Professional Documents
Culture Documents
1. Probleme terminologice
Estetica (în accepţia actuală) = teoria generală (filosofia) artei şi a frumosului, arta
fiind forma superioară de cristalizare a frumuseţii.
3. Relaţiile morale
1
c 1 c 1
- relaţia colectivului cu el însuşi
- viaţa oricărei colectivităţi originare este reglată de norme (relaţii) care generic
sunt numite cutume.
“Legile (normele) există dintotdeauna şi nimeni anume nu le-a făcut cândva”
(Sofocle)
c 1 c 2
- relaţia dintre 2 colectivităţi diferite; relaţii de proximitate
i c
- relaţia dintre individ şi colectiv
- ideea de individ (persoană) este relativ târzie, se cristalizează în Grecia în jurul
sec.VI-V î.e.n;
- Socrate a introdus ideea subiectivităţii individuale (a iniţiativei personale şi a
răspunderii pt. această iniţiativă)
i 1 i 2
- relaţia dintre 2 indivizi (P1-P2)
- cele mai multe orientări etice moderne înclină la sfera relaţiilor interpersonale.
i 1 i 1
- relaţia individului cu el însuşi
- Kant: ”Trebuie să respectăm nu numai umanitatea din ceilalţi ci şi umanitatea
din noi înşine”
- relaţia om-natură
- morala, în sensul ei cel mai larg, este prezentă în toate aceste tipuri de relaţii;
omniprezenţa în sfera relaţiilor umane; inerenţa acestor relaţii.
- morala, prin însăşi natura ei specifică, este un fenomen anonim (tăcut,discret)
care nu iese în evidenţă decât prin excepţiile ei, fie acestea pozitive sau negative.
Faptul moral
Astfel, tb. să dinstingem “faptul moral” de termenul “faptă”, „înfăptuire”, care are o
semnificaţie practică.
2
Normele morale
1. Definiţia = enunţuri prescriptive (nu descriptive), prin care se indică ce tb. să facă
(T) sau ce nu tb. să facă (-T), cum tb. să fie sau cum nu tb. să fie subiectul conştient în
situaţii repetabile (R) pt. ca manifestarea lui, respectiv felul lui de a fi, să fie apreciate
(A) ca fiind bune (B) şi nu rele (R).
Chiar definiţia normelor cuprinde toate elementele faptului moral exprimând astfel
legătura internă a tuturor componentelor.
2. Formele de expresie
- toate normele morale au două forme de expresie: pozitivă şi negativă (ex. Trebuie să
fii recunoscător/ Nu trebuie să fii ingrat). Acestea sunt semantic opuse, dar sub raport
axiologic ele sunt intim corelate.
- ca semnificaţie axiologică ele sunt solidare întrucât forma pozitivă recomandă binele
şi forma negativă interzice răul.
- au totuşi funcţii opuse, deoarece forma pozitivă este stimulativă, pe când forma
negativă este restrictivă şi constrângătoare.
- diferenţa dintre cele 2 forme are o importanţă foarte mare pe 2 planuri: educaţional
şi în formularea codurilor juridice.
- folosirea exclusivă a uneia sau a alteia dintre ele poate avea efecte negative.
- arta educaţiei constă în corelarea celor 2 forme în funcţie de problemă, situaţie şi
specificul individual. Numai corelarea lor optimă poate avea o funcţie formativă.
Progresul moral se poate face pe 2 căi:
3
- în formularea codurilor etice nu este esenţială forma; unele cultivă forma pozitivă,
altele forma negativă.
Functorii deontici sunt functorii cei mai tari, ei exprimă obligaţia totală şi interdicţia
totală; obligativitatea şi interdicţia au diverse grade, iar între ele, în viaţa morală, se
înscrie un spaţiu al permisivităţii.
În lb. română, modularea functorilor deontici se poate realiza prin folosirea
condiţionalului optativ- ar trebui. Prin această modulare se restrânge coeficientul de
constrângere şi creşte coeficientul de libertate interioară.
În acest context se înscrie şi concepţia lui Noica despre functori, potrivit căreia esenţa
moralei este exprimată în lb. română prin 2 cupluri deontice:
=> se cade, nu se cade – manifestarea subiectului
=> se cuvine, nu se cuvine – subiectul manifestării
4
În norma morală nu apare nici ipoteza şi nici sancţiunea; norma morală este o
dispoziţie pură, valabilă oriunde şi oricând.
Normele morale au un caracter mult mai general decât cele juridice.
Sancţiunea în viaţa morală este aprecierea (A), aprecierea fiind distinctă de normă.
Cele 3 componente pot intra în cele mai variate relaţii de grad şi pondere, iar aceste
relaţii se înscriu între 2 limite:
=> maximul lor acord (consonanţa)-un nume al acestui acord este convingerea.
