Capitolul 17

Inflaţia

Planul temei:
17.1. Natura şi cauzele inflaţiei
17.2. Formele inflaţiei şi consecinţele sale
Caseta 17.1. Hiperinflţia
17.3. Măsuri antiinflaţioniste. Instrumente ale politicii monetare
Tabelul 17.1. Evoluţia indicelui preţurilor de consum
Tabelul 17.2. Dinamica principalilor indicatori macroeconomici

Obiective:
• Înţelegerea interdependenţelor complexe dintre factorii cauzali ce
explică evoluţia dezechilibrelor dintre cererea agregată şi oferta reală de
bunuri economice;
• Formarea abilităţilor/deprinderilor necesare analizei şi interpretării unor
date statistice referitoare la intensitatea inflaţiei şi a evoluţiei ecartului,
cererea solvabilă nominală – oferta reală de mărfuri.
• Reliefarea semnificaţiilor şi limitelor curbei Phillips, pe baza analizei
concrete a relaţiei inflaţie – şomaj pe termen scurt şi pe termen lung.

Inflaţia caracterizează procesul de expansiune anormală a masei

monetare în circulaţie, de creştere rapidă a preţurilor şi de reducere a valorii
banilor. Ea se prezintă ca un fenomen macroeconomic şi constituie una dintre
cele mai controversate probleme ale economiei contemporane.

17.1. Natura şi cauzele inflaţiei

Întrucât procesul inflaţionist se identifică în mare măsură cu deprecierea

banilor, analiza naturii şi cauzelor inflaţiei este corelată cu formele de bani
aflaţi în circulaţie. Astfel, inflaţia s-a manifestat la început sub forma
devalorizării mascate a monedelor din metal preţios, prin punerea în circulaţie
a unor monede cu valoare mai mică decât cea nominală: banii metalici
falsificaţi, având greutăţi mai mici sau conţinuturi în aur mai reduse decât cele
oficiale.
O altă formă istorică de inflaţie este inflaţia banilor de hârtie convertibili
în aur, când bancnotele puse în circulaţie ca reprezentant al aurului întreceau
propria lor măsură: respectivele semne ale valorii (bancnotele) se discreditau

113
în faţa posesorilor, iar preţurile creşteau ca urmare a scăderii puterii lor de
cumpărare.
Procesul separării definitive a banilor de aur a creat premisele unei noi
forme de inflaţie. Aceasta este în fapt inflaţia care se extinde până în zilele
noastre. În consecinţă, inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor
de hârtie şi a banilor de credit, care se exprimă în creşterea preţurilor şi în
scăderea încrederii publicului în banii depreciaţi.
În literatura de specialitate există diferite puncte de vedere cu privire la
natura şi cauzele procesului inflaţionist. Astfel, economistul francez Jean-
Marie Albertini consideră că nu orice creştere de preţuri înseamnă inflaţie.
Creşterea inflaţionistă a preţurilor presupune ca preţurile să sporească mai
rapid decât cele internaţionale, să se generalizeze şi să se prelungească fără
perspective clare de încetinire, având efecte economice şi sociale patologice
pentru ansamblul economiei naţionale1. Şi alţi economişti definesc inflaţia ca
acea stare a monedei naţionale caracterizată prin creşterea continuă şi
anormală a indicelui general al preţurilor, asociată cu o creştere excedentară
a masei monetare în circulaţie faţă de cea garantată de starea reală a
producţiei şi a comerţului.
Aşadar, inflaţia contemporană constă, în principal, în procesul de
depreciere a monedei naţionale, de scădere a valorii sau a puterii de
cumpărare a banilor. Ea se manifestă ca o creştere generalizată şi de durată
a preţurilor şi reflectă modificări structurale între circulaţia banilor depreciaţi şi
fluxurile reale din economie.
Rezultă că inflaţia este prezentă doar atunci când creşterea preţurilor
este:
• generalizată, adică priveşte întreg ansamblul de bunuri, indiferent de
importanţa lor;
• continuă, de durată, adică nu se limitează la o perioadă scurtă de timp
(lună, trimestru, etc.) şi nu este generată de cauze conjuncturale.
Inflaţia nu trebuie confundată cu alţi termeni asemănători oarecum, precum
deflaţia care exprimă un proces cumulativ de reducere a preţurilor pe
ansamblul economiei. Este de menţionat de asemenea că dezinflaţia este
definită ca un proces (perioadă) de încetinire a ritmului de creştere a
preţurilor. Altfel spus, dezinflaţia reflectă reducerea ratei inflaţiei, proces
compatibil cu creşterea preţurilor.
La baza declanşării şi perpetuării inflaţiei se pot afla numeroşi factori
generali şi particulari, a căror analiză – în vederea promovării unor măsuri de
politică antiinflaţionistă – trebuie realizată funcţie de condiţiile concrete de loc
şi de timp. În cele ce urmează sunt prezentate cauzele generale ale inflaţiei
care se află în strânsă legătură cu evoluţia unor importante variabile

