You are on page 1of 92

TEORIA GENERALĂ A

DREPTULUI

-SUBIECTE

1
Subiect (1)Drept subiectiv.Drept obiectiv.Dreptul ca ştiinţă.Dreptul ca artă.

Subiect (2) Caracterele dreptului.

Subiect( 3) Principiile generale ale dreptului.

Subiect (4)Elementele constitutive ale statului.Funcţiile statului.

Subiect( 5) Forma statului.

Subiect (6) Statul de drept.

Subiect (7) Conceptul de sistem al dreptului.Criteriile de constituire a sistemului


dreptului.

Subiect 8) Componentele sistemului dreptului.Diviziunile generale ale dreptului.

Subiect (9)Ramurile dreptului romanesc actual.

Subiect (10)Sistemul romano-germanic.

Subiect (11)Sistemul anglo – saxon.

Subiect(12) Sistemul socialist. Sisteme religioase şi tradiţionale.

Subiect (13) Izvoarele dreptului.

Subiect 14)Caracterele normei juridice.

Subiect (15) Structura normei juridice(schemă).

Subiect (16) Ipoteza normei juridice.

Subiect (17) Dispoziţia normei juridice.

Subiect (18) Sancţiunea normei juridice.

Subiect (19) Clasificarea normei juridice(schemă).

Subiect (20) Intrarea în vigoare a normei juridice.

Subiect (21) Acţiunea normei juridice.

2
Subiect (22) Ieşirea din vigoare a normei juridice.

Subiect 23) Acţiunea normelor juridice în spaţiu.Acţiunea normelor juridice asupra


persoanei.

Subiect (24) Formele de interpretare a normelor juridice.

Subiect (25) Metode de interpretare a normelor juridice.

Subiect (26) Rezultatul interpretării normelor juridice.

Subiect( 27)Caracterele raportului juridic.

Subiect (28) Subiectele raportului juridic.

Subiect (29) Conţinutul raportului juridic.

Subiect (30) Obiectul raportului juridic.

Subiect (31)Condiţiile răspunderii juridice.

Subiect (32) Formele răspunderii juridice.

3
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

SUBIECTE

4
Subiect (1)Drept subiectiv.Drept obiectiv.Dreptul ca ştiinţă.Dreptul ca artă.

CAPITOLUL I

TERMINOLOGIE INTRODUCTIVĂ. CARACTERELE ŞI PRINCIPIILE


GENERALE ALE DREPTULUI

Ştiinţa dreptului constă în analiza profundă a realităţilor (relaţiilor) sociale, economice, politice
şi de altă natură privite în dinamica lor în raport cu normele juridice care le reglementează.
Ştiinţa dreptului se ocupă cu analiza normelor juridice în raport cu cerinţele şi năzuinţele din care
s-au născut.

1. Dreptul subiectiv
Într-un prim sens, prin drept se întelege prerogativa sau posibilitatea
participantului la raportul juridic de a face sau a nu face ceva, ori de a pretinde altor
subiecte de drept să i se dea ceva, inclusiv posibilitatea acestuia de a apela la forţa
de constrângere a statului în vederea respectării prerogativelor sale.
Astfel, dreptul apare ca o putere a subiectului, recunoscută de lege,
referitoare la conduita sa ori a altor persoane, putere ce este folosită în vederea
fructificării prerogativelor pe care i le conferă legea.
În acest caz, dreptul este legat de titularul lui, motiv pentru care se numeşte
subiectiv. Având în vedere faptul că acelaşi titular, în acelaşi timp, se bucură de
mai multe prerogative, doctrina foloseşte sintagma drepturi subiective.
În funcţie de conţinutul lor economic, drepturile subiective se împart în
-drepturi patrimoniale (ce pot fi evaluate în bani şi dintre care cel mai important
este dreptul de proprietate) şi
-drepturi personal – nepatrimoniale (dreptul la viaţă, la libertate, la liberă
circulaţie.

Exemple cu privire la frecvenţa folosirii termenului cât şi în privinţa conţinutului termenului în


accepţiunea sa de drept subiectiv:
1. am dreptul să mă căsătoresc, întrucât am împlinit vârsta de 18 ani (din domeniul dreptul
familiei);
2. am dreptul să mă înscriu în anul II de studii întrucât am promovat primul an (din
domeniul dreptului administrativ);
3. am dreptul să petind preţul pe lucrul vândut şi predat (din domeniul dreptului civil);
4. am dreptul să pretind salariul pe luna expirată întrucât am fost prezent, am lucrat în
toate zilele lucrătoare îndeplinindu-mi obligaţiile de muncă, etc.).
Aşadar termenul drept se foloseşte frecvent în această accepţiune, fie în viaţa cotidiana,
fie în viata juridica.

5
Din definiţie şi din exemplele date rezultă că dreptul în accepţiunea sa de drept subiectiv
are următoarele trăsături:
• drepturile subiective sunt prerogativele recunoscute unei persoane fizice sau juridice;
• conţinutul acestor prerogative constă în a pretinde ceva de la altcineva;
• drepturile subiective sunt strâns legate de persoana omului (de titularul lor);
fiind legate de titularul lor drepturile subiective sunt întotdeauna prerogative concrete;
• drepturile subiective sunt infinite la număr;
• drepturile subiective pot avea natură juridică diferită în raport de ramura de drept ale
cărei norme le reglementează;
• în privinţa conţinutului lor, drepturile subiective sunt limitate totuşi de lege şi de bunele
moravuri în sensul că ele există şi pot fi exercitate numai în măsura limitelor date de
acestea;
• drepturile subiective constituie o categorie juridică prin mijlocirea căreia titularii lor pot
participa la schimburile de valori care cad sub incidenţa reglementării juridice;
Din definiţie şi din exemple rezultă că un drept subiectiv aparţinând unui subiect de
drept, de regulă îi corespunde o obligaţie altui subiect de drept (a celui de la care se pretinde să
săvârşească ceva) ‘

Dupa gradul lor de opozabilitate, distingem:


a ) drepturi absolute (dreptul la viata)
b)drepturi relative care sunt opozabile unei anumite persoane(dreptul cumparatorului de a primi
bunul este opozabil fata de vanzator)

Dupa continutul lor,

a) drepturi patrimoniale,care au caracter economic


b)drepturi nepatrimoniale care nu au caracter economic, al carui continut nu poate fi exprimat
in general , in bani

2. Dreptul obiectiv
Într-un alt sens, cuvântul drept desemnează totalitatea normelor juridice
create sau recunoscute ca atare de stat.
Spre deosebire de dreptul subiectiv care se referă la prerogativa unui anume
subiect, dreptul obiectiv este alcătuit din norme juridice impersonale, care nu se
adresează unui subiect determinat.

Trăsături:
• are caracter normativ fiind format din reguli de conduită prin care se stabileşte
comportamentul juridic al oamenilor;
• regulile de conduită care alcătuiesc dreptul obiectiv sunt reguli generale (are caracter
general);
• regulile de conduită sunt obligatorii întrucât devin norme juridice, în structura lor intră
un element specific dreptului, elementul punitiv (sancţionator) datorită căruia
asemenea reguli pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forţei coercitive a statului dacă
nu s-au respectat de bunăvoie;
• regulile de conduită ce alcătuiesc dreptul obiectiv sunt impersonale, adică abstracte;
• oricât de multe ar fi, normele juridice sunt totuşi limitate ca număr;

6
• dreptul obiectiv constituie cadrul de recunoaştere şi de exercitare a drepturilor subiective
şi de asumare şi executare a obligaţiilor corelative.

Drepturile subiective sunt reglementate de dreptul obiectiv.


Dreptului obiectiv conţine o anumită componentă numită drept pozitiv, adică
totalitatea normelor juridice în vigoare, la un moment dat.

3. Dreptul ca ştiinţă

Dreptul face parte dintre ştiinţele sociale.


În acest sens, regăsim cuvântul drept în formulări precum: facultate de
drept, curs de drept etc.

4. Dreptul ca artă

Dreptul constituie şi o artă.


Aceasta este în legătură cu tehnica juridică (competenţa celor care
elaborează sau aplică dreptul).

Tehnica juridică are două componente:


- tehnica legislativă (arta de a face legi) si

- tehnica aplicării dreptului (folosirea textului de lege abstract şi impersonal


în vederea soluţionării unei situaţii concrete) .

Tehnica legislativă aparţine puterii legislative. Ea prezintă o mare


importanta deoarece, cu cât este mai bine stăpânită de către organele de stat ce au
competenţă legislativă, cu atât legile elaborate vor putea răspunde mai bine
necesităţilor sociale care au determinat edictarea lor.

Tehnica aplicarii dreptului este folosită de către judecător, procuror, avocat,


notar public etc.

7
Subiect (2) Caracterele dreptului.

CARACTERELE DREPTULUI

8
Dreptul prezintă trei caractere care îl disting de alte ştiinţe sociale. Acestea
sunt: - caracterul normativ,
-caracterul general şi permanent şi
-caracterul obligatoriu şi sancţionator.

1. Caracterul normativ

Dreptul are un caracter normativ, având menirea de a coordona existenţa


omului în societate, urmărind păstrarea ordinii de drept prin concilierea interesele
individuale cu cele ale societăţii.
Acest caracter este impus de structura dreptului care se prezintă ca sumă de
reguli de conduită obligatorii pentru subiectele de drept.

2. Caracterul general şi permanent

Caracterul general al dreptului decurge din faptul că norma nu are în vedere


un subiect determinat. Aceasta se aplică tuturor subiectelor de drept între care se
stabilesc raporturi juridice.
Legea se aplică permanent, fără întrerupere, pe toată durata cât este în vigoare,
tuturor situaţiilor pe care le vizează.
În situaţii similare, toate subiectele de drept sunt trate egal de către lege (art.
16 alin. 1 din Constituţie).

3. Caracterul obligatoriu şi sancţionator

Regulile de conduită formulate de către drept sunt obligatorii pentru toate


subiectele. De asemenea, cunoaşterea normelor legale este obligatorie, în acest
sens operând o prezumţie absolută, ce nu poate fi infirmată în nici un mod.
Nimeni nu poate să se apere de sancţiunea pe care o prevede legea în caz de
nerespectare a sa invocând necunoaşterea regulii (Nemo censetur ignorare legem).
Subiectul care nu respectă norma de drept va fi constrâns în acest sens de forţa
coercitivă a statului. Tot odată, i se va aplica o sancţiune ce diferă în funcţie de
ramura de drept din care face parte norma încălcată.
Există:
sanctiuni penale (amendă şi închisoare),
sancţiuni contravenţionale (amenzile contravenţionale),
sancţiuni civile (despăgubiri pentru prejudicii, nulitatea actelor juridice
îndeplinite cu încălcarea condiţiilor legale etc.),
sanctiuni de dreptul muncii (avertisment, reducerea salariului, desfacerea
contractului de muncă).

9
Subiect (3) Principiile generale ale dreptului.

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

Principiile generale ale dreptului sunt:


1 principiul asigurării bazelor legale de functionare a statului,
2 principiul libertăţii şi egalităţii,
3 principiul responsabilităţii,

10
4 principiile echităţii şi justiţiei,
5 principiul bunei – credinţe.
1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului

Conform acestui principiul, dreptul constituie premisa existenţei statului. Statul


de drept este organizat în conformitate cu principiul legalităţii. Aceasta implică
legitimitatea puterii, dar şi recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
tuturor cetăţenilor.

2. Principiul libertăţii şi egalităţii

Libertatea şi egalitatea cetăţenilor reprezintă valori fundamentale în orice


stat de drept. Aceste drepturi fundamentate sunt consfinţite de Constitutie.
Astfel, potrivit art. 16 alin. 1 din Constituţia României, „cetăţenii sunt egali
în faţa legii”. De asemenea, conform art. 23 alin. 1, „libertatea individuală şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile”.

3. Principiul responsabilităţii

Responsabilitatea conduce la asumarea de către subiectul de drept a


consecinţelor acţiunii sale. Ea este consecinţa libertăţii de care se bucură indivizii.

4. Principiile echităţii şi justiţiei

Echitatea (lat. aequitas) şi justiţia sunt valori complementare dreptului, implicând


valori morale esenţiale.

5. Principiul bunei – credinţe

Buna -credinţa este un principiu general al dreptului.


Obligaţia exercitării cu bună -credinţă a drepturilor şi libertăţilor este
prevăzută de Constituţie (art. 57).
Potrivit legii fundamentale, titularul unui drept trebuie să-l exercite astfel
încât să nu aducă atingere intereselor legitime ale celorlalte subiecte de drept.

11
Subiect(4)Elementele constitutive ale statului.Funcţiile statului.

CAPITOLUL II
Pg78-89

-DREPTUL ŞI STATUL -

DEFINIREA STATULUI

12
Statul reprezintă cea mai veche şi cea mai importanta instituţie a societăţii
politice. El a apărut în urmă cu aproximativ 6.000 de ani în Orientul antic.
Statul este acea entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de
frontiere, dintr-o populaţie şi dintr-o putere instituţionalizată.
Noţiunea de stat poate avea şi alte înţelesuri, printre care:
a.putere politică centrală, o organizatie politica diferită de cea a colectivităţilor
locale (judeţele, oraşele, comunele);
b.ansamblul guvernanţilor;
c. o formă de societate, de viaţă în comun, o anumită manieră de a fi a
colectivităţilor umane.
Statul mai poate fi definit ca o putere organizata asupra unei populatii, pe un anumit
teritoriu. STATUL poate fi definit ca fiind, formata din reprezentanti ai populatiei de pe un
anumit teritoriu care sunt investiti cu atributii de putere, constand in posibilitatea de a lua decizii
obligatorii , concretizate in norme de drept sau in acte de aplicare a dreptului , care pot fi aduse la
indeplinire cu ajutorul fortei de constrangere a statului Prin stat intelegem populatia organizata
de pe un anume teritoriu , delimitat prin frontiere recunoscute pe plan international , precum si
relatiile politice , economice si culturale ale acesteia.

1. Elementele constitutive ale statului

Elementele constitutive ale statului sunt: (a) teritoriul, (b) populaţia şi (c)
puterea de stat.

A. Teritoriul

Teritoriul este elementul fundamental al statului care, în mod tradiţional,


este reprezentat de spaţiul cuprins între frontierele acestuia. În fapt, teritoriul nu se
rezuma la delimitarea unei suprafeţe terestre, bidimensionale, ci este un spaţiu
tridimensional din care fac parte întinderea de pământ şi ape delimitată de frontiere,
subsolul, precum şi spaţiul aerian.
Conform art. 142 din Codul penal, teritoriul României se compune din
“întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul
aerian, precum şi marea teritorială, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale
acesteia”.
În limitele acestui teritoriu se organizează statul şi unităţile administrativ-
teritoriale care îl compun. De asemenea, în acelaşi spaţiu se exercită puterea
publică, suveranitatea statului.
Teritoriul se caracterizează prin faptul că nu poate fi înstrăinat (conform art.
3 alin. 1 din Constituţie “teritoriul României este inalienabil”, frontierele sale fiind
stabilite prin lege organică). Totodată, teritoriul este indivizibil, consecinţă a
13
caracterului său unitar (art. 1 alin. 1 din Constituţie).

Teritoriul capata semnificatia unui criteriu politic.In legatura cu un anumit teritoriu,


statul isi stabileste legaturile cu cetatenii isi structureaza aparatul(mecanismul)sau isi
dimensioneaza suveranitatea.Disputele intre state –care iau adesea forma razboiului-au
drept obiect acapararea de teritorii, de prizonieri, de bogatii aflate pe acele teritorii.

B. Populatia .

Un alt element al statului este populaţia, ea desemnând, în general, o


colectivitate.
Acest element a fost exprimat în doctrină prin mai multe noţiuni, şi anume:
societate, popor sau naţiune.
Prin societate, termenul cel mai des uzitat, vom înţelege populaţia aflată sub
un anumit raport relaţional şi instituţional, pe un anumit teritoriu.
Poporul are ca liant între indivizi continuitatea de limbă, de origine etnică, de
cultură etc.
În sfârşit, prin naţiune se înţelege o comunitate umană delimitată teritorial şi
politic de altele, ai cărei membri manifestă loialitate faţă de stat, având conştiinţa
apartenenţei la aceeaşi colectivitate, prezentând ca atribute principale identitatea,
independenţa şi coeziunea.
Între stat şi oricare dintre indivizii care alcătuiesc populaţia se stabileşte o
legătură specifică, constând în drepturi şi obligaţii reciproce. Această legătură
politică se numeşte cetăţenie.

Statul nu poate fi conceput fara populatie,puterea statala exercitandu-se asupra unei


colectivitati umane, de regula o natiune.Intre stat si fiecare individ al colectivitatii statale se
stabilesc relatii specific,drepturi si obligatii reciproce cuprinse in statutul fiecarui stat.puterea
statului nu se limiteaza numai la cetatenii respectivi, ea se exercita si asupra cetatenilor straini sau
fara cetatenie aflati pe teritoriul tarii.

C. Puterea de stat (publică)


Al treilea element al statului este puterea de stat, numită şi putere politica sau
forţă publică. Aceasta are rolul de a asigura unitatea politică şi juridică a statului,
fiind caracterizată prin posibilitatea de a comanda, de a da ordine, precum şi prin
obligaţia celor care le-au primit de a le respecta. .
Puterea, ca atribut al statului este identificata cu forta, fiind denumita si forta publica, putere de
stat.
Trăsăturile puterii de stat sunt următoarele:
a. este o putere politică ce are o sferă largă de aplicare şi agenţi specializaţi
care o realizează;
b. este o putere instituţionalizată, prin aceasta înţelegându-se faptul că ea

14
aparţine statului ca instituţie politico-juridică, iar cei care o deţin acţionează în
numele său şi în baza legii. Instituţiile (organele) fundamentale ale statului, numite
de Constituţie (în titlul III) “autorităţi publice” sunt:
1) Parlamentul, unica autoritate legiuitoare a ţării,
organul de reprezentare suprem al poporului român;
2) Executivul, alcătuit din Preşedintele ţării şi din
Guvern şi
3) Autoritatea judecătorească, compusă din Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi din
Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Public, organe de stat ce au sarcina
de a aplica legea în cazul litigiilor apărute şi de a sancţiona pe cei care se abat de la
respectarea normelor juridice;
c. este o putere de comandă ce instituie norme obligatorii;
d. este o putere unică care deţine dreptul exclusiv de a exercita, prin organele
abilitate, constrângerea legitimă.

