1.

INTRODUCERE
Introducere: 1. Definitia, obiectul , denumirea, scopul, importanta,
metoda si impartirea Istoriei bisericesti universale.
Este indeobste cunoscut si acceptat faptul ca Introducerea in studiul
Istoriei bisericesti universale este de doua feluri: introducerea formala (sau
tehnica) si introducerea materiala. Cea dintai, introducerea formala,
expune obiectul, definitia, metoda, impartirea, stiintele auxiliare si bibliografia
generala a Istoriei bisericesti universale. Cu alte cuvinte, introducerea formala
se ocupa cu problemele formale, tehnice, si metodice ale studiului ei. A doua,
introducerea materiala, studiaza si expune situatia lumii greco-romane si a
iudaismului in epoca aparitiei crestinismului, numindu-se si "preistoria
crestinismului".
Prin urmare, introducerea formala ne initiaza in obiectul, natura,
mijloacele si cerintele studiului nostru, in timp ce introducerea materiala ne
prezinta epoca si terenul pe care a aparut crestinismul si ne pregateste pentru a
intelege situatia lui in lumea veche.
a) Definitie: De-a lungul timpului, disciplina noastra a fost definita in
mod deosebit de cei care s-au ocupat cu ea. De pilda, istoricul german Kurt
Dieter Schmidt sustinea ca "Istoria bisericeasca nu este altceva decat istoria
lui Hristos care lucreaza mai departe in lume" (Die Kirchengeschichte ist
nichts weniger als die Geschichte des in der Welt fortwirkenden Christus". De
aceea, conchide el, Istoria Bisericii constituie o parte indispensabila Teologiei,
caci Hristos este cel ce lucreaza in Biserica.
Ceva mai inainte, renumitul istoric bisericesc de la Cernauti, Eusebiu
Popovici, dadea o definitie asemanatoare: "Istoria Bisericii privita in sine -
zicea el - este dezvoltarea Bisericii in cursul timpului, iar stiinta istoriei
bisericesti sau istoria Bisericii ca stiinta are de obiect a cerceta, a cunoaste si a
expune stiintific cum s-a dezvoltat Biserica in cursul timpului".

1
 Consideram insa ca cea mai completa, definitia data de regretatul Pr.
Prof. Ioan Ramureanu in manualul de I. B. U., ed. 1987, si anume: "Istoria
bisericeasca universala este cercetarea si expunerea metodica a vietii Bisericii
crestine in general, privite in dezvoltarea si actiunea ei interna si externa". Cu
alte cuvinte, ea studiaza si expune sistematic, in toata complexitatea ei, viata
Bisericii si dezvoltarea ei de-a lungul timpului.
b) Obiectul: De la bun inceput, trebuie precizat un lucru, si anume acela
al intelesurilor pe care il are termenul de istorie.
Notiunea de istorie provine de la termenul grecesc istoria, care insemna
cercetare, informare si chiar povestire. Verbul istorew inseamna a cauta sa stii,
a sti, a cunoaste, desemnand atat dorinta de a sti, cat si cunoasterea insasi. De
la greci, termenul a fost imprumutat si de romani in cuvantul historia, avand
cam aceeasi acceptiune de povestire, descriere. Mai tarziu, termenul a fost
preluat si de alte popoare, cu intelesul atat de intamplare, cat si de povestire
(Geschichte; Histoire; Storia; History ...).
Atsazi cuvantul istorie are doua sensuri: unul obiectiv si altul
subiectiv. }n sens obiectiv, istoria este viata din trecut, totalitatea faptelor
intamplate, istoria de fapt, iar in viata bisericeasca viata din trecut a Bisericii.
În sens subiectiv, numit si tehnic, istoria este cercetarea si expunerea stiintifica
a faptelor istorice, adica studiul vietii istorice. Istoria, ca fapt, este obiectul de
studiu al istoriei ca stiinta. Deci faptele sunt istoria in sens obiectiv, iar studiul
lor este istoria in sens subiectiv.
Ca stiinta, istoria poate studia atat dezvoltarea intregii omeniri de-a
lungul secolelor, cat si a unei parti din ea sau a unei institutii.
Obiectul Istoriei bisericesti universale este Biserica crestina, in
intelesul de comunitate religioasa-morala, infiintata de catre Domnul nostru
Iisus Hristos pentru mantuirea lumii. Biserica este un asezamant divino-uman.
Prin originea, doctrina, spiritul, scopul si puterile ei, ea are caracter
supranatural, dumnezeiesc. Prin membrii care o constituie, prin formele pe care

2
le-a luat de-a lungul timpului, prin manifestarile membrilor ei, ea are caracter
omenesc.
Istoria bisericeasca cerceteaza Biserica in latura ei omeneasca, in
cresterea, formele si manifestarile ei istorice, accesibile cunoasterii si studiului.
Biserica crestina are o istorie complexa. Dintr-o comunitate mica, cu
forme simple de organizare, doctrina si cult, ea s-a dezvoltat, ajungand la
forma ei de astazi. Ea s-a aflat in anumite raporturi cu lumea, primind unele
influente si influentand, la randul ei lumea, societatea si cultura. De aici, doua
dimensiuni ale dezvoltarii Bisericii, si anume: Biserica are o instorie externa, a
intinderii si a raporturilor ei cu lumea cealalta, si o istorie interna, a vietii,
organizarii si actiunii ei launtrice.
Istoria externa priveste Biserica in contactul si raporturile ei cu statul,
societatea si celelalte religii, morala si cultura.
Istoria interna priveste intinderea crestinismului, organizarea Bisericii,
formularea doctrinei, luptele interne, cultul, viata, disciplina, literatura si arta
ei. Studiind deci viata bisericii in general, Istoria bisericeasca universala
precizeaza situatia si rolul crestinismului in viata omenirii.
c) Denumirea acestei discipline difera dupa istoricii bisericesti si
anume: unii o numesc "Istoria bisericeasca", "Istoria Bisericii" sau "Istoria
bisericeasca (sau a Bisericii) generala" sau "universala". Altii o numesc
"Istoria crestinismului", "Istoria religiei crestine" sau "Istoria crestina a
religiei" etc.
d) Scopul Istoriei bisericesti universale este cunoasterea si intelegerea
desfasurarii vietii crestine sub toate aspectele ei, de la inceput si pana astazi, in
toata lumea. Biserica a avut nu numai viata religioasa-morala, ci si sociala si
culturala. De aceea istoria ei este o parte foarte importanta a istoriei universale.
Scopul final al studiului istoriei bisericesti universale este cunoasterea
si intelegerea situatiei actuale a crestinismului, in organizatiile lui mai
importante. Ea incearca sa cunoasca faptele istorice in cauzele, evolutiei si

3
legatura lor. Ea intelege si explica miscarile si schimbarile produse in viata
Bisericii de la inceputul ei si pana astazi.
e) Importanta Istoriei bisericesti universale consta in faptul ca ea
studiaza constituirea si organizarea Bisericii crestine, doctrina, cultul, actiunile
crestinismului in decursul a aproape doua mii de ani. Fara studiul Istoriei
bisericesti nu se poate cunoaste si intelege crestinismul in organizarea si viata
sa bisericeasca trecuta si prezenta. De aceea, Istoria bisericeasca universala
este o disciplina de baza, de cultura teologica larga si indispensabila in studiul
teologiei.
Trebuie insa combatut curentul protestant numit "istorism" care cauta
sa explice crestinismul in chip rational, ca pe un fapt natural, poate chiar
organic, facand abstractie de factorul supranatural. Noi avem in vedere faptul
ca prin grija pe care ne-o poarta Pronia divina) Dumnezeu intervine in lume in
evenimentele istorice.
f) Împartirea Istoriei bisericesti universale:
Este de doua feluri: dupa continut (numita si logica sau reala) si dupa
timp (numita cronologica).
Dupa continut, Istoria bisericeasca este privita in raspandirea
crestinismului, in raporturile cu lumea, in formularea invataturii lui, in
organizatie, cult, viata morala, literatura, arta.
Dupa timp, Istoria este impartita pentru studiu in perioada mai mari sau
mai mici (periodizare), desi viata istorica formeaza si prin continut si in timp
un tot continuu, unitar.
Împartirea Istoriei bisericesti universale difera la diferiti cercetatori.
Unii, cei mai multi, au impartit-o in trei evuri: antic (vechi), mediu (de mijloc)
si modern (nou). De pilda, autorii lucrarii "Ökumenische Kirchengeschichte",
Kaiser Grünewald, 1983, isi intituleaza cele trei volume: "Alte Kirche und
Ostkirche" (I); "Mittelalter und Reformation" (II) si "Neuzeit" (III).

4
 Aplicata mai intai la studiul filologiei, aceasta impartire de conceptie
umanista a fost insusita mai intai de istoria universala laica si apoi si de cea
bisericeasca. Istoricii nu sunt insa toti de acord in ceea ce priveste limitele
evurilor, adica referitor la inceputul si sfarsitul lor.
Cel mai adesea, sfarsitul evului antic si inceputul evului mediu este pus
in Istoria bisericeasca aproximativ intre anii 600-800. Chiar si aici unii istorici
socotesc incheiat evul mediu cu imparatul Justinian (527-565), iar altii cu Papa
Grigorie cel Mare (590-604). Altii considera evul antic incheiat cu Carol cel
Mare (768-814).
Evul mediu este socotit ca intinzandu-se pana la sfarsitul secolului al
XV-lea si inceputul secolului al XVI-lea (Renasterea, Reforma). La randul lor,
evurile se impart in perioade mai mici, numite epoci.
Istoria bisericeasca universala caracterizeaza evurile astfel: in evul
antiv, crestinismul s-a raspandit si s-a organizat in lumea greco-romana.
Aceasta este epoca cea mai importanta deoarece acum are loc: constituirea
Bisericii, a doctrinei si a cultului; acum au loc persecutiile si Sinoadele
ecumenice, acum traiesc marii Parinti si Scriitori bisericesti.
În evul mediu asistam la convertirea la crestinism a popoarelor
germane, slave si altele. Acum creste puterea papala, se diferentiaza si la 1054
se despart Bisericile in orientala (Greaca, Ortodoxa) si occidentala (Latina,
Romano-Catolica); se produc o serie de conflicte intre papalitate si puterea
lumeasca.
În evul modern se constata o descrrestere a puterii papale prin
dezbinarea produsa in lumea catolica de catre Reforma protestanta.
Pe de alta parte, Biserica ortodoxa a cazut in mare masura sub stapanirea
turceasca, are loc acum formarea de Biserici nationale autocefale. În general se
inregistreaza o raspandire accentuata a curentului laic, antibisericesc.
Desi relativa, subiectiva si conventionala, diferind intre Orient si
Occident, impartirea in evuri sau perioade mai mici este necesara. Spre

5
deosebire insa de aceasta impartire, istoricii bisericesti romani (Eusebiu
Popovici si autorii manualului de I. U. B. din 1975) au adoptat impartirea in
perioade. Iata care sunt acestea:
Perioada I - cuprinde intervalul de la inceputul crestinismului pana la
324, de cand Constantin cel Mare (306-337) domneste singur peste tot
Imperiul roman. Este perioada de confruntare a Bisericii cu lumea antica. Altii
considera ca perioada I se intinde pana la 313 (Edictul de la Mediolan).
Perioada a II-a: intre anii 324-787 este perioada Sinoadelor ecumenice
si a Parintilor bisericesti. Acum s-a realizat biruinta Ortodoxiei asupra
ereziilor, consfintita la 11 martie 843 prin Duminica Ortodoxiei.
Perioada a III-a: intre anii 787-1054 este epoca de cristalizare a
catolicitatii sau universalitatii Bisericii.
Perioada a IV-a, incepand cu anul 1054 merge pana spre sfarsitul
secolului al XV-lea. Este perioada confruntarii dintre Ortodoxie si Romano-
Catolicism si a marilor conflicte dintre papalitate si principii apuseni. Acum au
loc cruciadele, se dezvolta scolastica si, in anul 1453, caderea
Constantinopolului sub turci.
Perioada a V-a, se intinde din secolul al XVI-lea pana in secolul al
XVIII. Este perioada marilor framantari provocate de Reforma protestanta in
sanul Bisericii Romano-Catolice si a marilor nemultumiri social-politice care
vor pregati Revolutia franceza din anul 1789.. În urma conciliului de la
Trident, dupa anul 1564, Biserica Romei s-a individualizat, numindu-se
Biserica Romano-Catolica, a realizat unele reforme interne si a intreprins mai
misiuni crestine in alte continente.
Perioada a VI-a, ultima, se intinde de la 1800 pana azi. Este epoca
divizarii crestinismului, a intaririi curentului laicizant, a constituirii, in Rasarit,
a multor Biserici Ortodoxe nationale autocefale si a stradaniilor ecumeniste din
secolul al XX-lea cu scopul de a se reface unitatea Bisericii universale. O alta
impartire are K. D. Smidt, Kirchengeschichte..., p. 23-26.

6
 g) Metoda: Istoria bisericeasca universala foloseste, in studiile sale,
metoda istorica generala, respectand cele 5 principii generale: 1, cunoasterea
izvoarelor; 2. verificarea izvoarelor; 3. analiza critica a izvoarelor; 4.
cercetarea lor evolutiv-genetica si 5. expunerea sistematica a ideilor. Aceasta
presupune o buna cunoastere a documentelor si izvoarelor, precum si justa lor
intelegere si interpretare. Studiul documentelor trebuie sa se faca in mod critic
si comparativ in vederea expunerii adevarului istoric. Din punctul de vedere al
metodei, Istoria bisericeasca universala trebuie sa fie: documentata, adica
intemeiata pe documente, sa fie critica, pragmatica, genetica, obiectiva,
nepartinitoare.
Istoria bisericeasca este si reigioasa. Ea are in vedere existenta lui
Dumnezeu si raporteaza la El in mare cauzalitatea si finalitatea evenimentelor.
Istoricul bisericesc recunoaste in aparitia lui Iisus Hristos, in invatatura si
Opera Lui, in intemeierea si perpetuarea Bisericii crestine, fapte divine, a caror
explicatie nu se poate face numai prin considerarea factorilor umani.

BIBLIOGRAFIE in limba romana

B. BERCEANU, I. PANAITESCU, Prezentarea lucrarilor stiintifice
metodologice, Bucuresti, 1968.
A. AVRAMESCU si V. CINDEA, Introducere in documentarea stiintifica,
Bucuresti, 1960.
N. GEORGESCU-TISTU, Scris si carte. Istorie-tehnica-semnificatie,
Bucuresti, 1948.
Pr. Prof. MILAN SESAN, Periodizarea in istoria bisericeasca universala, 1939
si in "Altarul Banatului" III, Caransebes, 1946, nr. 1-6, p. 391-411.
Prof. T. M. POPESCU, }ndrumari metodice de lucru pentru studentii in
teologie, in "Studii Teologice", VIII (1956), nr. 7-8, p. 498-530.
A. SACERDOTEANU, Metoda alcatuirii unui studiu de istorie, Bucuresti,
1967.

7
A. SACERDOTEANU, }ndrumari in cercetarile istorice, Bucuresti, 1943.

2. Izvoarele istoriei bisericesti universale

Definitie: Prin izvoarele istorice se intelege materialul documentar care
poate servi la cunoasterea faptelor. Acestea se impart, de obicei, dupa:
originea, caracterul sau forma lor astfel:
- originale (numite si directe sau imediate), si
- derivate (indirecte sau mediate);
- oficiale si particulare;
- scrise, orale si monumentale (arheologice);
- ramasite sau resturi (Überreste);
- traditii.
O alta impartire este aceea in:
- divine - cartile Sfintei Scripturi si
- omenesti.
Apoi: crestine si necrestine.
Importanta cunoasterii si a folosirii izvoarelor este fundamentala. Ele
sunt marturii materiale si spirituale despre existenta, actiunea, rolul si
importanta oamenilor, institutiilor, ideilor care au facut Istoria. Pentru a scrie
istoria este neaparat necesara cunoasterea si studiul critic al izvoarelor
(documentelor) ("pas de documents, pas d'histoire"). Cum istoria nu se poate
sprijini decat pe fapte autentice, sigure, critica istorica are o importanta
fundamentala.
Izvoarele necesare pentru studiul Istoriei bisericesti universale sunt
adunate in colectii sau editii au fost impartite de unii istorici bisericesti in mai
multe grupe. De pilda, manualul de I. B. U. din 1987 le imparte in 10 grupe, si
anume:
I. Colectii principale - Migne J. P. Patrologiae cursus completus

8
 II. Acte sinodale: J. D. Mansi, Conciliorum nova et amplissima
collectio...
III. Acte martirice. Vieti de Sfinti. Acta Sanctorum
IV. Enchiridioane (Enchiridia)
V. Izvoare pentru istoria Patriarhiei de la Constantinopol si a Imperiului
bizantin
VI. Acte papale. Vieti de pai. Concordate
VII. Legi si canoane
VIII. Simboale. Marturisi de credinta
IX. Liturghii
X. Inscriptii

3. A se vedea fotocopiile

4. Disciplinele auxiliare. Bibliograia generala a Istoriei bisericesti

universale
a) Disciplinele auxiliare
Daca Istoria bisericeasca universala ofera un ajutor substantial tuturor
celorlalte discipline teologice, la randul ei si aceasta este ajutata de o serie de
alte discipline, ca: Studiul Noului Testament, Patrologia, Istoria Dogmelor,
Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Arheologia crestina, Cronologia,
Liturgica, Dreptul bisericesc, Simbolica, Dogmatica, Bizantinologia, s. a.
Îndeosebi, Istoria bisericeasca universala are legaturi stranse cu Patrologia si
Istoria Dogmelor.
ştiinte auxiliare propriu-zise sunt cele ale istoriei in general:
- Filologia - pentru cunoasterea limbii documentelor;
- Paleografia - pentru citirea scrierii vechi;
- Epigrafia - pentru citirea inscriptiilor;
- Numismatica - pentru cunoasterea monedelor si medaliilor vechi;

9
 - Heraldica - pentru cunoasterea stemelor;
- Diplomatica - pentru tehnica si citirea documentelor;
- Sfragistica - pentru cunoasterea sigiliilor si a pecetilor;
- Arheologia si Istoria Artei; Filosofia istoriei; Geografia istorica si
Cronologia.
Cronologia - studiaza timpul, asa cum a fost impartit si socotit la
diferite popoare. Împartirile mai importante sunt acelea in ere (aera), si anume:
Era romana, care innumara anii de la intemeierea Romei (ab urba condita, a.
u. c., sau post urbem conditam), cu 753 de ani inainte de era crestina: Anul I al
erei crestine este anul 753 al erei romane.
Era greaca (a olimpiadelor), care incepe la anul 778 inainte de era
crestina (inceputul jocurilor olimpice, care se repetau din 4 in 4 ani; de aceea,
olimpiadele formeaza serii de cate 4 ani). Ziua de 1 iulie a olimpiadei 195
coincide cu 1 iulie al anului I de la HS.
Era consulara socotea anii dupa consuli sau dupa sefii bisericesti sau
lumesti;
Era martirilor sau diocletiana, socotita de la 29 august 284;
Era spaniola, de la 38 inainte de era crestina. Este data cand Spania a
fost cucerita de imparatul Augustus;
Era mauritana, de la anul 40 dupa Hristos (Mauritania devine provincie
romana);
Era Seleucizilor, in Siria, de la 311/312 inainte de Hristos, cand a avut
loc batalia de la Gaza;
Era de la Tyr, de la 125 inainte de Hristos;
Era de la Avraam, de la 2017 inainte de Hristos;
Era mahomedana, de la 16 iulie 622, cand a avut oc hedjira, adica
plecarea lui Mohamed de la Mecca la Medina. Contine ani lunari de cate 354
de zile si a fost folosita de turci pana la 1927 (=1346), cand a fost adoptat
calendarul european.

10
 Pentru Istoria bisericeasca mai importante sunt: Era de la facerea lumii
(era lumii), al carei calcul a variat. De pilda, la evrei, incepea la 3761 inainte
de Hristos, in Apus 3943, in Orient 5492, la Alexandria 5508 si la
Constantinopol 5509, socotind Anul de la 1 septembrie. Cronicarii bizantini
variaza in calculul lor de la facerea lumii, si mai ales "Era de la Hristos" (post
Christus natum, p. Chr. n.), numita si "Era Crestina" sau "Era noastra".
Era crestina a fost calculata de calugarul Dionisie Exiguus (cel Mic,
+540), originar din Scythya Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), pe cand se
afla la Roma, in anul 525-526. De aceea s-a numit si "era dionisiana". Dupa
calculul facut de Dionisie cel Mic, Iisus Hristos s-a nascut la 25 decembrie 753
a. U. c. Dar calculul sau era gresit cu 4 sau 5 ani, pentru ca Mantuitorul s-a
nascut inainte de 753 a. U. c. si anume inainte de anul 750, pentru ca se stie ca
in acest an a murit Irod. Ori, Mantuitorul s-a nascut inainte de moartea lui Irod,
cu un an sau doi. Dupa toata probabilitatea, Iisus s-a nascut in anul 748 sau
749 ab Urbe condita, deci cu 4 sau 5 ani inainte de inceputul erei crestine,
calculata de Dionisie cel Mic in 753 a. U. c. Totusi, anul 753 a ramas pana
astazi in stabilirea evenimentelor din istoria universala, corespunzand cu anul 1
al nasterii lui Hristos.
În ceea ce priveste inceputul anului, acestea a fost variat la diferite
popoare: 1 ianuarie, 1 martie, 25 martie, 1 septembrie. Biserica Ortodoxa isi
incepe anul bisericesc la 1 septembrie. Începand din secolul al XVI-lea, s-a
generalizat anul laic cu 1 ianuarie.
Calendarul iulian, adoptat si de crestini, are anul civil mai mare decat
anul solar real cu 11 minute si 14 secunde. El a fost indreptat in Apus sub Papa
Grigorie XIII, in anul 1582, primind si numele de calendar gregorian sau
stilul nou. Din secolul XVIII el a fost adoptat si de protestanti.
Cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe au indreptat calendarul Iulian,
numit si "stilul vechi", prin hotararea Sinodului tinut la Constantinopol in anul

11
1923, insa unele il pastreaza inca nemodificat, ramanand in urma cu 13 zile
fata de calendarul indreptat.
Calculul indictioanelor. De la Constantin cel Mare (306-337) sau de la
fiii lui s-au introdus, in impartirea timpului, serii de cate 15 ani, numite
indictioane. Ele erau de mai multe feluri: constantinopolitan, roman
(pontifical), cezarian (constantinopolitan).
Importante pentru Istoria bisericeasca universala mai sunt:
Bizantinologia, Slavistica si Orientalistica.
b) Bibliografia generala a Istoriei bisericesti Universale
Mai poarta denumirea de "Istoria istoriei bisericesti universale" si incepe
cu scrierile Noului Testament.
1. Istorici bisericesti greci si latini:
a) Istorici bisericesti greci:
Hegesip (+180) - a scris "Memorii" (ipomvhmata)
Iuliu Aficanul (+240-250) - a scris "Cronografii", in 5 carti , de la
facerea lumii pana la anul 217 (221) d. Hr. E socotita prima incercare de istorie
crestina universala.
Epifaniu (+403), ep. de. Salamina (Cipru) - a scris "Panarion" (Cutiuta
cu medicamente) sau "Contra tuturor ereziilor" (circa 80 de erezii).
Eusebiu al Cezareei Palestinei (+340) este considerat "parintele Istoriei
bisericesti". A scris o "Cronica" a lumii, de la Avraam (2016) i. Hr. pana la
anul 302 d. Hr.; "Istoria bisericeaza", in 10 carti - tradusa in "P. S. B."
Expune evenimentele de la nasterea lui Hristos pana la anul 324; e foarte
valoroasa; "Despre martirii din Palestina", istoriceste persecutia crestinilor
dintre anii 303-311; "Viata Fericitului Constantin", in 5 carti, scrisa in anul
337, dupa moartea imparatului (tradusa si in rom.).
Istoria bisericeasca a lui Eusebiu a fost continuata de 3 istorici:
Socrate (439), Sozomen si Teodoret. Pe acestia i-a rezumat, pe la 530,

12
Teodor Lectorul in lucrarea "Istoria tripartita" care istoriceste evenimentele
de la anul 439 pana la anul 527.
Au mai scris in secolul V: Filip de Side - "Istoria crestina";
Filostorgiu (+dupa 425) "Istoria bisericeasca" (era istoric arian); Gelasiu de
Cizic; Ioan Malalas, adica Retorul (+577) a scris "Istoria universala" de la
facerea lumii pana la 574 d. Hr.; Paladie Scolasticul (+inainte de 431) a scris
"Istoria lausiaca" sau "Lausiakonul", in care face istoria vechiului monahism
crestin.
În epoca postpatristica (dupa decolul VIII) amintim pe istoricii:
Gheorghe Monahul (Amartolos, secolul IX) care a scris un Cronograf, de la
facerea lumii la 843; Teofan Marturisitorul (752-818) - Cronograf care
istoriseste evenimentele cuprinse intre 284-813 (caderea imparatului Mihail I
Rangabe). Altii: Nichifor Calist Xantopol (+1341), cu Istoria bisericeasca si
Nichifor Gregoras (+1360) cu Istoria bizantina.
b) Istorici latini:
- Lactatiu (secolul IV) De mortibus persecutorum - anterioara
lucrarilor lui Eusebiu de Cezareea;
- Fericitul Ieronim (+420) - traduce si continua Cronica lui Eusebiu;
- Rufin (+410) - a tradus 9 carti din Istoria lui Eusebiu, adaugand 2 carti
ale sale; merge pana la anu; 395;
- Sulpiciu Sever (+420) - a scris "Historia sacra" o cronica universala
in 2 carti, de la crearea lumii pana la anul 400 d. Hr.;
- Paul Orosius - Historiae adversus paganos, in 7 carti. E o istorie
universala de la Adam la anul 417. Altii: Prosper de Aquitania; Casiodor
(+583), Grigorie de Tours (+593-594) cu "Historia Francorum" si Isidor de
Sevilla (+636) cu o Cronica universala de la facerea lumii la 615 d. Hr.
În evul mediu au scris: Beda Venerabilul (secolul VIII), episcopul
german Haymo (secolul IX); Anastasie Bibliotecarul (secolul IX), Anselm
de Havelberg (1158), Otto din Freising; Ptolemeu de Lucca (1326), si altii.