1
Jean-Marie Albertini, Les rouges de l’Economie nationale, Ed.Economie et humanisme,Paris,1988,p.334
114
macroeconomice: creşterea economică, investiţiile, şomajul, comerţul
exterior, ş.a.:
- Inflaţia prin monedă, explicată prin emisiunea excesivă de semne
băneşti. O asemenea explicaţie a procesului inflaţionist este considerată ca
unilaterală, având un caracter strict tehnico-monetar;
- Inflaţia prin cerere care are drept cauză reală excesul de cerere
solvabilă. Ea este legată de acele aspecte şi corelaţii marfaro-monetare care
generează şi consolidează un dezechilibru de durată între oferta şi cererea
de bunuri pe piaţă. Aceasta deoarece, adaptarea cantitativă şi structurală a
ofertei la un exces de cerere nu se poate realiza decât după o anumită
perioadă de timp.
Prin creşterea preţurilor se asigură o corelare rapidă a forţelor pieţei
întrucât are loc o reducere a puterii de cumpărare a banilor. O asemenea
modalitate de adaptare poate însă întreţine şi, uneori, chiar amplifica excesul
de cerere.
- Inflaţia prin costuri se explică prin faptul că orice creştere a
costurilor de producţie duce la o creştere a preţurilor (formate din
cost unitar şi profit unitar) întrucât întreprinzătorii urmăresc cel puţin
menţinerea raportului dintre profit şi cost. Creşterea costurilor de
producţie poate fi generată de evoluţia oricărui element al acestora:
creşterea preţurilor materiilor prime, combustibililor şi energiei
indigene sau importate (inflaţie importată), creşterea mai rapidă a
salariilor comparativ cu evoluţia productivităţii muncii, sporirea
cheltuielilor presupuse de protejarea mediului înconjurător ş.a.m.d..
- Inflaţia prin credit. Expansiunea creditului pentru producţie şi
pentru consum poate amplifica în asemenea măsură circulaţia
masei monetare încât determină apariţia unor dezechilibre între
cantitatea totală de bani în circulaţie şi oferta globală de mărfuri.
- Inflaţia prin buget. În situaţia în care cheltuielile bugetului de stat
sunt mai mari decât veniturie pentru acoperirea deficitului bugetar
guvernul recurge la emisiuni suplimentare de bani, cu caracter
inflaţionist.
Aceste cauze trebuie privite şi în legătură cu structurile socio-economice
existente, în sensul că:
• monopolurile şi oligopolurile, prin rolul important sau chiar determinant în
formarea şi evoluţia preţurilor, prezintă un factor potenţial inflaţionist;
• sindicatele întreţin starea de inflaţie deoarece prin acţiunile lor
revendicative urmăresc şi de multe ori reuşesc să obţină importante
creşteri salariale în anumite domenii sau pe ansamblul economiei
naţionale, creşteri neînsoţite de evoluţii corespunzătoare ale productivităţii
muncii;

115
 • în vederea realizării intereselor lor, întreprinderile/societăţile
transnaţionale (care au o pondere crescândă în cadrul diverselor
economii naţionale) promovează strategii de producţie, comerciale şi
financiare global-planetare prin care limitează suveranitatea naţională şi
posibilităţile de cooperare şi înfăptuire a unor politici economice naţionale
independente, inclusiv în ce priveşte prevenirea şi combaterea inflaţiei.
Toate cauzele care generează şi întreţin procesul inflaţionist au ca
rezultat formarea unei mase monetare excedentare în circulaţie,
dezechilibrând raportul dintre cererea nominală – artificial potenţată - şi
oferta reală de bunuri economice pe piaţă.

