Studiu de caz

Tradiționalismul
poetic interbelic
CUPRINS:

• Tradiționalismul-aspecte generale
• Orientări tradiționaliste la începutul secolului al XX-
lea
• Tradiționalism și modernitate în deceniul al III-lea
• Revista „Gândirea”
• Literatura în „Gândirea”
o Adrian Maniu
o Ion Pillat
o Vasile Voiculescu
o Nichifor Crainic
o Tradiționalismul decorativ, euforic, patetic,
elegiac
o Ortodoxiștii
o Tradiționaliștii și ortodoxiștii prin raliere
• Bibliografie
 TRADIȚIONALISMUL
(aspecte generale)

Termenul de tradiţionalism desemnează o direcţie culturală ataşată, uneori

excesiv, de valorile trecutului, privite în opoziţie cu cele ale prezentului.
Atitudinile tradiţionaliste sunt o expresie a mai vechii delimitări dintre „antici”
şi „moderni”, dar şi un rezultat al evoluţiei fireşti a oricărei culturi care păstrează
inevitabil o componentă naţională, accentuată odată cu preocupările romanticilor
pentru folclor şi istorie.
Tradiţionalismul nostru literar, privit în opoziţie cu modernismul, vizează în
primul rând opţiuni legate de tematica abordată, orientată spre: lumea satului
românesc, înţeleasă ca un specific etnic; religia creştin-ortodoxă, care
individualizează spiritual comunitatea românească. În al doilea rând,
tradiţionalismul s-a raportat la formele literare, preferând modelul mai vechi de
versificaţie ritmică.
Se poate face o disociere şi între tradiţionalism şi conservatorism, ultimul
reprezentând refuzul oricărei înnoiri, atât din punctul de vedere al temelor
abordate, cât şi din cel al formelor estetice preferate. Cel mai de seamă
reprezentant al conservatorismului a fost Nicolae Iorga, în jurul căruia, în perioada
interbelică, s-au strâns poeţi fără vocaţie artistică, astfel încât modernismul a
triumfat cu uşurinţă în epocă.
Gândirismul a fost orientarea tradiţionalistă care a prezntat autohtonismul
prin ortodoxism. Denumirea mişcării vine de la revista Gândirea, a cărei activitate
artistică, destul de eclectică şi complexă, a fost un punct de referinţă al perioadei
interbelice.
Gândirea a apărut la Cluj, la 1 mai 1921, la iniţiativa lui Cezar Petrescu,
într-o efervescenţă culturală în care erau implicaţi tineri scriitori ce vor deveni
nume mari ale literaturii noastre: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu.
Cezar Petrescu s-a adresat şi prietenilor săi de la Bucureşti şi de la Iaşi pentru a
colabora la noua revistă, primind manuscrise de la Ion Pilat, Ion Vinea, Victor Ion
Popa, Ionel Teodoreanu, Alexandru Philippide şi de la alţii. Revista nu avea un
program, ci exprima, în articolul Cuvinte pentru drum, dorniţa de a reuni scriitori
din întreaga ţară şi de a oglindi astfel complexitatea fenomenului literar românesc
în poezie, proză, teatru şi în publicistică. Apărută în condiţii grafice deosebite, cu
ilustraţii de Oscar Han şi Atanasie Demian, revista a publicat literatură de calitate,
reprezentând orientări estetice diverse, situate între tradiţionalismul care a asimilat
inovaţii moderniste şi un extremism neosămănătorist, promovat mai ales de Pamfil
Şeicaru. Din octombrie 1922, Gândirea s-a tipărit la Bucureşti şi, din decembrie, la
îndemnul lui Nichifor Crainic, s-a mutat în Capitală şi redacţia. Colaboratorii
revistei se îdreaptă spre o critică etică a literaturii, atacând, de exemplu, romanul
Ion de Liviu Rebreanu.
Gândirismul a aşezat creaţia literară sub semnul ortodoxismului, propunând:
• un tradiţionalism spiritualizat, definit prin religia ortodoxă, care
ar fi esenţa conştiinţei naţionale a românilor
• un antioccidentalism bazat pe ideea că, în cultura autohtonă,
există forţe inconştiente, capabile să se opună unei societăţi a
maşinismului distrugător adus de civilizaţia apuseană
• o rezistenţă împotriva străinilor, acre ar putea altera
spiritualitatea românească păstrată la sate.
Revista şi-a continuat activitatea până în 1944, când încetează să mai apară.
 Trăirismul a fost o mişcare culturală a generaţiei anilor ’30 ai secolului
trecut, care a promovat iraţionalismul mistic şi trăirea plenară, autentică.
Ideologul mişcării a fost profesorul de filosofie Nae Ionescu, promoter al
trăirii în forme extreme, periculoase, singurele care ar oferi o posibilitate de a
depăşi condiţia umană. Era o doctrină a aventurii, a disperării, care a dus la exaltări
ce au apropiat-o de idealurile mişcării de extremă dreaptă a Legiunii Arhanghelului
Mihail şi Gavril. Această grupare a fost legată de revistele Cuvântul , înfiinţată în
1925, şi Criterion , apărută în 1934, ca publicaţie a grupării omonime constituite în
1932 de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petru
Comarnescu, Mihail Polihroniade, Arşavir Acterian şi de alţii. Această mişcare îşi
propunea:
• renaşterea spirituală a României prin credinţa creştină
• un cult al trăirii înţelese ce nelinişte metafizică
• cultivarea unui amestec de antieuropenism şi europenism.
ORIENTĂRI TRADIȚIONALISTE LA ÎNCEPUTUL
SECOLULUI AL XX-LEA

