Gestaltism

Termen ce desemna, iniţial, o şcoală de psihologie din secolul al XX-lea, care a furnizat
fundamentele studiului modern al percepţiei şi care a fost preluat şi de studiile literare.
Preceptele G., formulate ca o reacţie împotriva orientării atomizate din teoriile ce i-au precedat,
subliniază faptul că întregul este întotdeauna mai mare decît părţile din care este alcătuit şi că
atributele acestuia nu sînt deductibile din analiza părţilor, luate separat. G. a debutat la sfîrşitul
secolului al XIX-lea în Austria şi sudul Germaniei, ca o mişcare de protest împotriva şcolii
asociaţioniste şi a şcolii structurale, cea care recomanda descompunerea realităţii şi experienţei
în elemente atomizate. G. propunea în locul atomizării metoda fenomenologică. Această metodă,
cu o tradiţie în cultura germană, ajungînd pînă la studiile lui Goethe, implică descrierea
experienţei psihologice directe, fără să restricţioneze în nici un fel descrierea. G. a constituit o
încercare de a adăuga o dimensiune umanistă la ceea ce a fost considerat doar studiul ştiinţific al
vieţii mentale. G. a căutat să descrie calităţile formei, sensului şi valorii, pe care ceilalţi psihologi
fie le-au ignorat, fie au considerat că se situează în afara graniţelor ştiinţei.
Psihologul Max Wertheimer a publicat în 1912 o lucrare, considerată a marca naşterea G.
În ea raporta rezultatele unui studiu experimental, efectuat în Frankfurt, alături de alţi doi colegi,
Wolfgang Köhler şi Kurt Koffka; cei trei care vor forma nucleul şcolii G. în următoarele decenii.
Primele cercetări vizau aria percepţiei, în mod particular a organizării percepţiei vizuale,
clarificată cu ajutorul unui fenomen al iluziei. O iluzie perceptuală, care a furnizat un mare ajutor
teoriei G., a fost aşa numitul fenomen phi, o iluzie a mişcării aparente, botezat astfel după ce a
fost descris în 1912 de Wertheimer.
Fenomenul phi este o iluzie vizuală în care obiecte statice înfăţişate în succesiune rapidă
par că se mişcă prin transcenderea pragului la care fiecare poate fi perceput separat( acelaşi
fenomen care stă la baza iluziei ce a produs filmele artistice). Efectul fenomenului phi era
aparent inexplicabil pornind de la presupoziţia mai veche că senzaţiile experienţei perceptuale
sînt într-un raport de unu la unu cu stimuli fizici. Mişcarea percepută e o experienţă în
emergenţă, ce nu e prezentă în stimuli luaţi separat ci depinde chiar de caracteristicile relaţionale
ale acestora. Sistemul nervos al observatorului şi percepţia acestuia nu înregistrează semnalele
fizice unul după altul. Mai curînd, organizarea neuronală, ca şi experienţa perceptulă prind viaţă
imediat ca un cîmp integral, dar care conţine totuşi părţi differentiate.
În studiile mai tîrzii acest principiu a fost formulat sub denumirea de legea Prägnanz:
Deşi s-a intenţionat ca teoria G.să aibă aplicabilitate generală, datele ei au fost deduse exclusiv
din observaţii efectuate asupra percepţiei. În mod convenţional, ne referim la ele sub denumirea
de principii G. ale organizării perceptuale. Tema cea mai importantă a acestei teorii este că
stimularea este percepută în termeni organizaţi sau configuraţionali. Patternul precede elementele
sale componente şi structura are proprietăţi ce nu sînt moştenite de la acestea. Cineva care nu
poate percepe puncte, poate în schimb zări uşor o linie punctată. Această noţiune a fost capturată
într-o frază folosită adesea pentru a caracteriza G.: "Întregul este mai mare decît suma părţilor.
Principiul cel mai general, cel cunoscut sub numele de Prägnanz, statuează faptul că o
configuraţie perceptuală particulară obţinută dintr-o mulţime foarte mare de configuraţii

1
potenţiale, va fi bună dacă toate condiţiile vor fi bune. Din nefericire, legea nu defineşte o
configuraţie “bună” sau rea, deşi cîteva trăsături ale unei configuraţii bune sînt menţionate, între
acestea figurînd simplitatea, stabilitatea, regularitatea, simetria, continuitatea, şi unitatea. Ce se
întîmplă cînd aceste proprietăţi ale figurilor intră în conflict, putem însă defini doar într-un mod
empiric. Elaborările ulterioare ale noilor teorii s-au întins pe cîteva decenii. Wertheimer, Köhler,
Koffka, şi urmaşii lor au extins metoda G. în alte arii ale percepţiei, rezolvării de probleme,
învăţării, şi gîndirii. Principiile G. au fost ulterior aplicate motivaţiei, psihologiei sociale, şi
personalităţii de Kurt Lewin, şi esteticii sau chiar a comportamentului economic. Wertheimer a
demonstrat faptul că G. poate fi folosit pentru a clarifica anumite concepte din etică, din
domeniul comportamentului politic sau a naturii adevărului. Tradiţia G. a continuat prin
intermediul investigaţiilor perceptuale efectuate în SUA de cercetători ca Rudolf Arnheim şi
Hans Wallach.