17.2. Formele inflaţiei şi consecinţele sale

Inflaţia contemporană reprezintă un fenomen macroeconomic care prin

consecinţele sale economice şi sociale afectează, direct sau indirect, întreaga
societate. Aşa cum susţin numeroşi specialişti, efectele inflaţiei diferă în
funcţie de amploarea fenomenului inflaţionist şi de sensurile dinamicii lui.
Pentru măsurarea dimensiunilor inflaţiei şi a sensurilor dinamicii ei se
folosesc mai mulţi indicatori: indicele general al preţurilor, dinamica preţurilor
bunurilor de consum, indicele costului vieţii, evoluţia cursului de schimb al
monedei naţionale, evoluţia masei monetare în circulaţie în raport cu
dinamica indicatorilor creşterii economice (produsul naţional, venitul naţional),
etc.
Pe baza indicatorilor menţionaţi, îndeosebi a indicelui preţurilor, în
literatura economică se fac următoarele delimitări privind formele inflaţiei în
funcţie de amploarea acestui fenomen:
- inflaţie târâtoare, când indicele preţurilor înregistrează o creştere
de până la 5%, evoluţia masei monetare în circulaţie fiind, de regulă,
devansată de ritmurile creşterii economice. O astfel de evoluţie a masei
monetare şi a preţurilor poate influenţa pozitiv activitatea economică prin
impulsionarea investiţiilor;
- inflaţia persistentă (deschisă), când preţurile cunosc ritmuri de 5-
10%, afectând în general cumpărătorii, mai ales pe cei cu venituri fixe;
- inflaţia galopantă, când preţurile înregistrează ritmuri de creştere
mai mari de 10% (inflaţia cu două cifre), devansând semnificativ ritmurile
de creştere a producţiei, salariilor şi a altor venituri. Se reduc economiile
şi investiţiile, se înrăutăţeşte situaţia balanţei de plăţi externe, etc.;
- hiperinflaţia, când, în principiu banii ajung să nu mai fie acceptaţi în
schimburile de mărfuri, iar procesul inflaţionist devine practic de
necontrolat. Pentru a nu se ajunge la asemenea “catastrofă” monetară,
statul intervine prin politicile sale fiscale, bugetare, de preţuri şi monetare.

116
Caseta 17.1. Hiperinflaţia
Cu anul 1919, Germania intră într-o perioadă de violente frământări
politice şi sociale, ca urmare a înfrângerii militare. Situaţia economică şi
financiară în care se găsea era atât de gravă, încât cu toate sforţările făcute
pentru readucerea ordinei, nu era altă cale de urmat decât practicarea
inflaţiunei monetare. Încercăm să dăm, pentru documentare2, următoarea
scară progresivă a inflaţiei monetare germane, între 1918 şi 1923.
Data totalul circulaţiunii în miliarde mărci
Septembrie 1918 19
Septembrie 1919 37
Decembrie 1920 86
Decembrie 1921 142
Decembrie 1922 1396
August 1923 116402
15 Septembrie 1923 3.183.684
22 Septembrie 1923 8.627.729
29 Septembrie 1923 28.228.815
8 Octombrie 1923 46.933.001
15 Octombrie 1923 123.349.800
23 Octombrie 1923 524.330.600
30 Octombrie 1923 2.496.822.900
7 Noiembrie 1923 19.153.087.500
15 Noiembrie 1923 92.844.720.700
Cifrele de mai sus sunt extrem de instructive. Până în preajma anului 1923
inflaţiunea monetară sporea continuu, dar ea urmărea o progresivitate
relativ lentă, deşi atinsese limite destul de ridicate. După începutul politicii de
“rezistenţă pasivă” (ianuarie 1923), inflaţia creşte în proporţii fulgerătoare, nu
numai de la lună la lună, dar chiar de la săptămână la săptămână, încât după
iulie 1923 ea atinsese proporţii de adevărat dezastru monetar, provocând
prăbuşirea completă a mărcii germane. În perioada septembrie 1918 –
noiembrie 1923, masa monetară aflată în circulaţie creşte de circa 5 miliarde
ori-n.n.. Ce valoare de schimb mai putea avea marca germană, în astfel de
condiţii ?
În primii ani de inflaţie, 1919-1922, cursul dolarului creşte în chipul următor:
Anul cursul dolarului
1919 .…………………………………………………. 8 - 50 mărci
1920…………………………………………………...30 – 50 mărci

