Professional Documents
Culture Documents
Legãtura tertiarã devine posibilã atunci când copilul începe sã facã deosebirea între lucrul asa
cum existã el în mod obiectiv si lucrul luat în raport cu propriile sale trebuinte, trecerea de la
orientarea egocentricã la orientarea autocriticã.
„ Prima nastere a personalitãtii ” se leagã de momentul cristalizãrii
„constiinþei de sine”, care presupune si raportarea criticã la propriile acte de conduitã, la
propriile dorinte, prin comparare cu altii; aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si restrictii
care se aplicã altuia. Întreaga evolutie a personalitãtii se desfãsoarã pe fondul interactiunii
contradictorii dintre „constiinþa obiectivã” si „autoconstiinþã”. Acesta este un proces de
desprindere, formulare si integrare permanentã de semnificatii, criterii, de simboluri si modele
actionale care se desfãsoarã dupã cu totul alte legi decât comportamentele care definesc individul
ca dat biologic.
În structura si dinamica personalitãtii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului în sine,
ci semnificatia lor valoricã, ce se cristalizeazã în cadrul relatiilor interpersonale si al aprecierilor
sociale; nu perceptia sau gândirea în sine, ci constiinþa valorii lor în realizare eului prin
compararea cu altii.
În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate, sensul
comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar
utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalităţii.
Se pune întrebarea "Ce este personalitaea?". În opinia lui P. Fraisse istoria psihologiei,
între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală.
Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.
Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie
teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi
funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană.
În literatura de specialitate şi nu numai, există numeroase definiţii ale personalităţii, fiecare
surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.
În "Dicţionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel:
"element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi
o diferenţiază de o altă persoană. "
Pentru sociologie personalitatea este "expresia socioculturală a individualităţii
umane. " ("Dictionar de Sociologie" - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)
Între nenumăratele definiţii ale personalităţii, G. W. Allport dă propria definiţie în lucrarea
"Structura şi dezvoltarea personalităţii", încercând cum spune "(...) nu să definim
obiectul în funcţie de metodele noastre imperfecte".
Freud mai pune accent pe sursele inconstiente si emotionale ale dezvoltarii copilului care
contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor functionale ale personalitatii, aspectelor afective ale
socializarii.
Din numeroasele definitii ale personalitatii se desprind câteva caracteristici ale acestuia,
care evidentiaza faptul ca personalitatea este o structura (Perron,R.,1985):
" GLOBALITATEA:
Personalitatea unei persoane este constituita din ansamblul de caracteristici care permite
descrierea si identificarea ei printre celelalte. Însa nu trebuie sa uitam ca omul este unic prin
fiecare persoana. Acest lucru înseamna ca unicitatea individului se contureaza într-o personalitate
unica însa asemanatoare pe anumite criterii, cu personalitatile altor indivizi.
" COERENTA:
Majoritatea teoriilor admit ideea existentei unei anume organizari si interdependente a
elementelor componente ale personalitatii. Dar când în comportamentul unei persoane apar acte
neobisnuite ele contravin acestor teorii. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente
juxtapuse, ci un sistem functional format din elemente interdependente.
" PERMANENTA (STABILITATEA) TEMPORALA:
Desi o persoana se transforma, se dezvolta, ea îsi pastreaza identitatea sa psihica.
Omul are constiinta existentei sale, sentimentul continuitatii si a identitatii personale de-a lungul
întregii sale vieti.
În opinia lui G. Allport personalitatea este o structura formata din trasaturi organizate
ierarhic. El spune ca la fiecare individ exista 2-3 trasaturi cardinale care domina si
controleaza celelalte trasaturi. În ordine ierarhica urmeaza un grup format din 10-15
trasaturi principale, relativ usor de identificat, si în sfârsit sute sau chiar mii de trasaturi
secundare si de fond, care sunt foarte greu de identificat.
Notiunea de factor a fost introdusa în psihologie odata cu cu utilizarea analizei
factoriale. De exemplu daca un elev are rezultate bune la matematica se poate anticipa ca va avea
rezultate bune si la fizica, explicatia fiind existenta unui factor comun, si anume, un mod de
rationament tipic. În vârful piramidei factorilor se afla factorul general deseori identificat cu
inteligenta.
Factorii si trasaturile de personalitate datorita asemanarilor dintre ele sunt utilizati ca sinonomi.
• Teoriile personalitatii
Personalitatea poate fi abordata din perspective si din directii variate. Exista numeroase
teorii ale personalitatii, dintre care amintim: biologista, experimentalista,
psihometrica si socio-culturala si antropologica.
Orientarea biologista pune accent pe întreaga organizare psihocomportamentala a omului,
accentueaza rolul motivelor biologice si al experientei timpurii - pre- si postnatala - in formarea
personalitatii. Dependenta, agresivitatea, sexualitatea sunt considerate trasaturi
primare. Exista si contraopinii. De exemplu americanii vad razboiul, agresivitatea si competitia
ca fiind umane prin nastere.Totusi, exista societati (Arapesii din Noua Guinee) în care razboiul
este necunoscut, iar comportamentul agresiv si competitiv virtual inexistent.
Necesitatea abordarii experimentaliste a personalitatii a fost formulata de Stanford
(1963) astfel: "Studiul personalitatii este studiul modului în care oamenii difera pe un registru
foarte întins în ceea ce au învatat: fiecare persoana deci este unica.dar toti au învatat în
concordanta cu aceleasi legi generale." Au fost abordate îndeosebi procesele de învatare,
procesele perceptiei si procesele de cunoastere superioare.
Orientarea psihometrica înseamna studiul trasatirilor exprimabile sub forma unor liste de
atribute ce caracterizeaza persoana în cadrul unei situatii. Au fost dezvoltate un numar mare de
tehnici si instrumente de masura: scale, chestionare etc.
Orientarea socio-culturala si antropologica se bazeaza pe ideea ca personalitatea
poate fi înteleasa numai luând în considerare si contextul social în care traieste individul, si
numai comparând indivizii apartinând unor populatii si culturi diferite (Mead, Linton). Procesul
de socializare e un proces social prin care individul uman, om, membru activ al societatii,
parcurge transformari succesive. Este un proces social continuu de iteractiune care da unei fiinte
potential sociale posibilitatea sa-si dezvolte o identitate, un ansamblu de idei o gama de
deprinderi. Esenta acestui proces este ca societatea încearca sa tranforme individul (viitor actor
al societatii) dupa chipul sau, astfel încât sa raspunda normelor, valorilor societatii. Potrivit
teoriei rolulilor fiecare dintre noi avem un status social si jucam diferite roluri în functie de
cerintele, asteptarile societatii în general.
Nou-nascutii umani care sunt potentiali personalitati umane :
• nu poseda limbaj articulat;
• nu au nici un fel de cunostinte stiintifice sau tehnice;
• nu au atitudini scopuri, idealuri de viata;
• simturile sunt incomplet dezvoltate.
• TEMPERAMENTUL
Definitie
Temperamentul se refera la dimensiunea energetico-dinamica a personalitatii si se exprima
în particularitati ale activitatii intelectuale si a afectivitatii, cât si în comportamentul exterior:
limbaj si motricitate, în conduita.
Temperamentul, ca subsistem al personalitatii, se refera la o serie de particularitati si
trasaturi înnascute care sunt importante în procesul devenirii socio-morale a fiintei umane.
Trasaturile temperamentale sunt foarte usor de observat si identificat si în opinia
majoritatii specialistilor în domeniu sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective,
în special de sistemul nervos si cel endocrin.
Psihologul roman Nicolae Margineanu a considerat ca temperamentul
caracterizeaza forma manifestarilor noastre si, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al
afectivitatii si reactivitatii motorii specifice unei persoane.
Exista mai multe tipologii ale temperamentului, aceasta problema fiind o preocupare
constanta de-a lungul istoriei si evolutiei stiintei.
Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul motor
general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ si nivelul
mintal (al gândirii). Fiecare nivel se caracterizeaza prin indicii temperamentali: forta,
echilibru, mobilitate, persistenta, tonus afectiv (stenic si astenic) si directie
(extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a capacitatii de
interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalitatii.
Tipurile temperamentale si tipurile de sistem nervos sunt doua notiuni diferite, nu coincid,
deoarece în timp ce acestia din urma ramân de-a lungul vietii neschimbate, temperamentul se
construieste în cadrul interactiunii individului cu mediul fizic si socio-cultural.
• CARACTERUL. Atitudinea.
Definitii ale caracterului. Atitudinea si trasaturile caracteriale.
Termenul de personalitate include într-un sitem unitar atât temperamentul cît si caracterul
omului.
Temperamentul si caracterul sunt doua notiuni diferite care nu trebuiesc confundate.
În timp ce temperamentul se refera la însusiri ereditare ale individului,
caracterul vizeaza suprastructura morala a personalitatii, calitatea de fiinta
sociala a omului.În opinia lui Allport de câte ori vorbim despre caracter emitem o judecata
de valoare si implicam un standard moral.
Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche si înseamna tipar, pecete si cu
referire la om, sisteme de trasaturi, stil de viata. Caracterul de fapt înseamna o
structura profunda a personalitatii, care se manifesta prin comportament, care pot fi usor de
prevazut.
Pentru a cunoste caracterul ciuva trebuie sa încercam sa raspundem la întrebarea fundamentala
"De ce", sa ne întrebam în legatura cu motivele, si valorile ce fundamenteaza comportamentul
cuiva.
G. Allport clasifica trasaturile de caracter in:
- trasaturi cardinale (1-2) – trasaturi persistente, dominante æi reprezentative
pentru subiectul in cauza;
- trasaturi centrale sau principale (20-30) – definesc profilul persoanei;
- trasaturi secundare – foarte numeroase, puain clare æi au o existenaa minora æi
latenta.
Andrei Cosmovici subliniind doua dimensiuni fundamentale ale caracterului -una
axiologica, orientativ-valorica, alta executiva, voluntara- afirma: "Caracterul
este acea structura care exprima ierarhia motivelor esentiale ale unei persoane, cât
si posibilitatea de a traduce în fapt hotarârile luate în conformitate cu ele".
În opinia lui Taylor caracterul este " gradul de organizare etica efectiva a tuturor
fortelor individului".
Alte definitii: "o dispozitie psihofizica durabila de a inhiba impulsurile conform unui
principiu reglator "(Rohack, A.A.; cf Allport) sau "o vointa moraliceste organizata"
(Klages, K.).
Caracterul este deci un subsistem relational-valoric si de autoreglaj al personalitatii
care se exprima printr-un ansamblu de atitudini-valori.
Atitudinea este un construct ipotetic care reprezinta placerea sau neplacerea legata de un
item. Atitudinile sunt pozitive, negative sau neutre, ca puncte de vedere asupra unui obiect
atitudinal, cum ar fi o persoana, un obiect sau un comportament. Problemele de atitudine sunt
frecvente in psihoterapie. Oamenii pot avea o atitudine ambivalenta fata de o anume tinta,
respectiv o atitudine in acelasi timp pozitiva si negativa fata de acel lucru.