13
 2. Din perioada Renasterii si Reformei amintim pe: Laurentiu Valla si
Nicolae de Cusa (secolul XV), care au adus critici temeinice tezei papale
despre primatul papal, combatand cele doua falsuri: Donatio Constantini si
Decretaliile pseudoisidoriene;
- Matthias Flacius (Vlaich) Illyricus, protestant - a scris "Centuriile de
Magdeburg" (1559-1574) istoricind evenimentele primelor 13 secole.
- Caesar Baromus - catolic - raspunde in "Annales ecclesistici" (12
vol., Roma, 1588-1607). Cuprinde istoria bisericeasca pana la 1198.
Continuata de H. Spondanus, la Paris, pana la 1646 si revizuita in mai multe
randuri. Atat "Centuriile" cat si "Annales" sunt partinitoare, confesionale
(Vezi H. Zimmermann, Veacul intunecat).
4. Lucrari originale au scris: În Franta in secolul XVII: Noël
Alexandre; Seb. Lenain de Tillemont; Fleury - catolic. În Germania: G.
Arnold, J. L. Mosheim, August Neander, F. Chr. Baur, W. Möller - protestanti
(secolul XVIII-XIX). Apoi Adam Möhler, C. J. Hefele, J. Hergenroether, J.
Döllinger s. a. - romano-catolici.
Alti protestanti mai tarziu: Adolf von Harnock, Albert Hauck, Gustav
Krüger, Hans Lietzmann sau catolicii: Albert Ehrhardt; Karl Bihlmeyer; Fr. J.
Dölger; la francezi: L. Duchesne, H. Leclercq, Emil Amann, P. Batiffol, G.
Bardy, Jacques Zeiller, A. Flich, V. Martin - Histoire de l'Eglise depuis les
origines jusqu'à nos jours, Paris, 1934 si conitnuare (catolici).
La ortodocsi:
Greci: Dositei, patriarhul Ierusalimului (+1707), Despre patriarhii
Ierusalimului, Bucuresti, 1715; Meletie, Mitropolitul Atenei (+1718( - Istoria
bisericeasca, 3 vol. trad. de Veniamin Costachi; t. I-IV, 8 vol., Iasi, 1841-
1843; Ghenadie (Arabagioglu), mitropolit de Heliopolis "Istoria Patriarhiei
ecumenice (greceste) Atena, 1953; Panaghitis Bratsiotis, N. Moschiopoulos;
Hr. Papadopoulos, arhiepiscopul Atenei (greceste) - Istoria Bisericii din

14
Alexandria (62-1934), Alexandria, 1935; Idem, Istoria Bisericii din
Ierusalim, Ierusalim si Alexandria, 1910;
Basilios Stavridis, Histoire du Patriarcat Oecuménique de
Constantinople, in "Istina", Paris, nr. 2/1970, p. 131-273.
La rusi: Filaret, mitropolitul Cernigorului "Istoria Russkoi Terkvi", t.
I-V (988-1826), Cernigov, 1862.
N. Glubokovski, Ruskaia bogloslovskaia nauka v eia istoriceskom
razvitii, Varsovia 1928.
E. Golubinski, Istoria Ruskoi Terkvi.
V. V. Bolotov, A. P. Lebedev, M. Zernov, Eastern Chisstendom,
London, 1961; Idem, The Russians and theiy church, London, 1965.
La Bulgari - M. E. Posvon "Istoria bisericii crestine", Sofia I-II, 1933,
1935; trad. in l. rusa "Istoria hristianskoi Terkvi, pana la 1054, Bruxelles,
1964.
La romani: Mitropolitul Veniamin Costachi a tradus lucrarea lui
Meletie al Atenei "Istoria bisericeasca", t. I-IV, (8 vol.), Iasi, 1841-1843.
- Mitropolitul Iosif Gheorghian a tradus: Istoria bisericeasca si Viata
lui Constantin cel Mare, a lui Eusebiu de Cezareea, Bucuresti, 1896;
- Istoria bisericeasca a lui Sozomen, Bucuresti, 1897;
- Istoria bisericeasca a lui Evagrie, Bucuresti, 1899;
- Wl. Guettée, Papalitatea schismatica. Roma in raporturile sale cu
Biserica Orientala, Bucuresti, 1881;
- Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Kesariei Kapadociei,
Bucuresti, 1898;
- Eusebiu Popovici (+1922) - Kirchengeschichte, III, Bönde,
Czernovitz, 1882, trad. in sarbeste de Moisi Stoikov, 1912, apoi in romaneste
de Atanasie Mironescu, fost Mitropolit Primat sub titlul: Istoria bisericeasca
universala si statistica bisericeasca, ed. a 2-a, t. I-IV, Bucuresti, 1925-1928.

15
 Ioan (Irineu) Mihalcescu - Istoria bisericeasca universala cu notiuni
de Patrologie, t. I, vol. 1, Bucuresti, 1932,
Idem, Istoria bisericeasca universala de la 1054 pana azi, t. II, ed. a
2-a, Bucuresti, 1932.
Alti istorici romani: T. M. Popescu, T. Bodogae, George Stanescu, Gh.
I. Moisescu, St. Lupsa, Al. Filipascu, Al. Ciurea, N. Serbanescu, M. Pacurariu,
A. Jivi, I. G. Coman, M. Sesan, I. Ramureanu, V. Ionita.
Pentru bibliografie straina:
Fr. Heyer, Konfessionskunde, Berlin-New-York, 1977.
Kurt Dietrich Schmidt, Grundriss der Kirchengeschichte, 6 Auflage,
Göttingen, 1960.
R. Kottje und B. Moeller, Ökumenische, Kirchengeschichte, 4 Auflage, Bd.
I-III, München, 1983.
Jürgen Ahrendts, Bibliographie zur alteuropäischen Religionsgeschichte, 2.
Bond., 1965-1969, Berlin (New-York, 1974).

16
2. PERIOADA ÎNTA1I (PÂNĂ LA 324). ÎNTEMEIEREA BISERICII ŞI
RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI.

1. STAREA LUMII GRECO-ROMANE ŞI IUDAICE LA

APARIŢIA CREŞTINISMULUI
1.1. Starea lumii greco-romane
Mantuirotul s-a nascut la "plinirea vremii" asa cum ne spune Sfantul
Apostol Pavel la Galateni, IV, 4. Cu alte cuvinte, in acel moment conditiile
venirii Sale erau pregatite. Iar El a intemeiat Biserica pentru a-i continua
lucrarea mantuitoare pe care El a savarsit-o pentru rascumpararea oamenilor.
Întrucat Mantuitorul s-a nascut si a activat in Palestina, care a devenit astfel
leaganul crestinismului, se cuvine sa cunoastem situatia in care se afla aceasta
in momentul intemeierii Bisericii.
Asadar, Palestina facea parte din Imperiul roman. Acest imperiu era un
stat universal, avand Marea Mediterana la mijloc. El se intindea pe trei
continente, de la Oceanul Atlantic si Marea Nordului pana la granita Armeniei,
Arabiei si Marea Rosie, din Britania, de la Tin si Dunare pana la marginea
Saharei si a Etiopiei. Întinderea cea mai mare a avut-o sub imparatul Traian
(98-117), cand Imperiul roman cuprindea si Dacia, ajungand pana la Marea
Caspica si Golful Persic. Denumit si "lumea" (oixovmenh, Luca, II, 1), la
venirea Mantuitorului acest imperiu se afla la apogeu ca intindere, putere si
organizatie. Din punct de vedere politic Împaratul Augustus (31. i. d. Hr. - 14.
d. Hr.) a creat un sistem politic numit "Principatul", deoarece imparatul, cu
toate ca impartea puterea suprema cu Senatul roman, se considera "Princeps",
adica primul dintre senatori. Sistemul acesta va fi desfiintat de imparatul
Diocletian (284-305), care va inaugura un nou sistem politic numit
"Dominatul".
Desi nu se cunoaste cu exactitate cifra populatiei Imperiului roman din
timpul lui Augustus, unii istorici o apreciaza cu probabilitate intre 60-120 de

17
milioane. Între orasele mai importante amintim: Roma (caput mundi),
Alexandria (cu marea sa biblioteca), Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic,
Cartagina, Lugdunum, (Lyon) si altele.
Conducerea statului o avea Împaratul si Senatul (numita diarhie), iar
Imperiul era impartit in provincii de trei categorii: 1. provincii imperiale,
conduse de un legat, care reprezenta pe imparat (numit legatus Augusti pro
praetore); 2. provincii senatoriale, conduse de un proconsul. }n aceste
provincii romanizarea a fost foarte puternica.
3. Mai existau unele provincii cu o situatie speciala, conduse de un
procurator (epitropos), cum au fost: Egiptul, Palestina si Mauritania.
Provinciile erau conduse de un concilium pe cand orasele se conduceau
singure.
Comunicatia in Imperiu era relativ usoara si intensa, facandu-se atat pe
mare, cat si pe uscat, unde exista o retea de drumuri foarte bine inzestrata.
Ordinea si linistea Imperiului erau asigurate de catre armata, functionari si legi
la adapostul carora erau garantate pacea, cultura si siguranta. Prin pacea
impusa noilor teritorii cucerite (pax romana) s-a creat acestora o situatie
binefacatoare, apreciata chiar si de crestini. Întrucat in teritoriul Imperiului
granitele au fost desfiintate, au fost facilitate legaturile dintre popoare ca si
amestecul populatiei de diferite neamuri. Acum marile orase se
internationalizeaza, iar cultura se unifica aducand un mare aport la insasi
unificarea statului. Aceasta a permis si intinderea culturii (eleniste, de la
Alexandru cel Mare +323 i. d. Hr.).
Limba comunca mai folosita era limba greaca in dialectul comun - h
xoinh dialextos -, in care au fost scrise si cartile Noului Testament. Acest
dialect era inteles si vorbit aproape in intregul imperiu si, mai ales, in Rasarit si
in orase. de aici elenizarea s-a raspandit tot mai mult, contribuind si la
romanizarea provinciilor si la unirea culturala a acestora. totusi, unele provincii

18
si-au pastrat inca specificul lor, iar populatiile barbare se adaptau mai putin
culturii greco-romane.
Starea religioasa
Popoarele vechi, in afara de poporul iudeu, erau politeiste si idolatre,
fiecare popor avandu-si religia sa. Romanii, buni diplomati, le tolerau pe toate,
in afara de acele culte care erau socotite periculoase, ca cel al druizilor din
Galia, unele culte siriene si egiptene, apoi crestinismul.
Religia de stat a romanilor era in decadenta. Augustus, primul imparat
roman, s-a autointitulat si "Pontifex maximus", fiind seful religios suprem al
romanilor.
Ca si religia romana, si cea greceasca era in plina decadenta. O anumita
preponderenta o aveau misterele - mai ales cele din Eleusis, care, prin
caracterul lor mistic, aveau o mare influenta. Îndeosebi unele zeitati orientale
ca Cybele, Attis, Isis, Osiris, erau foarte populare. Multe dintre ele aveau chiar
si idei religioase, ca: idea de pacat, de renastere, de curatire, de nemurire,
aveau unele rituri si ospete sacrale, erau entuziaste si prozelitiste, tindeau spre
monoteism si universalism. Forate popular era cultul zeului Mithra
(mithraismul) zeul soarelui (deus sol invictus), adorat mai ales de armata care
l-a raspandit in toate provinciile, in secolul III-IV d. Hr.
În urma amestecului de popoare si de culte, in Imperiul roman s-a nascut
un puternic curent numit "Sincrestim religios" sau theocrasie care tindea sa
formeze o religie universala prin inlaturarea unora dintre religiile popoarelor.
Se raspandea acum tot mai mult idea de mantuire, de monoteism, de
raspundere morala, de ispasire personala, contribuind astfel ;a pregatirea
terenului pentru primirea crestinismului.
Nevoile religioase si morale erau marite, fara ca religiile si cultele
pagane sa le poata satisface. Acestea nu invatau morala, cum facea religia
mozaica sau crestinismul. Dimpotriva, zeii lor erau pilde de imoralitate ba, in
unele culte orientale desfraul avea caracter religios, cultic. Imoralitatea slabea

19
astfel familia (femeia si copiii erau inferiori, ultimii putand fi chiar aruncati) si
societatea.
Sub raportul social, situatia era si ea dezastroasa. Clasa privilegiata,
bogatii traiau, cei mai multi, in lux si in placeri. Unii stapaneau domenii intinse
si aveau sute de mii de sclavi, lipsiti de drepturile si demnitatea de oameni. ei
erau asemenea animalelor sau uneltelor, puteau fi batuti, maltratati, vanduti,
ucisi, despartiti unii de altii. Nici chiar casatoria nu le era recunoscuta.
Putinii oameni liberi duceau o viata grea si umilita, traind la Roma din
ajutorul statului si al patronilor (clienti).
Toate acestea au facut ca criza sociala sa fie tot mai mare. O anumita
usurare aduceau totusi, unele asociatii de ajutor reciproc, mai ales pentru
inmormantare, numite "sodalicia, collegia funeraticia, collegia tenuiorum" -
colegiile celor saraci.
Filosofia timpului era reprezentata din trei sisteme mai insemnate:
a) Epicureismul - care accepta ca principiu moral placerea, nega
Providenta si invata indiferenta religioasa.
b) Scepticismul - preferat de noua Academie a lui Carneade, care era
imoral,
c) Stoicismul - care invata poteismul, socotea ca lumea era condusa de
necesitate (destin), admite chiar ca raul este necesar; in morala recomanda
apatia (abstine et sustine), justifica viciile si sinuciderile. Stoicismul, desi
inconsecvent si contradictoriu, a influentat cel mai puternic socitatea romana.
Din punct de vedere moral, privea pe oameni ca semeni (Seneca), idee pretuita
mai ales de crestini.
Sub aspect religios-moral o oarecare influenta au mai avut si
neopitagorismul si neoplatonismul (secolul III). Dar, in general, asa cum
religia era sincretista, filosofia era eclectica. Ea culegea idei din mai multe
sisteme, pregatind intr-o oarecare masura, calea pentru propoveduirea ideilor
crestine.

20
 Totusi, au existat filosofi ca Cels, Porfiriu, Ierocies, Iulian Apostatul s.
a. care au fost mari adversari ai crestinismului.
Rezumand, se poate spune ca: la aparitia crestinismului situatia lumii
antice era in parte favorabila raspandirii lui. De aceea a si fost posibila
intinderea lui rapida. La acea data exista un stat universal, pace, ordine, cai si
mijloace de comunicatie, amestec si apropiere de popoare si de idei, unificare
culturala, o limba inteleasa aproape de toti.
Raspandirea crestinismului mai era favorizata de insuficienta religioasa
si morala a politeismului greco-roman, de propaganda cultelor orientale si a
filosofilor, de situatia sociala a lumii vechi.
Existau insa si elemente nefavorabile, ceea ce a facut ca rezistenta
paganismului, polemica anticrestina si persecutii indurate de crestini sa se
intinda pana la publicarea edictului de la Milan (313), de catre Constantin cel
Mare.

1.2. STAREA LUMII IUDAICE

Se stie ca la anul 536 i. d. Hr. regele persilor Cyrus, a distrus pe
babiloneni. Scapati din captivitate, iudeii si-au putut rezidi templul sub
conducerea lui Zorobabel si s-au reorganizat.
La randul sa, regatul persilor a fost desfiintat de Alexandru cel Mare, in
secolul IV i. d. Hr. (+323 i. d. Hr.). Acesta insa i-a favorizat pe iudei,
folosindu-i ca element de colonizare in orasele infiintate de el. Dupa moartea
lui Alexandru, urmasii sai (diadohi) au impartit imperiul, Palestina ramanand
in stapanirea celor din Siria (seleucizi). Acestia (seleucizii) s-au purtat aspru cu
iudeii, incercand sa-i elenizeze si sa le distruga credinta. Evreii insa s-au purtat
eroic si si-au pastrat fiinta si religia.
Dupa miscarea fratilor Macabei, Ierusalimul ajunge din nou in puterea
evreilor care s-au reorganizat si au atins un inalt nivel sub regele Ioan Hircan
(135-105 i. d. Hr.).

21
 Întrucat in luptele pentru mostenirea tronului urmasii lui Ioan Hircan
apeleaza la romani, acestia din urma vor trage foloasele de pe urma
tulburarilor.
La anul 63 i. d. Hr. generalul roman Pompei intervine in Palestina si
cucereste Ierusalimul, iar iudeii platesc tribut romanilor.
La anul 30 i. d. Hr., romanii au pus ca rege al Iudeei pe idumeul Irod cel
Mare. Acesta a rezidit templul iudaic, a ridicat orasul Cezareea pe tarmul Marii
Mediterane, care a devenit si capitala politica a Palestinei, a introdus in
Palestina jocuri pagane si a slabit influenta preotilor iudei.
La anul 750 a. U. c. Irod a murit, iar romanii au impartit Palestina intre
fiii acestuia: Arhelau, Irod Antipa si Filip. Între 41-44 Irod Agripa, nepotul lui
Irod cel Mare a devenit rege al intregii Palestine. Ţara era condusa numai de
procuratori romani, iar asuprirea iudeilor se inaspreste. Sub imparatul Nero
(54-68) a izbucnit razboiul iudaic, ceea ce a adus cu sine riposta dura a
romanilor. Ierusalimul este cucerit, iar templul distrus de catre Titus
Vespasianus in anul 70.
Partidele erau doua la numar: Fariseii erau aparatorii Legii mozaice si
pastratorii traditiilor religioase. Ţineau la interpretarea clasica si religioasa a
Legii si erau foarte preocupati de viata religioasa. Fiind ostili stapanirii
romane, aveau multi aderenti dintre preoti, invatatori de Lege (soferim), mai
tot poporul fiind de partea lor. Ei ajunsera sa fie formalisti, ceremoniosi,
ipocriti, cazuisti. Cu toate acestea, unii, ca Nicodim, au fost favorabili
Mantuitorului si crestinismului.
Saduceii - partid preotesc aristocratic, avea membri din randurile
oamenilor bogati. Erau liberali, indiferenti, acomodati cu stapanirea straina si
cu ideile vremii.
Ei respectau ca obligatorie e numai Legea scrisa, nu si interpretarea ei
orala. Negau Providenta, Învierea, viata vesnica, existenta ingerilor si a
demonilor. Aveau putina influenta in popor. Au fost insa adversari ai

22
Mantuitorului si ai crestinismului. În sinedriu, fariseii si saduceii se dezbinau si
se combateau adesea, asa cum s-a intam,plat si cand au judecat pe Apostoli.
Esenienii sau esenii (eseii) - erau o secta iudaica influentata de idei
religioase straine. erau asceti ce traiau in apropiere de Marea Moarta.
Respingeau sacrificiile de animale si nu participau la cultul de la templu.
Aveau preotii lor, ospete religioase, un cult al soarelui si al ingerilor, desi
admiteau ca Dumnezeu este unul.
Practicau comunitatea bunurilor, erau contra sclaviei, a juramantului si
a folosirii armelor, admiteau nemurirea sufletului, dar nu si invierea trupului.
Gradele superioare se obtineau de la casatorie si de la placeri.
Terapeutii - erau tot o secta iudaica din jurul Alexandriei (Egipt).
Duceau o viata contemplativa si se ocupau cu citirea Vechiului Testament, pe
care-l interpretau alegoric. Aveau agaoe religioase cu cantece si dansuri.
Samarienii erau locuitori ai Samariei. Populatie amestecata, iesita din
iudei si neiudei, samarienii nu respectau intreaga Lege, ci tineau numai
Pentateuhul lui Moise, erau monoteisti, aveau un templu pe muntele Garizim si
pastrau ideea mesianica.Între samarineni si iudei era ura mare. Dintre
samarineni au provenit unii eretici ca: Dositei, Simon Magul, Menandru.
Diaspora (imprastierea) iudaica
Datorita diferitelor cauze ca:deportari, colonizari, captivitati, emigrari,
interese comerciale sau privilegii, multi iudei s-au raspandit in afara Palestinei.
Ei au format chiar colonii importante la Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia,
Damasc, Corint. Au fost favorizati atat de Alexandru cel Mare, cat si de
romani. Iudeii si-au format comunitati proprii si autonome, aveau sinagogile si
justitia lor, le era permis cultul mozaic si respectarea sabatului. Erau scutiti de
serviciul militar, de razboi, de cultul oficial si imperial, de obligatiile
nepotrivite cu prescriptiile Legii lor. Au facut un intens prozelitism, ceea ce i-a
determinat pe unii imparati ca: Adrian (117-138) si Septimiu Sever (193-211)
sa interzica prozelitismul iudaic.

