UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

PSIHOTERAPII DE SCURTĂ DURATĂ

2008
INTRODUCERE

1.Coordonatorul cursului este conf.univ.dr. DIMITRIU ODETTE, profesor titular al

Facultăţii de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu.

CURSUL

1.Introducere

♦ este un curs opţional de un semestru, creditat cu un număr de 4 credite.

2.Prescriere

♦ Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază în psihoterapiile de scurtă

durată.

3.Conţinut

♦ În acest curs vor fi studiate noţiuni introductive cu privire la contextul şi cadrul

psihoterapeutic, psihoterapiile de orientare comportamentală, psihoterapii cognitiv-
comportamentale, psihoterapii de relaxare, psihoterapia raţional-emotivă,
psihoterapia multimodală, tehnici de consonanţă terapeutică în programarea
neurolingvistică.

2
 PRELEGEREA I
CONTEXTUL ŞI CADRUL PSIHOTERAPEUTIC

1. Contextul
Orice comunicare este legată şi dependentă de contextul în care se
desfăşoară. Cu alte cuvinte, comunicarea capătă sens în raport cu contextul său.
Contextul psihoterapeutic oferă o anumită semnificaţie evenimentelor din cursul
psihoterapiei. E. Gilliéron (1992, p. 124) consideră că “diversele elemente ale
contextului ar trebui să fie considerate în calitate de factori organizatori ai câmpului
psihoterapeutic, în aceeaşi măsură în care, în societăţile organizate, activităţi variate
au loc în limite definite cultural: şcoala este locul unde studiezi, familia este locul unde
creşti, cabinetul de psihoterapie este locul unde se solicită şi se acordă ajutor
psihologic”.

2. Cadrul
Dacă un context este determinat de circumstanţele externe, cadrul este creat
sau definit de interlocutori. De altfel, cadrul psihoterapeutic defineşte psihoterapia şi îi
delimitează frontierele. În plus, noţiunea de cadru determină o înţelegere mai
aprofundată a următorilor doi factori:
1. tehnica psihoterapeutică utilizată;
2. “dispozitivul terapeutic” - datele prestabilite ale unei şedinţe de psihoterapie
(frecvenţa şi durata şedinţelor, dispoziţia locurilor etc).
Tehnica psihoterapeutică implică faptul că, de-a lungul desfăşurării şedinţelor
de psihoterpie, terapeutul şi pacientul respectă un anumit număr de reguli specifice. În
orice formă de psihoterapie se emit reguli care permit distingerea comportamentelor
pacientului şi terapeutului din timpul şedinţelor de cele care au loc în viaţa curentă. În
fapt, este vorba de “cadrul socio-cultural” al tratamentului.
Funcţia primordială a cadrului este de a stabili un câmp psihoterapeutic în
interiorul unei culturi date. Această funcţie este dublă şi complementară:

3
 a. conferă o anumită semnificaţie actelor psihoterapeutului şi pacientului: ceea
ce se întâmplă în cabinet, de-a lungul unei perioade de timp, este de natură
terapeutică;
b. cadrul influenţează pe ambii protagonişti ai relaţiei în aşa fel încât să devină
posibilă activitatea terapeutică îndreptată în direcţia însănătoşirii pacientului.
Pentru a preciza mai bine noţiunea de cadru, menţionăm că terapeutul nu
dirijează pacientul, ci procesul psihoterapeutic în ansamblul său. Regulile care
regizează relaţia psihoterapeutică îl privează pe pacient de referinţele sale culturale
obişnuite, plasându-l, într-o anumită măsură, în centrul lumii, cu toate neliniştile şi
anxietăţile pe care existenţa i le provoacă. A admite că terapeutul dirijează
psihoterapia implică faptul că acesta devine garant al bunei desfăşurări a procesului,
pentru care pacientul îşi dă acordul.
“Dispozitivul terapeutic” se referă la datele concrete şi fixe oferite de
dimensiunea spaţială şi temporală. Putem distinge următoarele elemente:
a. numărul de persoane prezente
b. dispoziţia locurilor
c. planificarea timpului

a. În funcţie de numărul de persoane, se disting două forme de psihoterapie:

individuală şi de grup. De pildă, se cunoaşte faptul că situaţia de grup provoacă
mişcări regresive masive. În acest mod, grupul terapeutic devine sediul fenomenelor
regresive, în cadrul căruia sentimentele comunităţii de scopuri şi de alianţă
predomină, favorizând descărcări emoţionale şi acţiuni de identificare ale
participanţilor. Analiza caracteristicilor psihoterapiei individuale se va realiza detaliat în
cadrul lucrării de faţă.
b. Toate procesele psihoterapeutice comportă un joc interactiv între cei doi
protagonişti ai relaţiei. De aceea, în domeniul dinamicii interactive, modificarea
dispozitivului terapeutic va căpăta o mare importanţă.
Dispozitivul curei analitice (canapea–fotoliu) întăreşte neutralitatea
psihoterapeutului care evită privirea pacientului său. Dinamica interactivă este
micşorată, iar schimburile se realizează, în mod esenţial, prin cuvânt. Pacientul se

4
supune vocii analistului său, nu-i răspunde decât cu o anumită întârziere. Acest
dispozitiv face ca aşteptările pacientului să fie canalizate spre cuvântul (bun sau rău)
al analistului său.
În situaţia de “faţă în faţă”, punctele de interacţiune vor creşte, iar schimburile
sunt imediate datorită importanţei privirii. Privirea şi, în general, întregul comportament
nonverbal pot susţine sau contrazice cuvântul. În plus, congruenţa terapeutului
(“acordul deplin între experienţă, conştiinţă şi comunicare”, C. Rogers, 1968, p. 238)
capătă o valoare maximă, îndeosebi în psihoterapia centrată pe client.
c. Temporalitatea vizează doi factori: frecvenţa şedinţelor şi durata
psihoterapiei. Se consideră că o creştere a frecvenţei şedinţelor unei psihoterapii
favorizează dependenţa de psihoterapeut. Pacientul amână ceea ce poate face în
ziua respectivă în vederea însănătoşirii sale, ştiind că viitoarea şedinţă este foarte
apropiată. Se impune o nuanţare, în sensul că acest aspect nu este valabil decât în
cazul structurile nevrotice de personalitate.
În privinţa duratei psihoterapiei, în terapiile scurte se fixează cu pacientul un
termen al terapiei. Psihoterapia scurtă poate implica o singură şedinţă (Bloom, 1981)
sau poate merge până la 40-50 de şedinţe (în medie 20 de şedinţe). În psihanaliză,
cura poate dura 8 ani sau poate chiar mai mult. Cele două proceduri privind durata
psihoterapiei au, în mod evident, un impact diferit asupra dinamicii relaţiei. Astfel,
fixarea unui termen îi poate trezi pacientului o teamă de imperfecţiune şi îi poate
favoriza dezvoltarea unui comportament excesiv de dinamic. Absenţa termenului,
dimpotrivă, îi trezeşte o atitudine autocontemplativă şi se aşteaptă de cele mai multe
ori ca psihoterapia să decurgă „perfect” în cazul său.

3. Psihoterapia ca act de comunicare

La toate aceste aspecte privind contextul şi cadrul psihoterapeutic se adaugă
un mod specific de comunicare între psihoterapeut şi pacient. Adoptând modelul de
comunicare prezentat de şcoala de la Palo Alto (P. Watzlawick, J. Beavin, D. Jackson,
1972), regăsim principalele repere ale unei abordări sistemice asupra comunicării
dintre psihoterapeut-pacient.

5
 Relaţia psihoterapeutică se defineşte prin ceea ce se petrece „între” pacient şi
psihoterapeut, în interiorul unei reţele de reguli foarte bine stabilite. Relaţia trebuie
privită într-o manieră sistemică, “un întreg în interacţiune” care se traduce printr-un
ansamblu de fenomene de legătură între cei doi protagonişti. Atât psihoterapeutul, cât
si pacientul se influenţează reciproc şi, în plus, ambii parteneri de relaţie vor fi
influenţaţi de “contextul” şi “cadrul” în care acţionează.

Fig.1 - Axiomele comunicării în psihoterapie

Paradoxul comunicării:
“Nu putem să nu comunicăm!”
Două moduri de comunicare:
 verbală-nonverbală
 cuvinte-gesturi
Două componente ale comunicării
 conţinutul: ceea ce spun - nivelul informaţional
 relaţia: cum spun ceea ce spun - nivelul relaţional

Interacţiunea este o buclă retroactivă.

T P

O interacţiune depinde de contextul şi cadrul psihoterapeutic.

O primă axiomă enunţă paradoxul comunicării: “Nu putem să nu comunicăm!”.

Într-adevăr, orice am face sau am spune, noi conferim un sens. Înţelegerea sensului şi
împărtăşirea semnificaţiei sunt elementele esenţiale ale relaţionării. De altfel, fiinţele
umane sunt preocupate în permanenţă de înţelegere şi sunt conduse de un “efort întru
semnificaţie”.
Pentru a nu comunica, trebuie să o spunem şi să o arătăm într-un anumit
mod. Rezultă că putem distinge două moduri de comunicare: verbală şi nonverbală
sau, în alţi termeni, digitală şi analogică. Modul digital este reprezentat prin cuvinte, iar

6
modul analogic prin gesturi, atitudini posturale, expresii faciale, tonalitate vocală.
Componenta informaţională a comunicării este transmisă cu precădere pe cale
digitală, iar cea relaţională prin intermediul mijloacelor analogice.
De asemenea, putem distinge două componente ale comunicării: nivelul
conţinutului şi nivelul relaţiei. De pildă, pacientul poate spune: ”Mă doare capul!” în
mai multe moduri. Conţinutul rămâne identic, dar relaţia cu terapeutul se va defini în
funcţie de modul în care o va spune: privindu-l în ochi şi cu o voce gravă sau
evitându-i privirea şi pe un ton neutru. În psihoterapie, planul relaţional capătă o
valoare deosebită, iar relaţia va putea deveni prin ea însăşi un instrument al
schimbării.
Comunicarea dintre psihoterapeut şi pacient este gândită în termenii unui
sistem care se poate autoregla prin feedback. Schema sistemică se prezintă ca o
transmitere de informaţii între terapeut şi pacient, cei doi fiind în acelaşi timp emiţători
şi receptori. Feedback-ul pozitiv comunică sursei că poate continua la fel cum a
început. Cel negativ anunţă sursa că este necesară o anumită schimbare, o ajustare
în conduita sa comunicaţională. Condiţia unei comunicări eficiente se referă la
abilitatea celui care comunică de a răspunde într-un mod cât mai adecvat feedback-
ului.

T P

Feedback

Atât regulile care definesc comportamentele specifice ale psihoterapeutului şi

pacientului, cât şi modul specific de comunicare vin să diferenţieze relaţia
psihoterapeutică de o relaţie interpersonală convenţională.
Sintetizând cele afirmate anterior, vom reda în continuare principalele
caracteristici ale interacţiunii psihoterapeut-pacient:

7
 Fig. 2 - Caracteristicile relaţiei psihoterapeut-pacient (E. Gilliéron, 1992, p. 124)

Comportamente reciproce ale pacientului

şi terapeutului

Status: drepturi si Procedee tehnice:

indatoriri “regulile jocului”

Mod de comunicare

Verbal Non-verbal

Pentru a întregi acest tablou, supunem atenţiei următoarea definiţie descriptivă

oferită psihoterapiei de H. Strotzka (apud W. Huber, 1994, p. 57): “Psihoterapia este
un proces interacţional conştient şi planificat menit să influenţeze tulburările de
comportament şi stările de suferinţă care, printr-un consens (între pacienţi, terapeut şi
grupul de referinţă) necesită un tratament, prin metode psihologice (prin comunicare,
cel mai adesea verbală, dar şi nonverbală), în sensul unui scop bine definit, pe cât
posibil elaborat în comun (minimalizarea simptomelor şi/ sau schimbarea structurală a
personalităţii), cu ajutorul unor tehnici care pot fi învăţate în baza unei teorii a
comportamentului normal şi patologic. În general, psihoterapia implică o relaţie
emoţională solidă” (subl. ns.).
Pe parcursul acestei lucrări vom încerca să desluşim atât specificitatea
diverselor tehnici psihoterapeutice, cât şi natura relaţiei terapeut-pacient,
componentele acesteia şi rolul pe care îl ocupă în accelerarea progresului terapeutic.
În această perspectivă, vom acorda o atenţie deosebită abilităţii empatice de care
trebuie să dea dovadă terapeutul în derularea procesului psihoterapeutic.

8
 4. Empatia în psihoterapie

4.1. Preliminarii

În general, există un consens al cercetătorilor cu privire la faptul că empatia

reprezintă un factor important în psihoterapie, dar diferă modul în care diversele şcoli
terapeutice definesc acest termen.
De pildă, psihoterapia existenţialistă, mai mult decât oricare altă şcoală
terapeutică, susţine că empatia reprezintă o deprindere centrală a psihoterapeutului.
Acesta evită orice încercare de a emite judecăţi cu privire la clientul/ pacientul său.
Obiectivul major al psihoterapiei este acela ca terapeutul să se proiecteze pe sine în
interiorul lumii sentimentelor clientului său. Definiţia existenţialistă a empatiei pune
accent pe capacitatea terapeutului de a simţi. Terapeutul nu trebuie să încerce să-l
modifice pe client, ci să-i ofere un mediu plin de căldură şi de înţelegere în care
acesta poate să îşi actualizeze posibilităţile latente.
Psihoterapia psihanalitică defineşte empatia într-un mod similar. Capacitatea
psihanalistului de a simţi ceea ce pacientul simte este descrisă ca o regresie a Ego-
ului în slujba procesului psihoterapeutic. S. Freud (1949) afirmă că „empatia este
mecansimul care face posibil ca un individ să preia unele atitudini în toate direcţiile, cu
privire la viaţa mintală a altuia”. Ulterior, S. Stark (1966) defineşte empatia ca un
proces al unei identificări scurte prin care, cu o fantezie conştientă sau neconştientă,
cineva s-ar contopi pe sine cu o altă persoană pentru ca să înţeleagă şi să
împărtăşească sentimentele şi atitudinile altuia.
După J. M. Lewis (1978), diferenţa dintre conceptul psihanalitic şi cel
existenţialist cu privire la empatie se referă mai degrabă la scopurile empatiei decât la
procesul însuşi. Psihanaliştii pun accent pe abilitatea psihoterapeutului „de a gravita în
jurul empatiei”, în vederea obţinerii unei analize cât mai obiective cu privire la pacient.
Tipul de empatie definit atât de psihoterapia existenţialistă, cât şi de cea psihanalitică
vizează „empatia afectivă”.
Definiţia lui C. Rogers, autorul psihoterapiei centrate pe client, cu privire la rolul
empatiei în psihoterapie se referă atât la capacitatea terapeutului de a percepe în mod

9
acurat ceea ce simte clientul, cât şi la comunicarea partenerului său de relaţie a
acestei înţelegeri. Scala de empatie acurată a lui Truax şi Carkhuff (1967), pe care o
vom prezenta în cadrul aceste lucrări, pune un accent mai mare pe capacitatea
terapeutului de a percepe cadrul intern de referinţă al pacientului (“empatia cognitivă”),
decât pe propriile sentimente ale terapeutului.
C. Rogers (1959, p. 210), considerat cel mai influent teoretician al empatiei în
domeniul psihoterapiei, consideră că “a fi empatic înseamnă a percepe cu acurateţe
cadrul intern de referinţă al altuia, cu toate componentele sale emoţionale şi
semnificaţiile care-i aparţin “ca şi cum” ai fi cealaltă personă, dar fără a pierde condiţia
de “ca şi cum”. Perceperea acestui cadru intern de referinţă al altuia presupune un
amplu proces cognitiv, emoţional, motivaţional, ca şi profunde reacţii vegetative.
Rogers consideră că sunt necesare trei condiţii de înţelegere empatică:
1. Cu cât terapeutul va fi mai congruent în relaţiile sale, cu atât modificarea
personalităţii clientului va avea şanse să se producă;
2. Cu cât terapeutul manifestă o consideraţie pozitivă necondiţionată faţă de
client, cu atât terapia are şanse mai mari de reuşită; îl apreciază în
totalitate, are sentimente pozitive faţă de client pe care le exteriorizează fără
rezerve, nu emite judecăţi de valoare;
3. Dacă terapeutul “ghiceşte” sentimentele şi reacţiile personale încercate de
client în fiecare clipă, dacă ştie să le perceapă “din interior”, aşa cum îi apar
clientului şi dacă reuşeşte să îi comunice această înţelegere, atunci condiţia
va fi îndeplinită.

Din punctul de vedere al psihoterapiei cognitive, empatia reprezintă o

caracteristică importantă a comunicării psihoterapeut-pacient. Cele trei funcţii de bază
ale empatiei sunt: a-l asculta pe celălalt cu atenţie, a-i repeta ceea ce înţelegem (a
reformula), a-i cere, eventual, precizări, informaţii în plus sau o confirmare (P. Brinster,
1995, p. 161). Accentul este, de asemenea, pus pe dimensiunea cognitivă a empatiei.
Mai recent, M. H. Davis (1983) consideră că empatia este o combinaţie între
asumarea cognitivă a rolului celuilalt şi activarea preluării experienţei de substituire
emoţională în stările altuia. Acest punct de vedere sintetic oferă o interpretare

10
multidimensională a fenomenului empatic, prin combinarea direcţiei cognitive şi a celei
emoţionale.
În opinia cercetătorului român S. Marcus (1997, p. 71), “empatia reprezintă un
atare mod de adaptare, propriu oricărui individ în relaţia cu ceilalţi şi diferită de la o
persoană la alta, putând tinde spre valenţe înalt performanţiale”. Ar fi greu de
presupus o persoană adaptată la împrejurările de viaţă care să evite un comportament
empatic faţă de parteneri, exceptându-se formele de neadaptare socială care frizează
patologicul. Faptul că se vorbeşte în sfera normalului de gradiente empatice şi nu de
tipuri neempatice, îl îndreptăţeşte pe autorul mai sus menţionat să considere empatia
drept trăsătură comună de personalitate.
Realizând o sinteză a studiilor care vizează modelele tipologice ale empatiei
aflate în relaţie cu unele variabile de personalitate, se constată următoarele aspecte:
- persoanele empatice sunt caracterizate prin prezenţa unei atitudini optimiste,
căldură, emoţionalitate, altruism, generozitate, flexibilitate, extraversiune,
tendinţă ascendent afiliativă şi socială, comportament prosocial bine dezvoltat,
abilitate interpersonală, manifestă raţiuni umaniste pentru alegerea profesiunii
medicale;
- persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide, retrase, intolerante, adoptă
valori egocentrice, singuratice, revendicative, centrate pe sine, introverte, nu
acordă atenţie sentimentelor altora.

În contextul actual, există numeroase programe de training a acestui fenomen

psihic considerat drept o condiţie necesară optimizării relaţiilor interpersonale. Prin
urmare, empatia apare drept un fenomen perfectibil care poate fi supus unor
antrenamente dirijate (K. Bullmer, 1975; R. F. Dalton şi L. M. Sundblad, 1976; L.
Haynes şi A. Avery, 1979; W. F. Shaffer şi T. J. Hummel, 1979).

4.2. Rezistenţe faţă de empatie

În literatura de specialitate sunt descrise două modalităţi distorsionate de

relaţionare a psihoterapeuţilor cu pacienţii lor:

11
 - “patologizantă”, bazată pe modelul medical, cu accente puse pe obiectivitate
şi pe evitarea pe cât posibil a introspecţiei. Această tendinţă de a patologiza
reprezintă o încercare a terapeutului de a mări distanţa faţă de pacient, prin
accentuarea diferenţelor dintre pacientul „bolnav” şi terapeutul “sănătos” ;
- “normalizantă”, bazată pe încercarea terapeutului de a minimaliza aspectele
patologice evidente ale pacientului. Acesta este tratat ca şi cum ar fi o persoană
normală, supus însă unor „împrejurări sociale” care l-au transformat în victimă.
“Normalizarea” reflectă dorinţa terapeutului de a nega patologia de bază, în scopul
prevenirii unei creşteri semnificative a propriei sale anxietăţi (în cazul în terapeutul ar
răspunde în mod empatic pacientului său).
Nu este de neglijat nici faptul că terapeuţii consacraţi devin din ce în ce mai
vulnerabili la stereotipii şi convenţii, constatându-se de multe ori un declin al
capacităţii lor empatice.
În general, erorile în empatizare pot fi puse în legătură cu anxietăţile personale
ale psihoterapeutului care poate aborda fie o distanţare excesivă faţă de pacient, fie o
identificare cu acesta. Ambele demersuri sunt ineficiente şi neproductive din punct de
vedere terapeutic.
J. M. Lewis (1978, p. 41-42), sintetizând ideile lui R. L. Katz cu privire la nivelul
scăzut de empatie al psihoterapeuţilor, distinge următoarele categorii:

empatizatorul “marginal” - pătrunde şi înţelege doar o parte din experienţa

pacientului.

empatizatorul “evanghelic” - este atât de preocupat de schimbarea

pacientului încât eşuează în stabilirea unei
comunicări empatice cu partenerul său de
relaţie.

empatizatorul “demonstrativ” - se supraidentifică cu pacientul într-o manieră

simbiotică şi, evident, neproductivă.

empatizatorul “compulsiv” - se poate identifica cu una din stările Ego-ului

pacientului, dar nu poate părăsi cu uşurinţă
această identificare.

12
 empatizatorul “raţional” - nu poate să-şi abandoneze rolul şi „masca
profesională”.

4.3. Deprinderile de detaşare ale psihoterapeutului

Fireşte, în efortul de a se transpune în modul de a gândi, a simţi şi a acţiona al

pacientului, psihoterapeutul nu trebuie să piardă din vedere distanţarea sau
obiectivitatea, punând în acţiune deprinderi de detaşare, pe care le considerăm
necesare în vederea obţinerii unei empatii mature. Aceste deprinderi de detaşare sunt
privite în mod diferit de principalele şcoli psihoterapeutice. De pildă, psihoterapiile de
orientare comportamentală îşi concentrează atenţia pe simptomele manifeste ale
pacienţilor, în timp ce psihanaliştii se orientează în direcţia interpretării rezistenţelor şi
transferului. Aceste diferenţe privind natura datelor strânse în derularea psihoterapiei
nu neagă faptul că psihoterapeutul trebuie să se prezinte în calitate de expert mai mult
sau mai puţin detaşat. Abordarea experienţialistă evită orice tentativă a
psihoterapeutului de manifestare a unei obiectivităţi şi distanţări faţă de client, în
efortul de a nu ştirbi cu nimic din unicitatea partenerului său de relaţie.
În literatura de specialitate sunt ilustrate următoarele moduri prin intermediul
cărora terapeutul îşi poate însuşi şi exersa deprinderile de detaşare faţă de pacient:
 identificarea temelor majore cuprinse în discursul pacientului;
 identificarea mecanismelor de apărare puse în acţiune de pacient;
 descifrarea comportamentului nonverbal al pacientului;
 construirea ipotezelor şi a obiectivelor terapeutice.
Considerăm că menţinerea unui echilibru optim între deprinderile de detaşare şi
cele empatice va asigura buna desfăşurare a procesului psihoterapeutic. Cu cât
psihoterapeutul va putea separa cât mai bine elementele subiective de cele obiective
prezente în activitatea terapeutică, cu atât va fi mai capabil să îşi asume într-un mod
mai adecvat rolul de clinician. Cele două elemente interacţionează într-o manieră
necunoscută şi inconştientă, sarcina de bază a psihoterapeutului rămânând aceea de
a distinge între ceea ce este în interiorul lui şi ceea ce este în interiorul pacientului şi
de a re-cunoaşte această diferenţă.

13
 4.4. Tendinţe moderne în studierea empatiei în psihoterapie

Realizând o sinteză cu privire la tendinţele actuale în abordarea empatiei, vom

prezenta, în tabelul de mai jos, principalele trăsături menite să reconceptualizeze
empatia în domeniul psihoterapiei:

Empatia tradiţională Empatia reconceptualizată

- realitatea pacientului considerată ca - înţelegerea terapeutului văzută ca fiind

fiind cognoscibilă; parţială şi supusă greşelii;

- acordarea terapeutului la sentimentele - acordarea terapeutului la limbajul şi la

de bază ale pacientului; semnificaţiile conferite de pacient;

- orientată pe context (cultural/

- orientată pe persoană;
sociopolitic);

- poziţia de persoană care învaţă a

- poziţia de expert a terapeutului;
terapeutului;

- privilegierea înţelegerii de către terapeut - privilegierea înţelegerii de către pacient

a ceea ce îi comunică pacientul; a ceea ce îi comunică terapeutul;

- implicarea empatică atât a terapeutului,

- implicarea empatică a terapeutului în
cât şi a pacientului în procesul
procesul psihoterapeutic;
psihoterapeutic;

- unidirecţionată – deductivă. - mutuală şi reciprocă – inductivă.

Credem că atenţia cercetărilor ulterioare ar trebui să se direcţioneze nu atât pe

identificarea componentelor empatiei, cât pe stabilirea unor tehnici de dialog menite
să adâncească înţelegerea empatică între cei doi parteneri de relaţie: psihoterapeut şi
pacient. Un prim pas în această direcţie a fost realizat de „programarea
neurolingvistică” (R. Bandler şi J. Grinder, 1982), demers al cărui model de
comunicare îl vom prezenta în finalul lucrării de faţă.

14
 PRELEGEREA II
PSIHOTERAPIILE DE ORIENTARE COMPORTAMENTALĂ

1. Psihoterapia comportamentală propriu-zisă

Mai mult decât oricare altă formă de psihoterapie, terapia comportamentală

ridică anumite probleme etice specifice, atât conceptuale, cât şi metodologice.
Acestea gravitează în jurul incapacităţii de a vedea pacientul ca un întreg şi separării
care se face între persoană şi problema sau simptomul său. Pacientul ar fi pentru unii
autori behaviorişti timpurii un “model de om-maşină”, terapeutul un tehnician sau o
“maşină de întărire socială”, expresie atribuită lui L. Krasner (1962), iar pacientul
unealta sa.
Principalul merit al tehnicilor clasice de modificare a comportamentului rezidă în
aplicarea lor eficientă şi impersonală, fără necesitatea de a lua în calcul implicaţiile
semnificaţiei comportamentale a pacientului. De asemenea, datorită faptului că
metodele acţionează rapid, pacientul nu are timp să reflecteze cu privire la
repercusiunile acestora.
Psihoterapia comportamentală îşi propune o ameliorare de suprafaţă a unei
suferinţe cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci (respectiv, o dispariţie directă a
simptomului). Ne punem următoarele întrebări: În ce moment este obligat
psihoterapeutul care practică metoda comportamentală să recomande pacienţilor o
altă formă de psihoterapie şi un alt tip de ajutor (de sondare a conflictelor mai vechi şi
mai adânci)? Dacă nu face acest lucru, înşeală oare pacientul şi/ sau pe sine însuşi?
Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia comportamentală este
aceea că orice comportament, normal sau anormal, este produsul a ceea ce a învăţat
sau nu individul. Pe baza lucrărilor lui Watson (1913), creatorul teoriei behavioriste,
numeroşi autori (Bandura, 1974; Kanfer şi Phillips, 1970; Mischel, 1975; Rotter, 1966)
au dezvoltat principii şi teorii ale învăţării care au stabilit bazele terapiei
comportamentale.
Există un consens al autorilor terapiei comportamentale (Wolpe, 1969;
Mahoney, 1974; Stampfl şi Levis, 1967; Cautela şi Kearney, 1968; Dollard, 1974;

15
Garfield şi Bergin, 1986) conform căruia simptomul este un răspuns condiţionat la un
stimul şi continuă să apară chiar şi atunci când acest răspuns a devenit inadaptat
pentru organism sau chiar dăunător. Din această perspectivă, tulburările psihice sunt
deprinderi învăţate sau răspunsuri dobândite în mod involuntar, repetate şi întărite de
stimuli specifici din mediu. În vederea vindecării sale, pacientul va învăţa noi
alternative comportamentale care trebuie exersate atât în cadrul situaţiei terapeutice,
cât şi în afara ei. Acţiunea psihoterapiei comportamentale se va axa pe reorientarea
(recondiţionarea) conduitei, vizând doar aspectul fenomenal (simptomele), a căror
dispariţie atrage după sine vindecarea tulburării. Cauzele, conflictele şi dinamica
intrapsihică a subiectului sunt ignorate.
Spre deosebire de terapiile analitice şi cele experienţiale care acordă un rol
important relaţiei psihoterapeutice, terapia comportamentală îşi deplasează accentul
pe tehnicile utilizate în cadrul creat de relaţia terapeut-pacient. Relaţia terapeutică a
fost oarecum ignorată şi considerată drept un factor nespecific în psihoterapia
comportamentală. Terapeuţii behaviorişti timpurii erau văzuţi drept ”ingineri
comportamentali” care utilizau tehnici adecvate, singurele responsabile pentru
succesul terapeutic înregistrat. În această perspectivă, identitatea şi comportamentul
terapeutului au fost considerate irelevante.
Cu toate acestea, Wolpe (1958) remarcă faptul că pacienţii care au înregistrat
succes în terapie au stabilit o relaţie pozitivă cu terapeutul lor înainte ca tehnica
desensibilizării sistematice să fie aplicată. Dollard şi Miller (1950) afirmau, într-o
manieră tranşantă, că anxietatea pacientului poate fi redusă în mare măsură dacă
terapeutul nu adoptă o manieră autoritară şi coercitivă, iar Martin (1971) a încercat,
mai târziu, să îmbine terapia comportamentală cu terapia rogersiană care acordă o
importanţă deosebită conduitei empatice a terapeutului. Din păcate, aceste observaţii
au rămas în mare parte ignorate de cecetătorii şi terapeuţii de orientare
comportamentală.
Controversele legate de importanţa relaţiei terapeutice au rămas, în mare
parte, la un nivel ideologic şi filosofic şi au determinat blocarea realizării unor studii
sistematice. Abia după ce terapia comportamentală s-a constituit ca şcoală

16
terapeutică distinctă şi şi-a perfecţionat intervenţiile sale tehnice, microprocesele din
interiorul relaţiei au fost luate în considerare.
În acest context, s-au raportat unele analize şi studii diferenţiate privind relaţia
terapeutică. Morris şi Suckerman (1974) evidenţiază că un terapeut cald şi prietenos
obţine rezultate mai bune decât un terapeut “rece”. Se pune însă întrebarea dacă
terapeutul behaviorist poate fi redus la astfel de dimensiuni seci?! Emmelkamp şi
Ultee (1984) acordă o importanţă deosebită feed-back-urilor pozitive dintre
psihoterapeut şi pacient de-a lungul desfăşurării terapiei comportamentale. Autorii
menţionaţi consideră că instrucţiunile tehnice, alături de feed-back-urile pozitive,
constituie agenţi terapeutici specifici. În teoria sa social-cognitivă, Bandura (1971)
susţine că importanţa întăririi sociale se bazează pe influenţele verbale venite din
partea terapeutului. Prin intermediul tehnicii “modelării”, pacientul îşi va însuşi un
comportament mai adaptativ şi mai eficient, imitând modelul furnizat de terapeut.
Pentru ca terapeutul să poată adopta acest rol, este necesar să se prezinte în faţa
pacientului său ca fiind atractiv şi cu un statut înalt de expert. De asemenea,
identificarea pacientului cu terapeutul este necesară în termenii identificării cu
strategiile sale de coping. Conform lui Mahoney (1974), terapeutul nu trebuie să
încerce să arate “perfect”, „ireproşabil” sau „lipsit de probleme” în faţa pacientului său,
dar trebuie să manifeste un stil adecvat de a face faţă situaţiilor stresante.
După Schaap (1996 p. 17), relaţia pacient-psihoterapeut în psihoterapiile de
orientare comportamentală poate fi privită în două moduri: catalizator şi componentă
terapeutică. În acest sens, relaţia terapeutică poate avea un impact pozitiv sau negativ
asupra eficacităţii diferitelor strategii orientate în direcţia schimbării terapeutice.
Eficienţa psihoterapiei comportamentale sporeşte în condiţiile în care activităţile
terapeutice sunt cele mai potrivite, vin în sprijinul nevoilor reale ale pacientului, iar
psihoterapeutul creează, în mod continuu, expectanţe pozitive cu privire la rezultatele
terapiei. Rolurile de catalizator şi de componentă terapeutică se influenţează în mod
reciproc. În măsura în care psihoterapeutul oferă un răspuns emoţional pozitiv, va
deveni pentru pacient o sursă mai puternică de întărire socială, un model mai atractiv,
potenţând procesul de modificare comportamentală a acestuia.