=> maximul lor dezacord- se manifestă ca maladie.
5
- prin convingere, normele morale, care sunt cunoscute, sunt şi interiorizate la nivel
afectiv-emoţional şi la nivel motivaţional; spunem despre cineva că acţionează din
convingere.
- există atâtea convingeri câte valori, respectiv câte norme există.
- convingerea=simţire interioară, bunul simţ.
Ansamblul tuturor simţurilor morale dă bunul simţ, care este o parte componentă a
sinelui.
Există o distincţie între „eu” şi „sine” întrucât eul este psihologic şi îl dă sintetic
conştiinţa unităţii persoanei; sinele este apsihologic, este dat de trăirile exterioare şi
interiorizate.
- alături de expresia bunul simţ există expresia simţ comun ( George M. Marica
„Simţul comun şi bunul simţ”)
- în retorică se face distincţia dintre certitudine (C1), convingere (C2) şi credinţă
(C3)
- C2 are grade de comparaţie, în acest sens poţi fi mai mult sau mai puţin convins; o
convingere poate fi formată, întărită sau demolată.
- C3 este o formă specifică a convingerii care vizează valorile fundamentale ale vieţii
religioase (Eliade – sacru-profan)
Simţul comun este ansamblul tuturor C1, C2, C3 existent la nivelul vieţii colective
(nivel al gândirii comune şi al limbajului comun)
- viaţa morală se desfăşoară fundamental la nivelul simţului comun şi al bunului simţ.
5. Clasificarea normelor:
6
- sunt valabile oricând şi oriunde, deşi pot fi formulate în moduri diferite în funcţie de
specificul colectivităţii.
- aceste norme alcătuiesc nucleul tare al moralităţii (Decalogul)
b. Norme particulare – sunt proprii anumitor tipuri de activităţi umane (etica muncii,
etica familiei)
Principiile morale
Termenul „principiu” defineşte ceea ce este prim, constant şi profund; este unitar şi
stă la baza unei diversităţi de manifestări.
Principiul moral defineşte esenţa unui sistem normativ, indiferent dacă acesta este
codificat sau nu; el indică modul în care un sistem moral oarecare este decodificat
(asimilat, interiorizat), respectiv modul în care acesta este exteriorizat, este tradus în
fapt.
- în principiu, la baza aceluiaşi sistem normativ pot sta diverse principii, normele sunt
aceleaşi, dar ele sunt interiorizate şi aplicate diferit.
7
Kant face distincţia între 2 tipuri de imperative:
Etica lui Kant este o etică activistă; ca şi Aristotel, el consideră că numai în acţiune se
adevereşte moralitatea sau lipsa de moralitate.
8
- în lucrarea finală a vieţii sale „Spre pacea eternă”, Kant îşi imaginează viitorul
omenirii sub forma unei republici în care libertatea tuturor nu limitează libertatea
niciunuia dintre membri.
- dacă prin enunţul 2 Kant pune în evidenţă autonomia persoanei morale, prin enunţul
4 el pune în evidenţă libertatea fiinţei umane.
În mod raţional, ea ar tb. să fie cândva şi cumva soluţionată, şi cum această lume nu
poate fi soluţionată, este raţional să postulăm existenţa unei alte lumi.
Gândirea post-kantiană
- Hegel este acela care, plecând de la Kant i-a adus şi cea mai severă critică; H.
consideră ca fiind universală doctrina lui Kant bazată pe datorie şi imperativul
categoric. Ea este totuşi formală (formalistă).
- H. critică cele 3 exemple:
o Niciun imperativ categoric nu îl va opri pe sinucigaş de la sinucidere. Sinucigaşul
este deja mort spiritual, astfel încât moartea fizică este o consecinţă naturală.
o Adevărul şi eroarea, sinceritatea şi minciuna, sunt 2 laturi ale unui proces dialectic
prin care adevărul sporeşte.
o Hegel analizează atât contradicţiile proprietăţii private cât şi contradicţiile
proprietăţii colective.
9
- Kant însuşi a făcut o distincţie radicală între ceea ce este (sfera naturii) şi ceea ce tb.
să fie (sfera morală).
Manifestarea
Antinomia practico-spirituală
– o manifestare umană, pt. a avea semnificaţie morală, tb. să fie precedată şi însoţită
de o intenţie morală, respectiv de o reprezentare a caracterului bun sau rău al propriei
noastre fapte; fără această intenţie spirituală, respectiv reprezentare etică a faptei,
fapta este inconştientă, amorală, instinctivă.
- în limbajul lui Kant, omul tb. să judece şi judecă natura propriei sale fapte.