2
André Fourgeaud- La dépréciation et l’ arévalorisation du mark allemand et les enseignements de l”experience
monetaire allemande, Paris, 1926, pag.6-8 .
117
1921…………………………………………………...75 – 180 mărci
1922………………………………………………….200 – 7500 mărci
1923 iulie …………………………… 160.000 - 1.110.000 mărci
“ septembrie…………………………… 9.700.000 - 160.000.000 “
“ octombrie………………......…… 242.000.000 - 75.000.000.000 “
“1 noiembrie ………………….....………… ………. 130.000.000.000 “
“ 14 noiembrie……………………......………… . 11.260.000.000.000 “
Oricât ar părea de paradoxal, totuşi se constată în această perioadă de
extremă inflaţiune, o mare lipsă de semne monetare, tocmai din cauza
extremii deprecieri a monedei. Într-adevăr, cu cât sporea circulaţiunea şi se
accentua deprecierea mărcii, cu atât valoarea de întrebuinţare a monedei
scădea.
În acest timp pe piaţa germană circulau monede străine ca: dolari, livre
sterline, franci, florini olandezi, etc., aduse pe piaţă din exportul de monede
germane. În tranzacţiunile importante şi pe termen, nu se mai întrebuinţa
decât aceste monete, pe când moneta germană, dacă mai merita acest
nume, servea cel mult pentru nevoile banale de toate zilele. În ultimele
săptămâni ale inflaţiei cine deţinea numai mărci, risca să moară de
foame, căci nimeni nu le mai primea în plată şi toată lumea le evita şi
căuta să le schimbe contra bunuri concrete (Slăvescu, V., Curs de
monetă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1932, pag. 297-300).
Preţurile de vânzare cu ridicata au crescut, în Germania, în perioada
ianuarie 1913 – noiembrie 1923, de 750 miliarde ori; rata inflaţiei ajunsese în
anul 1923 la 332% pe lună (Lipsey, R., Chrystal, K.A., Economia pozitivă, Ed.
Economică, Bucureşti, pag. 862).

Consecinţele inflaţiei depind, evident, de amploarea acestui fenomen, dar şi

de starea evoluţiei economiei în ansamblu. Corelaţiile cantitative dintre
procesul inflaţionist şi dinamica economiei (rezultatelor macroeconomice)
sunt puse în evidenţă prin următorii termeni consacraţi:
- creştere neinflaţionistă, când rata de creştere economică este mai
înaltă decât cea a inflaţiei (o astfel de corelaţie s-a manifestat în
economiile naţionale ale ţărilor occidentale în deceniile 6 şi 7 ale secolului
trecut);
- creştere inflaţionistă, când rata inflaţiei este mai mare decât ritmul
mediu annual de creştere a rezultatelor macroeconomice; a fost
caracteristică majorităţii ţărilor occidentale în deceniul al 8-lea;
- stagflaţie, evidenţiază acea situaţie din economia unei ţări care se
caracterizează prin inflaţie persistentă şi prin lipsa de creştere notabilă a
economiei sau prin aşa-numita “creştere zero”;

118
 slumpflaţie, care reflectă situaţia din economia unei ţări,
-
caracterizată prin recesiune economică (declin economic), pe de o parte,
şi inflaţie persistentă sau chiar galopantă, pe de altă parte.
Indiferent de dinamica economiei, specialiştii sunt unanimi în a aprecia că
inflaţia persistentă, cu trend crescător de durată, care tinde să devină
galopantă reprezintă un factor destabilizator al oricărei economii naţionale. O
astfel de inflaţie descurajează investiţiile productive şi orientează resursele
financiare spre acţiuni speculative curente, viciază corelaţiile dintre preţurile
diferitelor bunuri economice, îngreunează sau chiar anulează posibilitatea
efectuării unor calcule de eficienţă şi respectiv, a unor alegeri corecte din
partea agenţilor economici, întrucât prin reţeaua de preţuri ei primesc
semnale inadecvate.

