You are on page 1of 12

Etică

1. Probleme terminologice

- etică provine de la grecescul “ethos” care înseamnă obicei (semnificaţie


colectivă), obişnuinţă (semnificaţie individuală)
Prin această simplă bivalenţă, limba însăşi distinge între 2 forme (ipostaze) ale
moralei : 1. colectivă/de grup şi 2. individuală/personală.

- morală provine din latinescul mos, mores = obicei, obişnuinţă


Cu timpul, cei 2 termeni s-au diferenţiat specializându-şi sensurile astfel încât
astăzi înţelegem prin morală => fenomen real
etica => teoria acestui fenomen; teoria generală a moralei şi a moralităţii.

De la elini moştenim un termen care desemnează teoria, iar de la latini (popor cu


geniu practic) moştenim un termen care desemnează ceva real, o realitate.

Situaţia este similară şi cu estetica, complementarizându-se:


- estetica – elen. aesthesis = sensibilitate
- sensibilitatea are 2 forme:
1. receptivă (perceptivă) – prin simţuri intuim nivelul concret, sensibil al lumii
2. afectivă (emoţională) – defineşte trăirea acestui concret sensibil, receptat.

Estetica (în accepţia actuală) = teoria generală (filosofia) artei şi a frumosului, arta
fiind forma superioară de cristalizare a frumuseţii.

2. Sensuri ale termenului morală

Termenul morală circulă şi în gândirea cotidiană cu câteva înţelesuri:


=> cel mai îngust – vizează abaterile de la normele care reglementează relaţiile
dintre bărbat şi femeie, fiind asociat în acest caz cu viaţa erotică
=> termenii moral şi imoral vizează relaţiile interindividuale
=> moralitate şi imoralitate, sunt cuvinte prezente în toate tipurile de relaţii umane

3. Relaţiile morale

Gândirea modernă post-carteziană pune accentul preferenţial pe relaţiile dintre


entităţi, nu pe entităţi.
Entităţile pot fi de cea mai variată natură: fizice, biologice, sociale, spirituale.
- omul ca fiinţă este o entitate, şi un grup de oameni o entitate socială
- entitatea preia conceptul tradiţional al funcţiei
- relaţia şi funcţia preiau conceptul tradiţional al devenirii
Gândirea post-carteziană pune accentul pe relaţii (funcţii)
Relaţia este mai importantă şi mai puternică decât termenii.

4. Tipuri de relaţii umane

- subiectul individual (i) şi subiectul colectiv (c)

1
c 1 c 1
- relaţia colectivului cu el însuşi
- viaţa oricărei colectivităţi originare este reglată de norme (relaţii) care generic
sunt numite cutume.
“Legile (normele) există dintotdeauna şi nimeni anume nu le-a făcut cândva”
(Sofocle)

c 1 c 2
- relaţia dintre 2 colectivităţi diferite; relaţii de proximitate

i c
- relaţia dintre individ şi colectiv
- ideea de individ (persoană) este relativ târzie, se cristalizează în Grecia în jurul
sec.VI-V î.e.n;
- Socrate a introdus ideea subiectivităţii individuale (a iniţiativei personale şi a
răspunderii pt. această iniţiativă)

i 1 i 2
- relaţia dintre 2 indivizi (P1-P2)
- cele mai multe orientări etice moderne înclină la sfera relaţiilor interpersonale.

i 1 i 1
- relaţia individului cu el însuşi
- Kant: ”Trebuie să respectăm nu numai umanitatea din ceilalţi ci şi umanitatea
din noi înşine”
- relaţia om-natură

- morala, în sensul ei cel mai larg, este prezentă în toate aceste tipuri de relaţii;
omniprezenţa în sfera relaţiilor umane; inerenţa acestor relaţii.
- morala, prin însăşi natura ei specifică, este un fenomen anonim (tăcut,discret)
care nu iese în evidenţă decât prin excepţiile ei, fie acestea pozitive sau negative.