La începutul secolului trecut, se poate vorbi, in cultura românească, despre două

mari orientări tradiţionaliste: sămănătorismul şi poporanismul.
Sămănătorismul a fost o mişcare literară grupată în jurul revistei Sămănătorul,
de la care şi-a luat numele.
Revista a apărut la Bucureşti, în 2 decembrie 1901, sub conducerea lui Alexandru
Vlahuţă şi George Coşbuc, la iniţiativa lui Spiru Haret. În articolul-program se
afirma: simpatia pentru universul rural, văzut ca păstrătorul de tradiţii; întoarcerea
spre trecut şi cultivarea insistentă a acestuia; lupta împotriva elementelor culturale
străine; preferinţa pentru prezentarea idilică a satului românesc; respingerea
civilizaţiei urbane, care generează o dramă a dezrădăcinării.
Chiar din al doilea an al apariţiei sale, Sămănătorul şi-a schimbat conducerea,
preluată de Ilarie Chendi şi Ştefan Octavian Iosif până în 1905, când director a
devenit Nicolae Iorga, considerat principalul ideolog al şcolii. Nicolae Iorga a
cerut o purificare a culturii noastre de orice influenţe străine. Istoricul a părăsit
revista in 1906 şi, în 1910, aceasta îşi va inceta apariţia.
Poporanismul a fost o orientare socială si culturală care pleda pentru
răspândirea culturii în rândul poporului şi s-a constituit în jurul revistei Viaţa
românească, apărute la Iaşi, în 1 martie 1906, din iniţiativa lui Constantin Stere.
Ca doctrină politică, poporanismul a fost teoretizat într-o serie de articole publicate
de Constantin Stere înainte de înfiinţarea revistei, acesta considerând că
dezvoltarea societăţii noastre se va face pe baza obştei ţăraneşti, pentru că
proletariatul nu era pregătit să joace vreun rol social. Constantin Stere punea pe
seama inculturii mizeria maselor ţărăneşti şi afirma obligaţia morală a
intelectualilor de a ridica poporul la lumină.
Ideologul literar al orientării a fost Garabet Ibrăileanu, care a formulat un
program centrat pe categoria specificului naţional. După Garabet Ibrăileanu,
concepţia de viaţă a unui popor determină stilul şi forma creaţiei artistice
individuale. Fiind că în acea perioadă mediul rural era preponderent, criticul
considera că acesta ar fi izvorul specificităţii la noi.
Poporanismul s-a opus sămănătorismului în concepţia literară, cerând:
reflectarea veridică şi nu idilică a vieţii rurale; promovarea unor opere critice
inspirate din realitatea naţională; răspândirea în lumea cultă a simpatiei pentru
ţărani; refuzul eticului în detrimentul esteticului.
Mişcarea poporanistă nu a creat o literatură tipică, scriitorii fiind legaţi mai mult
de publicarea operelor în revista Viaţa românească decât de o ideologie în sine.
 TRADIȚIONALISM ȘI MODERNITATE ÎN
DECENIUL AL III-LEA

