INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

I.1. Definiţia şi obiectul de studiu al sociologiei

Există mai multe ştiinţe care studiază societatea, dar numai una singură – sociologia –
a fost definită etimologic (lat. Socius – tovarăş, asociat, camarad, seamăn + gr. Logos), fapt ce
vizează atât obiectul de studiu, cât şi sarcinile specifice.
Literatura de specialitate prezintă societatea ca obiect al unor diverse sisteme
ştiinţifice: ştiinţele sociale sau socioumane, ştiinţele istorice, cele antropologice şi
culturologice etc.
Definirea sociologiei este complexă, având mai ales în vedere diversitatea ştiinţelor
sociale şi a sistemelor ştiinţifice menţionate mai sus, pe de o parte, şi dinamica societăţii şi
particularităţile însuşi obiectului de analiză, pe de altă parte. Astfel, sociologia vizează
totalitatea domeniilor, laturilor şi aspectelor vieţii sociale într-o sinteză centrată pe “semnele”
socialului. Sociologul român Henri H. Stahl precizează în acest sens că sociologia studiază
“toate elementele componente ale stucturilor sociale de bază, economice, şi suprastructurale
punând accentul pe oameni” ca obiect specific de studiu al sociologiei. El considera
sociologia “ştiinţă de sinteză interdisciplinară despre om şi societate”, în centru punând
conceptul “totalităţii” sociale, derivat din conceptul “faptului social total” formulat de
Marcel Mauss.
Se impune subliniat caracterul sistemic al sociologiei, din care decurg principii
metodologice esenţiale, în primul rând al conexiunii şi interdependenţei dintre faptele şi
fenomenele sociale.
Obiectul sociologiei s-a reflectat în primul rând în diferitele definiţii elaborate de-a
lungul scurtei istorii a acestei ştiinţe (apărută “oficial” în deceniul patru al secolului XIX),
definiţii care ilustrează diversitatea dimensiunilor, a domeniilor sau a perspectivelor prin care
poate fi investigată “totalitatea” socială şi care pun în lumină constituirea şi evoluţia
problematicii sociologice.
Plasând sociologia în vârful ierarhiei ştiinţelor, Auguste Comte o defineşte drept
“studiul pozitiv al ansamblului legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale”.
John Stuart Mill a formulat următoarea definiţie: sociologia este ţtiinţa “obiectului
social” cel mai general şi cel mai abstract, “ştiinţa caracterelor celor mai generale ale
societăţii"” definiţie prin care sociologia este subordonată ştiinţelor sociale particulare, fiind
considerată un “corpus” al acestora.

1
 Continuatorul gândirii pozitiviste comte-iene în spaţiul anglo-saxon alături de John
Stuart Mill, Herbert Spencer are meritul de a fi introdus în rândul elementelor principale ale
obiectului sociologic : instituţiile sociale, controlurile sociale, structurile sociale – adevărate
domenii ale investigaţiilor sociologice.
Cea mai importantă definiţie , prin semnificaţia ei, în sociologia clasică, a fost
formulată de către Emile Durkheim în trei variante, dintre care a doua aparţine, de fapt,
elevilor săi Marcel Mauss şi Paul Fauconnet, iar a treia rămâne definiţia clasică a sociologiei,
acceptată de cei mai mulţi sociologi astăzi.
a. În prima variantă, sociologia este “ ştiinţa faptelor sociale”, înţelese ca
“lucruri” şi care nu pot fi explicate decât prin alte fapte sociale, aparţinând
“reprezentărilor colective” obiective(în “Regles de la methode sociologique”, 1895).
b. În varianta şcolii durkeimiste, sociologia este “ştiinţa instituţiilor
sociale” pe care le consideră “ansambluri de acte şi idei instituite, pe care indivizii le
găsesc în faţa lor şi care li se impun” (în articolul “Sociologie” din “L’Encyclopedie”,
1900).
c. A treia şi cea mai cunoscută variantă defineşte sociologia drept ştiinţa
care studiază “diferitele grade de cristalizare a vieţii sociale”, ale căror baze se găsesc
în “stările conştiinţei colective ireductibile şi opace pentru conştiinţele individuale”,
stări care se manifestă în constrângeri, instituţii, simboluri observabile etc.
Controverse, critici, dar şi un mare interes au provocat definiţiile formulate de
sociologii germani.
De pildă, Georg Simmel consideră sociologia “ştiinţa formelor vieţii sociale”, a
sistemelor şi subsistemelor formale în autonomia lor faţă de conţinuturile reale, concrete şi
actuale, o adevărată “geometrie a realităţilor sociale”, elementele concrete fiind studiate de
ştiinţele sociale particulare. Ferdinand Tonnies lansează două concepte sociologice care vor
constitui nucleul definiţiei , cel de “tipuri de comunităţi” şi cel de “tipuri de societăţi”, iar
Leopold von Wiese consideră că sociologia este ştiinţa “relaţiilor sociale şi umane”, pe când
Werner Sombart defineşte sociologia drept ştiinţă a spiritului (neosociologie).
Max Weber, cel mai cunoscut sociolog german, a încercat să demonstreze că
sociologia este ştiinţa cunoaşterii societăţii prin interpretarea şi înţelegerea semnificaţiilor
atribuite de “ceilalţi” acţiunilor şi conduitelor umane, orientate şi raportate în acest sens.
Sociologia weberiană este numită şi “sociologie comprehensivă” deoarece nu vizează “sensul
obiectiv al acţiunii”, ci “sensul gândirii”.

2
 Una din definiţiile “sintetice” cu o mare influenţă în sociologia contemporană a fost
formulată de Georges Gurwitch: sociologia este ştiinţa “fenomenului social total”, a
“societăţii globale”, complexă şi pluralistă, este “ştiinţa fenomenelor sociale luate în
totalitatea aspectelor şi mişcărilor lor”.
Jan Szczepanscki consideră că sociologia este “ştiinţa despre colectivităţile umane,
mai precis obiectul cercetărilor acesteia îl constituie fenomenele şi procesele de apariţie a
diferitelor forme de viaţă colectivă a oamenilor, structurile acestor colectivităţi, fenomenele şi
procesele care intervin în aceste colectivităţi, care derivă din interacţiunea reciprocă a
opamenilor, forţelor coercitive şi forţelor care dispersează aceste colectivităţi, mutaţiile şi
transformările care survin în cadrul lor.”
Traian Herseni defineşte sociologia ca “ştiinţa societăţilor omeneşti”, disciplină
ştiinţifică ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, al comunităţilor umane şi al formelor de
convieţuire socială.
Petre Andrei consideră că sociologia realizează “studiul integrativ-structural şi
dinamic al societăţii, abordată în unitatea şi diversitatea componentelor sale unitare”. El
precizeaza’ă că sociologia “studiază în mod obiectiv în primul rând existenţa socială şi
aspectul ei static-structural, şi apoi aspectul dinamic-funcţional al ei, arătând fazele şi tipurile
sociale realizate.”
Ca ştiinţă a realităţii sociale, sociologia are drept obiect propriu de studiu societatea
înşeleasă integrativ, unitar şi obiectiv. Sociologia studiază societatea în totalitatea ei, natura şi
esenţa, structurile şi funcţiile ei, modul în care ea evoluează. Astfel, sociologia dobândeşte
identitate epistemologică în sistemul ştiinţelor sociale, fiind tratată ca ştiinţă de sine
stătătoare, distinctă prin obiectul ei propriu, prin maniera specifică de abordare, prin aparatul
conceptual şi tehnico-metodologic distinct
.I.2. SEMNELE SOCIALULUI. CONCEPTELE FUNDAMENTALE ŞI METODELE
ÎN SOCIOLOGIE