Din această ultimă trăsătură a puterii publice decurge o caracteristică fundamentală


a statului,şi anume suveranitatea. Suveranitatea semnifică autoritatea supremă cu
care statul este învestit şi înseamnă dreptul puterii publice de a conduce societatea,
de a nu recunoaşte nici o putere deasupra ei în cadrul statului, precum şi
independenţa statului în raport cu alte state cu care acesta stabileşte raporturi.
Suveranitatea statului este compusă din două elemente, unul intern (competenţa
exclusivă asupra teritoriului, concretizată în elaborarea unor acte normative
generale obligatorii şi inexistenţa unei alte puteri sociale superioare) şi altul extern
(independenţa în raporturile cu alte state, nesupunerea faţă de alte puteri,
excluderea oricărui amestec din exterior).
Afara de organele legislative ,executive si judecatoresti exista un aparat de stat alcatuit nu numai
din persoane alese sau numite de catre persoane alese, un aparat de specialitate menit sa asigure
realizarea activitatii de stat.Aparatul chemat sa apere ordinea de drept-APARATUL
POLITIENESC care este subordonat executivului si prin acesta legislativului si care reprezinta
instrumentul cu ajutorul caruia la nevoie se recurge la aplicarea fortei coercitive(puterea ,dreptul
de a constringe)
Pentru apararea frontierelor, a integritatii teritoriale-exista ARMATA care este o parte a
mecanismului de stat. Deoarece acest aparat trebuie sa indeplineasca anumite sarcini in
conformitate cu legea , cu ordinea de drept, intr-un regim democratic , se considera ca el trebuie
sa fie independent de un partid sau altul(membrii ap. de stat nu trebuie sa faca politica activa)

2. Funcţiile statului
Noţiunea de funcţii ale statului se refera şi la direcţiile principale de acţiune
ale statului în vederea organizarii şi realizarii activităţii fundamentale specifice, la
care participă toate instituţiile abilitate.
Funcţiile statului pot fi: (a) interne
(b) externe.
a. Funcţiile interne sunt:

15
1. funcţia politico-juridică -de asigurare a conducerii sociale, pe baza
legilor şi de a construi un cadru de drept care să garanteze oricărui individ
respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale de care se bucură;
2. funcţia de asigurare a ordinii de drept -de apărare a colectivităţii,
precum şi a oricărui individ împotriva fenomenelor antisociale;
3. funcţia social-economică – de asigurare a dezvoltării economice, a
progresului tehnic şi a creşterii nivelului de trai al populaţiei. Această funcţie
acţionează diferit de la un stat la altul şi vizează politica fiscală, combaterea
şomajului, a inflaţiei şi a sărăciei.
b. Funcţiile externe sunt:

1. funcţia de stabilire şi dezvoltare a relaţiilor cu alte state sau


organizaţii internaţionale;
2. funcţia de participare la activitatea organismelor internaţionale din
care statul face parte (O.N.U., O.S.C.E., Parlamentul European etc.) în vederea
rezolvării propriilor probleme cât şi a chestiunilor internaţionale

16
Subiect 5) Forma statului.

FORMA STATULUI

În legatură cu forma statului interesează trei concepte şi anume:


1) forma de guvernământ,
2) structura de stat
3) regimul politic.

1. Forma de guvernământ

Forma de guvernământ se referă la crearea, organizarea şi exercitarea puterii de


stat prin intermediul organelor supreme ale acesteia, precum si la impartirea
atributiilor intre respectivele organe.

Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în:


(a) republici şi
(b) monarhii.
a. În cadrul republicii, şeful statului (preşedinte) este ales de parlament
sau direct de către popor, pentru o perioadă limitată (de regulă, 4 ani).
Conform art. 1 alin 2 din legea fundamentală, “forma de guvernământ a
statului român este republica”. De asemenea, în România, conform art. 81 alin.
1 din Constituţie, presedintele este ales prin “vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat”. Dupa revizuirea legii fundamentale prin Legea nr. 429/2003,
mandatul preşedintelui are o durată de 5 ani (art. 83 alin. 1).
La rândul lor, republicile pot fi:
-parlamentare sau
- prezidenţiale.
-În republicile parlamentare (Germania, Italia) rolul cel mai important în
exercitarea puterii de stat revine parlamentului, preşedintele având o poziţie
secundară.
-În republicile prezidenţiale (S.U.A., Rusia) şeful statului (preşedintele)
are atribute sporite faţă de parlament în cadrul exercitării puterii.
Uneori se vorbeşte şi despre o a treia formă de republică, cea
semiprezidenţială, în care raportul dintre atributiile presedintelui si cele ale
parlamentului este sensibil egal.
b. Monarhia constituie aceea formă de guvernământ în care şeful statului
(monarhul – rege, împărat) nu este ales de popor sau de parlament, el ocupând
această poziţie prin succesiune la tron sau, mai rar, prin numire pe viaţă.
Monarhiile pot fi :
-constituţionale sau
- absolutiste.
-Monarhiile constituţionale (Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei
de Nord, Spania, Danemarca) se caracterizează prin faptul că monarhului îi
revin atribuţii restrânse, uneori chiar simbolice, rolul cel mai important fiind
jucat de parlament.
-În monarhiile absolutiste se acorda puteri largi monarhului, uneori
discretionare,iar celelalte institutii ale statului, desi exista, au atributii restrânse,
nesemnificative .

2. Structura de stat

Structura de stat reprezintă modul în care se organizează puterea de stat şi


entităţile statale existente pe teritoriul unui stat, precum şi relaţiile ce se stabilesc
între ele.
Sub acest aspect statul poate fi:
(a) unitar (simplu) sau
(b) federativ (complex, compus).
a. Statul unitar se distinge prin următoarele caracteristici:
-are o singură constituţie;
-are doar un rând de organe supreme care îşi exercita competenţa pe întregul
teritoriu;
-întreaga populaţie are o singură cetăţenie;
-este subiect distinct de drept internaţional, participând în această calitate la
viata internationala.
b. Statul federativ se defineşte prin următoarele elemente:
-este alcătuit din două sau mai multe state membre (federate);
-statele componente transferă unele din atributele suveranităţii lor în
favoarea statului federativ, în limitele şi modurile prevăzute în
constituţia federală;
-există o legislaţie comună, unică, la nivelul statului federal, dar şi legislaţii
proprii fiecărui stat federat în parte, acestea din urmă trebuind să o respecte pe
cea dintâi;
-există organe legiuitoare, administrative şi judiciare
atât la nivel central (federal), cât şi la nivelul fiecărui stat
federat;
- populaţia are două cetăţenii, una a statului federativ, cealaltă a
statului federat;
-subiect de drept internaţional este doar statul federativ, el
participând şi la viaţa internaţională.
Statul federativ nu trebuie confundat cu asociațiile de state care, deşi se
aseamănă cu acesta din multe puncte de vedere, se deosebesc prin faptul că ele
nu dau naştere unui stat nou, distinct de statele componente.
Principalele forme de asociere a statelor sunt:
- confederația,
-uniunea reală şi
-uniunea personală.
Confederaţia este alcătuită din două sau mai multe state asociate care îşi
unifică legislaţia şi care îşi creează anumite organe comune, păstrându-şi însă
suveranitatea şi calitatea de subiect distinct de drept internaţional.
Uniunea reală este asocierea a două sau mai multe state ce au un monarh
comun şi care îşi creează unele organe comune.
Uniunea personală constă în asocierea a două sau mai multe state datorită
existentei unui şef de stat comun (monarh), statele membre păstrându-şi întreaga
suveranitate.

3. Regimul politic

Regimul politic reprezintă totalitatea metodelor şi mijloacelor prin care


puterea politică conduce societatea. Acest concept vizeaza raporturile instituite
între stat şi individ în ceea ce priveşte respectarea drepturilor subiective ale celui
din urmă.
Din această perspectivă, regimurile politice se pot împărţi în:
a) regimuri democratice şi
b) regimuri totalitare (dictatoriale sau autoritare).
În cadrul regimurilor democratice operează principiul reprezentativităţii.
Puterea de stat are ca fundament pluralismul politic şi se manifestă în baza şi în
limitele legii, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.Democratia ca forma de guvernare si tip de functionalitate a regimului politic se
caracterizeaza prin caracteristici ca:puterea apartine poporului, pluralism politic,se aplica
principiul majoritatii, libertatea si recunoasterea opozitiei,promovare si apararea drepturilor si
libertatilor fundamentale.
În regimurile totalitare, puterea de stat se exprimă prin mijloace
dictatoriale, autoritare, statul rezervându-şi un rol dominant în societate,
intervenind în toate domeniile existenţei sociale, chiar şi în viaţa privată a
individului. În asemenea regimuri nu există pluralism politic (prin urmare nici
opoziţie), principiul separaţiei puterilor în stat este incălcat, iar drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului nu se respectă .
Subiect (6) Statul de drept.

STATUL DE DREPT

1. Noţiune

Într-o definiţie simplă, în zilele noastre, prin stat de drept înţelegem acel
stat democratic şi social, care se înfiinţează şi funcţionează în baza şi cu
respectarea strictă a legii, în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului sunt garantate.
Conceptul de stat de drept este însă unul complex, care a evoluat în timp.
Statul de drept îşi are originea în lucrările filosofului german Immanuel
Kant care aprecia că statul are ca scop doar ocrotirea dreptului şi garantarea
libertăţii, el neavând atribuţii în legătură cu binele general, cu fericirea, cu
nivelul de trai sau cel cultural al oamenilor. Singura preocupare a statului
imaginat de Kant trebuia să fie asigurarea aplicării dreptului şi împiedicarea
încălcării acestuia .
Continuatorii ideilor lui Kant afirmau că doar statele care există pentru
realizarea justiţiei pot fi legitimate ca state de drept.
Ulterior, alti filosofi au sintetizat conceptul statului de drept în trei
principii:
1) accesul la putere se face prin vot popular, liber exprimat,
2) exercitarea puterii se realizează în baza legii şi
3) puterea izvorăşte din voinţa suverană şi liber exprimată a poporului.
Conform lui Hans Kelsen, statul de drept există într-o formă independentă
de lege, are misiunea de a crea dreptul, iar mai apoi, de a i se supune în mod
deliberat.
Prin urmare, statul de drept asigură supremaţia Constituţiei şi domnia
legilor, dar acestea trebuie să fie conforme cu ideea de justiţie şi cu echitatea,
fiind expresia voinţei întregii societăţi.
Constituţia României, în art. 1 alin. 3 decretează că România este “stat
de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme (…) şi sunt garantate’’

2. Caracteristici

În sinteză, statul de drept contemporan se caracterizează prin următoarele


trăsături: -este fundamentat pe supremaţia legii;
-are la bază existenţa unui cadru democratic;
-accesul la putere se face prin vot liber exprimat de către populaţie;
-puterea de stat este subordonată legii;
-puterea se structurează piramidal şi se difuzează unui număr mare de
organisme;
-garantarea pluralismului politic;
-limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri (legislativă, executivă şi
judecătorească) prin celelalte două;
-independenţa totală a justiţiei;
-recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului;
-participarea cetaţenilor la exercitarea puterii

3. Condiţiile de existenţă

Pentru existenţa statului de drept sunt necesare urmatoarele condiţii:


-autonomia statului de drept şi întărirea organizării juridice a statului;
-guvernarea care se realizează prin lege şi care este subordonată
acesteia;
-promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului;
-stabilirea suveranităţii externe a naţiunilor;
-subordonarea statului unei stricte reglementări juridice.
Subiect (7) Conceptul de sistem al dreptului.Criteriile de constituire a sistemului
dreptului.

CAPITOLUL III

Pg66-73

SISTEMUL DREPTULUI -

CONCEPTUL DE SISTEM AL DREPTULUI

Dreptul prezintă un caracter sistematic. Numeroasele reguli juridice


existente în societate nu se înfăţişează sub forma unei alăturări întâmplătoare.
Ele sunt ordonate într-un sistem coerent, organizat şi logic. Acesta nu reprezintă
suma elementelor componente, ci un ansamblu de norme şi instituţii aflate în
permanentă interacţiune.
Prin sistem al dreptului se înţelege modul de organizare a dreptului, a
normelor juridice ce îl compun, în cadrul instituţiilor juridice şi al ramurilor de
drept.
În doctrină se face deosebirea între sistemul dreptului şi alte noţiuni din sfera
existenţei juridice a societăţii, precum sistemul legislaţiei (legislaţia unei ţări,
sumă a actelor normative) şi sistemul juridic (ordinea de drept în general, privită
ca fundamentala caracteristică a unei comunităţi).
Sistemul dreptului se caracterizează prin complementaritatea ramurilor de
drept care îl compun, prin relativitate şi permeabilitate, precum şi printr-o
continuă diferenţiere a ramurilor sale.

CRITERIILE DE CONSTITUIRE A SISTEMULUI DREPTULUI

Criteriile de constituire a sistemului dreptului sunt:


(a) obiectul reglementării juridice,
(b) metoda reglementării şi
(c) principiile dreptului (sau ale ramurii de drept).

a. Obiectul reglementării juridice îl constituie sfera relaţiilor sociale avute


în vedere de norma juridică.
b. Metoda de reglementare este exprimată printr-o multitudine de modalităţi
de normare a conduitei umane şi constituie un criteriu subiectiv de influenţare a
sistemului dreptului. Caracterul subiectiv al acestui criteriu este dat de faptul că
modul de reglementare a conduitei umane diferă în funcţie de interesele pe care
le reprezintă forţa politică ce se află la conducerea societăţii. Această metodă
poate fi autoritară sau autonomă.
De asemenea, metoda poate fi analitică (descompune un cadru complex în
elementele sale fundamentale) sau sintetică (pleacă de la o sumă de elemente
primare şi creează un cadru general şi abstract). Tot din această perspectivă se
are în vedere şi poziţia subiectelor în cadrul raportului juridic specific fiecărei
ramuri de drept.

c. Principiile dreptului (sau ale ramurii) contribuie şi ele la crearea


sistemului astfel, în cadrul ramurii dreptului comercial se distinge dreptul
maritim, subramură de drept alcătuită din normele juridice şi instituţiile de
drept care reglementează transportul maritim.
Subiect (8) Componentele sistemului dreptului.Diviziunile generale ale dreptului

COMPONENTELE SISTEMULUI DREPTULUI

Componentele (elementele) de sistem ale dreptului sunt:


(a) norma juridică,
(b) instituţia juridică şi
(c) ramura de drept.
a. Norma juridică reprezintă componenta de bază, ireductibilă, a
sistemului dreptului. Ea constă într-o regulă de conduită, instituită sau
recunoscută de către stat, a cărei respectare este asigurată în caz de nevoie prin
forţa de constrângere a statului.
Acest element prezintă o anumită structură internă, alcătuită din trei părţi:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

b. Instiuţia juridică constituie acel set de reguli juridice care


reglementează un număr de relații sociale din aceeaşi categorie, grupate în jurul
unei valori sociale centrale şi care naşte o sferă distinctă de raporturi juridice.

Instituţia juridică este alcătuită din mai multe norme juridice.


Astfel, normele care reglementează modul în care se transmite moştenirea
formează instituţia succesiunilor, cele care reglementează proprietatea alcătuiesc
instituţia dreptului de proprietate, cele care au în vedere contractele dau naştere
instituţiei contractelor etc.
Noţiunea de instituţie juridică apare ca similară cu aceea de statut juridic
sau regim juridic.
În majoritatea cazurilor, instituţiile juridice grupează norme de drept
corespunzând unei singure ramuri.
Uneori, instituţiile juridice pot reuni norme de drept din cadrul mai multor
ramuri. De exemplu, instituţia contenciosului – administrativ reuneşte reguli din
sfera dreptului administrativ, a dreptului procesual civil, a dreptului civil,
precum şi din sfera organizării judecătoreşti.

c. Ramura de drept este un ansamblu de norme şi instituţii juridice, strâns


legate între ele prin obiectul comun al reglementării, prin metoda folosită în
normarea relaţiilor sociale şi prin intermediul principiilor care stau la baza lor.

Ea constituie cea mai complexă subdiviziune a unui sistem de drept


naţional, acesta din urmă fiind alcătuit din mai multe ramuri.
Ramurile de drept nu există izolat, ci sunt în continuă interacţiune unele
cu altele, influenţându-se reciproc.
Uneori, mai multe instituţii juridice pot da naştere unei subramuri de depth
Astfel, în cadrul ramurii dreptului comercial se distinge dreptul maritim,
subramura de drept alcatuita din normele juridice si institutiile de drept care
reglementeaza transportul maritim.

DIVIZIUNILE GENERALE ALE DREPTULUI

În functie de mai multe criterii, dreptul se împarte în:

1. Drept intern si drept international


Dupa cum regulile de drept se aplica doar statului care le-a elaborat, pe teritoriul
acestuia, sau ele au efect si dincolo de limitele teritoriului statului, în raporturile
dintre state ori dintre particulari din state diferite, dreptul se împarte în
intern (national) si
extern (international).

2. Drept public si drept privat


Dupa cum interesul avut în vedere de norma juridica este unul public sau
particular, dreptul se divide în public si privat. Aceasta este împartirea clasica a
dreptului,si, totodata cea mai importanta.
De exemplu, o regula juridică ce are în vedere organizarea puterilor statului se
situeaza în dreptul public, iar una referitoare la încheierea unui contract se
plaseaza în dreptul privat.
O asemenea diviziune era cunoscuta înca din dreptul roman, legile putând fi
regasite fie în jus publicum, fie în jus privatum.
În cadrul dreptului privat se diferentiaza ca principală componentă dreptul
civil care de altfel constituie dreptul comun in acest domeniu.
În acest sens, regulile fiecareia dintre celelalte componente (de exemplu, cele ale
dreptul comercial) se completeaza atunci când este cazul, cu cele ale dreptului
civil.
Din sfera dreptului public se detaseaza normele dreptului constitutional care
reprezinta dreptul comun în materie.
În doctrina s-a apreciat ca datorita strânsei legaturi dintre dreptul public si cel
privat, precum si a atenuarii diferentelor dintre acestea, s-a format si un drept
mixt, alcatuit din ramuri precum dreptul funciar ori dreptul afacerilor.
3. Alte diviziuni ale dreptului
Dreptul se mai poate împarti în:
- drept pozitiv (drept scris, alcatuit din totalitatea normelor juridice în vigoare
într-un stat, la un anumit moment) si
-drept natural (un drept nescris, care este compus dintr-un numar de principii
superioare ce constituie sursa de inspiratie pentru dreptul pozitiv, care
garanteaza drepturile si libertatile fundamentale ale omului si care se distinge
prin faptul ca nu este dublat de nici un fel de constrângere sociala);
- drept determinator (alcatuit din normele juridice care determina ce anume
urmeaza sa faca subiectele de drept) si
-drept sancționator (compus din regulile juridice care se refera la sanctiunile
aplicabile subiectelor de drept ce nu se conformeaza dreptului determinator).

Subiect( 9)Ramurile dreptului romanesc actual.

RAMURILE DREPTULUI ROMÂNESC ACTUAL

Ramurile dreptului românesc actual sunt: dreptul civil, dreptul comercial,


dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil, dreptul penal, dreptul
procesual penal, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul internaţional public, dreptul internaţional privat.
Aceste ramuri sunt grupate în cele două mari diviziuni ale dreptului intern,
dreptul public şi dreptul privat, precum şi în dreptul internaţional.

a. Dreptul public este format din ansamblul normelor juridice care privesc
organizarea statului şi raporturile dintre indivizi şi stat. În cadrul dreptului public
se regasesc urmatoarele ramuri de drept:
1) dreptul constituţional,
2) dreptul administrativ,
3) dreptul penal,
4) dreptul procesual penal
5) dreptul financiar.