Atitudinea exprima o modalitate de raportare fata de anumite aspecte ale realitatii si implica
reactii afective, cognitive si comportamentale.
În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:
• atitudinea fata de sine însusi: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de inferioritate,
culpabilitate,
• atitudinea fata de ceilalti, fata de societate: umanism, patriotism, atitudini politice,
atitudinea fata de munca.
Atitudinea si judecata de valoare
Atitudinea se leaga de judecata. Atitudinea apare pe baza modelului ABC (emotii,
schimbare comportamentala si cognitii). Raspunsul afectiv este un raspuns psihologic care
exprima preferinta individului. Intentia comportamentala este un indicator verbal al intentiei
persoanei. Raspunsul cognitiv este o evaluare cognitiva a persoanei astfel incat se formeaza o
atitudine. Cele mai multe atitudini sunt rezultatul invatarii prin observatia mediului.
Atitudinea implicita si explicita
Atitudinea implicita, de importanta in psihoterapie, este inconstienta, dar cu efecte ce
pot fi identificate. Atitudinea explicita si implicita afecteaza comportamentul uman in mod
diferit. Relatia dintre atitudinea implicita si cea explicita este destul de prost inteleasa si poate
constitui obiectul analizei in psihoterapie.
Formarea atitudinii
Spre deosebire de personalitate, care nu se schimba, atitudinea poate fi schimbata ca
rezultat al functionarii experientei sau prin schimbare in psihoterapie. Variabilele ereditare pot
influenta atitudinea, dar se crede ca acest lucru este indirect. De exemplu putem mosteni
predispozitia spre extrovertire, si acest lucru poate afecta inclinatia spre anumite tipuri de
muzica. Exista numeroase teorii ale formarii si schimbarii de atitudine, cum sunt:
- Teoria constantei
- Teoria perceptiei sinelui
- Meta-programele, in relatie cu NLP
- Persuasiunea
- Elaborarea modelului placerii
- Teoria echilibrului
- Teoria abundentei
• Aptitudinile
Succesele ce se obtin in cadrul unor domenii ale activitatii umane presupun existenta
unor insusiri psihice, denumite aptitudini. Acestea reprezinta particularitaaile individuale ale
oamenilor care se constituie ca o conditie a realizarii unor activitati la un nivel superior. Astfel,
orice insusire considerata din punct de vedere al rezultatelor obtinute, este o aptitudine.
Aptitudinile sunt fie ereditare fie se dezvolta in cursul unei activitati in functie de
mediu si de educatie.
Dezvoltarea economica fiind un proces de creare de noi cerinte, sta la baza unui proces de
creare de noi aptitudini. In aceste conditii ne intereseaza posibilitatea de a prevedea reusita
profesionala plecand de la constatarea existentei anumitor aptitudini. Reusita profesionala nu
este determinata de o aptitudine izolata, generala sau speciala, ci de un grup de aptitudini, dar si
de cunostinte, deprinderi, interese, atitudini si motivatie.
O forma superioara de manifestare a aptitudinilor este talentul.
Talentul se defineste ca ansamblul dispozitiilor functionale, ereditare si a sistemelor operationale
dobandite ce mijlocesc performante deosebite si realizari originale in activitate (P. Popescu -
Neveanu , 1978).
Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate
creatoare de insemnatate istorica o constituie geniul.
Tipuri de aptitudini:
generale:
memoria
spiritul de observatie
atentia
inteligenta
speciale:
aptitudini tehnice
aptitudini psihomotorii
aptitudini senzoriale
aptitudini speciale
aptitudini de conducere si de organizare
• UNICITATEA INDIVIDULUI
Am vorbit despre personalitatea omului si cele doua componente majore ale sale:
temperamentul si caracterul. Am încercat sa raspundem la întrebarile: "Ce este personalitatea?",
"Ce este temperamentul?", "Ce este caracterul?" si din ce sunt formate. Am vazut ca de-a lungul
timpului omenirea a fost preocupata de stabilirea unor tipologii temperamentale si încadrarea
oamenilor într-o categorie sau alta.
Dar nu trebuie uitat ca în psihologie, care nu este o stiinta pozitiva, exacta, ci stiinta a
sufletului, nu exista alb sau negru. Nu putem spune despre cineva ca întruneste numai trasaturile
temperamentale ale colericului, el îmbina foarte multe trasaturi si domina cele ale colericului.
Putem încadra oamenii în tipologii dar nu trebuie sa uitam de unicitatea individului, a fiecaruia
dintre noi.
Fiecare dintre noi e diferit de celalalt, apartinând deja prin nastere unuia
dintre cele doua sexe. Fiecare dintre noi suntem unici capatând o anumita
originalitate prin faptul ca ne-am nascut într-o anumita zi sau epoca istorica, într-o
anumita familie, într-un anumit mediu social si am parcurs un anumit drum în
viata.
Individul e unic, însa nu incomparabil cu alti indivizi ai speciei umane. Natura lasând trasaturi
comune indivizilor a creat speciile, iar în cadrul speciilor a lasat diversitatea din care deriva
unicitati.
G.W.Allport observa ca: "Metoda de reproducere sexuala a naturii garanteaza la
modul superlativ un echipament genetic nou, pentru fiecare muritor care se naste."
Teoretic, jumatate din ceea ce se transmite ereditar provine de la mama si jumatate provine de la
tata. Deci nu pot exista doua fiinte omenesti la fel sau mai exact cu acelasi potential de
dezvoltare (exceptie facând gemenii monozigoti).
Pentru a întelege un om trebuie sa observam ca el este:
• ca toti ceilalti oamenii (dupa normele universale);
• ca unii oameni (dupa normele de grup);
• ca nici un alt om (norme idiosincratice).
Fiecare om e la fel cu ceilalti prin simpla lui apartenenta la speta umana, are
caracteristici asemanatoare cu oamenii din grupul sau (de ex.: vorbeste o anumita
limba (limba materna)) si totusi este unic, diferit de toti ceilalti.
Orice individ, oricare ar fi el, nu se realizeaza prin trasaturi universale adaugate la niste
trasaturi ale grupului sau /si apoi adaugate la ceva propriu. Individul împleteste într-un mod unic
toate trasaturile formând ceea ce se cheama o persoana distincta si originala.
Este ceea ce Allport accentua: "...Organizarea vietii individuale este, in primul
rând, în ultimul rând si tot timpul, un fapt principal al naturii umane."
Prin drumul parcurs de fiecare om în viata sa se distinge de altii. Fiecare viata îsi
urmeaza un destin unic. Indiferent de orice metafizica a destinului, existenta lui e o
certitudine ceea ce arata particularitatea fiecarui individ în parte, acesta urmând o anumita "cale"
fara "doar si poate".
În marea varietate umana se întalnesc oameni slabi si oameni puternici, genii
si idioti, oameni harnici si oameni lenesi, înalti si scunzi, vioi si apatici, sensibili si
insensibili.
Dar nu vom putea spune niciodata ca doi oameni puternici sunt la fel pentru ca îî mod
sigur unul este puternic în ceva, altul in altceva, unul în alergare, altul în ridicat greutati; nu sunt
doua genii la fel: unul e preocupat de fizica, altul de matematica; exemplele ar putea continua
foarte mult prin diferentieri tot mai subtile între grupuri si tipuri de oameni.
• Factorul social
Influenta pe care o exercitã societatea asupra individului este colosalã.
Personalitatea este consideratã de cãtre unii un individ socializat. Cercetãrile lui
Malinowski si ale Margaretei Mead au demonstrat cã cea mai mare parte a conduitei
care era descrisã ca expresie categoricã a naturii umane permanente, nu e în fapt decât un produs
al culturii.
Literatura sociologicã si antropologicã distinge, în formarea personalitãtii, douã
garnituri de variabile: cultura si societatea. Uzual, termenul de culturã vizeazã
obiecte care exprimã valorile, credintele si conceptiile despre lume, cunostintele,
legile, obiceiurile, arta si limba. Termenul de societate se referã la institutii, la
relatiile sociale. Este greu de despãrtit cultura de societate, deoarece ele se subînteleg una
pe alta si actioneazã împreunã asupra individului.
Indivizii se adapteazã la societatea si cultura lor. Durkheim observã cã însusi mediul
fizic al unui individ este în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte.
Câmpul spatial al conduitei nu-i este dat individului în sens fizic ci cultural. În întelesul acesta,
indivizii se supun unor modele care apartin unor anumite culturi. Fiecare societate si culturã
posedã un model social care uniformizeazã într-un fel conduita indivizilor.
Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populatii în stare apropiatã de cea de
„naturã”, Kardiner atestã cã, în cadrul fiecãrui grup social, existã o structurã de conduitã
comunã întregului tot social, pe care o numeste personalitate de bazã. Prin personalitate
de bazã el întelege o configuratie psihologicã specificã, proprie membrilor
unui grup social concret, ce se obiectiveazã într-un anumit stil de viatã, pe care indivizii
brodeazã apoi variante singulare. Kardiner precizeazã cã aceastã configuratie psihologicã nu
constituie pentru membrii unei populatii exact o personalitate, ci baza personalitãtii,
„matricea” pe care se dezvoltã ulterior trãsãturile individuale de caracter. Pentru el,
cauzalitatea prezintã un sens dublu: pe de o parte existã raporturi cauzale de la mediu la individ,
pe de altã parte de la individ la mediu. Aceastã distinctie vizeazã în interiorul unei culturi douã
categorii de institutii: primare si secundare. Cele primare sunt acelea care dau continut
actiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimenteazã din retroactiunea
asupra sa. Personalitatea de bazã este asezatã la jumãtatea drumului dintre institutiile
primare si cele secundare. În formarea personalitãtii de bazã, la modelarea ei concureazã
institutiile secundare, dar ponderea principalã o au cele primare. Kardiner sustine cã
institutiile de bazã creeazã problemele de temelie ale adaptãrii individului, acesta fiind obligat sã
tinã seama de regulile sociale în legãturã cu prohibitia sexualã, de practicile referitoare la hranã,
de disciplina grupului.
În demonstrarea afirmatiilor sale, el accentueazã cu precãdere rolul pe care îl are familia
prin educatie, regimul alimentar impus copilului, în modelarea unei conduite comune unui tot
unitar.
Problema statutului personalitãtii de bazã a fost repusã de cãtre Kluckhohn si Murray în
sensul cã:
• fiecare om e ca toi oamenii;
• ca un grup restrâns de oameni;
• ca nimeni altul.
Cu alte cuvinte, orice om are o naturã umanã, o personalitate de bazã si o
personalitate individualã.