17
 Tehnicile psihoterapiei comportamentale se referă la: inhibiţia reciprocă,
inhibiţia condiţionată, aversiunea condiţionată, desensibilizarea sistematică, imersia
sau inundarea (stingerea comportamentelor nedorite), training-ul asertiv, modelarea.
1.1. Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea)
Se bazează pe instalarea unui răspuns antagonist faţă de cel obişnuit, la un
stimul care generează răspunsuri inadaptate. Mai concret, această tehnică permite
declanşarea unor răspunsuri comportamentale antagoniste anxietăţii. Răspunsul
patologic va dispare, ajungându-se treptat la o desensibilizare faţă de răspunsul
(devenit) patologic, exprimat prin simptom. De exemplu, se poate condiţiona un
răspuns de relaxare şi calm la cei care, în urma unui accident de maşină, dezvoltă o
stare de fobie la folosirea autovehiculului. Într-o atmosferă de securitate afectivă
oferită de terapeut, pacientul se exersează în condiţionarea relaxării, trecând pe la
locul accidentului.
Inhibiţia reciprocă se utilizează în special în situaţiile în care simptomul este
legat (sau evoluează) cu o stare anxioasă, urmărindu-se dobândirea unei toleranţe tot
mai mari la situaţiile anxiogene: fobii, obsesii, diverse disfuncţii sexuale etc.

1.2. Inhibiţia condiţionată (practica negativă)

Se referă la aplicarea (în sens invers) a teoriei formării reflexelor condiţionate,
anulându-se, în acelaşi timp, legea întăririi reflexului prin repetiţie. Din această
perspectivă, repetarea excesivă a unei obişnuinţe de răspuns nu duce la întărire, ci la
însăşi stingerea răspunsului respectiv. Acest fenomen se explică prin creşterea
inhibiţiei reactive (de protecţie), având loc o inhibiţie condiţionată. Se creează un
dezgust condiţionat faţă de răspunsul primar devenit simptom. Prin condiţionare
excesivă se poate obţine un răspuns invers, negativ faţă de cel primar condiţionat, dar
mai puternic decât acesta, pe care îl anulează. De exemplu, după manifestarea
spontană a balbismului, pacientul trebuie să se bâlbâie în mod voluntar, creându-se
astfel o inhibiţie condiţionată. Tehnica este frecvent utilizată în cazul ticurilor şi
balbismelor.

1.3. Aversiunea condiţionată

18
 Modelele negative de comportament sunt înlăturate prin metoda clasică a
sancţiunilor. Tehnicile de aversiune au o mare varietate, cele mai cunoscute fiind
folosirea mijloacelor chimice (emetizante) şi fizice (curenţii faradici). În acest sens, se
urmăreşte obţinerea unui interval între stimul şi apariţia răspunsului punitiv, pentru ca
în intervalul astfel creat să se dezvolte o aversiune şi o respingere faţă de obişnuinţa
patologică (de pildă, probele de aversiune din cazul dezintoxicării etilice sau soneria
din decondiţionarea enurezisului). Prin intermediul acestei tehnici, răspunsurile
dezadaptative vor fi stopate pentru o perioadă de timp şi va apare posibilitatea
producerii unor modificări în stilul de viaţă al subiectului. Modelele adaptative de
comportament vor fi încurajate şi vor avea tendinţa de a se autoîntări.
Tehnica aversivă se aplică în cazul toxicomaniilor, fobiilor, deviaţiilor sexuale şi
chiar a unor comportamente psihotice bizare.
La ora actuală, utilizarea şocurilor electrice ca stimuli aversivi a scăzut mult, în
special datorită aspectelor etice implicate. În plus, se constată că noile
comportamente dezirabile induse prin aversiune condiţionată, nu au tendinţa să se
generalizeze şi la alte situaţii, ci doar strict la cele asupra cărora s-a acţionat direct.

1.4. Desensibilizarea sistematică

Se referă la impactul progresiv al sugestiei terapeutului cu imaginea mintală
anxiogenă, până la stabilirea unei relaţii normale stimul-răspuns.
Termenul de “desensibilizare sistematică” aparţine lui Wolpe (1969). În cadrul
acestei tehnici, pacientul este învăţat să se comporte într-un mod care este
incomparabil cu apariţia anxietăţii, în prezenţa unor stimuli anxiogeni reali sau
imaginari.
Tehnica desensibilizării sistematice cuprinde următoarele etape:
a. Învăţarea relaxării
Din primele şedinţe, subiectul este învăţat să-şi stăpânească propriul “simţ
muscular” prin practicarea unor exerciţii din cadrul sistemului de relaxare progresivă
Jacobson (1938), care va fi prezentat în cadrul lucrării de faţă. În scopul facilitării
relaxării subiectului, se poate apela şi la alte tehnici de relaxare, hipnoză, meditaţie
sau medicamente.

19
 b. Stabilirea ierarhiilor
De comun acord cu pacientul, terapeutul stabileşte o ierarhie a situaţiilor
generatoare de anxietate pentru subiect, în ordine descrescătoare, de la situaţia cea
mai anxiogenă până la cea mai puţin anxiogenă.
c. Procedeul desensibilizării
În timpul relaxării pacientului, terapeutul îi descrie acestuia situaţii diverse,
începând cu cele neutre şi ajungând progresiv la cele generatoare de anxietate. Aflat
în stare de relaxare, pacientul este solicitat să-şi imagineze fiecare situaţie descrisă
de terapeut. Şedinţa ia sfârşit în momentul în care dispare anxietatea. Terapia
continuă până în momentul în care pacientul este capabil să rămână relaxat, în timp
ce îşi reprezintă scene care înainte îi trezeau o reacţie anxioasă intensă. Fireşte,
durata terapiei se scurtează dacă subiectul este susceptibil la hipnoză.
Desensibilizarea poate avea loc şi in vivo, pacientul fiind instruit să se confrunte
cu situaţii reale pe care şi le-a imaginat în timpul şedinţelor de psihoterapie. Durata
medie a unei şedinţe de desensibilizare este de 30 de minute, şedinţele fiind
bisăptămânale.
Tehnica desensibilizării sistematice are urmărtoarele aplicaţii: fobii (agorafobie,
claustrofobie etc), obsesii, disfuncţii sexuale (ejaculare precoce, impotenţă, vagininsm,
dispareunie, frigiditate), unele tulburpări psihosomatice, înlăturarea dependenţelor
(alcoolism, tabagism, bulimie nervoasă).
După Wolpe (1969), tehnica se dovedeşte inutilizabilă: 1) la subiecţii cu
dificultăţi în însuşirea relaxării (în special, cei cu un grad de anxietate ridicat); 2) în
cazul unei inabilităţi imaginative a subiectului; 3) în cazul în care ierarhiile stimulilor
anxiogeni sunt irelevante.

1.5. Imersia sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor nedorite)

Tehnica constă în confruntarea şi supunerea prelungită a pacientului la stimulul
condiţional anxiogen până la stingerea anxietăţii, fără intevenţia relaxării. În practica
psihoterapeutică sunt folosite două tehnici care se bazează pe imersie şi anume:
imersia în realitate (tehnica expunerii, flooding) şi imersia în imaginaţie (terapia
implozivă).

20
 Confruntarea reală cu situaţiile anxiogene (flooding-ul) se utilizează în general
la subiecţi cu capacităţi imaginative limitate. Majoritatea autorilor consideră că
expunerea prelungită la stimuli anxiogeni in vivo se dovedeşte superioară celei
imaginative. Există însă subiecţi pentru care expunerea reală la stimuli anxiogeni este
prea dură.
În cursul terapiei implozive, subiectului i se cere să-şi imgineze situaţii care îi
produc anxietate, iar terapeutul manevrează astfel situaţia încât să declanşeze o
creştere masivă a anxietăţii. Securitatea afectivă asigurată de terapeut determină ca
stimulii anxiogeni să-şi piardă forţa, iar comportamentul de evitare a situaţiei
anxiogene să se stingă în timp.
Aceste tehnici de decondiţionare se folosesc, de obicei, pe durata prezenţei
comportamenului dezadaptativ. Se realizează în medie câte 5-20 şedinţe, cu o durată
de 5-25 minute. Sunt indicate în tratamentul nevrozelor cenestopate, depresiilor
nevrotice, tulburărilor fobice, obsesiilor, tulburărilor sexualităţii şi contraindicate în
psihoze.

1.6. Training-ul asertiv

În esenţă, acest antrenament constă în antrenarea unor deprinderi şi abilităţi de
relaţionare în situaţiile interpersonale care îl inhibă pe pacient. Acesta este învăţat să-
şi exprime deschis şi adecvat gândurile şi sentimentele. De altfel, comportamentul
asertiv reprezintă calea de mijloc între agresivitate şi supunere. Se referă la solicitarea
propriilor drepturi sau refuzul unor sarcini într-o manieră simplă, directă, deschisă,
care nu urmăreşte negarea sau manipularea celorlaţi. Trainigul este similar cu tehnica
“role-playing”. Terapeutul îşi asumă rolul tipic al unei persoane sau clase de persoane
(de exemplu, figuri autoritare, membri ai sexului opus, vânzători etc.), iar pacientul
exersează tehnici interpersonale variate în care îşi asumă un rol mai degrabă
dominant şi activ decât unul pasiv şi submisiv. În final, pacientul joacă aceste noi roluri
în viaţa reală. Modificările care rezultă din practicarea antrenamentului asertiv sunt
privite ca procese de decondiţionare. Răspunsul asertiv neutralizează anxietatea
(răspuns condiţionat) stârnită de persoana ameninţătoare. În acest mod, relaţia dintre
stimul şi anxietatea condiţionată este dizolvată.

21
 2. Psihoterapiile de relaxare

Relaxarea face parte din cadrul tehnicilor de terapie sugestivă. Sugestiile

intervin atât în inducerea şi adâncirea stării de relaxare, cât şi în terapia simptomatică,
prin intermediul sugestiilor “ţintite” care au drept scop înlăturarea simptomului. De
asemenea, în starea de relaxare se pot realiza tehnici de desensibilizare sistematică,
precum şi diverse antrenamente focalizate în direcţia optimizării performanţelor fizice
şi psihice ale subiecţior.
De la debutul acesteia (începutul anilor 1920), psihoterapia de relaxare tinde să
abordeze, într-o manieră sistemică, tehnicile orientale tradiţionale, în sensul
valorificării elementelor lor pozitive. Fiecare autor îşi propune să adapteze aceste
tehnici nevoilor practice, adăugând sau eliminând anumite elemente (Jacobson, 1934;
Schultz, 1920; Kretschmer, 1963; Vitoz, 1960; Caycedo, 1960).
În pofida slabei lor prezentări teoretice, metodele de relaxare prezintă un
interes actual ridicat. Acestea presupun un anumit antrenament şi o tehnică prin care
subiectul îşi autoreglează stările psihice şi capătă o serie de abilităţi de a face faţă
situaţiilor mai dificile ale existenţei.
După I. Holdevici (1995, p. 42), “relaxarea este o tehnică psihoterapeutică şi
autoformativă, fundamentată ştiinţific, care urmăreşte realizarea unei decontracţii
musculare şi nervoase, având ca efect un repaus cât mai eficient, economisirea
energiei fizice şi psihice, creşterea rezistenţei la stres a organismului şi diminuarea
efectelor negative ale stresului deja instalat”.
Din punct de vedere electroencefalografic, se produce în timpul relaxarii o
modificare a ritmului alfa, până la apariţia şi generalizarea ritmului teta. De aceea,
specialiştii tind să apropie starea de relaxare mai mult de stările de concentrare decât
de cele de somn sau de presomn.
Analizând starea în care se găseşte subiectul în timpul relaxării, putem
desprinde următoarele caracteristici generale ale acesteia:
 limitarea motricităţii şi o lipsă a nevoii de a acţiona;
 trăirea senzaţiei de greutate şi de căldură în membre;

22
  orientarea selectivă a atenţiei spre imaginile sau formulele date de terapeut
şi scăderea interesului subiectului pentru stimulii exteriori perturbatori;
 trăirea unei stări de pasivitate în raport cu ambianţa;
 instalarea unei stări de coloratură pozitivă, a unei stări de linişte, destindere
şi calm (aşa numita stare "post-nirvanică”).
În psihoterapia de relaxare, relaţia terapeutică este bazată pe o convenţie de
învăţare şi însuşire a relaxării. Terapeutul trasează obiectivele şi sarcinile terapeutice
(de comun acord cu pacientul), stabileşte programele de relaxare şi durata lor.
Psihoterapia de relaxare implică din partea subiectului exerciţiu, practicarea
sistematică şi regulată. Pe de altă parte, terapeutul trebuie să fie cât mai persuasiv în
administrarea sugestiilor terapeutice. Foarte importantă este verbalizarea de către
terapeut a efectelor şi beneficiilor pe care le va obţine pacientul în urma relaxării
(verbalizare care are, la rândul său, un rol sugestiv şi autosugestiv).

2.1. Sugestie şi sugestibilitate

Apărut în limba franceză (1174), termenul de sugestie a rămas pentru mult timp
asociat cu practicile de vrăjitorie şi magie. Cum vechile convingeri au viaţă lungă,
sugestia primeşte uneori şi astăzi o conotaţie peiorativă în accepţiunea sa curentă,
politică sau medicală.
Este o idee înfăptuită, …
Considerarea sugestiei drept “idee trezită în creier şi acceptată de acesta”
aparţine lui Berneheim (1891, 1910). În această perspectivă, sugestia este o idee care
se transformă în act, realizându-se un “fapt psihologic individual”.
Mai târziu, Ferenczi (1968) stabileşte natura relaţiei dintre subiect şi cel care
induce sugestia. Este vorba despre un raport afectiv care reprezintă efectul vechilor
sentimente inconştiente (de origine infantilă şi sexuală) pe care subiectul le “transferă”
asupra personei care îl sugestionează.
… o asociaţie de idei …
Sugesia este considerată drept o asociaţie de idei declanşată de o impresie
exterioară şi caracterizată printr-o îngustare a câmpului de conştiinţă şi o absenţă a

23
unei influenţe inhibitoare (Wundt, 1904). A sugera înseamnă “a lăsa să se înţeleagă”
sau a declanşa o înlănţuire de idei şi chiar de acţiuni.
… care modifică sistemul nervos.
Pentru Pavlov (1954), sugestia constă în declanşarea de modificări dinamice în
sistemul nervos, prin intermediul evocării conştiente sau inconştiente a unei imagini.
Pentru autorul mai sus menţionat, sugestia este “refexul condiţionat cel mai
caracteristic al omului”.
Sugestia este de asemenea o relaţie,…
Schultz (1920) consideră sugestia drept o “relaţie interpersonală” în care trăirile
reciproce sunt influenţate într-o manieră determinantă, prin stabilirea unei identităţi,
prin acel “noi” care se formează.
… care ne influneţează viaţa.
Freud (1930) recunoaşte faptul că este un “fapt fundamental al vieţii psihice al
omului”, prin sugestie înţelegând “influenţa exercitată asupra unui subiect, ca urmare
a fenomenului de transfer”. Mai târziu, Hilgard (1965) avea să susţină faptul că
eficacitatea oricărui terapeut depinde de puterea sa de sugestie conştientă şi
inconştientă.
Preocupările pentru fenomenul de sugestie s-au orientat în două direcţii
distincte:
1. Direcţia psihologiei sociale, în care sugestia este inclusă în categoria
fenomenelor de influenţare a comportamentului uman - modificarea
atitudinilor, opiniilor, conformismul, fenomenele de prestigiu (Le Bon, 1911;
Ross, 1908; Mc Dougal, 1908; Sherif, 1935; Crutchfield, 1955; Asch, 1965)
2. Direcţia psihologiei experimentale, prin elaborarea unor teste de măsurare a
sugestibilităţii (Seashore, 1895; Binet, 1900; Hull, 1933; Eysenck, 1947)

Numeroşi autori moderni au adus contribuţii teoretice şi experimentale

importante în domeniul sugestiei şi sugestibilităţii (Barber, 1969; Evans, 1967; Hilgard,
1965; Orne, 1970; Lundy, 1989; Crawford, 1989; Sheehan, 1989).
Contribuţii teoretice importante în domeniul sugestiologiei a adus cercetătorul
român V. A. Gheorghiu (1982, 1992) care realizează o distincţie între sugestia

24
înţeleasă ca stimul sugestiv, comportamentul sugestiv şi sugestibilitate privită ca
disponibilitate a individului de a fi influenţat prin sugestie. Autorul mai sus menţionat
defineşte sugestia sau situaţia-sugestie drept o “incitaţie susceptibilă să declanşeze
reacţii spontane nemediate de instanţele reflexive ale gândirii”. Individul confruntat cu
această incitaţie venită dinafara sau dinăuntrul său trebuie să dispună totdeauna, în
principiu, atât de posibilitatea de a se conforma, cât şi de aceea de a nu se conforma
mesajului incitaţiei. Dacă alternativa non-reacţiei lipseşte, nu mai este vorba de
sugestie, ci de un comportament forţat.
După V. A. Gheorghiu (1982), următoarele predispoziţii sau trăsături
favorizează receptivitatea la sugestie:
a) Închipuirea - capacitatea omului de a-şi făuri imagini şi păreri despre ceva
sau cineva şi de a le investi pe acestea cu atributul autenticităţii şi plauzibilităţii,
indiferent dacă ele reflectă sau nu în mod adecvat realitatea. Dispoziţia închipuirii
poate fi antrenată de cele mai diferite dorinţe, credinţe, stări de expectanţă şi susţinute
de cele mai variate mobiluri de apărare: refugierea în iluzoriu, ascunderea în spatele
cuvintelor, supraestimarea aspectelor fenomenale.
b) Transpunerea - capacitatea omului de a se comuta imediat sau treptat,
spontan sau deliberat de la un anumit mod de trăire şi comportare la altul, cu abilitatea
de a reveni, de regulă, la modul experienţial şi comportamental iniţial.
Din acest punct de vedere, S. Marcus (1971) consideră faptul că transpunerea
presupune empatie, capacitate de imitare şi învăţare socială. Transpunerea poate
angaja transformări care merg până la totala detaşare de concretul ambianţei şi
determină importante manifestări fiziologice.
Rolul elementelor sugestive în inducerea şi întreţinerea transpunerii implică
importante comutări “organismice” (trainingul autogen, hipnoza, yoga). Prin urmare,
putem presupune că sugestiile intervin în dimensionarea şi adâncirea oricărei forme
de transpunere.
c) Conformarea - disponibilitatea indivizilor de a-şi pune părerile, atitudinile,
conduitele în concordanţă cu cele ale grupului din care fac parte şi de a şi le elabora
din capul locului, în aşa fel încât ele să nu se deosebească într-un mod esenţial de
modelele precumpănitoare. Tendinţa de conformare îmbracă o varietate de forme (de

25
la minciunile convenţionale destinate salvării aparenţelor, până la actul adaptării
propriilor păreri, atitudini sau habitudini, la cele ale normelor de grup realizate în mod
inconştient). Îndeosebi expresiile inconştiente ale tendinţei de conformare dezvăluie o
multitudine de legături cu influenţa de tip sugestiv.
d) Subordonarea - dispoziţie care mijloceşte supunerea necritică faţă de
îndemnuri din afara sau din interiorul individului, incitaţii care urmăresc, direct sau
indirect, cu sau fără intenţie, dirijarea comportamentului său. Această manifestare
poate fi condiţionată de sistemul de dependenţă în care se găseşte individul (faţă de
anumite persoane sau instituţii, faţă de un complex de convingeri - prejudecăţi) sau
poate rezulta din acţiunea unor situaţii derutante sau a unei influenţe persuasive.
e) Captarea - dispoziţia prin care se asigură orientarea selectivă a persoanei
spre o sursă provocativă, rezultatul fiind acela că persoana se lasă atrasă, “captată”,
absorbită de această sursă. Caracteristica cea mai importantă a captării constă în
aceea că, odată cu orientarea selectivă spre sursa de atracţie, asigură dirijarea
conduitei în conformitate cu iradierea exercitată de acestă sursă.

Orice fiinţă umană posedă aceste trăsături într-o măsură mai mare sau mai
mică. În schimb, doar o anumită structurare a lor, activată de sistemul sugestiv, poate
fi responsabilă de producerea comportamentului în sensul sugestiei.
În vederea atingerii rezultatului terapeutic scontat, sugestiile utilizate în stare de
relaxare sau hipnoză trebuie să îndeplinească anumite condiţii. În primul rând,
sugestiile trebuie să fie repetate, iar terapeutul să utilizeze propriile experienţe ale
subiectului. De exemplu, în inducerea stării de relaxare, terapeutul îi poate descrie
pacientului o situaţie în care acesta a relatat faptul că s-a simţit foarte relaxat.
Sugestiile sunt în mod implicit sau explicit exprimate de terapeut, în scopul provocării
unei schimbări dezirabile la pacient. De aceea, este foarte important să i se ofere de
către terapeut posibilitatea de a le accepta sau respinge/ rejecta. Această libertate
conferită pacientului este cu atât mai importantă cu cât hipnoza se situează într-un
câmp al puterilor inegale.
Sintetizând, I. Holdevici (1995, p. 70) afirmă că sugestiile utilizate în relaxare
sau hipnoză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (apud Jencks, 1977):

26
  să fie acceptate de subiect
 să concorde cu sistemul axiologic al subiectului
 să servească obiectivului terapeutic propus
 să fie individualizate în funcţie de problematica fiecărui subiect
 să urmăreasă, pe cât posibil, ciclurile respiratorii
 să nu fie prea lungi
 să fie pozitive (subconştientul nu primeşte negaţii)
 să fie plastice (să impresioneze)
 să fie ritmice
 să fie realiste şi simple
 să fie convingătoare

Întărim faptul că fără o înţelegere empatică a problematicii pacientului său,

terapeutul nu va putea să formuleze sugestii terapeutice adecvate menite să
determine schimbarea. Prin urmare, terapeutul trebuie să depună un efort empatic
dirijat în vederea construirii unor formule sugestive aducătoare de sănătate şi
eficienţă.
În privinţa sugestibilităţii, aceasta reprezintă o funcţie normală a psihismului în
cazul fiecărui individ în parte. Se măsoară prin viteza de reacţie faţă de sugestie şi
prin intensitatea acestei reacţii. V. A. Gheorghiu (1993) propune termenul de
sugestionalitate în vederea evitării tendinţei de a se confunda sugestia cu metoda,
precum şi conferirii sugestibilităţii unui statut analog celui de raţionalitate.
Sugestibilitatea diferă de la o personă la alta, precum şi la acelaşi individ, în
funcţie de vârstă, neputând fi definită ca o caracteristică a personalităţii. Nivelul
sugestibilităţii depinde, în mod egal, şi de anumite stări psihopatologice. Astfel,
psihoticii sunt consideraţi mai puţin sugesionabili, iar nevroticii pot avea adeseori un
nivel de sugestibilitate superior faţă de subiecţii normali. Pentru anumite stări de
dependenţă, cum este toxicomania, se pare că hipersugestibilitatea este o consecinţă
a utilizării drogurilor şi nu o trăsătură înnăscută a toxicomanului.

27
 Anumite circumstanţe pot antrena o stare de hipersugestibilitate. Este cazul
stării hipnotice care provoacă o hipersugestibilitate utilă pentru terapeut în vederea
administrării sugestiilor terapeutice.
Eysenck (1943) şi Eysenck şi Furneaux (1945) evidenţiază trei tipuri de
sugestibilitate:
- sugestibilitatea primară măsurată prin teste directe şi prin care i se cere
subiectului să execute unele acţiuni motorii;
- sugestibilitatea secundară măsurată prin teste senzoriale indirecte de tipul
liniilor progresive (Binet) şi în care subiectul nu este conştient de influenţa sugestivă
exercitată asupra sa;
- sugestibilitatea terţiară care se referă la modificarea atitudinilor şi opiniilor
indivizilor, ca urmare a unei influenţe persuasive bazate pe prestigiu.
Se consideră că sugestibilitatea atinge nivelul său maxim în jurul vârstei de 7-8
ani. Contrar unei idei răspândite, este mai ridicată la persoanele cu un coeficient de
inteligenţă peste medie. Atitudinile şi motivaţiile pozitive facilitează sugesibilitatea, ca
şi frustrările şi pedepsele din trecut. De pildă, se consideră că subiecţii pedepsiţi mai
frecvent în copilărie sunt mai sugestionabili decât ceilalţi. Din perspectivă
psihodinamică, J. Hoareau (1993, p. 86) consideră că transferul joacă un rol important
în provocarea unei stări de hipersugestibilitate.

2.2. Metode de relaxare

În continuare, ne propunem să realizăm o scurtă trecere în revistă a

principalelor metode de relaxare. Pentru început, dorim să facem precizarea că
actualmente, se întăreşte tot mai mult caracterul autoformativ al acestor metode,
deplasându-se accentul de la ideea heteroterapiei la cea a autoterapiei. Cu alte
cuvinte, metodele de relaxare au în centrul atenţiei autoperfecţionarea şi profilaxia.

2.2.1. Relaxarea analitică (E. Jacobson)

Metoda pleacă de la principiul conform căruia orice emoţie atrage după sine
modificări în sistemul muscular. Prin intermediul unui aparat denumit

28
electroneuromiograf, se realizează măsurarea potenţialelor electrice de acţiune ale
unui muşchi aflat în tensiune. Jacobson (1934) defineşte relaxarea prin absenţa
tuturor contracţiilor musculare care se traduce pe electroneuromiograf printr-un
potenţial de acţiune egal cu 0 (sau aproape de 0), oferind o perspectivă strict
fiziologică asupra relaxării. Subiectul este educat să atingă punctul 0 prin exerciţii de
relaxare progresivă, până la atingerea unei stări de calm şi de destindere generală.
După R. Abrezol (1990), metoda se realizează în trei timpi:
1. decubitus dorsal (culcat pe spate) - subiectul este învăţat să producă
tensiune în fiecare muşchi al corpului, tensiune care este urmată apoi de
relaxare;
2. aşezat (“relaxarea diferenţiată”) - subiectul învaţă care sunt muşchii care pot
rămâne destinşi, în timp ce alţii, din necesitate, trebuie să fie solicitaţi în
relizarea diferitelor sarcini (de exemplu, conducarea maşinii); relaxarea
diferenţiată este foarte utilă în ceea ce priveşte economisirea energiei fizice
şi psihice a individului;
3. studiul tensiunilor în relaţie cu emoţiile - subiectul este învăţat să reducă şi
să prevină tensiunile musculare, eliberându-se de emoţiile generatoare de
stres.

Dacă ne este frică (fenomen psihic), musculatura (fenomen fizic) tinde să se

contracte. Relaxarea muşchilor determină dispariţia stării de frică şi instalarea
calmului. Având în vedere strânsa legătură dintre tonusul muscular şi stările afective,
tehnicile de relaxare încearcă, prin scăderea tonusului muscular, să reducă şi gradul
de încordare psihică.
După C. Haumont (1989), metoda lui Jacobson este indicată în afecţiunile
neurologice cu caracter spasmic, putând beneficia de relaxarea progresivă şi subiecţii
cu un coeficient intelectual mai scăzut. Această metodă de relaxare nu oferă rezultate
în cazul afecţiunilor psihice severe, datorită dificultăţilor de concentrare a atenţiei
specifice psihoticilor.