O problemă centrală în abordarea sociologică o constituie descifrarea semnelor

socialului, ale faptului social. Prin semn al socialului se desemnează acele indicaţii exterioare
care ne conving că există o realitate socială distinctă şi care permit investigarea concretă a
faptelor şi fenomenelor sociale.
Principalele semne ale socialului sunt puterea şi valoarea.
În funcţie de viziunea asupra raportului dintre societate şi individ, unul din semne
apare ca relevant.

3
 a. Astfel, în ipostaza individului subordonat societăţii (colectivităţii), individ care se
contopeşte cu aceasta, se întâlneşte foarte des fenomenul de respingere a subordonării şi de
înfruntare a coletivităţii în favoarea căreia el trebuie să renunţe la anumite libertăţi pentru a se
supune rigorilor sociale. Aici semnul predominant al socialului este puterea. Puterea se
manifestă într+o diversitate de forme concrete :
-puterea exercitată de un individ asupra altuia (puterea şefului, a comandantului, a
conducătorului, a leader - ului);
-puterea unei instituţii, a statului , în diverse împrejurări şi nuanţe : politică, economică,
morală, culturală etc.
Puterea menţine coeziunea grupului social şi se impune fiecărui individ, membru al
grupului respectiv.
b. În ipostaza opoziţiei societate – individ şi a identificării individului cu societatea,
semnul socialului care prevalează este valoarea (ştiinţifică, culturală, politică, profesională
etc.)
Cele două semne ale socialului nu sunt echivalente, dar nu se află în disjuncţie
exclusivă. În unele fapte şi fenomene sociale poate prevala puterea, în altele valoarea. Puterea
se bazează pe o serie de valori – politice, economice, juridice, educaţionale ş.a.m.d. iar la
rândul lor valorile şi personalităţile purtătoare şi creatoare de valori capătă putere socială,
exercită autoritate.
Înţelegerea societăţii presupune deasemenea studierea în profunzime a raporturilor
dintre diferitele fapte sociale, instituţii, relaţii, mentalităţi, conduite colective, în structura
societăţii globale, deci implicit dintre componentele de bază ale acesteia :
-infrastructura sau baza morfologică a societăţii, alcătuită din mediul natural şi din mediul
tehnic dependent de activităţile umane;
-structura economică, alcătuită din relaţiile ce se stabilesc între oameni în procesul de
producţie de bunuri şi servicii marfare;
-structura socială, alcătuită din relaţiile grupale şi intergrupale (relaţiile comunitare);
-suprastructura instituţionalizată (Karl Marx) sau suprastructura organizată a instituţiilor
(Emile Durkheim) alcătuită din instituţii, organizaţii şi conduite colective care exercită
constrângeri;
-modele sociale, culturale sau tehnice, practicile sociale, religioase, juridice şi atitudinile
colective;
-lumea ideilor, valorilor şi idealurilor colective care se găsesc în toate palierele socialului;

4
-reprezentările colective – sentimente, mentalitaţi, aspiraţii, voinţe, numite generic acte
psihice colective.
Sociologia studiază atât societatea în ansamblul ei cât şi diversele manifestări sociale
abordate separat : economice, juridice, politice, estetice, filozofice, religioase, etice etc.
*
Conceptele fundamentale şi metodele
Ca şi alte ştiinţe, sociologia se distinge, după cum am arătat deja, printr-un obiect de
studiu propriu (societatea globală), printr-un sistem coerent de concepte prin intermediul
căruia se raţionalizează realul, obiectul social, şi printr-o metodologie proprie, metoda fiind
înţeleasă ca drum, cale, instrument de apropiere de obiect şi de apropriere (luare în stăpânire
cognitivă) a acestuia.
Conceptele fundamentale în sociologie sunt: societate, fapt social, grup social,
colectivitate, relaţii interpersonale, opinii şi mentalităţi, status şi rol, socializare şi
sociabilitate, structură socială, mobilitate şi integrare socială ş.a.m.d., concepte care vizează
atât aspecte generale cât şi particulare ale vieţii sociale şi ale fenomenelor sociale totale.
Ca ştiinţă ce abordează concret realitatea, sociologia peocedează la operaţionalizarea
conceptelor generale, “traducându-le” prin :
-dimensiuni – de ex. dimensiunea procesului de tranziţie cuprinde toate palierele socialului,
nerezumându-se doar la cel economic;
-variabile, care pot fi independente sau dependente ca factori care generează, respectiv
influenţează starea şi mişcarea faptelor sociale;
-indici sociali, economici, politici, juridici, morali;
-Indicatori – expresii cantitative ale diverselor fenomene sociale (de ex. indicatori ai nivelului
de trai, ai nivelului de salarizare, ai profitului etc.)
-itemuri care apar la nivelul cercetării concrete ce vizează faptul individual.
Pe lângă acest sistem conceptual coerent şi aflat în strânsă legătură cu practica
cercetării de teren, sociologia utilizează şi o metodologie proprie, alcătuită atât din metode
generale, folosite cu succes şi în alte ştiinţe, cât şi metode şi tehnici specifice de cercetare.
Ca metode generale se utilizează:
a. Metoda matematică şi analitică prin care se urmăreşte în profunzime un palier al
societăţii (este folosită îndeosebi ăn economia politică);
b. Metoda individualizantă (singularizantă), specifică îndeosebi istoriei şi geografiei;