23
 Prozelitii erau si ei de mai multe feluri:
- prozelitii dreptatii sau fiii aliantei - care primeau circumciziunea si
participau la sacrificii,
- tematorii de Dumnezeu - care respectau doar cele 10 porunci,
observau sabatul, curatirile rituale, deosebirea dintre mancarurile curate si
necurate.
La inceput, diaspora si prozelitismul iudaic au avut un mare rol in
raspandirea crestinismului.
De obicei, misionarii crestini se adresau iudeilor si prozelitilor din
comunitatile iudaice. Iudaismul functiona, de obicei, ca o punte pentru trecerea
la crestinism
În contact cu lumea cealalta, ideile religioase ale iudeilor din diaspora
erau mai largi, iudeii fiind mai putin formalisti decat cei din Palestina. Ei
admiteau chiar ca si alte popoare pot sa primeasca Legea mozaica si sa
dobandeasca mantuirea.
Dupa exilul Babilonului, iudeii palestinieni au devenit mult mai
formalisti, mai ritualisti, mai cazuisti, respectand mai mult litera decat duhul
Legii. Apoi, stapanirile straine i-au facut chiar sa-si schimbe ideile mesianice,
asa incat Mesia era asteptat mai mult ca un erou, ca un eliberator national al
poporului iudeu din robia straina, decat ca un Mantuitor al lumii. De aceea, s-a
ajuns ca iudeii sa nu-L inteleaga pe Iisus Hristos, sa nu-L accepte ca pe
adevaratul Mesia, ci sa ceara sa fie osandit.
Cu toate acestea, iudaismul cu pastrearea ideii mesianice a pregatit calea
pentru raspandirea crestinismului mai mult decat oricare alta imprejurare
cunoscuta in istorie.
A se vedea:
C. Daniel, Esenienii si Biserica primara, in "S. T.", XXVI (1974), nr. 9-10, p.
707-716.
D. Tudor, Figuri de imparati romani, vol. I, Bucuresti, 1974, p. 80-104.

24
N. A. Maskin, Principatul lui Augustus, trad. S. Samarian, Bucuresti, 1954.
M. Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, trad. rom. de C. Baltag,
Editura ştiintifica, Bucuresti, 1991, p. 227-301.

2. IISUS HRISTOS, MÂNTUITORUL LUMII

Mantuitorul Iisus Hristos a fost o persoana istorica, reala, fapt pentru
care viata si activitatea Sa pot fi expuse in mod cronologic, la fel ca la oricare
alta persoana istorica.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a facut "la plinirea vremii" (Gal. IV, 4)
adica atunci cand omenirea era pregatita de ajuns pentru a-L putea primi.
Activitatea Sa a fost precedata de Ioan Botezatorul, ultimul profet al
Vechiului Testament. Acesta ducea viata de ascet, boteza si predica cu atata
putere incat multi alergau la el si se botezau intrebandu-l daca nu este el Mesia.
El nega spunand ca nu este decat "Înaintemergatorul Domnului".
Pentru predica lui, Ioan a fost arestat de Irod Antipa (4 i. Hr. - 39 d. Hr.)
fiul lui Irod cel Mare, intemnitat la Macherus si apoi decapitat.
Ucenicii sai, numiti "ucenicii lui Ioan", s-au mentinut cateva zeci de ani.
Ei practicau un botez si aveau rugaciuni si posturi proprii. Dintre ei, apostolii
Andrie si Ioan L-au urmat apoi pe Mantuitorul. Despre Ioan Botezatorul avem
stiri in Evanghelie si in lucrarea lui Iosif Flaviu Antichitatile iudaice (XVIII,
5). I. Flaviu a fost impresionat de acest "om bun, care indemna pe iudei la
virtute, dreptate si pietate" (Cf. Eusebiu, Istoria bisericeasca, I, XI, 5).
Cronologia vietii Mantuitorului
Desi nasterea lui Iisus Hristos este cel mai insemnat eveniment din
istoria mantuirii, data ei nu se cunoaste precis, caci Dionisie cel Mic
calculase gresit era crestina, punand acest eveniment mai tarziu decat a fost, la
753 a. U. c. }n realitate, Iisus Hristos s-a nascut inainte cu un an sau doi de
750 a. U. c., anul mortii lui Irod cel Mare. Indicatii de timp referitoare la
nasterea sau viata Mantuitorului gasim in Evanghelie: Domnia imparatului

25
Octavia Augustus (31 i. Hr. - 14 d. Hr.), proconsulatul lui Quirinius, timp de
pace, un recensamant, uciderea pruncilor, moartea lui Irod, inceputul activitatii
publice a Sfantului Ioan Botezatorul, anul XV al domniei imparatului Tiberiu
(14-37), cand Iisus avea "cam treizeci de ani" (Luca, III, 23) si la zidirea
templului lui Irod.
Istoricii au stabilit urmatoarea cronologie a vietii Mantuitorului:
La 25 martie 749 a. U. c. a avut loc Bunavestire. Cand s-a ordonat
inscrierea oficiala, Iosif si cu Maria au venit din Nazaret la Betleem pentru a se
inscrie in liste (Luca, II, 1-6). La 25 decembrie 749 a. U. c. s-a nascut pruncul
din Fecioara Maria si la 1 ianuarie 750 i s-a dat numele de Iisus (Mt. I, 25).
Aratandu-se steaua de la Rasarit, la 6 ianuarie 750 au venit magii (astronomi
babiloneni) si s-au inchinat Pruncului, aducandu-i aur, tamanie si smirna,
simbolizand cele trei demnitati ale lui Hristos: imparat - aur, arhiereu - tamanie
si invatator - smirna. }nstiintati de inger, magii nu se mai intorc pe la Irod.
Suspicios, acesta ordona uciderea pruncilor. Pentru a-L salva pe Iisus, Iosif si
Maria (impropriu numiti "Familia Sfanta") au fugit in Egipt, dupa ce a avut loc
ducerea Pruncului la Templu. Au stat in Egipt pana in toamna anului 750 cand
pe tronul iudeu se afla Arhelau, urmasul lui Irod (care murise la 10 aprilie
750). Afland de acest eveniment, Iosif, Maria si Iisus se intorc la Nazaret. De
acum pana la varsta de 12 ani, deci in anul 762 a. U. c. nu se mai cunoaste
decat momentul povestis de Luca. Venit cu parintii la Ierusalim, Iisus va
predica in sinagoga in fata inteleptilor iudei, dand de inteles ca este fiul Tatalui
(Lc. II, 41-49).
În anul 15 al domniei lui Tiberiu (779 a. u. c. sau 26 e. n.) si-a inceput
activitatea Sfantul Ioan Botezatorul.
La 6 ianuarie 780 sau anul 27 al erei crestine Iisus a venit la Ioan sa fie
botezat. Acum a avut loc aratarea Sfintei Treimi, Teofania. Iisus avea "aproape
30 de ani" (Lc. III, 21-23). Prin februarie 780 (27 crestin) Hristos si-a inceput

26
activitatea publica, mergand prin toata Palestina si, alegandu-si 12 ucenici,
invata si facea minuni (Lc. VI, 1 u.).
Durata activitatii publice a Mantuitorului nu este nici ea sigur
cunoscuta, variind dupa unii cercetatori intre 1-3 ani.
De pilda unii eretici ca alogii, respingeau Evanghelia de la Ioan si
Apocalipsa, respingand si invatatura despre Logos, cuprinsa in ea. Credeau ca
Mantuitorul a activat public doar un an. Epifanie (+433) i-a numit alogi: alojoi
- cei fara Cuvant, cei ce neaga pe Logos, adica cei ce contesta pe Cuvantul lui
Dumnezeu. În sens de blam mai erau numiti alogii cu intelesul: "cei fara de
ratiune" caci "Logos" (lojos) - ratiune. Ca si acestia, ghosticii considerau si ei
ca activitatea publica a Mantuitorului a durat doar un an. Ipoteza aceasta a fost
reluata si de unii istorici bisericesti din secolul XIX.
Cercetatorii au stabilit insa destul de precis sirul evenimentelor din viata
lui Iisus, si anume:
El a petrecut Pasha anului 781-782 (Ioan V, 1) si a anului 782-783, iar
inaintea Pastelui din anul 783 sau 30 al erei dionisiene, a intrat triumfal in
Ierusalim. Era 9 Nisan sau 2 aprilie (Lc. XIX, 33 u. - XXII, 1 u.).
Miercuri, 12 Nisan sau 5 aprilie 783 a avut loc vanzarea Mantuitorului
pe 30 de arginti (Mt. XXVI, 14), iar Joi seara, 13 Nisan sau 6 aprilie a avut loc
Cina cea de Taina. Apoi, Mantuitorul a plecat in gradina Ghetsimani, unde a
fost prins (Lc. XXII; Mt. XXVI; In. XIII).
În cursul noptii Iisus a fost judecat de Sinedriu, iar in zorii zilei de vineri
14 Nisan sau 7 aprilie a fost dus in fata lui Pontiu Pilat. Dar iudeii n-au intrat la
judecator, ci au asteptat afara ca sa nu se spurce si sa poata manca "pasha" (In.
XVIII, 28). Atunci Pontiu Pilat L-a intrebat: "Ce este adevarul?"Însa nu a
primit nici un raspuns, caci iisus Hristos era Însusi Fiul lui Dumnezeu (In.
XVIII, 38).
La 9 dimineata Hristos a fost dus pe Golgota, iar la ora 12, adica ceasul
al saselea, aavut loc rastignirea. În ceasul al noualea adica ora 3 d. m. dupa ce

27
a murit, Iisus a fost asezat in mormantul pecetluit, punandu-se paza romana la
mormant. Şi astfel, in ceasul al 12-lea iudeii s-au putut spala pe maini pentru a
manca Pasha.
Ca si anul nasterii, anul mortii Mantuitorului variaza la diferitii scriitori
crestini.
Unii considera ca e vorba de anul 28, altii 29, 30, 32 sau 33 al erei
crestine. Întrucat insa Mantuitorul a murit pe cruce intr-o vineri, in ajunul
pastilor iudaice, calculele cele mai potrivite sunt de acord cu anii 30 sau 33,
cand pastile iudaice au cazut sambata. Parerea cea mai intemeiata si admisa de
cei mai multi este data de 7 aprilie, anul 30 (783 a. u. c.), considerand ca
Mantuitorul a trait pe pamant 33 de ani, 3 luni si 20 de zile, activand public 3
ani si 3 luni, adica de la 6 ianuarie 780, cand S-a botezat, pana la 14 Nisan 783
(27 si 30 ai erei crestine intarziate) cand a fost rastignit.
Evenimentele mai importante din viata Mantuitorului sunt
urmatoarele: nasterea la Betleem, recensamantul lui Augustus, proconsulatul
lui Quirinius, fuga in Egipt, intoarcerea in Galileea si episodul de la 12 ani,
cand predica in sinagoga (Lc. II, 42-51). Ipotezele rationaliste dupa care El ar
fi invatat la preotii din Egipt sau in India nu au temei istoric.
Din activitatea mesianica a lui Iisus Hristos Evangheliile relateaza
despre: botezul Lui de catre Ioan (Mt. III, 13-17; Mc. I, 9-11), chemarea
Apostolilor (Mt. X, 1-6), propovaduirea insotita de minuni in Galileea, Iudeea
si Ierusalim, intrarea triumfala in Ierusalim, prinderea, judecarea,
condamnarea, rastignirea, moartea, invierea si inaltarea Lui. Prin activitatea Sa
de invatator, profet si facator de minuni, El a facut o puternica impresie asupra
poporului, dar a starnit si ura conducatorilor iudei.
Iisus Hristos a vorbit si a lucrat in numele, cu autoritatea si cu puterea
lui Dumnezeu. El a declarat dumnezeirea si misiunea Lui mesianica
mantuitoare, a avut o viata morala de o curatenie si o inaltare sufleteasca unica.

28
 Învatatura Lui este divina. Evanghelia - vestea cea buna - propovaduita
de Iisus Hristos nu a avut un mesaj politic sau social, ci religios si moral. Ideea
centrala a propovaduirii Sale este "Împaratia lui Dumnezeu" sau "Împaratia
Cerurilor", inteleasa ca o noua ordine adusa lumii, ca stare de credinta, de
virtute si de fericire sufleteasca. Învatatura sa nu se limita la iudei, ci era
destinata lumii intregi. El a venit sa "plineasca Legea" (Mt. V, 17), innoind si
innobiland continutul notiunilor religios-morale vechi. El este Fiul lui
Dumnezeu, participand la fiinta dumnezeiasca: "Eu si Tatal una suntem" (In.
X, 30; XIV, 10-13; XV, 23; XVI, 15-32). Prin monoteismul si spiritualitatea
adisa, Iisus Hristos inlatura politeismul si idolatria. A schimbat si a innoit
cultul cerand o inchinare "in duh si adevar" (In. IV, 22-24). De asemenea, in
morala aduce ca principiu suprem iubirea de Dumnezeu si de semeni ca frati.
El nu a adus numai ideea, ci si pilda, dandu-si chiar viata pentru noi.
Prin invatatura, prin viata si faptele Sale, Mantuitorul a fost "un semn de
contrazicere" (Lc. II, 34). Daca pe unii i-a atras, facandu-i ucenici,
conducatorii iudei care asteptau un alt fel de Mesia, razbunator, L-au socotit
inselator, agitator, blasfemator. feriseii Îl condamnau fiindca El combatuse
formalismul si ipocrizia, iar saduceii pentru ca nu credeau in inviere si in
nemurirea sufletului, invatate de El. Ba, mai mult, ei socoteau mesianismul
periculos din punct de vedere politic. Arhiereul, care era un saducheu, a
declarat uciderea lui Iisus ca o necesitate politica, iar fariseii, cu exceptia
catorva, nu s-au opus. Desi ucis prin rastignire, care era moarte rusinoasa,
invatatura Lui a fost continuata de Apostolii Sai care au organizat Biserica
instituita de El la Cincizecime.
Izvoarele istorice ale vietii lui Iisus sunt scrierile Noului Testament,
scrieri crestine din veacul primar si scrieri necrestine, iudaice sau pagane.
Evangheliile desi nu au scopul de a face o biografie completa si datata
riguros, ne dau informatiile cele mai valoroase privind viata si activitatea
Mantuitorului. Exista si o serie de scrieri apocrife, Evangheliile lui Iacob cel

29
Tanar, a lui Toma israelitul, a lui Nicodim, a copilariei lui Iisus, a nasterii
Mariei s. a. Acestea contin unele elemente istorice, cunoscute din traditia
crestina, dar sunt tarzii si tendentioase.
Ştirile din izvoare necrestine despre Iisus Hristos sunt putine. S-a
pastrat o Epistola a unui sirian, Mara, catre fiul sau Separion, in limba
siriana. În ea se vorbeste despre "inteleptul rege" al iudeilor, a carui moarte a
ruinat poporul iudeu. Scrisa intre anii 70-170, epistola este de autenticitate
indoielnica.
Întrucat Mantuitorul nu a scris nimic, tot neautentice sunt: Scrisoarea
unui rege (toparh) al Edesei, Abgar V Ukama (Cel Negru, 4 i. Hr. - 7 d. Hr.
si 13-50 d. Hr.) catre Iisus Hristos si Raspunsul Mantuitorului catre Abgar
(Vezi Eusebiu, Ist. bis. I, 13, 6-10).
Tot apocrife sunt: Acta Pilati si Epistola lui Lentulus provenind din
secolul III. Cea dintai vorbeste batjocoritor despre Iisus, in timp ce a doua face
o descriere frumoasa a chipului Acestuia, dupa care s-a inspirat iconografia
crestina.
Între marturiile iudaice se remarca lucrarea "Antichitatile iudaice"
(XX, 9, 1) scrisa de iudeul Iosif Flaviu (37/38 - 100/105). Acesta vorbeste
despre uciderea lui Iacob, "fratele lui Iisus Hristos" (Eusebiu, Ist. bis. II, 23,
21-24). Pe Iisus îl considera (XVIII, 3, 3) un invatator al adevarului si facator
de minuni, zicand: "Acesta era Hristos" - "O Ceistoj ovtoj hn" (Eusebiu, Ist.
bis. I, 11, 7-8). Desi Adolf von Harnack accepta autenticitatea acestui text, unii
il considera doar o interpolare a unui copist tarziu, caci nu era cunoscuta de
Origen (+254).
Filon si Justus din Tiberiada (secolul I) n-au scris despre Hristos.
Rabinul Eliezer ben Hyrcan (secolul II) zice ca a cunoscut pe un
discipol al lui Iisus Nazarineanul.

30
 Lipsa izvoarelor iudaice despre Mantuitorul e explicabila, fiindca ei
asteptau un erou, un eliberator. Ei nu vorbeau despre Mesia fiindca
mesianismul lor nu convenea romanilor care ii suspectau.
Dupa secolul al II-lea iudeii incep sa-L caomnieze pe Iisus, in cartea
"Sefer toldot Iesu" ("Cartea originii lui Iisus") dovedita a fi un pamflet din
Evul MEdiu.
Epistola lui Benan care se voia scrisa la anul 83 d. Hr. de un pretins
medic egiptean, nu este decat un fals plasmuit de "descoperitorul" ei, Ernst
Edler von der Planitz, 1910..
Scriitorii romani care amintesc despre Iisus Hristos sau despre
crestinismul incepator sunt: Proconsulul Bitiniei, Pliniu cel Tanar, intr-o
Scrisoare catre imparatul Traian (ep. X, 97), istoricii Tacit (55-120 d. Hr.)
si Suetoniu (69-141 d. Hr.). Pliniu cel Tanar, in Scrisoarea sa catre
imparatul Traian din anul 111-112, vorbeste despre adunarea crestinilor
pentru cult intr-o anumita zi - stato die - (Duminica) si despre adorarea lui
Hristos ca Dumnezeu (carmen Christo quasi Deo dicere).
Istoricul Tacit (+120), aminteste suferintele indurate de crestini in
timpul persecutiei lui Nero din anul 64 "Annales XV, 44).
Istoricul Suetoniu (+141), vorbeste despre expulzarea iudeilor din Roma
in anul 49 de catre imparatul Claudiu (41-54), care se agitau din cauza lui
Hristos - "Judaeos, impulsore Chresto continue tumultantes, Rome expulit"
(Vita Claudii 25, 4) Chrestus este, fara indoiala, Hristos. Se aflau atunci in
Roma circa 10.000 de iudei, unii care credeau in Hristos, altii nu. Datorita
edictului imparatului Claudiu, a trebuit sa plece din Roma familia de iudei
Aquila si Priscilla, pe care Apostolul Pavel i-a intalnit la Corint in 52 (Fapte
XVIII, 2). În alt loc din istoria Sa, Suetoniu vorbeste despre torturarea
crestinilor sub imparatul Nero (Vita Neronis, 16, 2), in anul 64, cand a
izbucnit incendiul Romei.

31
 Mentiuni despre crestini se mai gasesc la medicul Gallesnus si la retorul
Froton. Lucian de Samosata si Cels (secolul II) vorbesc despre crestini mai
mult. Cels, intr-o carte speciala indreptata contra crestinilor - logoj alhqhj
(Cuvant adevarat), insulta si acuza pe crestini.
Tacerea sau rezerva scriitorilor pagani este si ea explicabila. Ei vedeau
in crestinism o secta iudaica dispretuita sau o superstitie orientala, iar in Iisus
Hristos un amagitor, un instigator demagog, condamnat la moartea pe cruce de
autoritatea romana. La Roma, crestinismul era o religie dispretuita, putin
insemnata. În multimea de culte, care patrunsera in Pantheonul roman,
crestinismul, cel putin la aparitia sa, nu pute atrage atentia romanilor in chip
deosebit.

BIBLIOGRAFIE
EM. VASILESCU, Istoria religiilor, ed. a II-a, Bucuresti, 1983, p. 385-408.
IDEM, Viata Domnului nostru Iisus Hristos si viata altor intemeietori de
religii, in "M. M. S.", L (1974), nr. 7-8, p. 546-560.
M. ELIADE, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol II, Bucuresti, 1986, p.
321-350.
I. RAMUREANU, Cinstirea Sfintelor icoane in primele trei secole, in "S. T.",
XXIII (1971), nr. 9-10, p. 621-671. La p. 657-661: Corespondenta regelui
Abgar al Edesei cu Mantuitorul.
IDEM (PULPEA), Marturii profane despre Sfantul Apostol Pavel si
Mantuitorul Hristos, in "B. O. R.", LIX (1941), nr. 11-12, p. 656-665.
P. REZUS, Istoricitatea Mantuitorului, in "S. T.", IX, (1957), nr. 3-4, p. 177-
199.
M. SESAN, Cronologia vietii Mantuitorului, in "Altarul Banatului", IV (1947),
p. 4-15 si Extras.
STERIE DIAMANDI, Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului, 3 vol. Bucuresti,
1943.

32
V. GHEORGHIU, Anul si ziua mortii Domnului nostru Iisus Hristos, Cernauti,
1925.
I. MIHALCESCU, Istoricul cercetarilor despre "Viata lui Iisus", in "B. O. R.",
XLI (1922), nr. 1, p. 49-63.
IEM, Cei dintai tagaduitori ai existentei lui Iisus, rev. cit. XXI (1897-1898), nr.
2, p. 194-205; nr. 3, p. 304-313.
ERNEST RENAN, Viata lui Iisus, trad. si cuvant inainte de Ion Papuc, Ed.
Crater, Bucuresti, 1990.
EMANUEL COPACIAN, Iisus din Nazaret, Ed. Dorris, Bucuresti, 1990.
PENTRU ÎMPĂRAŢII ROMANI
N. A. MASKIN, Principatul lui Augustus, trad. S. SAMARIAN, Bucuresti,
1954.
D. TUDOR, Figuri de imparati romani, t. I, Bucuresti, 1974, p. 20-104.
PLINIU CEL TA1N{R, Opere complete, trad. Liana Manolache, Bucuresti,
1977.
LUCIAN DE SAMOSATA, Scrieri alese, Bucuresti, 1983.

