Professional Documents
Culture Documents
DREPTULUI
-SUBIECTE
1
Subiect (1)Drept subiectiv.Drept obiectiv.Dreptul ca ştiinţă.Dreptul ca artă.
2
Subiect (22) Ieşirea din vigoare a normei juridice.
3
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
SUBIECTE
4
Subiect (1)Drept subiectiv.Drept obiectiv.Dreptul ca ştiinţă.Dreptul ca artă.
CAPITOLUL I
Ştiinţa dreptului constă în analiza profundă a realităţilor (relaţiilor) sociale, economice, politice
şi de altă natură privite în dinamica lor în raport cu normele juridice care le reglementează.
Ştiinţa dreptului se ocupă cu analiza normelor juridice în raport cu cerinţele şi năzuinţele din care
s-au născut.
1. Dreptul subiectiv
Într-un prim sens, prin drept se întelege prerogativa sau posibilitatea
participantului la raportul juridic de a face sau a nu face ceva, ori de a pretinde altor
subiecte de drept să i se dea ceva, inclusiv posibilitatea acestuia de a apela la forţa
de constrângere a statului în vederea respectării prerogativelor sale.
Astfel, dreptul apare ca o putere a subiectului, recunoscută de lege,
referitoare la conduita sa ori a altor persoane, putere ce este folosită în vederea
fructificării prerogativelor pe care i le conferă legea.
În acest caz, dreptul este legat de titularul lui, motiv pentru care se numeşte
subiectiv. Având în vedere faptul că acelaşi titular, în acelaşi timp, se bucură de
mai multe prerogative, doctrina foloseşte sintagma drepturi subiective.
În funcţie de conţinutul lor economic, drepturile subiective se împart în
-drepturi patrimoniale (ce pot fi evaluate în bani şi dintre care cel mai important
este dreptul de proprietate) şi
-drepturi personal – nepatrimoniale (dreptul la viaţă, la libertate, la liberă
circulaţie.
5
Din definiţie şi din exemplele date rezultă că dreptul în accepţiunea sa de drept subiectiv
are următoarele trăsături:
• drepturile subiective sunt prerogativele recunoscute unei persoane fizice sau juridice;
• conţinutul acestor prerogative constă în a pretinde ceva de la altcineva;
• drepturile subiective sunt strâns legate de persoana omului (de titularul lor);
fiind legate de titularul lor drepturile subiective sunt întotdeauna prerogative concrete;
• drepturile subiective sunt infinite la număr;
• drepturile subiective pot avea natură juridică diferită în raport de ramura de drept ale
cărei norme le reglementează;
• în privinţa conţinutului lor, drepturile subiective sunt limitate totuşi de lege şi de bunele
moravuri în sensul că ele există şi pot fi exercitate numai în măsura limitelor date de
acestea;
• drepturile subiective constituie o categorie juridică prin mijlocirea căreia titularii lor pot
participa la schimburile de valori care cad sub incidenţa reglementării juridice;
Din definiţie şi din exemple rezultă că un drept subiectiv aparţinând unui subiect de
drept, de regulă îi corespunde o obligaţie altui subiect de drept (a celui de la care se pretinde să
săvârşească ceva) ‘
2. Dreptul obiectiv
Într-un alt sens, cuvântul drept desemnează totalitatea normelor juridice
create sau recunoscute ca atare de stat.
Spre deosebire de dreptul subiectiv care se referă la prerogativa unui anume
subiect, dreptul obiectiv este alcătuit din norme juridice impersonale, care nu se
adresează unui subiect determinat.
Trăsături:
• are caracter normativ fiind format din reguli de conduită prin care se stabileşte
comportamentul juridic al oamenilor;
• regulile de conduită care alcătuiesc dreptul obiectiv sunt reguli generale (are caracter
general);
• regulile de conduită sunt obligatorii întrucât devin norme juridice, în structura lor intră
un element specific dreptului, elementul punitiv (sancţionator) datorită căruia
asemenea reguli pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forţei coercitive a statului dacă
nu s-au respectat de bunăvoie;
• regulile de conduită ce alcătuiesc dreptul obiectiv sunt impersonale, adică abstracte;
• oricât de multe ar fi, normele juridice sunt totuşi limitate ca număr;
6
• dreptul obiectiv constituie cadrul de recunoaştere şi de exercitare a drepturilor subiective
şi de asumare şi executare a obligaţiilor corelative.
3. Dreptul ca ştiinţă
4. Dreptul ca artă
7
Subiect (2) Caracterele dreptului.