Dreptul constituţional este alcătuit din normele juridice care stabilesc


principiile generale de organizare socială, economică şi politică a statului, din
normele ce reglementează drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor, din cele care legiferează organizarea şi funcţionarea autorităţilor
statului (Parlamentul, Preşedintele, Guvernul şi autorităţile publice locale,
Autoritatea judecătorească), dar şi împărţirea atribuţiilor acestora, precum şi din
normele care vizează funcţionarea altor instituţii fundamentale ale statului
(Curtea de Conturi, Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului).
Izvorul ramurii este Constituţia României din 1991, modificată şi
completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 758 din 29 octombrie 2003,
Partea I).
Dreptul administrativ cuprinde regulile de drept în legătură cu
organizarea şi funcţionarea administraţiei publice centrale şi locale, cele legate
de funcţiile publice, precum şi cele privind raporturile dintre administraţie şi
cetăţeni.
Principalele izvoare ale dreptului administrativ sunt:
-Constituţia României din 1991, revizuită,
-Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (publicată
în Monitorul Oficial al României nr. 448 din 24 noiembrie 1998, Partea I),
-Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale (publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 204 din 23 aprilie 2001, Partea I),
-Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul (publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 373 din 10 iulie 2001, Partea I),
- Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică (publicată
în Monitorul Oficial al României nr. 70 din 3 februarie 2003, Partea I)
- Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale (publicată în
M O al României nr. 271 din 29 martie 2004, Partea I),
- Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului (publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 658 din 21 iulie 2004, Partea I).

Dreptul penal se compune din normele care arată ce fapte antisociale


sunt considerate infracţiuni, care este răspunderea celor ce săvârşesc infracţiuni,
precum şi pedepsele ce se aplică infractorilor.
Această ramură are sarcina de apăra cele mai importante valori sociale
(suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana,
drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept).
Principalul izvor al dreptului penal îl constituie Codul Penal din anul
1968, cu modificările şi completările ulterioare.
Această ramură are şi numeroase alte izvoare (legi speciale) printre care
amintim: -
- Legea nr. 87/1994, republicată, pentru combaterea evaziunii fiscale (Monitorul Oficial al
României nr. 545 din 29 iulie 2003, Partea I),
-Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 219 din 18 mai 2000, Partea I),
-Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 362 din 3 august 2000, Partea I), --
-Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 783 din 11 decembrie 2001, Partea I),
-Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 904 din 12 decembrie 2002, Partea I) şi
- Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate (publicată
în Monitorul Oficial al României nr. 50 din 29 ianuarie 2003, Partea I).

Dreptul procesual penal cuprinde regulile juridice care organizează


procesul penal şi care arată organele statului cu atribuţii în acest domeniu,
acţiunile sau procedurile ce trebuie realizate în vederea descoperirii
infracţiunilor şi tragerii la răspundere penală a celor care le-au săvârşit, precum
şi drepturile şi obligaţiile pe care le au părţile ce participă la proces.
Izvorul de drept specific ramurii este:
- Codul de Procedură Penală din 1968, cu modificările şi completările ulterioare. La
acesta se adaugă
-Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 591 din 1 iulie 2004,
Partea I).

Dreptul financiar include regulile de drept ce reglementează activitatea


financiară a statului, constând în modul de constituire şi utilizare a bugetului de
stat, organizarea şi funcţionarea instituţiilor financiare, drepturile şi obligaţiile în
domeniu ale cetăţenilor şi ale statului.
Printre izvoarele dreptului financiar enumerăm:
-Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal (publicată în Monitorul Oficial al României nr.
927 din 23 decembrie 2003, Partea I),
-Legea nr. 174/2004 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 465 din 25 mai 2004, Partea
I),
-Legea nr. 358/2003 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 39/2003
privind procedurile de administrare a creanţelor bugetelor locale (publicată Monitorul
Oficial al României nr. 530 din 23 iulie 2003, Partea I) şi
-Legea nr. 108/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 45/2003
privind finanţele publice locale (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 336 din 16
aprilie 2004, Partea I).

b. Dreptul privat este alcătuit din ansamblul normelor juridice ce


reglementează relaţiile patrimoniale şi personal – nepatrimoniale la care
participă particularii. În cadrul dreptului privat se găsesc următoarele ramuri:
(1) dreptul civil,
(2) dreptul comercial,
(3) dreptul familiei,
(4) dreptul muncii şi
(5) dreptul procesual civil.
Dreptul civil cuprinde normele juridice ce reglementează raporturile
patrimoniale în care părţile sunt pe poziţie de egalitate. Tot în sfera dreptului
civil intră şi normele de drept referitoare la relaţiile personal – nepatrimoniale ce
au în vedere persoana şi identificarea ei (nume sau denumire, domiciliu,
reşedinţă sau sediu, stare civilă etc).
Cel mai important izvor al ramurii este Codul Civil din 1864, cu
modificările ulterioare.
De asemenea, sunt izvoare ale dreptului civil şi acte normative precum:
-Legea nr. 319/1944 pentru dreptul succesoral al soţului supravieţuitor (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 133 din 10 iunie 1944),
-Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice (publicat în Buletinul Oficial al
R.S.R. nr. 8 din 30 iulie 1954),
-Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului privitor
la persoanele fizice şi juridice (publicat în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 32 din 31 ianuarie
1954),
-Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctivă (publicat în Buletinul Oficial al
R.S.R. nr. 11 din 10 iulie 1960),
-Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată (Monitorul Oficial al României nr. 1 din
5 ianuarie 1998, Partea I),
-Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru
realizarea construcţiilor, republicată (Monitorul Oficial al României nr. 933 din 13
octombrie 2004, Partea I),
-Legea nr. 16/1994 a arendării (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 91 din 7
aprilie 1994, Partea I),
-Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 237 din 30 septembrie 1996, Partea I),
-Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 611 din 14 decembrie 1999, Partea I) şi
-Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole şi forestiere (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 8 din 12 ianuarie 2000,
Partea I).

Dreptul comercial se ocupă de regulile care normează raporturile


dintre comercianţi (persoane fizice sau persoane juridice), precum şi actele şi
faptele de comerţ. Cel mai vechi izvor în vigoare este Codul Comercial de la
1887, cu modificările ulterioare.
De asemenea, sunt izvoare de drept comercial, printre altele:
-Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată (Monitorul Oficial al României
nr. 49 din 4 februarie 1998, Partea I),
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată
(Monitorul Oficial al României nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, Partea I),
-Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată
(Monitorul Oficial al României nr. 608 din 13 decembrie 1998, Partea I), cu modificările şi
completările ulterioare,
- Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 483 din 5 iulie 2002, Partea I) si
- Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului (publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 593 din 1 iulie 2004, Partea I).

Dreptul familiei include normele de drept care se referă la relaţiile


patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite în cadrul familiei, între soţi, precum şi
între părinţi şi copii.
Cel mai important izvor este Codul Familiei din 1954, cu modificările şi
completările ulterioare. La acesta se adaugă şi alte legi speciale, cum ar fi :
-Legea nr. 87/1998 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.
25/1997 cu privire la adopţie (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 168 din 29
aprilie 1998, Partea I).

Dreptul muncii este alcătuit din regulile juridice aplicabile în relaţiile


stabilite între angajaţi şi patroni, cu ocazia încheierii, executării sau încetării
contractului de muncă. Această ramură stabileşte drepturile şi obligaţiile celor
doua părţi ale contractului de muncă, disciplina muncii, timpul de lucru şi cel
de odihnă, jurisdicţia muncii, răspunderea materială şi disciplinară, protecţia şi
securitatea muncii.
Izvorul ramurii este Codul Muncii din 2003 (publicat în Monitorul
Oficial al României nr. 72 din 5 februarie 2003, Partea I).

Dreptul procesual civil reuneşte toate normele de drept care organizează


procesul civil, cele referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti în această
materie, precum şi regulile de drept privind modul în care sunt duse la
îndeplinire hotărârile judecătoreşti civile.
Izvorul principal al ramurii este Codul de Procedură Civilă din anul 1865,
ce a suferit până astăzi numeroase modificări şi completări.
Constituie izvor al dreptului procesual civil şi
- Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (publicată în Monitorul Oficial
al României nr. 559 din 10 noiembrie 2000, Partea I).

c. Dreptul internaţional reprezintă ansamblul raporturilor de drept în care


intervine un element străin (de extraneitate). Dreptul internaţional poate fi
împărţit în: -drept internaţional public şi
- drept internaţional privat.

Dreptul internaţional public cuprinde regulile ce reglementează


raporturile formate în baza acordului de voinţă dintre state, precum şi cele dintre
acestea şi organizaţii internaţionale.
În general, izvoarele acestei ramuri sunt tratatele bilaterale sau
multilaterale încheiate între diferite state. Aceeaşi valoare o au și convenţiile cu
caracter internaţional încheiate de state.

Dreptul internaţional privat include normele de drept ce soluţionează


conflictele de legi născute din raporturile de drept privat ce conţin un element de
extraneitate. Această ramură reglementează şi condiţia juridică a străinilor,
precum şi aspectele de drept procesual în legătură cu raporturile de drept privat
cu caracter internaţional.
Izvorul ramurii este:
- Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 245 din 1 octombrie
1992, Partea I).
Subiect (10)Sistemul romano-germanic.

MARI SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT

Dreptul fiecărui stat reprezintă un sistem propriu. Uneori, chiar în cadrul


aceluiaşi stat sunt aplicate, în acelaşi timp, mai multe sisteme de drept.
Diversitatea sistemelor de drept naţionale este foarte mare. În schimb,
analizate din perspectiva unor elemente fundamentale, acestea prezintă, între ele,
anumite asemănări sau deosebiri de esenţă. Acestea fac posibilă reunirea mai
multor sisteme naţionale în familii de sisteme (mari sisteme contemporane de
drept).
Astăzi cele mai importante sunt:

1) sistemul romano – germanic,


2) sistemul anglo – saxon,
3) sistemul socialist
4) sistemele religioase şi tradiţionale.

1. Sistemul de drept romano-germanic

Acesta cuprinde sistemele naţionale de drept care sunt rezultatul


recepţionării dreptului roman. Iniţial, sistemul romano -germanic se regăsea în
Europa, dar ulterior, ca urmare a colonizării, el s-a extins în America Centrală şi
de Sud, precum şi în unele ţări din Africa.
Principalele componente naţionale ale sistemului romano – germanic sunt:
-dreptul francez şi
-dreptul german.
Acestea, în pofida multor diferenţe de suprafaţă (rezultate, în primul rând, din
mentalităţi diferite de abordare a fenomenului juridic), se aseamănă esenţial prin
faptul că ambele păstrează terminologia şi multe dintre instituţiile dreptului
roman. De asemenea, pentru ambele, principalul izvor de drept este legea
(scrisă).
Dreptul francez. Istoria dreptului francez cuprinde trei perioade:
(a) ancien droit – dreptul vechi (în majoritate cutumiar şi datând între
origini şi până la 1789),
(b) dreptul intermediar – dreptul Revoluţiei franceze şi
(c) dreptul modern – început în perioada lui Napoleon şi care durează şi
astăzi.
Influenţa franceză a constă în receptarea Codului Civil francez de la 1804
de legislaţia mai multor state europene. Printre acestea se numără Belgia, Italia,
România (Codul civil de la 1864), Luxembourg, Olanda, Portugalia şi Spania.
Codul civil francez este actul normativ cel mai răspândit în legislaţiile
moderne. Teoreticienii dreptului l-au considerat unicat pentru tehnica legislativă
superioară, logica juridică impecabilă, stilul elegant şi concis.
De asemenea, legislaţiile Bulgariei şi Poloniei au fost influenţate
covârşitor de dreptul francez. Dreptul ambelor ţări s-a întors, după căderea
regimurilor comuniste, în cadrul sistemului romano – germanic.

Dreptul german. Ca şi dreptul francez, dreptul german a fost alcătuit


iniţial din cutume. Ulterior, începând cu secolul al XIII – lea, au apărut aşa –
numitele “oglinzi” (spiegel), ce urmăreau sistematizarea şi consolidarea
cutumelor. Peste acestea, începând cu secolele al XV – lea şi al XVI – lea, s-a
suprapus dreptul roman. Receptarea acestuia a fost mult uşurată de faptul că
Sfântul Imperiu Roman de origine germană şi-a arogat rolul de continuator al
Imperiului Roman.
Chiar şi în perioada de fărâmiţare a statelor germane, dreptul privat a
rămas neschimbat.
Influenţa germană s-a exercitat, în principal, prin Codul civil german care,
deşi elaborat încă din 1869, a intrat în vigoare abia în anul 1900.
Principalele state a căror legislaţie a fost marcată decisiv de către dreptul
german sunt Grecia şi Japonia. Influenţe importante a resimţit şi dreptul din
Austria, Ungaria, Elveţia, Rusia, China şi Brazilia.

Deşi în diversele ţări componente ale sistemului romano-germanic regulile


de drept sunt diferite, se foloseşte acelaşi vocabular juridic moştenit din dreptul
roman. De asemenea, principalul izvor de drept este legea scrisă.
Subiect 11)Sistemul anglo – saxon.

2. Sistemul de drept anglo-saxon ( common – law)

Spre deosebire de sistemul romano – germanic, dreptul anglo – saxon este


format în cea mai mare parte din hotărâri judecătoreşti (case – law), numite
precedente judiciare, care sunt obligatorii pentru instanţele de judecată
inferioare dacă acestea se confruntă cu situaţii similare. Dreptul anglo – saxon
poate fi regăsit în Europa (Anglia și Irlanda), în StateleUnite ale Americii, în
Australia, în Noua Zeelanda si în India. În general, în cadrul acestui sistem
regasim Anglia si fostele sale dominioane.
Cele mai importante componente ale acestui sistem sunt:
- dreptul englez si
- dreptul american.
Dreptul englez. Cuprinde trei parti:
-common - law,
-equity si
-statutary – law.
Common – law reprezinta cea mai veche parte a dreptului englez, fiind format
initial din cutume. Ulterior, el a fost completat prin deciziile diferitelor organe
jurisdicționale (Curtea esichierului, Curtea plângerilor comune, Curtea bancii
regelui). Astfel common – law a devenit o însumare de precedente. Regula
precedentului judiciar a început sa prinda contur începând cu secolul al XVIII –
lea.
Equity, cea de-a doua parte a dreptului englez, constituie un corectiv adus
common– law. Aparitia sa era necesara deoarece orice sistem de drept bazat pe
precedente tinde sa devina rigid, nemaicorespunzând realitatilor în schimbare si
progresului social.
Statutary – law reprezinta componente legislative a dreptului englez, acea
parte a sistemului ce este alcatuita din norme juridice prevazute în legi (statute).
Dreptul exprimat prin legi are un caracter exceptional, ponderea acestor reguli
juridice fiind relativ restrânsa. Parlamentul intervine rar în viata legislativa, doar
în caz de necesitate,de exemplu starea de razboi.
Datorita caracterului sau de exceptie, dreptul scris din Anglia este de stricta
interpretare.
În materie constitutionala, dreptul englez nu are un singur act fundamental.
Constitutia este alcatuita din mai multe componente, dintre care trei sunt mai
importante:
Magna Charta Libertatum,
Habeas Corpus |și
Bill of Rights.
Dreptul american. Acesta are o structură oarecum originală, deşi, iniţial,
era foarte asemănător dreptului din care îşi trage originea, cel englez. Specificul
său constă în aceea că este alcătuit din legislaţiile statelor componente care, deşi
asemănătoare în principiu, prezintă numeroase particularităţi locale.
Astfel, deşi este compus la rândul său din precedente judecătoreşti (care,
în S.U.A., poartă denumirea de stare decisis), legea scrisă este mult mai
prezentă. Precedentele nu sunt întotdeauna obligatorii, ele fiind profund
influenţate de Constituţie.

Spre deosebire de sistemul romano – germanic, dreptul anglo – saxon nu


cunoaşte împărţirea pe ramuri. De asemenea, noţiunile fundamentale, precum şi
vocabularul juridic sunt total diferite.
Subiect (12) Sistemul socialist. Sisteme religioase şi tradiţionale.

3. Sistemul dreptului socialist

Sistemul se compunea, în principal, din dreptul Uniunii Sovietice, la care


se adăuga cel al altor ţări socialiste aflate în sfera de influenţ a a acesteia.
Dreptul ţărilor socialiste avea la bază dreptul romano – germanic, dar
acesta a fost profund modificat prin instaurarea regimurilor comuniste. În mare
parte, terminologia a rămas neschimbată, de asemenea şi ramurile de drept.
Având ca sursă de inspiraţie filosofia marxist – leninistă, sistemul socialist
conferit dreptului funcţii şi finalităţi diferite faţă de cele clasice. În acest sens,
principalele mijloace de producţie au fost naţionalizate, constituind proprietatea
întregului popor.
Raporturile de drept cu caracter patrimonial stabilite între persoanele
fizice au fost restrânse. De exemplu, în România, începând cu anul 1974,
terenurile nu au mai putut forma obiectul actelor juridice translative de
proprietate decât în situaţii de excepţie. De asemenea, relaţiile comerciale au
devenit monopolul statului, fiind practicate prin aşa– numitele intreprinderi de
stat.
Sistemul dreptului socialist s-a format în fosta U.R.S.S. şi s-a extins după
cel de-al doilea război mondial în Europa de Sud -Est (Bulgaria, fosta
Cehoslovacie, Estonia, fosta Iugoslavie, Letonia, Lituania, Polonia, România,
Ungaria), în Asia (China, Coreea de Nord) şi în America Centrală (Cuba).