Faptul moral

- noţiunea de “fapt moral” are o semnificaţie metodologică şi defineşte elementele


constitutive, esenţiale şi specifice ale vieţii morale; în acelaşi sens, vorbim despre un
fapt social, un fapt ştiinţific, de gândire sau un fapt teoretic.

Astfel, tb. să dinstingem “faptul moral” de termenul “faptă”, „înfăptuire”, care are o
semnificaţie practică.

2
Normele morale

1. Definiţia = enunţuri prescriptive (nu descriptive), prin care se indică ce tb. să facă
(T) sau ce nu tb. să facă (-T), cum tb. să fie sau cum nu tb. să fie subiectul conştient în
situaţii repetabile (R) pt. ca manifestarea lui, respectiv felul lui de a fi, să fie apreciate
(A) ca fiind bune (B) şi nu rele (R).

Chiar definiţia normelor cuprinde toate elementele faptului moral exprimând astfel
legătura internă a tuturor componentelor.

2. Formele de expresie

- toate normele morale au două forme de expresie: pozitivă şi negativă (ex. Trebuie să
fii recunoscător/ Nu trebuie să fii ingrat). Acestea sunt semantic opuse, dar sub raport
axiologic ele sunt intim corelate.
- ca semnificaţie axiologică ele sunt solidare întrucât forma pozitivă recomandă binele
şi forma negativă interzice răul.
- au totuşi funcţii opuse, deoarece forma pozitivă este stimulativă, pe când forma
negativă este restrictivă şi constrângătoare.
- diferenţa dintre cele 2 forme are o importanţă foarte mare pe 2 planuri: educaţional
şi în formularea codurilor juridice.
- folosirea exclusivă a uneia sau a alteia dintre ele poate avea efecte negative.
- arta educaţiei constă în corelarea celor 2 forme în funcţie de problemă, situaţie şi
specificul individual. Numai corelarea lor optimă poate avea o funcţie formativă.
Progresul moral se poate face pe 2 căi:

=> prin stimularea binelui


=> prin restrângerea (eliminarea) răului

3
- în formularea codurilor etice nu este esenţială forma; unele cultivă forma pozitivă,
altele forma negativă.

3. Structura normei morale

Orice normă morală are 2 componente:


a. imperativă care exprimă obligaţia şi/sau interdicţia (sunt exprimate prin functorii
deontici T/-T) => trebuie/nu trebuie.
Tipuri de functori:
- existentiali (a fi, a nu fi)
- logici
- deontici (T, -T)
- retorici (poate)

b. calitativă – prin care se exprimă calitatea morală recomandată ca necesară.


- acelaşi cuvânt poate fi:
=>calitate morală în măsura în care este recomandată
=>însuşire morală în măsura în care i se atribuie unui subiect
=>valoare în măsura în care este realizată efectiv şi are o semnificaţie extra-
individuală.
De aceea, „recunoscător” exprimă o virtute, întrucât calitatea este prescrisă. Dacă este
realizată efectiv, devine o valoare. Rezultă că valoarea este realizarea efectivă a unei
prescripţii. Termenul devine atribut valoric când este cuprins într-o apreciere. P1 este
recunoscător, P2 este ingrat). Altfel spus, calitatea este prescrisă, valorea este realizată
efectiv.

Functorii deontici sunt functorii cei mai tari, ei exprimă obligaţia totală şi interdicţia
totală; obligativitatea şi interdicţia au diverse grade, iar între ele, în viaţa morală, se
înscrie un spaţiu al permisivităţii.
În lb. română, modularea functorilor deontici se poate realiza prin folosirea
condiţionalului optativ- ar trebui. Prin această modulare se restrânge coeficientul de
constrângere şi creşte coeficientul de libertate interioară.