33
3. ÎNTEMEIEREA BISERICII. ACTIVITATEA SFINŢILOR
APOSTOLI ŞI A UCENICILOR LOR

3.1. ÎNTEMEIEREA BISERICII

La inaltarea Mantuitorului, credinciosii Lui formau doua grupuri
cunoscute: unul in Galileea (peste 500, I Cor. XV, 6), altul la Ierusalim (ca la
120; Fapte I, 15), traind in rugaciune, in asteptarea Mantuitorului promis (Ioan
XV, 26) si a botezului lor cu Duhul Sfant (Fapte, L, 4-5).
Apostolii au completat numarul lor, alegand prin sorti, in locul lui Iuda,
pe Matia, dintre credinciosii care, ca si ei, urmarisera tot timpul cuvantul si
activitatea Mantuitorului. Dupa zece zile de la inaltare, fagaduinta facuta de
Iisus s-a implinit, prin pogorarea Sfantului Duh, la 29 martie 783 sau 33 d. Hr.,
care a intarit pe Apostoli cu puteri si daruri supranaturale pentru misiunea lor
in lume (Fapte, II). Acum, la Cicizecime, a fost intemeiata, in chip vazut,
Biserica lui Dumnezeu care, prin propovaduirea Apostolilor se va raspandi si
organiza in intreaga lume. Prima comunitate formata acum la Ierusalim avea
"ca la trei mii de suflete". Crestinii duceau o viata noua "staruind in invatatura
Apostolilor, in comuniune, in frangerea painii si in rugaciuni" (F. A. II, 42). Ei
proveneau dintre iudei si prozeliti din Palestina si din diaspora.
La inceput, crestinii mergeau la templu, pentru rugaciune. Constituiau
insa o comunitate proprie, avand un cult special, frangerea painii si un nou
mod de viata.
Tot in templu predicau si Apostolii care adeseori faceau si minuni.
Succesul lor ii nelinistea insa pe conducatorii iudei (F. A., IV, 1-2) care nu
acceptau invierea lui Hristos. Cresterea numarului crestinilor ii ingrijora (F. A.,
IV, 4), fapt pentru care Apostolii vor fi arestati, adusi in fata Sinderiului si
cercetati asupra puterii si numelui lui Hristos, pe care Îl propovaduiau. Petru a
marturisit cu curaj pe Iisus cel Rastignit de iudei si inviat de Dumnezeu.
Sinedristii, incurcati de curajul lui Petru si de prezenta paraliticului vindecat, se

34
multumesc doar sa-i ameninte si sa le interzica sa mai vorbeasca in numele lui
Iisus, dupa care Apostolii sunt eliberati.
Crestinii traiau in pietate si dragoste frateasca, avand "o inima si un
suflet". Credinciosii din Ierusalim au realizat benevol si partial comunitatea
bunurilor, aducand fiecare "la picioarele Apostolilor" obolul lor. De aici se
dadea ajutor fiecaruia "dupa trebuinta". Asa a facut levitul Iosif din Cipru,
numit de Apostoli Barbana, adica fiul mangaierii (F. A., IV, 36-37).
Tot acum asistam si la prima masura disciplinara in Biserica luata de
Dumnezeu Însusi (F. A., V, 1-11). Doi soti, Ananie si Safira, voind sa faca act
de caritate, au pastrat pentru ei o parte din venitul unei tarine vandute in folosul
comunitatii, spunand Apostolilor ca l-au adus intreg (F. A., V, 1-11). Au murit
pe loc, fiindca "mintisera Duhului Sfant". Ei nu erau obligati sa aduca totul in
ajutorul comunitatii si, ca atare, nu trebuiau sa minta.
Desi certati, urmariti si inchisi (F. A., VI, 12-24), Apostolii faceau noi
prozeliti, crescand astfel numarul credinciosilor. Dar odata cu inmultirea
credinciosilor crestea si numarul greutatilor. Asa incat, la propunerea
Apostolilor, crestinii au ales sapte Barbati "plini de Duh si intelepciune",
asupra carora Apostolii si-au pus mainile cu rugaciune. Erau primii slujitori
hirotoniti, diaconi. Acestia era Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena
si Nicolae. Datoria lor era aceea de a supraveghea si asigura buna randuiala la
mesele comune, dar puteau si predica (F. A., VI, 1-6). Curand se va inregistra
si primul conflict doctrinar al crestinismului cu iudaismul, inregistrandu-se
si primul martir al Bisericii, Sfantul diacon Stefan (F. A., VII, 1-60). Iar Saul
care era acolo, se invoise la uciderea lui Stefan (F. A., VIII, 1). Era anul 36 d.
Hr. Desi prigoana crestea, credinciosii vor propovadui in Samaria, unde Petru
il cearta pe Simon Magul (F. A., VIII), Fenicia, Cipru, Antiohia, Cezareea
Palestinei, unde sutasul Corneliu se boteaza cu toata casa sa (F. A., X), Etiopia
s. a.

35
 Prin botezarea familiei lui Corneliu se castiga un principiu important:
acela al primirii la crestinism si a celorlalte neamuri, nu numai a iudeilor.
Acest lucru va fi stipulat in mod expres la Sinodul apostolic tinut la Ierusalim,
la anul 50 (F. A., XV, 1-29). Sinodul apostolic a hotarat si regiunile pentru
misiune a Apostolilor: Petru la Babilon, Andrei in Schytya Mare, Iacob al lui
Alfeu in Egipt, Iuda Tadeu la Armeni, Matei in Arabia si Persia, Filip in Siria
si Matia in Etiopia.
În activitatea misionara, la Antiohia s-au remarcat curand Barbana si
Saul care intre timp devenise crestin. Aici, la Antiohia, "s-au numit mai intai
ucenicii crestini" (F. A., XI, 26). O alta comunitate importanta va fi cea de la
Damasc, in Siria. La Ierusalim a fost ucis Apostolul Iacob, fratele lui Ioan,
primul Apostol martir (anul 44), din porunca lui Irod Agripa (41-44), nepotul
lui Irod cel Mare. Petru va parasi si el Ierusalimul, ducandu-se "in alt loc" (F.
A., XII, 17). }l regasim la Antiohia, impreuna cu Pavel.
În fruntea comunitatii din Ierusalim era Iacob cel Mare, "fratele
Domnului", socotit de traditie primul om episcop. Sfantul Apostol Pavel il
stima in chip deosebit si-l numea "stalp al Bisericii". El nu pare a fi aceeasi
persoana cu Apostolul Iacov al lui Alfeu. Se bucura, insa, de o mare autoritate,
fiind ruda cu Mantuitorul (var) si datorita vietii sale ascetice, pline de evlavie.
A ramas la Ierusalim, pastorind in liniste pana la moarte (61-62). El a reusit sa
aplaneze neintelegerea dintre tendinta iudaizanta, care pretindea si crestinilor
proveniti dintre neamuri sa respecte Legea Mozaica, si tendinta opusa ei.

3.2. ACTIVITATEA APOSTOLILOR ÎN LUMEA PĂGÂNĂ

La anul 44 Irod Agripa a pornit o persecutie puternica impotriva
crestinilor. Acum moare Sfantul Apostol Iacov (cel Batran), fiul lui Zevedei.
Ceilalti Apostoli pleaca in diferite parti ale tarii pentru misiune. Din traditie,
Eusebiu si Crigen ne spun ca: Toma a propovaduit la parti si probabil, in
Persia si India; Andrei in Scythia; Ioan in Asia; Petru in Bitinia, Galatia,

36
Capodocia si Asia Proconsulara; Bartolomeu in India (Arabia Sudica) si in
Armenia (dupa o traditie orientala); Matei printre iudei, apoi la alte neamuri
(Cf. Eusebiu, Istoria bisericeasca, III, 1, 24; V, 10). Tot traditia ne spune ca
Matei ar fi mers in Etiopia unde a murit ca martir, fiind taiat cu fierastraul.
În ceea ce priveste activitatea Sfantului Apostol Petru, o traditie
consemnata de Eusebiu in Istoria bisericeasca (III, 1) spune ca acesta a
predicat si in Macedonia si probabil si in Pont.
Din Epistola I Cor., I, 12-13 aflam ca credinciosii din Corint, se numeau
unii ai lui Pavel, altii ai lui Apolo, altii ai lui Chifa (Petru), ceea ce inseamna
ca Petru a stat un timp si la Corint. O spune si Sfantul Clement al Romei (88-
97) in Epistola I catre Corinteni, scrisa in jurul anului 95.
Se stie ca in anul 64, anul persecutiei lui Nero, Petru se afla la Roma,
unde a fost inchis, dar a scapat. În anul 66 el a fost inchis a doua oara, la
picioarele Capitoliului, iar in anul 67 a fost rastignit cu capul in jos intre doua
borne din circul lui Nero. A fost apoi ingropat la Roma, in Vatican, langa calea
triumfala, bucurandu-se de cinstirea intregii lumi crestine (Fer. Ieronim, De
viris illustribus, I).
Traditia, relativ tarzie (secolul III-IV), care-l numeste "episcop" intai la
Antiohia, apoi la Roma, pe care se bazeaza primatul papal, are un caracter
legendar, provenind din scrieri apocrife si este contrara faptelor istorice
cunoscute.
Se stie ca Apostolii nu au pastorit ca episcopi in nici un oras din timpul
lor, deoarece ei asezau in cetati pe episcopi. Deminitatea de Apostol era
desigur superioara demnitatii de episcop. Istoricii bisericesti romano-catolici
din cei mai de seama recunosc ca aceea ce se stie despre Sfantul Petru este ca
el a mers la Roma, a desfasurat aici catva timp o activitate misionara si a murit
ca martir.
Ioan, fiul lui Zevedeu, a jucat un rol insemnat intre Apostoli. }mpreuna
cu Petru si cu Iacov cel Mare "fratele Domnului", sunt numiti de Sfantul

37
Apostol Pavel "stalpii Bisericii" (Galat. II, 9). Se crede ca Ioan a trebuit sa
ramana in Ierusalim pana la moartea Sfintei Fecioare Maria, pe care
Mantuitorul a lasat-o in grija lui sau poate chiar pana la inceputul razboiului
iudaic, in anul 66. Traditia bisericeasca cunoaste ca Sfantul Evanghelist Ioan a
predicat in Asia Proconsulara, indeosebi in capitala acesteia, la Efes. În
provincia Asia, in afara de Efes, a infiintat in mai multe orase Biserici
infloritoare, de care el face mentiune in Apocalipsa, cap. II si III. |tirea ca ar fi
murit la Ierusalim, ca si fratele sau Iacob cel Mare (de la Filip Sidetul), sau ca
ar fi suferit la Roma in persecutia lui Domitia, in anul 95 sau 96 (Tertulian), nu
este intemeiata. Exilul sau pe insula Patmos din Marea Egee, in anul 96 este
confirmat de Apocalipsa (I, 9). Moartea lui tarzie, pe la anul 100, a facut ca
prin el epoca apostolica sa se poata lega strans de cea postapostolica.
Andrei, fratele lui Petru, dupa marturia lui Origen si a istoricului
Eusebiu de Cezareea, ar fi predicat in Scythia, prin care poate fi inteleasa
regiunea de la Nordul Marii Negre, numita Scythia Major, sau mai sigur in
Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), in cetatile Histria, Tomis
(Constanta), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic), din Scythia Minor.
Dupa traditia crestina, Andrei a mers la Bizant, unde a pus episcop pe Stachys,
iar de aici a plecat in Ahaia sau Grecia, murind in orasul Patras, ca martir, fiind
rastignit pe o cruce in forma de X.
Despre Apostolul Tadeu (Lebeu), fratele lui Iacob cel Mic, se crede ca a
predicat in Palestina si a scris o epistola. Fiii lui au fost adusi la Roma, din
porunca lui Domitian (81-96). Erau socotiti suspecti de revolutie politica, fiind
"urmasi al lui David", dar, cand imparatul a vazut ca sunt oameni simpli, cu
mainile batatorite de munca, i-a lasat liberi (Eusebiu, Istoria bisericeasca, III,
19-20).
Apostolul Filip a fost confundat uneori cu diaconul Filip. El este numit
si evanghelist, adica misionar, si ar fi murit la Ierapole, in Frigia. Doua din

38
fiicele lui aveau darul profetiei; una din ele a murit la Efes (Eusebiu, Istoria
bisericeasca, III, 31).
Ştiri legendare spun despre Apostolul Simon Zelotul (Canaanitul) ca a
predicat in Persia si Babilonia, iar despre Matia, cel ales Apostol la sorti, in
locul lui Iuda Iscarioteanul, spun ca a predicat in Etiopia.
Ucenicii si colaboratorii Apostolilor au fost numerosi. Cei 70 (sau 72) de
ucenici ai Domnului Hristos mergeau predicand doi cate doi, altii insoteau pe
Apostoli sau lucrau cu ei. Barnaba este din cei mai insemnati; varul lui, Ioan
Marcu, a mers cu el si cu Sfantul Apostol Pavel in prima calatorie misionara,
intre anii 45-48, iar mai tarziu, a insotit pe Sfantul Petru. Dupa predica acestuia
a scris Evanghelia care-i poarta numele. Dupa o traditie veche, el a infiintat
Biserica din Alexandria Egiptului. Dintre colaboratorii Sfantului Apostol
Pavel, mai insemnati sunt: medicul Luca, autorul Evangheliei a treia si al
Faptelor Apostolilor, Sila (Silvan), Timotei, Tit, precum si cateva femei
devotate, care au adus misiunii crestine pretioase servicii.

BIBLIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ
PR. PROF. IOAN RAMUREANU, Noi consideratii privind patrunderea
crestinismului la traco-geto-daci, in "Ortodoxia", XXVI (1974), nr. 1, p. 164-
178.
IDEM, Sfinti si martiri la Tomis, I. Misiunea Sfantului Apostol Andrei in
Scythia Minor, in "B. O. R.", XCII (1974), nr. 7-8, p. 975-979.
DIAC. H. COJOCARU, Este primatul lui Petru un privilegiu de drept divin
dupa Noul Testament?, Sibiu, 1940.

39
4. SFÂNTUL APOSTOL PAVEL

Persoana si activitatea Sfantului Apostol Pavel sunt mai bine cunoscute

decat ale celorlalti Apostoli. Din faptele Apostolilor, scrise de ucenicul lui,
Luca, si din episoadele sale, se poate reconstitui in buna parte viata Sfantului
Apostol Pavel si se poate cunoaste mai ales sufletul lui (Fapte IX, 22, 23, 24,
26; Galat. I si II).
Cronologia vietii lui se poate stabili cu aproximatie, pe baza catorva date
cunoscute cu probabilitate, in jurul carora graviteaza viata Apostolului.
Înainte de convertire Pavel e cunoscut intai cu numele sau iudaic de
Saul (cel dorit). S-a nascut in orasul Tars, capitala provinciei Cilicia, in primii
ai erei crestine. Parintii lui erau iudei, cu oarecare bunastare, avand probabil un
atelier de tesut stofe din par de capra, din care se faceau mai ales mantale si
corturi, indeletnicire raspandita in regiune. Saul insusi a invatat aceasta
meserie. A primit in familie si in scoala de sinagoga o buna educatie si
instructiune religioasa, dupa traditia riguroasa a iudaismului.
Orasul Tars avea si scoli eline vestite, pentru care era comparat cu
Alexandria si Atena. Traind in mediu de limba si cultura greaca, Saul le-a
cunoscut in chip firesc si le-a insusit intr-o masura in care nu le poseda nici
unul din ceilalti Apostoli. Pe langa cultura elenista, el avea din familie dreptul
de cetatean roman. Ambele calitati au avut mare importanta in activitatea lui
misionara.
De foarte tanar, Saul a mers la Ierusalim, la scoala rabinica a
invatamantului Gemaliel, vestit atunci in toata lumea iudaica. La Ierusalim,
Saul avea o sora casatorita, mama lui Ioan Marcu, varul lui Barnaba. Pregatirea
lui, "la picioarele lui Gamaliei", are o deosebita insemnatate pentru viata si
misiunea lui. La scoala marelui rabin, Saul a invatat cu zel tot ce putea si
trebuia sa stie un iudeu, ca teologie (exegeza, drept, istorie, dogmatica,
morala).

40
 Despre infatisarea lui fizica, se stie de la el insusi ca nu era impunatoare.
Saul suferea de o boala suparatoare, pe care nu o numeste si pe care istoricii o
socotesc migrena, guta, oftalmie purulenta, epilepsie sau malarie, mai probabil
fiind cea din urma (era obisnuita in regiunea Tarsului).
Prin calitatile lui sufletesti, Saul era un geniu religios. Ganditor adanc si
vorbitor talentat, un foarte bun psiholog, cu un spirit de observatie ascutit, cu
prezenta de spirit, cu un sentiment religios exceptional de cald si de puternic,
cu un simt moral foarte fin, energic, insufletit, sever, totodata sensibil, bun,
afectuos si delicat, el era o personalitate puternica, bogata si complexa, cum
sunt prea putini.
Saul nu a cunoscut direct pe Iisus Hristos. Pe vremea activitatii publice a
Mantuitorului, el terminase studiile la Gamaliel si traia in orasul sau natal,
Tars, unde era probabil rabin. La Ierusalim, l-a readus poate vestea marii
miscari produse de predica Apostolilor. În istorie el apare ca persecutor, fiind
cunoscut cu numele de Saul; la uciderea lui Stefan el pazea hainele iudeilor
care l-au ucis cu pietre. }n prigoana inceputa dupa aceea impotriva
crestinismului, Saul a aratat un fanatism si o violenta sangeroasa aparte, fiind
sufletul acestei prime persecutii. Saul "sufla cu amenintare si ucidere impotriva
ucenicilor Domnului", intrat in casele crestinilor si-i tara la judecata, "pustia
Biserica" (F. A., VIII, 1, 3). Dupa imprastierea comunitatii din Ierusalim, el
vrea sa desfiinteze pe cea formata la Damasc, la o distanta de 200 km, de
aceasta.
Avand imputernicirea marelui preot si o garda data de sinedriu, Saul
porneste spre Damasc. Convertirea neasteptata a acestuia (F. A. IX) a insemnat
dezarmarea celui mai puternic dusman al crestinismului si transformarea lui in
cel mai mare Apostol. Ajuns in Damasc a primit botezul de la preotul Anania
si incepe "sa propovaduiasca in sinagoga ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu" (F.
A., IX, 20). Revoltati, iudeii planuiesc sa-l ucida, insa el reuseste sa se
refugieze in Arabia, unde va sta trei ani.

41
 Cu toate obiectiile rationlistilor care socoteau convertirea lui Saul ca
ceva natural -datorat unei obsesii, halucinatii, presiuni psihologice, insolatii
etc. - acesta este un fapt miraculos si real. Dovada sta intreaga activitate a lui
Saul.
Pavel "Apostol al neamurilor"
Mereu banuit, urmarit si amenintat de iudei, Saul a fost nevoit sa
propovaduiasca "la neamuri", intrucat, pe langa cunostintele teologice el
dispunea de limba greaca si de cetatenia romana.
Metodologic, in misiune el se adresa, de regula, comunitatilor iudaice si
prozelitilor. Apoi patrundea in lumea greco-romana, de obicei in orasele mari,
unde era mai mult interes pentru ideile noi. Aici organiza o comunitate crestina
locala, dupa care pleca in alta localitate. Pastra insa legatura cu aceasta prin
trimisi si prin epistole. De asemenea, pastra legatura cu Biserica din Ierusalim
unde trimitea sau ducea ajutoare adunate de la comunitati infiintate.
Între colaboratorii sai, mai importanti sunt Barnaba, Timotei si Tit,
ultimii doi fiind pusi episcopi de catre el.
Prima calatorie misionara (45-48)
Dupa primirea botezului la Damasc si refugiul in Arabia, SAul a mers la
Ierusalim unde a fost introdus in cercul Apostolilor de cipriotul Barnaba,
crestin-iudeu. Pleaca apoi la Cezareea si apoi la Tars. Barnaba il cheama la
Antiohia, pentru misiune. Împreuna duc o colecta la Ierusalim, in timpul
foametei de sub imparatul Claudiu. Reintorsi la Antiohia, iau pe Ioan Marcu si
pornesc in prima calatorie misionara, intre anii 45-48 (F. A., XIII-XIV).
S-au imbarcat la Selucia pentru Cipru, de unde era Barnaba. La Pafos
convertesc pe proconsulul Sergius Paulus, guvernatorul insulei. }n amintirea
acestui eveniment, Saul isi schimba numele in Paul (Pavel) (F. A., XIII, 9). Cei
trei trec apoi in provincia Pamfilia. De la Perga Pamfiliei Ioan Marcu se
intoarce la Ierusalim. Pavel si Barnaba continua sa propovaduiasca in Pisidia
si Liaonia, in orasele: Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra si Derbe. Se intorc pe

42
acelasi drum la Perga, de unde merg in portul Attalia, unde se imbarca pentru
a se inapoia pe mare la Antiohia Siriei.
Sinodul de la Ierusalim din anul 50. Întorsi la Antiohia Siriei, Pavel si
Barnaba continuara activitatea lor misionara. În sanul comunitatii din Antiohia
s-a produs insa tulburare, din cauza unor iudei-crestini, veniti din Iudeea, care
invatau ca paganii convertiti la crestinism trebuie sa respecte si Legea mozaica,
primind circumciziunea. Astfel s-a nascut disputa despre valabilitatea Legii
mozaice sau disputa despre respectarea ceremoniilor iudaice in Biserica. În
anul 49 sau 50, Pavel si Barnaba, insotiti de Tit, merg ca delegati ai Bisericii
din Antiohia la Ierusalim ca sa spuna chestiunea celorlalti Apostoli. A fost un
moment critic si important pentru misiunea crestina.
În anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor si credinciosilor din
Ierusalim, in frunte cu Petru si Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea
din Antiohia si au hotarat, in numele Sfantului Duh, sa nu se impuna crestinilor
dintre neamuri "jugul" Legii mozaice, ci ei sa se fereasca "de cele jertfite
idolilor, de sange, de animalele sugrumate si de desfranare" (Fapte, XV, 29).
Primirea si observarea Legii iudaice nu era deci obligatorie pentru crestinii
dintre pagani. Aceasta hotarare inteleapta a produs mare bucurie in Biserica
Antiohiei si a usurat mult misiunea crestina printre neamuri.
Atitudinea lui Petru, care, la putin timp dupa anul 50, s-a dus la Antiohia
si s-a ferit, de teama iudaizantilor, de a mai manca la mesele crestinilor dintre
pagani, a provocat mustrarea lui de catre Apostolul Pavel (Gal., II, 11-14).
A doua calatorie misionara (51-54), o intreprinde Sfantul Apostol
Pavel impreuna cu Sila, in timp ce Barnaba si Marcu merg din nou in insula
Cipru (Fapte, XV, 36, XVIII, 22). Pavel predica, mergand de asta data pe
uscat, in Siria, Cilicia, Licaonia, unde, in orasul Listra, au convertit pe
Timotei, viziteaza parte din comunitatile infiintate in prima calatorie, trec prin
Galatia, Frigia, Misia strabatand astfel Asia Mica dinspre sud-est spre nord-
est si ajung la orasul Troia (Troa) unde au convertit pe medicul Luca. Din

43
Troia, luand cu ei si pe Luca, trec prin insula Samotrace si ajung in orasul
Neapolis, in Macedonia, predica la Filipi cu succes, infiintand aici prima
comunitate crestina europeana. În Filipi, Pavel si Sila sunt inchisi si batuti cu
biciul. De la Filipi, trec prin orasele Amfipolis, Apolonia si ajung la
Tesalonic, unde au convertit un numar mare de prozeliti greci si romani si pe
unii dintre iudei. Producandu-se mare tulburare impotriva misionarilor, Pavel a
plecat la Bereea si de aici a fost nevoit sa plece la Atena, unde au venit in
urma si insotitorii sai. În cetatea culturii elene, Pavel a tinut o interesanta si
originala cuvantare inaintea Areopagului. Laudand cucernicia atenienilor fata
de zei, Sfantul Pavel le spune: "strabatand cetatea voastra si privind locurile
voastre de inchinare, am aflat si un altar pe care s-a scris: Dumnezeului celui
necunoscut - agnwstw Qew. Deci Cel pe care voi, necunoscandu-l, îl cinstiti,
pe Acela îl vestesc voua" (F. A., XVII, 23). }n urma cuvantarii sale din
Areopag, Pavel a convertit la crestinism un numar de greci, intre care se aflau
Dionisie Areopagitul, dupa traditie, primul episcop al Atenei, o femeie cu
numele Damaris si altii impreuna cu ei (Fapte, XVII, 34). Succesul nu
corespundea totusi asteptarilor Apostolului neamurilor. Grecii s-au aratat
curiosi, dar au ramas sceptici.
Mai indelungata si mai rodnica a fost activitatea Sfantului Apostol Pavel
la Corint, unde a lucrat intens cu sotii iudeo-crestini Aquila si Priscilla, timp
de un an si jumatate, pe care i-a intalnit aici in anul 52. Acestia s-au refugiat la
Corint de la Roma in urma edictului publicat in anul 49 de imparatul Claudiu
contra iudeilor, care se certau din pricina lui Iisus Hristos. La Corint, a
convertit pe Crispus, mai marele sinagogii, si multi altii dintre greci. Iudeii,
maniosi din cauza succeselor lui Pavel, il aduc in fata lui Galion, proconsulul
Ahaiei, fratele filosofului Seneca. Acesta a refuzat sa se amestece in disputele
religioase ale iudeilor si le-a poruncit sa se intoarca linistiti la casele lor.
Din Corint, a scris Apostolul Pavel primele sale epistole, pe cele doua
catre Tesaloniceni. Din cauza agitatiei iudeilor, Pavel a plecat din Corint,