5
c. Metoda tipologică – constituirea de tipuri calitative şi discontinui prin care se relevă
manifestările sociabilităţii (grupuri, clase sociale, mase etc.) – folosită şi în economia
politică;
d. Metoda comparativă, considerată încă de Comte şi Durkheim fundamentală pentru
“ştiinţele societăţii”;
e. Metoda monografică, numită şi exhaustivă, pentru că reliefează multiplele aspecte ale
fenomenului studiat;
f. Metodele statistice de cercetare a fenomenelor de masă şi de stabilire a unor legi
probabiliste (utilizată de ex. în eşantionare).
Sociologia utilizează şi o serie de metode şi tehnici, procedee şi operaţii proprii pentru
investigarea concretă,prin cercetare de teren. Se pot distinge astfel trei categorii de metode şi
tehnici :
1. metode şi tehnici de culegere a datelor materiale şi a informaţiilor sociale :
observaţia sociologică, ancheta socială, chestionarul sociologic, interviul,
sondajul de opinie, culegerea de date personale ( autobiografii, jurnale, scrisori,
documente; recensăminte, bilanţuri, dări de seamă, date ale alegerilor etc.);
2. metode şi tehnici de prelucrarea datelor, materialelor, informaţiilor :analiza
statistică, analiza matematică prin procente, rate, scoruri;
3. metode de interpretare a datelor : metoda istorică , metoda comparativă, a
corelaţiei, analiza de conţinut (calitativă).
În cadrul şi în legătură cu aceste categorii se utilizează metode, procedee, tehnici cum
sunt :
-procedee de eşantionare, de alegere şi stabilire a factorilor, cadrelor, grupurilor şi
persoanelor care vor fi investigate;
-tehnici de scalare, de ierarhizare şi valorizare a indicatorilor;
-metoda testelor (ex. teste de atitudini, de opinii, de produse etc.)
-metoda panel, de cercetare pe eşantioane fixe, repetat cu regularitate, a schimbării factorilor
determinanţi şi a rezistenţei la schimbare;
-tehnica studiului de caz aprofundat – de analizează care este factorul determinant de
producere a unui fenomen (factorul cauzal) prin varierea succesivă a tuturor factorilor posibili
de influenţă;
-tehnica sociometrică ( a lui Jakob Levi Moreno), de măsurare a relaţiilor preferenţiale ce se
stabilesc între membrii unei colectivităţi;

6
-experimentul social, procedeele de simulare a unor fapte şi evenimente sociale prin tehnici ca
psiho-drama, socio-drama, care au şi valoare euristică.

I.3. FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI

Considerând studiul sociologic “un act de cultură”, putem atribui, prin consecinţă,
sociologiei funcţiile culturii : cognitivă, axiologică şi praxiologică. Dacă primele două funcţii
au o importanţă mai mult teoretică, cea praxiologică defineşte orice ramură sau disciplină
aplicativă.
Sociologia, ca discilpină ştiinţifică independentă, are şi o serie de funcţii
specifice:
a. funcţia expozitivă, de prezentare şi descriere a realităţii sociale;
b. funcţia explicativă şi interpretativă, care descifrează cauzele, mecanismele, modalităţile
de desfăşurare a fenomenelor sociale;
c. funcţia critică, care aparţine întregii sociologii, nu numai aşa-numitelor sociologii radicale
sau contestatare;
d. funcţia de diagnoză socială – orice studiu sociologic urmăreşte, între altele, să pună un
diagnostic realităţii investigate, fără de care nu pot fi formulate concluziile şi propunerile
practice;
e. funcţia prognostică – dacă se au în vedere perioade mai mici de timp – şi prospectivă –
pentru perioade mari, de generaţii.
f. funcţia aplicativă, care este finalitatea socială a sociologiei, ăn vederea favorizării
fenomenelor pozitive şi dezamorsării fenimenelor negative;
g. funcţia ideologică , contestată de unii teoreticieni, acceptată de mulţi alţii, dar care ni se
pare inerentă exerciţiului oricărei ştiinţe sociale, voit sau nevoit.
Cunoaşterea realităţilor sociale este necesară dar nu şi suficientă pentru realizarea
sarcinilor esenţiale ale sociologiei. Participarea acesteia la transformarea sociatăţii la

7
ameliorarea şi optimizarea funcţionării “mecanismului social”, a desfăşurării fenomenelor şi
proceselor sociale presupune un pronunţat caracter aplicativ al concluziilor obţinuteşi
formularea unor propuneri adecvate pentru factorii de decizie ai societăţii. În atingerea acestor
obiective constă funcţia principală a sociologiei, funcţia praxiologică.

I.4.CONSTITUIREA GÂNDIRII SOCIALE

I.4.1. Mari filozofi ai antichităţii – precursori ai gândirii “sociologice”

Cu milenii în urmă filosofii, juriştii, istoricii şi literaţii din marile civilizaţii ale
Antichităţii s-au străduit să cunoască, să înţeleagă şi să îmbunătăţească realitatea lor socială.
Au apărut întrebări privind societatea, organizarea ei şi integrarea omului în această societate.
În acest sens se înscriu încercările făcute prin Codul de legi al lui Hammurabi din
vechea Mesopotamie, Legile lui Manu din India, codul moral din Vechiul Testament creştin,
preceptele confucianiste în China ş.a., şi anume de a asigura ordini sociale minimale. Astfel,
de exemplu, cele 282 de legi ale unificatorului sumerian Hammurabi din Ur (mileniul al II-lea

8
î.Ch.) diferenţiază trei tipuri de oameni: omul liber, subalternul (omul care se prosternează) şi
sclavul, asimilat juridic unui bun mobiliar, dar se includ şi prevederi referitoare la
reglementarea comerţului, practicarea medicinei, rezolvarea unor probleme politice şi
militare, educarea copiilor, referiri la diferite tipuri de relaţii (precum certurile din şi dintre
familii), toate acestea încercând, deci, să realizeze o organizare internă cât mai stabilă şi
armonioasă a societăţii.
Printre primii mari filozofi ai Antichităţii preocupaţi de problematica socială trebuie
menţionat Platon (427-347 î.Ch.). Acesta dezvoltă în dialogul “Republica” (în original
Politeea) ideea unei societăţi perfecte, ideale – deci utopice – care se bazează pe existenţa a
trei categorii sociale bine definite: cea a producătorilor, care asigură prosperitatea economică,
cea a oştenilor (străjerilor), care o apără de pericole interne şi externe şi, în fruntea ierarhiei
sociale, “casta” înţelepţilor (filozofilor), pregătită special pentru a conduce. Platon a descris în
detaliu planurile sale referitoare la forma de guvernământ, viaţa de familie, organizarea
economică, structura socială, educaţie, urmărind realizarea unor relaţii sociale armonioase.
“El a descoperit importanţa factorilor economici şi a sesizat acţiunea lor asupra politicului.”
(Leon Robin). Platon a “enunţat” legea diviziunii muncii sociale şi, referindu-se la rolul
factorului demografic şi al condiţiilor geografice, arată – în Cartea a V-a a dialogului “Legile”
- că pentru existenţa unei societăţi normale trebuie avută în vedere “cantitatea” locuitorilor,
deci o densitate optimă a populaţiei, iar legile ţării nu trebuie să fie în contradicţie cu climatul
acesteia.
Ulterior, o parte din ideile lui Platon sunt preluate de către discipolul acestuia,
Aristotel (384-322 î.Ch.), care a considerat omul un zoon politikon cu înţelesul de fiinţă
socială, şi nu – cum din păcate se interpretează adesea – “animal politic” (?!). Omul este
ceea ce este datorită vieţii sale în polis, cetate, şi acţiunii sale în societate. Aristotel a studiat
constituţiile cetăţilor-stat greceşti din epoca sa şi ale altor state (folosim termenul constituţie
pentru legile de bază care dădeau modul de organizare politică şi socială, iar nu – evident – cu
sensul modern). Stagiritul a identificat o serie de elemente comune de natură socială,
economică, politică, morală ale acestor organizări politice, realizând şi o tipologie a acestora
în funcţie de numărul celor aflaţi la conducerea statului şi de interesele pe care aceştia le
servesc. Astfel, el identifică drept tipuri “pure” monarhia (conducerea unui singur om),
aristocraţia (conducerea unui grup legat prin interese comune, a unei elite) şi democraţia
(conducerea de către popor a treburilor statului), toate acest forme servind interesul general.
În cazul în care aceste conduceri acţionau doar pentru satisfacerea intereselor particulare
apăreau formele “corupte” de guvernare, derivate din primele, şi anume tirania (care satisface