În acest context se înscrie şi concepţia lui Noica despre functori, potrivit căreia esenţa
moralei este exprimată în lb. română prin 2 cupluri deontice:
=> se cade, nu se cade – manifestarea subiectului
=> se cuvine, nu se cuvine – subiectul manifestării

Functori deontici T/-T au o tărie maximă în cadrul sistemelor normative juridice


(codurile juridice).
- ei sunt atât de tari încât sunt exprimaţi la viitor prin functorii existenţiali (ex. Se va
pedepsi)
- spre deosebire de structura normei morale, norma juridică are 3 componente:
=> ipoteza – prin care se descrie situaţia concretă la care se referă norma, care cade
sub influenţa/incidenţa legii.
=> dispoziţia – exprimă obligativitatea aplicării normei
=> sancţiunea – stabileşte corelaţia dintre vinovăţie şi pedeapsă.

4
În norma morală nu apare nici ipoteza şi nici sancţiunea; norma morală este o
dispoziţie pură, valabilă oriunde şi oricând.
Normele morale au un caracter mult mai general decât cele juridice.
Sancţiunea în viaţa morală este aprecierea (A), aprecierea fiind distinctă de normă.

4. Normă concretă şi normă abstractă

- nu sunt 2 tipuri de norme, ci 2 ipoteze ale aceleiaşi norme.


- cea abstractă este normă în măsura în care este enunţată, e asimilată pe plan pur
cognitiv.
- norma concretă este interiorizată, devenită convingere.
- deşi elaborat în Antichitate (Platon), modelul triunghiului psihologic este în esenţă
valabil şi azi.
Triunghiul psihologic este structurat în 3 componente:

1. cognitivă (funcţie de cunoaştere)- se realizează pe 3 trepte:


=> empirică, senzorială (factuală- intră în joc simţurile)
=> raţională (logică- intră în joc gândirea)
=> intuitivă- (intră în joc intuiţia)

Intuiţia este facultate spontană, rapidă, concretă de a înţelege esenţialul, direct şi nu


prin intermediul raţionamentelor abstracte.
Prin funcţia de cunoaştere, omul se referă atât la ceea ce este (E), cât şi la ceea ce tb.
să fie (T);
Cunoaştem normele, în sensul că le cunoaştem semnificaţia, indiferent dacă le
aplicăm sau nu.

2. afectiv – emoţională – este alcătuită din reţeaua fină şi diferenţiată a stărilor de


spirit, a emoţiilor şi a sentimentelor.
- cele mai complexe sunt sentimentele (de bază sunt iubirea şi ura)
Psihologii clasifică sentimentele şi după un criteriu axiologic în:
=> pozitive
=> negative
- cele 2 extreme au la mijloc o zona neutrală: indiferenţa; nu există o formă de
indiferenţă absolută.

3. volitivă (motivaţională) – determină la acţiune; angajează voinţa.

Cele 3 componente pot intra în cele mai variate relaţii de grad şi pondere, iar aceste
relaţii se înscriu între 2 limite:
=> maximul lor acord (consonanţa)-un nume al acestui acord este convingerea.
=> maximul lor dezacord- se manifestă ca maladie.

- dezacordul implică o ruptură a componentelor, respectiv o manifestare excesivă a


uneia sau a alteia; aceste fisuri sau decalaje dau starea de maladie.
- latura pozitivă = cele 3 componente sunt puse în acord şi echilibrul lor dă chiar
echilibrul persoanei care este şi auto-integrată şi integrată optim în context.
- un nume pentru acest acord este convingerea care presupune o concordanţă între ce
ştie, ce simte şi ce face omul.

5
- prin convingere, normele morale, care sunt cunoscute, sunt şi interiorizate la nivel
afectiv-emoţional şi la nivel motivaţional; spunem despre cineva că acţionează din
convingere.
- există atâtea convingeri câte valori, respectiv câte norme există.
- convingerea=simţire interioară, bunul simţ.
Ansamblul tuturor simţurilor morale dă bunul simţ, care este o parte componentă a
sinelui.

Norma abstractă devine normă concretă în procesul de interiorizare.


Prin interiorizare, bogăţia valorică a lumii este asimilată în fiinţa noastră.
„Într-un fel sună o normă în gura unui copil şi cu totul altfel sună aceeaşi normă în
gura bătrânului” (ca o constrângere sau ca o formă de manifestare a libertăţii).
- ansamblul tuturor convingerilor structurează sinele lui.