O publicație despre care nu se știe azi mare lucru a fost Dacia. Apărută la 23
noiembrie 1918 la București, acest ziar, are ceva din tremurul căutătorilor acestor
vremuri. Directorii ziarului erau Vlahuță și Brătescu-Voinesti. În cadrul acestui
ziar erau doi tineri redactori talentați care vor deveni curând nume de mare
rezonanță: Nechifor Crainic și Al. Busuioceanu. În acest ziar întâlnim cronici
plastice, dramatice, cursive pe teme general-culturale și cronica sau recenzia
literară. Existau câteva articole foarte bune ale lui Crainic, printre care trebuie
amintit “Taranul în artă”, în care poetul proclamă necesitatea reanimării
sămănătorismului. În 1919 el îi închină o cronică lui Blaga, care se numește “Noul
poet : Lucian Blaga” . Acesta va fi actul de început al unei prietenii de peste două
decenii.
Dar “Dacia” nu va rezista mult. Șocul s-a produs o data cu moartea lui
Vlahuță. În memoriile sale, Crainic mărturisea că a plecat de la ziar imediat după
moartea lui Vlahuță, însă a continuat să colaboreze la “Dacia”.
În timp ce redactau rubricile culturale de la “Dacia” , Crainic și
Busuioceanu își asumă și responsabilitatea unei reviste : “Luceafarul”. În artă și în
literatură revista va prezența concepția națională, va căuta să fie o revistă în care
să se reoglindeasca sufletul românesc, creeatia artistică originală a finite noastre
entice. Va urmări și mișcarea literară și artistică din străinătate din acest
punct de vedere. Ei spuneau că imitațiile ieftine și importurile trebuiau înlocuite
cu o producție națională. Noi trebuia să învățam de la popoarele din Apus să
imităm tendința de a fi , în toate manifestările vieții, originali, de a ne inspira în
creațiile superioare din bogăția tezaurului etnic.
Cu siguranță că tradiționalismul și-a organizat cele mai ofensive poziții în
unele dintre publicațiile literare craiovene, cărora li s-a alăturat severineană
“Datina”.
La 15 septembrie 1925 apare revista “Suflet romanesc” care se pronunța
pentru un tradiționalism cumpănit “Tradiționalism, da” , se scria în articolul-
program “Drumul nostru”.
În anul 1927 apare revista “Scrisul românesc ”, care reprosea revistei
“Gandirea” atitudinea echivocă în disputa tradiționalism-modernism, deoarece
aceasta publică “marea minciună care sunt versurile dlor. Blaga și Maniu”. N.I.
Herescu a blamat ortodoxismul, misticismul, valul orientalist, optând pentru
latinitate și spirit critic occidental.
Revista “Datina” apare în ianuarie 1920 la Turnu-Severin. Ea condamnă
poezia de la “Gandirea” și aprobarea entuziastă a normativelor afirmate de Nicolae
Iorga la “Ramuri-Drum drept”. “Datina” ține să se afirme ca fiind o revistă
antimodernista care preferă numai temă și expresia tradiționaliste.
Ziarul “Cuvantul” apare la 6 noiembrie 1924 ca ziar politic independent. El
este scris de următorii redactori și colaboratori: C. Gongopol, Pamfil Șeicaru,
Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, I. Dragu, G. M. Ivanov, P. Costin, P. Levenchi,
Al. Radian, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Vladimir Ionescu, etc. Gazeta are la
început preocupări aproape exclusiv politice, iar mai târziu va relua, în manieră
publicistică, teme obsesive alre revistei “Gandirea”, fiind într-un fel organul
publicistic al acesteia. Dar, “Curentul” se vroia a fi și un factor de influența în
viață literară și artistică a poporului. Din acest motiv, în 25 octombrie 1926 se
inaugurează o pagină intitulată “Cuvantul literar și artistic” Spre sfârșitul anului
1927 când tinerii literați de la “Cuvantul” s-au angajat în ceea ce, atunci, s-a numit
“polemica între generatii”, combatanții “noii generatii” au adresat aici un adevărat
process vechiului sămănătorism și celui postbelic. E apoi de semnalat atitudinea
echilibrată a ziarului față de evenimentul “Manifestul Crinului alb” publicat în
“Gandirea”. Mircea Eliade l-a aprobat, considerandu-l o piesă reprezentativă
pentru orientarea noii generații spre spiritualitate. Pe de altă parte, Mihail
Polihroniade a denunțat “Manifestul Crinului alb” , în care vedea o sfidare adusă
vechii generații de tineri contestatari care nu au avut timp s creeze mai nimic. Nu
au lipsit nici alte luări de atitudine potrivnice a”Manifestului Crinului alb”. Dar
polemica în jurul său, ca și, în general, disputa dintre generații aveau s afie duse și
în alte publicații.
Relaţia tradiţionalism-modernitate nu a cunoscut o aşezare perfect polară
în ecuaţie. Realiatatea e, ca de obicei, mult mai complexă. Punctele de vedere sunt
adesea oscilante, îşi încrucişează sferele sau îşi intretaie trecutul, se contopesc o
clipă pentru a se despărţi brusc fără putinţa reunirii.
Studiind atent publicistica timmpului constatăm cât de puţin potrivite sunt
aici soluţiile manicheiste. În primii ani chiar publicişti, critici sau scriitori care îşi
vor lega apoi numele de militanismul pentru evolutia structurilor, spre o etapă a lor
modernă sunt de o prudenţă controlată. Nu se hazardează dincolo de cadrul dat,
caută punte de reper şi numai după aceea se angajează. Alte publicaţii, precum şi
mentorii lor, ocupă o incomodă poziţie intermediară. Nu pentru a arbitra o dispută,
ci pentru că efectiv credeau în posibilitatea concilierii sau considerau că adevărul
este la mijlocul drumului. Ori pur şi simplu realizau realitatea acestei dispute,
instalându-se de aceea, de asupra ei.

Din sfera poeţilor tradiţionalişti fac parte:

 Adrian Maniu (n. 6 februarie1891, Bucureşti - d. 20 aprilie1968, Bucureşti)
a fost un scriitor român, poet tradiţionalist al epocii interbelice. A fost fratele
pictoriţei, Rodica Maniu şi cumnatul pictorului Samuel Mutzner).

S-a născut la Bucureşti, din părinţi de origine ardeleană. Se înscrie la

Facultatea de Drept (1910), licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti dar nu
profeseaza niciodată după examenul de licenţă. Redactor la Chemarea, Universul,
Dimineaţa şi Adevărul. A făcut parte din primul colegiu director al revistei
Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic. Participa
sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului
la revistele "Insula" (1911), "Simbolul" (1911), "Seara" (1913-1914), "Noua
revista română" (1914). Debutează ca poet simbolist cu volumul "Figurile de
ceară" (1912).

