Metodologia cercetarii stiintifice

Metodologia cercetarii stiintifice economice este o parte a stiintei economice. Ea poate

fi definita ca un ansamblu de principii, de etape si faze, de metode, tehnici si instrumente de
investigare si cunoastere stiintifica a fenomenelor economice.
Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos si logos care înseamna
„metoda”si „stiintaâ€, în limba greaca, iar în traducere libera „ stiinta metodeiâ€,
adica stiinta conceperii, a alegerii si utilizarii metodei în procesul de investigare a
fenomenului economic. În mod similar, si expresia methodos este formata din doua cuvinte
meta si odos, adica „dupa caleâ€, dupa calea sau îndrumarul care asigura succesul oricarei
investigatii stiintifice. Asadar, metoda si metodologia sunt în fapt „un fir al Ariadneiâ€,
care, însusite si bine stapânite, nu te lasa sa te ratacesti în jungla informatiilor si faptelor
stiintifice economice.
Metodologia cercetarii stiintifice economice (ca, de altfel, si a altor stiinte) este
alcatuita din trei niveluri de metode:
- metode de maxima generalitate, specifice tuturor stiintelor;
- metode proprii unui grup de stiinte;
- metode specifice fiecarei stiinte.
Dimensiunea functiei vitale a metodologiei de cercetare stiintifica poate fi mai bine
înteleasa daca o privim în cadrul stiintei (din care face parte) si pe care o serveste în totalitatea
laturilor acesteia.
Stiinta este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite puncte de vedere (o
baza a conceptiei despre lume si natura, o forma a constiintei sociale, o componenta a culturii
spirituale, o componenta a fortelor de productie) si care este definita în cele mai diferite
formule. Lasând deoparte definitiile mai sofisticate (Einstein) si altele mai simplificatoare
(Kotarbinski), stiinta îsi dezvaluie continutul daca vom spune ca este „un ansamblu de
cunostinte sistematizate si verificate de practicaâ€, „ o cunoastere bazata pe fapte reale care
explica si rezolva problemele practiceâ€, „o cunoastere care poate fi verificata si confirmata
empiricâ€, „o cunoastere care se ocupa cu studiul legilor care guverneaza realitatea si pe
baza carora se elaboreaza previziunistiintificeâ€. Stiinta, potrivit Dictionarului Pétit Robert,
este definita drept „cunoastere exacta, universala si verificabilaâ€.
Stiinta economica se defineste relativ diferit, datorita particu-laritatilor fenomenului
economic, respectiv, ca o „cunoastere veridica a realitatii economice, verificabila pe cale
experimentala, prinsimulare si scenariuâ€. Stiinta economica – ca si oricare alta stiinta -
este întotdeauna imperfecta pentru ca este drumul general al cunoasterii, de la fenomenul
practic la esenta, de la o esenta mai putin profunda la o esenta mai profunda, un drum de la
simplu la complex, o cunoastere mai aprofundata care se apropie asimptotic deinfinit, de
adevar.
O alta dimensiune a stiintei rezulta din particularitatile ei fata de arta; în timp ce stiinta
reda realitatea eliminând orice aspect subiectiv, arta reda realitatea obiectiva raportata la om,
la subiectivitatea lui.
Orice stiinta are zestrea sa, un nucleu paradigmatic si o structura alcatuita din patru
componente:
a) materialul faptic acumulat istoric;
b) ipoteze confirmate si neconfirmate;
c) rezultatele observarilor si experimentarilor concretizate sub forma abstractiilor si
generalizarilor stiintifice: limbaj, concepte si notiuni; principii, legi, teorii, axiome confirmate
de practica;
d) metodologia de cercetare stiintifica sau modelul de cercetare a realitatii practice.
Aceasta structura (în special prin componentele c si d) îi confera stiintei superioritate
neta fata de cunoasterea comuna. În timp ce cunoasterea comuna este superficiala, rod al
învatarii prin ucenicie, cunoasterea stiintifica are o armatura teoretica, are metode de
investigare, are procedee de verificare a ipotezelor si, în fine, are un limbaj propriu (concepte,
notiuni).
Pentru a servi teoria, metoda trebuie sa împleteasca însa rigoareacu flexibilitatea; o
ghidare metodologica rigida nu este buna. Metoda trebuie sa se subordoneze fenomenului
economic, cunoasterii esentei lui. Dar aceasta nu înseamna ca metodologia este un produs
secundaral stiintei; metodologia este calea stiintei, ansamblul de etape si de instrumente ale
cunoasterii stiintifice.
Astazi, în pofida marilor progrese realizate de stiinta economica, de teorie, cât si de
metodologie, acestora li se reproseaza, în esenta, doua lucruri: un deficit de realism al
ipotezelor si teoriilor economice si, de aici, un insuficient sprijin al stiintei economice pentru
practica economica.
Practica economica este un alt concept de baza. Ea este implicata în definirea stiintei
prin sintagme variate, ca, de pilda: „experientele noastre senzorialeâ€, „cunoasterea
realitatii†si, în fine, „cunoastere verificabila de catre realitate, de viata sau pe cale
empiricaâ€.
Practica economica este mai bogata; nu poate fi integral cunoscuta în fiecare moment;
ea este unicul criteriu al adevarului, al veridicitatii sau exactitatii cunoasterii stiintifice. De
aceea, metodologia de cercetare se sprijina pe practica în orice demers stiintific ca sursa de
analiza si disjungere de noi cauze, factori explicativi de perfectionare continua a teoriei. Din
confruntarea practicii atotcuprinzatoare cu teoria mereu imperfecta, metodologia formuleaza
corectia si perfectionarea teoriei, aducerea acesteia mai aproape de practica.
Problema economica poate sa rezulte din confruntarea pe care o face metodologia între teorie
si practica. Daca între teorie si practica este concordanta, adica teoria „guverneaza” bine
practica, atunci vom spune ca nu exista nici o problema economica.
Daca, dimpotriva, între teorie si practica se constata o diferenta, respectiv teoria nu mai
explica integral si nu mai poate previziona integral practica, atunci aceasta este o problema
economica si este o tema care poate si trebuie sa fie cercetata.