Personalitatea de bazã este legatã direct de istorie si mai ales de istoria
înteleasã ca traditie, traditia fiind supravietuire psihologicã. Oricum ar fi privite
lucrurile, concluziile sunt aceleasi: asa numitele institutii primare si secundare precum si
personalitatea de bazã, au un caracter relativ. Numai conditiile concrete determinã sfera si
continutul personalitãtii, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnicã si de o personalitate
individualã unicã. În virtutea principiului universalitãtii, fiecare om este un om ca toti oamenii.
Independent de rasã, religie, natiune, clasã socialã, omul este animat de aceleasi trebuinte
biologice generale, de aceeasi tendintã spre autorealizare. În acelasi timp, fiecare om, prin
caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite traditii, printr-o anumitã modelare
psihologicã, seamãnã numai cu un grup restrâns de oameni.
Toate pozitiile de mai sus vizeazã raportul individului cu grupul social la nivel sociologic,
unde intrã în actiune finalitatea socialã, care serveste în obiectivarea tendintelor sale, spre a si-l
putea face pãrtas pe individ, dupã cum s-a vãzut, la modele sociale.
Modelele sociale
În ce mãsurã personalitatea prezintã o evolutie endogenã sau exogenã ?
Incontestabil, regulile, valorile si simbolurile, ca si cultura în genere, au un
important rol în procesul de socializare a individului. Modelele sociale afecteazã personalitatea
individului uman însã si mai în profunzime.
Antropologul Margareta Med a studiat unele societãti slab dezvoltate cu privire la
asa-numita „vârstã criticã” a adolescentilor. Se stie cã adolescenta este explicatã ca un
rezultat al dramaticelor schimbãri fiziologice, concomitente cresterii, în special la maturizãrii
glandelor endocrine sexuale. Modelul social nu influenteazã numai trecerile de la o vârstã la
alta, ci însãsi conduita masculinã si femininã. Acesta actioneazã mult mai profund în formarea
personalitãtii decât se poate constata la prima vedere. Adesea educatia formalã intrã în
contradictie cu constatãrile fãcute pe viu. Formal lui i se spune sã respecte anumite valori, dar
prin modelele sociale el asimileazã conduita pãrintilor sau a altor persoane care actioneazã
diametral opus de cum i s-a spus lui.
Indiferent dacã modelele opereazã la nivel interindividual sau la nivel sociologic, ele sunt
valabile numai pentru o anumitã arie geograficã si epocã si rezultã din experienta social-istoricã
a unui grup social, experientã întreprinsã în cadrul unui câmp psiho-social.
• Câmpul psiho-social
Câmpul psiho-social este un câmp al perceptiei si constiintei, al
experientei. Dimensiunea timpului, atât de importantã în formarea persoanei, se muleazã în
primul rând în raport de relatiile intersubiective concrete si a unei experiente psiho-sociale.
Copilul îsi primeste alimentatia la anumite ore fixate de traditia grupului social. În societãtile
arhaice munca începe si se sfârseste în raport de un orar stabilit de experienta psiho-socialã.
Câmpul psiho-social implicã si un spatiu trãit, mediul fizic al experientei noastre.
Spatiul trãit se impune constiintei noastre mult mai pregnant decât categoria filozoficã a spatiului
ca abstractiune mintalã; reprezintã modalitatea concretã a interactiunilor sociale. Implicit, în
cadrul sãu, persoana nu rãmâne numai la reprezentãrile spatiale sau temporale, ci le pune pe
acestea în serviciul propriei sale actiuni
Existã diferite tehnici sociale, dupã cum urmeazã: contactul corporal, pozitia si
apropierea fizicã, gestul, expresia facialã, miscarea ochilor, diferite aspecte
lingvistice ale limbajului. În raport de un grup social, de o arie geograficã, oamenii se
manifestã prin diferite moduri de a strânge mâna; pozitia si apropierea unei persoane fatã de alta
variazã în functie de culturã, de traditie, de distanta socialã cum, de asemenea variazã si gestul
înteles ca replicã sau ca mesaj si la fel toate celelalte tehnici amintite, fiindcã ele sunt învãtate si
apartin conduitei noastre, servindu-ne la adaptare.
Interactiunea nu poate fi altceva decât adaptare, un feed-back, adicã o variatie a cauzelor
care la rândul lor schimbã sensul variatiei efectelor.
• Rolul social
Indiferent de ipostaza sub care se manifestã, individul se exteriorizeazã esential prin
actiune, prin activitate, si ca factor activ concureazã la finalitatea socialã, realizându-si
însã si propria finalitate.
Notiunea de actiune si de activitate sugereazã notiunea de rol, ce constã într-un
model de conduitã prescrisã pentru toate persoanele având acelasi statut social. Atât în cadrul
finalitãtii sociale, cât si a tendintei de a-si realiza propria sa finalitate, individul, ca persoanã,
joacã diferite roluri pe scena vietii sociale. În discutia raportului dintre personalitate si rol se
cunosc, în mare trei atitudini:
• Newcomb e de pãrere cã rolul constã într-un ansamblu de prescriptii si cã nu posedã
nimic comun cu personalitatea;
• Newman, reluând conceptia dramaticã a lui Shakespeare, dupã care lumea e o scenã si
oamenii actori, considerã cã viata constã într-o suitã de roluri asumate în realitate si pe
plan imaginativ. Conduita în rol conditioneazã constiinta si constiinta de sine. Noi suntem
rolurile noastre. H.Mowrer afirmã cã personalitatea se constituie în mod unic
pornindu-se de la rolurile jucate. Bogardus vede in rol un factor de integrarea a
personalitãtii. Toti acesti autori, în cele din urmã, reduc personalitatea la un
ansamblu de roluri;
• Kluckhohn si Mowrer explicã personalitatea ca produs a trei categorii de
determinanti: al factorilor idiosincratici, al determinantilor de roluri si al
conditiei universale.
• Naturã si culturã
Personalitatea apare asadar, ca o rezultantã a concurentei dintre fondul ineitar
si mediul social.
Problema raportului dintre om si mediul fizic si dintre om si mediul social are
cu totul o altã valoare decât aceea dintre sistemele organice în general si mediu. Natura umanã
nu e o naturã deja fãcutã, pe care existenta socialului s-o modifice cauzal, ci este un ansamblu de
posibilitãti care nu se actualizeazã decât în contact cu socialul, dând în acelasi timp socialului
fizionomia sa proprie. Biologicul la om este mai mult decât biologic. Dacã psihicul se explicã
prin intermediul trebuintelor, trebuie fãcutã precizarea cã la om intrã în actiune si trebuintele
spirituale. Kardiner are perfectã dreptate când afirmã cã omul se poate defini prin ceea ce
face, pentru cã el se recunoaste a apartine lucrãrilor sale, si cã o teorie a naturii umane trebuie sã
tinã seama si de sistemele de actiune prin care omul stãpâneste universul si intrã în
acord cu lumea socialã.
Umanul este principiu de istorie, istoria fiind mijlocul prin care se dã un sens
vietii. De altfel, omul prezintã atât de putinã naturã, încât întotdeauna e disponibil pentru
culturã. De aceea, încã de la nastere, el este „predat” de cãtre propria sa naturã culturii. Astfel,
cultura actioneazã de la început asupra fiecãrui individ, oferindu-i acestuia reguli
de viatã, valori spirituale, stabilindu-i un statut social, oferindu-i diferite roluri.
Referindu-ne la natura umanã putem preciza cã actiunea culturii nu se exercitã asupra
individului decât cu acordul acestuia.
În rezumat, raportul dintre naturã si culturã se prezintã astfel: prin ineitate îi sunt
date individului directiile generale ale dezvoltãrii sale psihofiziologice, îi este asigurat un plan de
evolutie, dar acesta se realizeazã numai prin concursul fortelor exterioare ale mediului. Unii
autori (Jordan) atribuie factorului înnãscut în formarea personalitãtii un procentaj de 60%-
70%, iar mediului doar 30%-40%. Factorul înnãscut si mediul sunt în realitate strâns
legati si imposibil de despãrtit (J.Stoetzel).
Dacã personalitatea nu se poate explica fãcându-se abstractie de factorul ineitate, nu se poate, de
asemenea, explica fãrã implicatia factorului socio-cultural, în afara modelelor sociale.
• Structura personalitãtii
Din întreaga analizã reiese cã prin concurenta factorului endogen cu cel exogen, se ajunge
la „un rezultat al dezvoltãrii depline si unitare a însusirilor persoanei”, la o constructie
proprie prin care cineva se „distinge ca individualitate” manifestându-se printr-un
comportament „tipic si unic”, deci ca personalitate.
Personalitatea se caracterizeazã prin douã trãsãturi fundamentale: prin
stabilitate, ceea ce înseamnã o modalitate de exteriorizare si de trãire interioarã relativ
neschimbatã în timp, si prin integrare, adicã prin formarea unei unitãti si totalitãti psihice.
Stabilitatea prezintã anumite limite, purtând numele de plasticitate si reprezentând posibilitatea
de reorganizare a personalitãtii, pentru ca persoana sã poatã face fatã unor schimbãri capitale ale
conditiilor de viatã si sã se adapteze la ele. Privitã ca formã de organizare cu o anumitã
functionalitate, ca sursã a unei dinamici, personalitatea este în fond asa cum s-a anticipat, o
structurã.
În descrierea stiintificã a personalitãtii, psihologia apeleazã la conceptele de structurã si de
proces. Structurile sunt aranjamente, organizãri mai mult sau putin stabile ale unor
pãrti în cadrul sistemului; procesele sunt functii ce se evidentiazã prin intermediul pãrtilor.
Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri,; structura fiind un ansamblu
autoechilibrat si, deci, relativ invariant de relatii. Schimbãrile care se produc în cadrul
interactiunii cu conditiile concrete de mediu alcãtuiesc procesele sau dinamica actualã a
personalitãtii. Multe dintre structurile care alcãtuiesc sistemul general al personalitãtii, nu sunt
direct observabile sau mãsurabile, ci se relevã prin eforturi teoretice, de abstractizare
conventionalã, apãrând astfel ca modele ipotetice.
Se emite principiul evidentei comportamentale a structurilor si proceselor personalitãtii.
Reactiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale continutului intern al
personalitãtii, sunt foarte diferite: reactii involuntare, de naturã reflex-neconditionatã,
care intrã în categoria expresiilor emotionale, manifestãri empatice, relatãri verbale, produsele
activitãtii, etc. fiecare dintre acesti indicatori externi dobândeste o anumitã valoare
informationalã în aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalitãtii, dar nici
unul nu le exprimã integral. De aceea, se impune colaborarea lor si aplicarea unor procedee
statistice speciale de ponderare si ierarhizare.
În cadrul sistemului personalitãtii, delimitãm douã grupe de componente: calitãtile si
structurile. Primele se referã la modul specific de închegare si manifestare a personalitãtii, iar
structurile ne indicã determinarea substantialã, de continut a personalitãtii.