29
 2.2.2. Antrenamentul autogen (J. H. Schultz)
Antrenamentul autogen continuă să fie una din metodele psihoterapeutice cu
cea mai largă răspândire. Inspirat din tehnicile de autohipnoză propuse de Oskar
Vogt, această metodă de relaxare se bazează pe o serie de exerciţii prin care se
obţine o “deconcentrare concentrativă” (Schultz, 1920) şi vizează sistemul muscular,
respirator şi abdominal. Însuşirea fiecărei serii de exerciţii permite trecerea la exerciţiul
următor. Regulile sunt foarte bine puse la punct, metoda fiind îndelung studiată atât în
laborator, cât şi experimental. Cheia succesului metodei constă în adeziunea deplină
la tratament a pacientului şi în stabilirea unei relaţii autentice de comunicare cu
terapeutul său.
Exerciţiile individuale durează între 3-12 minute, apreciindu-se că timpul poate
fi scurtat pe măsura însuşirii tehnicii. Intervalul dintre şedinţe este variabil, acestea
având loc de trei-patru ori pe zi în cazul pacienţilor internaţi (Műller-Hegemann, 1966).
Experieţa clinică ne indică faptul că se pot realiza şedinţe bisăptămânale în condiţiile
tratamentului ambulator.
Schultz recomandă ca relaxarea să se realizeze într-o cameră lipsită de
excitanţi senzoriali, cu luminozitate slabă şi confort termic, subiectul putând adopta
una din următoarele trei poziţii:
- decubitus dorsal (culcat pe spate);
- poziţia în fotoliu (capul sprijinit, membrele superioare aşezate confortabil pe
braţele fotoliului, cu coapsele uşor îndepărtate şi gambele în unghi drept);
- poziţia “birjarului” (aşezat pe scaun, coloana uşor aplecată din talie şi braţele
rezemate pe coapse).
În perioada de învăţare a tehnicii este indicată practicarea acesteia sub
îndrumarea unui psiholog sau medic. Subiecţii sunt instruiţi să lucreze şi acasă, de
două ori pe zi, câte 7-10 minute. După însuşirea temeinică a tehnicii, se poate
prelungi durata relaxării individuale până la 15 minute. În absenţa terapeutului, este
recomandabilă utilizarea unor casete audio cu textul înregistrat.
Antrenamentul autogen cuprinde următoarele două cicluri de exerciţii:
Ciclul inferior (“mica psihoterapie”):
1. trăirea senzaţiei de greutate în mâini şi picioare

30
 2. trăirea senzaţiei de căldură în mâini şi picioare
3. controlul bătăilor inimii
4. controlul respiraţiei
5. perceperea senzaţiei de vasodilataţie în zona plexului solar
6. perceperea senzaţiei de vasoconstricţie în zona frunţii
Schultz consideră că aceste exerciţii se însuşesc într-un interval de şase până
la zece săptămâni, subiectul reuşind să obţină, în urma practicării lor, un calm interior
şi o stare hipnotică. După aproximativ 1 an de exersare şi stăpânire a tehnicii, se
poate trece la ciclul superior, a cărui însuşire completă durează aproximativ 3-6 ani.
Ciclul superior (“marea psihoterapie”):
1. concentrare pe culoarea preferată
2. concentrare pe culori impuse de terapeut
3. concentrare pe obiecte concrete
4. concentrare pe idei abstracte
5. trăirea “sentimentului propriu” (a stării afective preferate de subiect)
6. interogarea propriului subconştient

De menţionat este faptul că realizarea exerciţiilor din cadrul ciclului superior

presupune o bună stăpânire a relaxării, precum şi o îndrumare adecvată din partea
psihologului/ medicului.
În privinţa indicaţiilor nosografice menţionăm că spaţiul de aplicare al
antrenamentului autogen este neobişnuit de variat. Kretschmer (1963) îl recomandă
atât în insomnii, în tulburările de ritm cardiac şi ale circulaţiei sanguine, cât şi în toate
afecţiunile psihosomatice. De asemenea, algiile de origine diversă şi unele cazuri de
alcoolism incipient pot fi influenţate favorabil.
Experienţa clinică ne atestă faptul că antrenamentul autogen se poate folosi cu
succes în toate afecţiunile nevrotice, rezultate slabe fiind înregistrate în cazul
tulburărilor de personalitate şi al psihozelor. De asemenea, nu este indicat personelor
cu defecte intelectuale notabile (demenţă sau oligofrenie) ori celor care nu au o
motivaţie de vindecare îndeajuns de puternică.

31
 Antrenamentul autogen poate fi utilizat atât în psihoterapie, cât şi preventiv, în
pregătirea psihologică a sportivilor, în amortizarea rezonanţei stărilor afective
negative, în creşterea capacităţii de concentrare şi autoreglare a stărilor psihice. În
perioadele de efort îndelungat care impun o mare mobilizare prosexică (conducerea
anumitor aparate, activitate concentrată), o deconectare de 5-20 de minute poate
procura o senzaţie de refacere şi înviorare exterioară. Cu alte cuvinte, antrenamentul
autogen poate constitui o bună metodă de “gimnastică a spiritului aplicată
concentrării”.

2.2.3. Hipnoza activă în trepte (Kretschmer)

“Hipnoza fracţionată” iniţiată de K. Brodmann (1898) este dezvoltată tot mai
mult astăzi pe fundalul antrenamentului autogen, fiind apreciată ca o metodă de
psihoterapie cu largi perspective.
Diferenţa esenţială faţă de hipnoza clasică este aceea că se pune un accent
deosebit pe resursele pacientului susceptibile de a fi dezvoltate prin exerciţii
personale. În acest sens, această metodă limitează la maximum influenţa heterogenă,
realizându-se o veritabilă autohipnoză.
Hipnoza activă în trepte presupune următoarele etape:
1. Investigarea profundă a personalităţii prin intermediul tehnicilor proiective;
2. Inducerea relaxării prin intermediul exerciţiilor de greutate şi căldură din
cadrul antrenamentului autogen;
3. Inducerea hipnozei prin tehnica fixării privirii (subiectul priveşte degetele
terapeutului aflate la 20 cm în faţa lui);
4. Aplicarea terapeutică a hipnozei prin rostirea unor “fraze-cheie” menite să
înlăture simptomul;
5. Lichidarea relaţiilor cu terapeutul şi continuarea independentă a practicării
tehnicilor de relaxare.
Metoda are drept obiectiv obţinerea distanţei dintre manifestarea patologică şi
Eu-l pacientului. După conştientizarea tendinţei morbide, Eu-l trebuie să obţină
distanţarea, superioritatea şi indiferenţa.

32
 “Concentrarea indiferenţei” faţă de orice simptom înlătură eventualele riscuri pe
care le are metoda Schultz la pacienţii fobici, anxioşi sau cenestopaţi, cărora le
accentuează excesiv atenţia asupra anumitor regiuni din corp.

2.2.4. Reeducarea psihotonă (Ajuriaguerra)

Terapeutul iniţiază o convorbire preliminară cu pacientul în cadrul căreia se
realizează anamneza şi se explorează atitudinea acestuia cu privire la tulburarea pe
care o prezintă şi la tratament. De asemenea, terapeutul îl va preveni cu privire la
dificultăţile pe care le va întâmpina de-a lungul desfăşurării acestui “antrenament
psihifiziologic”, cum îl denumeşte autorul.
Într-o primă fază sunt însuşite exerciţiile de greutate şi căldură din cadrul
antrenamentului autogen Schultz. Subiectul este îndemnat tot timpul să-şi descrie
senzaţiile, verbalizarea deţinând un rol important în cadrul acestui sistem de relaxare.
Dacă apar senzaţii dezagreabile, se dă semnalul unei rezistenţe inconştiente a
pacientului cu privire la terapie, rezistenţă care urmează a fi explorată de cei doi
parteneri ai relaţiei. Autorul insistă asupra necesităţii adoptării de către terapeut a unei
atitudini pozitive faţă de pacient.
În fazele ulterioare sunt însuşite exerciţiile de respiraţie şi percepţia bătăilor
inimii. Treptat, pacientul este învăţat să-şi stăpânească tonusul muscular şi să se
controleze pe plan emoţional. Dacă la început aceste exerciţii se realizează în cadrul
terapeutic securizant, dar artificial, spre finalul terapiei, acestea vor fi practicate în
diverse situaţii concrete de viaţă.

2.2.5. Psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie (Vitoz)

După Vitoz (1960), nevrozele şi psihozele au ca origine nu inconştientul, ci o
lipsă de control cerebral. Noţiunea centrală a acestui sistem este cea de “receptivitate”
şi se referă la primirea “vibraţiilor lumii exterioare”. Receptivitatea se opune emisivităţii
(emiterii de gânduri) care defineşte conştiinţa adultă, în acest caz receptivitatea
trecând pe planul al doilea. Pacientul este învăţat să redevină receptiv, lăsând
deoparte interpretările senzoriale şi să privească lumea exterioară aşa cum simţurile
lui o percep cu adevărat. După C. Haumont (1980), în psihoterapia de sinteză

33
terapeutul nu trebuie să-l lase pe pacient să transpună ideativ, să gândescă actul
senzorial respectiv, ci să-l facă să simtă cât mai viu şi mai autentic acel act senzorial.
Sistemul lui Vitoz are în vedere o reeducare a receptivităţii, concentrării şi
voinţei pacientului, cu scopul de a-i creea acestuia “obiceiul de a trăi în prezent”.
Deşi insuficient de bine conturat cadrul teoretic al acestei metode, psihoterapia
de sinteză şi reconstrucţie se delimitează prin activismul pacientului în relaţia sa cu
terapeutul. Reeducarea este în întregime opera pacientului implicat în procesul de
vindecare.

2.2.6. Pedagogia relaxării sau eutonia (Alexander)

Eutonia este o metodă nondirectivă care nu utilizează sugestia, dându-i
posibilitatea fiecărui “elev” să-şi regăsească echilibrul său tonic. Conform lui G.
Alexander, reeducarea psihomotorie a personalităţii trebuie să se facă cu un minimum
de cheltuială energetică şi cu “conştiinţa interiorităţii corpului şi spaţiului care-l
înconjoară”. Principiile metodei constau în conştientizarea şi dirijarea jocului optimal
al tensiunilor musculare, precum şi în studiul dinamic al mişcărilor, în vederea
eficientizării acestora.
Eutonia presupune următoarele etape: reeducarea simţului tactil, a auzului şi
văzului, destinderea sistemului muscular, exerciţii respiratorii, mişcarea naturală.

2.2.7. Sofrologia (Caycedo)

Sofrologia se referă la un ansamblu de metode prin care se produce o
modificare a stării conştiinţei, având ca efect realizarea unei stări de seninătate,
armonie şi echilibru. Starea sofronică se situează între somn şi veghe şi poate avea
diferite trepte, de la reverie la transă. Deosebirea fundamentală faţă de hipnoză este
aceea că, în oricare din treptele acestei stări, se menţine o fantă conştientă.
R. Abrezol (1990) consideră sofrologia o ştiinţă şi metodă de studiere a
conştiinţei în scop terapeutic şi profilactic. Din punctul de vedere al sofrologiei,
conştiinţa umană se delimitează în trei niveluri (nivelul vigil, nivelul sofroliminal, nivelul
somnului) şi trei stări (conştiinţa patologică, conştiinţa vigilă şi conştiinţa sofronică).

34
 Dacă nivelul se referă la o modificare cantitativă a conştiinţei (în direcţia
clarităţii versus obnubilării), starea reprezintă o modificare de ordin calitativ.
Nivelul sofroliminal se află între starea de veghe şi somn, fiind zona care
vehiculează temerile şi angoasele individului şi care-l determină să treacă de la
conştiinţa vigilă (obişnuită) la cea patologică.
Conştiinţa sofronică reprezintă o stare nouă de conştiinţă, caracterizată printr-o
“revigorare a structurilor”. Procesul de sofronizare permite accesul la conştiinţa
sofronică unde regăsim stările corespunzătoare actelor de creaţie, diverse stări
meditative. Nivelul sofroliminal poate fi atins prin intermediul mai multor metode:
trainingul autogen Schultz, hipnoza medicală, ritmuri muzicale diverse (jazz, muzică
indiană), ritmuri de dans monoton (dans codificat), bioenergie, masaje, vibraţii
japoneze.
În vederea sofronizării, terapeutul utilizează un mod verbal particular
caracterizat printr-un ton persuasiv, dar armonios, denumit “terpnos logos”. Termenul
este originar din Grecia antică, prin care Platon desemnează “o stare de calm şi
concentrare supremă a spiritului produsă la bolnavi, prin acţiune verbală terpnos
logos”. Sofrologia redă un loc important verbului în contextul terapeutic contemporan
şi studiază repercursiunile acestuia asupra psihicului uman.
“Relaxarea dinamică” propusă de sofrologie cuprinde tehnici care vizează
exerciţii de relaxare musculară progresivă (H. Boon), relaxare mintală, exerciţii de
respiraţie, tehnici de focalizare a senzaţiei de căldură utilizate în combaterea durerii
(P. Slocker).

2.3. Hipnoza

Legată de secole de diverse practici curative, hipnoza a generat o serie de

credinţe şi mituri mai mult decât oricare alte fenomene psihice sau medicale. Studiul
hipnozei îşi are originea în încercarea unor “vindecători” (maeştrii de Yoga şi Zen,
şamani) de a trata diverse boli. Aceştia recurgeau adeseori la stimulări senzoriale
repetitive pentru a provoca stări de tip hipnotic. Hipnoza modernă începe cu practicile
lui F. Mesmer (1779) care a elaborat doctrina “magnetismului animal” în disertaţia sa

35
fizico-medicală “De planetarum influxu” (1766). Destul de confuze, tezele sale
identifică mecanismele hipnozei cu o forţă sau un fluid invizibil. Meritul esenţial al lui
Mesmer constă în dezvoltarea unor tehnici de influenţare psihologică a pacienţilor,
contribuind astfel la dezvăluirea procedeelor psihoterapeutice.
J. Braid (1841) introduce termenul de “hipnoză” de la grecescul “hypnos”
(somn), considerând hipnoza un fel de “somn nervos”. Susceptibilitatea hipnotică este
privită ca o trăsătură a subiectului, nu a celui care induce hipnoza. Autor al teoriei
“monoideismului”, medicul englez afirmă faptul că “…atenţia mintală este în aşa
manieră dependentă de o singură idee încât subiectul supus hipnozei se dovedeşte
totalmente insensibil faţă de alţi excitanţi care acţionează asupra lui” (V. A. Gheorghiu,
1977, p. 32).
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, capătă o amploare deosebită explicaţiile
neurologice oferite de J. M. Charcot (1878, 1882), conform cărora hipnoza este o
manifestare neuropatologică. Cele trei stadii de hipnoză descrise de Charcot (stadiul
cataleptic, stadiul letargic şi somnambulismul artificial) erau prezentate drept trei stări
morbide ale unei isterii provocate în mod artificial. Contrar acestor opinii, H. Bernheim
(1866, 1884) consideră că hipnoza este un fenomen natural, rezultat al sugestiei, o
stare psihologică pe care o poate realiza aproape oricine şi în care sugestibilitatea
este crescută. După J. Hoareau (1993, p. 36), “…meritul lui Bernheim constă în
recunoaşterea naturii psihologice a hipnozei … Hipnoza (sublin. ns) va permite ca
psihoterapia să fie recunoscută drept ştiinţă şi să fie practicată în mod deschis şi
oficial de către medici”.
În 1889 a avut loc primul Congres Internaţional de Hipnoză Terapeutică şi
Experimentală, iar marii teoreticieni ai timpului încep să se intereseze de fenomenul
hipnotic.
Asociaţionismul s-a manifestat în domeniul hipnozei prin lucrarea lui Wundt
(1892) “Hipnotism şi sugestie”. Din această perspectivă, hipnoza este un proces
asociativ însoţit de o restrângere a câmpului de conştiinţă. De pildă, sugestia de somn
activează în subiect asociaţii cu senzaţiile specifice somnului: relaxarea membrelor,
închiderea ochilor, abandonarea ideilor etc.

36
 Experimentul a fost utilizat de C. Hull (1933) în lucrarea sa “Hipnoză şi
sugestibilitate” în care susţine faptul că somnul şi transa hipnotică nu au nici o
legătură între ele. O altă idee importantă derivată din cercetările sale experimentale
este aceea că tot ceea ce poate fi obţinut în hipnoză poate fi obţinut şi prin sugestie
nonhipnotică (într-o formă atenuată).
Teoriile moderene asupra hipnozei ne incită la întrebarea dacă nu cumva ar
trebui să gândim hipnoza la plural mai degrabă decât la singular. Actualmente,
coexistă mai multe “hipnoze”, fiecare cu dimensiuni terapeutice distincte. Pentru
exemplificare, redăm o scurtă trecere în revistă a câtorva definiţii.
În Franţa, Porot (1952, „Manuel alphabétique de psychiatrie”) limitează hipnoza
la “un somn incomplet de tip special şi provocat în mod artificial”.
Asociaţia Medicală Britanică (1955) oferă o definiţie descriptivă, punând accent
pe modificările induse în starea hipnotică: “O stare pasageră de atenţie modificată la
un subiect, stare care poate fi produsă de o altă persoană şi în care diferitele
fenomene pot apare spontan sau ca răspuns la anumiţi stimuli verbali sau de altă
natură. Aceste fenomene se referă la o modificare a conştiinţei şi a memoriei, la o
susceptibilitate crescută la sugestie şi la apariţia unor răspunsuri şi idei care nu sunt
familiare unui subiect aflat într-o stare obişnuită de veghe. Mai mult, fenomene de
genul anesteziei, paraliziei, rigidităţii musculare pot fi declanşate sau suprimate în
stare hipnotică”.
Asociaţia Americană de Psihiatrie oferă o versiune mult mai pragmatică:
“Hipnoza este o metodă psihiatrică specializată şi constituie un aspect al relaţiilor
medic-pacient. În practica psihiatrică, hipnoza este utilizată în cercetare, diagnostic şi
tratament”.
În Enciclopedia Medicală a fostei U.R.S.S. (1980) se precizează că „hipnoza
este o stare artificială particulară a omului produsă prin sugestie, care se distinge
printr-o selectivitate specifică a reacţiilor şi se manifestă printr-o creştere a
receptivităţii la acţiunea psihologică a hipnotizatorului şi prin diminuarea sensibilităţii la
alte influenţe”.
Considerăm că hipnoza reprezintă o stare particulară de conştiinţă, modificată
prin intermediul unui sistem inductor pus în acţiune de către hipnoterapeut sau de

37
către subiectul însuşi (autohipnoză). Această stare poate fi înţeleasă ca o disociere în
conştiinţa subiectului, permiţându-i acestuia să intre într-o relaţie de comunicare cu
propriul său psihic. Starea hipnotică favorizează o creştere a sugestibilităţii, ca rezultat
al căreia pot fi induse o serie de modificări la nivelul sensibilităţii, motricităţii, memoriei,
gândirii, afectivităţii. Toate aceste modificări stau la baza utilizării hipnozei în scopuri
terapeutice şi autoformative.
La un moment dat, s-a lansat ipoteza conform căreia hipnoza nu ar exista de
fapt. Ceea ce există este fie doar interacţiunea dintre un context dat şi aptitudinea
subiectului de a răspunde la acest context (Laurence şi Perry, 1988), fie doar un
anumit tip de relaţie dintre terapeut şi pacient, relaţie caracterizată printr-o bună
“focalizare a atenţiei” (Haley şi Rossi, 1980).
În mod convenţional, desprindem două orientări teoretice distincte cu privire la
abordarea hipnozei: hipnoza considerată ca stare modificată de conştiinţă (“state-
theory”) şi hipnoza ca stare psihologică construită (“non-state theory”).
Teoreticienii primei orientări (E. R. Hilgard, 1968; M. Erickson, 1980; Chertok,
1981; Spiegel şi Spiegel, 1978) susţin faptul că starea de veghe obişnuită este
transformată într-o stare hipnotică, cu caracteristici distincte, prin utilizarea unor
procedee de inducţie (fixarea privirii, sugestii verbale de somn şi de relaxare). Starea
de transă hipnotică permite manifestarea unor fenomene psihice cu atât mai probabile
cu cât hipnoza este mai profundă, de genul regresiei, amneziei, catalepsiei,
analgeziei.
Ilustrativă în acest sens este teoria neodisociaţionistă a lui E. R. Hilgard (1965)
care constă din trei seturi de afirmaţii: dezvoltate, interactive şi de stare.
Afirmaţiile dezvoltate se bazează pe concepţia potrivit căreia susceptibilitatea
hipnotică la tânărul adult este rezultatul păstrării în timp a abilităţii pentru hipnoză (pe
care, de altfel, o posedă fiecare copil). Conform autorului mai sus citat, toţi copiii
normali s-au născut cu un potenţial în ceea ce priveşte dezvoltarea abilităţii lor pentru
experienţe hipnotice profunde. Un copil care se simte în largul său atunci când se lasă
condus de fantezie, aventură, de dorinţa de a realiza ceva fără a interveni spiritul
autocritic, mai târziu va învăţa să se lase absorbit de experienţe noi (citit, muzică, joc,
înot) şi îşi va menţine trează abilitatea pentru hipnoză.

38
 Afirmaţiile interactive se referă la descifrarea naturii intime a inducţiei hipnotice
şi a transei hipnotice. Hilgard dedică o atenţie specială naturii relaţiei hipnoterapeut -
subiect în cadrul şedinţelor de hipnoză. La începutul terapiei, subiectul aduce cu sine
“bunăvoinţa” pentru trăirea unei experienţe de tip hipnotic. Inducţia hipnotică iniţială
este destul de impersonală şi, în mod teoretic, un subiect poate fi hipnotizat de orice
persoană.
Pe parcursul desfăşurării terapiei, inducţiile repetate ale aceluiaşi hipnotizator
vor determina apariţia unor relaţii transferenţiale, atât pozitive, cât şi negative.
Calităţile specifice ale hipnotizatorului (vocea, tonalitatea sa) vor activa tipare specifice
din trecutul pacientului şi se vor extinde până în momentul în care hipnotizatorul îi va
reaminti de persoane semnificative din viaţa sa.
Afirmaţiile de stare au în vedere starea hipnotică propriu-zisă. În inducţie,
Hilgard se foloseşte de metafora “observatorului ascuns” pentru a denumi partea
inconştientă a psihismului, disociată de cea conştientă. Când subiectul intră în
hipnoză, sunt înlăturate o serie de controale şi monitorizări normale, astfel încât
mişcările motorii sunt trăite ca involuntare, memoria şi percepţia sunt distorsionate.
Autorii celei de a doua orientări (Barber, 1969; Sarbin şi Coe, 1972; Spanos,
1991) consideră că situaţia hipnotică este mai bine explicată ca interacţiune socială.
Atât hipnotizatorul, cât şi subiectul îşi asumă anumite roluri. Este suficient ca o situaţie
să fie definită de tip hipnotic pentru ca reacţia subiectului la testele de susceptibilitate
hipnotică să fie mai intensă. Referitor la variabilele subiecţilor, există o strânsă
legătură între atitudinea acestora faţă de hipnoză şi convingerile pe care le au despre
susceptibilitatea lor hipnotică. Aprecierea dacă o persoană consideră că a fost
hipnotizată depinde nu numai de ceea ce crede acea persoană că este specific pentru
hipnoză, dar şi de ceea ce ea consideră că ar corespunde dorinţei hipnotizatorului.
După I. Dafinoiu (1996, p. 167), în lumina acestei concepţii, “hipnoza există, dar
ca etichetă pentru un context, mai degrabă decât ca stare alterată a conştiinţei”. De
fapt, autorii teoriei non-stării hipnotice înlocuiesc o metaforă (cea de “stare” sau de
“transă”) cu o alta, cea de “rol”, fără ca prin aceasta să se dea un răspuns la problema
referitoare la diferenţele interindividuale. De asemenea, nu oferă o explicaţie suficient

39
de plauzibilă pentru situaţiile în care transpunerea în rol se realizează printr-un
mecanism de autohipnoză sau se produce în mod spontan.
În ultimul timp, hipnoza a fost definită ca o comutare la nivel emisferic
(activarea emisferei drepte şi dezactivarea celei stângi). Starea hipnotică se
caracterizează prin modificări ale percepţiei spaţiului şi timpului, modificări ale
proceselor cognitive (capacitate de testare a realităţii mai redusă, sugestibilitate şi
creativitate crescută, o mai mare toleranţă la ambiguitate), procesare simultană şi
paralelă a informaţiei, în locul procesării lineare.
L. E. Unestahl (1987) consideră că este prematur să definim hipnoza ca o
comutare la nivel emisferic. Autorul propune utilizarea a două modalităţi distincte de
funcţionare a conştiinţei: modul dominant (D) - responsabil de realizarea proceselor
logice şi modul alternativ (A) - responsabil de producerea insight-ului, inclusiv a
fenomenelor de tip hipnotic. Din această perspectivă, fenomenele hipnotice sunt
plasate alături de cele de intuiţie, creaţie, meditaţie.

2.3.1. Şcoala lui M. Erickson

Fondator al Societăţii americane de hipnoză clinică, profesor de psihiatrie la
Universitatea Wayne State (Massachusetts), lucrările sale au avut o influenţă
considerabilă asupra Şcolii de la Palo Alto. Membrii Institutului de Cercetări Mintale
(Watzlawick, Bateson, Haley şi Weakland) îl consideră pe M. Erickson (1901-1980)
drept părintele terapiei familiale şi al abordărilor paradoxale. Tehnica sa de inducţie
hipnotică, fondată în exclusivitate pe limbaj şi pe practicarea hipnozei în calitate de
terapie scurtă, a permis deschiderea unor noi căi în domeniul psihoterapiei şi naşterea
a ceea ce se cheamă terapia strategică.
Erickson are numeroase puncte de legătură cu cele trei mari direcţii în
psihoterapie. Interesat ca şi Freud de simboluri şi metafore, concepe acţiunea
terapeutică în termeni de învăţare şi decondiţionare (perspectiva behavioristă) şi
manifestă în acelaşi timp o mare încredere în puterea de dezvolatare a potenţialului
uman (perspectiva umanistă). Ca notă specifică, M. Erickson nu consideră terapia ca
fiind opera terapeutului (abordare behavioristă) şi nu este fondată pe analiza
transferului (abordare psihanalitică).

40
 Cu alte cuvinte, terapia strategică elaborată de Erickson înlătură prejudecata
conform căreia hipnoza ar fi o stare pasivă şi regresivă aflată sub controlul
terapeutului. În această perspectivă, psihoterapia aparţine în întregime pacientului,
terapeutul furnizându-i doar posibilitatea şi contextul de a o realiza.
În hipnoza ericksoniană, inconştientul are o altă semnificaţie decât cea oferită
în psihanaliză. “Inconştientul este tot ceea ce nu este conştient”. Acesta reprezintă
ansamblul tuturor mecanismelor care realizează sinteza noastră personală. Inducţia
ritualizată dispare, lăsând locul unei conversaţii iniţiate prin intermediul metaforelor,
simbolurilor, anecdotelor.

2.3.2. Profunzimea hipnozei

Cercetătorii fenomenului hipnotic au alcătuit numeroase scale de evaluare a
gradului de profunzime a hipnozei pe care poate să-l atingă un individ. De obicei,
aceste scale se utilizează mai mult în scopuri experimentale. Clinicienii testează
receptivitatea la hipnoză a pacienţilor prin utilizarea unor probe izolate din cadrul
acestor scale.
În tabelul de mai jos, vom prezenta cotarea susceptibilităţii hipnotice după scala
propusă de Davis şi Husband (1931).

profunzimea hipnozei grad răspuns

• refractar 0 -

• stare hipnoidă
1 -
2 • relaxare
3 • tremurul pleoapelor
4 • închiderea ochilor
5 • relaxare fizică completă

• transă uşoară 6 • catalepsia oculară

7 • catalepsia membrelor
10 • catalepsia rigidă
11 • anestezia în mănuşă (se anulează

41
 sensibilitatea doar în anumite zone ale mâinilor)

• transa medie 13 • amnezie parţială

15 • amnezie post-hipnotică
17 • modificări în sfera personalităţii
18 • reacţie la simple sugestii post-hipnotice
20 • iluzii kinestezice - amnezie totală

• transă profundă (de tip 21 • capacitate de a deschide ochii fără a modifica

somnambulic) transa
23 • sugestii post-hipnotice bizare aceeptate de
subiect
25 • somnambulism complet
26 • halucinaţii vizuale pozitive post-hipnotice
27 • halucinaţii auditive pozitive post-hipnotice
28 • amnezie post-hipnotică sistematică
29 • halucinaţii auditive negative
30
• hiperestezii

Actualmente, în domeniul hipnozei clinice şi experimentale se utilizează cel mai

frecvent scalele de susceptibilitate hipnotică Standford (SHSS), autori Weitzenhoffer şi
Hilgard (1962) şi Harvard (HGS), autori Shor şi Orne (1971).

probe aplicate la probe aplicate la criteriul de notare (după scala Harvard)

scala Standford scala Harvard
(forma A)

1. oscilaţia corpului • căderea capului • capul subiectului se apleacă în urma

sugestiilor cu cel puţin 5 cm;

2. închiderea ochilor • idem (închiderea • pleoapele subiectului se închid (ca urmare

ochilor) a inducţiei) înainte ca experimentatorul să
ceară acest lucru;

3. coborârea mâinilor • idem • coborârea cu cel puţin 15 cm a mâinilor

înainte ca experimentatorul să ceară acest

42
 lucru;

4. imobilizarea braţului • idem • braţul nu se poate ridica mai mult de 2,45

cm când experimentatorul îi spune că nu
poate ridica braţul;

5. încleştarea • idem • subiectul nu reuşeşte să-şi desfacă

degetelor degetele atunci când experimentatorul îi
cere acest lucru;

6. rigiditatea braţului • idem • braţul subiectului se lasă în jos cu mai mult

de 5 cm înainte de a i se cere să încerce să-
şi îndoaie braţul;

7. apropierea braţelor • idem • mâinile sunt la nu mai mult de 15 cm

depărtare una faţă de alta atunci când
experimentatorul îi cere să revină la poziţia
iniţială a mâinilor;

8. inhibiţia verbală • inhibiţia • subiectul nu poate mişca capul înainte de

comunicării a i se spune de către experimentator să
(subiectului i se oprescă încercarea;
sugerează faptul că
nu poate să mişte
capul în semn de
“Nu!”