44
insotit de Aquila si Priscilla, si s-a dus la Efes, unde facea popaganda crestina
un iudeu alexandrin invatat, Apollos. Din Efes, Pavel s-a dus pe mare la
Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim de unde s-a intors in Antiohia.
A treia calatorie misionara (54-58) - Sfantul Pavel a intreprins a treia
calatorie misionara, intre anii 54-58, plecand cu insotitorii sai, tot din
Antiohia, centrul misiunii sale. El a vizitat mai intai comunitatile crestine
infiintate in Galia si Frigia, si s-a oprit la Efes pentru doi ani si jumatate.
Activitatea lui rodnica a provocat o miscare tumultoasa contra crestinilor, la
instigatia unui argintar, Dimitrie, care isi vedea periclitata meseria, prin
intinderea crestinismului si inlaturarea cultului zeilor (Fapte, XVIII, 23-40),
Pavel a trebuit sa plece din Efes si s-a dus in Macedonia, iar de aici in Iliria,
cum spune insusi in Epistola catre Romani XV, 19, iar din Iliria la Corint, de
unde a scris Epistola catre Romani. Trecand din nou prin Macedonia, a ajuns
la Troia si Assus, apoi, ocolind Efesul unde avusese neplaceri din cauza
argintarului Dimitrie, s-a oprit la Milet. Aici a chemat pe presbiterii din Efes,
de care s-a despartit in chip duios pe tarmul marii, presimtind ca nu-i va mai
vedea (Fapte XX, 15-38).
De la Milet a plecat pe mare la Cezareea Palestinei, si de aici a ajuns la
Ierusalim in anul 58, aducand cu sine colecta facuta pentru saracii din
Ierusalim in Grecia si Macedonia.
La Ierusalim, Pavel povesteste lui Iacob cel Mic rezultatele misiunii
sale. Cunoscand ura iudeilor contra lui, Iacob il sfatuieste sa indeplineasca un
act prevazut de Legea mozaica. Apostolul suporta pretul pentru curatirea
nazirei, dar in templu e recunoscut, prins si atacat de iudei. La interventia
ofiterului roman, Lysias, comandantul garzii, PAvel e scos din mainile lor si
inchis in turnul Antonia. Sub paza ostasilor romani, i s-a ingaduit sa se apere in
fata multimii si a sinedrului, dar agitatia contra lui creste amenintator. O
conspiratie pusa la cale de iudeii fanatici, contra vietii lui este aflata de nepotul
sau de sora si comunicata ofiterului. Acesta trimite noaptea pe Pavel, sub

45
escorta puternica, la Cezareea, unde e tinut in inchisoare doi ani, intre 58 si 60,
de procuratorul Felix. Iudeii de la Ierusalim, il urmaresc insa si acolo. Pavel se
apara inaintea noului procurator Festus si a regelui Irod Agripa II si in cele din
urma face apel la judecata imparatului de la Roma, in calitatea sa de cetatean
roman (Fapte XXI, 17, 22, 26).
Drumul pe apa spre Roma a fost facut sub paza, pe timp nepotrivit, de
toamna si de iarna, intampinand amenintarea furtunilor si a valurilor marii.
Trecand prin Sidon, insula Cipru, Mira, insula Malta, unde corabia a suferit
un naufragiu, Pavel a ajuns la Puteoli, in primavara anului 61, de unde a facut
drumul pe jos, pana la Roma, fiind intampinat de crestini, la locul numit Trei
Taverne, a caror prezenta l-a incurajat mult. Prezenta crestinilor la Roma
este o proba evidenta ca crestinismul patrunsese in capitala Imperiului
inainte ca Apostolii Petru si Pavel sa fi patruns la Roma. Bucurandu-se de o
inchisoare usara intr-o casa, sub paza unui soldat roman, Pavel avea libertatea
de a primi la sine pe oricine si astfel a putut propovadui si intari crestinismul
timp de doi ani (61-63), in capitala Imperiului.
Faptele Apostolilor se opresc aici. Din Epistolele scrise de la Roma,
precum si din alte stiri, rezulta ca Apostolul neamurilor a fost lasat liber, dupa
anul 63, si a intreprins noi calatorii misionare in rasarit, in Creta, Milet,
Grecia, Epir, unde a consolidat comunitatile infiintate. El a mers poate si in
Spania, cum dorea (Rom XV, 24) pana la marginea Apusului -, cum afirma
Sfantul Clement Romanul in prima sa Epistola catre corinteni, scrisa catre anul
96.
Împrejurarile sfarsitului insa sunt neclare si necunoscute. Se crede ca
Apostolul s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua inchisoare, din care
nu a mai scapat. E sigur ca a murit la Roma, ca martir, sub Nero, probabil in
anul 67, dupa traditia crestina in aceeasi zi cu Sfantul Apostol Petru, 29 iunie,
care a ramas pana astazi ziua sarbatoririi lor in fiecare an. Sfantul Pavel a fost
ingropat pe calea Ostia la Roma, unde secole de-a randul pelerinii crestini din

46
toata lumea vin sa se inchine la mormantul sau (Fer. Ieronim, De viris
illustribus, 5).
Alti istorici socotesc ca intre moartea martirica a Sfantilor Petru si Pavel
trebuie socotita o distanta de timp de cel putin un an.
Meritele Sfantului Apostol Pavel sunt considerabile pentru raspandirea
crestinismului. Activitatea lui misionara a fost mai insemnata ca a celorlalti
Apostoli, prin calitatile lui personale, ca si prin intinderea si rezultatele ei. Prin
misiunea lui printre neamuri, el a inradacinat mai ales crestinismul in lumea
greco-romana, si l-a intarit la Roma, in centrul Imperiului. El a eliberat mai
ales crestinismul de servitutea Legii iudaice si a asigurat universalismul lui. El
este cel mai insemnat ca scriitor si ganditor intre Apostoli, urmat de Sfantul
Ioan. Prin epistolele sale, Sfantul Apostol Pavel a facut inceputul teologiei
crestine, a scos, din viata si invatatura Mantuitorului invataturii de o
neasumuita frumusete, a lasat Bisericii universale o nepretuita experienta in
misiune, organizare si viata crestina.
În timpurile mai noi, unii autori rationalisti au apreciat cu vadita
exagerare rolul si meritele Sfantului Pavel, altii le-au constestat cu patima.
Dupa unii, el ar fi adevaratul intemeietor al crestinismului, transformand in
doctrina si institutie ceea ce la Iisus Hristos era doar o idee, o aspiratie; dupa
altii, el a denaturat crestinismul, transformand invatatura Mantuitorului intr-un
sistem teologic ingust. Ambele pareri pacatuiesc grav, ignorand, cu sau fara
stiinta, faptul ca Sfantul Apostol Pavel a fost cel mai credincios si mai mare
interpret si instrument al Evangheliei lui Hristos.
Deoarece cronologia vietii Sfantului Apostol Pavel variaza la unii autori,
indicam mai jos cateva date istorice din viata si activitatea Sfantului Apostol
Pavel.
1-5 d. Hr.: nasterea lui Saul
30-33: anul mortii Mantuitorului
36: uciderea arhidiaconului Stefan; convertirea lui Saul

47
36-39: sederea lui in Arabia
39: prima calatorie la Ierusalim, dupa convertire
40-42: sederea la Tars
42: sosirea la Antiohia
44: foamete, calatoria la Ierusalim
45-48: prima calatorie misionara
50: Sinodul apostolic, discutia cu Petru la Antiohia
51-54: a doua calatorie misionara
52-53: la Atena si Corint; in 52, cele doua Epistole catre Tesaloniceni, scrise
din Corint
54-58: a treia calatorie misionara
56: fuga din Efes; misiune in Macedonia si Iliria; Epistola a doua catre
Corinteni
57-58: iarna la Corint; Epistola catre Romani
58: ultima calatorie la Ierusalim
58-60: in inchisoare la Cezareea Palestinei
60-61: calatoria spre Roma
61-63: captivitate usoara la Roma; Epistolele scrise din Roma
63-67: activitatea misionara in Creta, Efes, Epir, sau poate in Spania
67: a doua captivitate la Roma si moartea lui martirica

BIBLIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ
Viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel, in "S. T.", III (1951), nr. 7-8,
numar special.
PR. OLIMP N. CACIULA, Contributia literaturii teologice romane la
intelegerea personalitatii Sfantului Apostol Pavel, rev. vit. p. 462-480
IDEM, A cunoscut Iosif Flaviu pe Sfantul Apostol Pavel?, in "G. B.", XX
(1961), nr. 1-2, p. 77-111

48
PR. PROF. I. RAMUREANU, Sfintii Apostoli Petru si Pavel, luceferi ai
crestinismului, in "M. O.", XIX (1967), nr. 5-6, p. 359-368
PROF. IUSTIN MOISESCU, Activitatea Sfantului Apostol Pavel la Atena,
Iasi, 1946
PR. PROF. SOFRON VLAD, Un pastor model, Sfantul Apostol Pavel,
Timisoara, 1946
DIAC. PROF. N. I. NICOLAESCU, Cronologia paulina, Bucuresti, 1942,
Extras din "B. O. R." LX (1942), nr. 5-6, p. 177-203
PR. PROF. L. G. MUNTEANU, Viata Sfqntului Apostol Pavel, Cluj, 1942
PR. PROF. GR. T. MARCU, Saul din Tars, Sibiu, 1939
PR. RPFO. V. GHEORGHIU, Sfantul Apostol Pavel. Viata si activitatea sa.
Partea I-a, 1909
ION BRIA, Iisus Hristos, Colectia "Orizonturi spirituale", Editura
Enciclopedica, Bucuresti, 1992
EARLE E. CAIRNS, Crestinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii
crestine, Chisinau, 1992

49
5. ORGANIZAREA BISERICII PRIMARE. RAPORTURILE EI CU
IUDAISMUL. CĂDEREA IERUSALIMULUI (70)

5.1. ORGANIZAREA BISERICII PRIMARE

Prin venirea Sa in lume, Mantuitorul a schimbat preotia veche cu cea
noua, asa cum aflam din Epistola catre Evrei, VII, 12-16, unde se spune: "Iar
daca preotia s-a schimbat urmeaza numaidecat si schimbarea Legii...". El a
intemeiat Biserica, chemand la Sine pe cei 12 Apostoli (Mt. 10, 1-14) si apoi
pe cei 70 (72) de ucenici (Lc. X, 1-17). Şi, tot El, a facut impartirea intreita a
clerului, in:apostoli, prooroci si invatatori (I Cor. III, 28). Apostolii, urmand
invataturii Mantuitorului, prin "succesiunea apostolica", au organizat Biserica,
cu cele trei trepte ierarhice: diacon si preot (sau presbiter) pentru pastorirea
comunitatii locale si episcop pentru conducerea mai multor comunitati crestine
(eparhii).
Înca de la inceput, comunitatea crestina, infiintata de Apostoli s-a numit
"Biserica", Ecclhsia (F. A. II, 47; V, 11; VIII, 3). Sfantul PAvel o mai numeste
si "adevaratul Israel" (Gal. VI, 16). Termenul de "ecclesia" insemna: asociatie,
fratie, societate crestina si avea un sens dublu, cel de comunitate locala si
acela de totalul comunitatilor.
Expresia de "Biserica universala" a fost folosita prima data de Sfantul
Ignatie al Antiohiei (Teoforul +107) in "Epistola catre Smirneni", VII, unde
spune ca Biserica se afla acolo unde este Hristos. }n Martiriul Sfantului
Policarp (+156, vezi cap. VIII si XVI), acesta din urma era numit "episcopul
Bisericii universale din Smirna" (episcopoj thj en Smvenh caqolichj ecclhsiaj).
Desi se aseamana in exterior cu celelalte comunitati religioase, Biserica
crestina este, in esenta si spiritul ei, un organism si un fenomen cu totul nou.
Rationalistii protestanti si materialistii comunisti considerau ca Biserica este o
simpla creatie a Apostolilor, necorespunzatoare vointei si gandului lui Iisus
Hristos. Dupa ei, Biserica crestina este o imitatie a institutiilor religioase

50
iudaice si pagane. Mantuitorul - sustin ei - nu a intemeiat un asezamant
bisericesc permanent, cu forme, organe si functii pamantesti, ci ar fi predicat
imparatia lui Dumnezeu ca o noua stare apropiata a lumii.
Netemeinicia acestor supozitii este limpede, daca ne gandim ca Sfintii
Apostoli nu au facut altceva decat sa infaptuiasca ideea si porunca
Mantuitorului. Este de neconceput ca ei sa organizeze Biserica intemeiata de
El, fara sa cunoasca voia Sa, mai ales ca El i-a trimis pentru aceasta (Cf. Mt.
XXVIII, 19).
Organizarea Bisericii primare o aflam din Faptele Apostolilor si
Epistolelor Sfantului Apostol PAvel.
Colaboratorii Apostolilor erau diaconii si alti misionari, numiti si ei
apostoli sau evanghelisti. Fiecare crestin devenea, la randul sau un alt
misionar. Prin predica acestora s-au organizat comunitatile din Antiohia,
Damasc, Roma si altele. Formata inainte de a fi mers vreun Apostol acolo,
comunitatea de la Roma era deja importanta cand Sfnatul Pavel scris Epistola
catre Romani.
Ierusalimul avea o comunitate crestina formata in jurul Apostolilor si
era condusa de ei. Membrii acesteia traiau in invatatura Apostolilor, in
comuniune frateasca, frangand painea si facand rugaciuni (F. A. II, 42).
Conducatorul ei era Iacob "fratele Domnului", caci ceilalti Apostoli plecasera
la propovaduire. Iacob se bucura de autoritate chiar in fata Apostolilor.
Faptele Apostolilor vorbesc si de "presbiterii" care au primit ajutorul
adus de Barnaba si de Saul de la Antiohia (F. A. II, 30; XV, 2, 4, 6, 22, 23;
XVI, 4). Acestia participasera si la sinodul apostolic. Presbiterii din mediul
iudaic, prin analogie cu "batranii" poporului iudeu, constituiau o categorie de
crestini respectati pentru varsta, intelepciunea si credinta lor.
Diaconii ajutau la savarsirea cultului, la mese si la propovaduiri.
Acestea erau organele de conducere in comunitatea din Ierusalim.

51
 La fel erau organizate si celelalte comunitati crestine si anume:
Apostolii care erau fondatorii comunitatilor. Ei nu se stabileau definitiv intr-o
comunitate, ci le vizitau, le scriau si le supravegheau prin ucenici destoinici si
devotati.
Presbiterii - episcopii si diaconii constituiau conducerea locala. Ei erau
pusi de catre Apostoli.
Diaconii, cunoscuti inca din Faptele Apostolilor (VI, 1-6) aveau si
sarcini misionare, predicand si botezand. Slujirea lor are caracter sacerdotal,
fapt aratat de textul din F. A. VI, 6: Apostolii "rugandu-se si-au pus mainile
peste ei". Tot acum existau si diaconite, ca diaconita Fibi a Bisericii din
Chenhreia (Rom. XVI, 1-2).
Presbiterii: este primul nume intrebuintat pentru ceilalti slujitori ai
comunitatilor. Termenul desemna pe preot si episcop. Acestia erau instituiti
prin hirotonie, cu post si rugaciune (F. A. XIV, 23). Dupa Apostoli, cei ce-i
hirotoneau pe preoti erau episcopii. Despre acestia vorbeste Sfantul Iacob cand
spune credinciosilor: "Sa cheme pe preotii Bisericii si sa se roage" pentru ei
(Cf. Iacob V, 14). Nu e vorba de batrani laici, ci de preoti si la: I Petru, V, 1-3,
si la I Tim. V, 17, 19 si la Tit. I, 5. Presbiterii erau, asadar, slujitori bisericesti,
hirotoniti de Apostoli sau de episcopi si aveau rol si cinste de pastori si de
invatatori.
Episcopul era presbiterul cel mai de seama din fruntea comunitatii
crestine. La inceput, termenul era folosit si cu intelesul de "preot". Totusi,
deosebirea exista. Uneori Sfantul Apostol Pavel vorbeste numai de episcopi si
de diaconi (Filipeni, I, 1), ceea ce ar putea insemna ca presbiterii sunt intelesi
ca episcopi. Tot Pavel, pe presbiterii de la Efes, chemati la Milet, ii numeste si
episcopi (F. A. XX, 17, 28).
În "epistolele pastorale", Sfantul Pavel precizeaza si mai mult termenii,
aratand ca episcopatul, numit anume asa, este o demnitate mai mare decat cea
preoteasca. În acest sens sunt episcopi Timotei si Tit, carora el le porunceste sa

52
puna presbiteri - preoti in orase. Înseamna ca inca inainte de sfarsitul epocii
apostolice, numele de preot si de episcop aveau sensul cunoscut mai tarziu,
fiind demnitati deosebite ca functie si ca cinste.
Dovezi in acest sens avem si din perioada imediat urmatoare.
De pilda, Ignatie al Antiohiei (+107), ucenic apostolic spune in Epistola
catre Magnezieni, VI, ca, episcopul tine locul lui Dumnezeu; preotii tin locul
adunarii Apostolilor, iar diaconii se ocupau cu "servirea (diaconia) lui
Hristos". }n Epistola catre Tralieni, II si in Epistola catre Smirneni, VIII,
tot Sfantul Ignatie indeamna pe crestini: "Supuneti-va cu totii episcopului,
precum Iisus S-a supus Tatalui Sau, si preotilor ca Apostolilot. Cinstiti pe
diaconi ca pe porunca lui Dumnezeu".
Despre cele trei trepte ierarhice vorbeste si Sfantul Clement Romanul
(88-100), in intaia sa Scrisoare catre Corinteni, scrisa catre 96-98. "Preotia
universala", despre care vorbesc protestantii este rastalmacirea unui cuvant din
Epistola I Petru, II, 9. Despre cele trei trepte ierarhice vorbeste si Învatatura
celor 12 Apostoli (Didahia).
Harismaticii sau pneumaticii erau unii crestini inzestrati de Dumnezeu
cu daruri si puteri speciale, numite harisme. Nu erau alesi de comunitate.
Despre ei vorbeste Sfantul Pavel la I Cor. XII, 28-30, cand aminteste de
diferite daruri ca: darul tamaduirilor, al minunilor, al ajutoarelor, al vorbirii in
limbi (vezi si: Romani XII, 6-8; Efeseni, IV, 6-11). Mai erau apoi didascalii
sau invatatorii, evanghelistii sau profetii care "vorbeau in Duh". Harisma
proorociei o aveau si fiicele "evanghelistului" Filip (diaconul). Harismele erau
daruri supranaturale speciale, date Bisericii primare pentru a creste si
consolida. Aveau actiune temporara, stingandu-se treptat dupa epoca
apostolica. Didascalii vor fi profesorii crestini care, mai tarziu, ii invatau pe
altii in particular sau in scoli.

53
 Istoricii au constatat ca pana spre anul 100 existau deja 45 de eparhii
organizate ierarhic in cele trei trepte: diacon, preot si episcop. Întretinerea
clerului era de la altar, adica din contributia credinciosilor.
Între comunitatile crestine primare s-au impus, in primul rand, cele
infiintate de Apostoli, si anume:
1. Biserica din Ierusalim, leaganul crestinismului. Aici a fost rastignit
Mantuitorul si a inviat. Între martiri se numara: Sfantul Stefan (36), Apostolul
Iacob cel Batran (44) si Iacob "fratele Domnului" (72). La anul 70 Ierusalimul
a fost cucerit, iar iudeii imprastiati. Dupa rascoala lui Bar Kochba (131)
Templul lui Irod a fost distrus.
2. Biserica din Antiohia Siriei. Înfiintata in urma misiunii crestinilor, s-
a bucurat de prezenta apostolilor Pavel si Petru. Acolo credinciosii s-au numit
intai crestini. În anul 107 Sfantul Ignatie al Antiohiei a fost martirizat de
Traian.
3. Biserica din Tesalonic. A fost infiintata de Sfantul Apostol Pavel in
anii 52-53 dupa ce venise din Atena unde e cunoscut ca prim episcop Dionisie
Areopagitul. Apoi, Biserica din Corint.
4. Biserica din Efes, intemeiata tot de Sfantul PAvel la anul 55. Primul
episcop este Timotei. În apropiere exista Biserica din Smirna.
5. Biserica din Alexandria Egiptului organizata, dupa Traditie, de
evanghelistul Marcu, intre anii 51-61. Aici se afla marea Biblioteca a lui
Ptolemeu si se va infiinta prima scoala catehetica.
6. Biserica din Roma s-a constituit dupa anul 30, din iudei bogati,
veniti de la Ierusalim. Sfantul Pavel propovaduieste la Roma in anii 61-63, iar
la 67 va fi martirizat impreuna cu Sfantul Petru. Primul episcop este Linus,
ucenicul Sfantului Pavel. Acesta pastoreste intre anii 67-78.
7. Biserica din Bizant, pe Bosfor, a fost intemeiata de Sfantul Apostol
Andrei (fratele Sfantului Petru) inainte de anul 70.

54
 BIBLIOGRAFIE
EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericeasca
PROF. JUSTIN MOISESCU, Ierarhia bisericeasca in epoca apostolica,
Bucuresti, 1955
L. DE LACGER, Le christianisme aux origines et a l'age apostolique, Rabat,
1936
J. LEBRETON, La vie chretienne au I-er siecle de l'Eglise, Paris, 1932
J. LEBRETON, et J. ZEILLER, L'Eglise primitive, Paris, 1934
G. BARDY, L'Eglise a la fin du premier siecle, Paris, 1932
T. M. POPESCU, Primii didascali crestini, in "Studii Teologice", II, (1932), nr.
2, p. 140-211
EDUARD LOHSE, Die Entstehung des Neueu Testaments, 5. Auflage, Verlag
W. Kohlhammen, Stuttgart, Berlin, Koln, 1991
MATTHEW HENRY'S, Commentary on the whole Bible in one volume,
Broad Oak Edition f. a.
H. VON CAMPENHAUSEN, La formation de la Bible chretienne. Version
francaise par Denise Appia et Max Dominice. Delachaux Miestle, Neuchatel
(Switzerland), 1971
A. M. RITTER, Kirchen-und Theologiegeschlichte in Quellen, Bd. I, Alte
Kirche. 4. Auflage, Neukirchener Verlag, 1987.

5.2. RAPORTURILE BISERICII PRIMARE CU IUDAISMUL ŞI

CĂDEREA IERUSALIMULUI (ANUL 70)
Înca de la nasterea ei Biserica crestina a avut de intampinat, in primul
rand, greutati din partea iudeilor. Nascut in Iudeea si predicat in primul rand
iudeilor, crestinismul de la Ierusalim era legat cu mozaismul. Crestinii
mergeau la templu si respectau prescriptiile Vechiului Testament. Unii dintre
crestini numiti si iudaizanti, pretindeau chiar ca Legea mozaica sa fie
respectata de toti cei ce se botezau. Întrucat faptul acesta ingreuna convertirea

55
paganilor la crestinism, sinodul de la Ierusalim, din anul 50, unde Sfantul Pavel
a avut un rol foarte important, va da indrumarile cele mai potrivite (F. A. XV,
1-29), aratand ca Legea veche nu este obligatorie pentru paganii care se
crestineaza. Cu toate acestea, pericolul iudaizarii crestinismului a continuat sa
existe chiar si dupa epoca apostolica, acolo unde elementul iudaic era numeros.
Treptat, insa, crestinii se separau tot mai mult de iudei, mai ales in urma
razboiului de sub Nero (54-68), cand crestinii din Ierusalim s-au desolidarizat
de compatriotii lor, parasind cetatea lui David.