Printre calitãtii se numãrã: consistenta, gradul de dezvoltare a structurii,
mobilitatea si integrarea. Consistenta se referã la stabilitatea liniilor generale de
conduitã ale subiectului în decursul timpului, la pregnanta si unitatea tabloului sãu dinamic. Nu
se poate vorbi de personalitate în afara unor trãsãturi stabile, prin care sã poatã fi recunoscutã în
ciuda variatiilor circumstantiale. Stabilitatea priveste atât configuratia fizicã, cât si pe cea
psihicã. Calitatea consistentei trebuie cãutatã în structurile care conditioneazã comportamentele
deschise, ori, asemenea structuri nu se relevã în actele mãrunte, episodice, ci în conduite mari,
sistematice: continutul activitãtii, motivele, atitudinile. Ea desemneazã stilul
activitãtii.
În fiecare categorie de sarcini si tipuri de comportamente se poate vorbi de existenta unui
stil specific: stilul activitãtii motorii, concretizat într-o anumitã configuratie valoricã a
amplitudinii, ritmului miscãrilor, stilul cognitiv, evidentiat în cãile sau modalitãtile de organizare
si desfãsurare a proceselor de perceptie si gândire, indiferent de continutul lor informational.
Stilul constituie filtrul prin care subiectul moduleazã în felul sãu specific diferite situatii
obiective cu care vine în contact, care-l solicitã sau pe care le solicitã.
Limita consistentei este datã de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprimã
posibilitatea reorganizãrii unor structuri particulare sau generale sub influenta schimbãrii
continutului relatiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este în linii mari o functie de
vârstã: valoarea ei scade pe mãsura înaintãrii în vârstã. La copii si la tineri, structurile se
caracterizeazã printr-o plasticitate ridicatã, corespunzãtor, consistenta personalitãtii lor este mai
putin pregnantã, iar la bãtrâni, ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere
adaptativ, este la fel de importantã atât formarea unei consistente de valoare ridicatã, cât si
dezvoltarea „potentialitãtii pentru schimbare”. C. Rogers sustine cã ideea reorganizãrii si
modelãrii structurii personalitãtii nu trebuie abandonatã nici la vârstele cele mai înaintate,
psihoterapia prezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar si la subiectii aparent rigizi.
• Dinamica personalitãtii
În ciuda faptului cã personalitatea se defineste prin existenta unei organizãri stabile,
prin consistentã si nivel ridicat de integrare, ea nu-si pierde atributul dinamicului.
Ea ne oferã permanent, alãturi de un tablou al stãrilor si un tablou al transformãrilor, al
proceselor care se desfãsoarã în forme si ritmuri diferite. Acestea sunt conditionate, pe de o parte
de interrelatiile si variatiile componentelor interne, iar pe de alta, de variabiliatea relatiilor
omului cu ambianta si cu grupul si societatea. Corespunzãtor putem vorbi de douã planuri ale
dinamicii personalitãtii: unul individual si altul social.
• Personalitatea si vocatia
Realitatea sistemului personalitãtii echivaleazã cu prezenta unui model interior al
persoanei, care într-un anumit mod îi vectorializeazã conduita acesteia, schitându-i un unghi de
deschidere fatã de lume si viatã, iar în mod propriu o vocatie profesionalã în câmpul productiei.
Vointa
Vointa este procesul psihic ce se manifesta prin actiuni constiente, orientate spre realizarea
unor scopuri prestabilite ce pornesc de la anumite motive, implicand invingerea unor obstacole,
prin eforturi adecvate. Procesul vointei presupune mobilizarea, prin limbaj (limbajul
interior indeosebi), a energiei psihonervoase – si astfel obstacolele sunt depasite si se ajunge la
scop. Vointa se realizeaza in stransa legatura cu activitatea umana prin care se satisfac
trebuinte, se prefigureaza si se implinesc idealuri, se tinde catre noi aspiratii. La randul ei,
activitatea se imparte in actiuni, acestea in operatii – care pot fi de natura motrica
(miscari) sau intelectuala. Omul are actiuni, respectiv operatii, miscari –
involuntare, voluntare si automatizate (care au fost initial voluntare). Oricum, asupra
activitatii vom reveni in serialul nostru. Sunt, asadar, si actiuni spontane, involuntare, neretinute
in vreun fel de prezenta scopului, fara a implica efort si depasirea de obstacole. Este locul sa
amintim ca exista secvente de natura involuntara si in alte procese psihice, de exemplu in
perceptie (formarea imaginii stimulului), in reprezentare (actualizarea unor imagini), in memorie
(fixarea unor evenimente fara intentia noastra in acest sens), in gandire (deplasarea de la o idee la
alta sau aparitia unor idei in mod spontan), ori in atentie (reglajul in legatura cu stimulii noi).
Este, de asemenea, locul sa amintim ca vointa trebuie diferentiata de impuls care apare – si
acesta – ca o manifestare necontrolata constient, iar a da frau liber impulsului denota, pentru
persoana respectiva, o lipsa de educatie, deoarece omul trebuie sa-si stapaneasca astfel de
porniri, cu nedorite consecinte adesea, atat pentru faptuitor, cat si pentru cei din jur. Pe scurt, in
actiunile involuntare nu apare intentia prealabila a omului, manifestarea discernamantului in
alegerea si constientizarea motivelor si nici deliberarea. Sa mai precizam ca actele reflexe
reprezinta exemplul tipic al nivelului intern de autoreglare involuntara.
Drumul de la conduita spontana pana la actele voluntare superioare este anevoios, iar
vointa, ca proces psihic complex, dupa unii psihologi – cel mai complex, cel
mai putin organizat si mai fragil, intrat nu demult in atentia, putem spune generala, a
specialistilor, reprezinta forma superioara de reglaj psihic.
Analizand acum actul voluntar, deosebim componentele acestuia, date chiar in definitia
vointei – motivul, scopul, efortul, depasirea obstacolelor. Aceste
componente se cer diferentiate, determinate precis, confruntate, eventual corectate, transformate
si evaluate. Pentru declansarea actului propriuzis de vointa, intervine si conditionarea care
inseamna stabilirea raportului dintre dorinte, scopuruile prestabilite, pe de o parte, si posibilitatile
de realizare, pe de alta parte. Sub forma motivelor, apar unele dorinte, stari de incitare, de
necesitate, un anumit pressing in constiinta noastra. In urma analizei (luptei) motivelor, se
stabileste scopul actiunii, adica prefigurarea rezultatului scontat. Dorinta se afla acum la un
nivel nou si se transforma in intentie, iar, prin aceasta, motivul (motivele) se leaga de
scop si se stabileste un proiect ce cuprinde si mijloacele de realizare a scopului. Credem ca
rezulta cu claritate ca motivul nu trebuie confundat cu scopul. O varietate de motive pot
conduce la acelasi scop. Efortul voluntar este apreciat de cei mai multi psihologi care il
considera elementul specific al vointei sau “o forta aditionala supraadaugata motivelor”
(James), element esential al vointei, “stare de incordare” (Lewin). Ceea ce conteaza nu este
numai marimea, intensitatea efortului, ci si adecvarea efortului, in dinamica lui, dupa marimea
sau gradul de dificultate al obstacolului – si atunci reglajul voluntar este eficient.
Supramobilizarea voluntara pentru un obstacol mai mic (supraestimarea obstacolului)
conduce la rezultat, dar produce oboseala, surmenaj, stress, satisfactii mici, cu anumite umbriri,
iar in cazul submobilizarii voluntare (subestimarii obstacolului), activitatea nu se finalizeaza,
scopul ramanand neindeplinit conform proiectului. Obstacolele pot fi interioare si
exterioare. Din interior pot fi forte inhibitoare, anumite incapacitati de actiune,o
slabiciune a puterii de decizie, nestatornicia.
In ceea ce priveste etapele (fazele) procesului volitiv, deosebim mai intai a) luarea in
considerare a motivelor care pot conduce la scop, aparitia intentiei si intocmirea
proiectului, de care aminteam mai sus, in vederea realizarii scopului. b) Etapa (faza)
urmatoare este lupta motivelor care are loc fiindca, adesea, se activeaza mai multe motive care
conduc spre scopuri diferite – sau motive concordante cu scopurile, dar care satisfac – unele mai
bine si mai repede, iar altele mai putin bine si mai incet – trebuintele legate de actul voluntar.
Oricum, are loc o confruntare si uneori aceasta capata aspecte dramatice, trebuind sa intervina, in
chiar aceasta etapa, efortul voluntar maxim. Dupa cum remarca specialistii contemporani,
psihologia clasica rezuma intreaga substanta a vointei la analiza si lupta motivelor,
conferind astfel existentei umane un caracter permanent tensionat si dramatic. c) Deliberarea
(luarea hotararii) presupune, in primul rand, asigurarea corespondentei cat mai clare intre
motiv si scop, orientarea spre scop fiind exprimata la modul imperativ.; se evalueaza toate
consecintele care decurg din optiunea facuta, se impune o anumita varianta de actiune si se
estimeaza efortul necesar. Hotararea marcheaza o noua reorganizare functionala in sistemul
personalitatii. Se evidentiaza persoanele care au o vointa puternica, punctata la maximum la toate
insusirile proprii acesui proces psihic. Apar, pentru orice om care-si impune vointa – nivelul de
aspiratii, trasaturile de temperament, cele de caracter (acelea care sunt, in acelasi timp, si de
vointa), sistemul propriu de valori. Este definitivat planul de desfasurare a activitatii – cu etapele
si mijloacele de realizare a ei. Hotararea poate insemna, asa cum am aratat, sa se treaca ferm la
actiune sau, pe baza unei frane conditionate, sa se franeze actul voluntar, fiind vorba de o
abtinere de la executarea actiunii, fapt care este adesea, tot atat de important ca si hotararea
imperativa de a actiona. {n asemenea situatii, elementul (motivul) incitator, ca si cel inhibitor
alterneaza in functie de situatie. d) Faza finala a actului voluntar este cea de executie
care consta in transformarea hotararii in actiunea ce conduce la atingerea scopului.
Executarea nu se desfasoara automat, nu reprezinta o simpla formalitate. Planul, revazut si
definitivat cu prilejul luarii hotararii, este urmarit si confruntat mereu cu desfasurarea activitatii,
modificat daca este necesar. Executia poate avea loc in plan intern – atunci cand se urmareste
rezolvarea unor probleme, sau in plan extern – atunci cand actiunea presupune si eforturi fizice.
Potrivit cu specificul actiunilor, se face apel, in mod adecvat, la cunostinte, rationamente, la
deprinderi, precum si la materialele, aparatura, ori utilajele necesare. e) Evaluarea, crescand
in importanta cu trecerea timpului, ca si intregul act al vointei, se realizeaza in doua modalitati –
secventiala si globala. Secvential se realizeaza la fiecare etapa, urmarind prevenirea si corectarea
eventualelor erori, iar global apare la sfarsitul actului voluntar – prin conexiune inversa –,
informand asupra reusitei actiunii, asupra posibilelor consecinte. Autoreglarea actelor voluntare
nu se face automat, ca in cazul actelor involuntare, ci in mod constient, potrivit functiei de
reglare a constiintei. Aceasta autoreglare se formeaza in cursul ontogenezei, existand diferente de
la om la om. Sa nu scapam din vedere ca evaluarea rezultatelor permite si formularea unor
concluzii utile in viitoarele actiuni.