B. Fundoianu alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui

Benjamin Wexler), (n. 15 noiembrie1898, Iaşi - d. 2 octombrie1944, lagărul de
exterminare german KZ Auschwitz-Birkenau, în Polonia) a fost un critic, eseist,
poet şi teoretician literar franco-român, evreu.
B. Fundoianu a debutat în 1914, la 16 ani, în revista de orientare simbolistă şi
modernistăViaţa nouă, editată de Ovid Densuşianu. Este începutul unei susţinute
activităţi de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand
Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula. Citeşte mult, cu fervoare, cu o
receptivitate şi o siguranţă a judecăţii critice ieşită din comun. Impresiile despre
literatura franceză le strânge în volumul de note de lectură Imagini şi cărţi din
Franţa. Este tot atât de interesat de fenomenul cultural şi literar românesc ca şi de
cel european, în special francez. În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar
păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români şi publică constant în revistele
de avangardă din România. Astfel publică în revistele avangardei Integral, Unu,
Contimporanul. De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieţii şi
dedicat "virtual" lui Ion Minulescu, "primul clopotar al revoltei lirice româneşti",
intitulat Privelişti, îi apare în 1930, după plecarea din ţară. A tradus în franceză
versuri din creaţia lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea şi Ion Minulescu.

Aron Cotruş (n. 2 ianuarie1891, Haşag, lângă Sibiu - d. 1 noiembrie1961 La

Mirada, California) a fost un diplomat şi scriitorromân.

A studiat clasele gimnaziale la Blaj, la liceul "Andrei Şaguna" din Braşov şi

Facultatea de Litere din Viena, şi a făcut parte din redacţia ziarelor cu caracter
naţionalist: "Românul" din Arad şi "Gazeta Transilvaniei" din Braşpv, dar a avut şi
colaborări cu reviste de cultură: "Gândirea", "Vremea", "Libertatea" (Orãştie),
"Iconar" (Cernãuţi), etc.

În timpul primului război mondial, a ajuns în Italia, unde a lucrat pe lîngă

Legaţia României din Roma. După terminarea arăzboiului, în 1919, s-a întors în
ţară a devenit ziarist în Arad, membru al Societăţii Scriitorilor Români şi director
la biblioteca Sămănatorul.

Mereu vor exista personalități pro și contra tradiționalismului și această temă

va fi discutată, cum a fost și până acum, de-a lungul anilor și a generațiilor.