9
doar poftele monarhului), oligarhia ( doar în interesul celor puţini aflaţi la putere), respectiv
demagogia, care răspundea numai intereselor sărăcimii.
În lucrarea sa “Politica”, Aristotel analizează diferite forme ale schimbului şi trecerea
de la economia naturală la cea monetară (marfară), schiţând şi o interesantă teorie a valorii,
reluată parţial în “Etica pentru Nicomach”. O societate există numai în măsura în care există
scopuri comune. În acest context defineşte Aristotel omul ca “zoon politikon”, pornind de la
esenţa comunităţii sociale în care omul este principalul actor social. Deşi conştiinţa colectivă
este altceva decât suma conştiinţelor individuale, ea nu poate acţiona decât prin mijlocirea
acestora. Scopul comun al grupului social este asimilat la nivelul conştiinţei colective, care
stabileşte mijloacele prin care acesta va fi îndeplinit, iar realizarea faptului social incumbă
participarea efectivă a membrilor grupului după ce aceştia au “tradus” la nivelul conştiinţei
individuale sarcinile ce revin fiecăruia – singur sau, cel mai adesea, în cooperare – pentru
ajungerea la ţelul dorit. În felul acesta se poate interpreta pe tărâm social cunoscuta teorie
aristotelică a raportului dintre Unu şi multiplu, dintre Simplu şi complex, în care Unul dă
naştere la Tot, el însuşi fiind Totul, şi Totul fiind Unul.

I.4.2. Importanţa sociologică a sistemelor medievale de “filosofie a istoriei”

Preocupări privind interpretarea vieţii sociale au existat şi în secolele Evului mediu,

îndeosebi din partea unor reprezentanţi de frunte ai dogmaticii creştine sau ai exegezei
gândirii religioase, formulându-se adevărate teorii de filosofie a istoriei îndeosebi prin un
Aureliu Augustin, un Thomaso d’Aquino sau un Ibn Khaldoun.

10
 Creştinismul abordează o concepţie istorică asupra fiinţei umane, deoarece dogmele
Mântuirii şi Judecăţii de apoi implică viziunea unei evoluţii ireversibile a umanităţii, opusă
ideii timpurilor ciclice şi a eternei reîntoarceri la Eden din gândirea antică.
Aureliu Augustin (Sfântul ~ sau Fericitul Augustin, 354-430 d.Ch.) a făcut, după Pierre
de Labriolle, “prima încercare vastă de filosofie a istoriei”, viaţa umană fiind descrisă ca “un
fel de poem minunat care se derulează de-a lungul secolelor”, fiind supusă unei forţe
transcedentale, sacrul, egal distribuită în lume, responsabilă de ordinea lumii şi, prin regimul
ei istoric, de dezordinea lumii. Astfel, prin “De civitate Dei” (“Cetatea lui Dumnezeu”, una
din cele mai ample şi mai bine documentate “apologii” creştine) Sf. Augustin demonstrează,
în urma unei ample analize istorice şi politice, că nu creştinismul este vinovat de prăbuşirea
Imperiului Roman de Apus, ci cauzele sunt : slăbirea monedei, menţinerea marilor latifundii
într-o perioadă de înflorire a colonatului ca nou sistem economic, mai eficient, în agricultură,
pierderea tuturor coloniilor importante care asigurau o mare parte din potenţialul economic al
Imperiului, destrămarea relaţiilor sociale, prăbuşirea principalelor instituţii ale Statului, în
primul rând cea imperială şi, mai ales, neputinţa cronică a armatei (şi ea altădată o instituţie
fundamentală) de a mai face faţă valurilor fără sfârşit de populaţii migratoare. Bineînţeles,
Sfântul Augustin concluzionează că Imperiul se va prăbuşi prin voinţa divină, căci singurul
stat care dăinuie veşnic este Cetatea lui Dumnezeu.
Sfântul Toma (Thomaso d’Aquino, 1225-1275) prezintă societatea drept mijlocul
natural prin care omul îşi realizează scopurile, iar Cetatea ca pe o comunitate “perfectă”
orientată spre realizarea binelui comun (în “Summa Theologiae”).
Ibn Khaldoun (1332-1406), creatorul “istoriei ca ştiinţă”(Yves Lacoste), politician şi
diplomat, după 1377 se consacră redactării “Prolegomenelor”, prima lucrare socială din
gândirea islamică cuprinzând un studiu al Africii de Nord în relaţie cu condiţiile climaterice,
geografice, economice, etc. “Istoria – scrie Ibn Khaldoun – are drept veritabil obiect să ne
facă să înţelegem starea socială a omului… Este o ştiinţă sui-generis întrucât are, mai întâi, un
obiect special: civilizaţia şi societatea umană; apoi ea tratează mai multe probleme care
servesc a explica succesiv faptele legate de esenţa însăşi a societăţii”. Khaldoun ajunge la
concluzia că “există raporturi strânse între organizarea producţiei, structurile sociale, formele
vieţii politice, regimurile juridice, psihologia socială şi concepţiile ideologice”, atribuind
evoluţiei economice un rol important în raport cu elementele vieţii politice şi intelectuale.