5.3. CĂDEREA IERUSALIMULUI la anul 70, cand templul a fost

distrus in urma razboiului iudaic (66-70), incheie epoca apostolica. Razboiul a
izbucnit sub Nero la anul 65-66, datorita asupririi romane, dar si datorita
dorintei de libertate a iudeilor. Generalul roman Vespasianus a cucerit pe rand,
cetatile iudaice, incepand cu Galileea. La anul 68 a murit Nero, iar la 69
generalul Vitellius. Vespasian (69-79), proclamat imparat, a lasat conducerea
razboiului pe seama fiului sai Titus. Timp de 5 luni acesta a asediat orasul,
dupa care, datorita foamei si bolilor, iudeii nu au mai rezistat. Odata cucerit,
orasul a fost distrus, iar templul ars (august 70). Cateva luni, evreii (sicarii) au
rezistat la Irodion, Macheront si Masada (la vest de Marea Moarta). Pentru a
nu cadea vii in mainile romanilor, ei s-au sinucis. Rezultatul: dupa Iosif Flaviu
aproape un milion de evrei morti si vreo suta de mii luati prizonieri. Acestia au
fost vanduti ca sclavi sau au fost trimisi la mine ori in luptele de gladiatori.
Tezaurul templului, cu tot ceea ce continea, a fost dus la Roma ca prada de
razboi. În amintirea victoriei, romanii au inaltat un arc de triumf, cinstind astfel
pe Titus (la anul 71, vara).
În decembrie 69 un incendiu distrusese la Roma Capitoliul, cu templele
lui Jupiter si Iunona. Prin aceasta, dispareau in acelasi timp cele doua
sanctuare: cel pagan si cel iudaic.

56
 Prin distrugerea templului iudaic se implinea profetia Mantuitorului ca la
Ierusalim "nu va ramanea piatra pe piatra" (Mt. XXIV, 2; Luca XXI, 6). Faptul
acesta intarea pe crestini in credinta lor.
Odata cu daramarea templului inceta si cultul iudaic central iar
crestinismul se separa definitiv de iudaism. Întrucat razboiul iudeilor avea
caracter mesianic, crestinii nu au participat la el, ci s-au retras peste Iordan,
formand comunitatile crestine de la Pella si Kokaba. Iudeii nu-i vor ierta pentru
acest gest si introduc blesteme impotriva crestinilor, in rugaciunea Smone
esre. Cu timpul, iudeo-crestinii se vor asimila cu ceilalti crestini, iar altii vor
forma secte iudaizante (nazareii, ebionitii).
Cucerirea Ierusalimului si daramarea templului iudaic a facut imposibil
cultul mozaic central, cu sacrificii sangeroase si a dus la desfiintarea
sinedriului si a functiei de mare preot (arhiereu). De acum inainte, darea sau
birul catre templul din Ierusalim (didrahma) se va percepe de catre romani
(fiscus iudaicus), iar conducerea spirituala a iudaismului va fi preluata de
scolile rabinice din Babilon si Tiberia.
Noile revolte iudaice vor fi inabusite de Traian (la 116) si Adrian (intre
132-135). }n urma razboiului lui Bar Cochba (Fiul Stelei), care a persecutat pe
crestini, romanii vor reconstitui Ierusalimul numindu-l Aelia Capitolina.
Iudeea va fi in parte colonizata ca domeniu imperial si numita Syria
Palestina (Siria Filistenilor). Iudeilor li se interzice sub pedeapsa de moarte
stabilirea in Ierusalim, unde se ridica temple pagane. Aici se intemeiaza si o
noua comunitate crestina din paganii convertiti, insa preponderenta o va avea
Cezareea, care va deveni pentru cateva secole metropola crestina a Palestinei.

BIBLIOGRAFIE ROMA1NEASC{
PROF. IUSTIN MOISESCU, Ierarhia bisericeasca in epoca apostolica,
Bucuresti, 1955

57
T. M. POPESCU, Primii didascali crestini, in "S. T.", II, Bucuresti, 1932, nr. 2,
p. 140-211
D. TUDOR, Figuri de imparati romani, Bucuresti, 1974
CASSIUS DIO, Istoria romana, Cartea a LXVI-a, 1-8, trad. Dr. A. Piatkowski,
vol. III, Cluj, 1985, p. 263.267

58
6. CULTUL ŞI VIAŢA CREŞTINĂ ÎN EPOCA APOSTOLICĂ

Primii crestini duceau o viata conforma cu porunca iubirii, propovaduita

de Mantuitorul. Era o viata frateasca, "comunitara", de dragoste reciproca si de
folosire in comun a bunurilor (F. A. II, 42). La inceput unii crestini mergeau la
templu insa, din anul 36 ei s-au separat de mozaici si de templu, avand case
proprii de rugaciune, prin locuri ferite, prin paduri, cimitire sau catacombe.
Crestinii proveneau dintre iudei sau dintre elini (in Apus) sau pagani (pagan =
satean).

6.1. CULTUL CRE|TIN

a) La Ierusalim. Dupa F. A. II, 42, cultul consta in "frangerea painii",
adica Sfanta Euharistie, savarsita intai de Sfintii Apostoli in case particulare, in
fata adunarii crestinilor. Mai era numita: "Cina dumnezeasca" (cvriacon
deipnon, I Cor. XI, 20) deosebita de mesele obisnuite sau de ospetele pagane.
Ea avea caracter sacru, fiind o "imparasanie" cu sangele si trupul lui Hristos (I
Cor. X, 16). Didahia sau Învatatura celor doisprezece Apostoli confirma
caracterul de taina al Euharistiei, cerand crestinilor sa-si marturiseasca pacatele
inainte de a o primi. Frangerea painii era insotita de rugaciuni si de cuvantul de
invatatura al Apostolilor si urmata de o masa comuna, numita "agapa".
Adunarea credinciosilor o facea in casa (cat oicon, F. A. XII, 12) seara, cand
crestinii erau mai liberi si mai feriti de prigonitori.
b) În afara de Ierusalim crestinii erau dezlegati de practicile iudaice.
Cultul lor era organizat prin analogie cu cel al sinagogii. Spre deosebire de
Ierusalim, in diaspora crestinii erau alungati din sinagogi, formand comunitati
independente de acestea. Cultul crestin se concentra in serviciul liturgic, care
consta in lecturi din Vechiul si Noul Testament, dintr-o omilie, sau explicarea
unui loc din Sfanta Scriptura, din rugaciunea comuna din Sfanta Euharistie, cu

59
rostirea cuvintelor de instituire, cu chemarea Sfantului Duh, pentru prefacerea
darurilor, din sarutul pacii, din cantari de multumire (Vezi F. A. XX, 7-12).
Adunarea si cultul se savarseau "in ziua intaia a saptamanii" (en th mia
twn sabbatwn, adica duminica (v. 7), desi Apostolul Pavel a stat la Troia o
saptamana. Numele ei era de "ziua domneasca" (cveiach hmera). Asa o
numeste Apocalipsa (I, 10), Didahia, (XIV, 1) si Pliniu cel Tanar,
proconsului Bitiniei, in Scrisoarea catre imparatul Traian din anul 111-112.
Rezulta ca, inca din epoca apostolica crestinii au respectat ziua invierii
Domnului ca zi de sarbatoare saptamanala, prin cult euheristic si cu masa
obsteasca Iudeo-crestinii din Ierusalim sarbatoreau si sabatul si ziua intaia a
saptamanii.
Rugaciunile crestinilor erau, in general, improvizate. Unele erau
rugaciuni euharistice, care s-au fixat, probabil, de timpuriu, ca cele aflate in
Învatatura celor doisprezece Apostoli (IX, 2-4, X). Altele erau rugaciuni de
cerere sau de multumire lui Dumnezeu (F. A. IV, 23-31); altele au caracter de
marturisire in genul: "Domn este Iisus" (I Cor. XII, 3) sau "Cu adevarat, mare
este taina credintei, Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, A fost
vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, A fost crezut in lume, S-a
inaltat intru slava" (I Tim. III, 16). Rugaciunea comuna si obisnuita era Tatal
nostru, care, dupa Didahie, trebuia rostita de trei ori pe zi (VIII, 3). Existau si
rugaciuni liturgice, ca cea data de Clement Romanul in Epistola catre
Corinteni (59, 4-61, 3).
Cultul crestin era insotit, in epoca apostolica, de manifestari harismatice
(Cf. I Cor. XII, 4-12).
Sfintele Taine, erau, de asemenea, administrate. Intrarea in Biserica se
facea prin Taina Sfantului Botez, inaintea careia se cerea o anumita pregatire.
Botezul crestin se deosebeste, esential de botezul iudaic, care era doar un rit de
curatire, dar si de botezul practicat de ucenicii lui Ioan ca botez al pocaintei.
Botezul crestin este mai mult decat un rit sau un simbol; el are caracter de

60
Taina, prin care se iarta in mod real pacatele si se impartaseste harul divin.
Sfantul Apostol Pavel il numeste "baia nasterii din nou prin innoirea Duhului
Sfant" (Tit. III, 5). El este "nasterea din apa si Duh", fiind o conditie pentru a
intra in Biserica (Ioan, III, 3-7). Botezul putea fi savarsit si de diaconi.
Nu avem o formula de marturisire de credinta baptismala din vremea
Apostolilor. Simbolul apostolic, cunoscut din secolul II, poate avea insa la
baza o marturisire de credinta din epoca apostolica. El cuprindea foarte succint
adevarurile de credinta fundamentale pricind persoana dumnezeiasca si opera
mantuitoare a lui Iisus Hristos.
Despre o pregatire necesara inainte de botez vorbeste Învatatura celor
doisprezece Apostoli (Cap. I-VI). Novicele primea un invatamant simplu,
postea o zi sau doua inainte de Botez, atat el, cat "si altii daca pot". De regula,
botezul se savarsea in apa curgatoare sau, daca, nu exista apa, pentru
cufundare, Botezul se facea prin varsare de apa pe capul celui ce se boteza.
Botezul se facea in numele Sfintei Treimi: (Cf. Mt. XXVIII, 19). Botezul era
completat prin punerea mainilor impreuna cu rugaciuni facute de Apostoli
pentru primirea Sfantului Duh de catre cei botezati (F. A. VIII, 8-19). Uneori
botezul era urmat de harisme.
Hirotonia slujitorilor Bisericii se facea prin rugaciuni si punerea
mainilor de catre Sfintii Apostoli (F. A. VI, 5-6; XIV, 23) precedata de postire.
Era act sfant prin care se comunica harul divin (I. Tim. IV, 14; II Tim. I, 6).
Dupa Sfintii Apostoli hirotoneau episcopii pusi de acestia, asigurandu-se astfel
succesiunea apostolica pana astazi.
Postul se practica din timpul apostolilor. Se postea cu prilejul diferitelor
acte de cult, apoi miercuri si vineri, numite "dies stationum". Erau diferite de
postul iudeilor (luni si joi) (Cf. invatatura celor doisprezece Apostoli, VIII,
1).
Sarbatorile crestine erau: "Ziua Domnului" (F. A. XX, 7; I Cor. XVI,
2; Apoc. I, 10; Didahia XIV, 1), adica Duminica Sfantului Ignatie al

61
Antiohiei (+107) spune in Epistola catre Magnezieni (IX, I) ca crestinii "nu
sabatizeaza, ci traiesc dupa ziua Domnului".
Pastile si Cincizecimea serbate de iudeo-crestini au primit pentru
crestini noi semnificatii: de }nvierea Domnului si Pogorarea Sfantului Duh
(I Cor. XVI, 8; F. A. XX, 16).
Epifania (Epifaneia), numita si Theofania (Teofaneia) se serba in
Orient, din secolul III, la 6 ianuarie. Semnifica intruparea Domnului si aratarea
Lui, apoi era pusa in legatura cu botezul din Iordan (Mt. III, 16-17). A fost
preluata si in Biserica Romei.
Cu timpul Nasterea Domnului se va sarbatori la 25 decembrie. }n
Biserica din Antiohia acest lucru s-a petrecut in jurul anului 377, iar la
Constantinopol in anul 379. Atunci, Sfantul Grigorie de Nazianz a tinut
predica: "Hristos se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L" (P. G.
36, 311-334).
În cuvantarea din 25 decembrie 386 sau 388, la sarbatoarea Nasterii
Domnului, in catedrala din Antiohia, Sfantul Ioan Gura de Aur zicea ca aceasta
sarbatoare s-a introdus in Rasarit de aproape zece ani (P. G. 49, 351-362).
Nasterea Domnului - Natalis Domini - sau Craciunul inlocuia sarbatoarea
pagana a solstitiului de iarna (natalis solis) care, din secolul III s-a combinat cu
sarbatoarea lui Mithra (Deus solis augustus), reprezentantul soarelui pe
pamant.

6.2. VIAŢA CREŞTINĂ sta in stransa legatura cu credinta si cu cultul.

Crestinii traiau o viata noua, curata, superioara moral atat iudaismului, cat si
paganismului. Caractersiticile acestei vieti sunt urmatoarele:
1. Nu exista deosebire sau discriminare, toti fiind frati intreolalata (Gal.
III, 28).
2. Femeile si copiii crestini sunt scosi de sub puterea absoluta a tatalui,
care avea chiar dreptul de viata si de moarte.

62
 3. În fata lui Hristos sclavii sunt egali cu oamenii liberi (Filimon). De
aceea, mai tarziu, Biserica ca starui ca sclavii sa fie eliberati si rascumparati.
4. Crestinii, ca marturisitori ai lui Hristos fata de neamuri si oameni,
duceau o viata evlavioasa si curata (Ef. V; Col. III).
5. Crestinii se distingeau prin iubire si rabdare (Mt. X, 22), pentru ca
cele spuse de Mantuitorul se vor realiza intocmai (Mt. XXIV, 35).
6. Crestinii erau intr-o continua veghere, caci nu stiau nici ora, nici ziua
venirii Mantuitorului la judecata de apoi sau la Parusie (Mt. XXIV, 36).
7. Crestinii se incredeau in Biserica, stiind de la Mantuitorul ca "nici
portile iadului nu o vor birui" (Mt. XVI, 18).
Fara indoiala, ca unele umbre existau si in aceasta societate noua. Însa
Biserica intervenea pentru cercetarea si indreptarea pacatosilor si excludea din
sanul ei pe cei vinovati de pacate grele. Înca de la inceput s-a impus o
disciplina bisericeasca ce a servit la mentinerea nivelului moral al
comunitatilor. Dar, spre deosebire de sinagoga, Biserica nu aplica pedepse
corporale, ci spirituale, cu caracter moral. Marturisirea pacatelor era un
mijloc de control si indreptare a vietii morale in Biserica. Aceasta marturisire
se facea atat la intrarea in Biserica, cat si in alte imprejurari si, de timpuriu,
regulat, inainte de impartasanie, unita cu rugaciuni (Învatatura celor
doisprezece Apostoli, IV, 14; XIV, 1). Prin pocainta si indreptare, pacatosii se
reabilitau si puteau ramane in sanul Bisericii.

BIBLIOGRAFIE
P. S. EPISCOP, ANTONIE PLAMADEALA, Biserica slujitoare in Sfanta
Scriptura, in Sfanta Traditie si in Teologie contemporana, in "S. T." XXIV
(1972), nr. 5-8, p. 325-623.
PROF. I. RAMUREANU, Cinstirea Sfintelor icoane in primele trei secole in
"S. T.", XXIII (1971), nr. 9-10, p. 655-657
P. REZUS, Aghiologie ortodoxa, Caransebes, 1940

63
N. NICULESCU-LEORDENI, Craciunul, in "G. B.", XXV (1966), nr. 11-12,
p. 1024-1051
DIDAHIA
U. PRESCURE, Doctrina morala a Parintilor apostolici, in "S. T.", XV (1963),
nr. 9-10, p. 541 u.
DRD. N. VORNICESCU, Principii pedagogice in pedagogia lui Clement
Alexandrinul, in "S. T.", IX (1975), nr. 9-10, p. 726 u.
PR. PROF. LIVIU STAN, Institutiile de asistenta sociala in Biserica veche, in
"Ortodoxia", IX (1957), nr. 2, p. 259-279.
DRD. STEFAN ALEXE, Viata crestina dupa barbatii apostolici, in "S. T.", VII
(1955), nr. 3-4, p. 223 u.
PR. GH. I. SOARE, Biserica si asistenta sociala. Doctrina si organizarea in
primele sase secole, Bucuresti, 1948.

64
7. PERSECUŢIILE

7.1. CAUZELE PERSECUŢIILOR

a) Cauze religioase }nca de la inceput misiunea crestina a avut de
infruntat o serie de piedici, atat din partea iudeilor, cat si a celorlalti pagani.
Cei dintai, iudeii, erau socati cand constatau in crestinism multe noutati fata de
revelatia Vechiului Testament. Fata de Dumnezeu intr-o singura persoana in
Vechiul Testament, in Noul Testament Dumnezeu este unul in fiinta, dar intreit
in persoane. Apoi, intruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria era greu
de acceptat. Sfanta Euharistie era considerata canibalism sau antropofagie.
Egalitatea intre neamuri, intre barbat si femeie, zgandarea orgoliul iudeilor ca
"neam ales" si dreptul absolut al barbatului in familie. Judecata de apoi era
neplacuta pentru constiinta iudeilor, mai ales ca majoritatea fariseilor,
saducheilor si esenienilor asceti considerau ca stiau totul. De aceea, unii au
incercat sa iudaizeze crestinismul, pornind persecutarea lor.
Sacerdotii religiilor antice sau ai mitologiilor, obijnuiti cu viata umana
a zeitatilor, erau socati de faptul ca Dumnezeul crestinilor este Atotputernic si
Atotstiutor, ca este insasi dreptatea si moralitatea. Se stie ca, pe cand zeii
puteau trai si in imoralitati, de la credinciosi se cerea o viata morala: "Quod
licet Jovi, non licet Bovis". Mai ales sacerdotiiridica obiectii inpotriva
crestinismului si cultului crestin. Ei combat monahismul crestin, socotindu-l "o
superstitie noua si raufacatoare" (Suetoniu).
Socotita o apostazie de la religia stramosesca, ateism si nelegiure,
crestinismului i se imputau toate nelegiuirile posibile. Cutremure, inundatii,
seceta, invazii, toate erau puse pe seama crestinilor, asa incat se ajunge sa se
ceara moartea acestora (Christianos ad bonem, Tertulian, Apologeticum, XL,
2-3).
b) Cauze politice: În Imperiul roman obligatiile religioase erau
adevarate indatoriri civice, mai ales pentru functionari si militari: participarea

65
la acte de cult, serbari si manifestari religioase. Romanii considerau ca statul
era ajutat de zei si ca lor li se datoreste puterea si gloria Imperiului lor.
Crestinii, care nu participau la sarbatorile pagane au fost considerati dusmani
ai statului, pericol public. Atat poporul, cat si conducatorii, preotii si filosofii
ca Celsus (sec. II) si Porfiriu (sec. III) vedeau in crestinism o religie funesta
pentru stat, pentru societate si cultura. De aceea il vor critica aspru cerind chiar
distrugerea lui.
c) Cultul imparatului a fost si el una din cauzele persecutiilor caci
imparatul era si pontifex maximus. El era o adevarata religie de stat, devenind
o obligatie cetateneasca. Refuzand sa participe la cultul imparatului, crestinii
ofensau majestatea imperiala si astfel, puteau fi acuzati de "crimen lesae
majestatis".
d) Cauze moral-sociale }n ura lor, paganii puneau pe seama crestinilor
tot felul de zvonuri si calomnii absurde, pentru a-i compromite in fata lumii.
De pilda, crestinii erau acuzati ca ucid copiii la cultul lor si se hranesc cu
sangele si carnea lor (ospete thyestice). Acuza aceasta provenea din
necunoasterea Tainei Sfintei }mpartasanii. Crestinii mai erau socotiti imorali,
fiind acuzati de incesturi (impreunari oedipodeice - dupa mitul lui Oedip), de
onolatrie (adorarea unui asin). Erau acuze foarte grave carora le-au raspuns
Tertulian (Apologeticum), Eusebiu (Istoria bisericeasca), Iustin Martirul si
Filosoful (Apologia I); Dialogul cu iudeul Trifon, Atenagora (Rugaminte
pentru crestini), Teofil al Antiohiei (Catre Autolic) sau Minucius Felix
(Octavius).
Paganii invatati, ca Celsus, considerau crestinismul ca o religie de
sclavi, de ignoranti si de oameni inferiori si inutili societatii. De aceea, crestinii
erau socotiti de pagani ca fiind periculosi, mizantropi, conspiratori, tradatori.
Crestinismul era deci socotita o religie odioasa (TACIT), o superstitie rea
(Pliniu) iar crestinii superstitiosi si raufacatori (Suetoniu), ba chiar dusmani

66
publici. De aici pana la dorinta de a-i extermina nu era decat un pas
(Christianos ad leonem).
Legislatia si procedura de judecata
Pana la Constantin cel Mare, crestinismul era considerat ca nepermis si,
deci, tinut in afara legii. Prin urmare, el putea fi urmarit pe baza unor decrete si
legi existente, cu aplicarea generala sau speciala la religii:
- Legea celor 12 table interzicea cultelor straine si pedepsea magia;
- Legea contra asociatiilor nelegale (o lege a lui Traian) si decretul De
Bacchanalibus (189 d.Hr.) - interziceau adunarile nocturne;
- Lex Julia de majestate pedepsea manifestarile care se dovedeau a fi
dusmane poporului roman. Toate aceste legi si decrete puteau fi oricand
folosite pentru a acuza pe crestini. Ei puteau fi urmariti fie din oficiu, fie la
instigatia unor dismani ai noii religii.
Procedura folosita pentru judecarea crestinilor putea fi: procedura
regulata (judicatio) sau procedura reprimarii delictelor (coercitio). Prima
se folosea in cazul procesului de crima, cu pedepse capitale: pierderea
libertatii, a dreptului de cetatenie, a vietii, pentru care existau legi prevazute
pentru cetatenii romani. Cea de a doua se baza pe dreptul politienesc si
judecatoresc al functionarilor ramani superiori, de a pasi din oficiu contra
necetatenilor suspecti sau vinovati de tulburarea ordinei publice (JUs
coercendi, coercitio). Crestinii erau acuzati mai ales in baza lui jus coercendi,
pentru simplul motiv ca purtau numele lui Chrestus-Hristos. Se folosea, de
asemenea, si judicatio, atunci cand crestinii erau acuzati de magie, sacrilegiu,
crimen laesae majestatis etc., dar si prin legi speciale, cum ar fi decretul lui
Nero din 64, care stipula: Non licet esse vos, numit si Institutum
Neronianum (tertulian, Apologeticum IV, 4) sau decretul senatului din timpul
lui Comodus (181 - 192), care spunea : "Non licet esse christianos". De la
Nero (64) pana la Constantin cel Mare (313) crestinii erau socotiti in afara
legii.