CARACTERELE DREPTULUI
8
Dreptul prezintă trei caractere care îl disting de alte ştiinţe sociale. Acestea
sunt: - caracterul normativ,
-caracterul general şi permanent şi
-caracterul obligatoriu şi sancţionator.
1. Caracterul normativ
9
Subiect (3) Principiile generale ale dreptului.
10
4 principiile echităţii şi justiţiei,
5 principiul bunei – credinţe.
1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului
3. Principiul responsabilităţii
11
Subiect(4)Elementele constitutive ale statului.Funcţiile statului.
CAPITOLUL II
Pg78-89
-DREPTUL ŞI STATUL -
DEFINIREA STATULUI
12
Statul reprezintă cea mai veche şi cea mai importanta instituţie a societăţii
politice. El a apărut în urmă cu aproximativ 6.000 de ani în Orientul antic.
Statul este acea entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de
frontiere, dintr-o populaţie şi dintr-o putere instituţionalizată.
Noţiunea de stat poate avea şi alte înţelesuri, printre care:
a.putere politică centrală, o organizatie politica diferită de cea a colectivităţilor
locale (judeţele, oraşele, comunele);
b.ansamblul guvernanţilor;
c. o formă de societate, de viaţă în comun, o anumită manieră de a fi a
colectivităţilor umane.
Statul mai poate fi definit ca o putere organizata asupra unei populatii, pe un anumit
teritoriu. STATUL poate fi definit ca fiind, formata din reprezentanti ai populatiei de pe un
anumit teritoriu care sunt investiti cu atributii de putere, constand in posibilitatea de a lua decizii
obligatorii , concretizate in norme de drept sau in acte de aplicare a dreptului , care pot fi aduse la
indeplinire cu ajutorul fortei de constrangere a statului Prin stat intelegem populatia organizata
de pe un anume teritoriu , delimitat prin frontiere recunoscute pe plan international , precum si
relatiile politice , economice si culturale ale acesteia.
Elementele constitutive ale statului sunt: (a) teritoriul, (b) populaţia şi (c)
puterea de stat.
A. Teritoriul
B. Populatia .
14
aparţine statului ca instituţie politico-juridică, iar cei care o deţin acţionează în
numele său şi în baza legii. Instituţiile (organele) fundamentale ale statului, numite
de Constituţie (în titlul III) “autorităţi publice” sunt:
1) Parlamentul, unica autoritate legiuitoare a ţării,
organul de reprezentare suprem al poporului român;
2) Executivul, alcătuit din Preşedintele ţării şi din
Guvern şi
3) Autoritatea judecătorească, compusă din Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi din
Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Public, organe de stat ce au sarcina
de a aplica legea în cazul litigiilor apărute şi de a sancţiona pe cei care se abat de la
respectarea normelor juridice;
c. este o putere de comandă ce instituie norme obligatorii;
d. este o putere unică care deţine dreptul exclusiv de a exercita, prin organele
abilitate, constrângerea legitimă.
2. Funcţiile statului
Noţiunea de funcţii ale statului se refera şi la direcţiile principale de acţiune
ale statului în vederea organizarii şi realizarii activităţii fundamentale specifice, la
care participă toate instituţiile abilitate.
Funcţiile statului pot fi: (a) interne
(b) externe.
a. Funcţiile interne sunt:
15
1. funcţia politico-juridică -de asigurare a conducerii sociale, pe baza
legilor şi de a construi un cadru de drept care să garanteze oricărui individ
respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale de care se bucură;
2. funcţia de asigurare a ordinii de drept -de apărare a colectivităţii,
precum şi a oricărui individ împotriva fenomenelor antisociale;
3. funcţia social-economică – de asigurare a dezvoltării economice, a
progresului tehnic şi a creşterii nivelului de trai al populaţiei. Această funcţie
acţionează diferit de la un stat la altul şi vizează politica fiscală, combaterea
şomajului, a inflaţiei şi a sărăciei.
b. Funcţiile externe sunt:
16
Subiect 5) Forma statului.
FORMA STATULUI
1. Forma de guvernământ
2. Structura de stat
3. Regimul politic
STATUL DE DREPT
1. Noţiune
Într-o definiţie simplă, în zilele noastre, prin stat de drept înţelegem acel
stat democratic şi social, care se înfiinţează şi funcţionează în baza şi cu
respectarea strictă a legii, în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului sunt garantate.
Conceptul de stat de drept este însă unul complex, care a evoluat în timp.
Statul de drept îşi are originea în lucrările filosofului german Immanuel
Kant care aprecia că statul are ca scop doar ocrotirea dreptului şi garantarea
libertăţii, el neavând atribuţii în legătură cu binele general, cu fericirea, cu
nivelul de trai sau cel cultural al oamenilor. Singura preocupare a statului
imaginat de Kant trebuia să fie asigurarea aplicării dreptului şi împiedicarea
încălcării acestuia .