9. halucinaţia pozitivă • idem • subiectul execută mişcări ca şi cum ar dori

(i se sugerează că să alunge musca respectivă;
aude bâzâitul unei
muşte)

10. catalepsia • idem • ochii subiectului rămân închişi chiar dacă i

pleoapelor se sugerează de către experimentator să
încerce să-şi deschidă ochii;

11. sugestie post- • sugestie post- • subiectul execută în cele din urmă o
hipnotică (schimbare hipnotică (i se mişcare parţială ca şi cum ar dori să-şi
de scaune) sugerează că îşi atingă glezna;

43
 atinge glezna)

12. amnezia post- • idem • subiectul reproduce în 3 minute cel puţin 3

hipnotică probe (sau mai puţin) înainte de a comanda
încetarea amneziei:

2.3.3. Hipnotizabilitatea
Hipnotizabilitatea reprezintă aptitudinea unui subiect de a atinge un anumit
nivel sau o anumită profunzime a stării hipnotice. Hipnotizabilitatea constituie un dat al
personalităţii relativ stabil care depinde de subiectul hipnotizat, nu de experimentator.
În literatura de specialitate se specifică faptul că aproximativ 80% din persoane sunt
hipnotizabile, dintre care 3-10% pot atinge o transă profundă (J. Hoareau, 1993, p.
86).
Determinarea factorilor care influenţează hipnotizabilitatea reprezintă una dintre
cele mai importante probleme ale fenomenologiei hipnotice.
Vârsta
Vârsta minimă pentru a fi hipnotizat se situează între 5-6 ani. La 7 ani, copiii
sunt în general foarte buni subiecţi, hipnotizabilitatea lor crescând progresiv, pentru a
atinge un maximum la pubertate. Perioada 14-21 de ani este considerată cea mai
indicată pentru o inducţie rapidă, putându-se atinge o mare profunzime a stării
hipnotice. Cercetătorii susţin că hipnotizabilitatea descreşte treptat cu vârsta adultă.
Sexul
Nu se constată nici o diferenţă notabilă în ceea ce priveşte sexul subiectului
(sau al hipnoterapeutului) referitoare la hipnotizabilitate.
Coeficientul de inteligenţă
Datele experimentale au evidenţiat existenţa unei corelaţii pozitive slabe între
hipnotizabilitate şi inteligenţă, ceea ce pledează în favoarea ideii că subiecţii mai
inteligenţi pot să reacţioneze mai bine la sugestii hipnotice (Weitzenhoffer, 1963).
Totuşi, doi subiecţi care posedă acelaşi coeficient de inteligenţă, pot avea aptitudini
diferite în ceea ce priveşte capacitatea lor de a atinge o stare hipnotică. Subiecţii cu
deficit mintal sunt greu hipnotizabili, fără a putea preciza însă, pragul minimal care să

44
permită intrarea în transă. Condiţia este ca subiectul să poată înţelege instrucţiunile
hipnotizatorului şi să se poată concentra asupra lor.
Profesia, naţionalitatea, rasa
Unele studiile arată faptul că persoanele care ar desfăşura o activitate
monotonă se dovedesc a fi mai hipnotizabile decât altele. Artiştii (cărora li se atribuie o
mare capacitate imaginativă) şi oamenii de ştiinţă (cu o gândire analitică dominantă)
înregistrează scoruri scăzute de hipnotizabilitate. Considerăm că aceste diferenţe se
datorează mai degrabă existenţei unor factori specifici de personalitate decât unei
profesii anume.
În ceea ce priveşte naţionalitatea, se afirmă că popoarele latine ar fi mai
hipnotizabile decât cele anglo-saxone. De asemenea, asiaticii şi indienii ar fi subiecţi
mai buni pentru hipnoză decât europenii.
Hipnotizabilitatea şi personalitatea
Nici un studiu nu a permis definirea unui “profil de personalitate” care să
permită o anumită predicţie cu privire la capacitatea unui subiect de a fi hipnotizat. Ar
putea fi vorba despre un talent, cum este cel pentru muzică sau desen (E. R. Hilgard,
1968).
În general, se consideră că persoanele hipnotizabile sunt mai sociabile, mai
atrase spre grup, capabile de înfruntare şi căutătoare de experienţe noi, inedite. Deşi
nu există nici o corelaţie între imaginaţie şi hipnotizabilitate, absenţa imaginaţiei este
un predictor al unei hipnotizabilităţi reduse.
Personalitatea hipnoterapeutului
În privinţa motivaţiilor care îl determină pe un terapeut să practice hipnoza,
acestea pot fi extrem de variate. Autorii semnalează o dorinţă inconştientă de putere
“magică” asupra pacientului şi o nevoie de a juca un rol parental atotputernic. J.
Hoareau (1993, p. 90) remarcă o tendinţă spre histrionism a terapeutului, precum şi o
nevoie paradoxală de intimitate şi distanţare faţă de pacient. Această ultimă
caracteristică se găseşte în strânsă legătură cu abilitatea empatică pe care o
dovedeşte hipnoterapeutul atât în inducţia hipnotică, cât şi în administrarea sugestiilor
terapeutice propriu-zise.

45
 Considerăm că însuşirea tehnicii hipnotice impune o pregătire psihopatologică
şi un stagiu de învăţare a acestei tehnici pe lângă un hipnoterapeut experimentat. În
caz contrar, un terapeut începător fie nu obţine rezultate, fie poate provoca unele
efecte negative asupra pacinţilor (tulburări nevrotice sau chiar actualizarea unui
potenţial psihotic latent).
O bună cunoaştere a teoriei şi practicii hipnozei, precum şi încrederea în
validitatea terapiei aplicate pot reprezenta condiţii esenţiale menite să asigure
eficienţa unui terapeut care practică tehnica hipnotică.
În hipnoterapie se pleacă de la principiul conform căruia individul deţine o serie
de disponibilităţi latente autocurative, iar terapeutul trebuie să fie suficient de abil
pentru a valoriza şi a actualiza aceste potenţialităţi. În acest sens, terapia poate să
îmbrace forma unei psihoterapii centrate în exclusivitate pe simptom, ceea ce
corespunde, de fapt, vocaţiei primare a hipnozei. De asemenea, poate fi utilizată ca o
psihoterapie de mai mare profunzime, în varianta hipnoanalizei sau a “hipnoterapiei
analitice”.
Principiul terapeutic al hipnozei ca terapie centrată pe simptom constă în
combinarea sugestiilor de întărire a Eu-lui cu cele terapeutice propriu-zise, de
înlăturare a simptomului (modelul lui Hartland, 1971). Înlăturarea simptomului nu
rezolvă conflictele de profunzime ale pacientului, dar dispariţia lui devine necesară
atunci când este vorba despre un simptom invalidant (atacuri de panică, insomnii). În
schimb, abordarea hipnoanalitică consideră că simptomele prezente sunt expresia
unor conflicte refulate, aceste simptome (psihice sau somatice) structurându-se pe
baza condiţionărilor negative din trecutul pacientului.

2.3.4. Vizualizarea şi imageria mintală

Tehnicile de vizualizare şi-au făcut proba în S.U.A. prin contribuţiile lui Carl
Simonton (1980). Radiolog şi oncolog, el cerea pacienţilor, în timpul şedinţelor de
radioterapie, să-şi vizualizeze tumora şi efectele razelor asupra ei. Rezultatul consta
în obţinerea unei remisiuni mai lungi şi cu efecte secundare considerabil diminuate.
Vizualizarea permite cel mai adesea practicarea unor exerciţii fizice imaginare,
folosite în tehnicile de reeducare la pacienţii aflaţi după o lungă perioadă de

46
imobilizare. De asemenea, îşi poate găsi o aplicare importantă în ceea ce behavioriştii
numesc tehnica de desensibilizare prin imaginaţie dirijată (i se cere subiectului relaxat
să-şi reprezinte situaţia anxiogenă). Scopul este acela de a permite subiectului să
retrăiască „pozitiv” respectiva experienţă generatoare de stres.
În sinteză, hipnoza acordă un rol deosebit tehnicilor de vizualizare şi imagerie
mintală, mai ales în primele faze ale tratamentului, atunci când i se cere pacientului
să-şi reprezinte propria tulburare, pentru a se putea trece ulterior la construirea
sugestiilor terapeutice.

2.3.5. “Structura hipnozei”:

 convorbirea preliminară
 inducţia propriu-zisă
 adâncirea transei hipnotice
 dehipnotizarea (convorbirea post-hipnotică)

Convorbirea preliminară
În cadrul acesteia, terapeutul realizează o anamneză aprofundată, conform
modelului propus de Hartland (1971):
 istoricul bolii
 istoria familială
 copilăria
 istoria ocupaţională
 probleme psihosexuale
 antecedente heredocolaterale
 starea psihică actuală
 informaţii cu privire la cunoştinţele pacientului despre hipnoză (se vor pune
în evidenţă prejudecăţile legate de “mitul” hipnozei)

Terapeutul trebuie să urmărească motivaţia pacientului pentru psihoterapie şi

să-i explice acestuia cum anume îl poate ajuta hipnoza în vederea eliberării de
simptom.

47
 În cazul în care pacientul afirmă că nu poate fi hipnotizat, terapeutul nu trebuie
“să prindă mingea care i se aruncă” (V. A. Gheorghiu) şi să nu se angajeze într-o
discuţie contradictorie.
Dorinţa de performanţă a pacientului, cu efecte negative asupra instalării
transei, poate fi diminuată utilizând analogia lui Erickson: “Te simţi ca şi cum te-ai afla
într-o sală de aşteptare şi nu eşti atent la nimic.”
Înainte de a se trece la inducţia propriu-zisă, experimentatorul testează gradul
de receptivitate la hipnoză al subiectului. În acest sens, pot fi utilizate probe de tipul
oscilaţiei corpului, încleştării degetelor, catalepsiei pleoapelor, rigidităţii braţului etc.
Pentru exemplificare, oferim testul de sugestibilitate directă al oscilaţiei
corpului.
Subiectului i se cere să stea în picioare, la un pas faţă de un perete şi să-şi
relaxeze toţi muşchii. Instructajul care i se dă este următorul:
“Închide ochii uşor şi relaxează-te cât mai bine. Poţi fixa punctul de la rădăcina nasului
pentru a obţine o relaxare bună. Eu voi pune mâinile pe umerii tăi şi vei simţi cum mâinile
mele te trag tot mai mult pe spate. Nu-ţi fie teamă! Lasă-te condus de acest gând. Nimic rău
nu se poate întâmpla. Eu voi sta în spatele tău şi te voi prinde…”.
Sunt sugestibili acei subiecţi care au tendinţa de a-şi înclina corpul în direcţia
sugerată.

Inducţia hipnotică propriu-zisă

Presupune concentrarea pe un obiect de dimensiuni mici, pe un stimul
monoton (pendul, metronom), pe o anumită zonă a corpului, cât şi administrarea unor
formule sugestive de calm, relaxare, somnolenţă. În timpul inducţei hipnotice,
terapeutul contribuie la sărăcirea stimulărilor senzoriale ale subiectului (prin limitarea
mişcărilor corporale) şi sparge tiparul relaţiilor adaptative normale ale acestuia, creând
o atmosferă “magică”.
În cazul “noii hipnoze”, metodele de inducţie sunt informale. De pildă, se poate
porni inducţia cu ceea ce pacientul are deja în minte (propriul simptom) sau cu
relatarea unei povestiri metaforice.

48
 Adâncirea transei hipnotice
Se realizează prin diferite tehnici: reprezentarea unei monede sau a unei
medalii care se scufundă uşor în apă, aplicarea unor “pase” lente deasupra corpului
(Hoareau, 1993), tehnica numărării (Hartland, 1971), concentrarea pe propria
respiraţie, tehnica “treptelor” sau a “covorului zburător” (pentru copii).
În această fază se administrează sugestiile terapeutice specifice pentru care a
fost indusă hipnoza.
Tehnica sugestiilor directe este folosită în hipnoza “tradiţională”. De exemplu,
pentru o persoană supraponderală, sugestia terapeutică ar putea fi de tipul: “De acum
înainte, când vei mânca, te vei sătura foarte repede. Hrana îţi va fi indiferentă”.
Sugestiile indirecte sunt sugestii deschise care au în vedere activarea
resurselor interne inconştiente în scopul autoînsănătoşirii. Reluând exemplul,
terapeutul îi poate sugera pacientei o situaţie “magică” de genul: “Îţi imaginezi cum
treci prin uşi din ce în ce mai strâmte care îţi provoacă subţierea corpului”.
Dacă se impune o sondare mai adâncă a conflictelor interne ale pacientului,
terapeutul poate utiliza, de pildă, o tehnică care are la bază semnalizarea
ideodinamică cu ajutorul degetului (Erickson şi Rossi, 1979). În această procedură
hipnoanalitică se stablilesc mai întâi semnalele ideodinamice (ridicarea degetului
arătător al mâinii drepte pentru “Da” şi a degetului arătător al mâinii stângi pentru
“Nu”). În timpul hipnozei, aceste mişcări inconştiente şi involuntare vor constitui
modalităţi de răspuns la întrebările terapeutului: “Inconştientul tău poate să răspundă
la întebările mele ridicând degetul arătător al mâinii drepte sau stângi”. Pacientul va fi
întrebat în legătură cu originea conflictului său, semnalele involuntare ajutându-l să-şi
furnizeze răspunsul. Retrăirea şi reevaluarea experienţelor conflictuale îi permit
acestuia să aibă imagini ale unui viitor în care problema sa nu mai există.
Reluând exemplul, o persoană supraponderală poate descoperi prin
intermediul acestei tehnici că hrana devine un răspuns pozitiv la orice stare afectivă
negativă pe care o trăieşte. De-a lungul terapiei, pacienta va învăţa să se proiecteze
în situaţii în care renunţă să mai mănânce în exces, prin dezvoltarea unui reflex de
linişte şi calm.

49
 Dehipnotizarea
Dehipnotizarea se realizează într-un mod gradat, printr-o numărătoare inversă.
Hartland (1971) propune următoarea procedură:
“Imediat voi începe să număr de la 5 la 1. Când voi ajunge cu numărătoarea la 1, vei fi
complet treaz. Te vei simţi bine, înviorat, odihnit, ca după un somn bun.
5 - Vei reveni curând din relaxare, 4 - Revii încet la normal, 3 - Revii tot mai mult, 2 -
Când voi ajunge cu numărătoarea la 1 îţi vei reveni complet, 1 - Acum eşti pe deplin treaz, ai
mintea limpede, clară …”.

Experinţa clinică ne indică faptul că subiecţii care beneficiază de hipnoterapie

trec printr-o perioadă de latenţă în cursul căreia le vine greu să găsească cuvintele
menite să redea ceea ce au simţit şi trăit. Este esenţial ca aceştia să fie antrenaţi să
vorbească despre impresiile lor subiective, despre senzaţiile agreabile sau
dezagreabile apărute în hipnoză, în scopul unei mai bune adaptări la şedinţele
ulterioare. Din acest moment, se poate profila o psihoterapie verbală pe care unii
pacienţi o pot respinge la începutul terapiei.
În literatura de specialitate se citează cazuri foarte rare în care unii pacienţi pot
prezenta ameţeli, cefalee, stări de vomă la revenirea din hipnoză. Aceste fenomene
sunt interpretate drept rezistenţe la hipnoterapie. După I. Holdevici şi I. P. Vasilescu
(1998, p. 66), rezistenţele la revenirea din hipnoză pot avea mai multe cauze:
 existenţa unor sentimente de ostilitate faţă de terapeut;
 sugestii post-hipnotice pe care subiectul nu doreşte să le îndeplinească;
 tulburări în sfera personalităţii (nevoia de a fi dominat, de a evita un conflict,
nevoia de a fugi de realitate);
 transformarea hipnozei în somnambulism de tip isteric.
În încheierea acestei discuţii, subliniem faptul că hipnoza în sine nu este
psihoterapie dacă nu este integrată într-un sistem psihoterapeutic ori dacă nu este
asociată cu sugestii terapeutice specifice. Practicarea ocazională a hipnozei poate fi
un exerciţiu util pentru fiecare psihoterapeut, permiţându-i acestuia să-şi varieze
atitudinile, să nu se “anchilozeze” într-un ortodoxism al unui anumit tip de abordare
psihoterapeutică. Tehnica hipnotică este atât de adaptabilă şi flexibilă încât facilitează
adesea intervenţiile altor tehnici, potenţându-le, în acest mod, capacităţile curative

50
(tehnici comportamentale, psihanalitice, cognitiv-comportamentale, experienţiale). De
asemenea, tehnica hipnotică permite accelerarea stabilirii şi intensificării relaţiei
terapeutice. Hipnoza se foloseşte cu succes atât în faza de investigare a conflictelor,
cât şi în stadiul terminal, atunci când sunt administrate sugestii cu caracter general de
întărire a Eu-lui pacientului.

51
 PRELEGEREA III
Psihoterapia cognitiv-comportamentală

De la debutul ei (începutul anilor 1970), terapia cognitiv-comportamentală

(Cognitive-Behavioral Therapy sau CBT) sau modificarea cognitiv-comportamentală
tinde să integreze preocupările abordărilor psihodinamice şi sistemice cu tehnicile
terapiei comportamentale, conform curentului integrativ din psihoterapie.
După D. Meichenbaum (1992), următorul context a determinat apariţia terapiei
cognitiv-comportamentale:
 O dezamăgire crescândă referitoare la bazele teoretice şi empirice ale
abordării terapeutice strict comportamentale şi sesizarea limitelor acesteia;
 Reprezentanţii teoriei învăţării sociale (Bandura, 1974; Kanfer şi Phillips,
1970; Mischel, 1975; Rotter, 1966) au evidenţiat rolul mediator al proceselor
cognitive, atitudinilor şi valorilor, acordându-le un loc central în înţelegerea
şi tratarea problemelor comportamentale;
 Terapia cognitiv-comportamentală s-a dezvoltat în mijlocul unei “revoluţii
cognitive”, conform expresiei lui Dember (1974) sau, mai bine zis, este o
parte integrantă a unei “evoluţii cognitive”. Activitatea unor psihologi
cognitivişti a oferit cadrul teoretic al dezvoltărilor ulterioare ale psihoterapiei
cognitiv-comportamentale. Actualmente, procedeele cognitive sunt îmbinate
cu cele de tip comportamental, astfel încât devine dificil să separăm net
psihoterapia comportamentală de cea cognitivă.
În această perspectivă, comportamentul este reciproc determinat de gândurile,
sentimentele, procesele fiziologice şi consecinţele acestora asupra pacientului
(Bandura, 1978). Conform CBT, cogniţiile nu sunt considerate drept cauza primară a
unui comportament dezadaptativ. Acest punct de vedere ar fi mult prea simplist,
cogniţiile fiind doar o parte integrantă dintr-un proces complex şi interactiv (Epstein,
1990; Greenberg şi Safran, 1987; Guidano, 1988; Mahoney, 1988; Meichenbaum,
1990; Muran, 1991).
Gândurile noastre sunt în aceeaşi măsură influenţate de propriile sentimente,
aşa după cum sentimentele sunt influenţate de propriile noastre gânduri. Cogniţia şi

52
emoţia sunt privite ca două feţe ale aceleiaşi monede (Ellis, 1955). Cogniţia, în toată
complexitatea ei, nu este decât o verigă a unui întreg lanţ cauzal. De pildă, atunci
când încercăm să prevedem recăderea unui pacient cu depresie unipolară, suma
criticilor soţiei aduse acestui pacient poate fi un predictor mai bun decât orice alt factor
specific cognitiv.

3.1. Evenimente, procese şi structuri cognitive

Din perspectiva psihoterapiei cognitiv-comportamentale, S. D. Hollon şi M. R.
Kriss (1984) afirmă că putem analiza cogniţiile în termeni de evenimente cognitive,
procese cognitive şi structuri cognitive.
Evenimentele cognitive se referă la gândurile automate ale individului, dialogul
interior şi imaginile vehiculate. Comportamentul individului este în cea mai mare parte
a timpului automatizat sau prescris. Există însă numeroase situaţii când automatismul
comportamentelor individuale este întrerupt, fiind astfel necesar ca individul să ia o
decizie în condiţii de incertitudine. În aceste momente predomină aşa-numita „vorbire
mintală internă”. Cognitiv-comporamentaliştii consideră că natura şi conţinutul acestor
gânduri influenţează modul în care indivizii simt şi se comportă, astfel încât
evenimentele cognitive reprezintă o cale importatantă de cunoaştere a cogniţiilor.
Procesele cognitive au fost descrise de psihologia socială, psihologia cognitivă
şi cea a dezvoltării în următorii termeni: tendinţe de confirmare, euristici mintale şi
metacogniţii (Meichenbaum şi Gilmore, 1984).
Tendinţele de confirmare se referă la faptul că indivizii promovează o anumită
imagine despre sine şi despre lume şi rareori caută să le infirme acest model.
Euristicile mintale au în vedere aşa-numitele obişnuinţe mintale („mental
habits”) la care apelează indivizii atunci când trebuie să emită judecăţi în condiţii de
incertitudine. Conform psihoterapiei cognitiv-comportamentale, starea emoţională a
unui pacient (depresia, anxietatea) influenţează şi colorează afectiv alegerea unor
exemple euristice din experienţa trecută. Cu alte cuvinte, propriile noastre emoţii ne
influenţează selectarea informaţiilor, obţinerea inferenţelor şi realizarea atribuirilor.
Metacogniţiile se referă atât la procesele autoreglatorii executive în care se
angajează o persoană, cât şi la modul în care aceste procese reflectă persoana

53
respectivă. Terapeutul CB ajută pacientul să-şi dezvolte capacitatea de „a nota”, „a
prinde”, „a monitoriza” şi „a evalua” propriile sale gânduri, sentimente şi
comportamente. De fapt, aceste verbe tranzitive metacognitive constituie trăsătura
centrală a discursului social al psihoterapiei cognitiv-comportamentale.
Psihoterapeutul încurajează în permanenţă pacientul să se implice în asemenea
activităţi autoreglatorii metacognitive. În plus, terapeutul trebuie să se asigure că
pacientul aprobă aceste activităţi şi că face diverse autoatribuiri în privinţa
modificărilor comportamentale implementate de-a lungul desfăşurării psihoterapiei.
În final, CBT subliniază rolul structurilor cognitive sau a schemelor personale,
concepte împrumutate din paradigma procesării informaţiilor. Aceste structuri
cognitive sprijină şi influenţează construirea experienţei noastre curente şi conduce la
organizarea unor noi seturi de informaţii (Neimeyer şi Feixas, 1990). Cu alte cuvinte,
schemele personale sunt entităţi specific organizate care cuprind cunoştinţele unui
individ despre sine şi despre lume. Ele acţionează ca nişte reguli tacite de organizare
şi ghidare a setului propriu de informaţii, influenţând modul în care indivizii estimează
evenimentele.
Acordându-se cea mai mare importanţă schemelor personale, sarcina
principală a terapeutului CB este aceea de a ajuta pacientul să înţeleagă modul în
care acesta îşi concepe şi îşi construieşte propria realitate. De asemenea, terapeutul
ajută pacientul să aprecieze cât de eronat îşi creează uneori datele care îi confirmă
propria sa concepţie despre sine şi despre lume. De pildă, un pacient cu depresie
cronică se îndepărtează adeseori de ceilalţi, selectând reacţiile care îi confirmă
convingerea că este respins, asociată cu teama de a nu fi abandonat. Atunci când un
depresiv spune: “Nimeni nu mă place!”, această aserţiune conţine mai degrabă o
descriere veridică decât o eroare cognitivă. Ceea ce nu realizează este că el însuşi
contribuie la acest pattern interacţional. Într-o manieră colaborativă, terapeutul va
ajuta pacientul să descopere şi să-şi modifice pattern-ul de relaţionare cu caracter
autodefensiv.
După Meichenbaum (1992), un corolar important al acestei poziţii
constructiviste este acela că terapia cognitiv-comportamentală susţine că nu ar exista
doar o singură „realitate”. În plus, sarcina terapeutului nu se rezumă doar la a educa şi

54
corecta concepţiile eronate ale pacienţilor (erori în gândire, gânduri iraţionale).
Conform tradiţiei filmelor lui Kurosawa, în acest model terapeutic se statuează
existenţa unor “realităţi multiple”. Sarcinile de colaborare între terapeut şi pacient
constau în a-l ajuta pe acesta din urmă să aprecieze cum îşi creează el asemenea
„realităţi” şi ce “preţ” trebuie să plătească pentru asemenea construcţii, care este
“impozitul” pe care pacientul trebuie să-l achite în vederea menţinerii concepţiei sale
eronate despre sine şi despre lume. Răspunsul nu este de domeniul abstractului, ci
este căutat într-o activitate de examinare experienţială şi emoţională, atât în timpul
şedinţelor de terapie, cât şi in vivo. În acest sens, se realizează adevărate experienţe
emoţionale corective.
Într-o manieră de tipul rezolvării de probleme, psihoterapia cognitiv-
comportamentală explorează ce anume ar putea întreprinde pacienţii în vederea
modificării propriilor lor convingeri iraţionale şi comportamente dezadaptative. Mai
mult, terapeutul şi pacientul explorează posibilitatea apariţiei unor posibile obstacole
în însuşirea modificărilor comportamentale dezirabile.
Versiunea actuală a CBT interpretează rezultatele de pe o altă poziţie decât
cea raţionalistă şi obiectivă. După Neimeyer (1985) şi Mahoney (1988), abordarea
terapeutică raţionalistă vizează monitorizarea şi corectarea convingerilor iraţionale ale
pacienţilor prin dispute logice, instruire, strângere de date empirice menite să le
infirme aceste convingeri. În contrast, psihoterapia cognitiv-comportamentală are o
orientare fenomenologică. Viziunea pacientului asupra lumii este explorată de către
terapeut prin intermediul unor proceduri nondirective. Intenţia terapeutului este de a
vedea lumea cu ochii pacientului, mai curând decât de a contesta, confrunta sau
interpreta gândurile acestuia. Terapeutul CB dă dovadă de abilitate empatică pe tot
parcursul derulării terapiei. Pentru a întari importanţa relaţiei terapeutice, Revenstorf şi
colab. (1983) arată într-un studiu că acele cupluri care au beneficiat de terapie
cognitiv-comportamentală maritală şi care au obţinut succes pe o perioadă lungă de
timp, şi-au evaluat psihoterapeutul ca fiind mai empatic şi mai activ. I. G. Fodor (1987)
integrează tehnicile gestalt în cadrul psihoterapiei cognitiv-comportamentale,
acordând o atenţie deosebită conduitei empatice a psihoterapeutului. Într-o sinteză
mai recentă realizată de A. C. Bohart şi L. S. Greenberg (1997) - „Empathy

55
Reconsidered: New Directions in Psychotherapy”, empatia reprezintă un factor
terapeutic esenţial în contextul psihoterapiei cognitiv-comportamentale actuale.

3.2. Tehnici cognitiv-comportamentale

Tehnicile terapeutice cognitiv-comportamentale se orientează spre identificarea
gândurilor negative automate ale pacientului şi modificarea acestor gânduri negative,
precum şi a comportamentelor aferente. Prin intermediul raţionalizării, terapeutul îi
demonstrează pacientului relaţia dintre gândire, sentiment şi comportament, plecând
de la modelul cognitiv al tulburărilor emoţionale (A. T. Beck, 1967). Acest model a fost
conceput pentru tratarea depresiei în principal, dar şi a anxietăţii generale, sociale, a
tulburărilor psihosomatice sau a durerilor cronice.

Fig. 3 - Modelul cognitiv al depresiei (A. T. Beck)

Experienţe timpurii

Formarea unor convingeri disfuncţionale

Incidentul critic (S-stimul)

Activarea convingerilor

Gânduri negative automate

Simptome depresive

somatic cognitiv afectiv motivaţional comportamental

56
 În CBT se consideră că schimbarea rezultă din autocunoaştere, din înţelegerea
pattern-urilor comportamentale şi din efortul constant de a le modifica. Adeseori,
comportamentele şi gândurile disfuncţionale ale pacienţilor derivă din sistemul lor
iraţional de convingeri/ credinţe. Acest sistem de credinţe este strâns legat de trăsături
care ţin de competenţa personală şi autostima individului şi se sintetizează în fraze de
genul: “Sunt nefericit!”, “Nu pot să mă bazez pe mine însumi!”, “Nimic nu pot să fac
cum trebuie!”, “Sunt condamnat la suferinţă!
Terapeutul este considerat a fi în relaţia sa cu pacientul drept un profesor,
trainer, ghid, antrenor. Acesta din urmă îşi asumă un rol activ în procesul de
descoperire prin intermediul:
 automonitorizărilor;
 urmăririi gândurilor negative automate prin intermediul sarcinilor pentru
acasă;
 raportării succeselor şi eşecurilor în procesul de derulare a terapiei.
Pacienţii utilizează frecvent scale de autoevaluare de tipul:

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Nu mă simt Mă simt moderat Sunt extrem de

deloc stresat stresat stresat

Redăm un model de fişă de autoevaluare a unui pacient cu tulburare anxioasă:

data starea situaţia gânduri răspuns concluzie

emoţională anxiogenă negative raţional
experimentată automate

Cum te-ai Ce făceai în Notează Care este Cât de mult

simţit şi cât ţi-a momentul gândurile răspunsul tău mai crezi în
fost de rău? confruntării cu negative care raţional la gândurile
situaţia ţi-au trecut prin aceste tale
anxiogenă? minte. Cât de gânduri? Cât negative?
mult credeai în de mult crezi Cum te
ele? în ele? simţi acum

57
 şi ce poţi
face acum?