REVISTA GÂNDIREA
 Prin 1920 se aflau la Cluj câţiva scriitori, pe atunci tineri : Cezar Petrescu,
Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihăescu, Radu Dragnea. Relaţii amicale îi
legau de Nichifor Crainic, Al. Busuioceanu, Emanoil Bucuţa, V. Voiculescu şi Ion
Pillat. Unii dintre ei lucrau în redacţia ziarului Voinţa, alţii se întâlniseră în
paginile a două publicaţii patronate de Vlahuţă : Luceafărul postbelic (1919—
1920) şi Lamura (1919—1928). Toţi visau să scoată o revistă care să stimuleze în
capitala Ardealului viaţa culturală românească şi să-i dea expresia plenară,
împiedicată atâtea secole, contribuind astfel la consolidarea unităţii naţionale în
sfârşit realizate. Gândirea apare în 1921, sub direcţia lui Cezar Petrescu, mai întâi
ca supliment literar al ziarului Voinţa. Mutându-se la Bucureşti, după un an, revista
îşi sporeşte paginile şi-şi îmbunătăţeşte considerabil aspectul grafic. În fruntea ei
trece acum Nichifor Crainic şi grupului care o întemeiase i se alătură alţi scriitori,
publicişti şi artişti. Printre ei, cei mai constanţi vor fi : Al. Bădăuţă, Vasile Băncilă,
G. Breazul, V. Ciocâlteu, D. Ciurezu, Demian, Alexandru Marcu, Sorin Pavel, Dan
Botta, D. Stăniloaie, Gh. Vrabie, Const. D. Ionescu, Sandu Tudor, N. Crevedia,
Dragoş Protopopescu, Nicolae Roşu, Victor Papilian, Aron Cotruş, G. M. Ivanov,
Ştefan Neniţescu, Pan M. Vizirescu, Toma Vlădescu şi Ovidiu Papadima.
In primii ani, adoptând o atitudine eclectică, Gândirea întreţine relaţii cordiale
şi cu unii scriitori pe care-i va considera curând principalii ei adversari ideologici.
E vorba de Tudor Arghezi, Mihai Ralea şi Ion Vinea, ale căror nume apar scurtă
vreme în sumarele revistei. De asemenea, dintre colaboratorii Gândirii fac parte un
timp G. Că-linescu şi Zaharia Stancu. Amândoi vor ajunge însă curând să atace
linia pe care o va urma publicaţia. Gruparea 1-a socotit ca aparţinând rândurilor
sale şi pe Tudor Vianu, dar, spirit raţionalist şi universalist, acesta s-a situat practic
pe cu totul alte poziţii.
 Nichifor Crainic a scos paralel cu Gândirea şi ziarul Calendarul. Alte două
organe de presă, Cuvântul şi Curentul, sprijineau revista. In coloanele lor scriau
colaboratorii ei, Nae Ionescu şi Pamfil Şeicaru, directorii ziarelor menţionate,
numărându-se de asemenea printre întemeietorii Gândirii. Revista a apărut cu o
scurtă întrerupere (în 1933, când, după asasinarea lui I. G. Duca de către legionari,
a fost suspendată un an) până la 23 august 1944. Pe măsură ce s-a făcut simţită mai
puternic influenţa mişcărilor de dreapta asupra vieţii intelectuale, gruparea s-a
lărgit imprimându-si orientarea si altor publicaţii, ca: Ramuri (1919—1929 ; 1934
—1945, 'l947), Năzuinţa (1922— 1929), Familia (1926—1929 ; 1934—1944),
Darul Vremii (1930), Datina (1930—1932), Secolul (1932), Gând românesc (1933
—1940), Linia dreaptă (1935—1938), Rânduiala (1935, 1937—1938), Sfarmă-
piatră (1935—1942), determinând o întreagă direcţie literară gândiristă.
La început, aceasta s-a rezumat la continuarea liniei Sămănătorului în condiţii
noi, cu o aparatură filozofică mult mai solidă şi cu o ţinută estetică mult superioară.
Din primul număr, „Cronica măruntă", sub semnătura lui Cezar Petrescu, arăta că
noua publicaţie intenţionează să se situeze pe o linie tradiţionalistă. În faţa
„spiritului internaţionalist" al vremii, revista făgăduia să apere „românismul", de
care — după părerea autorului notei — „se lepăda" cu o prea „umanitară
generozitate" literatura epocii.
Mai târziu, în articolul Sensul tradiţiei (An. IX, nr. 1— 2/1929), Nichifor
Crainic recunoştea că Gândirea a pornit de la moştenirea Sămănătorului.
Din programul vechiului curent, poetul Şesurilor natale reţinea două puncte
principale : ideea istorică şi ideea folclorică, puse amândouă exclusiv în slujba
„idealului unionist". Tradiţionalismul propovăduit de N. Iorga i se părea însă a nu
mai răspunde momentului postbelic. „Voind să demonstreze vitalitatea rasei",
literatura sămănătoristă — constata el nu fără dreptate — a fost o „apologie a
instinctelor primare dezlănţuite după tehnica baladelor populare". „Ţăranul
sămănătorist este, de fapt, un erou de baladă acomodat actualităţii. El bea cât zece,
face dragoste cât zece, tâlhăreşte ca haiducii şi are de-a face cu cai de furat şi
crâşmăriţe durdulii pe la hanuri de drumul mare." De asemenea, „descrierea
naturii, a codrului şi a câmpului, în orgii de culori" era destinată a fi „decorul
instinctelor în desfăşurare". „Un duh al pămîntului — sublinia N. Crainic —
ţâşneşte păgân şi frenetic în aceste descrieri autohtone şi sub puterea lui omul
însuşi nu e decât o făptură telurică printre alte făpturi telurice." Rezumarea numai
la latura materială a vieţii neamului ar fi fost — se credea la Gândirea —
slăbiciunea viziunii sămănătoriste. Noua orientare îşi propunea să aducă aici o
completare, scoţând în evidenţă şi rolul factorilor spirituali, între aceştia, credinţa
religioasă ortodoxă ar deţine o prioritate incontestabilă. „Sămănătorul a avut
viziunea magnifică a pământului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii
româneşti" — scria Nichifor Crainic, şi adăuga : „Peste pământul pe care am