17.3. Măsuri antiinflaţioniste. Instrumente ale politicii monetare.

Efectele procesului inflaţionist sunt recepţionate în primul rând de agenţii

economici aflaţi în situaţia de consumatori (cumpărători), pentru că ei trebuie
să facă faţă cu veniturile lor, creşterilor succesive de preţuri determinate de
fiecare val inflaţionist. De regulă, cei mai afectaţi de consecinţele inflaţiei sunt
categoriile populaţiei cu venituri fixe, care nu pot compensa sau limita
pierderile provocate de creşterea în timp a preţurilor.
Sub incidenţa efectelor inflaţiei se află nu numai veniturile, ci şi economiile
agenţilor economici, împrumuturile acordate de creditori, etc., astfel că odată
cu deprecierea banilor averea lor formată din active lichide se diminuează în
mod relativ. Se subînţelege că din acest proces de redistribuire a venitului şi
a averii ca efect al inflaţiei, o parte a publicului poate obţine avantaje. Dar, în
ansamblu, reacţia publicului este negativă, ostilitatea lui împotriva inflaţiei
fiind determinată de incertitudinea generalizată pe care acesta o instaurează
în viaţa economică şi socială a unei ţări. “Incertitudinea asupra preţurilor
viitoare, pe care o generează inflaţia conduce la redistribuţii arbitrare de
avere, la eforturi costisitoare pentru oameni de a se proteja împotriva
pierderilor de venit şi avere – probabil, cea mai gravă dintre toate – la niveluri
ridicate de resentimente, care, în cele din urmă, pot paraliza capacitatea
societăţii de a menţine cooperarea printre membrii săi”3.
Din cele arătate rezultă că efectele inflaţiei sunt numeroase şi
contradictorii, ele acţionează în sensuri diferite şi se răsfrâng asupra vieţii
economice prin creşterea instabilităţii şi incertitudinii, iar asupra
comportamentului agenţilor economici prin căutări febrile de a se sustrage
efectelor negative ale inflaţiei sau cel puţin de a diminua pierderile provocate
de ea. Toate acestea explică ostilitatea publicului împotriva inflaţiei, ca şi tăria
presiunii asupra guvernului de a adopta măsuri antiinflaţioniste.