67
 Autoritatea care ii judeca pe crestini era: la Roma - prefectul orasului -
praefectus urbi, iar in provincii guvernatorul. Acestia detineau atat puteri
politienesti, cat si puteri judecatoresti.
Pedepsele la care erau supusi crestinii erau: pentru nobili - deportarea,
iar pentru cei de jos - decapitarea cu confiscarea averilor tuturor: honestiores
deportantur, humiliores capite puniuntur. Pedepsele capitale erau: pierderea
libertatii, a drepturilor civile, moartea. Unii erau decapitati ("bona mors"),
aruncati la fiare, folositi in luptele cu gladiatori, in circuri, la Roma sau alte
orase. Altii erau deportati, condamnati la munci in mine si cariere etc. Cele mai
aspre pedepse au fost folosite in timpul lui Decius care urmarea apostasia din
partea crestinilor. Actele martirice, Tertulian, Lactantiu si alti multi scriitori
povestesc in amanunt caznele inimaginabile la care erau supusi crestinii pentru
a fi obligati sa apostasieze, dar si neclintirea in credinta a acestora, multi dintre
ei incununandu-se cu coroana martirica.

7.2. PERSECUŢIILE PÂNĂ LA ÎMPARATUL COMODUS (anii

64-192)
1. Prima masura luata de catre un imparat, care - desi indirect - a atins pe
crestini a fost aceea a imparatului Claudiu (41-54). |i anume, in anul 49 acesta
a alungat pe iudei din Roma, datorita tulburarilor produse intre ei din cauza lui
Chrestus (Cf. Suetoniu, Vita Claudi, 25,4).
Cel dintai imparat persecutor a fost Nero (54-68), imparat foarte tanar,
vicios, vanitos. Era "Un cantaret pe tron". (D.Tudor) La 19 iulie 64 =
incendiul la Roma. Arunca acuza asupra crestinilor. Erau condamnati ca
dusmani publici, oameni periculosi prin "superstitia lor" (august 64).
Tacitus spune ca unii crestini au fost imbracati in piei de animale
salbatice si sfasiati de caini, altii rastigniti, altii unsi cu rasina si arsi pe rug de
vii, luminand noaptea gradinile lui Nero, care da spectacole de curse.
Traditia sub Nero, la 67 au murit la Roma Sf. Petru si Pavel.

68
 Tacitus spune ca au fost omorati o multime uriasa (ingens muttitudo). |i
Clement Romanul zice la fel.
Se pare ca Nero a dat un decret prin care se interzicea crestinismul sub
formula "non licet esse vos" numit "Institutum Neronianum (Cf. Tertulian,
Apologeticum, II, 4; Sulpiciu Sever Historia sacra, II, 29; Paul Orosiu,
Historiae adversus paganos, VII, 5.
Persecutia s-a limitat la crestini de la Roma. Dar inceputul era facut.
2. Donotian (81-96) "}mparat perfid, invidios si suspicios". Era fiul lui
Vespasian. Era ambitios, egoist, gelos, razbunator si rautacios. E primul
imparat roman autodivinizat "Dominus ac Deus". Banuitor si despotic, el a
prigonit pe iudei, crestini, filosofi si matematicieni (astrologi).
Cauzele persecitiei: refuzul de a plati "Fiscus iudaicus" (impozit) de
dupa anul 70; acuzati de "ateism" (cf. Dion Cassios, Moravuri iudaice; inertie;
"urzirea de lucruri noi" (molitores rerum novarum).
Nobili persecutati: Flavius Clemens (varul imparatului), Flavia Domitilla
(sotia lui Flavius Clemens), Acilius Glabrio - fost consul s.a.
Eusebiu (dupa Hegesip) povesteste despre cercetarea urmasilor lui
David - gasiti oameni simpli care nu prezentau pericol.
96 = Sf. Ioan Evanghelistul este exilat la Patmos.
Persecutia a fost la sfarsitul domniei (95-96) = a fost ucis intr-un
complot.
Nerva (96-98) a gratiat pe cei condamnati de Domitian, "cel mai bun
imparat".
3. Traian (98-117) era un bun soldat si administrator - a dat cel dintai
rescript care se pastreaza, privind procedura fata de crestini:
Guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tanar, intre 111-116, a trimis un
raport aratand ca crestinii s-au inmultit chiar si la sate. Templele se goleau, nu
se mai vindeau animale pentru sacrificii, sarbatorile erau neglijate. Paganii
cereau guvernatorului sa ia masuri. Pliniu a arestat, anchetat, pedepsit sau

69
eliberat pe unii crestini. Dar acuzele se dovedeau false, iar denunturile erau
anonime.
Traian a raspuns printr-o scrisoare cu caracter de rescript, considerata
prima reglementare cunoscuta a judecarii crestinilor. Stabileste: crestinii sa nu
fie cautati din oficiu, ceea ce arata ca nu-i socotea periculosi si vinovati de
crime; dar cand sunt denuntati si dovediti a fi crestini, sa fie pedepsiti daca nu
apostasiaza, sau lasati liberi daca se leapada de credinta (conquirendi non sunt:
defeferantur et arguantur puniendi sunt).
-Denunturile anonime sa nu fie luate in considerare, caci "nu este demn
de epoca noastra" (nec nostri saeculi est).
Prin urmare:
a) Crestinii nu trebuie cautati din oficiu,
b) Pedeapsa celor ce refuza sa sacrifice zeilor,
c) Iertare pentru cei ce apostaziaza de la Hristos,
d) Respinge denunturile anonime.
Prin aceasta se stabilea legal penalitatea crestinilor, nu pentru crime de
drept comun, ci pentru nume.
Situatia crestinilor era echivoca, desi nu trebuiau urmariti din oficiu,
puteau fi pedepsiti daca erau denuntati si dovediti = 1/2 masura.
Persecutati: 107-108 - Ignatiu al Antiohiei - la Roma dat la fiare (105-
106 = jocurile dacice); - Simeon al Ierusalimului, ruda a Domnului (avea 120
de ani).
4. Împaratul Adrian (117-138) "imparatul calator" a mentinut situatia
creata de Traian. Desi era sceptic, Adrian avea un spirit destul de larg, fiind
iubitor de cultura si de ordine. |i el a primit o scrisoare de la guvernatorul
Serenius Granianus, privitoare la crestini. Adrian a raspuns printr-un rescript
urmasului acestuia, Minucius Fundanus, in termeni apropiati de ai lui Traian, si
anume el dorea ca:
1. oamenii sa nu fie tulburati de rautatea calomniatorilor,

70
 2. daca insa denuntatorii crestinilor pot dovedi acuzatiile lor inaintea
tribunalului, sunt liberi sa o faca.
Prin urmare, se oprea pornirea puternica impotriva crestinilor. Totusi, au
existat martiri si in timpul sau.
Lui Adrian i-au fost adresate primele Apologii crestine, de: Codratos =
Quo dratus si de Aristide in Atena. Rescriptul lui Adrian se afla la Iustin
Martirul (Apologia I, 68 si la Eusebiu, Istoria bis., IV, 9).
Tot in timpul lui Adrian, intre 132-135 iudeii, condusi de Bar-Cochba
(Fiul Stelei) s-au rasculat. Acesta Bar-Cochba incepuse sa-i persecute pe
crestinii din Ierusalim si Palestina. Ierusalimul a fost nimicit de romani, iar pe
ruinele lui au ridicat Aelia Capitolina, oras nou, pagan, in care a luat fiinta cu
timpul, o mica Biserica crestina.
5. Antonin Piosul (Antoninus Pius "Laudabil si comparabil cu Numa
Pompilius", urmasul lui Adrian, intre 138-161, era pasnic, intelept onest si
ponderat. Sub el crestinii au suferit persecutii datorita poporului si unor
guvernatori de provincie care nu respectau rescriptul lui Adrian. De pilda, la
Smirna au murit 11 crestini si a fost eliberat un apostat. La 155 a fost martirizat
Sf. Policarp al Smirnei, ars si strapuns pe rug cu un pumnal, in circul din
Smirna. Eusebiu (Ist. bis. IV, 26,10) ne spune chiar ca Antonin Piul a scris
"tuturor grecilor" (provincia Ahaia), interzicand persecutarea crestinilor. Lui
Antonin i-a adresat Iustin Martirul prima sa Apologie, unde - la sfarsit - a
reprodus si rescriptul lui Adrian catre Minucius Fundanus.
6. Marcus Aurelius (161-180) "imparat filosof". Se numea Marcus
Annius Verus, iar dupa adoptarea sa de catre Antonin Piosul, Marcus Aelius
Aurelius Verus. Era un imparat foarte cult, filosof stoic, un om bun, meditativ,
cu predilectie pentru justitie si invatamant. A scris lucrarea Eij eavton = "Catre
sine insusi". Influentat de stoicism, Marcus Aureliu nu iubea crestinismul. De
aceea a pornit persecutia sub aceeasi lozinca a lui Nero: "non licet esse vos".

71
Existenta inundatiilor, foametei, a unor razboaie, orecum si instigatia unor
retori si scriitori pagani au dus la izbucnirea persecutiei (Fronton, Celsus).
La Roma au fost martirizati:
- Cecilia, o fecioara care nu sacrificase zeilor
- Apologetul si filosoful crestin Iustin Martirul (la
instigatia lui Crescens),
- sclavul Evelpistus + alti 5 crestini
Au fost martiri si in Asia Proconsulara.
În Galia au murit martiri la Lugdunum (Lyon) si Vienne in anii 177-178.
Martirii erau de diferite clase sociale, cei mai multi de origine
rasariteana. De pilda, o sclava Blandina si fratele ei, Ponticus erau foarte tineri.
Eusebiu aminteste si alti martiri, ca: diaconul Sanctus, medicul Alexandru,
Vettius Epagathus, Maturus, Attalus, Vivliada. Tot atunci a fost martirizar,
torturat, batranul episcop POTIN de Lugdunum ce avea 90 de ani. Cadavrele
crestinilor au fost lasate expuse cateva zile, apoi, arse, iar cenusa lor a fost
aruncata in fluviul Ron (Rodanus).
Întrebat de guvernatorul Galilei, Marcu Aureliu a dat un rescript prin
care ordona eliberarea apostatilor si condamnarea celorlalti. El a inasprit
legislatii impotriva crestinilor, lasand frau liber denuntatorilor din averea
crestinilor condamnati. Cu totul impotriva legilor romane, sub Marcu Aureliu
s-au primit marturiile sclavilor contra stapanilor lor.
Totusi, lui Marcu Aureliu i se atribuie un edict de toleranta in urma
invingerii marcomanilor (174), datorita rugaciunii soldatilor crestini (legio
fulminatrix). |tirea e legendara (Tertulian, Apologeticum, V, 5-10).
Alti martiri cunoscuti sunt: episcopii Publius (Atena), Sagaris
(Laodiceea), Carpus, diaconul Papylus si crestina Agathoniki (Pergaman).
7. Comodus (180-192) "nascut mai degraba pentru ticalosii, decat
pentru locul la care era adus de soarta". Era fiul lui Marcu Aureliu, dar cu totul
opus acestuia. Cu toate ca a fost educat cu atentie, Comodus era vulgar,

72
despotic, crud, orgolios si vicios. Ducea o viata scandaloasa, amintind de Nero.
Nu s-a ocupat cu conducerea Imperiului, lasand-o pe mana unor favoriti
abuzivi si corupti.
Comodus a continuat persecutia crestinilor, inceputa de tatal sau.
Între martiri amintim: La Scili, in Africa, in iunie 180 au suferit "grupul
martirilor scilitani" (12).
Altii au murit martiri in Asia Proconsulara, Frigia, Siria - Apollonius -
un roman cult a fost denuntat de un sclav al sau, judecat de prefectul
Pretoriului, Perenius (a fost decapitat la Roma in anul 184). Dupa cativa ani de
persecutie, Comodus a lasat pe crestini in pace si mai apoi a permis eliberarea
crestinilor condamnati. Lista acestora o ceruse, probabil, Marcia, sotia sa,
probabil de la episcopul Romei printr-un preot crestin cunoscut de ea. La nul
192 Comodus a murit asasinat. Cu aceasta se incheie prima parte a
persecutiilor.

7.3. PERSECUŢIILE DE LA SEPTIMIU SEVER PÂNĂ LA

AURELIAN (193-275)
1. Situatia generala Dupa moartea lui Comodus Imperiul Roman
cunoaste o criza grea, in care luptele pentru tron, luptele cu barbarii de la
granite, cheltuielile cerute de razboaie au sleit tezaurul statului. Criza era
generala: financiara, economica, sociala, culturala, religioasa.
Creste si se intareste tot mai mult curentul sincretist si influenta cultelor
orientale (mitraismul - cultul soarelui).
Atitudinea fata de crestinism este si mai grava decat pana acum.
Aversiunea multimii fata de el ramane, dar incepe sa scada. }mparatii sau
guvernatorii provinciilor sunt cei ce incep acum persecutia. Ei cauta sa
loveasca nu numai pe crestini ca indivizi, ci institutia organizata care este
Biserica.
2. Dinastia Severilor (193-235 - imparatii sirieni).

73
 a) Septimiu Sever (193-211)," ... ager la minte si nezabavnic la
infatuirea celor hotarate", urmasul lui Comodus, a ajuns la tron prin inlaturarea
rivalilor sai. African romanizat, S. S. era un militar capabil, energic, aspru, bun
administrator. S-a declarat fiu adoptiv al lui Marcu Aureliu si a acordat onoruri
divine lui Comodus, asa incat s-a legat de dinastia Antoninilor. S-a casatorit cu
Iulia Domna, fiica unui bogat preot pagan de la Emesa (Siria), infiintand o
dinastie noua, in care femeile si cultele orintale au jucat un mare rol.
b) I-au urmat fiii sai, Caracalla si Geta care se urau de moarte. La 23
februarie 212, Caracalla (211-217) " o fiara pe tronul cezarilor" si-a ucis
fratele pentru a domni singur. Tot in 212, el a acordat dreptul de cetatenie
romana tuturor cetatenilor liberi ai Imperiului, desfiintand astfel deosebirea
dintre romani si provinciali si contribuind astfel la egalizarea populatiei.
Puterea Senatului scadea si ea, pe masura ce Italia isi pierdea din privilegii.
c) Macrin (217-218), nepotul Iuliei Doamna, un african, l-a asasinat pe
Caracalla si va fi primul imparat care nu este de rang Senatorial. |i el a fost
inlaturat tot prin asasinat.
d) Heliogabal sau Elagabal (El gabal - 218-222), "perversitate mistica",
numele adevarat Avitus Bassianus, a fost pus de femei. Avea doar 14 ani. El a
introdus la Roma cultul zeului sirian, ridicandu-i temple si voind sa-l faca
general si oficial. Cultul zeului Mithra, reprezentantul soarelui pe pamant va
deveni in primul rand zeul soldatilor.
e) Alexandru Sever (222-235), "baiatul supus al mamei", varul lui
Elagabal avea doar 13 ani la urcarea pe tron. Era insa instruit si bine crescut,
generos si moral. A domnit ajutat de Julia Mammaea, mama sa si de un
consiliu de juristi intre care s-a remarcat Domitiu Ulpian.
f) Maximin Tracul (235-238), "Un cioban barbar imbraca purpura
imperiala", va agrava criza militara in urma asasinarii lui Alexandru Sever si a
mamei sale.

74
 g) Politica religioasa a Severilor Ocupat, la inceput, cu razboiul,
Septimiu Sever nu era ostil cestinilor. Ba, chiar el tinea la palat pe un crestin,
Proculus Toparcian care-l vindecase de o boala. Caracalla avea o doica
crestina. În Senatul roman se gaseau si crestini iar episcopii puteau tine
sinoade - de pilda referitoare la data Pastilor.
Dar la 197 a izbucnit persecutia in Africa, din cauza populatiei pagane si
a guvernatorului. Septimiu Sever insusi devine persecutor. La anul 200 sau 201
da un edict sau rescript prin care a oprit prozelitismul iudaic. Apoi a fost
interzis si prozelitismul crestin in 201 sau 202. Prin urmare, el urmarea
combaterea crestinismului prin interzicerea propagandei. E prima masura
de acest fel. Unii istorici o socotesc drept inceputul unei noi perioade in istoria
persecutiilor. Prin aceasta masura nu mai era vorba de persoane individuale, ci
era oprita Biserica in cresterea ei. Edictul avea in vedere mai eles pe
cateheti, catehumeni si pe cei care erau de curand botezati, dar au suferit totusi
martiriu si alti crestini. Persecutia a facut victime la Alexandria, Egipt si in
Africa.
La Alexandria au murit ca martiri: Leonida, tatal lui Origen. |coala
alexandrina a fost inchisa. Clement a fugit in Egipt. |coala va fi redeschisa de
Origen.
Alti martiri: o tanara, Potamiana cu mama ei, soldatul Basilide, o tanara
Herais.
La Cartagina au fost martirizati un grup de crestini, in frunte cu
Perpetua si Felicitas, in martie 202 sau 203. Victime au mai fost in Capadocia
si Frigia. Martiriul Sfantului Irineu (+ 202) al Lugdumului, din 177 sau 178,
dupa Potin, nu este sigur.
Sub Caracalla (211-217) persecutia a reizbucnit in Africa si in
provinciile apusene: Numidia si Mauritania. Tertulian (Ad Scapulam)
povesteste despre violenta ei. Daca Macrin (217-218) a domnit putin, fara
pericol pentru crestini, Heliogabal (218-222) voia sa supuna si pe crestini

75
zeului sau solar. El a vrut sa ridice pe Palatin un "Heliogobalum" unde sa
reuneasca toate simbolurile religioase, chiar si pe cele crestine - devotio
christiana. Se prevesteau vremuri grele penru crestini, insa n-a avut timp sa-si
implineasca gandul. Domnitiu Ulpian intocmise sub Caracalla si Heliogabal
chiar o colectie de legi imperiale impotriva crestinilor. Cu toate acestea,
Severina sotia lui Heliogabalus era prietena crestinilor si sta in corespondenta
epistolara cu Ipolit.
Alexandru Sever (222-235), un sincretist a pus sa fie cinstiti impreuna,
intr-o sala de rugaciuni inchinata zeilor lari-Lavarium - pe Orfeu, Apoloniu de
Tyana, Avraam si Hristos, alaturi de Alexandru cel Mare si de unii imparati
divinizati. Era un fel de cult al eroilor. Aici se ruga imparatul in fiecare
dimineata. Pe peretii incaperii capelei numita lavorium era scris si un precept
evanghelic, era numita "regula de aur" (Luca VI, 31; Matei, VII, 12).
Se spune ca Alexandru Sever ar fi vrut sa ridice un templu lui Hristos si
sa-L admita oficial intre zeitatile Imperiului. Ca simpatiza cu crestinii reiasa
dintr-un proces cu carciumarii-popinari pentru un teren, in care el a dat castig
de cauza crestinilor care voiau sa-si cladeasca o biserica. El a spus: "Vreau mai
bine ca Dumnezeu sa fie adrat intr-un chip oarecare pe acest loc, decat sa-l dau
carciumarilor". Unii istorici considera chiar ca Alexandru Sever era interesat
de crestinism.
Iulia Mammaea, mama sa, a aratat un interes deosebit fata de crestini.
Ea a avut convorbiri la Roma cu Ipolit si cu Origen la Antiohia unde l-a
chemat special pentru aceasta. Totusi, spiritul roman era inca dusman
crestinismului, spre deosebire de cel oriental, sincretist si tolerant.
4. Maximin Tracul (235-238) a fost ridicat de trupe impotriva dinastiei
Severilor si, ca atare, a dus o politica religioasa opusa acestora. Eusebiu ne
spune ca inca de la inceputul domniei, Maximin a dat un edict in care poruncea
uciderea "conducatorilor Bisericii, vinovati de invatatura cea dupa
Evanghelie" (Ist. bis. VI, 28). Cei vizati erau mai ales preotii si diaconii. Acum

76
au suferit Pontian (230-235) si Ipolit (+ 235), si, poate, si Anteros (235-236)
care au fost exilati in Sardinia, unde au murit.
În Orient au avut de suferit inchisoare: preotul Protoctist si diaconul
Ambrozie, prieteni ai lui Origen. Origen insusi a fost urmarit, dar a scapat. Au
mai suferit crestinii din Capadocia.Între 238-249 a urmat o perioada de liniste.
5. Filip Arabul (244-249) fiul unui seic arab serbeaza un mileniu de la
"fondarea Romei", a fost tolerant si binevoitor cu crestinii, ca si Alexandru
Sever. Atat el, cat si sotia sa, imparateasa Otacilia, erau in corespondenta cu
Origen. Ieronim spune chiar ca Filip Arabul ar fi fost primul imparat crestin.
La fel si Eusebiu, care ne spune ca, voind sa asiste la cult, in noaptea de Pasti,
in Biserica din Antiohia, Filip a fost respins de episcopul Vavila, punandu-l sa
faca, mai intai, penitenta pentru uciderea inaintasului sau, Gordian al III-lea.
Faptul nu se poate confirma.
În timpul sau, la instigatia unui mag si poet batran, a izbucnit o prigoana
violenta impotriva crestinilor din Egipt. De asemenea, la 248 cand s-a serbat
mileniul Romei, fanatismul pagan a reizbucnit.
6. Deciu (249-251) "primul imparat roman cazut pe campul de batalie".
Numit si Traianus Decius, acesta era un ilirian brav, activ, energic, iubit de
trupe. Imperiul era pe atunci pus in pericol de barbari. El a intreprins o reforma
interna prin care urmarea inlaturarea abuzurilor si intarirea si consolidarea
Imperiului. De aici a iesit ideea lui Deciu de a distruge crestinismul pe care il
considera un element dizolvant pentru unitatea Imperiului. Ca atare a pornit o
prigoana drastica impotriva crestinilor. Cu el incepe a treia perioada a
persecutiilor care, de data aceasta se faceau prin edicte aplicate de imparati pe
tot cuprinsul Imperiului roman.
În toamna lui 249 Deciu a dat un edict de persecutie. Desi textul nu i se
cunoaste, se cunoaste aplicarea lui si anume: toti crestinii, de orice stare si
varsta si chiar cei doar banuiti a fi crestini, erau obligati sa se prezinte inaintea
unei comisii de stat si sa faca acte de adeziune la paganism: sacrificii,

77
libaTiuni, participare la ospete sacre. Crestinii erau chemati nominal, dupa liste
intocmite de autoritati si invitati sa sacrifice zeilor, intr-un anumit termen.
Aceia care faceau acest lucru, primeau certificate (libelli). Fugarilor li se
confisca averea, iar la intoarcere erau ucisi. Cei ce nu veneau de bunavoie erau
adusi cu forta, iar functionarii indulgenti erau amenintati cu pedepse aspre.
Erau urmariti mai ales clericii si crestinii mai de seama.
Cei ce marturiseau credinta crestina erau aruncati in inchisori si torturati
iar unii dintre ei erau chiar ucisi pentru a intimida pe ceilalti crestini.
Autoritatile romane urmareau nu numai pedepsirea crestinilor, ci mai ales
apostasierea lor de la credinta crestina, negarea lui Hristos.
Edictul lui Deciu a provocat numeroase apostasii, multi crestini
dovedindu-se slabi. Unii se ofereau singuri sa sacrifice zeilor, iar pe altii ii
biruiau torturile. De pilda, un episcop, Evdemon al Smirnei, a apostaziat cu un
numar insemnat de crestini. Lepadarea unora era doar de forma, ei crezand si
dorind sa ramana crestini, cu pretul unei formalitati impuse. Gestul era insa
dureros pentru Biserica, nascandu-se astfel o problema grea: aceea a
apostatilor (lapsi, peptwkotej = cazuti).
Acestia se impart in 4 categorii:
1. sacrificati = cei ce au sacrificat zeilor
2. thurificati = cei ce au adus sacrificiu numai arderea de tamaie
3. libellatici = cei ce au obtinut un certificat-libellus din partea
autoritatilor ca au sacrificat, fara sa fi adus jertfe idolesti, libellus obtinut pe
bani
4. Acta facientes = cei ce au declarat la interogatoriu ca nu sant crestini.
Toti acestia au fost pusi de Biserica la penitenta, pe masura gravitatii
vinei lor.
Între numerosi martiri si marturisitori amintim pe: episcopii: Fabian al
Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila al Antiohiei, Saturnin al Tolosei;