Continuatorii ideilor lui Kant afirmau că doar statele care există pentru
realizarea justiţiei pot fi legitimate ca state de drept.
Ulterior, alti filosofi au sintetizat conceptul statului de drept în trei
principii:
1) accesul la putere se face prin vot popular, liber exprimat,
2) exercitarea puterii se realizează în baza legii şi
3) puterea izvorăşte din voinţa suverană şi liber exprimată a poporului.
Conform lui Hans Kelsen, statul de drept există într-o formă independentă
de lege, are misiunea de a crea dreptul, iar mai apoi, de a i se supune în mod
deliberat.
Prin urmare, statul de drept asigură supremaţia Constituţiei şi domnia
legilor, dar acestea trebuie să fie conforme cu ideea de justiţie şi cu echitatea,
fiind expresia voinţei întregii societăţi.
Constituţia României, în art. 1 alin. 3 decretează că România este “stat
de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme (…) şi sunt garantate’’
2. Caracteristici
3. Condiţiile de existenţă
CAPITOLUL III
Pg66-73
SISTEMUL DREPTULUI -
a. Dreptul public este format din ansamblul normelor juridice care privesc
organizarea statului şi raporturile dintre indivizi şi stat. În cadrul dreptului public
se regasesc urmatoarele ramuri de drept:
1) dreptul constituţional,
2) dreptul administrativ,
3) dreptul penal,
4) dreptul procesual penal
5) dreptul financiar.
CAPITOLUL IV
Pg161-181
-IZVOARELE DREPTULUI -
Prin izvor de drept se înţelege forma specifică de exprimare a normelor juridice respectiv actul
normativ în care sunt cuprinse normele juridice.
IZVOARELE FORMALE
Izvoarele formale ale dreptului sunt: actul normativ, contractul
normativ, obiceiul juridic, doctrina, precedentul judiciar şi practica
judecătorească.
Cel mai important izvor de drept este Legea. Ea conţine reguli cu caracter obligatoriu, investite cu
forţă juridică superioară tuturor celorlalte izvoare ale dreptului. Legea este adoptată de către puterea
legislativă care în sistemul nostru de drept este Parlamentul constituit şi funcţionând în ţara noastră
bicameral: Camera Deputaţilor şi Senatul
CAPITOLUL V
Pg130-160
NORMA JURIDICĂ
Dpdv etimologic . termenul de norma provine din cuvîntul grecesc nomos semnificînd
ordinea. Acest cuvint nomos provine de la zeița Nemesis care in mitologia
greaca avea rolul de a reglementa respectarea împarțirii lumii intre zei.
s. unice
mustrare
avertisment
transfer disciplinar
s. expiatori
(2) Dispoziția reprezintă partea cea mai importantă a unei norme juridice.
Ea indică ce conduită trebuie să urmeze subiectul în condițiile precizate de
ipoteză. În principiu, dispoziția poate să impună, să permită, să recomande sau
să interzică ceva.
Dispozițiile pot fi împărțite după mai multe criterii:
a. Precizia detaliilor oferite;
b. Natura conduitei prescrise subiectului.
Clasificarea normelor de drept se face în raport cu anumite criterii şi este necesară pentru a
ajuta la corecta lor interpretare, ceea ce facilitează aplicarea riguroasă a acestor norme.
A clasifica în domeniul dreptului înseamnă a defini categorii juridice şi a le recunoaşte
consecinţe juridice distincte
-norme complete și
-norme incomplete.
Normele complete (perfecte) conțin toate cele trei părți constitutive
ale structurii logico – juridice (ipoteza, dispoziția și sancțiunea), având un
înțeles clar, complet. Aceste norme constituie majoritatea;
Normele incomplete (imperfecte) -nu prezintă toate părțile
constitutive ale structurii interne. Ele fac referire la alte norme, completându-
se cu acestea. Normele juridice ce completează normele imperfecte (la care
se face trimitere) pot fi norme din același act normativ sau din altul (în
vigoare sau care urmează să intre în vigoare).
Din structura normelor juridice imperfecte poate lipsi un element
(ipoteza ori sancțiunea). Uneori, pot lipsi chiar două elemente constitutive
(ipoteza și sancțiunea).
La rândul lor, normele incomplete se împart în:
(1) norme de trimitere – ce se completează cu norme din același act normativ
sau din alte acte normative existente (în vigoare), la care trimit .