3
Paul Heyne, op. cit., p.320
119
 Dată fiind complexitatea fenomenului inflaţionist, a consecinţelor
economice şi sociale pe care le generează, măsurile antiinflaţioniste sunt şi
ele de o mare complexitate. Acestea pot fi grupate în două mari categorii:
- măsuri de protecţie a agenţilor economici împotriva creşterii
preţurilor şi scăderii puterii de cumpărare a banilor;
- măsuri de limitare şi control al procesului inflaţionist.
Din prima categorie de măsuri antiinflaţioniste fac parte indexarea
veniturilor, acordarea de compensaţii de către stat sau întreprinderi pentru
diferite categorii ale populaţiei, subvenţionarea unor produse de bază etc..
Indexarea reprezintă creşterea procentuală sau în sume absolute a
veniturilor agenţilor economici, îndeosebi a salarilor, pensiilor şi altor venituri
fixe, astfel încât să acopere parţial sau total creşterea preţurilor generate de
inflaţie. Indexarea în raport cu rata inflaţiei se poate aplica şi dobânzilor
plătite pentru economiile păstrate de public la instituţiile financiar – bancare,
precum şi dobânzilor percepute de aceste instituţii pentru creditele acordate
agenţilor economici.
În cea de a doua categorie se înscriu măsurile menite să ducă la refacerea
echilibrului economic şi monetar deteriorat de inflaţie. Astfel, printre măsurile
adoptate de guvern în vederea limitării şi controlului inflaţiei pot fi menţionate:
reducerea cheltuielilor bugetare, echilibrarea balanţei de plăţi externe,
majorarea taxelor şi impozitelor, limitarea creditului de consum, îngheţarea
preţurilor şi salariilor etc.. Aceste măsuri (de politică fiscală, bugetară, de
preţuri etc.) sunt corelate cu cele adoptate de Banca Centrală prin folosirea
unor instrumente specifice politicii monetare.
Politica monetară – una dintre cele mai vechi politici economice –
reprezintă acţiunea exercitată de autoritatea bancară (Banca Centrală)
asupra masei monetare în circulaţie şi asupra activelor bancare în vederea
orientării economice pe termen scurt sau mediu. Prin ansamblul de
reglementări pe care autoritatea bancară centrală le impune celorlalte bănci,
politica monetară este subordonată înfăptuirii unor obiective economice
generale, cum sunt : expansiunea economică, stabilitatea preţurilor,
ocuparea forţei de muncă, deschiderea economiei naţionale spre exterior
etc..
Rolul politicii monetare constă, pe plan intern, în reglarea cantităţii de bani
în circulaţie, a cererii şi a ofertei pe piaţa monetară, iar pe plan extern, în
asigurarea echilibrului balanţei de plăţi. Prin folosirea unor instrumente
specifice, Banca Centrală urmăreşte ca volumul masei monetare în circulaţie
să concure la desfăşurarea normală a circuitului economic, să preîntâmpine
apariţia sau accentuarea unor tendinţe inflaţioniste în economie.
Instrumentele politicii monetare, utilizate, de regulă, în ţările cu
economie de piaţă sunt următoarele: manevrarea taxei rescontului,