O caracteristică importantă a CBT o constituie importanţa acordată conceptului

de prevenire a recăderilor („relapse prevention”). Impus de Marlatt şi Gordon (1985),
conceptul este relevant pentru toate formele de intervenţie CB. Dacă terapeutul
anticipează producerea unui eveniment negativ (pierderea serviciului, ruperea unei
legaturi afective), el trebuie să-i ofere pacientului strategii de a face faţă unor astfel de
situaţii.
În opinia terapeuţilor CB, o cauză majoră a recăderilor ar fi adunarea unor
argumente insuficiente împotriva gândurilor negative. Pentru a antrena această
capacitate de a descoperi contraargumente la gândurile negative, în cursul unor
şedinte de „role-playing”, pacientul furnizează argumente împotriva gândurilor sale
negative, iar terapeutul îl provoacă prin contraargumente. Acest procedeu devine
eficient în lupta pacientului cu ideile sale negative. Când punctele slabe ale
argumentării sunt identificate, el învaţă să găsească argumente mai convingătoare.
Terapeuţii CB ajută pacienţii să reconstituie cognitiv eşecurile şi dezamăgirile
lor, apreciindu-le mai degrabă ca pe nişte situaţii din care se poate învăţa ceva, decât
să fie privite într-o manieră catastrofizantă. Asemenea oamenilor de ştiinţă, pacientul
învaţă din greşeli, fără eşecuri el neputând progresa. Cu alte cuvinte, terapeutul
„livrează” speranţă, combătând demoralizarea, disperarea, neajutorarea sau
culpabilizarea pe care le regăsim atât de des în dialogurile interioare ale pacienţilor.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, alianţa terapeutică deţine
următoarele caracteristici menite să asigure bunul mers al terapiei: spirit de
colaborare, căldură, empatie, rezonanţă emoţională, acceptare, speranţă, încredere
(R. Ladouceur, O. Fontaine şi J. Cottraux, 1993).
Un accent deosebit de important este pus pe procesele de colaborare şi de
descoperire. Terapeutul cognitiv-comportamentalist are maximă valoare atunci când
pacientul său este cu un pas înaintea lui, oferind el însuşi sugestii de însănătoşire pe
care, în caz contrar, i le-ar furniza terapeutul. Pentru ca pacientul să poată să-şi
strângă datele necesare, terapeutul formulează întrebări socratice despre cum ar

58
putea să se comporte într-o manieră mai eficientă. Dacă i se răspunde prin: “Nu ştiu!”,
terapeutul va replica: “Nici eu! Cum am putea afla?”. Acest “noi” colaborativ, de
echipă, este binevenit pentru a-l determina pe pacient să-şi asume responsabilitatea
propriei însănătoşiri şi pentru a deveni propriul său terapeut.
În vederea atingerii acestui obiectiv, psihoterapeutul nu este didactic, ci
acţionează mai degrabă ca un detectiv, în spiritul lui Peter Falk din rolul lui Colombo.
Cu alte cuvinte, terapeutul îl “înrolează” pe pacient în terapie, îl “trage pe sfoară” şi îi
deschide calea modificării comportamentale dezirabile, în scopul unei adaptări mai
eficiente la realitate. În acest climat terapeutic, pacientul va iniţia experimente
personale menite să-i probeze convingerile iraţionale şi presupunerile sale tacite.
Acest proces de învăţare este înalt investit emoţional. Conform autorilor
cognitiv-comportamentalişti, emoţiile nu trebuie ignorate, deoarece acestea ne ajută
să înţelegem structurile cognitive ale pacienţilor. Aşa cum pentru Freud visele sunt
„calea regală de acces la inconştient”, emoţiile reprezintă pentru psihoterapia cognitiv-
comportamentală „calea regală de acces la schemele personale ale pacienţilor”.
O modalitate de evidenţiere a emoţiilor pacienţilor este reprezentată de
conceptul psihanalitic de transfer. Pacientul vine adeseori cu o anumită experienţă
emoţională, construită în trecut pe baza interacţiunilor cu persoanele semnificative din
viaţa sa. Într-o manieră exploratorie mai degrabă decât una directivă, terapeutul CB
analizează împreună cu pacientul experienţa emoţională imediată a acestuia. În acest
mod, sunt luaţi în considerare factorii istorici care au contribuit la prezentul emoţional
al interacţiunii psihoterapeut-pacient. CBT nu adoptă o perspectivă anistorică,
dimpotrivă, ajută pacientul să înţeleagă modul în care a ajuns la comportamentele
sale actuale. El trebuie să înţeleagă că propriile convingeri iraţionale au sens din
perspectiva experienţei sale de viaţă, dar, la momentul respectiv, sunt transferate
negativ şi sunt extrem de generalizate.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, variabilele de relaţie sunt
considerate centrale atât în procesul terapeutic propriu-zis (care este, înainte de toate,
o interacţiune diadică), cât şi în cele mai multe dintre dificultăţile curente ale
pacienţilor (generate de problemele lor de relaţionare). În plus, multe dintre dialogurile
interne (sau credinţele iraţionale) ale pacienţilor sunt compuse din mesaje venite din

59
partea altor persoane sau din aprecieri ale consecinţelor comportamentelor altora
asupra lor. Astfel, sunt luate în discuţie pattern-urile comportamentale recurente ale
pacienţilor şi modul în care aceste pattern-uri sunt reflectate, în mod constant, în
relaţiile lor interpersonale. Pentru ca pacienţii să devină conştienti de modul în care
aceste comportamente se reflectă în relaţia actuală cu terapeutul lor, cognitiv-
comportamentaliştii recurg adeseori la diverse tehnici împrumutate din terapia
gestalistă.
Există, din păcate, puţine aprecieri cu privire la strategiile de negociere utilizate
de terapeuţi în cazul unor pacienţi nevrotici care le subminează în mod constant
eforturile. De pildă, ne întrebăm ce putem face în calitate de terapeut cu o pacientă
supraponderală care mănâncă trei batoane de ciocolată în taxi, după ce a cheltuit o
sumă considerabilă de bani pe şedinţa de terapie (şi în care tocmai a discutat cu
terapeutul ei despre punerea în practică a unui plan de reducere a caloriilor)? Ce
anume o motivează pe această pacientă să cheltuiască timp şi bani pe o şedinţă de
terapie, pentru ca apoi să mănânce imediat dulciuri în exces? Sau, oare cât de des nu
îi spunem unui pacient că lucrurile încep să se îmbunătăţească în cazul său, în loc să
explorăm mai în profunzime plângerile acestuia conform cărora nimic nu s-a schimbat
în bine în situaţia cu care se confruntă?
În vederea găsirii unui răspuns la aceste întrebări, I. G. Fodor (1987) apreciază
că terapeuţii cognitiv-comportamentalişti ar trebui să utilizeze în mai mare măsură
abordarea Gestalt, în scopul sporirii conştientizării proceselor de interacţiune terapeut-
pacient. În acest mod, terapeuţii îi vor învăţa pe pacienţi să devină mai eficienţi în
interacţiunile lor interpersonale. Dacă terapia cognitiv-comportamentală nu prezintă un
model propriu-zis de analiză a interacţiunii terapeut-pacient, Gestalt-terapia studiază
temeinic aceste trăsături diadice şi oferă un model teoretic şi terapeutic care devine
relevant pentru terapia comportamentală.
Prezentată anterior în cadrul acestei lucrări, Gestalt-terapia este o terapie
bazată pe învăţare care se concentrează pe experienţa prezentă şi pe sporirea
conştientizării (Van De Riet, Korb şi Gorrell, 1980; Perls, Hefferline şi Goodman,
1951). Ceea ce Gestalt-terapia şi terapia comportamentală au în comun este
conceperea terapeutului drept educator. În moduri diferite, ambele orientări

60
terapeutice apreciază că rolul terapeutului este de a-l ajuta pe client să înveţe despre
el însuşi. Terapeuţii comportamentalişti prezintă tehnicile drept exerciţii de învăţare
menite să sprijine schimbarea. Gestalt-terapeuţii iniţiază experimente menite să
sporească experienţa emoţională a clienţilor. Terapeuţii gestalt nu sunt în mod
prioritar interesaţi de schimbare de dragul schimbării. Mai degrabă, ei consideră că
prin sporirea conştientizării, responsivităţii şi autosuportului, clientul se va schimba
(Beisser, 1970; Harper, Bauer şi Kannarkat, 1976; Perls şi colab. 1951).
Simkin şi Yontef (1984, p. 279) notează în acest sens următoarele: “Gestalt
terapia se concentrează pe proces (ce se întâmplă) mai degrabă decât pe conţinut (ce
se discută)… Procesul se concentrează pe interacţiunea dintre terapeut şi client.
Accentul se pune pe ceea ce este şi mai puţin pe ceea ce a fost, poate fi sau ar putea
fi”.
În cazul descris mai devreme, în care pacienta ingerează rapid trei batoane de
ciocolată în taxi (după încheierea şedinţei de terapie), terapeutul comportamentalist
poate încerca să o ajute să-şi îmbunătăţească tehnicile de autocontrol. Terapeutul
Gestalt, pe de altă parte, poate explora motivaţia pacientei care a determinat-o să
stea şi să lucreze timp de o oră cu terapeutul său la stabilirea unui plan de reducere a
caloriilor. O asemenea muncă ar putea releva faptul că, în copilărie, pacienta
supraponderală era peste măsură certată de mama sa atunci când luau masa în
familie. Ea se conforma dietei atunci când era privită de ceilalţi membrii ai familiei, dar
fura bani din portofelul mamei şi îşi cumpăra ciocolată, pe care o mânca pe ascuns
atunci când nu era privită de nimeni.
Actuala interacţiune terapeut-pacient cu privire la dietă ar putea să pornească
tocmai de la această structură rebelă a pacientei. Nu este nevoie de ani de
psihanaliză pentru a obţine conştientizarea! O terapie cognitiv-comportamentală
combinată cu abordarea Gestalt ar putea să pună în evidenţă modul în care pattern-
urile alimentare anterioare ale pacientei îi favorizează noncomplianţa la terapie. Un
asemenea demers îi va permite să devină conştientă de faptul că situaţia terapeutică
actuală este similară cu cea trăită în copilărie. După explorarea acestor pattern-uri,
sarcina terapeutică va fi aceea de a o învăţa pe pacientă să separe în mod net situaţia
actuală (de persoană adultă care a luat decizia de a urma o dietă, beneficiind de

61
sprijinul terapeutului în calitate de consultant), de situaţia din copilărie (când mama
pacientei era responsabilă de stabilirea dietei, iar ea simboliza copilui rebel).

3.3. Strategii de negociere cu relaţiile de cuplu

În continuare, ne propunem să supunem atenţiei un program psihoterapeutic

eclectic aplicabil în negocierea cu relaţiile de cuplu şi care reprezintă o combinaţie
între tehnicile cognitiv-comportamentale şi tehnicile terapeutice Gestalt. Programul
terapeutic aparţine lui I. G. Fodor (1987, p. 212-213) şi se referă în mod prioritar la
sporirea asertivităţii partenerilor de relaţie. Este compus din mai multe secţiuni şi
conţine următoarele seturi de întrebări:
 Ce vreau de la relaţia mea actuală? Care sunt zonele de nemulţumire, de
insatisfacţie în relaţia pe care o am în momentul de faţă? Ştiu clar ce anume
îmi doresc de la partenerul meu?
 Cum exprim ce anume vreau de la relaţia mea actuală? Am deprinderile
necesare de a-i comunica partenerului meu ce vreau şi ce-mi doresc de la
relaţia noastră?
 Pot să apreciez dacă partenerul meu aude ceea ce îi spun? Este partenerul
meu capabil să raspundă nevoilor mele, sa înţeleaga situaţia din punctul
meu de vedere? Este partenerul meu capabil să se schimbe?
 Sunt oare conştient de faptul că anumite comportamente ale mele (pattern-
uri comportamentale recurente) contribuie la apariţia unor situaţi conflictuale
în relaţia noastră? Cât de mult contribui eu însumi la crearea acestor situaţii
şi cât de mult contribuie partenerul meu? Pot discuta cu partenerul meu
despre aceste situaţii conflictuale?
 Care sunt dorinţele/ aşteptările mele prioritare de la această relaţie şi care
sunt cele secundare? Ce anume obţin de la o relaţie care îmi împlineşte
aceste dorinţe/ aşteptări? Oare nu aştept prea mult? Oare nu mă
concentrez prea mult pe ceea ce nu am în relaţia noastră şi pierd din vedere
tocmai ceea ce am în această relaţie?

62
  Care sunt trăsăturile unice şi specifice ale comportamentul sexual masculin
şi feminin?
 Care sunt modelele de relaţionare din copilarie cu care vin în actuala mea
relaţie? Nu cumva am tendinţa de a mă comporta cu partenerul meu în
aceeaşi manieră în care mă comportam cu mama/ tata/ alte persoane
semnificative din trecutul meu?
 În ce mod vreau ca partenerul meu să se schimbe? În ce mod contribui eu
însumi la incapacitatea partenerului meu de a se schimba? Cum anume
contribui eu însumi la crearea situaţiilor noastre conflictuale (mă retrag în
mine însumi, stau supărat, izbucnesc în scandal etc.)?
 Dacă decid că partenerul meu este incapabil să se schimbe, că actuala mea
relaţie nu îmi mai satisface dorinţele/ aşteptările mele prioritare şi că nu
există o soluţie de a repara situaţia, sunt capabil să mă despart de
partenerul meu?
 Cum voi face faţă separării şi cum voi aborda conflictul legat de ideea luării
unei decizii corecte?
 Pot să spun „La revedere”? Ce-mi mai doresc încă de la partenerul meu?
 Sunt capabil să fiu singur?
 Cum voi proceda pentru a găsi o nouă relaţie?
 Când voi întâlni o altă persoană, cum îmi voi da seama dacă va fi capabilă
să-mi împlinească dorinţele/ aşteptările? Oare nu voi repeta vechile mele
pattern-uri şi aşteptări în relaţiile mele ulterioare?

Pentru exemplificare, redăm următorul fragment de dialog care ilustrează

aplicarea propriu-zisă a acestui program psihoterapeutic (preluat din cazuistica lui I.
G. Fodor, 1987):
Richard este un bărbat de 40 de ani, uşor supraponderal şi cu un uşor început de
chelie. Apare în terapie în plină criză, este extrem de anxios, nefericit şi acuză insomnie.
Richard este căsătorit cu Debra de 8 ani de zile, soţia acestuia fiind director artistic la o
agenţie de publicitate. Debra i-a spus că ar dori să se despartă de el. Richard lucrează multe
ore pe zi într-o companie financiară şi este co-proprietarul unei mari firme de avocaţi. Îi este
greu să creadă că propria lui soţie consideră eşuată căsătoria lor. Mai mult, evită să abordeze

63
deschis această problemă cu ea şi îi cere terapeutului să-l ajute s-o convingă pe Debra să
rămână împreună. Richard nu crede că ar putea să găsească o femeie mai frumoasă şi mai
interesantă decât actuala sa soţie.

Ce vreau de la actuala mea relaţie?

Prin intermediul exerciţiilor de conştientizare, Richard îşi dă seama că nu ştie cu
adevărat ce anume vrea de la relaţia sa. El este încă într-o stare de şoc. Tot ce ştie este că
vrea ca Debra să rămână cu el, dar nu ştie foarte clar de ce. De asemenea, nu este foarte
sigur dacă este atât de fericit cu ea.
În cadrul şedinţei de terapie, Richard a fost rugat să-şi reamintească cel mai recent
moment în care s-a simţit nefericit şi să-l experimenteze ca şi cum s-ar întâmpla în momentul
de faţă.

Pacientul: Este ora 8, vin de la serviciu şi de-abia aştept să petrec câteva momente
de relaxare cu Debra. Sunt obosit. Debra se pregăteşte să se întâlnească cu prietena ei Lynn
pentru o prezentare. Se simte foarte bine, este plină de energie. Sunt gelos pe Debra pentru
că are prietene foarte apropiate, eu nu am nici un prieten bun. Îmi spune să pun nişte pui în
cuptorul cu microunde. Acum sunt fericit că a plecat. Cel puţin, voi avea puţin răgaz.
Apartamentul este liniştit. Mă simt iritat. Nu sunt prea sigur ce vreau să fac. Încep să mănânc.
Merg la frigider să mai iau câte ceva, deschid o revistă … încep să mă întreb când se va
întoarce. Realizez că îmi va fi greu să mă obişnuiesc cu gândul că ea este plecată.
Terapeutul: Ceva de genul că dacă Debra este cu prietena ei, tu nu ai nimic de făcut.
Pacientul: Devin nervos când nu am un plan dinainte stabilit pentru momentul serii
sau ceva la care să lucrez.
Terapeutul: Ce simţi?
Pacientul (privind cu teamă): Ca şi cum aş fi pierdut fără ea.

Cum exprim ceea ce vreau de la o relaţie?

Richard mărturiseşte că întotdeauna a vrut să-i facă pe plac soţiei sale. Îi cumpăra
diverse cadouri sau îi făcea surprize cumpărând bilete pentru concerte, piese de teatru. Chiar
şi atunci când lucra multe ore în timpul săptămânii, ieşeau frecvent să se relaxeze, iar
weekend-urile erau mereu programate. În timpul anului făceau numeroase excursii în Europa
sau Mexic. În general, când călătoreau, mergeau împreună cu alte cupluri sau grupuri de
prieteni. Debra părea mult mai receptivă la dorinţele lui în timpul acestor perioade de vacanţă.

64
Vorbind despre Debra, Richard îşi dă seama că nu ştie cu adevărat ce vrea soţia sa de la el şi
de ce este ea atât de nefericită încât vrea să se despartă de el. Deşi crede că Debra a avut
unele probleme (a urmat şedinţe de psihanaliză de trei ori pe săptămână, timp de trei ani),
Richard mărturiseşte că niciodată nu au discutat despre şedinţele ei de terapie.
Terapeutul propune un joc de rol în care cei doi retrăiesc o scenă pe care Richard a
trăit-o cu Debra în timp ce mergeau cu maşina spre munte, la schi.

Pacientul: Sunt sigur că va fi zăpadă în acest weekend.

Terapeutul: (joacă rolul Debrei) Hmmm …
Pacientul: Probabil că ne vom întâlni cu familia S. în acest weekend, copiii lor vor fi
plecaţi.
Terapeutul (Debra): În regulă!
Pacientul: Ţi-am spus că am cumpărat bilete la noua piesă de teatru a lui Neil Simon?
Ţi-a plăcut foarte mult “Biloxi Blues”! Piesa asta ar putea să fie şi mai bună.
Terapeutul: Ce se întâmplă? Îmi spui toate lucrurile acestea şi eu nu îţi răspund.
Pacientul: Nu sunt sigur… Cred că mă simt obosit, istovit, nu mai am putere pentru
toate lucrurile astea.
Terapeutul: Acum îmi dau seama cât de greu îţi este să obţii un răspuns din partea
soţiei tale.
Pacientul: Se pare că trebuie să muncesc tot timpul cu ea şi nici atunci nu ştiu dacă îi
ofer ceea ce vrea cu adevărat. Ea doar stă acolo pe bancheta din maşină. Ştii, este foarte
deşteaptă, o intelectuală veritabilă, cu toate astea nu discutăm niciodată prea mult. Aceste
călătorii lungi sunt foarte obositoare.

Pot să apreciez dacă partenerul meu aude ceea ce îi spun?

Richard şi Debra nu obişnuesc să discute despre relaţia lor. Mai mult, Debra nu pare
să fie conştientă de starea de nefericire a soţului ei. I s-a dat drept sarcină terapeutică lui
Richard să vorbească cu Debra despre starea lui actuală de nefericire, de oboseală şi despre
dorinţa lui de a lucra la îmbunătăţirea relaţiei lor. Richard i-a cerut Debrei să se alăture unei
terapii de cuplu. Au iniţiat o primă discuţie despre această problemă, iar Debra i-a spus că
încă mai lucrează cu analistul ei, că este sigură că nu se mai poate face nimic cu mariajul lor
şi că vrea să divorţeze. Când Richard a insistat să-i spună care sunt motivele despărţirii,
Debra i-a reproşat că este insensibil, că nu a încercat niciodată să o cunoască cu adevărat

65
pentru a vedea ce anume îşi doreşte şi că, de altfel, nici el nu-i spune ei ceea ce vrea cu
adevărat de la relaţia lor.

Care sunt pattern-urile recurente pe care le aduc în actuala mea relaţie?

Richard mărturiseşte că a fost şocat de faptul că soţia sa i-a reproşat că s-a îndepărtat
în timp de ea şi că este incapabil să-şi exprime sentimentele faţă de ea. El spune că este
cunoscut drept un avocat puternic şi cu foarte multă iniţiativă. Terapeutul s-a decis să lucreze
asupra pattern-ului de interacţiune al pacientului său. Debra petrecea din ce în ce mai mult din
timpul liber cu prietenele sale şi vorbea despre o despărţire legală a lor în următoarele două
săptămâni. Richard dorea să discute cu ea despre o vacanţă în care să încerece să lucreze
asupra relaţiei lor. Richard relatează următoarea discuţie:

(Debra se îmbracă)
Pacientul: Ai o rochie frumoasă, îmi plac dungile gri din faţă, este o rochie nouă?
Debra: Sunt în întârziere, prietena mea vine să mă ia la ora 9.
Pacientul: Unde mergeţi?
Debra (cu o voce iritată): Ştii, la conferinţa despre oamenii fără casă. Încercăm să
strângem nişte fonduri. Le-am făcut şi câteva postere.
Pacientul: Întra-adevăr, este o problemă cumplită, toţi acei oameni care locuiesc pe
străzi...
Terapeutul: Ce se întâmpla în timp ce vorbeai?
Pacientul: Mă închid tot mai mult în mine şi nu îndrăznesc să deschid subiectul care
ne presează, parcă aş merge pe nişte cioburi când vorbesc cu ea.
Terapeutul: Observ că eşti oarecum evaziv în jocul de rol. Care sunt sentimentele tale
adevărate?
Pacientul: Sunt furios! Se îngrijorează de oamenii fără casă în timp ce mariajul nostru
se ruinează.
Terapeutul: Şi de ce nu-i spui lucrul acesta?
Pacientul: Ce rezolv? Atâta doar că ea se va enerva.

Următoarele şedinţe terapeutice au relevat faptul că Richard a vrut întotdeauna să-i

facă pe plac soţiei sale şi a muncit din greu să îi ofere ceea ce credea el că Debra îşi doreşte.
Mai mult, niciodată nu şi-a exprimat propriile dorinţe şi nu şi-a manifestat în mod direct
supărarea. Când devenea conştient de starea sa de nemulţumire, se retrăgea în sine şi

66
oferea răspunsuri evazive. El spune că a muncit din greu să o câştige pe Debra şi că
întotdeauna i-a fost teamă să nu o piardă. Dacă la firma de avocatură unde lucreză Richard
se dovedeşte a fi o persoană asertivă şi cu multă iniţiativă, nu aceleaşi deprinderi sunt
cultivate în mariajul său.
Modul de interacţiune al lui Richard cu soţia sa pare a fi asemănător cu cel în care
interacţionează cu proprii săi părinţi. Provenit dintr-o familie de condiţie modestă, Richard este
primul fiu (mai are încă trei surori). A fost întotdeauna considerat un băiat special. Tatăl este
mult mai în vârstă decât mama sa, o fire depresivă şi care a investit multe speranţe în unicul
ei fiu. Intrat în acest pattern, Richard a încercat tot timpul să fie pe măsura aşteptărilor
părinţilor săi.

Care sunt dorinţele mele prioritare şi care sunt cele secundare?

Întrucât Debra doreşte o despărţire legală de soţui ei, apare problema legată de cum
anume va proceda Richard mai departe, ce anume l-ar putea face din nou fericit?

Pacientul: Toată viaţa am crezut că dacă muncesc mult, dacă am o soţie atrăgătoare
şi deşteaptă, dacă locuiesc într-un apartament confortabil, dacă pot să-mi pun în practică
proiectele legate de vacanţă, voi putea să fiu fericit. Cred că m-am înşelat. Nu mai ştiu ce
vreau cu adevărat şi ce anume ar putea să mă facă fericit. Cred că niciodată nu o să încetez
să mă gândesc la acest lucru.
Terapeutul: Care a fost ultimul moment în care te-ai simţit foarte bine?
Pacientul: Acum aproape doi ani am mers cu barca spre Martha cu un vecin. Debra şi
soţia lui s-au dus într-o tabără de creaţie. A fost absolut minunat, timp de zece zile nu am
făcut altceva decât să vâslim. Era un partener foarte comod şi nu a fost necesar să vorbesc
prea mult cu el. Mă bucuram de natură, stăteam la soare şi priveam seara stelele. A fost
minunat.
Terapetul: Aşadar, este foarte plăcut să te bucuri din plin de natură şi să fii însoţit de o
persoană care să te lase în pace.
Pacientul: Da… Ştii, am cunoscut o dată la schi o femeie. Debra nu era cu mine. Avea
un zâmbet foarte cald şi m-am îndrăgostit de ea doar privind-o de-a lungul mesei. Părea că
mă acceptă cu zâmbetul ei.
Terapeutul: Repetă această frază: Trebuie să muncesc din greu pentru tot ceea ce
vreau să obţin.

67
 Pacientul: Trebuie să muncesc din greu pentru tot ceea ce vreau să obţin. Da, asta
este! Asta este istoria vieţii mele! Nimeni altcineva nu poate să facă ceva pentru mine.

A spune : „La revedere!”

La două luni după ce Debra l-a părăsit, Richard a cerut ajutor terapeutului pentru a
putea să-şi accepte pierderea. S-a utilizat tehnica Gestalt - “Spune: La revedere!” care
aparţine lui Tobin (1971). Această tehnică durează în mod obişnuit de la 2 la 4 şedinţe şi se
desfăşoară pe o perioadă de 2-4 săptămâni. Pacientul este încurajat să noteze într-un carnet
toate gândurile pe care le are cu privire la propria sa relaţie, având în vedere următoarele:
1. aspectele pozitive ale relaţiei
2. aspectele negative ale relaţiei
3. afacerile neterminate („unfinished business”)
4. contactele viitoare

Aspectele pozitive ale relaţiei:

Richard a notat toate aspectele pozitive ale relaţiei sale cu Debra: ce anume i-a plăcut
la ea, ce i-a plăcut referitor la relaţia lor, ce îi lipseşte în momentul de faţă, nemaifiind cu
Debra. El a notat într-o listă lungă trăsăturile pozitive ale Debrei: ea era “frumoasă,
atrăgătoare, inteligentă, o artistă talentată, cea mai interesantă femeie pe care a cunoscut-o
vreodată. Aveau foarte multe interese în comun, le plăcea să schieze, să meargă la teatru, la
galerii de artă, să călătorească, au petrecut aproape zece ani împreună şi au o mulţime de
amintiri. Viaţa sexuală era minunată, avea un corp foarte frumos” etc. Richard a fost instruit de
terapeut să abordeze toate aceste aspecte pozitive ale relaţiei lor şi să-şi experimenteze
suferinţa, vorbind despre tot ceea ce a pierdut.

Aspectele negative ale relaţiei:

Richard a notat tot ceea ce nu-i lipseşte din relaţia cu Debra, ce nu i-a plăcut la ea şi la
relaţia lor. Lista aspectelor negative era mult mai scurtă decât lista aspectelor pozitive. În
timpul şedinţele de terapie, a fost încurajat să intre în contact cu propria sa stare de supărare
şi nefericire referitoare la modul în care Debra s-a comportat cu el.

Pacientul: A fost întotdeauna nemulţumită de mine!

Terapeutul: Spune-mi mai multe despre acest lucru.

68
 Pacientul: Orice aş fi făcut pentru ea, nu era de ajuns sau nu era bine. Era ca şi cum
niciodată nu aş fi putut să-i fiu pe plac.
Terapeutul: Ce simţi acum?
Pacientul: Sunt furios! Ea consideră că întreaga vină îmi aparţine. A aşteptat ca totul
să vină din partea mea, ca şi cum ea ar fi fost o prinţesă...

„Unfinished business”
Prin intermediul tehnicilor de conştientizare, Richard s-a concentrat pe ce anume
doreşte în continuare de la Debra, care sunt afacerile neterminate din relaţia lor şi care le
împiedică în continuare despărţirea.

Terapeutul: Ce te determină să continui relaţia cu Debra?

Pacientul: E ca şi cum nu voi mai găsi niciodată pe cineva ca ea, o persoană aşa de
frumoasă şi de interesantă. Parcă o aştept încă să se întoarcă … Sunt furios pentru că nu va
putea să vadă că noi doi am putea să îmbunătăţim lucrurile.

În şedinţele ulterioare au fost explorate în profunzime toate aceste regrete legate de

despărţirea de soţia sa. Richard a început să se concentreze pe ideea că nu va mai putea
găsi o femeie atât de interesantă şi deosebită ca Debra.
Terapeutul: Spune-mi mai multe despre faptul că nu vei mai putea găsi niciodată o
femeie ca ea.
Pacientul: Fără Debra, e ca şi cum n-aş putea face nimic. Mă simt stângaci fără ea.
Ea imprimă ritmul, fără ea, viaţa mea este anostă.
Terapeutul: Tu nu te consideri o persoană deosebită?
Pacientul: Am nevoie de o altă persoană care să mă facă să mă simt bine, să
strălucesc.
Terapeutul: Hai să încercăm să intrăm în contact cu propria ta scânteie!

Exerciţiul de a spune: „La revedere!” prefigurează stabilirea modurilor în care Richard

va putea să se simtă mai interesant, mai viu emoţional, mai scânteietor.