4. Sisteme de drept religioase şi tradiţionale


Aceste sisteme de drept se regăsesc în Asia şi în nordul Africii. Ele
prezintă particularitatea că se adaptează cu mare greutate la relațiile sociale
moderne. De asemenea, majoritatea lor sunt profund religioase.
În cadrul acestei categorii se regăsesc:
A) dreptul musulman,
B) dreptul hindus,
C) dreptul ebraic,
D) dreptul chinez şi
E) dreptul japonez tradiţional.
A. Dreptul islamic. Acest sistem este astăzi larg răspândit în Asia
Orientală şi în Africa. O importantă parte a populaţiei lumii este adepta acestui
sistem. Pentru musulmani ordinea socială nu poate exclude regulile religioase,
aceste două tipuri de reguli coexistând în societate. În cadrul acestui sistem,
principalul izvor este Coranul, alcătuit din peste 6.000 de versete. Dintre
acestea, aproximativ 500 sunt reguli de drept. Dar dreptul musulman are şi alte
izvoare precum: Sunna, Idjima şi Idjitihad.
Sunna este compusă din prezentarea unei sume de fapte săvârşite de
profetul Mohamed. Sunna include şi diferitele formulări atribuite acestuia.
Idjima însumează concepţia învăţaţilor musulmani.
Idjitihad reprezintă jurisprudenţa.
Dreptul islamic reglementează doar relaţiile juridice dintre musulmani,
raporturile de drept care au ca subiecte indivizi ce au alte religii fiind
supuse altui regim juridic.
B. Dreptul hindus. Este răspândit în India şi în alte ţări din Asia de Sud –
Est precum şi din Africa. Sistemul nu reprezintă doar un set de reguli juridice, ci
chiar o concepţie despre viaţă.
Majoritatea locuitorilor din India sunt adepţii hinduismului.
Sistemul este alcătuit din trei părţi distincte, bine structurate. Acestea sunt
Dharma, Artha şi Kama.
Dharma reprezintă ştiinţa justului.
Artha este ştiința politicii şi a utilului. Prin ea se poate ajunge la
dobândirea puterii, precum şi la bogăţie.
În sfârşit, Kama se preocupă de ştiinţa agreabilului şi plăcutului.
Adepţii hinduismului sunt ţinuţi să respecte toate cele trei componente,
neexistând vreo ierarhizare a acestora.
În cadrul acestui sistem de drept nu se face distincţie între dreptul obiectiv
şi dreptul subiectiv. Precedentelor judiciare şi doctrinei nu li se recunoaşte rolul
de izvor de drept.
În perioada modernă şi cea contemporană, în India s-a adoptat o legislaţie
laică, independentă de credinţele religioase ale individului. De asemenea,
datorită colonizării, în India a fost receptat dreptul englez, însă într-o formă care
respectă specificul ţării. Din această perspectivă, dreptul indian s-a integrat în
sistemul anglo – saxon.
C. Dreptul ebraic (rabinic). Trebuie făcută distincţia între dreptul
israelian (al statului Israel) care se aplică doar cetăţenilor acestuia, precum şi
raporturilor de drept ce se produc pe teritoriul său şi dreptul tradiţional care îi
vizează pe toţi cei care sunt de religie iudaică, indiferent de statul în care aceştia
trăiesc.
În ciuda modernizării şi laicizării dreptului israelian, anumite domenii au
rămas reglementate de dreptul tradiţional. Această situaţie duce la numeroase
conflicte între legile civile şi cele tradiţionale. De asemenea, apar frecvent şi
conflicte de competenţă între instanţele laice şi cele tradiţionale.
În principal, problematica statutului personal (căsătoria, divorţul, adopţia)
a rămas în sfera dreptului tradiţional.

D. Dreptul chinez tradiţional. În concepţia tradiţionala a dreptului


chinez, normele juridice, în ciuda scopului lor declarat de a asigura ordinea
socială şi protejarea valorilor comunităţii, reprezintă un vector al dezordinii,
fiind caracterizat de arbitrariu.
Un bun cetăţean trebuie să trăiască în asemenea mod încât să nu ajungă să
apeleze la justiţia statală exercitată prin tribunale. Eventualele litigii în care
acesta este implicat se vor rezolva amiabil, prin bună – înţelegere între părţi.
Conform concepţiei orientale, nu respectarea dreptului trebuie să fie
principala preocupare a cetăţeanului, ci păstrarea păcii şi a armoniei sociale.
Dreptul modern al Chinei şi-a câştigat autonomia faţâ de concepţia
religioasă asupra societăţii. Deşi la începutul secolului al XX – lea dreptul
chinez a suferit influenţa dreptului sovietic, el şi-a păstrat trăsăturile specifice. În
ultimii ani s-a remarcat o mare deschidere a legislaţiei faţă de economia de piaţă
şi de liberalism economic.

E. Dreptul japonez tradiţional. Începând cu secolul al XIX – lea,


Japonia a adoptat un sistem bazat pe coduri după modelul european (filiera
germană) devenind astfel o componentă a sistemului de drept romano –
germanic. Totuşi, în mod tradiţional, ca şi în cazul Chinei, populaţia consideră
că este mai bine să nu se adreseze tribunalelor pentru soluţionarea litigiilor, fiind
preferate concilierile directe, fără implicarea dreptului. De altfel, în materia
persoanelor şi a relaţiilor de familie s-a păstrat o diferenţă profundă faţă de
reglementările occidentale care au inspirat dreptul japonez modern.
Sistemul tradiţional japonez a fost influenţat de cel tradiţional chinez
(în special de filosofia lui Confucius).
Subiect (13) Izvoarele dreptului.

CAPITOLUL IV

Pg161-181

-IZVOARELE DREPTULUI -

CONCEPTUL DE IZVOR AL DREPTULUI

Prin izvor de drept se înţelege forma specifică de exprimare a normelor juridice respectiv actul
normativ în care sunt cuprinse normele juridice.

Noţiunea de izvor de drept are două accepţiuni.


-În sens material, prin izvoare ale dreptului se înţeleg realităţile care au
stat la baza acţiunii legiuitorului de creare a unei legi, condiţiile sociale, politice,
economice care au determinat conţinutul unui act normativ.
-În sens formal, prin izvoare ale dreptului sunt definite modalităţile
concrete de exprimare a dreptului, formele pe care acesta le foloseşte pentru a
exprima normele juridice (actul normativ in care se gaseste norma juridica) .

IZVOARELE FORMALE
Izvoarele formale ale dreptului sunt: actul normativ, contractul
normativ, obiceiul juridic, doctrina, precedentul judiciar şi practica
judecătorească.

A. Actele normative sunt legile edictate de Parlament, decretele


Preşedintelui României hotărârile, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului, ordinele şi instrucţiunile elaborate la nivelul ministerelor, hotărârile
organelor administraţiei publice locale.

Cel mai important izvor de drept este Legea. Ea conţine reguli cu caracter obligatoriu, investite cu
forţă juridică superioară tuturor celorlalte izvoare ale dreptului. Legea este adoptată de către puterea
legislativă care în sistemul nostru de drept este Parlamentul constituit şi funcţionând în ţara noastră
bicameral: Camera Deputaţilor şi Senatul

După criteriul forţei lor juridice legile sunt:


a) Fundamentale. Prin Constituţie în general se poate înţelege un sistem integrat de norme juridice
investite cu o forţă juridică superioară care consacră şi oglindeşte structurile economice ale statului de
drept, sistemul organelor statului de drept, principiile de organizare şi funcţionare a acestora,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi principiile fundamentale ale
sistemului de drept inclusiv cele ale sistemului electoral, sistem de norme care prefigurează
posibilităţile entităţii organizate în stat de a înfăptui obiectivele ce şi le propune.
b) Ordinare – sunt toate celelalte legi în care intră codurile de legi (Cod civil, Cod penal, Cod de
procedură civilă, Cod de procedură penală, Cod comercial) legile temporare sau cu termen, legile
morale sau organice. Acestea au forţă juridică (caracter obligatoriu) superior celorlalte izvoare de
drept dar inferior Constituţiei.
- Hotărârile de Guvern sunt acte care emană de la Guvern, au caracter normativ şi se încadrează în
sfera de competenţă a executivului, adică în domeniul în care acesta poate reglementa prin norme
juridice. Hotărârile de Guvern au forţa juridică inferioară legii dar superioară altor izvoare.
- Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi
în condiţiile prevăzute de aceasta (art 107/3 din Constituţie).Ordonantele au aceeaşi forţă juridică ca
hotărârile de Guvern.
-Actele normative adoptate de către organele locale în limitele competenţei lor materiale şi teritoriale;
hotărârile cu caracter normativ adoptate de Consiliile Judeţene şi Consiliul General al Capitalei,
consiliile municipale, orăşeneşti şi comunale. Acestea au forţă juridică inferioară tuturor celorlalte
izvoare de drept ceea ce înseamnă că reglementările juridice pe care le conţin trebuie să fie conforme
normelor de drept existente în legi şi în celelalte izvoare ale dreptului.
- Decretele sunt izvoare de drept numai dacă şi în măsura în care conţin reguli de conduită generale şi
impersonale. Aceasta se întâmplă mai ales în cazul decretelor de amnistie şi graţiere.
De obicei decretul prezidenţial are caracter individual deoarece priveşte reglementarea juridică a
situaţiei profesionale a unui subiect individual de drept (persoană fizică).
Exemplu decretul de avansare la gradul de general.
Dacă decretele sunt ratificate de Parlament ele devin legi şi capătă forţa juridică a acestora, altfel forţa
lor juridică este mai mică decât cea a legii dar mai puternică decât a celorlalte acte normative.

B. Contractul normativ este un izvor de drept ce ia naştere pe cale


convenţională. El apare ca un act juridic cu caracter mai larg, ce conţine
reglementări cu caracter generic care au valoarea unor reguli juridice.
Contractul normativ poate fi întâlnit ca izvor de drept în materie
constituţională (în cazul statelor federale), în dreptul muncii (contractul colectiv
de muncă) şi în dreptul internaţional public (tratatele internaţionale).

C. Obiceiul juridic (cutuma) este o regulă socială nescrisă care, datorită


repetării într-un timp îndelungat şi a recunoaşterii sale ca atare, dobândeşte
valoarea unei reguli de drept.
Deşi cutuma reprezintă cel mai vechi izvor de drept, în prezent ea deţine o
pondere restrânsă în cadrul dreptului obiectiv. În dreptul românesc, obiceiul
juridic poate fi regăsit în dreptul civil (obiceiul locului) şi în dreptul comercial
(uzanţe comerciale).
În dreptul internaţional se întâlnesc uzanţele diplomatice sau cele specifice
comerţului internaţional.
Cutuma sau obiceiul constă într-o regulă sau o sumă de reguli de conduită (reguli sociale) creaţie a
unei experienţe îndelungate prin repetarea unei practici, regulă acceptată de o anumită comunitate ca
fiind conformă (conforme) cu interesele sale.
Cutuma poate constitui izvor de drept numai dacă şi în măsura în care legea sau alt act normativ în
valoare de izvor de drept conferă cutumei acest caracter.
Exemplu: reglementarea din Codul civil cu privire la aşezarea unei construcţii la o depărtare de hotarul
despărţitor al celor două proprietăţi depărtare stabilită de obiceiul locului. În acest caz legea (Codul
civil) face trimitere la obiceiul locului, altfel spus la cutumă.

D. Doctrina este alcătuită din totalitatea lucrărilor ştiinţifice din domeniu


(cursuri, tratate, monografii, articole, studii etc.) elaborate de specialiştii
dreptului.
Doctrina Dacă şi în ce măsură doctrina este considerată izvor de drept este o întrebare care în
timpurile noastre primeşte un răspuns prudent: doctrina are astăzi un foarte important rol în
cunoaşterea fenomenului juridic, în cunoaşterea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice în
interpretarea şi aplicarea corectă a legii în dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului, dar ea nu poate fi
considerată a fi un izvor de drept.

E. Precedentele judiciare sunt soluţii pronunţate de instanţele


judecătoreşti, soluţii care, în anumite condiţii, devin obligatorii în situaţii
similare ce vor fi judecate ulterior.
Jurisprudenţa (precedentul judiciar sau practica judiciară) nu constituie izvor de drept deoarece pe
calea practicii nu se creează reguli generale şi obligatorii şi se rezolvă un caz litigios concret prin
aplicarea unei norme de drept conţinute într-un izvor al dreptului.

G Practica judecătorească înglobează toate hotărârile pronunţate de către


instanţele judecătoreşti.
Subiect (14)Caracterele normei juridice.

CAPITOLUL V
Pg130-160

NORMA JURIDICĂ

CONCEPTUL DE NORMĂ JURIDICĂ

Dpdv etimologic . termenul de norma provine din cuvîntul grecesc nomos semnificînd
ordinea. Acest cuvint nomos provine de la zeița Nemesis care in mitologia
greaca avea rolul de a reglementa respectarea împarțirii lumii intre zei.

Norma de drept este elementul primar şi ireductibil al oricărui sistem


juridic(e celula de baza a dreptului , este sistemul juridic elementar).
După anumite relaţii stabilite între ele, mai multe norme juridice
alcătuiesc celelalte componente de sistem ale dreptului: instituţiile juridice şi
ramurile de drept.
Existenţa normei juridice este strâns legată de cea a societăţii umane (ubi
societas ibi jus), fiind de neconceput o separaţie a acestora.
Norma juridică reprezintă acea regulă de conduită socială, instituită sau
recunoscută de către stat, care are drept scop asigurarea ordinii în societate și
care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a
statului.
Norma juridica se defineste ca fiind o regula de conduita generala, impersonala (se
adreseaza in general tuturor cetatenilor)si obligatorie , care poate fi indeplinita la nevoie prin
forta coercitiva a statului.
Nici o formă de asociere umană nu poate funcționa in mod adecvat fără instituirea unui
minim de reguli de conduită.Putem spune ca normele sau născut odata cu societatea.
Rolul normei este legat de organizarea vieții sociale pe baze raționale , societatea
funcționînd independent de voințele individuale.
Norma juridica conține pretentiile si exigentele societatii fata de conduita membrilor sai in
anumite categorii de relații.
Normele juridice impreuna cu relatiile juridice nascute in baza lor alcatuiesc ordinea de drept ,
parte componenta a ordinii sociale.Ordinea sociala nu se rezuma numai la ordinea de drept ,
este mai mult decit guvernarea legii intrucit ea priveste activitati si relatii, tine sub control
agresivitatea indivizilor , asigura coordonarea vieții sociale , facilitează
continuitatea vieții sociale , permite predictibilitatea conduitelor si
actiunilor umane.
In general , cuvintul norma este echivalent cu cel de regula si anume regula de conduita
sociala explicabila prin faptul in majoritate normele contin reguli de comportament , atribuie
drepturi si stabilesc obligatii corelative , fixeaza praguri de comportament si sanctiuni pentru
cei care neglijeaza sau dispretuiesc acest comportament.
In afara regulilor de conduita normele juridice pot contine si principii genarele de drept ,
definitii(def proprietatii , contractului,contraventiei,infractiunii etc) , explicarea unor termeni
legali, descrierea capacitatii juridice etc. Toate aceste prevederi sint indisolubil legate de rolul
regulii de conduita ca important factor de organizare , in forma specifica , a ordinii sociale.
Retinem faptul ca riguros exact norma juridica poate avea un continut mai bogat decit regula
de conduita propriu-zisa. ( de citit mai mult pg 132 ION CRAIOVEAN )
Norma juridică constituie un model de comportament impus de societate
membrilor săi.
Noţiunea de normă juridică este sinonimă cu cea de regulă juridică. În
doctrină se utilizează şi formule precum normă de drept sau regulă de drept.
Indiferent de denumirea folosită, avem în vedere o regulă care arată ce trebuie să
facă sau să nu facă un subiect de drept, ori ceea ce îi este îngăduit sau i se
recomandă.
Literatura română de specialitate a adoptat, aproape unanim, formula de
normă juridică, pe când literatura juridică franceză preferă expresia regulă
juridică.

CARACTERELE NORMEI JURIDICE


Norma juridică se distinge prin următoarele caractere: (a) social, (b)
statal, (c) general si impersonal, (d) obligatoriu, (e) prescriptiv, (f) permanent
şi (g) coercitiv. ( șapte caractere)

a. Norma juridică prezintă un caracter social fiindcă priveşte exclusiv


relaţiile ce se stabilesc între oameni, în societate. Regula de drept nu guvernează
relaţiile dintre oameni şi animale, oameni şi natură sau dintre oameni şi
divinitate. Reglementarea juridică există doar în societate.
b. Regula juridică are un caracter statal. Fenomenul juridic nu poate fi
separat de cel statal. Norma de conduită devine regulă de drept doar dacă este
expresia voinţei statale. Astfel, în cele mai multe cazuri, norma de drept este
emisă de către stat, prin organele abilitate, folosindu-se un proces legislativ
special.

Uneori, norma juridică se naşte şi din recunoaşterea ca atare de către stat a


unor reguli sociale ce nu au fost create de acesta (de exemplu: obiceiul
juridic, uzanţele). Prin urmare, indiferent dacă norma de drept este emisă sau
doar recunoscută de către stat, ea poartă amprenta acestuia.

c. Norma juridică are un caracter general şi impersonal deoarece


prescrie o conduită standard, concepută să se aplice unui număr nelimitat de
situaţii şi de persoane ce intră sub incidenţa sa. Această trăsătură arată că norma
juridică vizează înlăturarea oricărei discriminări între subiectele de drept,
precum şi garantarea egalităţii acestora în faţa legii. Totuşi, caracterul general şi
impersonal al regulii de drept nu atrag consecinţa aplicării tuturor normelor pe
întreg teritoriul statului, tuturor persoanelor sau tuturor acţiunilor acestora.
Exista norme care vizeaza parți determinante ale teritoriului( zona de frontiera, domeniul
silvic , unitati administrative teritoriale etc) sau care privesc anumite categorii de subiecte
( casatoriti, militari ,comercianți ,elevi ,studenti etc). Nu se poate afirma ca o
norma generala este mai putin sau mai mult generala si impersonala daca
ea nu are o sfera de aplicare ce coiincide cu tot teritoriul sau cu toata
populația.

d. Regula de drept are caracter obligatoriu. Prevederile normelor juridice nu


sunt facultative pentru subiectul de drept, ci ele trebuie respectate de către
acesta. Dacă norma juridică nu ar prezenta acest caracter şi respectarea ei ar fi
lăsată la latitudinea subiectelor de drept, societatea ar fi guvernată de haos.
Caracterul obligatoriu nu se va confunda cu cel coercitiv, deşi ele sunt
complementare. Obligativitatea nu decurge din posibilitatea constrângerii, ci din
conştientizarea necesităţii regulii, constrângerea fiind doar o reacţie de apărare a
societăţii împotriva indivizilor care nu respectă legea. Astfel, nesocotirea
obligativităţii normei juridice atrage intervenţia forţei coercitive a statului,
intervenţie făcută în scopul restabilirii ordinii juridice şi al sancţionării
subiectelor ce au încălcat legea.
Norma de drept apare ca o regula de conduita umana pe care societatea ne poate constrînge sa
o observăm printr-o presiune exterioara mai mult sau mai puțin intensă.
Trebuie sa existe o subordonare necondiționata a indivizilor fața de
conșinutul perceptiv al normelor de drept. Distingem doua trasaturi in
acest caz.
a)Obligativitatea normei juridice este o trasatura comuna tuturor normelor
de drept indiferent d domenii(public sau privat)
b)Obligativitatea normei juridice nu depinde de fregvența de aplicare
acesteia,sint norme care se aplica foarte des si altele foarte rar.

e. Norma juridică prezintă caracter prescriptiv. În majoritatea cazurilor,


regula de drept instituie o prescripţie, un comandament adresat subiectului şi nu
doar o simplă recomandare. Subiectului de drept i spune ce să facă sau să nu
facă şi cum să procedeze în acest sens. Există şi situaţii în care regula de drept
nu cuprinde o conduită de urmat, ci defineşte unii termeni folosiţi de lege sau
enunţe anumite principii generale ale dreptului.