120
cumpărările şi vânzările de titluri pe piaţa deschisă (open market) şi variaţiile
cotelor rezervelor obligatorii.
Manevrarea taxei rescontului de către Banca Centrală joacă un rol
important în reglarea masei monetare în circulaţie. În funcţie de nivelul şi
sensul creditului şi costul lui, având loc încurajarea creditului şi invers. Ratele
dobânzilor acordate sau încasate de băncile comerciale urmează de regulă
evoluţia ratei oficiale, ceea ce înseamnă că prin tehnica indirectă a rescontării
titlurilor de credit, instituţia centrală de emisiune influenţează politica de credit
în ansamblul ei.
Achiziţionarea şi vinderea titlurilor pe piaţa deschisă reprezintă un
instrument de politică monetară folosit mai ales în SUA. În mod curent Banca
Centrală (Sistemul Federal de Rezerve) deţine un portofoliu de hârtii de
valoare publice (creanţe asupra trezoreriei) şi private (creanţe asupra
economiei) cu care poate interveni în reglarea masei monetare prin aşa-
numitele operaţiuni pe piaţa liberă. Astfel, întrucât pe piaţa monetară poate să
rezulte un excedent sau deficit global de lichidităţi, Sistemul Federal de
Rezerve intervine fie pentru a “reteza” acest excedent, fie pentru a completa
insuficienţa constatată. În primul caz, Sistemul Federal de Rezerve cedează
(vinde) pe piaţa monetară o parte din titlurile de valoare pe care le deţine în
portofoliul său de active. În cel de-al doilea caz, când Sistemul Federal de
Rezerve constată o insuficienţă de lichidităţi pe piaţa monetară, acesta
hotărăşte achiziţionarea de noi active (hârtii de valoare publice sau private
deţinute de băncile comerciale), sporind astfel rezervele băncilor comerciale
cu suma activelor respective. La rândul său, suplimentarea soldurilor de
rezerve ale băncilor comerciale dă posibilitatea acestora să-şi sporească
propriile credite şi respectiv masa monetară în circulaţie.
În concluzie, prin operaţiile de cumpărare şi vânzare a titlurilor de valoare
pe piaţa liberă, Sistemul Federal de Rezerve creează şi distruge rezervele în
sistemul bancar în acelaşi mod cum băncile comerciale creează şi distrug
bani prin extinderea sau restrângerea creditelor. În acest mod are loc o
reglare a lichidităţilor bancare în funcţie de nevoile economiei, politica de
“open market” având ca scop evitarea unor variaţii foarte mari şi dezordonate
în evoluţia masei monetare în circulaţie.
Practica cotelor obligatorii de rezervă reprezintă un instrument de
politică monetară care s-a generalizat în aproape toate ţările cu economie de
piaţă. Acest instrument de politică îşi dovedeşte utilitatea mai ales în ţările
unde predomină banii de cont (moneda scripturală), permiţând sistemului
bancar să controleze volumul şi structura masei monetare în circulaţie.
Variaţia cotelor de rezervă obligatorii constituie un instrument de
politică monetară care acţionează foarte rapid asupra masei monetare,
întrucât afectează imediat multiplicatorul creditului (banilor de cont). Astfel,
dacă la o rată a rezervelor obligatorii de 10% băncile comerciale au dus
expansiunea banilor de cont până la multiplicarea lor de zece ori, o măsură
121
de credit mai restânsă prin decizia Băncii Centrale de a spori rezervele
obligatorii la 20% va obliga băncile centrale să reducă la jumătate creditele
acordate; creditele pot fi acum numai de cinci ori mai mari în raport cu
rezervele obligatorii, faţă de zece ori mai mari cât erau înainte.
În ţara noastră, în prezent, tehnica rescontului şi operaţiunile pe piaţa
liberă nu reprezintă instrumente curente de politică monetară, întrucât nu
există o piaţă monetară consolidată, o circulaţie largă a titlurilor de credit şi
nici a titlurilor de valoare pe termen lung (acţiuni, obligaţiuni). Banca
Naţională a folosit cu precădere instrumente cum sunt: plafoane de credit,
rate de refinanţare bancară etc..
Plafoanele de credit constau în acea tehnică bancară prin care se
stabilesc plafoanele maxime de credit pentru fiecare bancă comercială în
parte de către Banca Naţională. Astfel, limita maximă a expansiunii masei
monetare este fixată dinainte de Banca Naţională. În prezent, aceasta a
renunţat la plafoanele de credit, fiind considerate prea rigide pentru economia
de piaţă.
Rata de refinanţare bancară, prin care Banca Naţională furnizează
lichidităţi societăţilor bancare solicitante, în conformitate cu obiectivele sale
de politică monetară şi de credit. Refinanţarea băncilor comerciale este o
operaţiune pe termen scurt (maxim 90 zile). Formele de refinanţare oferite de
Banca Naţională a României societăţilor bancare sunt liniile de credit şi
creditul de licitaţii. Liniile de credit constituie o formă de refinanţare prin care
băncilor comerciale le este permis să preleveze sume de bani dintr-un cont
deschis la Banca Naţională până la un anumit nivel şi în cadrul unui interval
de timp prestabilit. Rata dobânzii pentru linia de credit se stabileşte de către
conducerea Băncii Naţionale. O ridicare a ratei de refinanţare face creditul
mai scump şi are ca efect diminuarea masei monetare şi invers.
Creditul de licitaţie se caracterizează prin aceea că rata dobânzii se
stabileşte în şedinţele de licitaţie în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă.
Băncile comerciale licitează pentru resursele disponibilizate de Banca
Naţională care au oferit rata cea mai înaltă a dobânzii obţinând creditul oferit.

Guvernul României, printr-o serie de estimări cuprinse în PND

2002-2005, oferă o imagine optimistă cu privire la evoluţia productivităţii
muncii, a ratei inflaţiei şi ratei şomajului.

Tabelul 17.1. Evoluţia indicelui preţurilor de consum (%)

2001 2002 2003 2004 2005
Indicele preţurilor de consum

122
 - dec.faţă de dec.anterior 129,0 122,0 115,0 109,0 107,0
- medie an/medie an anterior
133,8 126,0 117,0 111,0 108,0
Deflatorul PIB 132,2 124,7 116,6 110,8 107,8
Sursa: PEP, 2001.