METODOLOGIA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ECONOMICE. CONŢINUT ŞI

FUNCŢII. LOCUL METODOLOGIEI ÎN CADRUL ŞTIINŢEI. CORELAŢIILE ACESTEIA
CU TEORIA ŞI PRACTICA ECONOMICĂ
1. Metodologia cercetării ştiinţifice economice este o parte a
ştiinţei economice. Ea poate fi definită ca un ansamblu de principii, de
etape ºi faze, de metode, tehnici ºi instrumente de investigare ºi
cunoaºtere ºtiinþificã a fenomenelor economice.
Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şi
logos care înseamnă „metodă” şi „ştiinţă”, în limba greacă, iar în
traducere liberă „ştiinţa metodei”, adică ştiinţa conceperii, a alegerii
şi utilizării metodei în procesul de investigare a fenomenului
economic. În mod similar, şi expresia methodos este formată din două
cuvinte meta şi odos, adică „după cale”, după calea sau îndrumarul
care asigură succesul oricărei investigaţii stiinţifice. Aşadar, metoda şi
metodologia sunt în fapt „un fir al Ariadnei”, care, însuşite şi bine
stăpânite, nu te lasă să te rătăceşti în jungla informaţiilor şi faptelor
ştiinţifice economice.
Metodologia cercetării ştiinţifice economice (ca, de altfel, şi a
altor ştiinţe) este alcătuită din trei niveluri de metode:

- metode de maximă generalitate, specifice tuturor ştiinţelor;

- metode proprii unui grup de ştiinţe;

- metode specifice fiecărei ştiinţe.