f. Norma de drept are caracter permanent deoarece ea produce efecte fără


încetare, continuu, între momentul intrării sale în vigoare şi cel al ieşirii din
vigoare. Chiar dacă regula juridică nu se aplică o perioadă îndelungată de timp
(pentru că în realitatea socială acţiunile la care se referă nu se regăsesc în acel
interval), efectele ei nu încetează. Astfel, normele de drept se aplică doar atunci
când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în textul lor. Din această perspectivă,
existenţa normei nu este influenţată de frecvenţa cu care se aceasta se aplică.
g. Caracterul coercitiv (puterea, dreptul de a constrange). De regulă, normele
juridice sunt respectate de bunăvoie de către subiectele de drept cărora li se
adresează. Atunci când ele nu sunt respectate, intervine forţa coercitivă a statului
care asigură, pe de o parte, respectarea legii prin obligarea subiectelor de drept
să se conformeze prevederilor acestora, iar, pe de altă parte, sancţionarea
subiectelor de drept ce au nesocotit comandamentul normei juridice. Mijloacele
de constrângere statală sunt instituţionalizate şi multiple, printre ele numărându-
se: instanţele judecătoreşti, Parchetul, Poliţia, penitenciarele etc. Constrângerea,
la rândul ei, trebuie realizată în condiţii legale. Altfel, în situaţia în care nu
respectă prevederile legale, şi organele abilitate să exercite constrângerea ar
trebui să fie sancţionate în moduri specifice tot de forţa de constrângere a
statului.
În doctrină s-a opinat că norma juridică ar avea şi alte caractere, dintre care
enumerăm: (h) volitiv, (i) de injoncţiune, (j) violabil, (k) de implicare a unui
raport de interacţiune, (l) tipic şi (m) public. (inca șase caractere)

h. Norma de drept are caracter volitiv deoarece ea “întruchipează şi


oficializează voinţa socială, iar într-un stat democratic voinţa generală
majoritară” exprimată prin intermediul organului legislativ suprem. caracter
voliţional pentru că regula pe care o conţine este o manifestare (consecinţă) a voinţei de
stat.
i. Caracterul de injoncțiune rezultă din faptul că norma juridică este
considerată o “poruncă statală”.(ordin precis)
j. Regula de drept are caracter violabil deoarece, deşi nu este o conduită
dezirabilă, “norma juridică poate fi nerespectată, ignorată, încălcată” de către
subiectul de drept căruia i se adresează, spre deosebire de alte reguli (spre
exemplu, legile naturii) ce nu pot fi încălcate (nu cunosc alternativă).

k. Norma juridică implică un raport de interacţiune (raport intersubiectiv)


deoarece, pe lângă faptul că reprezintă “o prescripţie general – abstractă şi
tipică”, ea are în vedere “omul în raport cu semenii săi” şi “schimbul just între
persoane aflate permanent în relaţie”.
Pe baza normei de drept iau naștere acte juridice unilaterale si bilaterale.
l. Caracterul tipic rezultă din faptul că norma “reţine doar trunchiul
comun, ceea ce este caracteristic unei situaţii, fără a evoca diferenţele
individuale”.
.Norma de drept este o normă tipică, caracterul ei tipic rezidă în aceea că această normă
formulează modelul, tipul de conduită.
Subordonarea fata de conduita-tip prevazuta in norma juridical reprezinta o cale de
socializare a individului , de invatare a modului social de existența.
m. Caracterul public constă în faptul că, pentru a fi respectată şi eficientă,
norma juridică trebuie să fie făcută publică. Este necesar ca ea să fie
redactată şi publicată.
Subiect 15) Structura normei juridice(schemă).

i. determinate strict(conditii precise de aplicare)


dupa precizia datelor oferite
i. relativ determinate(conditii la modul
general)

i. simple ( o singura situatie)


ipoteza dupa complexitatea imprejurarilor
i. complexe (cumul de imprejurari)

i. unice (o singura imprejurare)


dupa numarul imprejurarilor
i. alternative ( mai multe imprejurari
suficienta numai una)
d. determinate strict
dupa precizia datelor oferite
d. relativ determinate
dispozitia
d.onerativa (obliga subiectul sa savirseasca o actiune)

d. prohibitiva ( opreste , interzice o actiune)


natura conduitei prescrise
d.de recomandare (face recomandari)

structura logico-juridica d.de stimulare ( recompenseaza subiectul)

s. determinate strict ( stabileste precis )

s. relativ determinate (un cadru mai larg)


s. unice
dupa gradul de determinare
s.alternative ( m. multe feluri de sanctiuni )

s. unice

s. cumulative (m. multe sanctiuni aplicate)

s. principale (inchisoare si amenda)


NORMA
JURIDICA s. penale s. complementare(interzicere de drepturi)

s. accesorii(interzicere drepturi prevazute de lege)

s. propriuzise (din patrimoniul subiectului)


s.civile
pedepse civile (suprima un drept civil)
sanctiunea dupa natura lor
amenda contraventionala
s.administrative
confiscarea bunurilor

mustrare

avertisment

s. disciplinare reducere salariu

transfer disciplinar

desfacerea contractului de munca

s.de anulare ( anularea actelor incheiate)

dupa scopul lor s. reparatorii ( repara prejudiciul )

s. expiatori

structura tehnico-legislativa carti,titluri,capitole,sectiuni,subcapitole,subsectiuni,articole aliniate

STRUCTURA NORMEI JURIDICE


Norma juridică are o dublă structură:
(1) structura logico – juridică (internă) şi
(2) structura tehnico – legislativă (externă).
1. Structura logico-juridică (internă)
Structura logico – juridică vizează organizarea internă a normei juridice.
Din această perspectivă norma trebuie să aibă un conţinut lipsit de contradicţii.
Structura internă a normei de drept este alcătuită din trei elemente: (1)
ipoteza, (2) dispoziţia şi (3) sancţiunea.
Ipoteza arată condiţiile sau împrejurările în care se aplică norma.
Este acea parte a normei care precizează condiţiile, împrejurările sau faptele la care se referă
prescripţia acesteia, precum şi categoria sau categoriile subiecţilor de drept cărora li se
adresează.
Dispoziţia constă în conduita prescrisă subiectului în condiţiile ipotezei
date.
Altfel spus, dispoziţia stabileşte drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare ce revin
subiecţilor vizaţi de norma juridică.
Sanctiunea arată consecinţele nerespectării sau respectării (în cazul
normelor stimulative) dispoziţiei de către subiectul de drept.
Mai exact ce anume măsuri se vor lua împotriva subiectului care a încălcat legea,
măsuri care vor fi aduse la îndeplinire sub şi prin autoritatea statului.
De regulă, în formularea normei juridice sunt prezente toate cele trei
elemente ale structurii logico – juridice. Există şi cazuri în care unele elemente
ale structurii interne nu sunt expres prevăzute în cadrul normei. În asemenea
situaţii, elementele ce lipsesc se deduc prin analiza logică a textului normei.
În mod constant, doctrina s-a pronunţat în sensul necesităţii prezenţei
tuturor celor trei elemente de structură logico – juridică a normei de drept.
Modelul structural al normei juridice poate fi încadrat în următoarea
formulare:
“În cazul în care……………………, (subiectul)
trebuie………………...…, altfel…………...…...…..”.
De exemplu, conform art. 30 alin. 1 din Codul familiei: “Bunurile
dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi (ipoteza – n.n.) sunt, de la
data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia -n.n.)”. Iar potrivit
alin. 2 al aceluiaşi articol: “Orice convenţie contrară este nulă (sancţiunea –
n.n.)”.
Un alt exemplu îl constituie art. 36 din Legea 50/1991 privind autorizarea
executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor,
republicată, conform căruia:
“Persoanele fizice şi persoanele juridice care beneficiază de teren în condiţiile
prezentei legi (ipoteza -n.n.) sunt obligate să solicite emiterea autorizaţiei de
construire şi să înceapă construcţia în termen de cel mult 1 an de la data
obţinerii actului de concesiune a terenului (dispoziţia n.n.).În caz de încălcare a
obligaţiei prevăzute de alin. 1, concesiunea îşi pierde valabilitatea (sancţiunea
n.n.)”.

Subiect (16) Ipoteza normei juridice.

(1) Ipoteza reprezintă acea parte a normei de drept care stabilește


condiţiile, împrejurările sau faptele cărora li se aplică dispoziţia, precum şi
subiectele la care se referă dispoziţia.
Un exemplu de ipoteză care se referă la împrejurările în care se aplică
dispoziţia este cel dat de art. 1342 din Codul civil conform căruia “dacă, la
epoca evicţiunii, lucrul vândut se află de o valoare inferioară sau a suferit
deteriorări ori prin neglijenţa cumpărătorului, ori prin evenimente
independente de cumpărător vânzătorul nu se poate apăra de a restitui preţul
întreg”.
Un alt exemplu în acest sens este conţinut de art. 1362 din Codul civil
care prevede că “dacă nu s-a determinat nimic în privinţa aceasta prin contract,
cumpărătorul este dator a plăti la locul şi la timpul în care se face predarea
lucrului”.
În ceea ce priveşte subiectele, ipoteza poate alege între mai multe
modalităţi de determinare a acestora.
Astfel, ipoteza poate să indice categoria socială din care face parte
subiectul (cetăţean, străin, demnitar, militar, avocat, notar, soţ, copil,
contribuabil etc.).
De exemplu, art. 304 alin. 1 din Codul penal pedepseşte infracţiunea de
adulter care constă în “fapta persoanei căsătorite de a avea relaţii sexuale afară
de căsătorie”.
De asemenea, art. 794 din Codul civil dispune că:“Tatăl, mama şi ceilalţi
ascendenţi pot face împărţeala bunurilor lor între fii şi ceilalţi descendenţi”.
Ipoteza poate prefera varianta indicării generice a subiectelor vizate
(persoanele fizice, persoanele juridice, toate subiectele de drept).
De exemplu, conform art. 16 alin. 2 din Constituţie, “nimeni nu este mai
presus de lege”.
Un alt exemplu în acest sens îl constituie art. 728 din Codul civil,
potrivit căruia: “Nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune. (…)”. La
fel, art. 800 din Codul civil care prevede că:“Nimeni nu va putea dispune de
avutul său, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donaţiuni
între vii sau prin testament”.
Deşi, uneori nu este expres formulată, ipoteza normei juridice poate fi
dedusă prin interpretare logică.
Spre exemplu, art. 805 din Codul civil care dispune că “este permisă
asemenea dispoziţia între vii sau testamentară, prin care uzufructul se dă la o
persoană şi propritatea nudă la alta” nu conţine o indicaţie referitoare la
subiectele vizate de normă. Prin deducţie, având în vedere şi celelalte norme
juridice în această materie, se ajunge la concluzia că norma se aplică tuturor
subiectelor de drept (care, evident, au capacitate deplină de exerciţiu).
De asemenea, conform art. 174 din Codul penal (Omorul): “Uciderea
unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani”. În acest caz,
deşi nu sunt precizate faţă de ce subiect se aplică norma, locul sau momentul
acţiunii, se subînţelege că oricine săvârşeşte această faptă, indiferent de
împrejurări, va fi pedepsit.
Ipotezele pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii. Printre acestea
se numără:
a. Precizia detaliilor oferite;
b. Complexitatea împrejurărilor luate în considerare;
c. Numărul împrejurărilor avute în vedere.
a. În funcție de precizia detaliilor oferite, ipotezele pot fi
- determinate strict sau
-relativ – determinate.
-Ipoteza determinată strict stabilește cu precizie condițiile sale de aplicare.
Este determinată strict ipoteza normei prevăzută de art. 39 alin. 1 din Codul
familiei. Astfel, “casătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care

s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă”.


-Ipoteza relativ -determinată lasă loc interpretării sau nu indică decât la modul
general condițiile aplicării ei. În cazul acestui tip de ipoteză, condițiile concrete
sunt lăsate la latitudinea subiectului vizat de normă sau a organului ce o aplică.
Este relativ – determinată ipoteza normei juridice prevăzute în art. 148 alin. 1
lit. i din Codul de procedură penală (Condițiile și cazurile în care se dispune
arestarea preventivă). Astfel, “Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă
sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și numai în vreunul din
următoarele cazuri: (…) există date sau indicii suficiente care justifică
temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că
va încerca o înțelegere frauduloasă cu aceasta”.

b. În raport de complexitatea împrejurărilor luate în considerare, ipotezele


sunt
-simple sau
-complexe .
-Ipoteza simplă prevede o singură situație în prezența căreia norma
devine realizabilă.

De exemplu, art. 1356 din Codul civil conform prevederilor căruia:


“Dacă vânzătorul cunoștea viciile lucrului, el este dator, pe lângă
restituțiunea prețului, de toate daunele – interese către cumpărător”.
-Ipoteza cumulativă (complexă) indică mai multe împrejurări prin
cumularea cărora norma devine aplicabilă.
De exemplu, conform art. 22 alin. 1 din Codul familiei: “În cazul în
care soțul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit și, după aceea,
hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne
valabilă”.
c. În funcție de numărul împrejurărilor avute în vedere, ipotezele pot fi
-unice sau
-alternative.
-Ipoteza unică prevede doar o singură împrejurare aptă să declanșeze
aplicarea legii. De exemplu, art. 26 din Codul familiei: “Soții hotărăsc de
comun acord în tot ce privește căsătoria”.
-Ipoteza alternativă conține mai multe împrejurări, pentru realizarea
legii fiind suficientă producerea oricăreia dintre ele.
De exemplu, art. 209 alin. 1 din Codul penal (Furtul calificat) dispune:
“Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:
a. de două sau mai multe persoane împreună;
b. de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică;
c. de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d. asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința
sau de a se apăra;
e. într-un loc public;
f. într-un mijloc de transport în comun
g. în timpul nopții;
h. în timpul unei calamități;
i. prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase , se pedepsește cu închisoare de la 3 la
15 ani”.
Acest exemplu nu exclude posibilitatea ca, în anumite cazuri, subiectul de drept
sa comită fapta în astfel de circumstanțe care, în același timp, să reunească mai
multe dintre ipotezele prevăzute de literele alin. 1 al art. 209 din Codul penal.
Acest lucru nu transformă ipoteza normei în cauză în una cumulativă, ea
păstrându-și caracterul de ipoteză alternativă.
Subiect (17) Dispoziţia normei juridice.

(2) Dispoziția reprezintă partea cea mai importantă a unei norme juridice.
Ea indică ce conduită trebuie să urmeze subiectul în condițiile precizate de
ipoteză. În principiu, dispoziția poate să impună, să permită, să recomande sau
să interzică ceva.
Dispozițiile pot fi împărțite după mai multe criterii:
a. Precizia detaliilor oferite;
b. Natura conduitei prescrise subiectului.

a. În funcție de precizia detaliilor oferite,


dispozițiile pot fi -determinate strict sau
- relativ -determinate.

-Dispoziția determinată strict stabilește cu precizie


drepturile și obligațiile persoanelor la care se referă.
-Dispoziția relativ -determinată stabilește mai multe variante de conduită
sau limitele acesteia.

b. În raport de natura conduitei prescrise subiectului, dispozițiile sunt


onerative, prohibitive, permisive, de recomandare și de stimulare.

Dispoziția onerativă este dispoziția care obligă subiectul la săvârșirea


unei (unor) acțiuni.
Dispoziția prohibitivă(care opreste, interzice) este dispoziția care interzice
realizarea unei (unor) acțiuni.
Dispoziția permisivă dă posibilitatea subiectului să aleagă conduita pe
care dorește să o urmeze.
Dispoziția de recomandare este dispoziția care face anumite
recomandări subiectelor de drept vizate, fără a le obliga la o anumită conduită.
Dispoziția de stimulare prevede recompensarea subiectului de drept care
o urmează.
Subiect (18) Sancţiunea normei juridice.
(3) Sancțiunea constituie acel element al structurii logico – juridice care
indică urmările nerespectării dispoziției sau, uneori, ale respectării acesteia
(cazul mai rar întâlnit al normelor stimulative).
Dacă aceste urmări constau în măsuri luate împotriva subiectelor care nu
respectă dispoziția normei sau sunt menite să refacă ordinea juridică afectată de
conduita neconformă cu dispoziția subiectelor, sancțiunile sunt negative. Ele
constituie regula și se duc la îndeplinire de către instituțiile îndrituite de lege să
exercite constrângerea statală.
Existăși situații în care sancțiunea constă în măsuri recompensatorii
pentru subiectul care a respectat dispoziția normei sau de cointeresare
(stimulare) a acestuia în vederea respectării normei. În acest caz este vorba
despre sancțiuni pozitive.
Spre deosebire de majoritatea normelor sociale, normele juridice sunt
prevăzute cu sancțiuni formalizate.
Sancțiunile pot fi clasificate după mai multe criterii:
a. Gradul lor de determinare;
b. Natura lor;
c. Scopul urmărit.
a. În funcție de gradul lor de determinare, sancțiunile pot fi:
-Sancțiuni determinate strict (sunt stabilite precis de către normă,
neputând fi făcută nici o abatere de la ele, în sensul de a fi mărite, micșorate sau
schimbate de către organul de aplicare) și
- Sancțiuni relativ determinate (pot fi stabilite concret de către organul
care le aplică dintr-un cadru mai larg, prevăzut între un minim și un maxim).
-Sancțiuni unice (prevăd o unică modalitate de tragere la răspundere a
subiectului sau de restabilire a ordinii de drept) și
-Sancțiuni alternative (dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă
dintre mai multe feluri de sancțiuni).
-Sancțiuni unice și sancțiuni cumulative (dau posibilitatea organului să
aplice mai multe sancțiuni pentru aceeași conduită a subiectului).
b. În raport de natura lor, sancțiunile sunt
1-penale
2- civile
3- administrative
4- disciplinare etc.
1-Sancțiunile penale se numesc pedepse și sunt de trei feluri:
-principale
- complementare
- accesorii.
.Pedepsele principale sunt: detențiunea pe viață, închisoarea de la 15 zile
la 30 de ani și amenda
. Pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi de la 1 la 10
ani și degradarea militară
. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea unor drepturi anume prevăzute
de lege.
2-Sancțiunile civile sunt împărțite în
-sancțiuni propriu – zise (care privesc patrimoniul subiectului) și
-pedepse civile (împiedică subiectul să dobândească un drept subiectiv
sau suprimă un asemenea drept). În prima categorie intră rezoluțiunea/rezilierea
unui contract, nulitatea absolută sau relativă a unui act etc. În cea de-a doua
categorie se regăsesc: decăderea, nedemnitatea, dezmoștenirea etc.
3-Sancțiuni administrative sunt :
-amenda contravențională și
-confiscarea bunurilor de care s-a folosit contravenientul în săvârșirea
contravenției.
4-Sancțiunile disciplinare sunt:
-mustrarea,
-avertismentul,
reducerea salariului,
- transferul disciplinar și
- desfacerea contractului de muncă.
c. În funcție de scopul lor, sancțiunile pot fi
-de anulare,
- reparatorii sau
-expiatorii.
Sancțiunile de anulare vizează lipsirea de efecte (anularea sau declararea
ca nule) a actelor încheiate cu încălcarea legii.
Sancțiunile reparatorii au în vedere restabilirea ordinii de drept
încălcate prin nerespectarea dispoziției, precum și repararea prejudiciului
produs cu această ocazie.
Sancțiunile expiatorii definesc sancțiunile ce se aplică subiectului ce a
încălcat norma juridică și care îi restrâng acestuia un drept sau altul (inclusiv
libertatea in cazul inchisorii), urmărind pedepsirea acelor fapte cu caracter
antisocial.
2. Structura tehnico-legislativă (externă)
Această structură are în vedere forma exterioară a regulii de drept.
Ea reprezintă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate,
subalineate și gruparea acestora în secțiuni, capitole, titluri, cărți (părți).
Oricare act normativ (lege, hotărâre sau ordonanță a guvernului,
regulament, statut etc.) este împărțit pe titluri, capitole, secțiuni (care, uneori, la
rândul lor, se divid în subsecțiuni și paragrafe) și articole.
Unitatea structurală de bază din această perspectivă este articolul.
În unele cazuri, articolul poate cuprinde mai diviziuni, numite alineate.
Un articol cuprinde, în general, prevederi legale de sine-stătătoare,
exprimând o singură normă juridică. Acesta este cazul ideal, dar în legislație se
întâlnesc și situații când un articol reunește mai multe norme juridice sau o
regulă de drept este cuprinsă în mai multe articole.