învăţat să-l iubim din Sămănătorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al
bisericii ortodoxe".
Gândirismul se defineşte, aşadar, singur drept un tradiţionalism spiritualizat, cu
o bază religioasă. De aceea a fost denumit, uneori, pur şi simplu ortodoxism.
Dacă iniţial gândiriştii s-au rezumat să scoată în evidenţă, adesea nu fără talent
şi subtilitate, particularităţile sufletului naţional, să promoveze în activitatea lor
autohtonismul, cu bune intuiţii poetice, deosebindu-se de sămănătorişti doar prin
tendinţa de a-l căuta pe acesta cât mai înapoi în noaptea istoriei, în rituri şi credinţe
ancestrale, chiar cu reziduuri păgâne (Blaga vorbeşte de „revolta fondului nostru
nelatin", de un „subconştient barbar" al ethosului românesc (Gândirea, An. I, nr.
10/1921), curând, ei îşi vor defini o orientare proprie.
Cercul Sburătorul şi grupările de avangardă porneau de la poziţii care acordau,
în filozofia culturii, civilizaţiei materiale rolul hotărâtor. Grupul de la Gândirea
aşeza, dimpotrivă, accentul principal pe „spirit". Tezele lor, ideologii revistei le
împrumutau din teoriile care, opunând cultura civilizaţiei, căpătau în epoca
imperialismului o mereu mai largă răspândire. Inspirându-se din Chamberlain şi
Spengler, gândiriştii erau înclinaţi să-şi reprezinte toată istoria noastră modernă ca
o luptă a geniului autohton rural cu formele de viaţă „neorganice" orăşeneşti,
împrumutate din Apus. După ei, între spiritualitatea lumii civilizate, dominată de
„pozitivismul ştiinţific", şi sufletul poporului român, caracterizat printr-o „tinereţe
primitivă", printr-o „simţire fragedă, aproape copilărească", ar exista o completă
ruptură. Revoluţionarii secolului al XlX-lea ne-ar fi „falsificat" modul de viaţă
„autohton".
Gândirea se situa, astfel, pe o veche linie, care, de la Maiorescu la Iorga şi de la
junimism la sămănătorism, şi-a îndreptat focul criticii împotriva civilizaţiei
româneşti cu tot ce implica ea, socotind-o o „formă fără fond", fiindcă n-a ieşit
dintr-o dezvoltare organică şi nu răspunde cerinţelor imanente si imboldurilor
„fireşti" ale „sufletului naţional".
Gruparea prelua întreg arsenalul teoretic al unei asemenea adversităţi, dar îi
radicaliza caracterul şi îi dădea o platformă iraţionalistă şi spiritualistă. La aceasta,
cercurile intelectuale, a căror mentalitate revista o reflecta, se simţeau îndemnate
tocmai din cauza neputinţei de a găsi altfel un răspuns contradicţiei tot mai
evidente dintre aspiraţiile lor şi realitatea obiectivă. Încă din primii ani, Gândirea
face o largă publicitate iraţionalismului filozofic. În paginile ei, se vorbeşte cu
admiraţie de Nietzsche, Strindberg, Spengler şi Merejkovski. Cu numărul 12/1930,
Gândirea îşi sărbătorea 10 ani de existenţă, începând tipărirea studiului Eonul
dogmatic. Autorului său, Lucian Blaga, i se părea a întrevedea conturându-se o
nouă şi mare epocă iraţionalistă în cultură. „Dogma" ar fi în cadrul acesteia
expresia unui mod de gândire original, propriu — după credinţa filozofului —
ultimelor teorii din fizică şi biologie : relativismului einsteinian, mecanicii
cuantice, principiului entelehiei etc. Ştiinţele — susţinea el — sunt tot mai mult
„contaminate" de „mit", de „analogie", de „magie" şi „simbol". Afirmaţiile lui
Blaga reflectă o întreagă orientare intelectuală, care defineşte practic o bună parte
din activitatea grupării şi-i imprimă nota distinctă. Numeroase articole şi eseuri
tind să dea tuturor aspectelor vieţii o interpretare spiritualistă. G. M. Ivanov
contestă însemnătatea revoluţiilor de ordin economico-social. Importantă i se pare
instaurarea celei de-a „treia dictaturi", nici „burgheză", nici „marxistă", ci
„spirituală", a crucii. Petre Marcu Balş se ocupă în patru numere ale revistei de
„mistica statului", Stelian Mateescu de „metafizica laică şi metafizica sfinţilor". Et-
nicul e şi el spiritualizat. Numărul Gândirii din ianuarie 1923 (nr. 11—12) aduce
articolul lui N. Crainic Iisus în ţara mea. Aici se formulează ideea că religiozitatea
constituie o componentă fundamentală a popoarelor agricole, „care aruncă
sămîâţa în brazdele pământului şi nădejdea în norii văzduhului". Pe postulatul de
mai sus, N. Crainic îşi întemeiază cerinţa ca operele de cultură româneşti, spre a
exprima cu adevărat ethosul naţional, să includă neapărat în substanţa lor ideea
creştină. Lucrul e spus fără ocolişuri : „lipsind aluatul gândului religios din
frământarea intelectualităţii noastre, arta românească nu înfăţişează încă pro-
funzimile de umbră şi piscurile de soare ale marilor creaţii" . Etnicismul iniţial
sămănătorist al grupării capătă o coloratură spiritualistă. Pe de altă parte,
misticismul creştin tinde să se autohtonizeze. Gândirismul nu-şi propune să
promoveze o cultură străbătută pur şi simplu de învăţătura evanghelică. N. Crainic
vorbeşte de un anume Iisus, de Iisus „din ţara lui". Pe acesta şi-l închipuie
rostindu-şi parabolele, zămislite parcă în cuprinsul vieţii „de la noi", având sub
ochi „un plugar semănând ţarina, o stână ciobănească, un năvodar dunărean, ori o
podgorie din zona dealurilor". E preconizată, deci, o etnicizare a religiozităţii
creştine în conformitate cu sufletul naţional. în preferinţele lui ar intra „nu Iisus de