Nu se poate incheia o relatare despre subiectul nostru, fie si succinta, fara sa se aminteasca
insusirile vointei. Vom sublinia, pentru inceput, 1) puterea vointei, adica
energia de care este capabil omul angajat intr-o activitate. Opusul puterii este slabiciunea,
deci slabiciunea vointei care implica nerealizarea efortului voluntar. 2) Perseverenta este
capacitatea de a urmari desfasurarea actului voluntar, in ritm continuu si fara a dezarma in fata
unor obstacole, iar 3) consecventa este “fidelitatea” fata de scopul stabilit si
modalitatile de actiune pentru atingerea lui. Atat perseverenta, cat si consecventa nu exclud
obiectivitatea, discernamantul, luciditatea in aprecierea situatiilor si, deci, nici schimbarile atunci
cand este necesar. Atitudinea negativa vis-a-vis de aceste calitati este incapatanarea
acelora care ignora logica si raman la propriile idei si orientari, desi acestea se dovedesc gresite,
astfel incat nu pot conduce la desfasurarea unor actiuni voluntare eficiente. 4) Independenta
este calitatea de a hotari judecand critic propriile opinii si pe cele ale altora. Opusul
independentei este sugestibilitatea csau influentabilitatea. Aici se aplica vechiul dicton romanesc
“Ii dupa lume sa te iei, dar din minte sa nu-ti iesi !” Pe de alta parte, negativismul inseamna
respingerea oricarei sugestii, oricarei pareri care vine de la altcineva. 5) Promptitudinea sau
operativitatea presupune rapiditatea cu care se iau hotarari si se trece la executie a carei
desfasurare este urmarita tot operativ. Tergiversarea este “calitatea” opusa, aceasta insemnand
amanarea deciziei sau oscilarea intre motive ori intre cai de realizare. Tot opusa este si graba,
pripeala in cazul careia nu se apreciaza cu calm si discernamant elementele necesare in luarea
hotararii.
Inpihologia contemporana, se considera ca vointa se va impune ca modalitate
principala de organizare si reglare a desfasurarii tuturor celorlalte procese si fenomene psihice.
De asemenea, se considera ca vointa este strans legata de personalitatea
umana (unii psihologi o considera drept o trasatura a personalitatii). Oricum, vointa ii
confera personalitatii o pozitie ferma, rezistenta si forta actionala in
raporturile cu lunea, cu societatea. Stiindu-se ca vointa este expresia
constiintei de sine, ea este si expresia intregii personalitati a individului,
expresia invatarii, a inteligentei, a educatiei cu toate laturile ei.
• Emotia si Afectivitatea
Afectivitatea este proprietatea individului de a simtii emotii si sentimente; ansamblul
proceselor,stariilor si relatiilor emotionale sau afective.
In oricare fenomen emotioanl se disting modificari organice si vegetative
secundare, comportamente motorii afective, tratari subiective de un
anumit grad de complexitate si avind o anumita semnificatie pentru persoana care le incearca. O
prima problema a psihologiei emotiilor este aceea a relatiei dintre componentele
vagetative si motorii pe o parte si comportamentele psihice, subiective pe de alta. Unii au
socotit ca modificarile corporale sunt cauzate de trairea subiectiva
(J.F. Herbart). Altii, ca trairea subiectiva este efectul modificarilor
corporale (W. James si K. Lange) . Ambele interpretari s-au dovedit insa a fi
unilaterale si inguste. Unilaterale, Pentru ca intre cele doua serii de componente este
unitate, interactiune sincronica, trairea subiectiva avind la baza mecanisme neurosomatice fara
de care ea nu poate sa apare si sa se exprime, sa se comunice. Inguste, pentru ca problema
principala nu este aceea a corelatiei dintre corporal si psihic ci a interactiunii dintre subiect ca
om, in plentitudinea tuturor insusiriilor sale si mediul natural si social. Vibratia, pulsatia,
angajarea prin mobilizare, energizare si directionare, cu un cuvint, emotiile
nu se explica prin faptul ca "inima bate accelerat", "ochii stralucesc". De regula, emotiile
pornesc, sunt declansate prin fapte cognitive-exceptiile facind doar dispozitiile organice- dar
nu sunt reductibile la acte de cunoastere pentru ca diversi subiectireactioneaza emotional doferit
la aceleasi imagini sau idei. Explicatia variabilitatiisubiective a proceselorafective nu tine deci de
organizarea cognitiva a subiectilor, ci de organizarea lor motivationala.
Emotiile apar ca desfasurari active ale motivelor in raport cu o situatie pe cind
motivele ar putea fi caracterizarte ca un fel de "concentrate" sau "condensari" emotionale.
Dupa V. Pavelcu, daca motivele se exprima in emotii, ele sa si formeaza si dezvolta prin trairi
emotionale. Emotiile depind de semnificatia pe care o au pentru subiect evenimentele ce se
produc in ambianta si in propriul organism. Procesele emotionale se dezvolta si in
legatura cu amintiri sau circumstante imaginare. Reactiile, tensiunile si
desfasurarile emotionale sunt efectul confruntarii dintre cerintele subiectului si datele
reale sau prezumtive ale vietii lui intr-un anumit cadru obiectiv. Daca cerintele interne –trebuinte
si motive- sunt satisfacute efectul emotional emotional este pozitiv implicand placere, satisfactie
aprobare, entuziasm. In zituatia contrazicerii cerintelor a insatisfacerii lor, intervine neplacerea,
nemultumirea, dezaprobarea, necazul, indignarea.
Faptul corespondentei sa discordantei de diferite grade intre cerintele subiective si anumite
conditii determina polarizarea proceselor afective. Totusi, in starile si comportamentele
emotionale, de cele mai multe ori nu se impune o singura tendinta afective perfect polarizate spre
stenic sau astenic. In fapt, sarile afective sunt compuse din variante componente cu sensuri
diferite. Complexitatea stariilor emotionale se explica prin insasi structura motivatiei individului
(complicata, divergenta si nu fara contradictii interne) si prin faptul ca situatiile reale, la care se
adauga si cele imaginare, niciodate nu pot sa satisfaca sau sa contrazica din toate punctele de
vedere constelatia motivationala a unui subiect. Desi emotiile nu reproduc obiecte prin imagini,
nu reproduc erlatii de determinare prin idei, deci nu indeplinesc o functie restrictiva si specializat
cognitiva, totusi, ele contribuie la cunoastere si sunt fapte de reflectare subiectiva de un anumit
fel. Emotia semnaleaza specific relatia intima a subiectului cu ambianta, insemnatatea pentru
aceasta a situatiei reale sau presupuse. Din studiile noastre rezulta ca procesele emotionale
reflecta, prin reactii si trairi specifice inprejurarile de viata. Procesele emotionale alcatuiesc
fondul si latura energetica a vietii psihice si comportamentului, indeplinind un rol in declansarea
si sustinerea energetica a activitatii adaptive si a celei de luare in stapinire a ambiantei. Ch.
Dawin a atras atentia asupra faptului ca in comportamentele emotionale se regasesc elemente ale
unor actiuni desfasurate cu un anumit sens adaptiv. Emotia nu numai ca sustine energetic
actiunea dar o si anticipa in fiecare din coordonatele ei. In genere, trairea si comportamentul
afectiv se afirma cu un montaj sau preorganizare energetica a adaptarilor desfasurate. Schemele
de reactivitate emotionala se situeaza insa la diverse nivele biologice si culturale. Este posibil ca
la om sa intervina o discordanta calitativa intre forma de afectivitate actualizata si cerintele
activitatii. Autoreglajul emotional , daca iste inadecvat, duce la inadaptare. P. Janet a semnalat
aceste fenomene si a descris cazuri in care, negasind alta iesire subiectul este cuprins de stari
emotionale dezadaptive si, implicit, dezorganizatoare. Cu taote acestea, teza despre influenta
dezorganizatoare a emotiei nu poate fi generalizata.
• Atitudinea
Atitudinea este un construct ipotetic care reprezinta placerea sau neplacerea legata de un item.
Atitudinile sunt pozitive, negative sau neutre, ca puncte de vedere asupra unui obiect atitudinal,
cum ar fi o persoana, un obiect sau un comportament. Problemele de atitudine sunt frecvente in
psihoterapie. Oamenii pot avea o atitudine ambivalenta fata de o anume tinta, respectiv o
atitudine in acelasi timp pozitiva si negativa fata de acel lucru.
Atitudinea si judecata de valoare
Atitudinea se leaga de judecata. Atitudinea apare pe baza modelului ABC (emotii, schimbare
comportamentala si cognitii). Raspunsul afectiv este un raspuns psihologic care exprima
preferinta individului. Intentia comportamentala este un indicator verbal al intentiei persoanei.
Raspunsul cognitiv este o evaluare cognitiva a persoanei astfel incat se formeaza o atitudine.
Cele mai multe atitudini sunt rezultatul invatarii prin observatia mediului.
Atitudinea implicita si explicita
Atitudinea implicita, de importanta in psihoterapie, este inconstienta, dar cu efecte ce pot fi
identificate. Atitudinea explicita si implicita afecteaza comportamentul uman in mod diferit.
Relatia dintre atitudinea implicita si cea explicita este destul de prost inteleasa si poate constitui
obiectul analizei in psihoterapie.
Formarea atitudinii
Spre deosebire de personalitate, care nu se schimba, atitudinea poate fi schimbata ca rezultat al
functionarii experientei sau prin schimbare in psihoterapie. Variabilele ereditare pot influenta
atitudinea, dar se crede ca acest lucru este indirect. De exemplu putem mosteni predispozitia spre
extrovertire, si acest lucru poate afecta inclinatia spre anumite tipuri de muzica. Exista
numeroase teorii ale formarii si schimbarii de atitudine, cum sunt:
- Teoria constantei
- Teoria perceptiei sinelui
- Meta-programele, in relatie cu NLP
- Persuasiunea
- Elaborarea modelului placerii
- Teoria echilibrului
- Teoria abundentei
• Motivatia
Caracterizare si definitie
Omul desfasoara multe activitati: mananca, se joaca, invata, colectioneaza lucrari de arta, isi
agreseaza semenii, ii ajuta, etc. O trasatura comuna acestor activitati este motivatia, fiind primul
lor element cronologic.
A cunoaste motivatia unei persoane echivaleaza cu gasirea
raspunsului la intrebarea ,,de ce'' inteprinde o activitate. Raspunsul este
dificil, deoarece cauzele declansatoare sunt multiple si nu se pot reduce la stimulii externi.