Subiect (19) Clasificarea normei juridice(schemă).

CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Clasificarea normelor de drept se face în raport cu anumite criterii şi este necesară pentru a
ajuta la corecta lor interpretare, ceea ce facilitează aplicarea riguroasă a acestor norme.
A clasifica în domeniul dreptului înseamnă a defini categorii juridice şi a le recunoaşte
consecinţe juridice distincte

Criteriile în funcție de care se face clasificarea normelor juridice sunt


următoarele:

a. forța juridică a actului normativ în care acestea sunt incluse;


b. apartenența lor la o ramură de drept;
c. caracterul dispoziției (conduita prescrisă subiectului de drept) conținută
în norma juridică;
d. sfera de aplicare (și gradul de generalitate);
e. structura logico – juridică pe care o prezintă norma;
f. gradul și intensitatea incidenței normei;
g. felul sancțiunii prevăzute de norma juridică.

a. După forța juridică a actului normativ în care sunt incluse, normele


juridice se împart în:
-norme cuprinse în legile deParlament. Aceste legi pot fi
constituționale, organice sau ordinare;
-norme cuprinse în decretele emise de Președintele României;
-norme cuprinse în hotărârile, ordonanțele și ordonanțele de
urgență ale Guvernului;
-ordine și instrucțiuni ale ministerelor;
-norme cuprinse în actele normative (hotărâri, decizii) elaborate
de organele administrației publice locale (prefecți, primari, consilii
județene și consilii locale).
Normele juridice cuprinse în legi, decrete prezidențiale, hotărâri,
ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului se aplică pe întreg
teritoriul țării, pe când cele cuprinse în actele normative emise de organele
administrației publice locale au o sferă de aplicabilitate restrânsă la
competența teritorială a respectivului organ local (județ, municipiu, oraș,
comuna) conțin dispoziții

b. După ramura de drept din care fac parte, distingem:


-norme de drept constituțional;
-norme de drept civil;
-norme de drept penal;
-norme de drept procesual civil;
-norme de drept procesual penal;
-norme de drept administrativ;
-norme de dreptul familiei;
-norme de drept comercial;
-norme de drept fiscal;
-norme de dreptul muncii;
-norme de dreptul mediului;
-norme de drept internațional public;
-norme de drept internațional privat etc.
c. După caracterul dispoziției ce o conțin (natura conduitei prescrise
subiectului de drept), normele juridice se clasifică în:
1- norme imperative și
2- norme permisive.
1-Normele imperative (categorice, peremptorii) sunt acelea a căror
respectare a dispoziției de către subiectele de drept se impune categoric,
nefiind admisă nici o abatere de la aceasta .Acestea sunt normele de la care în
privinţa comportamentului prescris , subiecţii nu se pot abate.
Normele imperative pot fi :
-onerative sau
- prohibitive.
Normele onerative (lat. onus, oneris – sarcină) prescriu obligația de a
săvârși o acțiune.
De exemplu, conform art. 28 alin. 1 din Codul familiei “soții sunt
obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”. -norme
onerative, sunt normele care impun o anumită conduită
Normele prohibitive impun subiectului să se abțină de la săvârșirea
uneia sau mai multor acțiuni (determinate). Majoritatea normelor prohibitive
se regăsesc în sfera dreptului penal.
Un exemplu de normă prohibitivă îl reprezintă și cea conținută de art. 5
din Codul familiei, conform căruia: “Este oprit să se
căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este
căsătorită”. -norme prohibitive, acelea care interzic o anumită conduită
2-Normele permisive (dispozitive sau facultative)nu obligă
subiectul la o anumită conduită și nici nu îi interzic expres să
facă ceva, ci doar îi oferă acestuia posibilitatea de a opta liber
pentru una dintre conduitele oferite de lege, în funcție de propria
apreciere.
Normele permisive pot fi:
- supletive,
-de împuternicire (de competență), -
-de stimulare
-de recomandare.
Normele supletive oferă subiectului posibilitatea de a opta pentru
conduita pe care o dorește (dintre mai multe variante posibile sau în anumite
limite indicate de lege), iar dacă acesta nu optează (de regulă, într-un anumit
interval de timp) norma prevede reglementarea ce se va aplica. -norme supletive ,
cele care, atunci când subiecţii tac, suplinesc voinţa acestora
Normele de împuternicire sunt regulile de drept care fixează drepturi
și obligații. Acestea stabilesc competențele subiectelor de drept.
Normele de recomandare sunt acelea care propun o anumită conduită
ce nu este obligatorie și care poate fi urmată și de alte subiecte de drept decât
cele vizate de norma în cauză.
d. După sfera de aplicare (și gradul de generalitate), normele juridice
se împart în:
-norme generale,
-norme speciale și
-norme de excepție.
Normele generale se aplică tuturor relațiilor sociale (raporturilor
juridice) aparținând unui domeniu sau unei ramuri de drept. Acestea se mai
numesc norme de drept comun.
De exemplu, regulile juridice din dreptul civil constituie dreptul
comun pentru relațiile specifice dreptului comercial, în situația în care
normele acestei ramuri nu prevăd reglementări proprii;
Normele special stimulative se se aplică unei sfere mult mai
restrânse de relații sociale din cadrul unei ramuri de drept ori anumitor
instituții juridice. Aceste derogatorii de la dreptul comun;
Normele de excepție reglementează situații deosebite (excepționale),
cum ar fi calamitățile naturale (inundații, cutremure, avalanșe), contexte
social – politice (stare de urgență, stare de război) etc. Normele de excepție
completează normele generale sau speciale, instituind reglementări
derogatorii de la acestea.
De exemplu, în doctrină este considerată normă de excepție cea
prevăzută de art. 4 alin. 2 din Codul familiei conform căruia “(…) se poate
încuviința căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani (…)”. Regula în
acest caz este, potrivit art. 4 alin. 2 din Codul familiei, vârsta de șaisprezece
ani.
e. După structura logico -juridică pe care o prezintă, normele
juridice se împart în

-norme complete și
-norme incomplete.
Normele complete (perfecte) conțin toate cele trei părți constitutive
ale structurii logico – juridice (ipoteza, dispoziția și sancțiunea), având un
înțeles clar, complet. Aceste norme constituie majoritatea;
Normele incomplete (imperfecte) -nu prezintă toate părțile
constitutive ale structurii interne. Ele fac referire la alte norme, completându-
se cu acestea. Normele juridice ce completează normele imperfecte (la care
se face trimitere) pot fi norme din același act normativ sau din altul (în
vigoare sau care urmează să intre în vigoare).
Din structura normelor juridice imperfecte poate lipsi un element
(ipoteza ori sancțiunea). Uneori, pot lipsi chiar două elemente constitutive
(ipoteza și sancțiunea).
La rândul lor, normele incomplete se împart în:
(1) norme de trimitere – ce se completează cu norme din același act normativ
sau din alte acte normative existente (în vigoare), la care trimit .
(2) norme în alb – fac trimitere și urmează să se completeze cu alte norme ce nu
există încă (nu au fost adoptate), dar care urmează să apară.( norme în alb – cele
care conţin ipoteza şi dispoziţia într-un act normativ iar în privinţa sancţiunii fac trimitere la
un act normativ care urmează să apară)
f. În raport de gradul și de intensitatea incidența lor, normele sunt :
-norme principii și
-norme mijloace.
Normele principii (cardinale) sunt normele cuprinse în acte
normative fundamentale (Constituții, Declarații etc.) sau care sunt deduse
prin interpretare și care constituie principii de drept.
De exemplu, sunt norme – principii cuprinse în acte normative
fundamentale cele din Constituția României sau din Declarația Universală a
Drepturilor Omului. De asemenea, sunt principii de drept: obligația
respectării convențiilor (pacta sunt servanda), excepțiile sunt de strictă
interpretare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis) etc.
Normele mijloace sunt toate celelalte norme juridice care au menirea
să transpună în ordinea socială normele – principii.
g. După felul sancțiunii prevăzute în norma juridică, normele se împart în
:
-punitive și
-stimulative.
Normele punitive(au scopul de a pedepsi) cuprind sancțiuni negative,
pedepse juridice pentru subiectele de drept care nu respectă comandamentul
conținut de dispoziția normei juridice. Aceste norme reprezintă majoritatea.
Normele cuprind sancțiuni pozitive menite să stimuleze subiectele de drept să
respecte dispoziția normei juridice. Aceste norme recompensează subiectele
prin acordarea de distincții, decorații, stimulente materiale etc.
În doctrină s-a remarcat și prezența unor norme aparte, distincte față de
sistemul unitar al dreptului. Acestea sunt așa – numitele norme organizatorice
care privesc organizarea instituțiilor sociale. Ele arată scopurile respectivelor
instituții, modul de înființare, competențele, organele reprezentative ale
acestora, relațiile cu alte instituții etc.
Subiect (20) Intrarea în vigoare a normei juridice.

ACȚIUNEA NORMELOR JURIDICE

Acțiunea normelor juridice are loc pe trei coordonate:


1) timpul,
2) spațiul și
3) persoanele.

1. Acțiunea normelor juridice în timp

Orice raport juridic se naște în baza regulii de drept aflate în vigoare la


acel moment (tempus regit actum).
Toate normele juridice au limite temporale, atât pentru începutul acțiunii
lor (intrarea în vigoare), cât și pentru sfârșitul acesteia (ieșirea din vigoare).
Regula de drept produce efecte o dată cu intrarea în vigoare și încetează a mai
produce efecte prin ieșirea sa din vigoare. Pentru acest motiv este extrem de
importantă stabilirea cu exactitate a celor două momente.
Existența actului normativ nu coincide cu durata acțiunii acestuia, altfel
spus cu faptul de a produce efecte (de a fi în vigoare). Astfel, de cele mai multe
ori, data adoptării unui act normativ de către organul emitent nu este aceeași cu
data intrării în vigoare a respectivului act normativ. De asemenea, uneori, deși
actul normativ nu a fost abrogat, el nu mai produce efecte.
Din perspectiva acțiunii normei juridice în timp interesează trei aspecte:
(1) intrarea în vigoare,
(2) acțiunea și
(3) ieșirea din vigoare.

(1) Intrarea în vigoare a normei juridice. Acest moment are în vedere


aducerea la cunoștină a subiectelor de drept a dispozițiilor actelor normative. El
prezintă o deosebită importanță deoarece de la această dată încep să se producă
toate efectele normei de drept (nașterea, modificarea ori stingerea de raporturi
juridice).
De regulă, în ceea ce privește legile (actele normative ale Parlamentului),
precum și actele normative emise de către Guvern (sau alte autorități centrale),
pentru aducerea la cunoștinăa celor interesați, se recurge la publicarea lor într-o
publicație oficială, periodică, care prezintă avantajul unei date sigure și ușor de
verificat în caz de controversă.
Art. 78 din Constituție dispune că:“Legea se publică în Monitorul Oficial
al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul ei”.
Din exprimarea folosită de textul legal indicat rezultă că, în privința
intrării în vigoare a actelor normative, se disting două posibilități:
1. Intrarea normei în vigoare la trei zile după data publicării în Monitorul Oficial
al României (regula) sau
2. Intrarea normei în vigoare la o altă dată, ulterioară, prevăzută în textul actului
normativ în cadrul dispozițiilor finale și tranzitorii. Pentru această din urmă
modalitate de intrare în vigoare, legiuitorul poate alege între două posibilități
-indicarea zilei, lunii și anului
(de exemplu, se poate întâlni formularea “Prezentul act normativ intră în
vigoare la data de 1 ianuarie 2005” ) și
-stabilirea unui termen (de regulă, număr de zile sau luni), calculat de la
publicarea în Monitorul Oficial al României, termen după curgerea căruia actul
normativ să intre în vigoare
(ca exemplu se poate da formularea următoare: “Acest act normativ intră
în vigoare la trei luni după publicarea în Monitorul Oficial al României”).
Alegerea între modalitățile expuse mai sus are la bază considerente de
natură socio-economică, cum ar fi: luarea unor măsuri organizatorice importante
– crearea ori restructurarea instituțiilor la care se referă legea, pregătirea
aplicării legii, elaborarea unor norme metodologice pentru facilitarea aplicării
legii, consultarea unor observații făcute de către doctrină în legătură cu textul
legii etc.
Indiferent de momentul ales pentru intrarea în vigoare a normei juridice,
după împlinirea acestuia, toate subiectele de drept vizate de normă sunt obligate
să se supună prevederilor sale. Nu există posibilitatea invocării necunoașterii
legii ca motiv al nerespectării ei (Nemo censetur ignorare legem).
Până la revizuirea în anul 2003 a Constituției din 1991 regula, conform
art. 78, era aceea că “legea (…) intră în vigoare la data publicării (…)”.
Reglementarea prezenta marele dezavantaj al imposibilității tehnice de
distribuire a Monitorului Oficial în toate zonele țării și, prin urmare, prezumția
cunoașterii legii de către toți cei interesați devenea o ficțiune. În acest sens,
noua formă a art. 78 din Constituție, “legea (…) intră în vigoare la 3 zile de la
data publicării (…)”, reprezintă un important progres.
0 Trebuie precizat și faptul că momentul publicării legii în Monitorul
Oficial al României nu trebuie confundat cu momentul adoptării acesteia de
către Parlament ori cu momentul promulgării de către președintele țării.

Subiect 21) Acţiunea normei juridice.

b. (2) Acțiunea normei juridice. Legea se aplică doar raporturilor de drept


ce se suprapun perioadei de timp în care ea este în vigoare, adică celor plasate
între momentul intrării și cel al ieșirii din vigoare. Prin urmare, legea nu vizează
nici raporturile juridice stabilite înainte de data intrării sale în vigoare (nu
retroactivează) și nici celor născute după data ieșirii din vigoare (nu
ultraactivează).
Principiul neretroactivității este principiul fundamental al acțiunii legii
în timp.
Odată intrată în vigoare, norma juridică acționează numai pentru viitor.
Ea nu retroactivează. Acesta este principiul neretroactivității legii prevăzut de
art. 15 alin. 2 din Constituție (“Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția
legii penale sau contravenționale mai favorabile”), de art. 11 din Codul penal
(“Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu
erau prevăzute ca infracțiuni”), precum și de art. 1 din Codul civil (“Legea
dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”).
Existăși excepții de la principiul neretroactivității legii (numite excepții
de retroactivitate). Acestea sunt:
a. Legea penală și legea contravențională mai favorabilă (melior lex).
Conform art. 15 alin. 2 din Constituția României, “legea dispune numai pentru
viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”. De
asemenea, potrivit art. 13 alin. 1 din Codul penal, “În cazul în care de la
săvârăirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una
sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”.
Conceptul permite ca unei persoane ce a săvârșit o infracțiune sub imperiul
legii vechi care a fost înlocuită cu o altă lege să i se aplice, în anumite condiții,
aceasta din urmă, dacă ea prescrie pentru subiectul de drept un tratament mai
favorabil.
Legea penală (sau contravențională) nouă, mai favorabilă, îți găsește
aplicarea în cadrul proceselor penale (sau contravenționale – plângeri împotriva
actelor de constatare și sancționare a contravențiilor) care, la data intrării sale în
vigoare, se află în curs de judecare (nu sunt soluționate definitiv) în baza legii
vechi, mai severă față de inculpat (contravenient). Ea nu este aplicabilă în
cauzele judecate definitiv în baza legii vechi la data intrării sale în vigoare, cu
excepția anumitor situații prevăzute limitativ de art. 14 și art. 15 din Codul
penal.
Legea nouă este mai favorabilă inculpatului (contravenientului) în sensul,
că pentru aceeași încălcare a obligațiilor legale (cuprinse și de legea veche și de
legea nouă), este prevăzută o sancțiune juridică mai blândă față de cea din legea
anterioară.
Din această perspectivă, este considerată mai favorabilă legea penală nouă
care prevede pentru aceeași faptă (interzisă și de legea veche) fie o pedeapsă
mai mică (de exemplu, închisoare între 3 și 10 ani, față de închisoare între 5 și
15 ani), fie înlocuirea unui tip de pedeapsă mai severă cu alt tip de pedeapsă mai
blândă (sancționarea unei fapte cu amendă penală în loc de închisoare), fie
introducerea unei noi modalități de executare a pedepsei închisorii, mai ușoară
(de exemplu, suspendarea executării pedepsei alături de executarea acesteia în
regim privativ de libertate, față de modalitatea unică a executării în regim
privativ de libertate). Inclusiv dezincriminarea unei fapte penale, situație
prevăzută de art. 12 din Codul penal (“Legea penală nu se aplică faptelor
săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă”) este un
mod de manifestare a legii penale mai favorabile.
În ceea ce privește legea contravențională, poate fi considerată mai
favorabilă legea nouă care, de exemplu, stabilește pentru aceeași contravenție
(prevăzută și de legea veche) o sancțiune mai mică(amendă contravențională de
1.000.000 lei în loc de 2.000.000 lei) sau una mai ușoară (avertisment în loc de
amendă contravențională).
Existența acestei excepții de retroactivitate este sprijinită de motive de
natură umanitară.

b. Legea interpretativă. Acest tip de normă are ca scop interpretarea


înțelesului unor norme preexistente, cu care face corp comun. Deși ulterioară
legii interpretate, legea interpretativă este considerată intrată în vigoare la data
intrării în vigoare a celei dintâi, fiind, practic, retroactivă.
În doctrină s-a arătat în mod just că aceasta este o pseudo – excepție de
retroactivitate deoarece norma nouă nu aduce prevederi suplimentare (drepturi
și obligații pentru subiectele de drept) față de cea veche, ci doar își propune să
lămurească sensul celor preexistente.
c. Legea retroactivă. În mod excepțional, legea poate conține în mod
expres prevederea că ea se aplică și unor situații anterioare intrării sale în
vigoare ori chiar poate stabili pentru intrarea în vigoare o dată anterioară celei a
adoptării.
Este recomandabil ca o astfel de lege să nu fie utilizată, iar în situația
excepțională când este folosită, acest lucru trebuie făcut cu maximum de
prudență astfel încât să nu afecteze ordinea juridică ori drepturile și libertățile
fundamentale ale cetățenilor.
Norma juridică are efect imediat, odată cu intrarea sa în vigoare,
aplicându-se inclusiv raporturilor juridice născute sub vechea reglementare,
raporturi ce continuț să existe și sub imperiul noii norme (de exemplu,
căsătoria, filiația etc.)