pe Golgotha, ci Iisus din staulul vitelor, nu Iisus din Ghetsimani, ci Iisus din Cana
Galileii, nu Iisus din pustia ispititoare, ci Iisus din Parabola semănătorului, nu
Iisus retezând încâlcitele subtilităţi ale rasei cărturarilor şi fariseilor, ci Iisus din
mijlocul oamenilor naturii, simpli, sănătoşi şi buni ca ea."
Devine, totodată, sensibilă şi aplecarea de a privi primitivitatea ca terenul cel
mai propice afirmării spiritualismului şi etnicismului. Masa rurală, stăpânită de
credinţe mistico-religioase şi păstrătoare a datinelor străvechi, e opusă
muncitorimii cu vederi înaintate în numele autenticii culturi autohtone. „De la
aceasta — scria Gândirea — singure se exclud minorităţile industriale aplecate
spre internaţionalism." (Politică şi ortodoxie, Gîndirea, An. III, nr. 5/1923). E
semnificativ faptul că pentru susţinerea unor asemenea teze revista îi invoca pe C.
Rădulescu-Motru şi N. Iorga. Poziţiile de raliere le căuta, aşadar, în direcţia
conservatorismului şi naţionalismului chiar cu riscul unilateralizării ideilor pe care
le-au profesat ambii gânditori citaţi. Pentru N. Crainic, poporul român, cu un suflet
rural primitiv, ar sta în faţa istoriei ca Parsifal, „bloc de forţe inconştiente", „rupt
din sălbăticia naturii", întruchipare a „puterii elementare", înaintea porţilor
castelului Montsalvat. De o parte l-ar aştepta „cetatea sfântului Potir în primejdie",
de cealaltă „grădinile fermecate ale lui Klingsor , civilizaţia occidentală". Oroarea
de formele vieţii sociale evoluate, apusene, îi determina pe ideologii grupării să
prezinte creştinismul răsăritean ca mai aproape de firea poporului român, ca mai
local, mai intim adaptat obiceiurilor şi credinţelor populare. „Cultura noastră
istorică s-a dezvoltat din biserică, aceasta se ştie — scria N. Crainic. Dar însăşi
cultura populară — insista el, folclorul, arta plastică, muzica, înţelepciunea
proverbului, moravurile — e străbătută de duhul creator al cultului ortodox şi al
concepţiei bizantine. Bizantinismul îşi dizolvă elementele caracteristice până în
structura intimă a creaţiei populare." (Sensul tradiţiei, Gândirea, An. IX, nr. 1—
2/1929.) Apăsând pe această contopire a fondului etnic cu ortodoxia, gândiriştii
ajungeau până la afirmaţii de-a dreptul ilare. După ei substanţa bisericii răsăritene
s-ar fi „dizolvat" „în adâncul poporului", „încreştinându-i" nu numai fiinţa, ci şi
uneltele şi vitele, cu care lucrează, ba chiar şi „pământul pe care trăieşte". Accentul
răspicat pus pe ortodoxism ţinea de conservatorismul gândirist. În legătura cu
răsăritul, gruparea vedea simbolul izolării seculare a societăţii româneşti de
formele mai evoluate ale vieţii. Bizantinismul îi apărea, astfel, ca ,,o putere de di-
ferenţiere şi de rezistenţă a mentalităţii patriarhale, a geniului autohton faţă de
curentul civilizaţiei europene". „A fost un moment în vremea marelui război —
scria N. Crainic — când cele două mentalităţi s-au găsit duşmăneşte faţă în faţă şi
s-au izbit de moarte : Mărăşeştii. Soldaţii noştri, cu echipament improvizat, l-au
azvârlit, au prins arma ca pe o bâtă ciobănească şi s-au năpustit, goi şi ţărani,
asupra maşinismului ucigaş al civilizaţiei."
În faza sa spiritualistă, gruparea a urmat incontestabil şi un impuls, explicabil
istoriceşte. Ea se simţea chemată să reziste tăvălugului sub care civilizaţia
mecanizată burgheză tindea să strivească tradiţiile culturale naţionale, o întreagă
existenţă desfăşurată după anumite tipare străvechi, distrugându-i legătura intimă
milenară cu natura. A funcţionat şi o nevoie, iarăşi îndreptăţită, de a căuta spe-
cificului culturii româneşti temeiuri mai adinei şi expresii cu o valoare universală.
Lucian Blaga a depus îndeosebi o astfel de strădanie nobilă, încercând să-i
familiarizeze pe cititorii revistei cu ceea ce s-a numit „filozofia stilului".
Preconizând ca mijloc de cercetare a viului „tipologicul", „fizionomicul", ea era
preocupată să descopere principii unificatoare prezente în oricare din manifestările
umane. Acestea din urmă erau socotite, toate, după concepţiile
„Lebensphilosophiei" germane forme ale „trăirii". Teoreticienii „stilului" făceau
din „morfologie" metoda lor preferată. Nietzsche văzuse întreaga cultură elină ca o
pendulare între două tipuri : apolinicul şi dionisiacul : v. Die Geburt der Tragödie
oder Griechentum und Pessimismus (Naşterea tragediei sau sufletul grec şi
pesimismul). Pe urmele sale, Dilthey şi Simmel s-au ocupat de lărgirea în alte
direcţii a unor asemenea structurări spiritualiste. Cele mai îndepărtate fapte
omeneşti erau aduse astfel la un singur numitor stilistic. Aceste apropieri căpătau o
expresie frenetică la Spengler, prezentat de Blaga în Gândirea încă din 1921 drept
un „Copernic al istoriei". Profetul „prăbuşirii Occidentului" nu ezita să declare că
„între calculul diferenţial şi principiul dinastic din timpul lui Ludovic al XIV-lea,
între structura polisului antic şi geometria euclidiană, între perspectiva spaţială şi
pictura în ulei din Apus, cucerirea spaţiului prin calea ferată, telefonul, armele de
foc, între muzica instrumentală contemporană şi sistemul economic bazat pe credit