(2) norme în alb – fac trimitere și urmează să se completeze cu alte norme ce nu
există încă (nu au fost adoptate), dar care urmează să apară.( norme în alb – cele
care conţin ipoteza şi dispoziţia într-un act normativ iar în privinţa sancţiunii fac trimitere la
un act normativ care urmează să apară)
f. În raport de gradul și de intensitatea incidența lor, normele sunt :
-norme principii și
-norme mijloace.
Normele principii (cardinale) sunt normele cuprinse în acte
normative fundamentale (Constituții, Declarații etc.) sau care sunt deduse
prin interpretare și care constituie principii de drept.
De exemplu, sunt norme – principii cuprinse în acte normative
fundamentale cele din Constituția României sau din Declarația Universală a
Drepturilor Omului. De asemenea, sunt principii de drept: obligația
respectării convențiilor (pacta sunt servanda), excepțiile sunt de strictă
interpretare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis) etc.
Normele mijloace sunt toate celelalte norme juridice care au menirea
să transpună în ordinea socială normele – principii.
g. După felul sancțiunii prevăzute în norma juridică, normele se împart în
:
-punitive și
-stimulative.
Normele punitive(au scopul de a pedepsi) cuprind sancțiuni negative,
pedepse juridice pentru subiectele de drept care nu respectă comandamentul
conținut de dispoziția normei juridice. Aceste norme reprezintă majoritatea.
Normele cuprind sancțiuni pozitive menite să stimuleze subiectele de drept să
respecte dispoziția normei juridice. Aceste norme recompensează subiectele
prin acordarea de distincții, decorații, stimulente materiale etc.
În doctrină s-a remarcat și prezența unor norme aparte, distincte față de
sistemul unitar al dreptului. Acestea sunt așa – numitele norme organizatorice
care privesc organizarea instituțiilor sociale. Ele arată scopurile respectivelor
instituții, modul de înființare, competențele, organele reprezentative ale
acestora, relațiile cu alte instituții etc.
Subiect (20) Intrarea în vigoare a normei juridice.
(3) Ieșirea din vigoare a normei juridice. Ieșirea din vigoare a normei juridice
(încetarea acțiunii acesteia) se poate produce în următoarele moduri:
(a) prin abrogare,
(b) prin ajungerea la termen a normei temporare sau
(c) prin căderea în desuetudine.
a. Abrogarea este modalitatea de ieșire (scoatere) din vigoare a unei legi care
presupune intervenția legiuitorului printr-o altă lege. Ea constă fie în înlocuirea
prevederilor legii vechi cu altele cuprinse într-o nouă lege (regula), fie în simpla
invalidare a acestora, ce nu este urmată de înlocuirea lor cu altele noi.
Abrogarea constituie cea mai importantă modalitate de scoatere din
vigoare a unei norme juridice.
Ea poate fi de două feluri:
1-expresă și
2-tacită.
1-Abrogarea expresă reprezintă acel tip de abrogare în care norma nouă –
care abrogă -face trimitere la norma veche – abrogată.
După felul în care norma nouă se referă (face trimitere) la norma veche,
abrogarea expresă poate fi :
-directă sau
-indirectă.
Abrogarea expresă directă are loc atunci când norma nouă indică expres,
direct și limitativ ceea ce abrogă, fie că se are în vedere un întreg act normativ
(sau chiar mai multe acte normative, în integralitatea lor), fie doar anumite părți
ale unui act normativ (unele articole sau chiar numai anumite alineate ale unor
articole).
Abrogarea expresă indirectă se produce atunci când actul normativ nou
se rezumă la a face precizarea că toate actele normative vechi cu dispoziții
contrare acestuia se abrogă.
2-Abrogarea tacită (implicită) are loc atunci când noul act normativ nu
conține nici o referire la abrogare, dar dispozițiile acestuia se deosebesc
fundamental de cele ale actului normativ anterior, astfel încât se consideră că
legiuitorul a înțeles ca, prin introducerea unor dispoziții diferite, să abroge
prevederile vechiului act normativ.
Abrogarea tacită poate fi :
-totală sau
-parțială.
În practică este preferabilă folosirea abrogării exprese directe, deoarece
este singura în măsură să evite confuziile ce ar putea rezulta din incertitudinea
cu privire la textul legal în vigoare.