Subiect (22) Ieşirea din vigoare a normei juridice.

(3) Ieșirea din vigoare a normei juridice. Ieșirea din vigoare a normei juridice
(încetarea acțiunii acesteia) se poate produce în următoarele moduri:
(a) prin abrogare,
(b) prin ajungerea la termen a normei temporare sau
(c) prin căderea în desuetudine.
a. Abrogarea este modalitatea de ieșire (scoatere) din vigoare a unei legi care
presupune intervenția legiuitorului printr-o altă lege. Ea constă fie în înlocuirea
prevederilor legii vechi cu altele cuprinse într-o nouă lege (regula), fie în simpla
invalidare a acestora, ce nu este urmată de înlocuirea lor cu altele noi.
Abrogarea constituie cea mai importantă modalitate de scoatere din
vigoare a unei norme juridice.
Ea poate fi de două feluri:
1-expresă și
2-tacită.
1-Abrogarea expresă reprezintă acel tip de abrogare în care norma nouă –
care abrogă -face trimitere la norma veche – abrogată.
După felul în care norma nouă se referă (face trimitere) la norma veche,
abrogarea expresă poate fi :
-directă sau
-indirectă.
Abrogarea expresă directă are loc atunci când norma nouă indică expres,
direct și limitativ ceea ce abrogă, fie că se are în vedere un întreg act normativ
(sau chiar mai multe acte normative, în integralitatea lor), fie doar anumite părți
ale unui act normativ (unele articole sau chiar numai anumite alineate ale unor
articole).
Abrogarea expresă indirectă se produce atunci când actul normativ nou
se rezumă la a face precizarea că toate actele normative vechi cu dispoziții
contrare acestuia se abrogă.
2-Abrogarea tacită (implicită) are loc atunci când noul act normativ nu
conține nici o referire la abrogare, dar dispozițiile acestuia se deosebesc
fundamental de cele ale actului normativ anterior, astfel încât se consideră că
legiuitorul a înțeles ca, prin introducerea unor dispoziții diferite, să abroge
prevederile vechiului act normativ.
Abrogarea tacită poate fi :
-totală sau
-parțială.
În practică este preferabilă folosirea abrogării exprese directe, deoarece
este singura în măsură să evite confuziile ce ar putea rezulta din incertitudinea
cu privire la textul legal în vigoare.
În doctrină se face distincție între abrogare și derogare. Aceasta din urmă
constă în apariția unor prevederi legale noi, care se abat de la o reglementare
existentă sau instituie excepții față de ea, fără ca prin aceasta prevederile legale
anterioare să fie abrogate. Prin aparitia unor norme derogatorii de la ea,
reglementarea anterioară nu iese din vigoare, ci doar își restrânge sfera de relații
sociale vizate.
b. Ajungerea la termen a normei temporare. Deși majoritatea legilor se
adoptă pentru o perioadă nedeterminată de timp, există și situații excepționale
când se apelează la acte normative temporare. Acestea ies din vigoare fără
intervenția legiuitorului printr-o nouă lege (ca în cazul abrogării), prin simpla
curgere (împlinire) a termenului pentru care au fost adoptate.
c. Căderea în desuetudine. Norma juridică poate să nu mai producă efecte
(să iasă din vigoare), deoarece relațiile sociale avute în vedere la data adoptării
ei și reglementate de către aceasta s-au modificat atât de mult în timp, încât
reglementarea prevăzută de normă pentru acestea a devenit inaplicabilă.
Nici în acest caz nu are loc intervenția legiuitorului (prin adoptarea unui
nou act normativ) pentru ca efectele legii să nu se mai producă.
Această modalitate de ieșire din vigoare a normelor juridice nu este
caracteristică unui regim de strictă legalitate, pentru scoaterea din vigoare a
normelor juridice fiind indicată folosirea abrogării

Ultraactivitatea normei juridice. Există și situații (excepții de ultraactivitate)


în care legea, deși ieșită din vigoare, continuă să se aplice anumitor raporturi
juridice. Aceste excepții sunt:
a. Legea penală mai favorabilă. Această lege continuă să se aplice faptelor
săvârșite în timpul în care a produs efecte, chiar dacă ea a fost înlocuită, ulterior,
cu o lege mai aspră. Excepția are la bază aceleași motive de natură umanitară
avute în vedere și de legea penală mai favorabilă retroactivă.
b. Legea temporară. Normele juridice cu acțiune limitată în timp se vor aplica
situațiilor vizate de ele chiar după ieșirea lor din vigoare, dacă aceste situații
sunt create sub imperiul lor, dar nu au fost soluționate atât timp cât normele erau
în vigoare. Astfel, conform art. 16 din Codul penal, “legea penală temporar se
aplică infracțiunii săvârăite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu
a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”.

Subiect (23) Acţiunea normelor juridice în spaţiu.Acţiunea normelor juridice


asupra persoanei.

2. Acțiunea normelor juridice în spațiu

Acțiunea normelor de drept în spațiu este guvernată de principiul


teritorialității legii.
Conform acestui principiu, legea se aplică doar pe teritoriul statului ce a
adoptat-o, excluzând acțiunea acelei legi pe teritoriul altui stat, precum și
acțiunea legii unui stat străin pe teritoriul respectivului stat.
Astfel, în conformitate cu art. 3 din Codul penal, “legea penală se aplică
infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României”.
Noțiunea de teritoriu este definită de art. 142 din Codul penal, potrivit
căruia teritoriul României (țării) reprezintă “întinderea de pământ și apele
cuprinse între frontiere, cu solul, subsolul și spațiul aerian, precum și marea
teritorială cu solul, subsolul și spațiul aerian ale acesteia”.
De la principiul teritorialității legii există mai multe excepții. Ele pot fi
grupate în două categorii:
A- excepții de extrateritorialitate și
B- excepții de neaplicare a legii române pe teritoriul României.

A. Excepțiile de extrateritorialitate sunt cele care presupun aplicarea


legii române și în afara teritoriului țării. Ele sunt de două feluri:
-excepții ce decurg din voința apărăilor unui act juridic
(de exemplu, doi comercianți ce încheie un contract în Italia pot
desemna ca lege a contractului – lex causae – legea română);
-excepții independente de voința părăilor
(de exemplu, în dreptul internațional privat, regulile de drept ce
guvernează statutul personal se aplică subiectului de drept indiferent de locul
unde se găsește acesta, pe teritoriul țării sau în afara acestuia).
B. Exceptii de neaplicare a legii române pe teritoriul României sunt:
a. Imunitatea diplomatică. Aceasta constă în exceptarea personalului
corpului diplomatic, precum şi a persoanelor cu statut asimilat acestora de la
jurisdicţia statului ce găzduieşte misiunea diplomatiă respectivă. Personalul
diplomatic se bucură de mai multe privilegii şi drepturi printre care enumerăm:
scutirea de impozite şi taxe (inclusiv vamale), imunitatea de jurisdicţie
personală preşi a sediului ambasadei, inviolabilitatea corespondenţei şi a
mijloacelor de transport etc.
Dacă reprezentantul diplomatic încalcă legea statului unde se află
misiunea diplomatică nu va suporta rigorile legii acelui stat, dar va putea fi
declarat “persona non grata’’ si expulzat în statul al cărui cetăţean este.
b. Regimul consular. Începând cu anul 1963, o dată cu încheierea
Convenţiei de la Viena privind relaţiile consulare, regimul juridic al consulilor
tinde să se identifice cu cel al personalului diplomatic.
c. Regimul juridic al strainilor. Cetăţenii străini sau apatrizii aflaţi pe
teritoriul unui stat străin au un regim juridic diferit de cel al cetăţenilor acelui
stat. În această materie sunt cunoscute trei regimuri:
– Regimul naţional. Conform acestui sistem, străinii şi
apatrizii au aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii statului, mai puţin drepturile
electorale (de a alege şi de a fi ales) şi dreptul de a ocupa funcţii publice. În
România, potrivit art. 18 alin. 1 din Constituţie, “cetăţenii străini şi apatrizii
care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi
averilor, garantată de Constituţie şi alte legi”.
-Regimul special(al strainilor). Drepturile şi obligaţiile
străinilor sunt stabilite în mod distinct, printr-o reglementare specială, diferită
de cea a cetăţenilor statului respectiv.
-Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Acest regim
constă în acordarea de către un stat străinilor a unui regim juridic identic faţă de
cel conferit cetăţenilor unui stat terţ, regim considerat favorizat. Regimul
clauzei naţiunii celei mai favorizate este un regim de natură contractuală,
instituit prin acorduri bilaterale între diferite state.

3. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

Normele juridice ale unui stat se aplică tuturor persoanelor care se află pe
teritoriul acelui stat, indiferent că sunt cetăţeni ai acestuia, străini ori apatrizi.
În România, art. 16 alin. 1 din Constituţie instituie egalitatea în drepturi a
cetăţenilor români: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără discriminări”.
Totuşi, există norme de drept care nu se aplică tuturor subiectelor de
drept. Astfel, sunt norme care se aplică doar persoanelor fizice sau numai
persoanelor juridice.
De asemenea, unele reguli de drept vizează anumite categorii distincte de
persoane, cum ar fi studenţii, avocaţii, inginerii, militarii, magistraţii, demnitarii,
persoanele căsătorite, părinţii etc.
În ceea ce priveşte regimul juridic al străinilor şi apatrizilor, în ţara
noastră, conform art. 18 alin. 1 din Constituţie, “cetăţenii străini şi apatrizii
care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi
averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi”.

Subiect 24) Formele de interpretare a normelor juridice.

CAPITOLUL VI

Pg241-260

-INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE -

NOȚIUNEA ŞI SCOPUL INTERPRETĂRII NORMELOR


JURIDICE

Prin interpretarea normelor juridice se înţelege acel proces intelectual în


urma căruia se găseşte sensul exact al normelor interpretate, proces necesar în
vederea aplicării lor de care, de multe ori, dreptul nu se poate aplica.
Interpretarea normelor juridice are ca scop clarificarea sensului acestora,
clarificare necesară în procesul realizării dreptului organului de aplicare al
acestuia (instanţă judecătorească sau organ administrativ).
Prin interpretare se stabileşte cu mare precizie sensul normei juridice
supuse acestei operaţiuni, se verifică aplicabilitatea ei în raport de o anumită
situaţie de fapt, se stabileste cu exactitate înţelesul termenilor folosiţi de către
legiuitor, precum şi limitele de aplicare a respectivei norme la situaţia concretă.

FORMELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE

Interpretarea normelor juridice poate fi :


-oficială sau
-neoficială.
1. Interpretarea oficială

Interpretarea oficiala provine de la organul de stat competent, fie cel


care a emis actul normativ din care face parte norma juridică interpretată, fie
chiar organul de aplicare a dreptului. . Forţa juridică a interpretării oficiale este
superioară celorlate forme de interpretare.
Acest tip de interpretare se mai numeşte obligatorie sau cu forţă juridică .
Interpretarea oficială poate fi
-autentică sau
-cazuală (concretă).
Interpretarea oficială este autentică atunci când se realizează de către organul de
stat care a emis actul normativ. Ea se face printr-un alt act normativ (lege
interpretativă) care face corp comun cu actul interpretat. Acest tip de interpretare
se mai numeşte şi interpretare legală, prezentând un mare grad de generalitate
şi aplicându-se, retroactiv, tuturor situatiilor vizate de actul normativ interpretat.
Interpretarea făcută într-un caz concret de către instanţele judecătoreşti sau
organele administrative se numeşte interpretare cazuală sau concretă.
Acest tip de interpretare se aplică doar cazului ce este supus soluţionării de către
respectivele organe de stat şi are forţă juridică doar faţă de părţile implicate,
neavând aplicabilitate în alte situaţii, chiar similare. Se mai numeşte şi
interpretare de caz, iar dacă se realizează de către o instanţă judectorească,
interpretare judiciară.

2. Interpretarea neoficială ( facultativă sau doctrinară)

Acest fel de interpretare este specific mediului ştiinţific al dreptului,


doctrinei acestuia.
Spre deosebire de interpretarea oficială, cea doctrinară nu are forţă
juridică, ea nefiind obligatorie, ci facultativă. Ea este rezultatul analizei făcute
de oamenii de ştiinţă, în cadrul procesului de cercetare teoretică a dreptului.
Interpretarea doctrinară poate fi invocată în faţa instanţelor judecătoreşti
sau a alt organ de a dreptului, dar ea nu este obligatorie pentru acesta
Interpretarea neoficiala este interpretarea ce se dă legii de către doctrină de către
avocaţi în pledoariile lor făcute în faţa instanţei. Fiind făcută de persoane (nu de organe de
stat) nepurtătoare a unei părţi din puterea de stat (legislativă, executivă, judecătorească)
interpretarea neoficială nu are forţă juridică obligatorie însuşirea sau respingerea ei fiind
lăsate la latitudinea organului investit cu soluţionarea cauzei.

Subiect 25) Metode de interpretare a normelor juridice.

METODE DE INTERPRETARE NORMELOR JURIDICE

Cele mai importante metode de interpretare a normelor juridice sunt :


1-metoda gramaticală,
2-metoda istorică
3- metoda sistematică,
4-metoda logică,
5- metoda teleologică şi
6- analogia.

1. Metoda gramaticala
Metoda gramaticala de interpretare are la bază analiza gramaticala
(sintactica si morfologica) a textului normei juridice. Prin aceasta operaţiune se
urmareşte stabilirea exacta a sensului comandamentului pe care îl cuprinde
norma juridică.
Interpretarea gramaticală se realizează cu luarea în considerare a cazului, numărului,
poziţiei părţilor unei propoziţii, precum şi semnificaţiei semnelor de punctuaţie. Aceasta este
necesară pentru a asigura termenilor numai înţelesul ce poate primi considerare şi eficienţă
juridică. Este o metodă cu o frecvenţă constantă de aplicare

2. Metoda istorică

Metoda istorica de interpretare explica sensul normelor juridice prin


analiza condiţiilor social-politice existente la data apariţiei actului normativ din
care acestea fac parte.
Cu ajutorul acestei metode se stabileşte sensul unei dispoziţi legale prin luarea în considerare
a finalităţii urmărite de legiuitor atunci când a edictat actul normativ în care este inserată
dispoziţia supusă interpretării într-un context istoric anume.
De o deosebită importanţă în utilizarea acestei metode este “expunerea de motive” cu prilejul
adoptării legii din care rezultă raţiunile pentru care legiuitorul a adoptat acel act normativ.
Vor fi avute în vedere deasemenea dispoziţiile cuprinse în “preambulul” actului
normativ în care este cuprinsă norma supusă interpretării şi în general documentele vremii.

3. Metoda sistematica

Prin aceasta metoda se urmareşte stabilirea sensului unei norme juridice în


raport cu sensul actului normativ din care ea face parte sau în raport cu alte acte
normative.
Norma juridică nu este concepută separat de celelalte norme juridice, ci ca
parte componentă a unui sistem (instituţie sau ramură de drept) în contextul
căruia ea trebuie interpretată.
De asemenea, interpretarea sistematică presupune şi raportarea sensului
normei juridice supuse analizei la sensul celorlalte reguli de drept cuprinse în
acelaşi act normativ .
Metoda sistematică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice prin determinarea
locului acesteia în sistemul ramurii de drept şi atunci când este nevoie .

4. Metoda logică

Metoda logică elucidează sensul normei juridice prin analizarea acesteia


cu ajutorul legilor logicii formale.
Această metodă implică anumite aprecieri de natură raţională, precum şi
operaţiuni de generalizare sau sinteză.
Metoda logică constă în folosirea unor procedee ale logicii formale generale precum
raţionamentele inductive, raţionamentele deductive (silogismele), procedeele de demonstraţie
etc., pentru desluşirea înţelesului normelor juridice.
Interpretarea logică constă în lămurirea sensului ei pe baza legilor formale a raţionamentelor
logice, inductive şi deductive. chiar în sistemul de drept, precum şi în sistemul principiilor
fundamentale ale dreptului.
În acest scop norma de drept este analizată în comparaţie cu alte norme având în
vedere principiile sistemului de drept din care fac parte şi principiile.

5. Metoda teleologică

Metoda de interpretare teleologică sau după scop, urmăreşte găsirea


sensului exact al textului de lege în funcţie de finalitatea (scopul) normei
juridice interpretate.

6. Analogia

Există şi situaţii când organul care aplică dreptul, sesizat cu soluţionarea


unui caz concret, nu găseşte norma juridică corespunzătoare rezolvării acestuia.
În asemenea împrejurări, organul de aplicare nu se va dezinvesti, constatând că
nu poate soluţiona cazul. Dimpotrivă, el va apela ori la o normă juridică ce se
aplică într-o situaţie asemănătoare celei supuse rezolvării, ori, în lipsa acesteia,
va soluţiona cazul pe baza principiilor generale ale dreptului.
Atunci când respectivul organ de aplicare a legii apelează la o normă
juridică aplicabilă într-o situaţie asemănătoare celei de rezolvat se realizează o
analogie a legii (analogia legis).
Dacă aceasta nu este posibilă, pentru rezolvarea cazului se recurge la
principiile generale ale dreptului folosindu-se analogia dreptului (analogia
juris).
Există ramuri de drept în care analogia sub oricare dintre formele sale nu
este permisă. În această situaţie este dreptul penal, ramură în cadrul căreia
operează principiul legalităţii incriminării.
Subiect (26) Rezultatul interpretării normelor juridice

REZULTATUL INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

Din punctul de vedere al rezultatului interpretării, aceasta poate fi:


-literală,
-extensivă sau
-restrictivă.
1. Interpretarea literală ( ad litteram sau interpretatio declarativa)

Acest tip de interpretare se realizează atunci când organul care trebuie să


aplice norma de drept constată că textul acesteia se mulează, în mod
corespunzător, relaţiilor sociale pe care le vizează. În această situaţie, organul ce
aplică legea nu mai are şi sarcina de a interpreta normele care o alcătuiesc,
deoarece acestea sunt clare.

2. Interpretarea extensivă ( interpretatio extensiva)

Uneori, în cadrul procesului de interpretare a normelor juridice, organul


de aplicare poate constata faptul că textul acestora are un conţinut mai restrâns
decât sfera relaţiilor sociale la care ele se referă. În această situaţie, se va folosi
o interpretare extensivă a normelor în cauză.

3. Interpretarea restrictivă ( interpretatio restrictiva)

Dacă textul normei juridice are un conţinut mai larg decât sfera relaţiilor
sociale la care se referă, organul de aplicare va folosi o interpretare restrictivă a
acesteia.
Subiect 27)Caracterele raportului juridic.

CAPITOLUL VII
-pg261-286

RAPORTUL JURIDIC -

Noțiunea de raport juridic


Raportul juridic reprezintă o relație socială care este reglementată de către o
norma de drept și care dă naștere la drepturi și obligații în sarcina subiectelor
între care s-a stabilit.
Drepturile și obligațiile subiectelor de drept pot fi realizate, atunci când este
cazul, și prin forța de constrângere a statului.
Caracterele raportului juridic
Raportul juridic prezintă mai multe caractere. Astfel, raportul juridic este un
raport:
-social,
-volițional și
-valoric.
1. Caracterul social
Caracterul social al raportului juridic este determinat de faptul că acesta se
stabilește între oameni, fie priviți individual ca persoane fizice, fie ca
participanți în cadrul unor persoane juridice, ce pot fi chiar instituțiile statului.