Activitatea, reactiile sunt declansate si de cauze interne; ansamblul lor a fost numit motivatie de
la latinescul motivus (care pune in miscare). Pentru unii psihologi, motivul este numele generic
al oricarei componente a motivatiei fiind definit ca fenomen psihic ce declanseaza, directioneaza
si sustine energetic activitatea. Componentele sistemului motivational sunt numeroase, variaza ca
origine, mod de satisfacere si functii, clasificarea si explicarea lor fiind controversate. Cei mai
multi psihologi accepta azi ca motivatia umana include trebuinte, tendinte, intentii, dorinte,
motive, interese, aspiratii, convingeri.
Pentru descrierea motivatiei s-au utilizat in psihologie metafore construite pe baza unor notiuni
imprumutate din fizica.
Motivatia actioneaza ca un camp de forte (Kurt Lewin) in care se afla atat
subiectul cat si obiectele, persoanele, activitatile. Pentru a caracteriza o componenta a motivatiei
s-a folosit conceptul de vector care poseda in fizica: marime, directie si sens. Analog vectorilor
fizici, vectorii-motivatiei sunt caracterizati prin intensitate, directie si sens, proprietati care pot fi
masurate prin anumite metode psihologice. Directia si sensul unui vector exprima atractia,
aproprierea sau evitarea sau respingerea. Intensitatea lui, se regaseste in forta de apropiere sau
respingere. Intre motivatiile active la un moment dat, ca si intre fortele fizice, pot exista relatii
diverse, dar mult mai complexe.
Rolul motivatiei
Motivatia este esentiala in activitatea psihica si in dezvoltarea personalitatii:
- este primul element cronologic al oricarei activitati, cauza ei interna;
- semnalizeaza deficituri fiziologice si psihologice (ex: foamea semnalizeaza scaderea
procentului de zahar din sanga sub o anumita limita, in vreme ce trebuinta de afiliere este
semnalizata de sentimentul de singuratate);
- selecteaza si declanseaza activitatile corespunzatoare propriei satisfaceri si le sustine energetic
(trebuinta de afirmare a unui elev declanseaza activitati de invatare, participare la concursuri);
- contibuie, prin repetarea unor activitati si evitarea altora, la formarea si consolidarea unor
insusiri ale personalitatii (interesul pentru muzica favorizeaza capacitatea de executie a unei
lucrairi muzicale).
La randul ei, personalitatea matura functioneaza ca un filtru pentru anumite motive: cele
conforme orientarii ei generale sunt retinute, cele contrare sunt respinse
Sistemul motivational
Componentele sistemului motivational sunt numeroase, variaza ca origine, mod de satisfacere si
functii. Asa cum s-a afirmat, motivatia umana include trebuinte, motive, interese, convingeri,
tendinte, intentii, dorinte, aspitarii
1.Tendintele sunt componente ale motivatiei care semnalizeaza o stare de dezechilibru fiziologic
sau psihologic. Ele sunt traite ca stari de agitatie, alerta interioara, tensiune. Din numeroasele
clasificari ale trebuintelor mai utila in explicarea diferentelor de comportament dintre indivizi,
pare cea realizata de A. Maslow, psiholog american, numita si piramida trebuintelor (1954)
Ulterior in 1970 el a mai adaugat trei trepte:
- trebuite cognitive: a sti, a intelege, a invata, a descoperi;
- trebuinte estetice: de ordine, de simetrie, puritate, frumos, respuingere
- trebuinte de concordanta: acord intre cunoastere, afectivitare, actiune
Psihologul american clasifica trebuintele si astfel:
a. Trebuinte inferioare prezente la om si la animale, dar satisfacute de primul diferit si trebuinte
superioare specifice omului si plasate spre varful piramidei.
b. Trebuinte homeostazice si trebuinte de crestere. Homeostazia este o notiune imprumutata din
fiziologie si care denumeste tendinta organismului de a mentine constanti parametrii mediului
intern, asa cum un termostat mentine temperatura intr-un congelator. Prin extensiune, s-a utilizat
termometrul si pentru relatia dintre persoana si mediu. Trebuintele homeostazice explica doar
activitatea de adaptare. Trebuintele de crestere nu urmaresc mentinerea starii date, ci atingerea
unor parametrii superiori, ce presupun perfentionarea.
Cunoasterea ierarhiei trebuintelor sete utila in explicarea comportamentelor deoarece:
- diferite trepte apar pe rand in funtie de dezvoltare psihica, prima cuprinzand trebuinte
dezvotandu-se in copilarie, adolescenta sau mai tarziu
- intensitatea trebuintelor scade de la baza spre varf;
- o trebuinta superioara nu se satisface decat daca n-au fost satisfacute intr-o oarecare masura,
cele inferioare ei, (este dificil pentru un profesor sa activeze trebuinta de a sti a unui elev daca
cele de hrana si adapost nu sunt satisfacute);
- cu cat o trebuinta este mai inalta, cu atat este mai caracteristica pentu om.
Dupa criteriul genezei, psihologii diferentiaza trebuintele primare, innascute, care tind sa
se manifeste la toti indivizii, in toate timpurile si trebuinte secundare dobandite numai de unii
indivizi. S-a presupus ca trebuintele secundare se dezvolta din cele primare, dar dupa formare
funcioneaza independent de ele. Satisfacerea trebuintelor fiziologice ale unui sugar este asociata
cu aprobarea mamei. Treptat, aprobarea adultilor este folosita pentru a sustine invatarea mersului
sau a vorbirii. Copilul devenit elev invata la inceput pentru a face placere parintilor, apoi este
absorbit de studiu. La preadolescenti fumatul sau consumul de alcool sunt initial activitati
realizate pentru satisfacerea nevoii de afilierea la grupul de egali si apoi devin obisnuinte. In
funcie de oferta comrciala sau culturala apar trebuinte noi care sunt doar mijloace pentru
satisfacerea unor trebuinte devin ulterior motive ale altor activitati. De exemplu automobilul a
fost la inceput un mijloc pentru satisfacerea trebuintei de confort, dar a devenit treptat un motiv
pentru ore de lucru suplimentate din care sa se castige mai mult. Astfel, aria trebuintelor uname
este in continua diferentiere si extindere, determinand aparitia unor comportamente anterioare
cat si fata de etapele instoriei trecute. Nesatisfacerea trebuintelor duce la stingerea lor.
Este posibila si aparitia unor anomalii in satisfacera trebuintelor primare: astfel persoanele cu
bulimie nevrotica (pofta de mancare exagerata) desi isi satisfac nevoia de hrana, continua sa
manance; s-a observat ca acest comportament insoteste de multe ori carentele afective , prin
supraalimentare, subiectul compensandu-si nevoia de dragoste. La polul opus, anorexia mentala
(lipsa poftei de mancare) se presupune ca ar fi deretminata de un conflict cu anturajul, in special
cu mama.
Daca in calea satisfacerii unei trebuinte exista un obstacol, apare o stare de incordare
numita frustrare. Raspunsurile la frustare sunt diferite, cel mai frecvent fiind agresivitatea.
Frustarea este un fenomen inevitabil in viata psihica; cand este moderata, ea are efecte benefice
asupra dezvoltarii personalitatii. Astfel imposibilitatea indeplinirii iubirii datorita diferentelor de
statut poate determina o munca indarjita pentru a urca in ierarhia sociala. Datorita caracterului
inevitabil al fustrarii, personaluitatiile echilibrate poseda toleranta la frustare, suportand, in a
numite limite, stari de tensiune intensa fara a dezvolta comortamente patologice. In legatura cu
trebuinta , circula si alte notiunu mai vag definite.
Dorinta este trebuinta constientizata
Tendinta (impulsul sau propensiunea) este trebuinta aflata in starte de exicitabilitate accentuata
care determina o portiune spre miscare, actiune spontana
Intentia este tendinta cu un grad superior de alaborare mentala, orientata spre un scop.
Valenta este forta de atractie sau de respingere exercitata de lucruri, persoane, activitati (obiecte
psihologice) asupra unui subiect, rezulta din interactia proprietatilor obiectelor cu trebuinte le
subiectului; este pozitiva cand proportiile obiectului corespund unei trebuinte; este negatica in
caz contrar, determinand respingerea.
2.Motivele sunt trebuinte atat de puternice incat determina, declanseaza actiunile, activitatiile
prin care se satisfac. Ele poseda doua segmente corespunzatoare functiilor motivatiei:
- segmentul energizant, forta cu care este declansata si sustinuta activitatea (aspectul orientativ -
directional)
Vectorii-motive nu exista izolati ci formeaza grupuri sau constlatii de motive. Intr-o constelatie
relatiile dintre motive sunt analog celor dintre fortele fizice:
- motive diferite pot avea aceeasi directie si acelasi sens, energia lor cumulandu-se; un elev
invata pentru a primi o nota mare, pentru ca doreste sa se afirme in grup sau pentru ca este
interesat de un domeniu;
- motivele pot avea orientari diferite, fiecare vizand realizarea altei activitati; poti dori sa
vizionezi un spectacol sau sa mergi in excursie la munte. Uneori aceste activitati se ordoneaza in
timp, satisfacandu-se succesiv; cand nu este trait pe plan subiectiv ca o stare de tensiune foarte
puternica, care se cere inlaturata.
Cea mai buna sistematizare a conflictelor este si azi considerata cea a lui Kurt Lewin (1931) El
diferentiaza:
1. conflicte de apropiere - apropiere
2. conflicte de evitare - evitare
3. conflicte de apropiere - evitare
Cand scopul unei activitati este bine stabilit, cand stim ca activitatea desfasurata este utila, atunci
ne putem mobiliza cu mai multa usurinta in vederea realizarii ei, atentia noastra fiind atrasa si
mentinuta de tot ceea ce duce spre realizarea corespunzatoare a activitatii respective. In afara de
stabilirea clara a scopului si de corelarea lui cu interesele si treburile, omul isi poate impune sa
fie atent, se poate mibiliza in aceasta directie, mai ales in momentele dificile, critice ale muncii
sau atunci cand se face trecerea de la o activitate la alta.
Un rol important in mentinerea atentiei voluntare il are organizarea
mediului inconjurator in care desfasoara activitatea. Daca stiu ca nu pot lucra cu radioul
deschis atunci il inchid. Daca luminea prea slaba sau prea puternica precum si anumite zgomote
ma deranjeaza fac in asa fel ca acesti excitanti sa nu mai actioneze asupra mea. La majoritatea
oamenilor atentia voluntara se mentine pentru o perioada mai lunga in conditii de liniste.
Nu trebuie sa ramanem insa cu ideea ca in toate cazurile si la toti oameni crearea unei atmosfere
de liniste favorizeaza concentrarea atentiei asupra obiectelor. Sunt oameni care nu pot lucra,
decat cu radioul deschis, diverse sunete emise de acesta fiind un stimulator si un intaritor al
atentiei voluntare.