Creşterea productivităţii muncii, asociată cu o îmbunătăţire a mediului

de afaceri şi modernizarea tehnologică, vor duce şi la anumite creşteri
relative ale câştigului salarial real. Aceste evoluţii trebuie private în strânsă
legătură cu dinamica altor indicatori macroeconomici:

Tabelul 17.2. Dinamica principalilor indicatori macroeconomici în

perioada 2000-2004
(modificări procentuale faţă de anul precedent)
Indicatori 2000 200 2002 2003 2004 Ritm
1 mediu/an
2001-2004
%
1.Produs intern 1,6 4,1 5,4 5,8 6,3 5,4
brut
2.Cerere internă 4,2 3,7 4,9 5,0 5,6 4,8
3.Formarea brută
a capitalului fix 5,5 9,6 10,0 10,0 11,0 10,2
4.Rata inflaţiei(ritm
anual) 45,7 25,0 22,0 15,0 10,1
5.Rata şomajului
(sfârşit de an, în 10,5 8,5 8,0 7,5 7,0
%)
6.Export de bunuri
şi servicii 23,9 5,6 6,6 7,5 7,7 6,9
7.Import de bunuri
şi servicii 29,1 4,5 5,3 5,3 5,7 5,2
Sursa: Guvernul României – Programul de guvernare în perioada 2001-
2004

Realizarae unor asemenea evoluţii necesită înfăptuirea unui plan

operaţional de măsuri ale căror coordonate vizează în principal:
• Asigurarea creşterii economice pe baza sporirii ratei investiţiilor
prin participarea semnificativă a capitalului naţional şi prin
atragerea resurselor externe, mai ales sub forma investiţiilor
directe;

123
 • realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurarea unor
progrese semnificative în cadrul reformei structurale şi în
domeniul disciplinei financiare, accelerarea procesului de
privatizare în condiţii de eficienţă şi transparenţă, sprijinindu-se
întreprinderile mici şi mijlocii, gestionarea corespunzătoare a
datoriei publice şi a deficitului contului curent, astfel încât să se
asigure reducerea treptată a inflaţiei, care la nivelul anului 2004
să poată fi exprimată printr-o cifră;
• promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele
U.E., vizînd ajustarea structurală a economiei, dezvoltarea şi
modernizarea infrastructurii, revitalizarea şi retehnologizarea
industriilor cu potenţial competitiv, construirea unei agriculturi
întemeiate pe exploataţii de dimensiuni optime, sprijinirea
activităţilor bazate pe tehnologia informaţiei şi crearea unui mediu
prielnic pentru extinderea şi dezvoltarea turismului, diversificarea
serviciilor financiare, a sectorului terţiar în general;
• Crearea unui mediu de afaceri prielnic, bazat pe un cadru legal
coerent şi stabil care să asigure dezvoltarea competiţiei de piaţă,
reducerea costurilor de tranzacţie şi diminuarea poverii fiscale,
promovarea unor măsuri specifice de stimulare a întreprinderilor
mici şi mijlocii, definirea clară a drepturilor de proprietate şi
asigurarea unor structuri administrative moderne.

Concepte cheie:
• Inflaţie;
• Ecart inflaţionist;
• Inflaţie prin cerere;
• Inflaţie prin costuri;
• Spirala inflaţionistă;
• Indicele preţului de
consum;
• Rata inflaţiei;
• Hiperinflaţia;
• Creşterea economică
neinflaţioistă;
• Creştere economică
inflaţionistă;
• Stagflaţie;
• Slumpflaţie;
• Costurile sociale ale
inflaţiei;
• Măsuri antiinflaţioniste;
• Efectele inflaţiei.

Probleme de reflecţie:
• Definiţi inflaţia şi arătaţi care sunt principalele tipuri de
creştere economică în funcţie de intensitatea inflaţiei.
• Enumeraţi acuzele inflaţiei şi arătaţi în ce constă inflaţia prin
costuri.
• Care sunt principalele consecinţe ale inflaţiei?
124
• Curba Phillips şi semnificaţiile ei.
• Cum se determină nivelul şi evoluţia inflaţiei?

125