În doctrină se face distincție între abrogare și derogare. Aceasta din urmă
constă în apariția unor prevederi legale noi, care se abat de la o reglementare
existentă sau instituie excepții față de ea, fără ca prin aceasta prevederile legale
anterioare să fie abrogate. Prin aparitia unor norme derogatorii de la ea,
reglementarea anterioară nu iese din vigoare, ci doar își restrânge sfera de relații
sociale vizate.
b. Ajungerea la termen a normei temporare. Deși majoritatea legilor se
adoptă pentru o perioadă nedeterminată de timp, există și situații excepționale
când se apelează la acte normative temporare. Acestea ies din vigoare fără
intervenția legiuitorului printr-o nouă lege (ca în cazul abrogării), prin simpla
curgere (împlinire) a termenului pentru care au fost adoptate.
c. Căderea în desuetudine. Norma juridică poate să nu mai producă efecte
(să iasă din vigoare), deoarece relațiile sociale avute în vedere la data adoptării
ei și reglementate de către aceasta s-au modificat atât de mult în timp, încât
reglementarea prevăzută de normă pentru acestea a devenit inaplicabilă.
Nici în acest caz nu are loc intervenția legiuitorului (prin adoptarea unui
nou act normativ) pentru ca efectele legii să nu se mai producă.
Această modalitate de ieșire din vigoare a normelor juridice nu este
caracteristică unui regim de strictă legalitate, pentru scoaterea din vigoare a
normelor juridice fiind indicată folosirea abrogării
Normele juridice ale unui stat se aplică tuturor persoanelor care se află pe
teritoriul acelui stat, indiferent că sunt cetăţeni ai acestuia, străini ori apatrizi.
În România, art. 16 alin. 1 din Constituţie instituie egalitatea în drepturi a
cetăţenilor români: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără discriminări”.
Totuşi, există norme de drept care nu se aplică tuturor subiectelor de
drept. Astfel, sunt norme care se aplică doar persoanelor fizice sau numai
persoanelor juridice.
De asemenea, unele reguli de drept vizează anumite categorii distincte de
persoane, cum ar fi studenţii, avocaţii, inginerii, militarii, magistraţii, demnitarii,
persoanele căsătorite, părinţii etc.
În ceea ce priveşte regimul juridic al străinilor şi apatrizilor, în ţara
noastră, conform art. 18 alin. 1 din Constituţie, “cetăţenii străini şi apatrizii
care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi
averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi”.
CAPITOLUL VI
Pg241-260
1. Metoda gramaticala
Metoda gramaticala de interpretare are la bază analiza gramaticala
(sintactica si morfologica) a textului normei juridice. Prin aceasta operaţiune se
urmareşte stabilirea exacta a sensului comandamentului pe care îl cuprinde
norma juridică.
Interpretarea gramaticală se realizează cu luarea în considerare a cazului, numărului,
poziţiei părţilor unei propoziţii, precum şi semnificaţiei semnelor de punctuaţie. Aceasta este
necesară pentru a asigura termenilor numai înţelesul ce poate primi considerare şi eficienţă
juridică. Este o metodă cu o frecvenţă constantă de aplicare
2. Metoda istorică
3. Metoda sistematica
4. Metoda logică
5. Metoda teleologică
6. Analogia
Dacă textul normei juridice are un conţinut mai larg decât sfera relaţiilor
sociale la care se referă, organul de aplicare va folosi o interpretare restrictivă a
acesteia.
Subiect 27)Caracterele raportului juridic.
CAPITOLUL VII
-pg261-286
RAPORTUL JURIDIC -
2. Caracterul volițional
Raportul juridic este un raport volițional deoarece el se naște din voința
subiectelor de drept.
Voința subiectelor de drept de a stabili raportul juridic trebuie completată cu
voința statului care este autorul normelor de drept în baza cărora se nasc
raporturile juridice, adică drepturile și obligațiile pe care le vor avea subiectele
de drept.
Datorită acestui motiv, în doctrină se vorbește despre dublul caracter
volițional
al raportului juridic.
3. Caracterul valoric
Raportul juridic prezintă și un caracter valoric deoarece prin intermediul său
sunt fie protejate fie concretizate principalele valori sociale.
Sectiunea III - Structura raportului juridic
Raportul juridic are o structură ce include trei elementele:
1-subiectele,
2-continutul și
3-obiectul.
Subiect (28) Subiectele raportului juridic.
CAPITOLUL VIII
Pg287-293
-RĂSPUNDEREA JURIDICĂ -
2. Răspunderea contravenţională
3. Răspunderea civilă
Răspunderea civilă poate îmbrăca două forme:
-răspunderea delictuală şi
-răspunderea contractuală.
4. Răspunderea disciplinară
BIBLIOGRAFIE:
1. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura All Beck, seria
Curs Universitar, Bucureşti, 2001
2. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept
raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura All Beck, seria Restitutio, Bucureşti, 1999