De mule ori omul foloseste diferite procedee care il ajuta in mentinerea atentiei voluntare. Astfel,
uneori, citim tinandu-ne capul in mainile pentru a orienta campul vizual numai asupra textului
din fata, alteori vorbim cu voce tare, ne plimbam, subliniem idei prin gesturi.
Cu totul altceva se intampla atunci incepem sa citim o carte la care la inceput nu se trezeste nici
un fel de interes, nu ne pasioneaza deloc, parcurgerea ei necesitand depunerea unor eforturi
serioase.Atentia involuntara ne este stimulata pe loc si intra in functiune atentia voluntara. Noul,
neobisnuitul, interesantul trezeste atentia involuntara.. Pentru un moment locul atentiei voluntare
este luat de atentia involuntara, o stare psihica a fost inlocuita cu alta. Apoi se poate reveni la
vechea stare. Prin aceasta alterari repetate inlocuiri permanente, asistam la aparitia unui efect cu
totul deosebit. Ne obisnuim sa fim atenti un timp mai indelungat fara a depune eforturi prea
mari, chiar si atunci cand activitatea este la inceput dificila.
Este vorba evident de o alta forma a atentiei care se deosebeste de formele precedente. Ea are
unele caracteristici care o aseamana cu atentia voluntara, prezenta scopului fixat - si cu cea
involuntara – diminuarea sau eliminarea efectului voluntar, este denumita atentie postvoluntara.
Intre cele trei tipuri ale atentiei involuntara, voluntara, postvoluntara – nu exista o granita rigida
ci dinpotriva o impletirea lor. Inlocuirea uneia prin alta usureaza desfasurarea activitatii umane, o
face pe aceasta din urma placuta.
• CONSTIENTUL SI INCONSTIENTUL
Ideea de inconstient a fost impusa de catre FREUD din necesitati practice, si nu
filosofice. De altfel, in anturajul imediat al lui Freud nu a existat la inceput nici o opozitie majora
fata de aceasta idee. Profesorul lui Freud, Meynert, se afla sub influenta directa a lui
Herbart, in a carui teorie acceptarea proceselor sufletesti juca un rol esential.
Pentru prima data FREUD ( in cap.al VII-lea din “ Interpretarea viselor “) explica ce este
inconstientul, cum functioneaza, cu ce se deosebeste de alte parti ale psihicului si in ce relatie se
afla cu acestia. Sunt chestiuni care vor fi reluate pe parcursul dezvoltarii teoriei freudiene,
punctul cel mai important fiind “ Eul si Se-ul “ ( 1923 ).
Faptul ca in lantul manifestarilor observabile apar lacune poate fi privit din doua puncte de
vedere: se pot ignora procesele somatice si sa presupunem ca lacunele pot fi inchise prin procese
psihice inconstiente si se poate construi un lant pur somatic, in care nu exista nici o veriga lipsa
si care acopera intregul cimp al observatiei.
Freud adopta initial a doua varianta, in descrierea de tip neurologica a manifestarilor
psihopatologice. El este fascinat de posibilitatea de a cladi o “ psihologie “ pe baze pur
neurologice. Produsul acestei incercari este “ Schita unei psihologii stiintifice “, al carei
manuscris este trimis in septembrie - octombrie 1895 lui FLIESS. Este o ambitioasa incercare de
a explica intregul comportament normal si patologic prin doua entitati materiale: neuronul si
„cantitatea libera”, o energie fizica sau chimica neprecizata. Nu era aici necesara postularea
directa a unor procese psihice inconstiente; totusi unul dintre postulatele de baza din „Schita”
este acela ca „memoria este incompatibila cu constiinta”.
Din psihanaliza am aflat ca esenta procesului de refulare nu consta in suprimarea,
in anularea unei reprezentari ce reprezinta o pulsiune, ci consta in a o impiedica sa devina
constienta. Atunci spunem ca s-ar gasi in starea de “ inconstienta “, dar trebuie sa aducem dovezi
in favoarea faptului ca ea poate produce si in mod inconstient efecte care pot sa ajunga ( unele
din ele ) in cele din urma constiente. Tot ceea ce este refulat trebuie sa ramina inconstient, insa
noi vrem sa stabilim inca de la inceput ca ceea ce e refulat nu acopera tot ceea ce e inconstient.
Inconstientul are o cuprindere mai mare ; ceea ce e refulat e o parte din inconstient.
Cum se ajunge la cunosterea inconstientului? In mod normal, cunoastem inconstientul doar in
calitate de constient, adica dupa ce el a cunoscut o transformare sau o traducere in constient.
Practica psihanalitica ne face cunoscut zi de zi ca asemenea traducere este posibila. Pentru asta
insa se cere ca cel analizat sa invinga anumite rezistente, anume pe acelea ca5e l-au transformat,
prin respingerea din constient, in refulat.
Indreptatirea de a accepta un psihic inconstient si de a lucra cu aceasta supozitie in mod stiintific
ne va fi contestata din mai multe puncte de vedere. Impotriva acestora putem spune ca admiterea
inconstientului este necesara si legitima, si ca detinem mai multe dovezi pentru existenta lui. El
este necesar fiindca datele constientului sunt in mare masura lacunare; atat la cei sanatosi , cat si
la cei bolnavi se produc frecvent acte psihice ce presupun, pentru explicarea lor, alte acte, despre
care constientul insa nu mai poate spune nimic. Asemenea acte nu sunt numai actele ratate si
visele in cazul celor sanatosi, iar in cazul celor bolnavi tot ceea ce numim simptom psihic si
fenomen obsesional-experienta noastra zilnica cea mai personala ne-a familiarizat cu idei despre
a caror provenienta noi nu cunoastem nimic, si cu rezultatele unor procese de gandire a caror
elaborare ne-a ramas ascunsa. Toate aceste acte constiente raman incoerente si neantelese, in caz
ca dorim sa pastram exigenta ca noi sa aflam numai prin intermediul constientului tot ceea ce se
petrece in actele psihice; aceleasi acte se ordoneaza, insa, intr-un context ce poate fi expus, daca
interpolam actele inconstiente accesibile. Castigul de coerenta si de sens este insa un motiv
foarte justificat care s-ar cuveni sa ne faca sa depasim experienta nemijlocita. Daca insa se mai
dovedeste ca pe admiterea inconstientului se poate cladi o actiune plina de succes prin care noi
influentam in mod relevant cursul proceselor constiente, atunci am dobandit o dovada
incontestabila pentru existenta a ceea ce a fost admis. Trebuie atunci sa se sustina punctul de
vedere conform caruia nu e nimic altceva decat o aroganta nejustificata sa ceri ca tot ceea ce se
petrece in psihic sa trebuiasca sa devina cunoscut si constiintei.
Putem merge si mai departe si sa afirmam, in sprijinul admiterii unei stari psihice inconstiente,
ca in fiecare moment constiinta nu cuprinde decat un mic continut, in asa fel inca cea mai mare
parte a ceea ce numim noi cunoastere constienta trebuie sa se afle oricum, in cele mai lungi
perioade, in starea de latenta, asadar intr-o stare de inconstienta psihica. Conflictul cu
inconstientul ar deveni, luand in considerare toate amintirile noastre latente, complet
neinteligibil. Ne lovim atunci de obiectia conform careia aceste amintiri latente nu mai trebuie
desemnate drept psihice, ci ele ar corespunde resturilor din procesele somatice din care poate
aparea din nou psihicul. E usor de replicat ca, dimpotriva, amintirea latenta este un reziduu
indubitabil al unui proces psihic. E mai importanta insa sa lamurim faptul ca obiectia se bazeaza
pe echivalarea constientului cu psihicul – echivalarea tacita, dar fixata totusi din capul locului.
Aceasta echivalare este ori un petitio principii, care nu accepta intrebarea daca tot ceea ce e
psihic trebuie sa fie si constient, sau o chestiune de conventie, de nomenclatura. In ceea din urma
postura ea este, fireste, irefutabila ca orice conventie. Ramane deschisa numai intrebarea daca ea
se dovedeste atat de utila, incat sa trebuiasca sa fim de acord cu ea. Trebuia sa se raspunda, insa
,ca echivalarea psihicului cu constientul nu este absolut deloc utila. Ea distruge continuitatile
psihice, ne arunca in dificultatile insurmontabile ale paralelismului psiho-fizic, fiind expusa
reprosului ca supraestimeaza, fara intemeiere clara, rolul constiintei, obligandu-ne sa parasim
prematur domeniul cercetarii psihologice, fara a ne putea aduce compensatie prin rezultatele
altor domenii.
• Descoperirea inconstientului de catre Freud a schimbat viziunea existenta despre
psihic, care de acum inainte nu va mai putea fi identificat cu constiinta.
Intr-o teorie a decentrarii conceptiei despre om, descoperirea inconstientului poate fi situata
alaturi de teoria coperniciana si de teoria evolutiei din bilogie. Asa cum, prin teoria coperniciana,
pamantul si implicit omul, pierd privilegiul de a se afla in centrul lumii planetelor, pamantul
devenind o planeta printre altele; asa cum, in conformitate cu teoria evolutie speciilor, omul
pierde privilegiul de a fi incununarea creatiei, devenind o specie printre altele, rezultat al
mutatiilor si selectie, tot astfel, in virtutea descoperirilor psihanalizei, Eul pierde si privilegiul
de a fi stapan in lumea interioara, dovedind ca este adesea supus fortei inconstientului,
omniprezent in gandurile, actiunile si operele noastre culturale.
In interiorul psihanalizei freudiene au existat doua teorii despre psihic si structura sa, diferite atat
ca grad de elaborare, cat si in ce priveste conceptia despre inconstient si locul sau in viata
psihica.
In prima teorie, mentinuta pana in 1920, psihicul era impartit in trei instante:
constient, preconstient, inconstient, intre cele trei sisteme existand cenzuri care
controleaza trecerea dintr-unul in altul. Aceasta teorie pare sa aiba ca obiectiv gasirea unui loc
inconstientului, care apare ca substantiv (instanta) in structura psihicului. Separarea in instante
face inteligibil conflictul psihic care se desfasoara intre instante.
In cea de a doua teorie, inconstientul nu mai este o instanta de sine statatoare, desemnata in
planul teoriei printr-un substantiv, ci un atribut al fiecareia dintre cele trei instante care
structureaza psihicul (se, eu, supraeu) si un adjectiv. Ceea ce presupune ca inconstientul nu mai
este echivalent cu refulatul, si Eul are o dimensiune inconstienta, de asemenea si Supraeul,
instanta care incorporeaza valorile fundamentale ale vietii culturale, este in mare parte
inconstient.
SE si instanta pulsionala a psihicului
Se-ul constituie dimensiunea instinctuala (pulsionala) a inconstientului. Continuturile sale sunt
reprezentantii psihici ai instinctelor, in cea mai mare parte inconstiente.