Există o distincţie între „eu” şi „sine” întrucât eul este psihologic şi îl dă sintetic
conştiinţa unităţii persoanei; sinele este apsihologic, este dat de trăirile exterioare şi
interiorizate.
- alături de expresia bunul simţ există expresia simţ comun ( George M. Marica
„Simţul comun şi bunul simţ”)
- în retorică se face distincţia dintre certitudine (C1), convingere (C2) şi credinţă
(C3)

- C1 are mai ales o semnif. epistemică, legată de cunoaşterea exactă; se supune


criteriilor adevărat –fals.
- certitudinea nu are grad de comparaţie; opusul ei este incertitudinea (îndoiala la
rândul ei poate fi metodică-Descartes)

- C2 are grade de comparaţie, în acest sens poţi fi mai mult sau mai puţin convins; o
convingere poate fi formată, întărită sau demolată.

- C3 este o formă specifică a convingerii care vizează valorile fundamentale ale vieţii
religioase (Eliade – sacru-profan)

Simţul comun este ansamblul tuturor C1, C2, C3 existent la nivelul vieţii colective
(nivel al gândirii comune şi al limbajului comun)
- viaţa morală se desfăşoară fundamental la nivelul simţului comun şi al bunului simţ.

5. Clasificarea normelor:

- exista mai multe criterii de clasificare a normelor în general şi a celor morale în


special (Wright)

GPI – General Particular Individual


- pt. clasificarea normelor folosim criteriul matricial GPI
- normele se împart în:

a. Norme universale s-au constituit în perioada antropogenezei şi au cea mai mare


persistenţă în timp.

6
- sunt valabile oricând şi oriunde, deşi pot fi formulate în moduri diferite în funcţie de
specificul colectivităţii.
- aceste norme alcătuiesc nucleul tare al moralităţii (Decalogul)

b. Norme particulare – sunt proprii anumitor tipuri de activităţi umane (etica muncii,
etica familiei)

c. Norme specifice/speciale – valabile în situaţii unice (codurile cavalerilor, coduri


regale, codul manierelor elegante etc.)

Principiile morale

Termenul „principiu” defineşte ceea ce este prim, constant şi profund; este unitar şi
stă la baza unei diversităţi de manifestări.

Principiul moral defineşte esenţa unui sistem normativ, indiferent dacă acesta este
codificat sau nu; el indică modul în care un sistem moral oarecare este decodificat
(asimilat, interiorizat), respectiv modul în care acesta este exteriorizat, este tradus în
fapt.
- în principiu, la baza aceluiaşi sistem normativ pot sta diverse principii, normele sunt
aceleaşi, dar ele sunt interiorizate şi aplicate diferit.

În istoria moralei s-au cristalizat 5 principii:

Principiul măsurii – Aristotel a elaborat o teorie generală a măsurii, analizând acest


concept pe cele mai diverse planuri: politic, estetic, metafizic.

Măsura etică este analizată în cartea „Etica Nicomahică”


- conceptul măsurii defineşte locul de mijloc între 2 extreme, respectiv între 2 limite;
o limită este absenţa (-A) iar a doua limită este excesul.
- În cazul vieţii morale şi absenta este un viciu şi excesul este un viciu, între ele
aflându-se măsura, care este o virtute.
- spre exemplu => laşitatea este un viciu care se bazează pe o absenţă (frica); la polul
opus se află un alt viciu: temeritatea; între laşitate şi temeritate se află curajul.
- Aristotel face distincţia subtilă între frică şi teamă; teama este frica depaşită prin
curaj, dar rămasă în structura curajului.
- Aristotel consideră că virtutea are nevoie de mai multe condiţii pt. a putea fi atinsă.
- exegeza post aristotelică a modificat sensul măsurii, considerând că măsura este un
loc de mijloc, neutral în care viciile se neutralizează reciproc.
Poate fi speculat şi termenul „mijloc” întrucât el este bivalent:
=> locul de mijloc între 2 extreme (absenţa şi excesul)
=> mijlocul ca instrument al acţiunii (virtutea este şi un instrument al acţiunii morale)
- cu teoria măsurii, Aristotel valorifică şi o dimensiune a vieţii morale a popoarelor,
căci, într-o formă sau alta, putem regăsi tema măsurii la toate popoarele ( Goethe:
”toate popoarele sunt geniale”)
- tema măsurii o găsim şi în cultura română prin proverbe.