Contactele viitoare
Richard a fost încurajat să facă diverse speculaţii în legătură cu tipul de relaţie pe care
o va stabili cu Debra în viitor (nici un contact, o relaţie de prietenie, a lua masa o dată pe an

69
etc.). Richard era prea furios ca să-şi dorească vreun contact cu Debra în situaţia de faţă.
Uneori, pacienţii doresc în aceste momente să ia legătura din nou cu partenerul lor şi au
accese de regrete cu privire la tot ceea ce au pierdut. De aceea, Richard a fost încurajat să
intre în contact cu aspectele negative ale relaţiei lor.

Sunt capabil să fiu singur?

În următoarele şedinte, terapia s-a concentrat pe aspectele legate de viaţa
profesională a lui Richard. El a fost încurajat să vorbească despre plăcerea şi satisfacţia cu
care lucrează în propria sa companie. În acest mod, terapeutul poate sparge vechiul său
pattern legat de faptul că, pentru a trăi un sentiment de bucurie, trebuie să fie întotdeauna cu
cineva alături de el.
În general, pacientul petrece puţin timp singur. Drept urmare, i s-a administrat drept
sarcină terapeutică să petreacă o seară şi apoi un weekend singur şi să noteze cu atenţie ce
anume experimentează în aceste momente. S-a insistat pe modul în care învaţă să fie el
însuşi, prin programarea unei zile pe săptămână în care să-şi împlinească propriile dorinţe şi
pe întărirea sentimentelor de plăcere şi satisfacţie pe care le încearcă în viaţa profesională.
Richard a depus atât de multe eforturi pentru a face pe plac celor din jur său încât, în
perioadele în care era doar cu el însuşi, îi era foarte greu să se simtă bine şi nu ştia ce să
facă.
La început, unele din sarcinile pentru acasă au fost îndeplinite doar pentru a-l mulţumi
pe terapeut. Richard era îngrijorat de situaţia în care terapeutul ar putea să-l dezaprobe în
vreun fel. Cu toate acestea, după câteva luni de zile a descoperit că îi face plăcere să se
concentreze pe sine însuşi, că îi place să stea în linişte acasă şi să citească în pat. A început
să asculte muzică de cameră şi să meargă singur la concertele pe care şi le dorea de mai
multă vreme. De asemenea, a început să ia lecţii de pian, să înoate în fiecare zi şi chiar şi-a
programat o vacanţă.

Cum voi proceda pentru a găsi o nouă relaţie?

Deoarece Richard a început să se bucure din nou de viaţă, el a devenit preocupat de
căutarea unor relaţii noi. În cadrul terapiei, el relatează că a mers la o petrecere şi că imediat
a căutat cu privirea pe cea mai frumoasă femeie din încăpere. A mers apoi la ea şi au început
să discute. Când ea nu s-a arătat interesată de el, a încercat să discute cu cea de-a doua
femeie frumoasă din încăpere, dar nici de data aceasta nu a avut succes. Drept urmare, a
plecat de la petrecere, simţindu-se trist şi fără speranţă.

70
 Terapeutul a propus diverse jocuri de rol care au avut drept scop exersarea unor
strategii de abordare a persoanelor de sex feminin, concentrându-se pe învăţarea stabilirii
unui bun contact cu acestea. După mai multe săptămâni, Richard a cunoscut la o petrecere o
tânără de care s-a simţit atras şi cu care a putut să deschidă foarte repede o discuţie. Se pare
că şi ea îl plăcea pe Richard. El s-a simţit atât de bine la acea petrecere încât nu a mai fost
tentat să se uite la alte frumuseţi care intrau în încăpere. În cadrul terapiei, Richard a exprimat
un sentiment de teamă în legătură cu faptul că poate fi atras de o persoană care nu este întru
totul frumoasă. Terapeutul a analizat împreună cu el diverse moduri de relaţionare cu femeile
(în afară de modalitatea de a adora, pur şi simplu, o femeie frumoasă şi de a munci din greu
pentru a o câştiga, aşa cum a procedat cu Debra). Prin tehnica modelării, Richard a
experimentat un mod onest şi autentic de a vorbi şi de a se relaţiona cu cineva care îl acceptă
întru totul ca persoană.

Cum evaluez dacă noul meu partener este capabil să-mi împlinească dorinţele?
În general, într-o nouă relaţie, tindem să fim mai revendicativi decât am fost în relaţiile
trecute. După trauma separării şi o îndelungată căutare a unei persoane care să se
potrivească cât mai bine cu fostul partener, pot să apară acum furtuni şi mai mari. De
exemplu, aflat în această nouă relaţie, Richard ar putea să aibă gânduri de genul: “Te-am ales
pentru că nu a fost necesar să muncesc din greu pentru a fi împreună. Tu m-ai acceptat şi
acum începi să devii critică la adresa mea”. Sau, ar putea să creadă că nu va mai putea să fie
vreodată fericit sau să obţină ceea ce îşi doreşte cu adevărat şi astfel, să cadă în vechiul său
pattern de Mr. Accommodating. Deoarece a început o nouă relaţie, chiar dacă pacientul şi
terapeutul au căzut de acord să întrerupă terapia, Richard a fost încurajat să revină la
consultaţie, în vederea preîntâmpinării posibilităţii reapariţiei vechilor sale pattern-uri
comportamentale.

În concluzie, modelul psihoterapeutic propus de I. G. Fodor (1987) pune în

evidenţă variabilele interacţionale şi se concentrează mai mult pe proces decât pe
simptom. Procesul terapeutic are în vedere evaluarea şi modificarea sistemului
disfuncţional de credinţe ale individului. Doar în acest mod, pot fi însuşite
comportamente mai eficiente şi mai adaptate la realitate. În opinia lui Fodor, nu putem
dobândi un sistem nou (raţional) de credinţe dacă nu ne bazăm pe experienţă.
Concentrarea pe conştientizare şi realizarea experimentelor emoţionale (specifice

71
Gestalt-terapiei) permit analiza pattern-urilor comportamentale recurente şi a modului
în care acestea se reflectă în interacţiunile noaste interpersonale. De fapt, tocmai
aceste experimente pun bazele restructurării sistemului nostru înnăscut de credinţe.
Terapia cognitiv-comportamentală, cu scopurile ei comportamentale bine definite, îl
determină pe pacient să modifice aceste pattern-uri care îl ţin blocat într-o lume a
suferinţei şi a nefericirii.
Drept urmare, psihoterapia este văzută ca un proces evolutiv în care se pune
accent pe descoperirea pattern-urilor dezadaptative, a structurilor înnăscute şi a
modului în care acestea se manifestă în relaţiile noastre interpersonale. Scopul
terapiei are în vedere obţinerea de către pacient a unei percepţii mai realiste cu privire
la apariţia acestor pattern-uri comportamentale. În acest mod, terapia va fi concepută
ca o serie de experimente menite să conducă la sporirea conştientizării. Într-un final,
conştientizarea atrage după sine vindecarea.

72
 PRELEGEREA IV
Psihoterapia raţional-emoţională

Cu mulţi ani în urmă, A. Ellis (1962, p. 16) accentua faptul că fiinţa umană
„poate fi răsplătită sau sancţionată negativ de propria sa gândire, chiar şi atunci când
această gândire este complet separată de întăririle sau pedepsele din exterior”. Din
această perspectivă, A. T. Beck (1976, p. 51-52) continuă: „Conţinutul specific al
interpretării unui eveniment conduce la un răspuns emoţional specific … În funcţie de
tipul de interpretare, persoana respectivă se va simţi veselă, tristă, speriată sau
furioasă - sau poate să nu aibă nici un fel de reacţie particulară”.
Desprinsă din psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapia raţional-
emoţională (Rational Emotive Therapy sau RET) propusă de A. Ellis îşi stabileşte
două obiective specifice:
 să ajute pacientul să-şi minimalizeze perturbările sale emoţionale;
 să-l ajute să-şi actualizeze potenţialităţile latente pentru a ajunge la un grad
mai mare de autodesăvârşire.
În psihoterapia raţional-emoţională, perturbările emoţionale se referă la gânduri
iraţionale, sentimente inadecvate şi comportamente disfuncţionale. Toate cele trei
componente se află într-o interacţiune reciprocă. Atunci când oamenii au probleme
“emoţionale” severe (anxietate sau depresie), RET consideră că ei au idei iraţionale şi
comportamente de autoapărare care însoţesc şi creează aceste probleme. De
asemenea, credinţele iraţionale “autosabotoare” derivă din comportamente şi
sentimente inadecvate, iar comportamentele dezadaptative sunt provocate de emoţiile
şi cogniţiile disfuncţionale.
Albert Ellis oferă o perspectivă complexă, interactivă şi holistică asupra
personalităţii umane şi a tulburărilor ei. În acest context, sistemele de credinţe ale
oamenilor (Bs) cu privire la evenimentele activatoare din viaţa lor (As) contribuie într-o
mare măsură la diversele consecinţe emoţionale şi comportamentale (Cs) ş i, fiecare
din aceste trei elemente, se influenţează şi se includ reciproc. Mai mult, fiecare
element în parte presupune elemente integrative cognitive, emoţionale şi
comportamentale.

73
 Pentru o mai bună înţelegere a cadrului terminologic propus de A. Ellis, se
impun câteva precizări:
As - eveniment activator
iBs - credinţe şi opinii iraţionale
rBs - credinţe şi opinii raţionale
Cs - consecinţe emoţionale şi comportamentale
DAs - atitudini disfuncţionale
Ds – contraargumente („Disputing”) împotriva iBs
Es - noua filozofie eficientă propusă de RET („Effective New Philosophy”)
Gs - scopurile, dorinţele şi valorile fundamentale umane („Goals”)
Din perspectiva psihoterapiei raţional-emoţionale, un eveniment nefericit
activator (As) contribuie, dar nu produce perturbare psihică şi se manifestă la nivelul
Cs (consecinţe emoţionale şi comportamentale). De fapt, individul însuşi este cel care
se autoperturbă, datorită credinţelor şi opiniilor lui iraţionale (iBs) cu privire la As.
Numeroşi psihoterapeuţi au aderat la această teorie a perturbărilor emoţionale,
construind sistemul psihoterapiei cognitiv-comportamentale (Beck, 1967; Glasser,
1965; Lazarus, 1971; Mahoney, 1977; Maultsby, 1984; Meichenbaum, 1987;
Seligman, 1991; Wessler şi Hankin, 1986).
Din punctul de vedere al RET, sănătatea psihică se defineşte prin următoarele
caracteristici:
 interesul pentru propria persoană;
 interesul social - exersarea aşa-numitei „competenţe interpersonale”;
 autodirecţionarea - asumarea responsabilităţii propriei vieţi;
 toleranţa - ne conferă dreptul de a greşi, fără a ne condamna ca persoană
(Ellis şi Harper, 1961) ;
 acceptarea ambiguităţii şi a incertitudinii - a privi viaţa în termeni de
aventură, învăţare şi luptă, realitatea nefiind formată din necesităţi absolute
şi certitudini depline;
 flexibilitate intelectuală - deschidere spre schimbare, fără cantonare în idei
dogmatice şi înguste;

74
  gândire ştiinţifică - construirea de ipoteze despre cum am vrea să fim noi
înşine şi ceilalţi şi verificarea acestor ipoteze prin aplicarea regulilor logicii şi
a metodelor ştiinţifice;
 angajarea - a avea un interes creativ major şi a fi implicat în ceea ce faci
determină o mai bună direcţionare a propriei vieţi (Ellis şi Becker, 1982);
 asumarea riscului - a fi capabil să te întrebi ce vrei să faci cu adevărat în
viaţă şi a încerca obţinerea acestui deziderat, de fiecare dată asumându-ţi
riscul înfrângerii/ insuccesului; a fi aventuros, în limitele rezonabilului (nu
nesăbuit!);
 acceptarea de sine - a fi bucuros că exişti, că există posibilităţi prezente şi
viitoare de a te bucura; o acceptare deplină necondiţionată a propriei
persoane şi o asumare a „curajului de a fi”; a evita să-ţi evaluezi propriul
sine, propria fiinţă, propria esenţă (Ellis, 1976);
 hedonismul cu perspectiva îndelungată - a căuta atât plăcerile momentului,
cât şi pe cele ale viitorului; a nu fi obsedat de gratificare imediată;
 nonperfecţionismul şi nonutopismul - a căuta, dar niciodată a nu te aştepta
să dobândeşti bucuria deplină, fericirea totală sau perfecţiunea; a nu te
aştepta la o absenţă totală a tristeţii, temerii sau ostilităţii în viaţă;
 asumarea responsabilităţii propriilor tulburării emoţionale - a nu le pune pe
seama celorlaţi sau a condiţiilor sociale; a nu considera că trebuie în mod
absolut să fii acceptat; a nu te considera un om bun atunci când reuşeşti şi
un om rău atunci când nu reuşeşti.
Factorul Gs („Goals”) vizează scopurile, valorile şi dorinţele prin intermediul
cărora oamenii construiesc ABC-ul sănătăţii lor mintale şi al tulburărilor emoţionale.
După Epstein (1990), scopurile de bază ale oamenilor se referă la:
 dorinţa de a dobândi plăcere şi de a evita suferinţa;
 dorinţa de a înţelege şi de a asimila datele experienţei şi menţinerea
stabilităţii şi integrităţii informaţiilor adunate;
 dorinţa de relaţionare cu ceilalţi;
 dorinţa de a avea un sistem propriu de integrare şi autoevaluare.

75
 Aceste scopuri prefigurează contextul menit să afecteze modul în care oamenii
percep As şi lumea exterioară în general.
Teoria ABC a personalităţii se referă la faptul că dacă As este interpretat drept
susţinător al scopurilor proprii (Gs ), atunci As va acţiona explicit sau implicit (la nivel
inconştient) asupra factorilor Bs si Cs, într-o manieră favorabilă. Persoana în cauză va
gândi astfel: „E bine! Îmi place acest As!” şi va experimenta consecinţa emoţională (a
plăcerii sau a fericirii) şi consecinţa comportamentală (prin încercarea de a repeta acel
As).
În schimb, dacă As este perceput drept un factor de blocare sau sabotare a
scopurilor propuse (Gs), atunci As va acţiona explicit sau implicit (inconştient) asupra
Bs şi Cs ale subiectului, într-o manieră defavorabilă. Persoana va gândi astfel (Bs):
„Nu-i bine! Îmi displace acest As!” şi va experimenta consecinţa emoţională (a frustrării
şi nefericirii) şi comportamentală (prin încercarea de a evita sau a elimina acel As).
De altfel, această teorie a personalităţii a fost susţinută de Freud (1920) pe
care a denumit-o principiul plăcerii. De asemenea, a fost sprijinită de teoriile
existenţialiste şi umaniste care neagă modelul stimul-răspuns condiţionat
(behaviorismul radical) şi care au aderat la modelul stimul-organism-răspuns. Modelul
din urmă include factorul Bs, respectiv sistemul de credinţe al oamenilor, conferind un
rol important diferenţelor individuale şi posibilităţii de alegere (Heidegger, 1962).

4.1. ABC-ul tulburărilor emoţionale

Modelul ABC al psihoterapiei raţional-emoţionale devine mult mai complex
atunci când este aplicat tulburărilor nevrotice. Atunci când scopurile oamenilor (Gs)
sunt împiedicate sau blocate de evenimentul activator (As), oamenii au de ales între a
răspunde (conştient sau inconştient) la As, atrăgând după sine consecinţe negative
(Cs) fie adecvate, fie inadecvate. Dacă sistemul lor de convingeri (Bs) este raţional,
auto-ajutător („self-helping”), ei vor adopta atitudini sau „filosofii” care le vor permite
să-şi atingă propriile scopuri. Credinţele lor raţionale (rBs) vor duce la consecinţe
emoţionale sănătoase (Cs) - cum ar fi sentimente adecvate de dezamăgire, regret,
frustrare, precum şi la consecinţe comportamentale sănătoase (Cs) - acţiuni adecvate

76
îndreptate în scopul încercării de schimbare, de îmbunătăţire sau ocolire a acelui
eveniment activator (As) care le sabotează propriile scopuri (Gs).
Modelul ABC al tulburărilor emoţionale presupune că iBs - convingerile
iraţionale şi DAs - atitudinile disfuncţionale stau la baza „filosofiilor autoperturbatoare”
şi prezinta două caracteristici:
(1) constau din cerinţe şi comenzi dogmatice şi rigide formulate explicit şi/ sau
(în mod frecvent) implicit şi sunt exprimate în termeni de: „trebuie”, „s-ar
cuveni să...”, de genul: „Este absolut necesar ca scopurile mele să nu fie
blocate şi să fie pe deplin realizate!”
(2) rezultatele acestor cerinţe duc la inferenţe şi atribuiri înalt nerealiste şi mult
prea generalizate, de tipul: „Dacă scopurile mele importante sunt blocate şi
nerealizate, atunci ... a) E îngrozitor!, b) E insuportabil!, c) Sunt cea mai
incapabilă persoană!, d) Voi eşua mereu în obţinerea a ceea ce îmi doresc
şi voi avea doar ceea ce nu-mi doresc, acum şi în viitor!”
Acest model ABC al tulburărilor emoţionale este urmat în RET de factorul D
(„Disputing”), respectiv disputarea covingerilor iraţionale (iBs), până când se ajunge la
noua filozofie eficientă (E) propusă de A. Ellis. Această nouă filozofie se referă la un
set temeinic de convingeri preferenţiale, de tipul: „Aş prefera să fiu plin de succes şi
demn de iubire, dar nu am făcut nimic în acest sens!”, „Mi-ar plăcea ca ceilalţi să mă
trateze cu multă consideraţie, dar nu există nici un motiv pentru ca ei să procedeze în
acest mod!”
Disputarea (procesul contraargumentării) se desfăşoară pe trei planuri:
cognitiv, emoţional şi comportamental.
Pe plan cognitiv, se realizează prin intermediul chestionării ştiinţifice, în scopul
dezrădăcinării cerinţelor şi trebuinţelor eronate („De ce trebuie să fiu performant, de ce
gândesc eu că ar trebui să fiu astfel?”).
Pe plan emoţional, se utilizează imageria raţional-emoţională (Maultsby şi Ellis,
1974). În acest sens, psihoterapeutul lucrează intens cu pacientul în vederea
schimbării sentimentului inadecvat de depresie cu unul mai adecvat de regret sau
dezamăgire.

77
 Pe plan comportamental, oamenii care evită, de pildă, contactele sociale vor
dovedi o mai bună adaptare atunci când se vor convinge că nu este îngrozitor, ci doar
neconvenabil să fii respins.

4.2. ABC-ul relaţiilor interpersonale

Consecinţele emoţionale şi comportamentale a doi oameni (Cs) influenţează în
mare măsură evenimentul activator (As) al acestora (Ellis, Yeager, Di Mattia şi Di
Giuseppe, 1989). De pildă, dacă un bărbat îşi critică soţia (As), ea poate să
gândească în următorul mod: „Nu ar trebui să fie atât de exigent! Ce pisălog!” şi poate
reacţiona cu furie şi ostilitate la nivelul C. În schimb, soţul acesteia ar putea privi
ostilitatea soţiei sale drept un eveniment activator negativ şi poate reacţiona la nivelul
C prin depresie. Soţia poate aprecia depresia lui ca pe un eveniment activator negativ
şi reacţionează la nivelul C prin vinovăţie. Etc!
Interacţiunea este reciprocă şi între As şi Bs. Criticile permanente ale soţului la
adresa anumitor acţiuni ale partenerei sale, o poate face pe aceasta din urmă să
creadă: „Mă urăşte!”, iar comentariul ei: „Mă urăşti, ticălosule!” îl poate încuraja pe
acesta să o critice şi mai des şi chiar să o lovească (C2 al lui şi A2 al ei). Astfel încât
soţia sa poate gândi: „Da, acum sunt sigură că mă urăşte (B2 al ei) şi vreau să
intentez divorţ (C2 al ei)!”
Interacţiunile a doi sau mai mulţi oameni cuprinşi într-un sistem familial sunt
deosebit de profunde şi complexe. În RET nu sunt vizate toate aceste interacţiuni, ci
doar acele gânduri, sentimente şi acţiuni care implică tacit cerinţe imperioase şi
absolutiste.
Reluând exemplul de mai sus, soţia criticată de partenerul ei (A1) îşi poate
spune raţional: „Nu-mi place că mă tratează în acest mod!” (B1), se simte tot mai
dezamăgită şi, în mod treptat, se va îndepărta sexual de el (C1). Dar, tot la nivel
raţional, ea poate spune: „Nu cred că este bine să mă îndepărtez sexual de el” (B2) şi
va avea păreri de rău (B2) în legătură cu modul în care soţul se poarta faţă de ea (A2),
dar şi în legătură cu modul în care ea gândeşte: „Cred că am fost prea meschină faţă
de el!” (B1) şi cu îndepărtarea ei sexuală (C1). În termeni RET, persoana în cauză nu
este nevrotică (în gândire, simţire şi comportament).

78
 Din contră, persoana respectivă ar putea să manifeste, referitor la atitudinea
critică a soţului ei (A1), cereri iraţionale de tipul: „El nu ar trebui să mă critice în acest
mod, e un ticălos!” (B1), continuând pe acest ton asaltul împotriva soţului ei (C2).
Cererile absolutiste, în locul preferinţei fireşti de a nu se produce acest As, vor duce la
sentimente şi comportamente de tip nevrotic (C1). În plus, această personă se va
perturba prin cerinţele sale dogmatice în legătură cu A1, B1 şi C1 ale sale. Ea poate
insista în următorul mod: (1) „Nu trebuie să-mi las soţul să mă critice!” (A1); (2) „Nu
trebuie să-mi consider soţul un ticălos!” (B1); (3) „Nu trebuie să fiu furioasă şi să mă
comport agresiv faţă de el!” (C1). Cu astfel de cerinţe, persoana în cauză va dezvolta
un comportament dezadaptativ de tip nevrotic.
În acelaşi timp, soţul ar putea dezaproba ABC-urile partenerei sale de viaţă şi,
în mod raţional, ar dori sau ar prefera ca ea să nu-l mai considere atât de critic (A), să
nu-l mai considere un ticălos (B) şi să nu mai fie furioasă şi agresivă (C) faţă de el.
Sau, din contră, ar putea să pretindă faptul că ea nu ar trebui să se poarte în acest
mod, devenind la rândul său anxios, depresiv şi furios, datorită ABC-urilor soţiei sale.
Din perspectiva lui A. Ellis (1989), dacă cei doi vor lua cunoştinţă fiecare în
parte de ABC-urile lor, vor aprecia mult mai realist dificultăţile întâmpinate în viaţa de
zi cu zi. Teoria şi practica RET consideră că cei doi vor înţelege mai bine aceste
perturbări, dacă vor ajunge să-şi clarifice preferinţele şi cerinţele lor şi ale ABC-urilor
lor cognitiv-emoţionale. Dacă Bs-ul lor cognitiv-emoţional este preferenţial, probabil că
nu vor întâmpina dificultăţi de relaţionare. Din contră, dacă se exprimă în termeni de
cerinţă absolutistă, atunci sunt posibile perturbări în relaţie.
Din perspectiva psihoterapiei raţional-emoţionale, cogniţiile pot fi „reci”, „calde”
şi „fierbinţi”. În cazul mai sus menţionat, soţul are posibilitatea de a alege între trei
tipuri de cogniţii, în situaţia în care partenera sa manifestă ostilitate faţă de el: (1)
„Soţia mea este furioasă!” (cogniţie rece); (2) „Nu-mi place ostilitatea ei, aş vrea să nu
se mai poarte în acest mod cu mine. E supărător!” (cogniţii-sentimente calde); (3)
„Detest atacurile ei! Ea nu ar trebui să mă atace! Nu este îndreptăţită să procedeze
astfel! O urăsc!” (cogniţii-sentimente fierbinţi).
În general, cogniţiile reci nu includ sentimente. Cogniţiile calde se referă la
evaluări ale cogniţiilor reci, evaluări care presupun sentimente de la slab conturate

79
până la puternice. Cogniţiile fierbinţi includ sentimente distincte, de la sentimente
puternice până la sentimente foarte puternice.

4.3. Tehnici raţional-emoţionale

Încă de la prima şedinţă, pacientul va trebui să se dedice activităţii de
identificare a gândurilor sale iraţionale, după următorul model:

Fig.4 - Modelul ABC în RET (A. Ellis, 1992)

As Bs Cs
Evenimentul Credinţe şi Consecinţe emoţionale şi
Activator gânduri iraţionale comportamentale

(As) Descrie pe scurt evenimentul activator care te-a deranjat;

(Bs) Notează gândurile care ţi-au apărut atunci când te-ai confruntat cu As;
(Cs) Notează emoţiile negative care au însoţit As (anxietate, culpabilitate,
depresie, mânie) şi comportamentele negative care conduc la eşec, în raport cu As.

În privinţa modificării modului negativ de gândire, pacientului i se cere să

consulte diverse materiale din care învaţă cum să combată gândurile negative. De
asemenea, psihoterapeutul îi trasează unele sarcini de natură comportamentală, de
tipul:
 distragerea atenţiei prin cufundarea în activităţi agreabile;
 exerciţii de atacare a ruşinii, adică încercarea de a scăpa de ruşinea
iraţională, prin efectuarea în public a unor acţiuni ridicole sau stupide,
pentru ca pacientul să nu mai aibă sentimentul de jenă;
 imageria raţional-emoţională - o formă de practică mentală intensă
(destinată stabilirii unor noi pattern-uri) prin care pacienţii se
autoimaginează gândind, simţind şi acţionând exact în felul în care ar dori în
viaţa reală;

80
  realizarea repetată a unor acţiuni de care pacientul se teme sau pentru care
nu are aptitudini;
 autoacordarea de recompense şi sancţiuni.
Psihoterapeuţii specializaţi în RET adoptă un stil terapeutic activ şi directiv care
rezultă din principiile terapiei raţional-emoţionale. Adoptând o atitudine persuasivă,
terapeutul încearcă să îl determine pe pacient să-şi modifice gândurile iraţionale şi
atitudinile disfuncţionale. Terapia este un proces educaţional, iar terapeutul este
profesorul care dă teme de rezolvat pentru acasă elevului (clientului) său.
I. Holdevici (1999, p. 52-53) afirmă că RET este eficientă în rezolvarea
sarcinilor terapeutice atunci când sunt îndeplinite de psihoterapeut şi pacient
următoarele condiţii (apud Dryden, 1989):

Condiţii necesare psihoterapeuţilor Condiţii necesare pacienţilor

- Înţeleg în ce constau sarcinile

- Stăpânesc bine tehnica RET.
terapeutice pe care le au de îndeplinit.

- Îi pregătesc suficient pe pacienţi pentru

- Înţeleg în ce mod executarea sarcinilor îi
a înţelege şi executa respectivele sarcini
ajută să-şi atingă obiectivele terapeutice.
terapeutice.

- Înţeleg faptul că schimbarea

- Aplică acele strategii terapeutice care
comportamentului vine după repetarea de
sunt congruente cu stilul de învăţare al
un număr suficient de mare de ori a
pacientului.
sarcinilor terapeutice.

- Îşi plasează intervenţiile în mod oportun - Participă activ la alegerea strategiei

şi aleg acele strategii care se dovedesc adecvate, terapeutul propunându-i mai
eficiente în rezolvarea cazului respectiv. multe strategii posibile.

În sinteză, atât psihoterapia raţional-emoţională, cât şi cea cognitiv-

comportamentală includ o varietate de strategii comportamentale. Conform lui A. Ellis
(1986), există însă şi diferenţe între acestea, datorate faptului că terapiile cognitiv-
comportamentale acordă o mai mare valoare empatiei şi căldurii personale a

81
terapeutului decât RET şi, pe de altă parte, RET supune sistematic discuţiei credinţele
iraţionale care dau naştere tulburărilor emoţionale şi comportamentale.
Scopul final al psihoterapiei raţional-emoţionale este să antreneze o profundă
schimbare filozofică prin intermediul unei schimbări emoţionale şi comportamentale a
pacientului. Ajutându-l pe pacient să-şi internalizeze această metodă, astfel încât să o
poată folosi pentru a-şi rezolva propriile sale probleme emoţionale şi
comportamentale, RET îşi defineşte specificitatea (C. R. Corduban, 2002).

