Professional Documents
Culture Documents
conflictelor internaţionale
Originea cuvântului criză se regăseşte în greaca antică. Verbul krinein are inţelesul de
,, a judeca”, de ,,a separa” şi de ,,a decide”. Termenul grec krisis –,, judecată” sau ,,decizie” – se
transformă cu timpul. În latina medievală devine crisin, crisis si mai tarziu, criză. Esenţialul
etimologiei cuvântului rezidă in noţiunea de decizie. Fară necesitatea luării unei decizii, şi prin
urmare, fară o judecată prealabilă, criza nu există.
Studiul crizelor internaţionale este un fenomen recent cu o vechime de-abia de o
jumătate de secol. Statele Unite ale Americii, stimulate de criza rachetelor din Cuba, au deschis
calea. Noua disciplină pentru studierea relaţiilor internaţionale – managementul crizelor – işi are
originea in studiile efectuate in acel timp.
Criza are mai multe definiţii din care vom reaminti doar cateva considerate a fi utile.
Charles Hermann1 numeste criza o situaţie in care :
a) ameninţa obiective net prioritare ale unitaţii de decizie;
b) reduce timpul de raspuns in timp util inainte ca decizia sa poata fi
transformată in acţiune;
1
C.F Hermann, Crisis in Foreign Policy, Indianapolis, Bobs Merril Co, 1969
2
Alexandra Schwartzbrod, Le president qui n’aimait pas la guerre, Plon, 1995, p.34
• ruptura cu un statu quo si amânarea stării de echilibru;
• perceperea crizei de către actori ca un ansamblu de ameninţari, pericole, riscuri;
1. Fazele Crizei.
În general există patru faze ce caracterizează din punct de vedere teoretic o criză internaţională.
1. Precriza
Precriza este caracterizată de o sporire a primejdiilor. Raporturile internaţionale se
inăspresc, deciziile neplăcute se inmulţesc, apar incidente, uneori armate. Dialogul ostil încă nu
este angajat, guvernanăii ramân disponibili pentru reflecţie şi consultări. Precriza presupune
interacţiunea conflictuală a doi sau mai mulţi actori, la un nivel scăzut. Este o perioadă de
tensiune anormală, dar limitată. Dacă nu este controlată si reglată poate genera brusc ruptura
dintre actori.
Ruptura poate interveni sub trei aspecte :
• o acţiune ostilă ca, de exemplu prelurea unui teritoriu de către un stat în detrimentul
altuia, vecin;
• un eveniment destabilizator, de exemplu asasinarea unui şef de stat;
• o modificare a mediului internaţional ca urmare a unei declaraţii unilaterale de anexare.
2. Escaladarea
Echilibrul sistemului internaţional sau al unui subsistem regional pană atunci păstrat
pare grav compromis. Riscul unui război creşte sensibil. Evenimentele care se succed se
indreaptă toate in sensul unei agrăvari a situaţii: declaraţii ale oamenilor de stat, manifestări
naţionaliste, demonstraţii militare sau un ultimatum faţa de un act considerat inadmisibil. Aceste
comportamente observabile la un stat ,,A” induc adversarului sau ,,B” atitudini similare chiar mai
violente si mai hotărâte. Acest moment în care tensiunea este maximă, este extrem de periculos.
Factorii pasionali, psihologici sau iraţionali riscă să influenţeze deciziile conducătorilor. Spaima,
nervozitatea, enervarea înlocuiesc reflecţia din condiţii calme. Opinia publica, manipulată sau
reacţionând în mod spontan la evenimente, joacă un rol singular, şi anume se manifestă, pe rând
favorabilă sau ostilă domolirii.
De aici înainte criza este apropiată de război, trecera de la o situaţie la alta, fiind,
deopotriva, lesnicioasă si de temut. Un sistem internaţional în care există diferende foarte vechi şi
foarte profunde între state, un sistem în care subzista amintiri ale unor conflicte trecute este un
mediu favorabil trecerii de la criză la război. Odată ce, cu alte ocazii, violenţa a fost utilizată,
precedentul este de temut. Trecerea de la stadiul de criză la cel de război intre statele-actori este
uşurata în urmatoarele situaţii:
a) Când există un mare dezechilibru al raporturilor de forte, de natură a reduce costul unui
război si incertitudinea deznodământului său;
b) Cănd instabilitatea internă a unui sau mai multe stat e de natură a impinge la război.
Preocupaţi de depăşirea problemelor interne şi de reducere a tensiunilor, conducătorii
statelor instabile pot găsi avantajos să orienteze atenţia polpulaţiei spre un pericol exterior
de la care ar veni tot raul.
c) Cănd un stat se vede atacat sau ameninţat în ceea ce el considera esenţial pentru existenţa
sau supravieţuirea sa.
d) Când geografia îsi joacă propriul rol in această dinamică. Proximitatea teritorială poate
accentua îngrijorarea factorilor decizionali în faţa caracterului iminent al ameninţarii, în
momentul când timpul disponibil pentru a reacţiona se reduce la maxim şi se accentuează
riscul angajării de ostilităţi.