11
 I.4.3. Formarea “gândirii sociologice” în Epoca Modernă (sec. XVI - XVIII)

Primele semne ale gândirii moderne au fost, în esenţă, “ruptura cu Evul Mediu” şi
reîntoarcerea la valorile antice latine şi, mai ales, elene. În această peroadă, mari gânditori ai
omenirii au formulat idei şi au “lansat” ipoteze privind ansamblul problematicii vieţii sociale.
Trebuie să începem scurtul nostru excurs cu florentinul Niccolo Machiavelli (1469-
1527) pentru care “politica, separată de religie, trebuie să se consacre propriului ei obiectiv”.
În politică dictează interesele şi forţa, nu considerentele morale, fapt ce a şi dus, de altfel, la
despărţirea teoriei politice de etică şi de teologie. Machiavelli a intuit rolul istoric al luptei
între clasele sociale progresiste (burghezia în germene) şi cele retrograde (marea nobilime
depăşită de timpuri şi marele cler avid de putere laică) din Florenţa anilor săi şi poate fi

12
considerat unul dintre întemeietorii istoriografiei renascentiste italiene. Lucrări fundamentale
(evident, din punct de vedere social) : “Principele”, “Istoriile florentine”.
Tot în această epocă mai poate fi menţionat Jean Bodin, care dezvoltă ideea statului
naţional centralizat şi suveran (“De la Republique”, 1576), Antoine de Montchretien ( “Tratat
de economie politică”, 1615) , utopiştii Thomas Morus (“Utopia”) şi Tomasso Campanella
(“Cetatea Soarelui”, 1623), dar vom zăbovi în mod deosebit asupra teoreticienilor “dreptului
natural” şi ai “originii contractualiste a societăţii”, prin intermediul cărora societatea este
“definitiv recunoscută ca obiect profan de studiu sau examinare liberă”.
Seria începe cu olandezul Hugo Grotius (1538-1645), jurist, istoric şi diplomat, care
teoretizează “dreptul natural” în “Despre dreptul războiului şi al păcii”, 1625. Thomas
Hobbes (1588-1679), autor al lucrării “Leviathan” (1654), se dovedeşte a fi şi primul
teoretician modern al “contractului social”. El a plecat de la ipoteza că “starea naturală” a
societăţii, anterioară apariţiei statului, este marcată de anarhie, concurenţă, agresiune,
individualism şi că acţiunile omului îşi află originarea în dorinţa perpetuă de putere a acestuia.
Relaţiile fireşti ale unui undivid sunt cele de competiţie, de neîncredere şi de luptă pentru
propria afirmare. În această viziune, dreptul natural nu înseamnă altceva decât a face orice în
scopul de a-ţi asigura propria ta existenţă. Pentru depăşirea acestei stări de anarhie şi haos
social, în care “homo homini lupus est” (“omul este lup pentru om”), Hobbes propune
realizarea unui contract social între indivizi, în virtutea căruia fiecare persoană trebuie să
renunţe la unele din atributele dreptului său natural, sub condiţia ca toţi ceilalţi să procedeze
la fel. Apare însă problema existenţei unei instanţe care să garanteze respectarea contracrului
social de către membrii societăţii. O asemenea autoritate ar fi Leviathanul, o formă de
guvernământ absolutistă, exercitată de un monarh ce controlează şi conduce societatea prin
forţă. Astfel, statul devine un rezultat al contractului social pe care oamenii ăl realizează ca
instrument de instituire şi promovare a păcii sociale, care pune capăt “bellum omnium contra
omnes” ( “războiul tuturor împotriva tuturor”). Indiferent sub ce formă s-ar instituţionaliza,
statul rămâne o putere totalitară, care impune pacea socială prin limitarea formelor de
exprimare civică a individului: integrarea socială necesită renunţare individuală.
Alţi teoreticieni ai “dreptului natural” sunt John Locke (1632-1704), în “Tratat de
guvernare civilă”, 1690, Samuel Pufendorf – “Droit de la nature et de gens”, Baruch Spinoza
– “Tratat teologico-politic”, 1670 .
Charles de Secondat, marchiz de Montesquieu (1689-1755), filosof iluminist şi jurist
francez, colaborator al vestitei Enciclopedii, prezintă statul ca pe o “instituţie naturală” (în
“Considerationessur les causes de la grandeur des Romains et de leur decadence”, 1734), se

13
pronunţă pentru separarea puterilor în stat, intuind “legitatea obiectivă a proceselor sociale”
şi definind legile în genere ca “raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor” (în
“L’Esprit des lois”, 1748). Montesquieu consideră că instituţiile sociale au la bază raporturile
constante “între natură, mediu, om, producând astfel mentalităţi sociale”. El distinge trei tipuri
sociale, republica, monarhia şi guvernarea despotică, şi afirmă că , în ordinea socială şi
politică, ca şi în ordinea naturală, există legi care se află în relaţie cu climatul, cu “natura
terenului” (de ex. insularitatea), cu “spiritul general al naţiunii”, cu comerţul, cu folosirea
monedei, cu numărul locuitorilor, cu religia.
Montesquieu era convins că forţa motrice a dezvoltării sociale trebuie să fie legislaţia,
el propunând separarea puterilor în stat ca premisă pentru raţionalizarea relaţiilor sociale prin
asigurarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii.
Elveţianul Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) întrepeinde o “reconstituire istorică şi
logică a originii societăţilor” în cunoscutele lucrări “Discours sur l’origine et les fondements
de l’inegalite parmi les hommes” (1755) şi “Du contract social” (1762). Idealizând natura şi
starea naturală iniţială a omului, pe care societatea şi civilizaţia l-ar corupe, Rousseau
condamnă despotismul şi inegalităţile social-economice şi politice. O influenţă puternică a
avut concepţia sa despre legitimitatea puterii de stat întemeiată numai pe “contractul social”,
pe înţelegerea încheiată între indivizi, în virtutea căreia ei cedează o parte din drepturile lor
comunităţii sociale, promovând ideea suveranităţii poporului, care Avea să devină “platforma
democraţiei radicale iacobone în timpul Revoluţiei” din 1789.
Rousseau a respins teoria lui Hobbes după care omul este rău de la natură şi corupt.
Din contră, afirma el, omul se naşte inocent şi bun, liber şi egal. Pentru starea lui de corupţie
responsabilă este societatea. Omul se naşte liber, dar pretutindeni trăieşte în lanţuri. Eliminând
metodele artificiale de educaţie, tandreţea şi puterile înnăscute ale copilului pot fi dezvoltate
într-o manieră sănătoasă, ce va avea drept consecinţă respectarea deplină a drepturilor şi
libertăţilor altora. Statul este o organizaţie politică bazată pe un contract social în care
cetăţenii lui au intrat în virtutea drepturilor lor inalienabile de libertate şi egalitate şi a puterii
lor de autodeterminare. Oamenii pot să confere puterea unor oficialităţi alese de ei, dar
niciodată nu-şi vor ceda dreptul lor suveran.
Originalitatea lui rousseau faţă de predecesori constă în înlocuirea statului despotic
(Leviathanul lui Hobbes), cât şi a statului constituţional sau juridic (Montesquieu) prin
“voinţa generală” , care păstrează suveranitatea absolută a maselor de asociaţi, în fond a
societăţii ca realitate distinctă de stat. “ Prin urmare, voinţa generală nu este nici cel puţin
suma tuturor voinţelor, ceea ce tot individualism ar fi, dar mai plenar, ci numai voinţa comună