82
 PRELEGEREA V
Psihoterapia multimodală

Mai puţin supusă atenţiei în câmpul psihoterapiei actuale româneşti, terapia

multimodală (A. A. Lazarus, 1981, 1989) reprezintă un demers eclectic în care
personalitatea umană este abordată în termenii a şapte modalităţi interactive:
comportament (B -”behavior”), afectivitate (A -„affect”), senzaţii (S -”sensations”),
imagerie (I -”images”), cogniţii (C -”cognitions”), relaţii interpersonale (I -”interpersonal
relationships”) şi funcţionare biologică (D -”drugs, alchool, nutrition, exercise”), fiind
simbolizate prin literele BASIC I.D. Cadrul teoretic al terapiei multimodale provine din
principiile teoriei învăţării sociale, teoria sistemelor generale şi teoria comunicării.
Adoptând modelul teoretic al tulburărilor comportamentale, practicienii
multimodali au o concepţie pluralistă cu privire la etiologia şi tratamentul tulburărilor
nevrotice. În această perspectivă, se consideră că, în mod obişnuit, pacientul este
afectat de o multitudine de probleme specifice care pot fi abordate printr-o multitudine
de strategii specifice. În final, cu cât un pacient învaţă mai mult din psihoterapie, cu
atât există o probabilitate mai mică a apariţiei recăderilor.
După A. A. Lazarus (1987, p. 288), “poziţia mulimodală afirmă că un tratament
cuprinzător necesită o corecţie a comportamentelor dezadaptative, a sentimentelor
neplăcute, a senzaţiilor neplăcute, a imaginilor intruzive, a credinţelor iraţionale, a
relaţiilor interpersonale tensionate şi a posibilului dezechilibru biochimic”. În măsura în
care problemele interactive manifestate pe aceste paliere sunt sistematic explorate,
procesul de diagnosticare poate fi socotit complet. De asemenea, în măsura în care
intervenţiile terapeutice remediază pattern-urile dezadaptative şi deficiente prezente,
rezultatele tratamentului vor fi mai benefice şi de durată mai lungă.
Terapia multimodală necesită o “croire” precisă a climatului terapeutic care să
se muleze pe nevoile şi aşteptările pacientului. Termenul de „terapie făcută la
comandă” („bespoke therapy”), descrie sugestiv terapia multimodală (B. Zilbergeld,
1982). Forma, cadenţa şi stilul psihoterapiei sunt adaptate necesităţilor fiecărui
pacient în parte. Întrebarea de bază a terapeutului multimodal este de genul: “Cine
sau ce se potriveşte cel mai bine acestui individ, cuplu, familie sau grup?”. De altfel,

83
autorul acestei terapii introduce noţiunea de eclectism tehnic, referindu-se la faptul că
terapeutul trebuie să determine exact ce tip de relaţie şi ce strategii terapeutice sunt
cele mai potrivite în cazul fiecărui pacient în parte şi în ce condiţii.
A. A. Lazarus (1987, p. 288) consideră că este „contraproductiv cu unii pacienţi
să oferi mai mult decât o ureche simpatetică. Cu alţii, chiar dacă terapia este foarte
bine structurată, activă şi directivă, nu vor apare progrese semnificative”. Prin urmare,
terapeutul multimodal trebuie să-şi ajusteze în permanenţă strategiile pentru a
schimba cursul terapiei. De pildă, pot apare situaţii în care ar trebui mai degrabă tratat
sistemul familial decât individul sau invers. Întrebarea este cum să potriveşti sau să
ajustezi tratamentul la pacient şi nu invers.
Interviul individual din cadrul psihoterapiei multimodale are drept scop
identificarea problemei pacientului şi se bazează pe un set de 12 întrebări. Aceste
întrebări vizează următoarele aspecte:
1. Dacă pacientul manifestă semne de psihoză (iluzii, halucinaţii, tulburări de
gândire, comportamente inadecvate şi/ sau bizare, incongruenţă afectivă);
2. Dacă sunt semne de patologie organică sau de perturbare a activităţii
motorii (postură rigidă, ticuri, manierisme);
3. Dacă există semne de depresie, gânduri suicidare;
4. Evidenţierea plângerilor actuale ale pacientului şi monitorizarea
evenimentelor principale care le-au precipitat;
5. Care sunt factorii antecedenţi importanţi;
6. Cine sau ce factori par să menţină închisă sau deschisă problema
pacientului;
7. Ce îşi doreşte pacientul să obţină în urma psihoterapiei;
8. Care sunt indicaţiile şi contraindicaţiile în vederea adoptării unui anumit stil
terapeutic (dacă este preferabilă o abordare directivă sau nondirectivă);
9. Cum poate fi abordat pacientul pentru a i se susţine cel mai bine interesele:
ca persoană individuală, ca parte dintr-o diadă, triadă, familie şi/ sau grup;
10. Dacă pacientul poate stabili o relaţie mutuală satisfăcătoare cu terapeutul
sau dacă ar trebui să se adreseze în altă parte;

84
 11. Care sunt motivele care l-au determinat pe pacient să caute sprijin
psihologic în acel moment - de ce nu mai devreme sau mai târziu;
12. Care sunt aspectele pozitive, punctele tari ale pacientului.
Informaţiile care derivă din interviul iniţial îi vor oferi terapeutului suficiente date
în vederea stabilirii programului de tratament. Pasul următor va consta în construirea
profilului celor şapte modalităţi interactive - BASIC I.D., profil care stabileşte o punte
de legătură între evaluare şi psihoterapie. Pe baza acestor modalităţi, se vor elabora
ipoteze de lucru care pot fi modificate sau revizuite pe parcursul derulării terapiei.
Adeseori, pacienţilor li se cere să-şi elaboreze ei înşişi propriul profil al
modalităţilor interactive. Terapeutul şi pacientul vor realiza acest exerciţiu în mod
independent şi apoi vor compara datele. Este indicat să li se ofere pacienţilor o scurtă
explicaţie a fiecărui termen din BASIC I.D., explicaţie prezentată succint pe o foaie de
hârtie şi care aduce următoarele precizări :
Comportament B (Behavior) - În general, se referă la comportamentele direct
observabile şi măsurabile: obiceiuri, gesturi, răspunsuri, reacţii diverse. Realizaţi o
listă a lor în care să specificaţi acele comportamente pe care doriţi să le întăriţi/
optimizaţi şi cele la care doriţi să renunţaţi. Cu ce aţi dori să începeţi?
Afectivitate A (Affect) - Se referă la emoţii, sentimente puternice, dispoziţie de
bază. Ce tipuri de emoţii trăiţi cel mai frecvent? Notaţi emoţiile nedorite (anxietate,
culpabilitate, furie, depresie). Notaţi la capitolul comportament (B) ce tipuri de reacţii
comportamentale adoptaţi atunci când vă simţiţi într-un anumit mod.
Senzaţie S (Sensation) - Realizaţi o listă a senzaţiilor negative (tensiune,
ameţeală, durere, înroşire, transpiraţie, senzaţie de greu în stomac). Dacă una din
aceste senzaţii vă determină să acţionaţi sau să vă simţiţi într-un anumit mod,
completaţi-le la capitolul comportament (B) sau afectivitate (A).
Imagerie I (Imagerie) - Notaţi orice vis supărător sau amintiri care vă revin în
memorie. Includeţi orice trăsătură negativă legată de propria voastră persoană.
Realizaţi o listă a reprezentărilor mintale din trecut, prezent sau viitor care vă tulbură
într-un mod sau altul. Dacă unele din aceste imagini determină anumite
comportamente, sentimente sau senzaţii neplăcute, adăugaţi-le la capitolele B, A şi S.

85
 Cogniţie C (Cognition) - Ce tip de idei, opinii, valori, atitudini stau în calea
fericirii voastre? Realizaţi o listă a gândurilor negative iraţionale pe care le aveţi în
legătură cu propria personă (de tipul: “Sunt un ratat!”, “Sunt incapabil!”, “Ceilalţi nu mă
plac!”). Notaţi modul în care aceste idei şi gânduri vă influenţează propriul
comportament (B), propriile sentimente (A), senzaţii (S) şi imagini (I).
Relaţii interpersonale I (Interpersonal Relationships) - Notaţi orice interacţiune
negativă cu persoane semnificative din viaţa voastră (partener de viaţă, prieteni, rude,
şef etc.). Notaţi orice preocupare aveţi în legătură cu modul în care vă tratează
celelalte persoane. Încercaţi să surprindeţi modul în care influenţează şi sunt
influenţate modalităţile B, A, S, I şi C de relaţiile voastre interpersonale.
Funcţionare biologică D (Drugs, Biology) - Realizaţi o listă a medicamentelor pe
care le luaţi, indiferent dacă sunt prescrise de doctor sau nu. Includeţi problemele de
sănătate pe care le aveţi, orice boli pe care le-aţi avut sau de care suferiţi în
continuare.
Pentru exemplificare, Lazarus (1987, p. 291) prezintă o listă de probleme
patologice interactive ale unui pacient anxios şi depresiv:

B Amânare, tărăgănare a lucrurilor;

Dezorganizare/ neglijenţă.

A Autocritică, vină, gelozie, teamă;

„Mă tem să nu fiu criticat şi respins de ceilalţi”.

S Tensiune îndeosebi în zona maxilarelor;

Dureri în zona spatelui;
„Mă simt obosit cea mai mare parte a timpului”.

I Imagini legate de singurătate;

„Mă imaginez eşuând pe diverse planuri”.
„Adeseori mă văd făcând lucruri prosteşti”.

C Dificultăţi în luarea deciziilor;

86
 „Adeseori mă gândesc la lucrurilor negative”.
„Simt că nu merit să fiu fericit.”
„Mă consider mai puţin competent decât ceilalţi”.

I Suspicios şi lipsit de încredere în ceilalţi;

„Nu-mi exprim punctul de vedere atunci când mă simt jignit”.
„Mă simt atât de dependent de părinţii mei”.
„Nu am nici un prieten bun sau apropiat”.

D Exerciţii fizice insuficiente;

„Fumez aproximativ două pachete de ţigări pe zi”.
„Utilizez Diazepam din când în când”.

Tehnici psihoterapeutice utilizate:

B Desensibilizarea sistematică. Practica negativă. Sancţiunea.

Extincţia (ştergerea) comportamentului nedorit.

A Acceptarea sentimentelor. Abreacţie.

S Reducerea tensiunii. Experimentarea plăcerii.

I Exerciţii de imaginaţie dirijată în care clientul face faţă situaţiilor

stresante. Modificări în imaginea de sine.

C Sporirea conştientizării. Restructurare cognitivă.

I Acceptare nonevaluativă a celorlalţi. Modelare. Training asertiv.

D Exerciţii fizice şi o mai bună alimentaţie. Încetarea abuzului de

medicamente.

Stilul terapeutic al lui Lazarus se defineşte prin directivitate, pe care o

consideră rapidă şi eficientă. Se departajează de stilul socratic de punere a
87
întrebărilor al lui A. T. Beck, mulţi pacienţi fiind refractari la instrucţiunile didactice.
Lazarus găseşte oportună integrarea strategiilor cognitive şi comportamentale în
metoda terapeutică pe care o propune. De pildă, atunci când învăţăm un pacient să-şi
dispute credinţele iraţionale şi când iese la iveală un grad semnificativ de anxietate, se
poate face o trecere simplă şi naturală spre exerciţiile de relaxare şi desensibilizare.
Din această perspectivă, dificultatea cea mai mare constă în aceea că
terapeutul trebuie să ştie când anume trebuie să fie utilizată o anumită procedură,
cum să o introducă, cum să o “vândă” pacientului şi cum să fie implementată în
programul de psihoterapie. Obţinerea cooperării pacientului şi a complianţei acestuia
la terapie este o problemă de importanţă esenţială, fiind menită să asigure succesul
psihoterapeutic.
Din punctul de vedere al terapiei multimodale, construirea relaţiei terapeutice
devine o parte integrantă în procesul de identificare a problemei pacientului. Cu alte
cuvinte, în timp ce sunt strânse informaţii cu privire la factorii antecedenţi, dificultăţile
actuale cu care se confruntă, variabilele care menţin problema şi în timp ce sunt
căutate tehnicile cele mai adecvate care urmează să fie puse în acţiune, „terapeutul
dovedeşte empatie, înţelegere, acceptare şi bunăvoinţă faţă de pacient. Pentru o mică
parte a pacienţilor, terapia de relaţie este atât necesară, cât şi suficientă pentru a se
înregistra un progres în terapie. Pentru majoritatea însă, contextul pe care-l oferă
raportul pacient-terapeut reprezintă acel sol în care tehnicile terapeutice prind
rădăcini” (A. A. Lazarus şi A. Fay, 1984, p. 294).

5.1. Tehnica conectării („bridging”)

În mod tipic, şedinţele de terapie multimodală încep cu întrebarea: “Ce s-a
întâmplat în această săptămână?” Dacă s-au trasat anumite sarcini pentru acasă,
şedinţa se va deschide prin punctarea acestor sarcini. De pildă, se pot adresa
întrebări de genul: “Ţi-ai calculat caloriile şi ţi le-ai notat în agendă?” sau “Ai deschis
pâna la urmă discuţia X cu soţul tău?”. Lazarus obişnueşte să ia note în timpul
şedinţelor, pentru a reţine aspectele care trebuie trecute în revistă sau a clarifica unele
puncte mai puţin clare. Anumiţi pacienţi vin la un moment dat cu probleme presante
care necesită o relativă modificare a planului de tratament. De asemenea, sunt unii

88
pacienţi reticenţi care trebuie îndemnaţi să aducă în discuţie problemele adiţionale
care apar. De pildă: “Înainte de a continua cu exerciţiile de imagerie şi relaxare, este
ceva despre care ai dori să discutăm?”
Lazarus consideră un nonsens faptul că orice alege pacientul să spună în
terapie este important (din punct de vedere terapeutic). Unii dintre pacienţi pot insista
pe aspecte irelevante şi neînsemnate, evitând în acest mod problemele reale cu care
se confruntă. Există mai multe moduri prin care terapeutul poate schimba direcţia
discuţiei. “Mi-ai vorbit despre căsătoria lui X şi Y, dar aş prefera să-mi vorbeşti despre
propria ta relaţie, îndeosebi despre ceea ce simţi în legătură cu noul loc de muncă al
soţului tău”.
Terapeutul trebuie să dea dovadă de vigilenţă pentru ca psihoterapia să
rămână orientată pe scopul propus. Lazarus utilizează adeseori tehnica “bridging”
(conectarea) care se dovedeşte eficientă în numeroase situaţii apărute în derularea
terapiei.
În fapt, “bridging”-ul se referă la o strategie prin intermediul căreia terapeutul se
situează în mod deliberat pe modalitatea preferată de pacient (B, A, S, I, C, I, D), după
care se va îndrepta spre celelalte modalităţi care par a fi mult mai productive din
punct de vedere terapeutic.
Pentru exemplificare, oferim un fragment de dialog în care terapeutul doreşte
să obţină din partea pacientului mai multe date despre reacţiile emoţionale şi
sentimentele acestuia în legătură cu o situaţie dată (A. A. Lazarus, 1987 p. 296-298):

Terapeutul: Ce ai simţit în legătură cu faptul că Sol a plecat de la masă?

Pacienta: Probabil, Sol moşteneşte această natură irascibilă de la propria sa mamă.
Pot vorbi ore întregi despre familia lui.
Terapeutul (încercând să rămână centrat pe problemă): Te-a supărat acest
comportament, faptul că s-a ridicat şi a plecat de la masă?
Pacienta: Fratele lui se comportă în acelaşi mod. Au învăţat aceste lucruri de la mama
lor. Tatăl lor, în schimb, era atât de drăguţ şi amabil …

Comentariu: În acest moment, mulţi terapeuţi sunt înclinaţi să întrerupă

discursul pacientului şi să puncteze faptul că nu i s-a răspuns la întrebare. Pacientul

89
rezistent este provocat de terapeut să renunţe la intelectualizare. În opinia lui Lazarus,
aceste atacuri sunt contraproductive de cele mai multe ori. Pacienţii se pot simţi
adeseori neînţeleşi, criticaţi sau atacaţi atunci când terapeutul schimbă cursul ideilor
sau simt că terapeutul nu vorbeşte pe limba lor. Terapia multimodală porneşte de
acolo de unde se situează pacientul şi apoi, trage o punte de legătură cu ariile de
discurs mai productive. În acest exemplu, terapeutul intenţionează să pătrundă în
lumea afectivă a pacientului său, în timp ce acesta insistă să rămână centrat pe
modalitatea cognitivă. Câştigarea accesului la modalitatea afectivă, prin intermediul
strategiei „bridging”, necesită ca terapeutul să se situeze pe conţinutul cognitiv propus
de pacient (nu mai mult de 2 până la 5 minute), după care se va face trecerea la o
modalitate mai puţin “ameninţătoare” (de pildă, modalitatea senzorială), iar, în final, se
va adresa din nou reacţiilor afective ale acestuia. Discuţia poate urma în acest mod:

Terapeutul (continuând să rămână centrat pe modalitatea cognitivă): Aşadar, Sol este

o copie fidelă a propriei sale mame.
Pacienta: Da, este interesant cum Sol şi fratele lui au grijă de mama lor, în timp ce
sora lor seamănă cu tatăl - freudienii ar putea să analizeze aceste identificări în familia lor.
Mildred, sora lor, a ales să se căsătorească cu un bărbat care este asemănător lui Sol în
multe privinţe … (Discuţia rămâne centrată pe dinamica familiei lui Sol timp de câteva minute).
Terapeutul (bridging): Apropo, atunci când vorbeai despre Sol şi familia lui, ai
observat cumva o anumită senzaţie în corpul tău?
Pacienta: Senzaţie? (pauză) Nu-mi dau seama ce vrei să spui …, cred că pieptul,
nu..., mai degrabă gâtul şi maxilarele le simt tensionate.
Terapeutul: Hai să ne concentrăm mai mult pe aceste senzaţii din gâtul şi maxilarele
tale. Te superi dacă închizi ochii pentru o clipă şi analizezi aceste senzaţii?
Pacienta (se supune şi închide ochii timp de 45 secunde): Am observat că am o
respiraţie mai accelerată.
Terapeutul: Această stare de tensiune şi respiraţie accelerată au vreo legătură cu
propriile tale sentimente faţă de Sol?
Pacienta: (deschizând ochii) Nu-mi dau seama ce vrei să spui! (pauză) Simt că îmi
vine să plâng … Poate să fie atât de ticălos (izbucnind în lacrimi)! Lasă-mă să-ţi spun ceva!
Nu merit să fiu tratată în acest mod de el (plângând)!
Terapeutul: Aşadar, cred că te simţi nu numai tristă, dar şi furioasă.

90
 Pacienta (suspinând): Şi mă simt abandonată (continuă să plângă). Ei bine, nu cred
că rezolv ceva, smorcăindu-mă în acest fel …
Terapeutul: Aşadar, îţi exprimi aceste sentimente faţă de Sol sau continui să pretinzi
că nu te deranjează în nici un mod comportamentul lui?
Pacienta (ştergându-şi lacrimile): Cred că ar trebui să mai repetăm puţin, ca în şedinţa
anterioară când am vorbit despre şefa mea.
În mod obişnuit, terapeutul ar fi trebuit să insiste pe reacţiile afective ale
pacientei sale, până când s-ar fi fost convins că ea îşi acceptă pe deplin propriile
sentimente. În exemplul de mai sus, deoarece pacienta a dorit să se îndrepte spre o
soluţie centrată pe acţiune, terapeutul s-a lansat într-un training asertiv propus de
pacientă.

5.2. Prescrierea sarcinilor pentru acasă

Esenţa unei terapii eficiente constă în capacitatea terapeutului de a-l determina
pe pacient să se angajeze în activităţi noi şi diferite, îndeosebi între şedinţele de
psihoterapie. Măsura în care pacientul se angajează în aceste activităţi, stabileşte
diferenţa dintre succes şi eşec în terapie. A. A. Lazarus (1987, p. 303) afirmă că “fără
sarcini specifice pentru acasă (activităţi in vivo) este puţin probabil să se producă
modificări semnificative în tulburările fobice, obsesivo-compulsive sau în disfuncţiile
sexuale” (apud G. T. Wilson, C. M. Franks, K. D. Brownell şi P. C. Kendall, 1984).
Din perspectiva psihoterapiei multimodale, psihoterapeutul trebuie să ţină cont
de următoarele cerinţe în prescrierea sarcinilor pentru acasă:
 Fii explicit şi extrem de clar cu privire la sarcinile terapeutice pe care vrei să
le îndeplinească pacientul;
 Specifică frecvenţa exactă, timpul de desfăşurare şi durata fiecărei sarcini;
 Stabileşte cât de pertinentă şi relevantă este sarcina terapeutică pentru
pacient;
 Stabileşte dacă sarcina respectivă nu este considerată de pacient ca fiind
prea mare consumatoare de timp;
 Asigură-te că sarcina cerută nu constituie o sursă de ameninţare pentru
pacient;
 Începe cu sarcinile terapeutice care sunt uşor de îndeplinit;

91
  Prezintă sarcinile pentru acasă mai degrabă ca sugestii decât sub forma
unor instrucţiuni sau comenzi.
Următorul fragment de dialog ilustrează modul în care sunt îndeplinite aceste
cerinţe referitoare la prescrierea sarcinilor terapeutice (A. A. Lazarus, 1987, p. 303-
305):
Terapeutul: Crezi că ar trebui să abordezi o discuţie deschisă cu soţul tău în legătură
cu incidentul legat de fosta lui secretară?
Pacienta: Ştiu că nu este nimic serios între ei. Deşi am aflat că ea nu mai lucrează
acolo, aş vrea totuşi să ştiu ce a simţit pentru ea în acel moment.
Terapeutul: Sunt de acord cu tine. Cred că dacă vei lăsa lucrurile aşa, istoria se va
repeta, deoarece soţul tău nu va fi conştient de una din regulile de bază ale căsniciei voastre.
Pacienta: Ar fi trebuit să deschid discuţia acum două săptămâni, dar am amânat
această discuţie. Cred că aştept momentul potrivit sau ceva de genul ăsta.
Terapeutul: După ce am repetat şedinţa trecută despre ce anume îi vei spune soţului
tău, am crezut că te vei duce direct acasă să discuţi această problemă cu el.
Pacienta: Acest lucru ar fi fost necesar. Nu ştiu ce mă face să tot amân discuţia.
Terapeutul: Ei bine, ceva te împiedică. Care crezi că este cel mai rău lucru care s-ar
putea întâmpla?
Pacienta: Nu ştiu (pauză). Cred că nu vreau să par năzuroasă.
Terapeutul: Crezi că opinia ta în legătură cu acestă problemă ţine de faptul că eşti
năzuroasă şi cauţi nod în papură? După părerea mea, eşti îndreptăţită să ai asemenea
sentimente şi ai tot dreptul să ţi le exprimi.
Pacienta: Aşa este!
Terapeutul: Asta înseamnă că diseară vei deschide discuţia cu soţul tău despre
această problemă?
Pacienta: Da. De fapt, eu consider că sunt şi alte moduri de a câştiga încrederea
colegilor de birou decât să ieşi cu ei la masă sau să-i iei cu maşina ta de la şcoală pe copiii
lor.
Terapeutul: Spune-mi sincer, temerea ta se leagă de faptul că aceste servicii se pot
transforma într-un interludiu romantic? Faptul că aceste amabilităţi au fost făcute pentru o
femeie este obiecţia ta majoră?
Pacienta: Nu chiar! Obiecţia mea se leagă de faptul că Bill încearcă din răsputeri să
fie mereu tipul drăguţ. Exact ca ultima dată când a plecat dintr-o conferinţă ca să conducă pe
nu ştiu cine cu maşina la gară …

92
 Terapeutul: În regulă! Aşadar, nu vei vorbi cu soţul tău doar despre secretară, ci vei
aduce în discuţie şi alte probleme legate de faptul că încearcă prea mult să facă celorlaţi pe
plac. Hai să jucăm rolul din nou. Eu voi juca rolul soţului tău. Tocmai am luat masa de seară şi
mă anunţi că vrei să discuţi ceva important cu mine. (Jocul de rol continuă timp de 10 minute).
Pacienta: Ei bine, cred că voi putea să fac acest lucru.
Terapeutul: Foarte bine! Aşadar, când anume? Nu vreau să mai amâni.
Pacienta: Mâine seară este cel mai bine. Nu astă-seară, pentru că vom lua masa cu
nişte prieteni. Dacă vom discuta înainte de culcare, mă tem să nu se transforme într-o discuţie
mai lungă.
Terapeutul: Ţi-e teamă că discuţia va conduce la o ceartă?
Pacienta: Nu, dar vreau să fiu sigură că Bill va înţelege ce vreau să-i spun şi nu vreau
să pretindă că este de acord cu mine doar ca să-l las în pace.
Terapeutul: Hai să vedem! Astăzi este marţi (îşi deschide agenda). Poţi să-mi dai un
telefon joi între orele 13 şi 14 ca să-mi spui cum a decurs discuţia?
Pacienta: Desigur!
Terapeutul: Am sentimentul că vei discuta aceste probleme cu Bill datorită faptului că
eu sunt cel care te presez şi te împing de la spate. Vreau să faci acest lucru pentru tine, nu
pentru mine.
Pacienta: Nu! Pentru mine deschid această discuţie! După cum ştiţi, am tendinţa să
amân lucrurile şi am nevoie din când în când de nişte imbolduri.

Comentariu: Majoritatea terapeuţilor consideră că iniţierea unor experienţe noi

sunt cruciale în privinţa facilitării schimbării pacientului. Experienţa clinică ne
demonstrează că sunt numeroase situaţii terapeutice în care pacientul poate
experimenta noi moduri de gândire, simţire şi comportament, atât în interiorul relaţiei
terapeutice (adică, faţă de terapeut), cât şi în afara şedinţelor de terapie. Nu de puţine
ori, aceste noi experienţe devin greu de mânuit. În fapt, modificarea comportamentului
necesită muncă - atât din partea pacientului, cât şi din partea terapeutului.

5.3. Strategii cognitive în psihoterapia multimodală

Clinicienii care se limitează doar la procedurile comportamentale şi care evită
abordarea proceselor cognitive, vor afla curând că oamenii pot submina cele mai bune
planuri de întărire şi modelare a propriului comportament, datorită propriei lor gândiri.

93
Unele din cele mai frecvente erori cognitive includ suprageneralizarea, gândirea
dihotomică, perfecţionismul, imperativele categorice, concluziile pripite, falsele
atribuiri, “catastrofizarea”, dorinţa excesivă de a fi aprobat. În măsura în care individul
se angajează în una sau mai multe din aceste cogniţii disfuncţionale, există
posibilitatea apariţiei unor comporamente deficitare şi a unor tulburări afective.
Următorul fragment de dialog este menit să ilustreze specificitatea intervenţiilor
cognitive în psihoterapia multimodală (A. A. Lazarus, 1987, p. 306-309):
Pacientul: Când oamenii mă întâlnesc pentru prima oară, spun despre mine că sunt o
persoană blândă, amabilă, îngăduitoare, dar când ajung să mă cunoască mai bine, descoperă
că sunt un nesuferit.
Terapeutul: În ce constă faptul că eşti nesuferit?
Pacientul: Pot fi răutăcios. Devin invidios şi gelos când oamenii fac lucruri mai bine
decât mine. Am o limbă tare ascuţită. Pot să fiu îngăduitor şi bun la inimă în general, dar cel
adevărat din mine este cu totul diferit - sunt un nesuferit şi un antipatic.
Terapeutul: În loc să văd o singură latură din tine care este cea antipatică, nesuferită,
egoistă, plină de gelozie şi chiar ură, prefer să consider că ai diferite faţete ale personalităţii şi
că fiecare aspect este la fel de real ca şi celălalt. Aşadar, latura ambilă, îngăduitoare,
tolerantă din tine este la fel de reală ca şi partea care ţine de latura ta egoistă şi antipatică.
Vreau să spun că în anumite situaţii, trăsăturile pozitive sunt scoase la iveală, iar în alte
circumstanţe, ies în evidenţă doar aspectele negative. Dar fiecare sunt la fel de “reale”. Ce
părere ai despre acest lucru?
Pacientul: Sunt aproape sigur că ştiu de ce am învăţat să mă displac pe mine însumi.
În copilărie, amândoi părinţii mă criticau foarte des: “Eşti rău!”, “Eşti antipatic!”, “Eşti
nesuferit!”. Aşa am fost crescut!.
Terapeutul: Aşadar, este timpul să-ţi schimbi propriul mod de gândire şi să nu mai pui
etichete. Dacă părinţii tăi ar fi înţeles regulile gândirii logice, niciodată nu ţi-ar fi spus că eşti un
copil rău. Ei ar fi specificat ce anume ai făcut şi ar fi numit “rău” acel comportament al tău.
Înţelegi această distincţie fundamentală?
Pacientul: Da, dar instinctiv privesc lucrurile mai … nu-mi găsesc cuvântul… Aha, am
găsit un exemplu! Mi-am prins prietena cu o minciună şi, în ce mă priveşte, acest lucru o face
în faţa mea o persoană mincinoasă şi nu vreau să am de-a face cu mincinoşi. Eşti de acord
cu mine că dacă cineva a spus o dată o minciună, vor mai urma şi altele?

94
 Terapeutul: Aici sunt două aspecte diferite. Primul, depinde de importanţa acestei
minciuni şi de motivul din spatele ei. Al doilea, dacă prietena ta spune minciuni 10% din timp,
asta înseamnă că 90 % din timp este cinstită.
Pacientul: Nu este ca atunci când spui că eşti doar un pic însărcinată?
Terapeutul: Totul sau nimic? Nicidecum. Spune-mi, dacă cineva este 20% din timp
egoist şi 80% altruist, persoana respectivă este egoistă sau nu?
Pacientul: Înţeleg unde baţi!
Terapeutul: Într-adevăr? Spune-mi!
Pacientul: Pui în balanţă pentru a vedea ce apare mai frecvent în comportamentul
cuiva.
Terapeutul: Stilul tău de gândire mă trimite cu gândul la următoarea analogie. Ai în
faţă un coş cu mere, alegi un măr putred din coş şi tragi concluzia că tot coşul este plin cu
mere putrede, în loc să cauţi mai departe în el. Din punctul tău de vedere, mincinosul este o
persoană care a spus o dată o singură minciună. Dacă cineva dă dovadă de egoism într-o
anumită situaţie, concluzionezi că acea persoană este cu totul egoistă.
Pacientul: Dar în acest mod am fost crescut …
Terapeutul: Nu-ţi dezaprob modul tău de a fi. Nu contează dacă motivul pentru care
gândeşti astfel se datorează 100% părinţilor tăi care au obişnuit să te critice. Hai să modificăm
din acest moment modul tău de a gândi. Vrei să închizi ochii şi să repeţi această frază de
cinci-şase ori? “Latura generaosă din mine este la fel de reală ca şi cea egoistă”. Vrei să spui
această frază cu voce tare şi apoi să te gândeşti la ea în linişte?
Pacientul (se conformează şi spune după o pauză): Sunt gata să muncesc pentru a
se întipări în mine!
Terapeutul: Într-adevăr, acest lucru necesită efort din partea ta. Îţi voi da o listă cu
tipurile de greşeli cele mai frecvente ale oamenilor în legătură cu modul lor de a gândi. Aş
vrea să o citeşti cu atenţie şi să-mi spui ce tipuri de greşeli identifici în cazul tău. Vrei să faci
acest lucru?
Pacientul: Desigur!

