1.

INTRODUCERE
Războiul este un fenomen complex, ceea ce impune studierea lui şi sub alte aspecte, de către alte ştiinţe decât
ştiinţa militară. În acest sens, generalul Florea Tenesescu în lucrarea sa “Cunoştiinţe generale asupra războiului şi
studiul lui” arată că “ştiinţa războiului este cea mai complicată şi cea mai grea dintre toate ştiinţele cu aplicaţiune
practică, căci se bazează şi cuprinde elemente din toate ştiinţele aplicate în practică, precum şi din alte ştiinţe cu fond
puţin mai abstact: psihologia, morala, dreptul, istoria”
Aceste din urmă ştiinţe au ajuns să determine, în interdependenţa lor faţă de ştiinţa militară, adevărate ştiinţe de
graniţă: psihologia militară, dreptul militar, istoria militară, etc.
Drept urmare războiul şi acţiunile militare nu se supun numai acţiunilor legilor luptei armate, ci şi unor altfel de legi,
legilor juridice, adică normelor de drept edictate de state, care sunt principalele subiecte ale conflictelor armate.
Legile juridice care reglementează războiul aparţin fie dreptului intern (actele normative referitoare la problemele
apărării naţionale de la Constituţie până la regulamentele militare generale şi de luptă), fie dreptului internaţional
(care prin cutume şi convenţii internaţionale normează probleme ale declanşării, desfăşurării şi încheierii ostilităţilor
militare dintre state).
Starea de război este, cel mai adesea, o stare internaţională sau cu implicaţii internaţionale, de aceea, statele înţeleg
să-şi normeze relaţiile din timp de război, impunând forţelor combatante anumite reguli pentru declanşarea,
desfăşurarea şi încheierea conflictului.
Între scopurile acţiunilor militare şi restricţiile juridice impuse de dreptul internaţional intervine o aparentă contradicţie.
Contradicţia este aparentă deoarece dreptul nu limitează în nici un fel conceperea şi desfăşurarea acţiunilor militare,
ci creează doar cadrul juridic în care să se ducă acestea, astfel încât să se evite pierderile şi pagubele inutile. În
acest sens menţionăm acele prevederi ale convenţiilor internaţionale care arată că unele norme juridice nu se aplică
atunci când situaţia tactică nu o permite sau în caz de necesitate militară.
Apariţia regulilor cu privire la desfăşurarea acţiunilor militare aparţine celor mai vechi timpuri , prin ele urmărindu-se
limitarea violenţelor şi distrugerilor inutile, în special asupra civililor şi bunurilor civile. Privind războiul ca o continuare
cu mijloace violente a politicii, este evident faptul că această reglementare juridică a acţiunilor militare are ca obiectiv
evitarea urmărilor dezastruoase ale războiului, limitarea scopului acestuia la înfrângerea adversarului şi evitarea
transformării conflictului într-un război de exterminare globală a adversarilor. Mai ales astăzi, în condiţiile existenţei
armelor nucleare strategice, un astfel de război ar avea efecte distrugătoare nu numai pentru adversar, ci pentru
întreaga omenire, ar putea transforma lumea într-un mare cimitir al speciei umane. Deci, în mod obiectiv este
necesar ca războiul să fie reglementat prin norme juridice internaţionale pentru a limita folosirea violenţei armate,
pentru a proteja anumite valori importante ale umanităţii, pentru a ţine în frâu dezlănţuirea instinctelor distrugătoare
ce există în om, în scopul final de a asigura continuitatea umanităţii.
Dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate poate fi definit ca totalitate normelor juridice internaţionale care
reglementează conceperea şi desfăşurarea acţiunilor militare. În legătură cu această denumire trebuie precizat că s-
au folosit şi se folosesc diverse sintagme care au acelaşi obiect.
Dreptul războiului (jus belli) este o noţiune considerată depăşită prin faptul că războiul declarat, prin documente
juridice internaţionale, ca fiind în afara legii, existând în prezent doar dreptul la autoapărare individuală sau colectivă.
Mai mult această denumire ar putea crea confuzii în legătură cu accepţia ce i s-ar putea da, nu de drept obiectiv (jus
in bello, totalitate de norme juridice), ci de drept subiectiv, adică drept de a face război (jus ad bellum).
Legile şi obiceiurile războiului este sintagma ce tindea să cuprindă regulile care au ca scop să reglementeze
ostilităţile şi să le atenueze urmările în măsura în care necesităţile militare o permit. Deşi tradiţională şi cuprinzătoare,
această denumire nu realizează o fundamentare juridică ştiinţifică a obiectului reglementării şi poate crea confuzii.
Dreptul militar internaţional sau dreptul de la Haga fixează drepturile şi obligaţiile beligeranţilor în conducerea
acţiunilor militare şi limitează alegerea metodelor şi mijloacelor de distrugere, precum şi problemele ocupaţiei militare
şi neutralităţii (denumire de drept tip Haga vine de la localitatea unde s-au codificat principalele norme în acest
domeniu).
Dreptul umanitar internaţional sau dreptul de la Geneva (după localitatea unde s-au codificat aceste norme prin
conferinţe internaţionale) cuprinde normele referitoare la protecţia victimelor conflictelor armate, a populaţiei civile şi a
organismelor care au grija acestora.
Se poate observa că dreptul de la Haga se completează cu cel de la Geneva, de altfel, distincţia dintre ele nu este
fermă, în sensul că dreptul militar cuprinde şi norme umanitare, iar dreptul umanitar cuprinde şi norme militare.
Dreptul conflictelor armate conţine atât reguli ale dreptului militar internaţional, cât şi regulile dreptului umanitar
internaţional, deci este un drept umanitar al conflictelor armate. De fapt, acest concept înlocuieşte vechiul termen de
„drept al războiului” ca urmare a mutaţiilor petrecute în dreptul internaţional public contemporan şi este controversat
din acelaşi raţiuni pentru care se cere înlocuirea termenului de „drept al războiului”.
Orice război presupune necesitatea de a obţine victoria distrugând potenţialul militar al adversarului, iar legile
umanităţii postulează cât mai puţine suferinţe, pierderi şi pagube, revenirea cât mai grabnică la pace.
Prin intermediul dreptului conflictelor armate s-a încercat şi, într-o bună măsură s-a reuşit, cu toate acţiunile militare
care depăşesc „necesităţile militare” să fie limitate, astfel încât urmările războiului să nu devină catastrofale.