78
preotul Pionius la Smirna, altii in Egipt, Grecia s.a. Origen a suferit inchisoare
si torturi.
Îndemnati de credinciosi, unii episcopi si crestini au reusit sa se
refugieze, ca: Ciprian al Cartaginei, Dionisie al Alexandriei, Grigorie al
Neocezareei s.a.
În noiembrie 251 Deciu a murit la Abrittus, in Dobrogea, in lupta contra
gotiilor. Este primul imparat roman care a cazut pe campul de lupta pentru
apararea Imperiului. Persecutia sa, in loc sa demoralizeze pe crestini, i-a intarit
si mai mult in credinta lor.
Urmasul lui Deciu, Trebonius Gallus (251-253) reia persecutia. Acum
pare sa fi suferit mai mult Biserica Romei, al carei episcop, Corneliu, a fost
arestat si deportat, murind dupa cateva luni.
7. Valerian (253-260) "... un barbat care a fost doborat de o necesitate
fatala2, era un om bun si onest, dar slab, influentabil si nestatornic. El a fost
colaboratorul lui Decius, in calitate de cenzor al moravurilor. A ajuns la tron in
timpul unei mari crize economice. Daca la inceputul domniei i-a tolerat pe
crestini, unii dintre ei fiind chiar in serviciul palatului, mai tarziu, poate si la
instigatia trezorierului imperial Marcus Fulvius Macrianus, Valerian a
dezlantuit o persecutie aspra. Se credea ca Biserica dispunea de mari averi, iar
statul era sarac si in mare criza financiara.
În august 257, Valerian a dat un edict prin care se poruncea episcopilor
si preotilor sa aduca sacrificii pagane, erau interzise adunarile sub pedeapsa de
moarte, iar bunurile Bisericii confiscate. Multi clerici si credinciosi au fost
inchisi, condamnati la mine sau exilati.
Dar fiindca rezultatele edictului nu au fost cele scontate, in anul urmator
(258), imparatul si senatul dau un nou edict si mai aspru. Se prevedeau
pedepse cu exilarea, degradarea, confiscarea averii si moartea. Erau atinsi in
special crestinii de rang, cu avere, care sprijineau Biserica. Dar nici de data
aceasta asteptarile persecutorilor nu au fost implinite, caci Biserica avea putine

79
averi mobiliare, iar cu cele imobiliare statul nu putea face prea mult, fiindca se
vindeau greu.
În aceasta persecutie au murit martiri episcopii: Sixt II al Romei, Ciprian
al Cartaginei, Fructuosus, cu doi diaconi, la Taragona, in Spania, diaconul
Laurentiu la Roma s. a. De asemenea, a patimit mult episcopul Dionisie al
Alexandriei.
Multi crestini au fost aruncati in circ animalelor salbatice. }n localitatea
Utica din Africa au fost aruncati intr-o groapa cu var nestins 153 de crestini,
cunoscuti ca martiri sub denumirea de "massa candida".
Valerian va fi luat prizonier in anul 260 de catre regele Sapor al perslor.
Acestia, dupa o captivitate grea, l-au jupuit de viu si i-au pus corpul umplut cu
paie intr-un templu, spre umilirea romanilor (Lactantius, De mortibus
persecutorum, 5).
8. Gallienus (260-268) fiul si urmasul lui Valerian, vazand zadarnicia
persecutiilor si impresionat de soarta tatalui sau, a acordat pace crestinilor. Ba,
mai mult, influentat poate si de sotia sa, Salomina, Gallienus a dat un rescript
de toleranta, conumicat episcopilor prin scrisori. Este cel dintai imparat care
a dat un astfel de rescript. Desi nu cunoastem textul original, sensul lui era
urmatorul: crestinii erau liberi sa se adune pentru cult iar Biserica primea
inapoi bunurile confiscate. Crestinii vor cunoaste acum o lunga perioada de
pace.
9. Aurelian (270-275) este cel care va mai tulbura aceasta pace pana la
Diocletian. Era un ilirian destoinic, un soldat auster, un imparat capabil, fiu al
unei profetese pagane din Sirmium. Voind sa reformeze imperiul, a luat si
masuri cu caracter religios. El a adoptat cultul soarelui, facand din el religia
imparatilor pana la victoria crestinismului. Este monoteismul solar, pe care a
incercat sa-l reinvie Iulian Apostatul (361-363). Mithra era reprezentantul lui
Sol invictus pe pamant. A devenit zeul principal al Imperiului, la Roma
ridicandu-i-se un templu, Mithriacum- pe care s-a pus inscriptia: "Soli invicto".

80
 Daca, o perioada, Aurelian a fost tolerant, spre sfarsitul domniei, in 274,
a dat un edict de persecutie impotriva crestinilor. Edictul nu a ajuns insa sa fie
aplicat in toate provinciile.
În timpul sau, in 274 a avut loc si "retragerea aureliana" adica mutarea
administratiei si a trupelor romane din nordul, in sudul Dunarii, unde a creat
"Dacia Aureliana". Aceasta era impartita in doua: Dacia Ripensis, de-a
lungul Dunarii, cu resedinta la Ratiari si Dacia Mediterranea (Interioara), in
muntii Haemus (Balcani), cu resedinta la Sardica (Sofia). La 292 Diocletian va
consacra aceasta impartire. La anul 275, Aurelian a fost asasinat la
Caenophrurium (Castrul nou), in apropierea Bizantului, de catre un grup de
ofiteri.
Sub urmasii lui Aurelian, numiti "cei treizeci de tirani", Imperiul a fost
grav zdruncinat de razboaie interne si de navaliri barbare, pana la Diocletian
(283-305).

BIBLIOGRAFIE:
D. TUDOR, Figuri de imparati romani, vol. I, II, Bucuresti, 1974
V. N. POPESCU, Cauzele conflictului politic intre Biserica crestina si statul
roman sub imparatii Severi, Bucuresti, 1929.

7.3. PERSECUŢIILE LUI DIOCLEŢIAN ŞI URMAŞII SĂI

1. Diocletian (284-/85-305)
Este cel mai insemnat dintre imparatii ilirieni. De neam modest, s-a
ridicat in armata.
Temperament militar, energic, rece, capabil, cu vederi largi, el a fost un
adevarat reoganizator al Imperiului roman, zguduit de un secol de crize. De
fapt, el a inceput o reforma, care va fi incheiata de Constantin cel Mare, care a
dat Imperiului roman un caracter de stat monarhic absolut.

81
 Diocletian a instaurat sistemul politic al dominatului care inlocuia
principatul inaugurat de Octavian August.
Diocletian a devenit dominus, adica imparatul singur detinea puterea
suprema in stat, anihiland autoritatea senatului si a institutiilor romane
traditionale. Era un model oriental, imparatului trebuind sa i se prosterne toti,
indiferent de rangul si de clasa sociala careia ii apartineau.
Diocletian a impartit apoi puterea cu Maximian, vechi camarad de arme
al sau, pe care la 1 martie 286 il numeste "cezar", apoi "august", la 19
septembrie 286.
Diocletian a ramas "protaugust", preluand conducerea Orientului, in
timp ce Maximian Herculius a primit Occidentul. Imperiul era insa socotit
unitar, legile fiind date in numele ambilor augusti.
În anul 292 ambii imparati si-au luat ca ajutor cate un cezar: Diocletian
a luat la 21 mai 293 pe ginerele sau Galeriu (numit si Maximian Galeriu), iar
Maximian Herculins a luat, la 1 martie 293 pe Constantius Chlorus. |i aceasta
era inrudita prin casatorie, cu augustul sau, asa incat a trebuit sa se desparta de
Elena, sotia sa, cu care avea un fiu - viitorul Constantin cel Mare.
Cei doi cezari au primit spre conducere cate o parte din Imperiu. S-a
convenit ca, la moartea sau retragerea augustilor, cezarii sa devina augusti, iar
in locul lor sa se numeasca alti cezari.
Puterea imperiala a dobandit, incet, incet, un caracter monarhic absolut.
Diocletian va adopta fastul oriental: diadema, vesminte luxoase, ceremonial
complicar, viata retrasa in palat. Cei ce se apropiau de el se prosternau inaintea
lui, trebuind sa-i sarute marginea mantiei, sa-l adore ca pe un adevarat zeu. La
21 iulie 287 el si-a luat titlul de Jovius, iar Maximian de Herculius, conferind
astfel puterii imperiale caracter divin.
Adminstratia Imperiului era si ea centralizata si strict ierarhizata: in
frunte se afla un consiliu imperial, numit "Consistoriul sacru". }n anul 292
Imperiul a primit o noua impartire in 4 prefecturi: a Orientului, a Iliricului, a

82
Italiei si a Galiilor, apoi 12 dieceze, 96 provincii (apoi peste 100 de provincii).
Erau urmatoarele capitale: Nicomidia (pentru Orient), Sirmium (pentru Iliric),
Mediolanum (Milan) si Roma, apoi Ravenna (pentru Italia) si Treveri (Trier)
(pentru Galia).
Desi Diocletian era pagan infocat, era, totusi, tolerant cu crestinii care
impanzisera administratia, armata si chiar serviciul palatului. Galeriu insa,
ginerele sau, era un fanatic si intolerant, incult, brutal si superstitios, desi era
un ofiter valoros.
Romula, mama sa era originara din cetatea Romula (Resca), capitala
Daciei Malvensis (Oltenia). Ea se refugiase din cauza navalirii carpilor la 248,
la sudul Dunarii, in Dacia Ripensis unde, in cinstea ei s-a infiintat orasul
Romulianum. Ea a influentat pe fiul ei Galeriu sa persecute pe crestini
(Lactantius, De mortibus persecutorum IX).
La 297 Galeriu a castigat o victorie impotriva persilor. Un an mai tarziu,
298 a facut o "curatire" a armatei, persecutand sau inlaturand pe crestinii den
armata. Atunci au fost martirizati la Durostorum (Silistra) veteranul Iuliu si
soldatii Hesichius, Nicandru, Marcian, Pasicrate si Valentinian.
Între 290-300 au fost martirizati la Halmyris (pe bratul Sf. Gheorghe) in
Dobrogea, preotul Epictet si tanarul Astion, refugiati aici din Asia Mica. Tot
acum e amintit si Evanghelicus, primul episcop de Tomis (Constanta).
Maximin Herculius, in Apus, persecuta pe crestini, asa cum ii persecuta
Galerius in Rasarit.
Apoi, in discutiile cu Diocletian, Galerius il indemna pe acesta sa
dezlantuie persecutia impotriva crestinilor. La inceput Diocletian a refuzat dar,
apoi, influentat si de neoplatonicul Porfiriu, Diocletian a emis o serie de
decrete sub lozinca: "nomen christianorum deleto = numele crestinilor sa fie
nimicit!"
Primul edict s-a dat la 24 februarie 303. Biserica episcopala din
Nicomidia - aflata in apropierea palatului imperial - a fost pradata si apoi

83
distrusa. Edictul prevedea daramarea lacasurilor de cult, interzicerea
adunarilor, arderea cartilor sfinte, fara sa se faca victime. Crestinii care refuzau
sa apostazieze erau pedepsiti, cei mai de vaza pierdeau drepturile si privilegiile
si erau torturati iar cei de jos facuti sclavi. Sclavii erau exclusi de la eliberare.
Pretextul imediat folosit de Galeriu pentru dezlantuirea prigoanei l-au
constituit incediul izbucnit la palatul din Nicomidia, pus la cale de el insusi si
imprudenta unui crestin care a distrus un exemplar al edictului afisat. De
asemenea, crestinii erau socotiti vinovati de miscarile populatiilor din Siria si
Armenia romana.
Ca urmare, personalul curtii imperiale a fost obligat sa sacrifice zeilor;
de asemenea, imparatesele Prisca, sotia lui Diocletian (cunoscuta si sub
numele de Alexandra) si fiica ei, Valeria, sotia lui Galeriu, care simpatizau cu
crestinii.
Galeriu a executat riguros edictul in Rasarit. Maximian Herculius in
Apus l-a aplicat si el. Constantin Chlor a stricat doar unele biserici. Au fost
distruse arhive bisericesti de mare valoare. La Roma, crestinii insisi si-au
astupat cu nisip multe catacombe.
Al doilea edict a fost dat in aprilie 303 si era mult mai aspru. El ordona
sa fie aruncati in temnita episcopii, preotii, diaconii, lectorii si exorcistii care
nu apostaziaza de la credinta crestina. Aceia care refuzau sa aduca sacrificii
zeilor erau ucisi.
Cu ocazia sarbatoririi a 20 de ani de domnie (vicennalia) in toamna
anului 303, Diocletian a acordat o amnistie care, insa nu s-a intins si asupra
crestinilor. Dimpotriva, dupa 27 septembrie 303 a fost publicat al treilea edict
de persecutie. Acesta poruncea ca episcopii, preotii, diaconii si membrii
clerului inferior inchisi, sa fie pusi in libertate daca sacrifica zeilor, iar daca nu
sa fie ucisi.
Al patrulea edict si cel mai grav, s-a publicat in primavara anului 304.
Au avut loc executii, iar in Numidia se fixasera chiar zile de sacrificiu de

84
tamaiere (dies thurificationis). Au fost aplicate chiar pedepse neprevazute de
lege.
Unii crestini au apostaziat, altii au predat cartile cerute (traditores), iar
altii, in locul Sfintei Scripturi si a cartilor de cult au predat carti eretice,
salvandu-le, astfel, pe cele bune.
Între numerosii martiri cazuti acum amintim sau au avut de patimit,
amintim pe: Antim, episcopul Nicomidiei, decapitat la 303. La Eliopolis in
Egipt a suferit Sfanta Varvara. În Cilicia au suferit Cosma si Damian, doi
medici care practicau medicina din caritate crestina; la Antiohia Pisidiei a
suferit Margareta: in Capadocia Sfantul Gheorghe si Sfanta Dorotheea, iar la
Tesalonic au suferit Sfintele Agapi, Irina si Hiona.
În anul 304 Galeriu a persecutat in special pe crestinii din provinciile
sud-dunarene ale Iliricului. La Sirmium resedinta lui Galeriu, a suferit martiriul
la 6 aprilie 304, Sfantul Irineu, episcopul de Sirmium; la 9 aprilie 304, diaconul
sau Sfantul Dimitrie, de la numele caruia Sirmium se va numi Mitrovita,
impreuna cu sapte fecioare, "quarum nomina Deus scit"; la 15 sau 20 iulie 304
a suferit crestinul Secundus; la 20 august 304, fecioara Basilla; la 25 octombrie
304, Sfanta Anastasia si altii. La 26 martie 304 a murit la Singidunum
(Belgrad), preotul Montanus; la 2 noiembrie 304 a suferit episcopul Victorin de
Poetavio (Pettau, in Austria). La 23 februarie 305, se pare ca a patimit, la
Sirmium, Sineros sau Sinerotas. in 305 sau 306 au fost martirizati aproape de
Sirmium (la Fruska Gora) Sfintii numiti "Quattuor coronati" = "Cei patru
incoronati". Erau in realitate cinci sculptori.
La inceputul sec. IV sunt mentionati trei martiri la Axiopolis
(Cernavoda): Chiril, Chindeas si Tasios (Dasius), ca si Dasius de Durostorum
(+ 20 noiembrie 303) ale carui moaste au fost duse in sec. VI la Ancona, in
Italia.

85
 Sub Diocletian intre 304-305 sau sub Liciniu, intre 320-324 au fost
martirizati Zaticos, Attalos, Camasis si Filip, descoperiti la Niculitel-Tulcea
(azi manastirea Cocos-Tulcea).
La 1 mai 305 s-au implinit 20 de ani de domnie a celor doi augusti:
Diocletian si Maximian care s-au retras Galeriu si Constantius Chlor au
devenit augusti pentru Orient si, respectiv, pentru Occident. Ei si-au ales ca
cezari pe Maximian Daia si pe Flaviu Sever. Galeriu si Maximian Daia, in
Orient, continua persecutia prin edictul din 305. În anul 307 a suferit martiriul,
la Alexandria, Sf. Ecaterina. La 306 Constantius Chlor s-a imbolnavit si l-a
chemat din Orient pe Constantin, fiul sau, pe care armata il proclama imparat.
Vor avea insa loc o serie de lupte interne.
Galeriu nu il recunoaste decat cezar si il numeste august pe Flaviu
Sever. Nefiind acceptat la Roma, s-a proclamat august MaxenTiu, fiul lui
Maximian Herculius, asa incat, in anul 306 existau 6 imparati (augusti si
cezari). La 307 Flaviu Sever, invins de Maxentiu s-a sinucis. În locul lui,
Galeriu a numit pe Valerius Licinius (308-324). Protestand, Maximian Daia
acesta este numit august impreuna cu Constantin (308) Galeriu si Maximian
Daia au continuat, in Orient, sa persecute pe crestini, constrangandu-i nominal
sa sacrifice. Marturisitorii credintei (confessores) umpleau minele si carierele
Tebaidei, Palestinei, Ciliciei, Ciprului s.a.
În primavara anului 311 Galeriu era grav bolnav la Sardica. Nu i-au
ajutat nimic nici medicii, nici sacrificiile aduse zeilor. Deznadajduit, la 30
aprilie 311 a dat, de la Sardica, un edict de toleranta pentru crestini, de acord
cu Constantin si cu Liciniu. Documentul preciza ca "ut denuo sint christiani et
conventicula sua componant" = "sa existe din nou crestini si sa se poata tine
adunarile lor" (Lactantiu, De mortibus persecutorum, 34 ). Galeriu le imputa
mai intai crestinilor ca in "nebunia" lor, nu s-au intors la religia stramosilor,
constata apoi zadarnicia persecutiilor contra lor, dupa care le acorda libertatea

86
de cult, cu conditia sa se roage lui Dumnezeu pentru el si pentru stat si sa nu
tulbure ordinea publica. Galeriu a murit la 5 mai 311.
Totusi, Maximin Daia, care incerca sa reorganizeze paganismul in
Orient, a reinceput persecutia. Acum au fost martirizati 5 episcopi egipteni,
intre care Petru al Alexandriei si Phileas de Thmuis. Altii, preoti, au suferit in
provincii, ca Pamfil, la Cezareea Palestinei si Lucian la Nicomidia (+312); altii
au suferit in Palestina. La 311 Maximin Daia a pornit char razboi contra
regelui Tiridate al Armeniei, devenit crestin. Rezultatul a fost dezastruos
pentru romani.
Curand insa, Maximin Daia a ajuns in conflict cu Liciniu care il cheama
in ajutor pe Constantin. Maximin se aliaza cu Maxentiu, ceea ce a dus la
declansarea unui razboi intre Constantin si Maxentiu. Din Galia, Constantin
vine in Italia si il infrange pe Mexentiu la Turin si Verona, dupa care s-a
indreptat spre Roma. Lupta hotaratoare s-a dat la podul Milvius, langa Tibru
(13 km. mai sus de capitala). Desi armata lui Maxentiu era mai numeroasa si
mai bine echipata, Cnstantin a invins. Retragandu-se Maxentiu s-a inecat in
Tibru, iar Constantin a intrat triumfator in Roma la 28 octombrie 312.
Referitor la victoria lui Constantin, istoricii Eusebiu si Lactantiu
povestesc ca imparatul atribuia victoria sa ajutorului lui Dumnezeu. |i anume,
el a vazut pe cer o cruce luminoasa, inconjurata de cuvintele: "Întru acest
semn, vei invinge" - in hoc signo vincesc - - Ev tovtw nika. De asemenea, a
vazut un vis, in care Hristos l-a indemnat sa puna semnul crucii pe steaguri,
ceea ce Constantin a si facut. Asa s-a nascut monogramul crestin, rezultat din
initialele numelui lui Hristos (XP) suprapuse ... . Din acest moment Constantin
s-a alaturat crestinilor.
La inceputul anului 313 Constantin, impreuna cu Liciniu au dat edictul
de la Mediolanum (Milan), act aflat la Lactantiu. De mortibus persecutorum,
48. Prin acest act se dadea crestinilor libertatea credintei si cultului, se anulau
toate hotararile anterioare impotriva crestinismului si se declara libera trecerea

87
la crestinism. Se poruncea apoi ca bunurile luate bisericilor sa fie restituite
imediat. Biserica era recunoacuta oficial ca institutie religioasa organizata. Prin
urmare, crestinismul devenea religio licita, adica religie permisa in Imperiul
roman.
Desi i-a fost trimis actul edictului, Maximin Daia nu l-a respectat, fapt
pentru care s-a razboit cu Liciniu. }nfrant la Adrianopol, va consimti sa
accepte si el edictul, dar va muri in Cilicia, in 313 sau 314.
În urma conflictului dintre Constantin si Liciniu, cel de al doilea va fi
infrqnt in 314, dar va continua sa persecute pe crestini intre 320 si 324. Acum
au suferit cei 40 de mucenici care au inghetat noaptea, in lacul Sevastia, si altii.
La 18 septembrie 324, Liciniu a fost din nou infrant de Constantin, apoi
condamnat la moarte si executat la Tesalonic, in anul 324. Din 324 Constantin
ramane singurul imparat al intregului Imperiu roman, pana in 377, anul mortii
sale. Crestinismul se va bucura de o perioada de pace in tot Imperiu. Se pare ca
a mai fost dat un edict de toleranta. Daca la 313 crestinismul devenea religio
licita, mai apoi devenea religie favorizata.
Iulian Apostatul (361-363) va mai incerca o restaurare a paganismului,
fara insa sa reuseasca.
Convertirea lui Constantin la crestinism a avut o importanta epocala. Ea
a dat un curs nou istoriei universale, incercand sa armonizeze interesele
superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii crestine.

BIBLIOGRAFIE ROMA1NEASCĂ:
PR. PROF. I. R{MUREANU, Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348 si 358,
in "S. T.", XV (1963), nr. 5-6, p. 266-316
R. VULPE, ION BARNEA, Romanii la Dunarea de Jos, Bucuresti, 1968, p.
378-381
I. BARNEA, Crestinismul in Scythia Minor dupa inscriptii, in "S. T." VI
(1954), nr. 1-2, p. 65-112

88
IDEM, Martyriorul de la Niculitel, "B. O. R.", XCI (1973), nr. 1-2 p. 218-228
PR. PROF. I. R{MUREANU, Martirii crestini de la Niculitel, descoperiti in
1971, in "B. O. R.", XCI (1973), nr. 3-5, p. 464-471
IDEM, Sfinti si martiri la Tomis-Constanta, "B. O. R.", XCII (1974), nr. 7-8,
p. 975-1011
PR. PROF. N. |ERB{NESCU, 1600 de ani de la prima marturie documentara
despre existenta episcopiei Tomisului, "B. O. R.", LXXXVII (1969), nr. 9-10,
p. 966-1026
P. I. DAVID, Primii martiri crestini cunoscuti pe teritoriul patriei noastre, "M.
O.", XXIV (1972), nr. 3-4, p. 277-281
D. TUDOR, Figuri de imparati romani, vol. I, II, Bucuresti, 1974

89