7
Kant face distincţia între 2 tipuri de imperative:

a. ipotetice – condiţionate, ele stabilesc legătura necesară dintre scop şi mijloace


- alegerea scopului este liberă şi un om poate să-şi aleagă în viaţă diverse scopuri;
alegerea mijloacelor este însă condiţionată, întrucât dacă omul îşi alege un scop, el
este obligat să aleagă anumite mijloace şi nu altele pt. atingerea acestui scop.

b. imperativul categoric – caracter necondiţionat şi este valabil oricând, oriunde şi


pt. oricine.
- Kant a exprimat esenţa acestui imperativ prin 4 enunţuri fundamentale.

Etica lui Kant este o etică activistă; ca şi Aristotel, el consideră că numai în acţiune se
adevereşte moralitatea sau lipsa de moralitate.

Toate cele 4 enunţuri încep cu imperativul „acţionează”:


1. Acţioneaza astfel încât norma faptei tale concrete (particulare) să poată fi
văzută (tratată) ca o norma universală.
- toate faptele noastre concrete sunt legate de norme; faptele fiind particulare, şi
normele care le reglează sunt la fel. Dar aceleaşi norme tb. să aibă şi o semnificaţie
general-umană, universală.
Este moral să minţi?
- dacă extindem această regulă la scară universală, se subînţelege că toţi oamenii pot
minţi; dacă toţi oamenii mint, dispare diferenţa dintre adevărat şi fals, respectiv dintre
sinceritate şi minciună; în consecinţă, dispare minciuna însăşi.
- dacă universalizăm enunţul la limită, el intră în contradicţie cu el însuşi (dreptul de a
minţi)
Este moral să te sinucizi?
- dacă universalizăm regula sinuciderii la limită, sinuciderea se universalizează, toţi
oamenii se sinucid =>dispare sinuciderea.
Este moral să furi?
- dacă universalizăm => dispare proprietatea privată.

2. Acţionează astfel încât să-l tratezi pe semenul tău nu ca pe un mijloc


(instrument) ci ca pe un scop în sine.
- forma cea mai gravă pe care această relaţie de instrumentare a luat-o, este aceea
dintre stăpân şi slugă (sclav).
- Aristotel însuşi afirmă despre sclav ca este „o unealtă vorbitoare”
- Kant subliniază cu al doilea enunţ ideea de bază a autonomiei persoanei; persoana
umană ca personalitate este un univers de sine stătător.

3. Acţionează astfel încât să fii în acelaşi timp şi în egală măsură şi autorul şi


judecătoul faptelor tale.
- Kant a observat că în viaţa reală exista unii oameni care acţionează fără să judece
(din impuls, din instinct, din pasiuni) şi există alţii care judecă fără să acţioneze (care
spun ce e bine şi ce e rău în ceea ce fac alţii, fără ca ei să facă ceva); acesţia folosesc
continuu vb. „trebuie” adresat celorlalţi.

4. Acţionează ca şi cum ai fi de pe acum un membru în republica voinţelor libere.

8
- în lucrarea finală a vieţii sale „Spre pacea eternă”, Kant îşi imaginează viitorul
omenirii sub forma unei republici în care libertatea tuturor nu limitează libertatea
niciunuia dintre membri.
- dacă prin enunţul 2 Kant pune în evidenţă autonomia persoanei morale, prin enunţul
4 el pune în evidenţă libertatea fiinţei umane.