3. Destinderea
Destinderea este o a treia fază, cu atât mai frecventă cu cât majoritatea crizelor
nu se încheie printr-un război. Intensitatea raporturilor conflictuale dintre state descreşte sensibil.
Ajustări prin concesii, un acord cel puţin temporar este finalmente obţinut. In mod normal, statele
in criză se străduiesc să ajungă la un angajement, gratie căruia, progresiv, apare un nou echilibru.
În această perioadă, de durată variabilă, riscurile unor confruntări armate se reduc simţitor. Locul
lor este luat de normalizare şi de destindere. Factorii decizionali isi văd diminuată capacitatea lor
de a întrevedea pericole. Timpul presează mai puţin ca înainte, războiul redevine doar potenţial.
4. Impactul
2. Gestionarea crizei.
Gestionarea crizelor reprezintă o direcţie atât de cercetare, cât şi de practică, ce
incearcă să identifice situaţiile de criză, precum şi conflictele curente sau potenţiale, in vederea
eliminării sau diminuării efectelor negative ale acestora. În acest scop,sunt create instrumente de
analiză si acţiune care să contribuie la prevenirea, reglemantarea sau transformarea situaţiilor de
criză in situatii satisfăcatoare sau mai putin distructive pentru părtile implicate ori afectate de
acestea. Până în prezent, această abordare a fost dezvoltată şi utilizată în mai multe discipline. În
domeniul relaţiilor internaţionale, gestionarea crizelor este un domeniu interdsicplinar, preocupat
în principal de modalităţile de prevenire a conflictelor violente de pe scena internaţională.
Cea de-a doua perspectivă dezoltată în această disciplina este interesată de perioada de
violenţe ce caracterizeaza unele situaţii conflictuale. Din acest punct de vedere, există trei
abordări distincte – stabilizarea, soluţionarea, şi transformarea conflictelor3.
Stabilizarea conflictelor
Are drept obiectiv încheierea unui acord între păţile aflate in conflict pentru a pune capăt
confruntărilor armate. Conflictul este considerat a fi rezultatul unor interese incompatibile şi al
competiţiei pentru resurse limitate. Un acord poate fi încheiat numai dacă este reciproc avantajos,
părtile implicate evaluând în mod raţional costurile şi beneficiile unei astfel de evoluţii ale
conflictului dintre ele. O asemenea perspectivă nu ia in considerare atitudinile parţilor implicate
pe parcursul conflictului si nici cauzele acestora.
Souţionarea conflictelor
Această abordare se referă la strategiile de incheiere definitivă a conflictelor. Aceasta
presupune nu doar negocierea intereselor partilor implicate respectând valorile si identităţilor
sociale, ci şi o anumită preocupare pentru cauzele conflictului. De aceea, una dintre prioritaţi este
îndepărtarea elementelor de violenţă directa, culturală sau structurală. Soluţionarea conflictelor
este o abordare al cărui principal avantaj este schimbarea atitudinii fată de ,,celălalt”, prin crearea
de posibilitaţi de comunicare între parţile aflate in disputa.
Transformarea conflictelor
3
C. Reimann, Berghof Handbook for Conflict Transformation, 2004
Strategia de transformare a conflictelor işi propune să modifice natura conflictelor
astfel încat să contribuie la o rezolvare pozitivă a acestora. Un astfel de demers presupune
transformarea fundamentală a actorilor implicaţi şi a relaţiilor dintre ei. Dat fiind faptul că se
concentrează în principal asupra schimbărilor profunde astfel încât să elimine inclusiv factorii ce
pot genera crize si tensiuni majore, transformarea poate fi considerată o strategie diferită de
gestionarea propriu-zisă a conflictelor. Din acest punct de vedere este mai degrabă o serie de
metode prin care părţile aflate in conflict pot dispune de mijloace prin care să realizeze ele însele
schimbări pozitive. Totuşi în situaţia în care părţile nu au avut deloc relaţii înaintea începerii
crizei metoda este mult mai putin eficientă.
În prezent strategiile dezvoltate din perspectiva studiilor privind pacea sunt cel mai
utilizat set de metode de gestionare a conflictelor. Principiile acestora integrează şi cele trei
abordări generate de teoria conflictelor, adăugându-i preocuparea pentru prevenirea crizelor şi a
conflictelor.
Menţinerea păcii
Aceasta este o strategie de intervenţie a unei terţe părţi prin care actorii implicaţi sunt separaţi
pentru a le controla acţiunile, cu scopul de a preveni sau a pune capăt violenţelor dintr-un
conflict. Obiectivul major este deci împiedicarea unor noi violenţe. Totuşi dacă această strategie
nu este folosită complementar cu alte abordări, nu poate elimina sursele conflictului, acestă
continuând să se dezvolte chiar dacă iniţial doar sub formă latentă.
Reconcilierea
O a treia metodă de intervenţie pentru restabilirea păcii este de a negocia o soluţionare a
conflictului, punând in chestiune chiar problema aflată in disputa. Aceasta este o strategie de
asociere prin care sunt cooptate împreună guvernele sau liderii politici pentru a dezbate o posibilă
rezolvare a crizei sau conflictului.