5.4. Strategii noncognitive şi noncomportamentale în psihoterapia multimodală

Din punctul de vedere al psihoterapiei multimodale, intervenţiile noncognitive şi

noncomportamentale oferă adeseori informaţii valoroase din punct de vedere
terapeutic. De pildă, este utilizată tehnica “scaunului liber” care aparţine psihodramei

95
şi terapiei gestaltiste, fiind considerată foarte utilă în exersarea comportamentului
asertiv al pacienţilor. De asemenea, reflectarea rogersiană este folosită îndeosebi
atunci când se are în vedere exprimarea conflictelor şi sentimentelor ambivalente ale
pacientului. Spre deosebire de rogersieni, Lazarus nu consideră că empatia, căldura,
acceptarea pozitivă necondiţionată, autenticitatea manifestate de terapeut faţă de
pacient sunt condiţii necesare şi suficiente pentru a se produce modificarea
comportamentală a pacientului. “Atunci când clientul este ajutat de psihoterapeut să-şi
clarifice unele confuzii şi incertitudini prin intermediul reflectării empatice şi acceptării,
este timpul să se treacă la acţiune. În acest moment, se revine la administrarea de
sarcini pentru acasă şi la însuşirea de către client a diverselor strategii de a face faţă
situaţiilor (A. A. Lazarus, 1987, p. 311).
Oferim, spre exemplificare, tehnica proiecţiei în timp, o tehnică menită să
conducă la reevaluarea diverselor experienţe de viaţă ale pacienţilor.

Pacientul: Eram un copil când mi s-au întipărit toate aceste lucruri în cap. Ce poate să
ştie un copil de 5 ani? Cum puteam să le spun atunci părinţilor mei că îmi vâră prostii în cap?
Toate aceste lucruri sunt încă în mine şi adeseori îmi revin în amintire. Astăzi am 24 de ani şi
îmi dau seama care este adevărul. Cu toate acestea, o parte din mine încă mai crede în
asemenea lucruri.
Terapeutul: Ai vrea să faci o mică excursie imaginară? Aşează-te cât mai confortabil
pe scaun şi încearcă să te relaxezi (pauză). Acum, te rog să închizi ochii şi să-ţi imaginezi că
ai o „Maşină a Timpului” cu care poţi să mergi în trecut, o maşină care te va readuce oricând
doreşti în prezent. Aş dori să-ţi faci ţie însuţi o vizită în trecut. Îl poţi vizita pe micul Mihai
atunci când avea 10, 9, 8 ani sau mai puţin. La ce vârstă ţi-ar plăcea să te vizitezi în trecut?
Pacientul: Să spunem, în jurul vârstei de 5 sau 6 ani.
Terapeutul: Bine! Intră în Maşina Timpului şi vei face o vizită când aveai 5 ani. Micuţul
Mihai de 5 ani vede un bărbat care se îndreaptă spre el. Desigur, el nu realizează că acest
bărbat este el însuşi cel care vine din viitor. Dar simte ceva special pentru această persoană,
o afinitate puternică şi, de aceea, va asculta cu atenţie ce îi va spune. Poţi să-ţi imaginezi
această situaţie?
Pacientul (pauză): Da. Cel de 5 ani se joacă în curte, iar cel care sunt acum vine spre
copil, îi pune mâinile pe umeri şi spune: “Mihai, aş vrea să vorbesc cu tine”.
Terapeutul: Excelent! Acum vorbeşte cu el. Ce ai vrea să îi spui?

96
 Pacientul: Mihai, mama şi tatăl tău ţi-au spus o mulţime de lucruri despre păcat,
despre rău, despre iad şi alte lucruri de genul acesta. Toate astea sunt nişte prostii, Mihai,
doar nişte prostii! Nu crede în ele! Pretinde doar că eşti de acord cu ele, altfel părinţii tăi te vor
pedepsi. Dar, ascultă-mă cu atenţie Mihai, eşti un copil bun (pauză).
Terapeutul: Poţi să-i explici micuţului Mihai de 5 ani că este un copil bun, chiar dacă
nu este strălucitor la şcoală? (Discuţia continuă în acest mod pentru următoarele 5 minute)
Pacientul (cu o mare încărcătură emoţională): Mihai, să nu uiţi ce ţi-am spus! Acesta
este purul adevăr!
Terapeutul: Cred că este timpul să te întorci în prezent acum. Mai ai ceva de adăugat
pentru micuţul Mihai?
Pacientul: Doar faptul să nu uiţi că mama şi tata nu au dreptate! Ei sunt bine
intenţionaţi, dar îţi vâră în cap o grămadă de prostii despre religie.

Din perspectiva psihoterapiei multimodale, nu trebuie să subscrii la teoriile unor

şcoli terapeutice pentru a putea utiliza diverse tehnici împrumutate din psihanaliza
freudiană, gestalt-terapie sau terapia rogersiană. Abordând o perspectivă eclectică,
terapia multimodală consideră o mare eroare ca terapeuţii să ignore acele tehnici care
nu decurg din modelul lor teoretic. Aceasta cu atât mai mult cu cât majoritatea
psihologilor sunt de acord că nu există o singură abordare, perspectivă sau teorie în
psihologie care să fie capabilă să explice orice se observă în comportamentul uman.
Oricât de interesantă, plauzibilă şi atrăgătoare poate fi o teorie, tehnicile şi nu
teoriile sunt cele care se aplică oamenilor. Cu alte cuvinte, studiul efectelor
psihoterapiei este întotdeauna studiul efectelor tehnicilor puse în acţiune.
În sinteză, în psihoterapia multimodală se consideră că următoarele
componente stabilesc succesul tehnicilor comportamentale:
 Terapeutul trebuie să manifeste o bună cunoaştere, competenţă şi
încredere în validitatea tehnicilor utilizate;
 Un practician eficient trebuie să ştie cum să-l determine pe pacient să adere
la programul de tratament.

97
PRELEGEREA VI
TEHNICI DE CONSONANŢĂ TERAPEUTICĂ ÎN PROGRAMAREA
NEUROLINGVISTICĂ

În ultimele decenii, programarea neurolingvistică (Neuro Linguistic

Programming - N.L.P.) a deschis noi direcţii de investigare a căilor de adâncire a
înţelegerii empatice între partenerii de comunicare. De altfel, această abordare îi oferă
terapeutului un arsenal de instrumente eficiente menite să dezvolte relaţia sa cu
pacientul, să faciliteze comunicarea dintre cei doi, în scopul producerii modificărilor
comportamentale dezirabile.
N.L.P. stabileşte criteriile unei comunicări eficiente prin elaborarea unui meta-
model pentru limbaj, menit să permită accesul la înţelegerea mai profundă a ceea ce
spun oamenii. Autorii acestui sistem (R. Bandler şi J. Grinder, 1982) valorifică
cunoştinţe provenite din şcoala terapeutică a hipnozei ericksoniene, din terapia
sistemică de familie (V. Satir), din Gestalt-terapie (F. Perls), precum şi din regulile de
funcţionare ale limbajului propuse de gramatica generativă transformaţională (N.
Chomski).
Un vechi dicton afirmă că limbajul este oglinda realităţii. Perspectiva social-
constructivistă afirmă că, dimpotrivă, cuvintele şi dialogul social în care limbajul se
manifestă construiesc realitatea (McNamee, 1992; Wittgenstein, 1953). Cuvintele
vehiculează înţelesuri socialmente construite, iar explicaţiile pe care le propunem în
legătură cu noi, cu ceilalţi sau cu situaţiile în care ne aflăm se dezvoltă în cadrul
interacţiunii cu ceilalţi.
Programarea neurolingvistică evidenţiază faptul că limitele limbajului sunt
limitele “hărţii” pe care individul o are despre realitatea în care se află. Interacţiunea
prilejuită de relaţia terapeutică modifică “harta” pacientului prin intermediul unui “dialog
transformaţional” (Sexton, Whiston, 1994) în care reprezentările şi organizarea
informaţiilor de care acesta dispune sunt schimbate prin renegocierea unor noi
premise şi semnificaţii. După I. Dafinoiu (2000, p. 116), “limbajul implică nu numai un
schimb verbal, el este un proces activ al adoptării unor poziţii relaţionale şi al unor
secvenţe comportamentale, în funcţie de aspectele importante ale poveştii fiecăruia”.

98
 În cadrul acestui model, limbajul este utilizat tocmai pentru a evidenţia limitele
limbajului. Prin urmare, activitatea terapeutului constă în a identifica “modelul lumii“ pe
care fiecare persoană şi-l construieşte, pornind de la propria realitate. Acest model va
fi completat în ideea sporirii posibilităţilor de alegere ale pacientului. Meta-modelul
propus îl ajută pe terapeut să dobândească o înţelegere empatică a universului
interior al pacientului său.
Lingviştii deosebesc două niveluri ale limbajului: structura superficială şi
structura profundă. Dacă structura superficială este reprezentată de discursul oral sau
scris al unei persoane, structura profundă este discursul nerostit, în fapt,
reprezentarea lingvistică a universului său interior. Psihoterapeutul descoperă
elementele lipsă din discursul manifest al pacientului, în ideea de a reconstitui cât mai
complet posibil “modelul lumii” pacientului.
Comunicarea în programarea neurolingvistică se defineşte după următorul
model:

Fig. 5 - Practica comunicării în psihoterapie (P. Sary, 1990, p. 113)

Sincronizarea

Stabilirea relaţiei Observarea

Ghidarea terapiei Culegerea de informaţii

Stabilirea obiectivului terapeutic

Toate cele şase elemente se află într-o strânsă interdependenţă. Prin urmare,
nu se poate stabili o relaţie psihoterapeutică eficientă dacă terapeutul nu se
sincronizează cu partenerul său de relaţie, nu îi observă comportamentul nonverbal şi
nu culege informaţiile utile în vederea stabilirii obiectivului terapeutic, toate aceste
elemente permiţând ghidarea psihoterapiei în direcţia producerii schimbării
pacientului.
În continuare, ne propunem pe analizăm succint fiecare element în parte.

99
 1. Stabilirea relaţiei
În N.L.P., stabilirea unui relaţii terapeutice se realizează ţinând cont de
contextul, cadrul şi gradul de congruenţă manifestat de psihoterapeut, concepte
explicitate de noi în capitolele de început ale lucrării.
2. Sincronizarea
Grinder şi Bandler au observat un fenomen natural care se produce atunci
când doi oameni se află în acord. De pildă, privind două persoane care se plimbă într-
un parc, acestea adoptă acelaşi ritm de mers. Ascultând două persoane care discută
într-un loc public, fără a auzi conţinutul conversaţiei lor, vom observa că acestea
adoptă acelaşi ton şi ritm al vocii. Plecând de la acest fenomen natural, au fost
elaborate tehnici de sincronizare care să permită crearea şi menţinerea relaţiei
psihoterapeut-pacient. P. Sary (1990, p. 115) descrie două tipuri de sincronizare:
nonverbală şi verbală.
Sincronizarea nonverbală poate fi directă sau încrucişată. Sincronizarea directă
se realizează atunci când interlocutorul reproduce aceleaşi mişcări ale partenerului de
discuţie. Atunci când suntem într-o relaţie empatică cu cineva, corpul nostru adoptă o
postură asemănătoare corpului celuilalt, facem gesturi similare, respirăm la fel, ritmul
vorbirii şi intensitatea vocii se apropie de cele ale partenerului nostru. Sincronizarea
încrucişată constă în utilizarea unor comportamente analoage mai degrabă decât
identice cu cele pe care dorim să le reflectăm: de pildă, reflectarea mişcărilor corpului
pacientului prin diverse înclinări ale capului, încrucişarea braţelor prin încrucişarea
picioarelor, reflectarea respiraţiei foarte rapide a pacientului prin mişcări ritmice ale
mâinii aşezate pe braţul fotoliului etc.
Sincronizarea verbală se referă la reperarea de către psihoterapeut a registrului
senzorial pe care se situează pacientul în realizarea discursului său verbal. Tehnicile
N.L.P. au la bază ceea ce autorii numesc modalităţi sau submodalităţi senzoriale care
sunt, de altfel, sisteme bazate pe reprezentări. Există trei modalităţi senzoriale
principale: vizuală, auditivă şi kinestezică, în cadrul acestora funcţionând mai multe
submodalităţi - forme prin intermediul cărora creierul uman procesează informaţiile.
O afirmaţie de genul: “Văd despre ce este vorba, am deja o imagine clară cu
privire la situaţia descrisă” exprimă utilizarea unui limbaj vizual; “Îmi sună familiar

100
situaţia descrisă” - limbaj auditiv; “Mă presează situaţia descrisă, mă simt ca şi cum aş
fi strivit de această situaţie” - limbaj kinestezic.
Limbajul senzorial reflectă lumea experienţelor pacientului şi îl determină pe
psihoterapeut să înţeleagă în ce manieră pacientul său îşi structurează experienţele şi
reprezentările. În N.L.P., limbajul senzorial este constituit din substantive, verbe,
adjective şi locuţiuni adverbiale care trimit la unul dintre cele trei registre senzoriale.
P. Sary (1990, p. 53) oferă un ghid util terapeutului în vederea reperării
registrului senzorial pe care se situează partenerul său de relaţie, ghid pe care îl vom
prezenta şi noi în cele ce urmează:

VIZUAL

Substantive: perspectivă, viziune, iluminare, optică, unghi, punct de vedere, aspect,

orizont, iluzie, imagine, faţadă, grafică, ecran, ochire, privire.

Verbe: a ilumina, a vedea, a observa, a vizualiza, a imagina, a apre, a zări, a descrie,

a detalia, a diminua, a elucida, a se figura, a focaliza, a picta, a scruta, a distinge, a
discerne, a ilustra, a clarifica, a expune, a ilumina, a privi, a ascunde, a afişa, a arăta,
a se întuneca, a se lumina.

Adjective: clar, net, strălucitor, colorat, vag, luminos, mare, mic, deschis, închis,
izolat, îndepărtat, gigantic, nemăsurat, imens, copleşitor, îngust.

Expresii: a face lumină asupra, a avea în vedere, la o scurtă privire, la prima vedere,
a sări în ochi, bătător la ochi, a vedea roşu în faţa ochilor, a fi bine văzut.

AUDITIV

Substantive: muzică, cuvinte, discurs, zgomot, strigăt, şoaptă, neînţelegere, zarvă,

audienţă, trăncăneală, ton, voce, bârfă, vorbărie, flecăreală, monolog, dialog,
tonalitate, sunet, ritm melodie, cacofonie, dezacord, ecou, simfonie, cântec, audiţie.

101
Verbe: a auzi, a-(şi)spune, a asculta, a urla, a schimba, a numi, a foşni, a fredona, a
amplifica, anunţa, a (se)întreba, a se exprima, a discuta, a enunţa, a bombăni, a mârâi,
a bodogăni, a declara, a striga, a suna, a răsuna, a dialoga.

Adjective: zgomotos, tăcut, vorbitor, sonor, surd, mut, vorbăreţ, melodios, oral,
disonant, nemaiauzit, vocal.

Expresii: a da tonul, a astupa urechile, a reduce la tăcere, a fi la unison, cu surle şi

trâmbiţe, altfel spus, a pleca urechea, a face pe surdul, a ţine sub tăcere, a impune
tăcere.

KINESTEZIC

Substantive: respiraţie, tensiune, gravitaţie, greutate, senzaţie, sentimente, presiune,

şoc, impact, contact, mişcare, temperatură, energie, stres.

Verbe: a simţi, a atinge, a palpa, a lovi, a apuca, astrivi, a amortiza, a se îngreuna, a

se încovoia, a apăsa, a presa, a izbucni, a bate, a tatona.

Adjective: solid, ferm, concret, crispat, paralizat, liber, entuziast, rece, glacial, moale,
dur, sensibil, obositor, copleşitor, iritat, irascibil, insensibil, sentimental, liniştit, palpabil,
insuportabil.

Expresii: a avea picioarele pe pământ, a fi sătul până peste cap, a-şi bate cuie în
talpă, a pune degetul pe rană, a fi la un pas de, a prinde o ocazie, a profita de o
ocazie, a pune mâna în foc.

102
 3. Observarea
Conform programării neurolingvistice, a observa înseamnă în acelaşi timp a
decoda şi se referă la strângerea de informaţii nonverbale cu privire la interlocutor.
La nivelul macro-observării se iau în considerare corpul (postura, mersul,
gesturile, mişcările), vocea (tonul, ritmul, volumul, debitul), respiraţia (abdominală,
mediană, superioară, rapidă, lentă).
La nivelul micro-observării, atenţia se îndreptă asupra “micro-
comportamentelor” feţei, cum ar fi mişcările muşchilor feţei (tensiunea maxilarului
inferior, încreţirea frunţii, încruntarea sprâncenelor, clipirea ochilor), mişcările gurii
(deschisă sau închisă, rictus mai mult sau mai puţin pronunţat, dimensiunea, culoarea
şi tonusul buzei inferioare), coloritul pielii (zone albe sau roşii, pigmentarea
pronunţată) şi, bineînţeles, mişcările ochilor.
În N.L.P., mişcările ochilor sunt considerate drept “căi de acces ocular” şi
reflectă modul în care un individ procesează informaţia. Mişcările ochilor sunt
descrise din punctul de vedere al observatorului, nu al subiectului. În mod schematic,
se consideră că ochii îndreptaţi lateral şi în sus corespund vizualului, ochii îndreptaţi în
zonele laterale corespund auditivului, zona de jos din dreapta corespunde auditivului
intern (“vocea interioară”, dialogul interior”), iar zona de jos din stânga corespunde
kinestezicului.
Conform spiritului N.L.P., psihoterapeutul trebuie să se situeze într-o
metapoziţie, având în centrul preocupărilor sale atât pacientul, cât şi natura relaţiei
dintre cei doi parteneri ai relaţiei.
4. Culegerea de informaţii
Se referă la strângerea informaţiilor verbale, ştiindu-se faptul că psihoterapia
este în primul rând “arta de a pune întrebări bune”. Întrebările psihoterapeutului vor
avea un efect asupra modelului lumii pacientului său, lărgindu-i această viziune şi
oferindu-i noi alternative comportamentale. Fireşte, culegerea de informaţii presupune
observare, ghidare în direcţia stabilirii şi atingerii obiectivului terapeutic, activităţi care
vin să întărească relaţia terapeutică şi sincronizarea.
În N.L.P. se disting trei tipuri de întrebări (de obiectiv, de precizie şi cele
orientate spre viitor). Ne vom îndrepta atenţia asupra întrebărilor de precizie care

103
devin pentru terapeut instrumente de obţinere a unor informaţii utile cu privire la
modelul lumii pacientului său.
Întrebările de precizie se referă la generalizările, omisiunile şi distorsionările
identificate în structura superficială a limbajului utilizat de interlocutor.

Procesele de generalizare
În categoria generalizărilor distingem: cuantificatorii universali, operatori modali
(necesitate, posibilitate) şi reguli-judecăţi fără origine specificată. Vom reda următorul
tabel:

Încălcări ale Exemple Întrebări Efectul scontat

limbajului de formulate de
precizie terapeut

Cuantificatori tot, toţi, mereu, Reluarea, într-o Găsirea unui

universali totdeauna, manieră contra-exemplu
niciodată, interogativă, a care să pună sub
nimeni, nimic, cuvântului utilizat: semnul îndoielii
toată lumea, de tot, toţi etc. generalizarea.
fiecare dată etc. Chiar nimic nu-ţi
Nimic nu îmi mai merge?
merge! Chiar toată lumea
Toată lumea mă te blamează?
blamează!

Operatori modali trebuie, nu Ce s-ar întâmpla Specificarea

1. Necesitate trebuie, se dacă…? rezultatelor, a
2. Posibilitate impune, posibil, Ce te împiedică obstacolelor şi
imposibil să…? consecinţelor.
Lucrul acesta nu Şi dacă ai putea
este posibil, nu să…?
pot să mă
comport altfel …!

Reguli-judecăţi fără E rău să faci Este şi părerea ta? Regăsirea originii

104
 origine specificată lucrul acesta! Conform cărei acestor reguli-
E bine să fii păreri? judecăţi şi
onest! Pe ce se bazează precizarea
părerea ta? contextului în care
Cum îţi dai seama? s-a făcut afirmaţia.

Procesele de omisiune
În categoria proceselor de omisiune distingem: omisiunea simplă, suprimarea
indexului de referinţă, omisiunea comparativă şi utilizarea verbelor nespecifice.

Încălcări ale Exemple Întrebări Efectul scontat

limbajului de formulate de
precizie terapeut

Omisiunea Sunt furios! Faţă de cine? Precizarea

simplă Nu sunt de acord! Faţă de ce? contextului specific

Suprimarea Asta nu are Ce anume nu are Regăsirea

indexului de importanţă! importanţă? indexului de
referinţă Mi s-a spus că … Cine anume a spus referinţă
Ei nu mă ascultă! lucrul acesta …?
Cine anume nu te
ascultă?

Omisiunea Sunt mai puţin Mai puţin curajos Denumirea

comparativă curajos! decât cine? elementului şi a
E mai scump! Mai scump decât criteriului după
ce? care se face
comparaţia,
precizarea
contextului în care
se face
comparaţia.

Verbele El m-a respins! În ce manieră? Precizarea

105
 nespecifice I-am urmat sfatul! Cum? modului cum au
El a câştigat! În ce fel? fost realizate
aceste acţiuni, a
contextului şi
condiţiilor în care
s-au realizat.

Procesele de distorsionare

În categoria distorsiunilor distingem: relaţiile cauză-efect, echivalenţa complexă,

lectura gândurilor şi nominalizările.

Încălcări ale Exemple Întrebări Efectul scontat

limbajului de formulate de
precizie terapeut

Relaţiile cauză- El mă face să mă Cum anume Separarea relaţiei

efect (x este simt trist. precizezi că el te cauză-efect şi
cauza lui y) face să te simţi găsirea unui
trist? contra-exemplu.
Ce te determină să
spui acest lucru?
A fost vreo zi în
care nu te-ai simţit
trist în preajma lui?

Echivalenţa Nu mă salută … e Dacă te-ar fi salutat Disocierea celor

complexă (x supărat pe mine. înseamnă că nu doi termeni ai
dovedeşte y) Dacă nu mi-a este supărat pe echivalenţei şi
zâmbit înseamnă tine? găsirea unui
că nu e mulţumit de Dacă ţi-ar fi zâmbit contra-exemplu.
mine. înseamnă că este
mulţumit de tine?

Lectura Ştiu ce a vrut să Ce te face să crezi Regăsirea sursei

106
 gândurilor spună. acest lucru? care stă la baza
A făcut lucrul Cum ştii acest respectivei
acesta pentru că … lucru? aprecieri.
Dacă ai fi ţinut la
mine ai fi ştiut că
nu-mi place acest
lucru.

Nominalizarea Doresc respect din În ce manieră? Înlocuirea

(transformarea partea celorlalţi. Cum anume doreşti cuvântului abstract
unui proces în respect din partea cu un verb.
ceva static, fix) celorlalţi?
Ce înseamnă
pentru tine a fii
respectat?

5. Stabilirea obiectivului psihoterapeutic

N.L.P. propune următoarele criterii de formulare eficientă a unui obiectiv
psihoterapeutic: formularea pozitivă a obiectivului, definirea unui context specific,
posibilitatea de a verifica obiectivul şi, în fine, posibilitatea atingerii obiectivului propus.

Formularea pozitivă a obiectivului

Experienţa clinică demonstrează faptul că mulţi pacienţi vin la cabinetul de
psihoterapie cu un obiectiv de însănătoşire formulat în termeni negativi (de pildă,
obiectivul pe care şi-l propune un pacient care suferă de fobie socială: “Nu mai vreau
să-mi fie teamă atunci când vorbesc în public”). Un asemenea mod de formulare
corespunde unui meta-program de evitare şi nu de îndreptare spre atingerea
obiectivului terapeutic, respectiv, cel de stăpânire de sine în situaţiile sociale.
Pacientul va fi îndrumat să se îndrepte spre…, în sensul exprimării pozitive a
obiectivului propus.

107
 Definirea unui context specific
Psihoterapeutul va adresa întrebări menite să precizeze într-un mod clar
obiectivul terapeutic, în ideea de a deveni cât mai concret posibil. Un obiectiv formulat
în termeni vagi lasă pacientul în incertitudine. Întrebările sunt de tipul: “Ce vreţi de
fapt?”, “Cum anume vreţi să vă comportaţi într-o situaţie în care urmează să vorbiţi în
public?”

Posibilitatea de a verifica obiectivul

Pentru ca un obiectiv terapeutic să fie formulat într-un mod eficient, acesta
trebuie să implice diverse modalităţi de a fi probat şi verificat. Prin urmare, terapeutul
va adresa pacientului întrebări de tipul: “Cum îţi vei da seama că ai atins obiectivul
propus?”, “Ce vezi, ce auzi şi ce simţi în acel moment?”

Posibilitatea atingerii obiectivului propus

O serie de pacienţi obişnuiesc să formuleze obiective nerealiste de tipul: “Aş
vrea ca ceilalţi să se comporte bine cu mine!”. În mod cert, intenţia este pozitivă, dar
este oare posibil ca cineva să atingă acest deziderat?! Obiectivul va fi reformulat în
termenii: “Aş dori să pot stabili relaţii bune cu ceilalţi!”. Un asemenea mod de
formulare a obiectivului va permite accentuarea activismului pacientului în cadrul
relaţiilor interpersonale.

6. Ghidarea procesului terapeutic

Pentru a înţelege mai bine termenul de ghidare (dirijare), autorii N.L.P.
utilizează matafora „dansului între doi parteneri”. Atunci când observăm un dans
armonios, nu ştim cine conduce şi cine se lasă condus. În contextul terapeutic,
terapeutul ghidează terapia în direcţia instalării unui pattern comportamental mai
adaptat al pacientului. Psihoterapia capătă maximă eficienţă atunci când cei doi
parteneri ai relaţiei sunt în acord deplin.
Dirijarea procesului psihoterapeutic implică feed-back-uri permanente între
psihoterapeut şi pacient, pe tot parcursul desfăşurării terapiei. Şi, nu în ultimul rând,
se referă la planificarea ducerii la bun sfârşit a programului psihoterapeutic. Procedura

108
formală de încheiere a terapiei va diminua multe dintre neliniştile terapeutului şi
pacientului legate de faptul că pot reapare vechile simptome sau se pot manifesta
altele noi. Considerăm un avantaj faptul că cei doi protagonişti ai relaţiei pot să
planifice încheierea terapiei - ca o realitate a relaţiei psihoterapeutice - şi să o
pregătească încă de la începutul ultimei etape de intervenţie terapeutică. Fireşte, ca
toate celelalte relaţii intense şi autentice, este greu de crezut că experienţa succesului
terapeutic va fi uşor uitată atât de psihoterapeut, cât şi de pacient.

109
 BIBLIOGRAFIE

I. DAFINOIU, Elemente de psihoterapie integrată, Iaşi, Editura Polirom, 2000,

p. 125-128.

I. DAFINOIU, Personalitatea – Metode de abordare clinică. Observaţia şi

interviul, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

S. DUCK, Relaţiile interpersonale. A gândi, a simţi, a interacţiona, Iaşi, Editura

Polirom, 2000.

M. GELDER, D. GATH, R. MAYOU, Tratat de Psihiatrie Oxford, Ediţia a II-a,

Bucureşti, Editura Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, 1994.

V. A. GHEORGHIU, I. CIOFU, Sugestie şi sugestibilitate, Bucureşti, Editura

Academiei, 1982.

E. GILLIÉRON, Cadres et processus thérapeutiques,. în : M. Grossen, A. N.

Perret-Clermont, “L’espace thérapeutique. Cadres et contextes”, Neuchâtel,
Delachaux et Niestlé S.A., 1992, p. 121-134.

ODETTE GÎRLAŞU-DIMITRIU, Tehnici Psihoterapeutice, Ed. Victor, Bucureşti,

2004.

ODETTE GÎRLAŞU-DIMITRIU Hipnoterapia în tratamentul unor disfuncţii

nevrotice şi psihosomatice. Studii de caz, în „Revista de Psihologie”, seria 3,
tomul 40, Editura Academiei Române, 1994.

IRINA HOLDEVICI, Elemente de psihoterapie, Bucureşti, Editura All, 1996, p.

9-11.

IRINA HOLDEVICI, Gândirea pozitivă. Ghid practic de psihoterapie raţional-

emotivă şi cognitiv-comportamentală. Bucureşti, Editura Ştiinţă şi Tehnică,
1999, p. 50-53.

IRINA HOLDEVICI, Psihoterapii scurte. Să ne rezolvăm problemele de viaţă

rapid şi eficient, Bucureşti, Editura Ceres, 2000.

IRINA HOLDEVICI, Tendinţe moderne în psihoterapie, în: P. Popescu-

Neveanu, C. Voicu, Gh. Neacşu, Gh. Iosif, S. Marcus (sub red.), „Studii şi
sinteze de psihologie contemporană”, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2002, p. 289-297.

110
G. IONESCU, Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie, Bucureşti, S.C.
Favorit Print S.A., 1999.

G. IONESCU, M. BEJAT, V. PAVELCU, Psihologie clinică, Bucureşti, Editura

Academiei, 1985.

T. B. KARASU, Aspecte etice ale psihoterapiei, în: S. Bloch, P.Chodoff, „Etică

psihiatrică”, Ediţia a II-a, New York, Oxford University Press, 2000, p. 145-178.

MIHAELA MINULESCU, Introducere în analiza jungiană, Bucureşti, Editura

Trei, 2001.

IOLANDA MITROFAN, Psihoterapia experienţială. O paradigmă a

autorestructurării şi dezvoltării personale, ediţia a doua, Bucureşti, Editura
Infomedica, 1999.

A. MUCCHIELLI, Noua Psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, p. 101-

112.

J. K. ZEIG, The Evolution of Psychotherapy, New York, Brunner/ Mazel Inc.,

1987.

J. K. ZEIG, The Evolution of Psychotherapy. The second Conference, New

York, Brunner/ Mazel Inc., 1992.

111