Omul ca fiinţă morală se raportează la imperativul categoric; pe plan psihologic, Kant


defineşte această raportare ca respect.
- analizând respectul, el conchide că acest sentiment complex este un amestec
indisociabil de teamă şi iubire.
- acelaşi raport, văzut pe plan etic, se numeste datorie şi cum imperativul este unul şi
universal şi datoria va fi la Kant una şi universală.
- omul ca fiinţă morală tb. să acţioneze din datorie şi nu potrivit intereselor lui sau
înclinaţiilor şi pasiunilor lui.
- analizând viaţa morală reală, Kant descoperă o contradicţie între datorie şi fericire;
el defineşte fericirea ca o sumă a tuturor plăcerilor umane.
- oamenii care-şi fac datoria nu sunt fericiţi, iar cei care sunt fericiti nu-şi fac, de
regula, datoria; el consideră că este o contradicţie neraţională.

În mod raţional, ea ar tb. să fie cândva şi cumva soluţionată, şi cum această lume nu
poate fi soluţionată, este raţional să postulăm existenţa unei alte lumi.

De aici, Kant extrage cele 3 celebre postulate:


1. postulatul existenţei libertăţii – nu putem fi recompensaţi sau sancţionaţi decât pt.
actele noastre liberale.
2. postulatul nemuririi sufletului
3. postulatul existenţei lui Dumnezeu (a lumii de apoi)
- aceste 3 postulate sunt pt. Kant regulative, nu constitutive (aşa ar fi raţional să fie)

Gândirea post-kantiană
- Hegel este acela care, plecând de la Kant i-a adus şi cea mai severă critică; H.
consideră ca fiind universală doctrina lui Kant bazată pe datorie şi imperativul
categoric. Ea este totuşi formală (formalistă).
- H. critică cele 3 exemple:
o Niciun imperativ categoric nu îl va opri pe sinucigaş de la sinucidere. Sinucigaşul
este deja mort spiritual, astfel încât moartea fizică este o consecinţă naturală.
o Adevărul şi eroarea, sinceritatea şi minciuna, sunt 2 laturi ale unui proces dialectic
prin care adevărul sporeşte.
o Hegel analizează atât contradicţiile proprietăţii private cât şi contradicţiile
proprietăţii colective.

După Kant, apare Şcoala neokantiană şi Şcoala de la Baden.


- şcoala de la Baden dezvoltă doctrina etică a lui kant. Din doctrina kantiană, ei
izolează imperativul categoric; esenţa acestui imperativ este concentrată în functorul
deontic T (trebuie).
- acest T este speculat plecându-se de la implicaţia lui logică: ceea ce tb. să fie nu este
tocmai pt. că tb. să fie.
- ei conchid că morala(ca şi celelalte valori) constituie un univers spiritual supraistoric
şi etern care, însă, niciodata nu se realizează ca atare în viaţa concretă, reală.

9
- Kant însuşi a făcut o distincţie radicală între ceea ce este (sfera naturii) şi ceea ce tb.
să fie (sfera morală).

Manifestarea

- este procesul de exteriorizare a subiectului uman, fie el individual sau colectiv, şi


care se petrece în vederea atingerii unui scop.
- manifestarea poate avea mai multe forme, respectiv grade de complexitate:
1. atitudinea interioară – nemanifestată
2. atitudinea exteriorizată – poate fi prezentă în raport cu orice.
3. comportamentul– ansamblul coerent de atitudini prezente într-o situaţie determinată
(comport. în familie, la locul de muncă, în şcoală, în lume, în societate).
4. activitatea– ansamblu de comportamente orientate de o strategie şi care are o
finalitate extra-individuală (socială).
5. munca –înţeleasă ca activitate bazată pe efort creativ şi care are ca finalitate
realizarea unor valori majore (munca fizică/ munca intelectuală).
Contradicţiile (antinomiile) manifestării:

Antinomia practico-spirituală

– o manifestare umană, pt. a avea semnificaţie morală, tb. să fie precedată şi însoţită
de o intenţie morală, respectiv de o reprezentare a caracterului bun sau rău al propriei
noastre fapte; fără această intenţie spirituală, respectiv reprezentare etică a faptei,
fapta este inconştientă, amorală, instinctivă.
- în limbajul lui Kant, omul tb. să judece şi judecă natura propriei sale fapte.
- dar fapta este distinctă faţă de intenţie, iar moralitatea unei manifestări nu este
reductibilă la parametrii pragmatici ai propriei noastre fapte.
- manifestarea morală nu este posibilă fără intenţie, dar nu se reduce la intenţie; nu
este posibilă în afara faptei, dar nu se reduce la substratul material al faptei; ea este şi
spirituală şi materială, dar nu este nici pur spirituală, nici pur materială, ci este
practico-spirituală.