14
sau acordul de voinţe din care se naşte pactul social, iar în continuare tot numai voinţa
comună, împărtăşită de toţi asociaţii prin faptul că rămân în asociaţie şi sunt de acord cu
păstrarea şi promovarea ei”.
Mare ideolog al timpului său, Rousseau cerea ca oamenii să fie emancipaţi de
“prejudecăţile părinţilor lor”. Pentru ca oamenii “să fie înţelepţi”, ei ar trebui să “ fie eliberaţi
deopotrivă de vechile amintiri” şi de “prejudecăţile întreţinute de asocierile şi simbolurile
tradiţionale”.
Tot în această epocă mai trebuie menţionat Giambattista Vico (1668-1774), autorul
lucrării “Principi d’una scienza nuova” , considerând istoria ca pe un rezultat al activităţii
oamenilor. Ca fondator al teoriei “ ciclului istoric”, Vico a argumentat evoluţia naturală (fără
intervenţia Divinităţii) a societăţii pe baza unei legi universale în conformitate cu care toate
popoarele lumii trec, periodic, prin trei stadii de dezvoltare :
1.”vârsta zeilor”, în care puterea o deţin preoţii, ţi se manifestă concret în mentalul colectiv
de tip religios – îi corespunde statul teocratic ;
2.”vârsta eroilor”, caracteristică apariţiei statului prin laicizarea eşalonului decizional, ca
urmare a instituţionalizării unor proiecte de dezvoltare în funcţie de interesele aristocraţiei –
statul aristocratic;
3.”vârsta oamenilor” defineşte stadiul maturităţii civice caracteristică statului democratic
care deschide era raţiunii.
După parcurgerea integrală a acestor stadii urmează o fază de decadenţă, la capătul
căreia se reia ciclul.
La originea “naşterii” termenului de sociologie se află lucrarea de “statistică morală” a
matematicianului belgian Adolph Quetelet intitulată “Sur l’homme et le developpement de ses
facultes”, cu subtitlul “Essai de phisique sociale”.

15
 ELEMENTE DE SOCIOLOGIE GENERALĂ

III.1. PROCESUL DE SOCIALIZARE. SOCIALIZARE ŞI

SOCIABILITATE

A. Socializarea este procesul prin care persoana umană învaţă şi

interiorizează în tot cursul vieţii sale elementele socio-culturale ale
mediului său, le integrează în structura personalităţii proprii pentru a se
adapta la împrejurările sociale în care trebuie să trăiască.
Învăţarea socială a modelelor este posibilă numai prin interacţiune,
individul socializându-se doar ca urmare a schimburilor pe care le
realizeată cu alţi indivizi.
Dar învăţarea socială nu e suficientă, se impune şi interiorizarea
normelor şi modelelor sociale şi asamblarea lor într-o structură
atitudinală şi comportamentală unitară, coerentă şi durabilă.
Socializarea poate fi tratată din două puncte de vedere :
1. din perspectiva individului, care răspunde aşteptărilor sociale,
adaptându-se cerinţelor colectivităţii (aspectul subiectiv al
socializării);
2. din perspectiva societăţii, care acţionează asupra individului
(tratarea obiectivă a personalităţii).
În procesul de socializare distingem participarea unui subiect –
agent socializator (grupurile, colectivitatea, societatea în ansamblu) şi a
unui subiect care se socializează, individul uman.
Sub aspect temporal şi al rolului socializator se poate distinge o
socializare primară, realizată în primul rând în cadrul familiei (“cei şapte
ani de acasă”), foarte importantă pentru întreaga evoluţie socială
ulterioară a individului, precum şi o socializare secundară, în care rolul
principal îl are şcoala.

16
 În literatura sociologică contemporană se discută şi de o altă
categorie de agenţi de socializare care ar realita socializarea ulterioară,
adică socializarea adulţilor. În această viziune, socializarea sete un
proces continuu, de+a lungul întregii vieţi, considerându-se societatea ca
fiind dinamică, cunoscând procese de socializare, desocializare,
resocializare proprii evoluţiei sale istorice.
În funcţie de domeniile structurale ale societăţii se vorbeşte despre
socializare etică, profesională, politică etc., toate aceste forme
contribuind la desăvârşirea personalităţii umane.

B. Sociabilitatea. Formele ei
Elementul fundamental al socialului este faptul social, prezent atât
la nivelul microgrupurilor cât şi la nivelul societăţii în ansamblu. Suportul
real al faptului social îl reprezintă relaţiile interpersonale. Pentru
sociologie, importantă este depisterea momentului în care relaţiile dintre
indivizi capătă valoare de relaţii sociale, adică se manifestă ca fapt
social.
Acea parte a sociologiei care studiază componentele elementare
ale realităţii sociale, adică acele maniere de a fi legat de ansamblul
social şi de a participa la totul social se numeşte microsociologie, iar
foemele de legătură ale individului cu cu întregul social constituie
manifestările sociabilităţii.
Fenomenul sociabilităţii cunoaşte, pe de o parte, o conotaţie
comună, respectiv caracteristzica individului de a fi agreabil, prietenos cu
alţii, de a comunica cu semenii săi, de a căuta compania acestora.
Din punct de vedere sociologic, sociabilitatea reprezintă
capacitatea fiinţei umane de a stabili cu promptitudine şi de a întreţine