Dimensiunea funcţiei vitale a metodologiei de cercetare ştiinţifică
poate fi mai bine înţeleasă dacă o privim în cadrul ştiinţei (din care face
parte) şi pe care o serveşte în totalitatea laturilor acesteia.
Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite
puncte de vedere (o bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a
conştiinţei sociale, o componentă a culturii spirituale, o componentă a
forţelor de producţie) şi care este definită în cele mai diferite formule.
Lăsând deoparte definiţiile mai sofisticate (Einstein) şi altele mai
simplificatoare (Kotarbinski), ştiinţa îşi dezvăluie conţinutul dacă vom
spune că este „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate de
practică”, „ o cunoaştere bazată pe fapte reale care explică şi rezolvă
problemele practice”, „o cunoaştere care poate fi verificată şi
confirmată empiric”, „o cunoaştere care se ocupă cu studiul legilor
care guvernează realitatea şi pe baza cărora se elaborează previziuni
ştiinţifice”. Ştiinţa, potrivit Dicþionarului Pétit Robert, este definită
drept „cunoaştere exactă, universală şi verificabilă”.
Ştiinţa economică se defineşte relativ diferit, datorită particularităţilor
fenomenului economic, respectiv, ca o „cunoaştere veridică
a realităţii economice, verificabilă pe cale experimentală, prin
simulare şi scenariu”. Ştiinţa economică – ca şi oricare altă ştiinţă -
este întotdeauna imperfectă pentru că este drumul general al
cunoaºterii, de la fenomenul practic la esenþã, de la o esenþã mai
puþin profundã la o esenþã mai profundã, un drum de la simplu la
complex, o cunoaºtere mai aprofundatã care se apropie asimptotic de
infinit, de adevãr.
O altă dimensiune a ştiinţei rezultă din particularităţile ei faţă de
artă; în timp ce ştiinţa redă realitatea eliminând orice aspect subiectiv,
arta redă realitatea obiectivă raportată la om, la subiectivitatea lui.
 Orice ştiinţă are zestrea sa, un nucleu paradigmatic şi o structură
alcătuită din patru componente:
a) materialul faptic acumulat istoric;
b) ipoteze confirmate şi neconfirmate;
c) rezultatele observărilor şi experimentărilor concretizate sub forma abstracţiilor şi
generalizărilor ştiinţifice: limbaj, concepte şi noţiuni; principii, legi, teorii, axiome
confirmate de practică;
d) metodologia de cercetare ştiinţifică sau modelul de cercetare a realităţii practice.
Această structură (în special prin componentele c şi d) îi conferă
ştiinţei superioritate netă faţă de cunoaşterea comună. În timp ce
cunoaşterea comună este superficială, rod al învăţării prin ucenicie,
cunoaşterea ştiinţifică are o armătură teoretică, are metode de
investigare, are procedee de verificare a ipotezelor şi, în fine, are un
limbaj propriu (concepte, noţiuni).
Pentru a servi teoria, metoda trebuie să împletească însă rigoarea
cu flexibilitatea; o ghidare metodologică rigidă nu este bună. Metoda
trebuie să se subordoneze fenomenului economic, cunoaşterii esenţei
lui. Dar aceasta nu înseamnă că metodologia este un produs secundar
al ştiinţei; metodologia este calea ştiinţei, ansamblul de etape şi de
instrumente ale cunoaşterii ştiinţifice.
Astăzi, în pofida marilor progrese realizate de ştiinţa economică,
de teorie, cât şi de metodologie, acestora li se reproşează, în esenţă,
două lucruri: un deficit de realism al ipotezelor şi teoriilor economice
şi, de aici, un insuficient sprijin al ştiinţei economice pentru practica
economică.
Practica economică este un alt concept de bază. Ea este implicată
în definirea ştiinţei prin sintagme variate, ca, de pildă: „experienţele
noastre senzoriale”, „cunoaşterea realităţii” şi, în fine, „cunoaştere
verificabilă de către realitate, de viaţă sau pe cale empirică”.
Practica economică este mai bogată; nu poate fi integral cunoscută
în fiecare moment; ea este unicul criteriu al adevărului, al veridicităţii
sau exactităţii cunoaşterii ştiinţifice. De aceea, metodologia de cercetare
se sprijină pe practică în orice demers ştiinţific ca sursă de analiză şi
disjungere de noi cauze, factori explicativi de perfecţionare continuă a
teoriei. Din confruntarea practicii atotcuprinzătoare cu teoria mereu
imperfectă, metodologia formulează corecţia şi perfecţionarea teoriei,
aducerea acesteia mai aproape de practică.
Problema economică poate să rezulte din confruntarea pe care
o face metodologia între teorie şi practică. Dacă între teorie şi practică
este concordanţă, adică teoria „guvernează” bine practica, atunci vom
spune că nu există nici o problemă economică.
Dacă, dimpotrivă, între teorie şi practică se constată o diferenţă,
respectiv teoria nu mai explică integral şi nu mai poate previziona
integral practica, atunci aceasta este o problemă economică şi este o
temă care poate şi trebuie să fie cercetată.
De regulă, între teorie şi practică, în special în ştiinţele
economice, apar diferenţe. În timp ce teoria este mai conservatoare,
practica este dinamică, mai ales sub impulsurile concurenţei şi ale
altor legi ale economiei de piaţă. De altfel, aşa cum vom vedea în
continuare, fenomenul economic, natura lui includ această posibilitate
de a constata diferenţe între teorie şi practică. Este motivul pentru care
Robert Solow, laureat al Premiului Nobel pentru economie,
adresându-se studenţilor, în anul 1969 (în calitate de Preşedinte al
Asociaţiei Economiştilor Americani), a îndemnat studenţii „să nu
înveţe nimic pe de rost, să confrunte permanent, când învaţă,
manualele cu viaţa practică”.