P1 – este indiferent la situaţie pt. că nu-l priveşte – cinic


P2 – marcat afectiv emoţional, intenţionează să intervină cu orice, dar rămâne pe
planul intenţiei şi nu face nimic.
P3 – nu este marcat în mod deosebit, afectiv emoţional, dar intervine faptic de ochii
lumii, respectiv pt. a fi trecut pe o listă.
P4 – marcat afectiv emoţional, intervine cu o sumă X
P5 – marcat afectiv emoţional, intervine cu o suma mai mare X+1

Moralitatea unei manifestări este o ecuaţie cu 3 variabile:


=> ce poate să facă subiectul într-o anumită situaţie
=> ce trebuie să facă subiectul în acea situaţie (normă)
=> ce face el efectiv
- nu elementele luate separat, ci corelaţia dă cifrul moralităţii unei manifestări.
- faţă de prima contradicţie a manifestării s-au cristalizat diverse doctrine etice:

10
Doctrina intenţiei – în forma ei clasică este legată de numele lui Kant
- Kant consideră că în aprecierea oamenilor tb. să plecăm de la intenţie, adică de la
voinţa bună, întrucât manifestarea propriu-zisă se petrece într-un context exterior, care
o pot influenţa în diverse feluri şi o pot chiar deturna de la finalitatea ei originară.
- omul este responsabil nu numai pt. intenţia subiectivă, ci şi pt. ceea ce face el cu
aceasta intenţie, în contextul în care acţionează, o poate amenda, suspenda sau o poate
opri.
- o formă degradantă a doctrinei intenţiei o găsim în Ordinul iezuit cu care a polemizat
Blaise Pascal în „Scrisori provinciale”
- iezuiţii încearcă să împace tipuri de exigenţe (biblice/ pământeşti)
- pt. o faptă oarecare, dacă ea ar putea fi blamată ca imorală tb. să găsim în conştiinţa
noastră o motivaţie, respectiv o intenţie pozitivă, iar în acest caz fapta noastră devine
ea însăşi morală; tehnica dirijării intenţiei.
- manifestarea morală tb. să fie însoţită de intenţia morală.

Tehnica dirijării intenţiei – este vb. despre o interlocare (schimbare de poziţii) între
mobil şi pretext.
Relaţia dintre mobil şi pretext:
- ambele sunt elemente motivaţionale (determină o acţiune), ţin de voinţă.
- sunt reale (pretextul are şi el o realitate, dacă nu este o pură iluzie); comparativ, însă,
mobilul este mai real – mai puternic decât pretextul.
Diferentele dintre mobil si pretext:
- pretextul se prefigurează pe plan conştient.
- mobilul se prefig. pe plan subconştient sau chiar inconştient (mobilul este mascat)
- pretextul este, sub raport valoric dezirabil, de aceea este scos în evidenţă, în timp ce
mobilul este indezirabil (non-valoare), de aceea este ascuns de inconştient.
- pretextul dă curs mobilului (acţiunii) şi în acelaşi timp maschează, acoperă.
-distincţia dintre vinovăţia morală şi vinovăţia juridică: vinovăţia juridică este o formă
gravă a vinovăţiei morale (coeficient de periculozitate socială).