17
durabil relaţii cu alţii, chiar de a se transpune în situaţia celorlalţi. Deci, în
realizarea sociabilităţii, un rol important îl are capacitatea empatică de
transpunere, de proiectare şi trăire în altul pe baza căreia individul se
identifică, devine solidar cu ceilalţi, se modelează după ceilalţi.
Sociabilitatea incumbă grade diferite de fuziune socială şi forme de
sociabilitate în funcţie de raporturile cu alţii şi de rezultatele integrării
(fuziunii) indivizilor. Întâlnim următoarele grade de fuziune parţială :
1.Masa (unele şcoli folosesc termenul mulţimea) se caracterizează
printr-un grad minim de intensitate în relaţiile cu altul şi în participarea la
“noi”. De asemenea, masa se caracterizează prin presiunea (formă a
motivaţiei; tendinţa, atracţia către ceva) cea mai mare exercitată asupra
membrilor ei din exterior, precum şi printr-o slabă atracţie între aceştia.
Volumul masei poate fi oricât de mare.
Masa se constituie întâmplător şi doar un scop momentan comun îi
uneşte pe membrii săi. Odată ţelul atins, legăturile se desfac şi masa se
destructurează. În anumite situaţii, la o masă deja constituită pot adera şi
elemente distincte sau chiar poate fi scindată fără ca fuziunea parţială în
noi să fie afectată.
Exemple de fuziune de masă : călătorii dintr-un mijloc de transport
în comun, spectatorii la un spectacol artistic sau sportiv, cumpărătorii
dintr-un magazin etc.
2.Comunitatea se caracterizează printr-un grad mediu de
intensitate în participarea la “noi”, printr-o presiune medie asupra
membrilor şi, de asemenea, printr-o atracţie medie realizată între aceştia.
Volumul comunităţii este limitat.
Exemple de fuziune în comunitate : clasa de elevi, grupa de
studenţi, echipa de muncă etc.
3.Comuniunea se caracterizează printr-un grad maxim de
intensitate a fuziunii (participarea la “noi”), prin presiunea cea mai slabă

18
şi atracţia cea mai puternică exercitată între membri. Volumul numeric al
comunităţii este cel mai scăzut.
Exemple de fuziune în comuniuni : asociaţiile bazate pe liberul
consimţământ al membilor - partidele politice, sindicatele, ordinele
călugăreşti etc.
Precizăm că masa, comunitatea şi comuniunea sunt doar grade de
fuziune socială, iar nu grupuri sociale. Grupurile sociale prezentate mai
sus doar se încadrează ca exemple în aceste grade de fuziune socială.
În gradele de fuziune se concentrează realitatea socială, iar studiul
consecvent al acestora a scos la iveală anumite legi ale fuziunii :
- intensitatea fuziunii în “noi” şi presiunea exercitată asupra
membrilor sunt în raport invers proporţional;
- Intensitatea fuziunii şi volumul numeric sunt , de asemenea, în
raport invers proporţional;
-intensitatea fuziunii şi forţa de atracţie între membri sunt în raport
direct proporţional.

19
 III.2.GRUPUL SOCIAL

Grupul social este un tip de colectivitate umană constituit prin

fuziunea parţială şi prin raportarea la altul ca principalele forme de
manifestare a sociabilităţii. Tipologia grupurilor sociale este foarte
variată mergând de la microgrupuri până la clasele sociale. De aceea în
sociologie se face distincţia între grupurile particulare (microstructura
socială) şi clasele sociale ce constituie macrostructura societăţii, în care
unii sociologi includ şi societatea globală. Atât grupurile particulare sau
primare cât şi cele suprafuncţionale sunt unităţi sociale reale, nu simple
grade de sociabilitate ca masa, comunitatea sau comuniunea.
Sociologul francez Georges Gurwitch caracteriza grupurile
particulare ca fiind unităţi colective reale, observabile, bazate pe acţiuni
colective, continue şi permanent active, având o operă comună de
îndeplinit şi caracterizate prin coeziune atitudinală, acţională şi
comportzamentală. Aceste unităţi constituie un cadru social structurabil
şi sunt manifestări şi rezultate ale sociabilităţii.
Grupul social se abordează atât ca unităţi sociale cât şi sub
aspectul dinamicii lor, aspect ce rezultă din raporturile proprii grupului,
din fenomenele psihice ce se petrec între membrii grupului şi din
sarcinile pe care le au de îndeplinit atât fiecare membru al grupului, cât şi
grupul ca unitate de ansamblu.
Pentru constituirea unui grup social trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
1. Existenţa unui principiu de organizare , prin stabilirea unor
obiective şi sarcini comune , a unor modele acţionale, prin
instituirea unor relaţii ierarhice şi funcţionale precum şi a unor
mijloace de control şi de sancţiune.

20
 2. Existenţa unui sistem de valori şi atitudini decurgând din faptul
că membrii grupului sunt puşi în situaţia de a efectua alegeri, de
a exprima opţiuni şi de a valoriza diversele căi şi mijloace de
atingere a scopului comun. Totodată în grup există o ierarhie
recunocută a semnelor şi simbolurilor prin care se identifică
grupul : steag, stemă, insignă, denumire etc. De asemenea,
grupul trebuie să dispună de o bază materială care să permită
existenţa şi funcţionarea sa .
3. Existemţa sentimentului apartenenţei la grup, acea conştiinţă de
“noi” ca expresie a coeziunii sociale ce asigură solidaritatea de
grup, comunitatea de voinţă şi de acţiune. Fără acest sentiment,
grupul nu poate exista, semnificând doar existenţa altor tipuri ce
colectivităţi.
Deci, trebuie reţinut că în componenţa grupurilor nu intră numai
persoanele, indivizii umani, ci si alte elemente constitutive : elemente
materiale, norme comportamentale, sisteme de valori, semne şi
simboluri, relaţii ierarhice, şi nu în ultimul rând obiectivele grupului.
Bineînţeles, componenta principală a oricărui grup social o
constituie indivizii umani, în calitatea lor de membrii. Pentru a dobândi şi
păstra calitatea de membru al unui grup social trebuie îndeplinite câteva
condiţii esenţiale :
a. să-şi interiorizeze, cel puţin parţial, valorile grupului (atât cele
generale cât şi, mai ales, cele specifice);
b. să adopte normele şi modelele de conduită ale grupului;
c. să se identifice cu tendinţele comune;
d. să recunoască scopurile grupului, să şi le însuşească şi să
acţioneze în permanenţă pentru realizarea acestora.
Îndeplinirea acestor condiţii şi deci obţinerea şi păstrarea calităţii
de membru al unui grup social dau atât conştiinţa realităţii cât şi