Viorel Iulian Tănase - Logica juridică românească antologie - Editura

Univers StiinŃific – Bucuresti, 2005.

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT
REGULI PRIVIND MODUL DE REDACTARE A REFERATELOR
În vederea elaborării corecte a referatelor se vor respecta
următoarele condiŃii de formă si condiŃii de fond:
- referatele vor cuprinde minim 10 pagini,
- pe prima pagina trebuie scris numele studentului, grupa,
- în cazul studentelor căsătorite se va trece numele avut înainte de
căsătorie, iar în paranteză numele obŃinut după căsătorie,
- tot pe prima pagina se va scrie Facultatea, anul de studiu, forma de
învăŃământ (ID) si Centrul teritorial,
- pe a doua pagină se va scrie disciplina pentru care se elaborează
referatul si tema analizată,
- redactarea se va face în TIMES NEW ROMAN-12 sau 14 la un rând,
-referatul trebuie să cuprindă note de subsol, iar la sfărsit se va indica
bibliografia utilizată,
- în vederea elaborării referatelor se pot consulta si sursele de pe
internet indicate în materiale, fără însă a reda identic aceste surse,
- se va sancŃiona prezentarea de referate identice indiferent de sursele
utilizate,
- referatul trebuie predat până la data comunicată în programul
sesiunii.
FACULTATEA

până acum a relaţiilor economice internaţionale arată că răspunsul la această întrebare depinde de măsura în care în relaţiile dintre state
se respectă principiile dreptului internaţional. Dacă este bazat pe cooperare, în adevăratul sens al cuvântului, pe respectarea
independenţei şi suveranităţii naţionale a statelor, multilateralismul conduce la egalitatea de tratament a partenerilor, oferă şanse egale
de dezvoltare fiecărui stat. Aşa stând lucrurile, el nu poate să însemne pierderea identităţii naţionale, să determine, în mod automat,
apariţia unor formaţiuni politice de genul „comunităţii globale” – după viziunea politologului francez J.F. Revel. Un multilateralism, astfel
conceput este chemat să asigure exercitarea deplină a drepturilor suverane ale fiecărui stat printre care şi acela de a subscrie la relaţiile
bilaterale.

De altfel, acestea din urmă, axate pe acelaşi principiu, constituie fundamentul dezvoltării unor relaţii multilaterale; într-adevăr, stadiul
multilateralismului presupune existenţa prealabilă a unui climat de încredere reciprocă în relaţiile bilaterale. Se poate vorbi, deci, despre o
compatibilitate între multilateralism şi bilateralism, despre o interdependenţă profitabilă pentru toate statele lumii atâta timp cât
principiile dreptului internaţional sunt respectate cu stricteţe. Cooperarea economică internaţională reprezintă cea mai modernă şi cea
mai echitabilă formă a schimbului reciproc de activităţi dintre state. Amploarea deosebită pe care o cunoaşte aceasta în perioada
postbelică se explică printr-un şir de factori, printre care trebuie reţinuţi următorii:

• Dezvoltarea forţelor de producţie, a diviziunii mondiale a muncii şi a specializării internaţionale în producţie, în condiţiile revoluţiei
ştiinţifico-tehnice. Toate acestea au determinat o creştere
considerabilă a interdependenţelor pe plan economic şi, ca urmare, o tendinţă de apropiere a diverşilor
producători la scară internaţională.
• Creşterea rolului organizaţiilor internaţionale în viaţa economică şi politică internaţională.
• Se creează astfel cadrul instituţional adecvat pentru dezvoltarea cooperării multilaterale.
• Raportată la fluxurile economice internaţionale „clasice” cooperarea internaţională prezintă o serie de trăsături care o particularizează în
cadrul circuitului economic mondial şi anume:

1. Cooperarea şi comerţul internaţional nu se suprapun. Prin intermediul acţiunilor de cooperare, schimbul reciproc de activităţi dintre
diverşi agenţi economici nu se mai limitează la sfera comercială, la acte de vânzare-cumpărare, ci se extind asupra unor domenii
esenţiale ale vieţii economice.Altfel spus, cooperarea economică internaţională reprezintă un complex de fluxuri (de investiţii, de
cunoştinte tehnice, de produse).
2. Spre deosebire de comerţul internaţional, care a avut şi are încă, în anumite situaţii, un caracter discriminatoriu, cooperarea
economică internaţională, prin natura sa, exclude inechitatea în relaţiile dintre state.
3. Dacă investiţiile externe de capital au condus, în anumite situaţii, la încălcarea independenţei şi suveranităţii naţionale a unora dintre
statele lumii, cooperarea, dimpotrivă, presupune respectarea tuturor principiilor dreptului internaţional.
4. Cooperare, prin conţinutul său, introduce un element de continuitate în relaţiile dintre ţări, de stabilitate în relaţiile economice
internaţionale. Se creează, astfel, condiţii pentru limitarea influenţei negative a factorilor conjuncturali, pentru creşterea importanţei
factorului conştient.
5. Bazată pe avantajul reciproc, pe un tratament nediscriminatoriu, pentru toţi partenerii, indiferent de orânduirea socială sau de gradul
de dezvoltare economică, cooperarea internaţională contribuie la lichidarea decalajelor existente astăzi în lume.
6. Pe masură ce se dezvoltă, cooperarea economică internaţională nu se substituie fluxurilor deja existente, ci contribuie la dezvoltarea
lor.

Cooperarea şi parteneriatul internaţional se bazează pe următoarele principii:

a) complementaritatea colaborării internaţionale cu programele naţionale;

b) abordarea colaborării internaţionale în cadrul de cooperare internaţională cu cel mai mare impact asupra economiei naţionale;
c) existenţa unui avantaj ştiinţific, tehnologic, economic sau comercial reciproc şi comensurabil;
d) integrarea în reţele performante naţionale, pe plan european şi internaţional;
e) atragerea unor resurse de cercetare-dezvoltare externe şi valorificarea externă a rezultatelor naţionale, inclusiv în ţări în curs de
dezvoltare.

Scopul principal al activităţilor de cooperare şi parteneriat internaţional, precum şi al măsurilor de sprijin, este acela de a integra
comunitatea românească în comunitatea internaţională şi în primul rând europeană prin: creşterea nivelului de excelenţă; armonizarea
tendinţelor naţionale de dezvoltare a potenţialului ştiinţific, tehnologic de producţie şi servicii cu tendinţele înregistrate pe plan
internaţional; creşterea eficienţei şi eficacităţii activităţilor de cercetare-dezvoltare şi inovare, producţie şi servicii prin însuşirea unor
tehnici moderne în managementul proiectelor internaţionale.

Principalele obiective ale cooperărilor şi parteneriatelor internaţionale sunt:

a) întărirea capacităţii naţionale de cercetare-dezvoltare producţie şi servicii şi creşterea eficienţei utilizării potenţialului ştiinţific şi
tehnologic şi a aplicabilităţii rezultatelor obţinute;
b) obţinerea excelenţei ştiinţifice şi tehnologice pe plan naţional, în contextul globalizării;
c) realizarea unor contribuţii semnificative în îndeplinirea unor obiective de politică specifică, în anumite sectoare ale economiei naţionale
în domeniul politicii externe;
d) stimularea participării specialiştilor străini în programele naţionale de cercetare-dezvoltare, producţie şi servicii;
e) creşterea nivelului educaţional şi a nivelului de trai naţional;
f) stimularea participării specialiştilor din România în programe internaţionale;

Principalele obiective strategice ale cooperărilor şi parteneriatelor internaţionale sunt:

a) promovarea cooperării între întreprinderi şi organizaţii în cadrul unor parteneriate realizate la nivel european şi euro-atlantic, cu scopul
de a obţine beneficii semnificative pentru participanţi;
b) formarea şi desfăşurarea de practici în conformitate cu reglementările în vigoare în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală şi
industrială;
c) facilitarea accesului la centre de cercetare de prestigiu şi la centre de cercetare din întreprinderi cu realizări ştiinţifice şi tehnologice de
prestigiu, în scopul obţinerii unor cunoştinţe de nivel ştiinţific şi tehnologic mondial sau european şi utilizarea acestora în proiecte de
interes naţional;
d) stabilizarea şi întărirea potenţialului naţional la nivel internaţional;
e) instituirea unor concepte moderne de organizare şi management în producţie, servicii, cercetare-dezvoltare, inovare şi integrarea
acestora în economia de piaţă.