Pragmatismul
- potrivit numelui, pune accentul pe activitatea practică, conceptul lui de bază fiind
acela de utilitate, eficienţă.
- toate valorile fundamentale ale fiinţei umane sunt reduse la util; în acest sens, este
celebru enunţul: „Este adevărat ceea ce este util”
- sfera adevărului este însă mult mai largă decât cea a utilităţii; în acest sens există
adevăruri fundamentale, care nu-şi găsesc încă aplicare practică.
- relaţia tb. să fie răsturnată: „Ceea ce este adevărat, poate să devină şi util”
Pragmatismul are totuşi o raţiune în măsura în care subliniază 2 aspecte:
1. la multe dintre adevăruri se ajunge plecându-se de la nevoile reale/practice ale
omului.
2. adevărurile pot fi verificate ca adevăruri în cadrul experienţei.
- acelaşi enunţ este reluat cu referinţă la bine: „Este bine ceea ce este util”
- în varianta lui Dewey (binele=centrul relaţiei Mijloc şi Scop)
„Sunt bune acele mijloace care conduc în modul cel mai adecvat, în timpul cel mai
scurt şi cu minimum de efort (sau cu maximă economie) la realizarea unui scop”
„Scopul la rândul lui este bun dacă este convertit într-un mijloc pt. realizarea altui
scop”
„Scopul ultim al interacţiunii umane este conservarea vieţii”

11
Antinomia dintre previzibil şi imprevizibil

În procesul de realizare efectivă a scopului pot să apară şi elemente imprevizibile;


unele pot fi obiective, altele subiective, necesare sau întâmplătoare. Aici se poate
manifesta un paradox, în sensul că subiectul nu este culpabil pt. fapta sa în măsura în
care nu a intenţionat-o conştient; chiar şi în limbaj juridic, o acţiune umană care are
un efect negativ este văzută ca o culpă.
Pe de altă parte, însă, şi pe plan juridic şi pe plan etic există un coeficient socialmente
necesar de previzibilitate care este însuşit prin experienţă- de aceea tinerilor li se
acordă răspundere juridică la vârsta de 18 ani.
Responsabilitatea este un concept etic corelat cu libertatea, iar răspunderea este un
concept juridic.

1. Despre imprevizibilul accidental a vb. Aristotel în Metafizică:

- Accidentul este ceva care prin natura sa nu are fiinţă întrucât el poate să fie sau nu
poate să fie.
- Cu toate acestea, el există în lume în număr nelimitat.
Pe această bază în Fizică, el defineşte norocul şi nenorocul, în sensul că norocul este
un accident fericit, iar nenorocul este un accident nefericit.
„Dacă ajungem să fim fiinţe cu adevărat raţionale tb. să ne organizăm viaţa astfel
încât nici norocul, nici nenorocul să nu ne scoată din făgaşul ei.”

Aristotel tratează aceeaşi temă (imprevizibilul) în Poetica- în concepţia lui despre


tragic :”Din neatenţie, omul poate comite o greşeală”.
Efectele greşelii intră în reţeaua vieţii obiective şi într-un târziu se întorc chiar
împotriva înfăptuitorului pe o cale neştiută şi neprevăzută.
Omul este lovit de efectele greşelilor sale; această forţă neprevăzută se numeşte
destin (tema vinovăţiei fără vină)

2. O perspectivă esenţială asupra imprevizibilului necesar ne oferă Hegel în celebra sa


teorie despre „viclenia raţiunii”.
Pt. Hegel esenţa ultimă a existenţei sale este raţiunea care are 3 trepte de dezvoltare:
1. natura
2. istoria
3. spiritul (uman, subiectiv)
Hegel analizează viaţa socială şi istoria; toţi oamenii acţionează potrivit unui scop, dar
acţiunile mai multor oameni interacţionează între ele, încât ceea ce rezultă în final este
ceva ce nu a intenţionat niciunul dintre agenţii acţiunii societatea şi istoria ei.
„Raţiunea este vicleană întrucât ea pune în faţa oamenilor scopurile ca pe nişte
momeli”. Realizându-şi scopurile, oamenii realizează istoria care este a doua treaptă
de dezvoltare a raţiunii. Omul devine fără să ştie şi fără să vrea doar un instrument al
raţiunii – „muşuroiul de cârtiţe” Hegel

12

You might also like