2. Caracterul volițional
Raportul juridic este un raport volițional deoarece el se naște din voința
subiectelor de drept.
Voința subiectelor de drept de a stabili raportul juridic trebuie completată cu
voința statului care este autorul normelor de drept în baza cărora se nasc
raporturile juridice, adică drepturile și obligațiile pe care le vor avea subiectele
de drept.
Datorită acestui motiv, în doctrină se vorbește despre dublul caracter
volițional
al raportului juridic.

3. Caracterul valoric
Raportul juridic prezintă și un caracter valoric deoarece prin intermediul său
sunt fie protejate fie concretizate principalele valori sociale.
Sectiunea III - Structura raportului juridic
Raportul juridic are o structură ce include trei elementele:
1-subiectele,
2-continutul și
3-obiectul.
Subiect (28) Subiectele raportului juridic.

1. Subiectele raportului juridic


Subiectele unui raport juridic sunt doar oamenii. Aceștia pot fi priviți fie
individual (persoane fizice), fie grupați în anumite structuri de organizare,
colective (statul, organele statului și persoanele juridice).
A-persoana fizica
B-statul
C-organele statului
D-persoanele juridice
A. Persoana fizică este omul ca titular de drepturi și obligații.
Individul este recunoscut ca titularul unei capacități juridice, aceasta
reprezentând aptitudinea generală și abstractă a unei persoane de a dobândi
drepturi și de a-și asuma obligatii juridice.
În dreptul civil se face distinctie între:
- capacitatea de folosință și
-capacitatea de exercitiu.
Capacitatea de folosință este posibilitatea unei persoane de a fi subiect de
drept, aptitudinea de a fi titular de drepturi și obligații în cadrul raportului
juridic. Aceasta se dobândește prin naștere (uneori chiar în perioada de după
concepție – capacitatea de folosință anticipată) și se pierde prin moarte.
Capacitatea de exercițiu constituie aptitudinea unei persoane de a-și exercita
singură drepturile și obligațiile. Aceasta se dobândește la 18 ani. Între 14 și 18
ani persoana fizică are o capacitate de exercițiu restrânsă care îi îngăduie să-și
exercite singură doar anumite drepturi și sa-și poată asuma numai unele
obligații.
Există și situații în care anumite persoane fizice, deși au o vârstă mai mare de
18 ani, nu posedă capacitate de exercițiu deoarece, pentru anumite motive, ele
au fost puse sub interdicție printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă
(interzișii judecătorești).
Persoana fizică, pentru a nu fi confundată cu alte persoane fizice, prezintă
anumite atribute de indentificare. Acestea sunt: numele și prenumele, data și
locul nașterii, domiciliul, starea civilă și codul numeric personal (CNP).
B. Statul constituie subiect de drept atât în cadrul raporturilor juridice interne,
cât și în al celor externe.
Statul este subiect de drept în dreptul constituțional (cetățenia, federațiile,
raporturile dintre el și unitățile administrativ-teritoriale).
În dreptul civil, statul este participant în calitate de creditor al tuturor
obligațiilor
fiscale ale contribuabililor (reprezentat de Ministerul de Finanțe), precum și în
anumite aspecte legate de dreptul succesoral (moșteniri vacante).
C. Organele statului sunt reprezentate de organele legislative, administrative -
executive, precum și de cele judiciare.
D. Persoana juridică constituie un subiect colectiv de drept. În doctrina mai
veche, conform influenței franceze, persoana juridică este numită persoană
morală.
Persoanele juridice sunt constituite prin asocieri sau grupări de persoane fizice
învederea realizării unui anumit scop.
Persoanele juridice pot fi înființate prin act normativ emis de către unul dintre
organele puterii de stat (centrale sau locale) ori prin manifestarea de voință a
mai multor persoane fizice sau juridice, realizată în condițiile legii și, eventual,
supervizată de un organ de stat.
Desființarea unei persoane juridice poate avea loc în aceleași moduri.
Persoanele juridice au capacitate juridică care de cele mai multe ori este limitată
la obiectul lor de activitate (specialitatea capacității de folosință)
Ca atribute de identificare, în cazul persoanelor juridice se disting: denumirea,
naționalitatea, sediul, contul bancar, numărul de înmatriculare sau înregistrare în
anumite
Evidențe specifice și codul de identificare fiscală.
Subiect (29) Conţinutul raportului juridic.

2. Conținutul raportului juridic


Conținutul raportului juridic este alcătuit din drepturile și obligațiile subiectelor
între care s-a stabilit raportul.
Drepturile și obligațiile subiectelor de drept între care s-a stabilit un raport
juridic sunt corelative, astfel încât obligația unuia dintre aceștia este chiar
dreptul celuilalt.
În unele raporturi de drept doar un subiect poate fi titular de drepturi, celălalt
fiind titular de obligații. În alte raporturi, subiectele sunt, în același timp, atât
titulari de drepturi, cât și de obligații.
Există și situații (căsătoria) în care subiectele de drept au exact aceleași drepturi
și obligații unul față de altul (soții).
Dreptul subiectiv este prerogativa sau posibilitatea unui subiect de drept să facă
sau să nu facă ceva, să pretindă altui subiect să facă, să nu facă sau să-i dea un
lucru. De asemenea, posibilitatea de a apela la forța de constrângere a statului în
cazul nerespectării drepturilor sale.
În funcție de posibilitatea evaluării lor în bani, drepturile subiective se împart în:
-drepturi patrimoniale (cel mai important fiind dreptul de proprietate) și
- drepturi personal-nepatrimoniale.
Titularul dreptului subiectiv se numește subiect activ.
Obligațiile juridice constituie îndatoriri ale subiectului de a da , de a face, de a
nu face ceva altui subiect de drept.
Titularul obligației juridice poartă denumirea de subiect pasiv.
Subiect (30) Obiectul raportului juridic.

3. Obiectul raportului juridic


Obiectul raportului juridic este dat de conduita pe care trebuie să o urmeze
subiectele acestuia. Obiectul raportului juridic este acțiunea sau inacțiunea la
care are dreptul subiectul activ și la care este obligat subiectul pasiv.

DIFERITE CATEGORII DE RAPORTURI JURIDICE

Deosebirea între diferitele categorii de raporturi juridice se va face în funcție de


natura normei de drept care guvernează relația socială ce se constituie în raport
juridic.
Astfel, în temeiul unei reguli de drept civil se va naște un raport de drept civil
(de exemplu, dintr-un delict civil se naște întotdeauna un raport de drept civil),
iar dintr-o regulă de drept penal se constituie un raport de drept penal
(de exemplu, săvârșirea unei infractiuni).
Subiect (31)Condiţiile răspunderii juridice.

CAPITOLUL VIII
Pg287-293
-RĂSPUNDEREA JURIDICĂ -

NOŢIUNEA DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ

Notiunea de raspundere nu este specifica în exclusivitate dreptului, ea fiind folosita în


toate domeniile vietii sociale. Astfel, se întâlneste sintagma de raspundere politica, raspundere
morala, raspundere civica, etc.
S-a stabilit în baza legii între subiectul de drept care a încălcat prevederea
legalităţi stat, răspunderea juridică este o variantă a răspunderii sociale. Ea
apare ca un raport reprezentat de organele de cercetare penală, instanţele
judecătoreşti precum şi diferiţii funcţionari publici, prin care subiectul de drept
suportă o sancţiune de la care nu se poate sustrage, iar statul urmareste prin
aplicarea sanctiunii restabilirea ordinii juridice.
Având în vedere necesitatea raspunderii juridice ca un raport juridic de constrângere
care se naste ca urmare a încalcarii unor dispozitii legale de catre persoana fizica sau juridica
se poate considera ca raspunderea juridica este complexul de drepturi si obligatii conexe, care,
potrivit legii, se nasc ca urmare a savârsirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de realizare a
constrângerii de stat prin aplicarea sanctiunilor juridice în scopul asigurarii stabilitatii
raporturilor sociale si a îndrumarii membrilor societatii în spiritul respectarii ordinii de drept.

CONDIȚIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Pentru antrenarea răspunderii juridice a unui subiect de drept, trebuie îndeplinite


mai multe condiţii, şi anume:
(a) Existenţa unei conduite ilicite din partea acestuia;
(b) În urma conduitei ilicite să apară un rezultat vătămător pentru una din
valorile sociale;
(c) Vinovăţia subiectului de drept care este autorul actului ilicit;
(d) Între conduita ilicită şi rezultatul vătămător trebuie să existe o legătură de
cauzalitate.

1. Conduita ilicită a subiectului de drept poate fi exprimată printr-o


acţiune sau o inacţiune ce nu respectă cadrul legal.
De exemplu, o acţiune este ilicită dacă un subiect de drept acţionează cu
nerespectarea legii (un individ loveşte pe un altul sau distruge bunul altuia
datorită unei manevre greşite făcută cu autoturismul etc.).
Inacţiunea unui subiect este ilicită doar atunci când acesta avea obligația
să facă ceva şi nu realizează respectiva acţiune.

De exemplu, este ilicită nedenunţarea de către un funcţionar public a


anumitor fapte penale despre care ia cunoştinţă în timpul serviciul său.

0 2. Rezultatul vătămător al conduitei ilicite se concretizează în atingerea


adusă anumitor valori sociale care sunt protejate de lege.
1 Spre exemplu, neefectuarea la timp a unei lucrări de către un subiect de
drept poate aduce atingere intereselor (poate cauza un prejudiciu) altei persoane.
3. Vinovăţia subiectului de drept. Orice acţiune sau inacţiune a omului
trebuie raportată la caracterul conştient sau inconştient al acesteia, precum şi la
libertatea voinţei acestuia.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a unui subiect de drept faţă de


conduita sa ilicită.
În dreptul penal vinovăția îmbracă două forme:
-intenţia şi
-culpa.
Intenţia poate fi directă (subiectul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte
producerea lui) sau indirectă (subiectul prevede rezultatul faptei, nu urmăreşte
producerea acestuia, dar acceptă survenirea lui).
Culpa este de două feluri: culpă prin imprudenţă (subiectul prevedere
rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmăreşte, nu acceptă producerea lui
şi consideră făra temei ca acesta nu se va produce) şi culpă prin neglijenţă
(subiectul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă).
Dreptul penal cunoaşte şi un concept hibrid al vinovăţiei numit praeter
intentie (intenţie depăşită).
În dreptul civil, vinovăţia poarta generic numele de culpa. Formele
vinovatiei (culpei) civile sunt:
-dolul (intenţia),
-imprudenţa şi
-neglijenţa.
3. Existenţa legăturii de cauzalitate între acţiunea ilicită şi rezultatul
vătămător pentru valorile sociale este obligatorie pentru antrenarea răspunderii
juridice.

Subiect (32) Formele răspunderii juridice.

FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Există mai multe forme de răspundere juridică.


În domeniul ramurilor de drept pot fi întâlnite:
(1) răspunderea penală,
(2) răspunderea contravenţională,
(3) răspunderea civilă,
(4) răspunderea disciplinară etc.
1. Răspunderea penală

Acest tip de răspundere juridică se declanşează atunci când subiectul de


drept săvârşeşte un fapt considerat ilicit de legea penală, numit infracţiune.
Conform art.17 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea este “fapta care
prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Conform alin.2 al aceluiaşi articol, “infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale”.
Având în vedere necesitatea raspunderii juridice ca un raport juridic de constrângere
care se naste ca urmare a încalcarii unor dispozitii legale de catre persoana fizica sau juridica
se poate considera ca raspunderea juridica este complexul de drepturi si obligatii conexe, care,
potrivit legii, se nasc ca urmare a savârsirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de realizare a
constrângerii de stat prin aplicarea sanctiunilor juridice în scopul asigurarii stabilitatii
raporturilor sociale si a îndrumarii membrilor societatii în spiritul respectarii ordinii de drept.
lege care reglementeaza cazurile si conditiile de aplicare a pedepsei si stabileste modalitatile
si posibilitatile de individualizare a pedepsei.
Pentru a interveni raspunderea penala este suficienta încalcarea normelor de drept obiectiv în
conditiile în care legea stabileste consecintele, nefiind necesar ca prin fapta infractionala sa se
violeze concomitent si un drept subiectiv al unei persoane ( ex.conducerea în starea de
ebrietate, portul ilegal de arme de foc,etc)
Raspunderea penala se întemeiaza totdeauna pe vinovatia autorului faptei ilicite, ceea ce
înseamna ca are un caracter subiectiv. In consecinta, nu este suficient sa se fi produs o fapta în
mod obiectiv, ci fapta trebuie sa fi fost savârsita cu vinovatie, iar vinovatia constituie criteriul
principal de stabilire si individualizare a pedepsei.
Raspunderea penala este personala si limitata în sensul ca vizeaza numai persoana autorului
infractiunii si se refera în exclusivitate la fapta comisa. Numai autorul infractiunii va putea fi
obligat sa suporte pedeapsa si sa o execute, legea neadmitând substituirea celui condamnat în
executarea pedepsei cu o alta persoana. De aceea moartea inculpatului împiedica continuarea
procesului penal si moartea condamnatului întrerupe executarea pedepsei.
In cazul raspunderii penale fiinteaza prezumtia de nevinovatie a inculpatului ca prezumtie
relativa care poate fi rasturnata de catre acuzare prin proba contrara.

2. Răspunderea contravenţională

Răspunderea contravenţională este antrenată de săvârşirea unei


contravenţii.
Conform art.1 din O.G.2/2001 privind regimul contravenţiilor, aşa cum a fost
modificată prin Legea nr.180 din 11 aprilie 2002,“legea contravenţională
apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie
contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege,
ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a
consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau a lsectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului județean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti”.
. Conform Legii 32/1968, contraventia este fapta savârsita cu vinovatie, care prezinta un
pericol social mai redus decât infractiunea, si este prevazuta si sanctionata de lege.
Subiectul raspunderii administrative este , în principal, numai persoana fizica si numai atunci
când legea prevede, sanctiunea contraventionala putând fi aplicabila si persoanelor juridice.
Pentru aceeasi contraventie legea nu admite aplicarea cumulativa a doua sanctiuni
administrative, de exemplu avertisment si amenda.
Se admite aplicarea cumulativa a amenzii cu confiscarea, atunci când legea prevede masura
suplimentara a confiscarii.
Când o persoana savârseste mai multe contraventii, pedeapsa ce i se aplica se stabileste în
conformitate cu sistemul cumulului aritmetic, dupa cel al absorbtiei legale, astfel ca amenzile
se vor cumula pentru fiecare contraventie în parte.
Prin contractul de munca nu se poate stipula ca acestea împreuna, sa depaseasca dublul
maximului amenzii prevazute pentru contraventia cea mai grava.

3. Răspunderea civilă
Răspunderea civilă poate îmbrăca două forme:
-răspunderea delictuală şi
-răspunderea contractuală.

Răspunderea civil delictuală are ca obiect obligaţia subiectului de drept


de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită. Răspunderea delictuală
poate rezulta din fapta proprie (art. 998 -999 Cod civil), din fapta altuia
(art.1000 alin 1, teza I, 2,3,4 Cod civil) sau din nerespectarea unor obligaţii de
supraveghere a lucrurilor sau animalelor (art. 1001 si art. 1002 Cod civil).
Răspunderea civilă contractuală se naşte atunci când un subiect de drept
nu respectă obligaţiile pe care şi le-a asumat printr-un contract, valabil încheiat
(art. 969 alin. 1 Cod civil).

4. Răspunderea disciplinară

Acest tip de raspundere este specifică ramurii dreptului muncii. Ea este


antrenată de nerespectarea de către angajat (unul din subiectele raportului de
dreptul muncii) a dispoziţiilor legale sau a obligaţiilor stabilite prin contractul de
muncă (individual şi colectiv).
Sancţiunile specifice acestui tip de răspundere sunt:
-mustrarea,
-avertismentul,
-reducerea de salariu,
-desfacerea contractului de muncă.
In dreptul muncii, raspunderea angajatilor poate fi raspundere materiala atunci
când angajatul, din vina si în legatura cu munca sa cauzeaza pagube unitatii la care este
angajat, si raspundere disciplinara atunci când angajatul, prin fapta sa ilicita contravine
normelor de disciplina muncii în unitate, savârsind abateri disciplinare.
Particularitatile raspunderii materiale sunt:
Astfel se asigura recuperarea pagubelor suferite de angajator din vina aceasta astfel mai
restrictiva decât raspunderea contractuala.
Raspunderea angajatilor, cu raspundere are în vedere numai paguba efectiva, nu si beneficiul
nerealizat, fiind ocazia executarii contractului de munca.
materiala a angajatilor nu comporta o prezumtie de culpa în sarcina angajatului, ci dovada
vinovatiei revine angajatorului, care poate rasturna prezumtia de vreo clauza prin care s-ar
mari sau micsora raspunderea peste sau sub limitele prevazute de lege.
Raspunderea solidara este incompatibila cu raspunderea materiala, care are un caracter
personal, însa ea poate interveni în mod exceptional, când fapta ilicita prin care s-a cauzat
prejudiciul angajatorului constituie infractiune si a fost savârsita de mai multe persoane
împreuna.
Repararea pagubelor se face prin echivalentul banesc, angajatul neputând fi obligat la
repararea prejudiciului în natura.
In actualele conditii, când dreptul de proprietate este ocrotit în egala masura, indiferent de
forma sa, prin contractul de munca încheiat se poate prevedea o restrângere sau o marire a
raspunderii angajatilor peste sau sub cea prevazuta de lege, atunci când angajatorul este o
persoana privata.

.PARTICULARITATILE RASPUNDERII DISCIPLINARE


Aceasta intervine între angajat si angajator atunci când angajatul incalca în mod culpabil
obligatiile sale de serviciu, fapta sa constituind abatere disciplinara.
Raspunderea disciplinara intervine în legatura cu executarea contractului de munca. Pentru
antrenarea râspunderii disciplinare nu este necesara producerea unui prejudiciu material ca
rezultat direct sau indirect al abaterii disciplinare savârsite de angajat, ci este suficient ca
abaterea sa se fi produs ca fapta concreta ce consta în încalcarea cu vinovatie a obligatiilor de
munca sau a normelor de comportare. Realibitarea disciplinara poate interveni în cazul în care
cel ce a savârsit abaterea da dovezi temeinice de îndreptare si nu a savârsit alta abatere într-un
anume interval de timp.

BIBLIOGRAFIE:

1. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura All Beck, seria
Curs Universitar, Bucureşti, 2001
2. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept
raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura All Beck, seria Restitutio, Bucureşti, 1999

3. Maria V. Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului, Editura


Fundaţiei “ Chemarea “, Iași, 1996
4. Radu Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, seria
Curs Universitar, Bucureşti, 2001
5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, seria Curs Universitar,
Bucureşti, 2002
6. François Terré, Introduction générale au droit, Dalloz, Paris,1996

You might also like