21
sentimentul apartenenţei reale la grup. În absenţa uneia sau alteia dintre
condiţiile menţionate mai sus, sau a totalităţii lor, apare iluzia participării
la grup. Iluzia decurge din aspectul formal al includerii persoanei în
grupul oficial constituit, prin acţiune externă, şi deci din lipsa integrării
reale psiho-sociale în structura informală a grupului.
Un individ se integrează succesiv şi face parte concomitent din mai
multe grupuri sociale. Întinderea raportării individului la grupul social dă
măsura socializării sale şi a nivelului de dezvoltare a personalităţii.
Astfel, în raportul individ – colectivitate apare problema absorbirii
personalităţii individului, total sau parţial, de către grupul social.
Există grupuri ce absorb aproape în totalitate personalitatea
omului, lăsându-i o marjă restrânsă de libertate şi autonomie. Aceste
grupuri subordonează total rolurile îndeplinite de individ în alte grupuri.
Ex. : ordinele călugăreşti, partidele politice, sectele religioase etc.
Alte grupuri se interesează doar de anumite laturi ale
personalităţii, neinfluenţând rolurile îndeplinite de individ în cadrul altor
grupuri. Ex. : cluburile sportive, echipele de muncă, grupele studenţeşti
etc.
Impunând membrilor săi să-i adopte valorile şi să-i respecte
modelele, grupul social îşi instituie două modele:
- modelul fizic care impune membrilor o anumită înfăţişare exterioară
(uniforme, anumite elemente obligatorii de vestimentaţie, frizură, o
alură specifică etc.) prin care se identifică grupul şi se deosebeşte de
altele;
- modelul moral, alcătuit din ansamblul trăsăturilor etice pe care trebuie
să le practice membrii unui grup,
Încălcarea modelelor de grup atrage diverse sancţiuni.
Sancţionarea abaterilor de la modelul moral este mai puternică, pentru
că aceste abateri pot pune în pericol chiar supravieţuirea grupului.

22
 Tipologia grupurilor sociale
S-a încercat clasificarea grupurilor sociale în funcţie de mai multe
criterii :
- tipul de raporturi predominante între membrii grupului;
- tipul de structuri ce apar în grup,
- apartenenţa etnică şi rasială;
- nivelul de dezvoltare culturală;
- tipuri de activităţi;
- poziţiile ocupate în societate.
În funcţie de aceste criterii, acceptate de majoritatea sociologilor, s-
a adoptat următoarea tipologie a grupurilor sociale :
1. Sub aspectul tipului de structură corelat cu întinderea grupului :
a. grupuri mici, cu număr redus de membri, cu o structură
simplă, lipsite de subdiviziuni;
b. grupuri mari, cu întindere pe orizontală, cu număr mare de
membri, având o structură complexă şi un sistem de norme şi
reguli ce dictează coeziunea grupului.
2. După tipul de legături între membrii grupului :
a. grupuri primare, alcătuite de regulă pe criterii profesionale, în
care coeziunea este rezultatul legăturilor interpersonale şi al
atitudinilor emoţionale;
b. grupuri secundare în care legăturile constau din raporturi
obiective bazate pe interese comune.
3. După modul de constituire :

23
 a. grupuri formale , care sunt organizaţii pe bază de statut,
program, platformă (partide, asociaţii, organizaţii economice,
industriale etc) constituite oficial;
b. grupuri informale apărute neoficial, spontan, pe baza
contactului personal, afectiv.
4. Grupuri cu scop (reprezentare anticipată a rezultatelor acţiunii
umane, expresie conştientizată a trebuinţelor şi intereselor care
animă acţiunile indivizilor), care sunt asociaţii, organizaţii sau
uniuni, adică sunt colectivităţi organizate intenţionat în vederea
atingerii unor obiective. În cadrul acestora coeziunea nu mai
este rezultatul unor contacte personale afective, ci al unor relaţii
formalizate, instituite exclusiv pentru realizarea scopului.
Grupurile cu scop presupun mai multe accepţiuni. Într-o accepţie
largă se includ aici toate colectivităţile sociale, începând chiar cu familia,
până la colectivităţile cele mai întinse care şi-au fixat diferite scopuri.
Scopurile au grade diferite de generalitate, începând cu scopuri
particulare (de hrană, de securitate individuală etc), până la scopuri
abstracte formulate prin principii general-umane, ideologice, juridice,
morale. În aceste grupuri, coeziunea se caracterizează prin existenţa
unui sistem de instituţii şi mecanisme formalizate care înfăptuiesc
colaborarea unor oameni ce nu se întâlnesc direct.
5. Clasele sociale sunt considerate cele mai importante colectivităţi
componente ale macrostructurii sociale. Ele imprimă celorlalte
colectivităţi şi grupuri sociale trăsături specifice ce determină
relaţii de superioritate sau inferioritate, şansele socio-
profesionale, nivelul material şi spiritual de satisfacere a
cerinţelor de viaţă.

24
 Grupul mic

În sociologia contemporană, grupul mic constituie obiectul prioritar

al investigaţiei sociologice datorită, pe de o parte, exigenţei cercetării
experimentale, ce porneşte de la fapte şi procese sociale cuantificabile,
iar pe de altă parte, datorită însemnătăţii grupurilor mici pentru relaţiile
umane, pentru asigurarea climatului social, a factorilor care organizează
performanţele individuale şi cele de grup, precum şi sistemele de
conducere şi organizare ale activităţii sociale.
Interesul pentru studiul grupului mic a avut temeiul în raţiunile
pragmatice, fundamentând constituirea sociologiei economice, a
sociologiei industriale, a sociologiei muncii în general, a sociologiei
organizaţionale, a dinamicii de grup şi a managementului.
Studiul grupului mic a parcurs trei etape :
1.În a doua jumătate a secolului XIX s-a urmărit obţinerea
optimului economic prin cercetarea factorilor psihologici individuali, prin
descompunerea procesului de muncă în operaţii simple, prin înlăturarea
timpilor morţi şi creşterea performanţei productive, prin creşterea
stimulentelor economice – Taylor şi Ford.
2.A doua etapă a avut ca obiectiv obţinerea optimului uman – Elton
Mayo şi Scoala de la Harvard, teoria câmpurilor a lui Kurt Lewin şi
sociometria lui J.L.Moreno.
În această etapă s-a constatat că munca e o activitate de grup, nu
individuală, că perfomanţa grupului nu provine din însumarea
capacităţilor individuale, că grupul are o influenţă determinantă asupra
comportamentului indivizilor şi că frustrările, insatisfacţiile sunt

25
determinate în mare măsură nu de condiţiile obiective ci de climatul de
grup.
Kurt Lewin prezintă o teorie a câmpurilor sociale structurată pe trei
nivele :
- un câmp psihologic al persoanei;
- un câmp psihologic al grupului;
- un câmp social.
Lewin constată că orice comportament personal e o funcţie a
persoanei şi a mediului său psihologic : Bp=f(P.E). Corespunzător,
comportamentul grupului este o funcţie a grupului şi a mediului său
psihologic. Înlocuind aspestele pur psihologice cu cele sociale,
comportamentul grupului e în funcţie de spaţiul său de viaţă (life space) .
3.Etapă ce urmăreşte realizarea optimului social constând în
integrarea individului şi a grupului din catre face parte într-o colectivitate,
respectiv organizaţii economice, întreprinderi etc. care îi asigură mediul
social concret, cvasitotalitatea faptelor şi relaţiilor sociale care să-i
faciliteze obţinerea de performanţe superioare, individuale şi colective, şi
satisfacerea superioară a trebuinţelor.

26
27