Se-ul este rezervorul de energie al psihicului, intra in conflict cu Eul si Supraeul si
constituie materialul din care se formeaza Eul si Supraeul. Cele doua instincte / pulsiuni
fundamentale sunt instinctul mortii (caruia ii corespunde principiul repetitiei) si instinctul vietii
(caruia ii corespunde prinsipiul placerii si forma sa modificata si principiul realitatii).
Se-ul preia continuturile inconstientului, dar nu mai epuizeaza sfera de cuprindere a lui, pentru
ca inconstientul nu se mai suprapune cu refulatul. Eul se dezvolta din Se, Se-ul preia integral
caracteristicile functionarii inconstientului: predominarea proceselor primare, organizare
complexuala, dualismul fortelor pulsionale si al principiilor care le corespund.
EUL si instanta de comanda si control a psihicului
Centrat in jurul constiintei, ingloband preconstientul si avand o dimensiune inconstienta,
Eul organizeaza intreaga activitate psihica. Scopul sau este de a armoniza cerintele realitatii
externe cu cerintele Se-ului si Supraeului. Cea mai importanta functie a Eului este
autoconservarea organismului, apoi are functia de testare a realitatii, pentru adaptare, distingerea
realitatii psihice de realitatea externa. A treia functie importanta a Eului este modificarea
realitatii in functie de scopurile sale. Una din functiile interne ale Eului este controlul Se-ului, al
vietii instinctuale. Eul dispune de o serie de mijloace defensive si mecanisme de aparare ale
Eului, care alcatuiesc dimensiunea inconstienta a Eului.
Eul se formeaza din Se si parcurge o serie de etape pana la atingerea maturitatii. La
inceput, Eul in formare coincide cu Se-ul si se pune total in slujba realizarii cerintelor acestuia.
Caracteristic pentru primele luni din viata copilului, este Eul ideal (faza de deplina coincidenta
intre Eu si Se). Maturitatea psihica este atinsa in momentul in care Eul dobandeste autonomie in
raport cu celelalte instante psihice
SUPRAEUL si/sau inconstientul de sus si
Supraeul, in cea mai mare parte inconstient, are functii spirituale: de constiinta morala,
autoobservare, de formare a idealurilor.
Supraeului ii corespunde termenul de cenzura a visului, din prima teorie despre psihic.
Formarea Supraeului este legata de declinul complexului Oedip (in jurul varstei de 5-6 ani).
Este vorba de renuntarea la dorintele oedipiene (iubire pentru parintele de sex opus si ostilitate
fata de parintele de acelasi sex, perceput ca rival) si interiorizarea interdictiilor reprezentate de
parinti in urma unui proces de identificare.
Mijloace de aparare ale Eului
Apararea se refera la un proces prin intermediul caruia constiinta este ferita de excitantii interni
periculosi, conflictuali (pulsiuni, dorinte, sentimente), precum si de excitantii externi foarte
puternici, posibile surse de traumatisme. Wohlfram Ehlers
Altfel spus, influentele interne sau externe care ameninta integritatea si stabilitatea echilibrului
bio-psiho-social al individului sunt supuse unui proces intern de modificare, ingradire sau
reprimare.
Rationalizarea si procedura prin care subiectul incearca sa dea o explicatie coerenta din punct de
vedere logic si acceptabila din punct de vedere moral unei atitudini, idei, sentiment ale caror
adevarate motive nu sunt percepute (Laplanche si Pontalls)
Refularea si pana in 1915 , Freud a considerat ca inconstientul este echivalent cu refulatul,
cu istoria infantila a libidoului (refularea secundara, cea propriu-zisa). In acceptia freudiana,
refularea este un mijloc de parare indreptat impotriva reprezentantilor pulsiunii (ganduri,
imagini, amintiri).
Dupa E. Roudinesco si M. Plon, prin refulare trebuie sa intelegem procesul care vizeaza
mentinerea in inconstient a tuturor ideilor si reprezentarilor legate de pulsiuni si a caror realizare,
producatoare de placere, ar afecta echilibrul functionarii psihice a individului, devenind sursa de
neplacere.
Regresia si procesul psihic prin intermediul caruia un subiect individual sau colectiv se intoarce
la un nivel anterior al dezvoltarii psihice, fie ca este vorba de gandire, sentiment, comportament.
Formatiunea reactionala si atitudine sau comportament opuse ca sens unei dorinte
pulsionale refulate si constituite ca reactie la aceasta (ex. pudoarea care se formeaza ca reactie la
tendintele exibitioniste).
Identificarea cu agresorul si procesul inconstient trait de Eu in momentul in care, urmarind
un scop defensiv, se transforma intr-un aspect al obiectului.
Proiectia si procesul psihic prin care subiectul expulzeaza din sine si localizeaza in afara sa, in
persoane sau lucruri, calitati, dorinte, sentimente care ii apartin, dar pe care nu le cunoaste sau
refuza sa le accepte (Laplanche si Pontalls).
• SIGMUND FREUD
El este considerat parintele psihanalizei.Pregatirea de medic desfasurata le Viena si interesul
pentru nemologie l-au condus pe Freud spre specializarea in tratamentul tulburarilor nervoase. El
a remarcat ca multe simptome nevrotice manifestate de pacientii sai se accentuau mai ales in
legatura cu experientele traumatice recente si mai putin cu complicatiile fizice.
Freud a dezvoltat treptat tratamentul psihanalitic al tulburarilor emotionale si de personalitate,
devenit astazi foarte bine cunoscut de toti specialisti.
Tehnica principala utilizata de el a fost asociatia libera, in care pacientii erau incurajati sa se
relaxeze si sa-si exprime liber gandurile. Scopul asociatiei libere era penetrarea inconstientului,
pentru a releva ganduri, sentimente si motivatii de care pacientul nu fusese comstient pana in
acel moment. Freud a inceput sa-si elaboreze teoria asupra mintii si personalitatii umane inca de
la inceputurile activitatii sale in clinica si a continuat sa o dezvolte de-a lungul intregii sale vieti.
Conceptele centrale ale teoriei lui Freud sunt:
1.Existenta inconstientului, care are ca material amintiri reprimate, care motiveaza si
influenteaza comportamentul si gandurile constiente. Punctul de vedere al lui Freud asupra
inconstientului este, in general, negativ, in sensul ca explica reprimarea unor continuturi ca
urmare a fricii sau durerii pe care acestea le provoaca; astfel ascunderea in inconstient a
amintirilor nedorite ne poate face existenta constienta mai putin dureroasa. Pentru cei mai multi
oameni acesta reprezinta un proces normal de aparare, dar pe unii ii poate conduce la tulburari
psihice.
2.Existenta instinctelor, care motiveaza si regleaza comportamentul uman, inca din copilarie. De
exemlu: Eros ( instinct general al vietii care implica instinctele de conservare a vietii si
impulsurile sexuale ) si Thanatos ( instinctul mortii, care implica impulsurile agresive si
distructive ).
Sursa acestor instincte este energia psihica si cel mai important dintre ele, libido-ul, are o natura
sexuala. Freud considera libido-ul ca o forta care determina oamenii sa puna in practica
comportamente de reproducere a speciei.
Freud considera ca personalitatea cuprinde trei parti majore:
-sinele
-eul
-supraeul
Sinele are o determinare biologica si este partea cea mai primitiva a personalitatii. El reprezinta
impulsurile instinctuale: sexual, agresiv si cele legate de nevoile primare. Sinele opereaza dupa
principiul placerii ( si este in intregime egoist ), comform caruia este cautata placerea si este
evitata durerea. La nou-nascut toate procesele mintale sunt legate de sfera sinelui.
Eul este considerat sfera “executiva” a personalitatii, avand un rol de “manager” in sensul ca
incearca sa echilibreze realitatea mediului cu impulsurile irationale ale eului. Eul se formeaza pe
masura ce copilul se dezvolta si cauta sa se adapteze la cerintele mediului. Eul opereaza dupa
principiul realitatii conform caruia satisfacerea nevoilor este amanata pana la momentul si locul
potrivit.
Supraeul- intre 4 si 6 ani se dezvolta aceasta a treia parte a personalitatii. Reprezinta un cadru
intern, propriu individului, care stabileste ceea ce este “bine” ti ceea ce este “rau” in urma
sanctiunilor morale si restrictiilor de cultura din care face parte.
Teoria psihanalitica sustine ca indivizii cu un supraeu puternic au tendinte accentuate de
culpabilizare, in situatiile care implica o dilema morala; indivizii cu un supraeu mai slab incalca
mai usor regulile.
Freud considera ca aceste trei parti ale personalitatii ( eul, supraeul si sinele ) sunt intr-un
permanent conflict:
-sinele incearca sa obtina gratificarea impulsurilor
-supraeul stabileste standarde morale, uneori foarte inalte si greu de atins
-eul este obligat sa mentina echilibrul intre aceste doua forte opuse si cerintele
exterioare ale realitatii sociale.
Conflictele nerezolvate determina aparitia anxietatii, care se manifesta in:
-vise
-simptome nevrotice
Eul elaboreaza o serie de mecanisme de aparare, care ii permit sa se protejeze impotriva
presiunilor exercitate de sine si supraeu. Mecanismele de aparare sunt strategii inconstiente,
utilizate de individ pentru a se proteja de dureri, anxietate sau vina. Aceste sentimente pot aparea
in urmatoarele situatii:
1.in cazul unui conflict moral ( ex: tentatia de a comite o crima )
2.in cazul unui conlict de impulsuri ( ex: dorinta de a face rau unui adversar )
3.in cazul unei amenintari exterioare
Mecanismele de aparare sunt, probabil, cel mai acceptat aspect al teoriei lui Freud, deoarece sunt
descrise in termeni relativ precisi si beneficiaza de credibilitate intuitiva, bazata pe experienta
personala a multor oameni.
Cateva dintre meacanismele de aparare prezentate de Freud sunt: refularea, negarea, regresia,
substituirea, proiectia.
Freud a identificat trei “niveluri” ale psihicului:
-constientul
-preconstientul
-inconstientul
Termenul “nivel” are aici acceptiunea de masura in care propriile ganduri pot fi disponibile, si nu
de regiune distincta a psihicului.
Constientul- contine gandurile si sentimentele de care un individ isi da seama la un moment dat.
Constientul se manifesta in ego ( eu ) si este organizat in termeni de logica si ratiune. Functia
principala este de a raspunde la realiatea externa, de a evita pericolul si de a mentine un
comportament acceptabil. Anxietatea se poate manifesta atunci cand constientul este dominat de
impulsuri care cauta satisfacerea dorintelor inconstiente.
Preconsientul contine gandurile care nu sunt constiente la un moment dat, dar pot deveni oricand
disponibile pentru sfera constienta. Preconstientul actioneaza ca un fel de filtru, care cenzureaza
dorintele inacceptabile.