- dar fapta este distinctă faţă de intenţie, iar moralitatea unei manifestări nu este
reductibilă la parametrii pragmatici ai propriei noastre fapte.
- manifestarea morală nu este posibilă fără intenţie, dar nu se reduce la intenţie; nu
este posibilă în afara faptei, dar nu se reduce la substratul material al faptei; ea este şi
spirituală şi materială, dar nu este nici pur spirituală, nici pur materială, ci este
practico-spirituală.
10
Doctrina intenţiei – în forma ei clasică este legată de numele lui Kant
- Kant consideră că în aprecierea oamenilor tb. să plecăm de la intenţie, adică de la
voinţa bună, întrucât manifestarea propriu-zisă se petrece într-un context exterior, care
o pot influenţa în diverse feluri şi o pot chiar deturna de la finalitatea ei originară.
- omul este responsabil nu numai pt. intenţia subiectivă, ci şi pt. ceea ce face el cu
aceasta intenţie, în contextul în care acţionează, o poate amenda, suspenda sau o poate
opri.
- o formă degradantă a doctrinei intenţiei o găsim în Ordinul iezuit cu care a polemizat
Blaise Pascal în „Scrisori provinciale”
- iezuiţii încearcă să împace tipuri de exigenţe (biblice/ pământeşti)
- pt. o faptă oarecare, dacă ea ar putea fi blamată ca imorală tb. să găsim în conştiinţa
noastră o motivaţie, respectiv o intenţie pozitivă, iar în acest caz fapta noastră devine
ea însăşi morală; tehnica dirijării intenţiei.
- manifestarea morală tb. să fie însoţită de intenţia morală.
Tehnica dirijării intenţiei – este vb. despre o interlocare (schimbare de poziţii) între
mobil şi pretext.
Relaţia dintre mobil şi pretext:
- ambele sunt elemente motivaţionale (determină o acţiune), ţin de voinţă.
- sunt reale (pretextul are şi el o realitate, dacă nu este o pură iluzie); comparativ, însă,
mobilul este mai real – mai puternic decât pretextul.
Diferentele dintre mobil si pretext:
- pretextul se prefigurează pe plan conştient.
- mobilul se prefig. pe plan subconştient sau chiar inconştient (mobilul este mascat)
- pretextul este, sub raport valoric dezirabil, de aceea este scos în evidenţă, în timp ce
mobilul este indezirabil (non-valoare), de aceea este ascuns de inconştient.
- pretextul dă curs mobilului (acţiunii) şi în acelaşi timp maschează, acoperă.
-distincţia dintre vinovăţia morală şi vinovăţia juridică: vinovăţia juridică este o formă
gravă a vinovăţiei morale (coeficient de periculozitate socială).
Pragmatismul
- potrivit numelui, pune accentul pe activitatea practică, conceptul lui de bază fiind
acela de utilitate, eficienţă.
- toate valorile fundamentale ale fiinţei umane sunt reduse la util; în acest sens, este
celebru enunţul: „Este adevărat ceea ce este util”
- sfera adevărului este însă mult mai largă decât cea a utilităţii; în acest sens există
adevăruri fundamentale, care nu-şi găsesc încă aplicare practică.
- relaţia tb. să fie răsturnată: „Ceea ce este adevărat, poate să devină şi util”
Pragmatismul are totuşi o raţiune în măsura în care subliniază 2 aspecte:
1. la multe dintre adevăruri se ajunge plecându-se de la nevoile reale/practice ale
omului.
2. adevărurile pot fi verificate ca adevăruri în cadrul experienţei.
- acelaşi enunţ este reluat cu referinţă la bine: „Este bine ceea ce este util”
- în varianta lui Dewey (binele=centrul relaţiei Mijloc şi Scop)
„Sunt bune acele mijloace care conduc în modul cel mai adecvat, în timpul cel mai
scurt şi cu minimum de efort (sau cu maximă economie) la realizarea unui scop”
„Scopul la rândul lui este bun dacă este convertit într-un mijloc pt. realizarea altui
scop”
„Scopul ultim al interacţiunii umane este conservarea vieţii”
11
Antinomia dintre previzibil şi imprevizibil
- Accidentul este ceva care prin natura sa nu are fiinţă întrucât el poate să fie sau nu
poate să fie.
- Cu toate acestea, el există în lume în număr nelimitat.
Pe această bază în Fizică, el defineşte norocul şi nenorocul, în sensul că norocul este
un accident fericit, iar nenorocul este un accident nefericit.
„Dacă ajungem să fim fiinţe cu adevărat raţionale tb. să ne organizăm viaţa astfel
încât nici norocul, nici nenorocul să nu ne scoată din făgaşul ei.”
12