există o profundă conexiune de forme" (Der Untergang des Abendlandes —
Declinul Occidentului). Unitatea s-ar realiza într-o ordine metafizică şi ar rezulta
dintr-o anumită reprezentare a spaţiului, apriorică, pe care ar avea-o orice cultură.
Spengler distinge mai multe asemenea organizări stilistice de-a lungul istoriei.
Una, dictată de o figurare a spaţiului ca alcătuit din corpuri pline, materiale,
limitate şi palpabile, ar defini sufletul culturii antice elino-romane, numită de el
„apolinică". Alta, imprimată de obsesia spaţiului infinit tridimensional, ar aparţine
culturii „faustice", occidental-europene. În sfîrşit, o a treia, proprie culturii
„magice", adică arabo-islamice, ar pleca de la imaginea spaţiului-boltă. Pentru
clădirea acestor speculaţii, Spengler ridică analogia la rangul unei categorii
supreme filozofice, deschizându-i iraţionalismului o bază nelimitată de
desfăşurare, în primul rând, legitimând nişte apropieri aparente, nu atât dovedite,
cât sugerate şi acordându-le abuziv caracterul de adevăruri : calculul diferenţial şi
catedralele gotice ar avea, de pildă, comun sentimentul infinitului ; geometria
euclidiană, arta statuară greacă, la fel cu polisul antic, s-ar înrudi printr-o
reprezentare concretă, mărginită, volumetrică a spaţiului. Se vede imediat că
asemenea afirmaţii sunt mai mult metafore, izbutite câteodată, pentru că fac
asocieri nelipsite de o anumită legitimare, dar nu constatări riguroase. Discutabilă
rămâne apoi în special pretenţia lor de a explica apariţia şi dezvoltarea culturilor.
Finalitatea spiritualistă a analogiilor spengleriene iese îndată la iveală când se
observă că ideea de stil aşază pe aceeaşi treaptă fenomene cu caractere foarte
diferite, cauze şi efecte, urmărind eliminarea oricărui determinism material. Nu
feudalismul a creat arta gotică, epopeea cavalerească şi scolastica medievală, ci,
alături şi deopotrivă cu acestea, el nu e decât unul din produsele sufletului faustic
în epoca „primăverii" sale. Nu tipul relaţiilor de producţie determină formele
suprastructurale, ci cultura şi-ar făuri, o dată cu artele, ştiinţele, religiile şi
sistemele filozofice, organizările económico-politice proprii, în funcţie de „forma"
care o defineşte, de evoluţia ei interioară „organică".
Pe de altă parte, un profund relativism apărea fatal în asemenea construcţii. De
vreme ce diversele creaţii spirituale sunt doar expresia sufletului unei anumite
culturi, nu mai poate fi vorba de valori obiective şi universale. Nu există o
matematică, proclamă Spengler, ci matematici diferite, valabile fiecare în sine şi
fără nici o legătură între ele, pentru că însăşi ideea de număr e deosebită la greci, la
arabi sau la europeni. Revine aici, uşor detectabilă, oroarea de generalitate şi
necesitate obiectivă, refugiul în particularism, iluzia sustragerii prin el din imperiul
legităţii. Blaga va pune în circulaţie la noi o „teorie a stilului" asemănătoare cu cea
a lui Spengler, prezentând însă anumite completări deosebite. Ea e expusă în
Trilogia culturii : Orizont şi stil (1935), Spaţiul mioritic (1936), Geneza metaforei
şi sensul culturii (1937). Filozoful român nu vede ca Frobenius şi Spengler o
singură determinantă interioară a stilului („reprezentarea particulară a spaţiului"),
ci mai multe. Faptele culturale ar fi modelate, după el, conform unui anume tipar
iniţial, aprioric, de nişte factori inconştienţi, care ar constitui aşa-numitele „coor-
donate" interioare ale tuturor creaţiilor spirituale omeneşti. „Orizontului spaţial" i
s-ar adăoga „orizontul temporal", „accentul axiologic", „atitudinea faţă de
destin" şi, în sfârşit, „năzuinţa formativă". Toţi aceşti factori inconştienţi principali,
completaţi cu alţii secundari, închipuie laolaltă — după Blaga — o matrice
stilistică. Elementele ei sunt eterogene şi relativ autonome, putând varia după timp
şi loc, dar în funcţie de o mecanică a lor interioară, misterioasă şi alcătuind „o
garnitură" de categorii apriorice, inconştiente. Acestea ar modela după un tipar
prefigurator toate creaţiile spirituale ale unui popor, înscriindu-le peste voinţa
indivizilor în stilul culturii respective. Teoriei i se aduce şi o completare
metafizică. Modelările stilistice apriorice n-ar fi decât expresia „cenzurii
transcendente" prin care „Marele Anonim", adică Dumnezeu, l-ar împiedica pe om
să aibă vreodată o reprezentare integral adecvată a realităţii, o revelaţie a
„misterelor" vieţii, şi să submineze astfel supremaţia demiurgică a „centrului vital
unic".
Asemenea speculaţii rămân, oricâte constatări adevărate şi ispititoare ar conţine,
arbitrare, fiindcă se bazează pe simple analogii fără temeiuri solide ştiinţifice. O
sumară confruntare cu faptele aşază sub semnul întrebării ambiţiile generalizatoare
ale apropierilor stabilite : grecii nu concepeau ideea de infinit, dar au formulat
postulatul lui Euclid ; inzii manifestă un sentiment „catabazic" (negativ) faţă de
existenţă, dar se numără printre popoarele cele mai prolifice din lume ; cultura
iudaică se mişcă într-un „timp havuz", adică proiectat înspre viitor, dar ea a ima-
ginat legenda izgonirii din paradis ; sufletul germanic e atras de „modul
individualizant", dar s-a împăcat cu formele cele mai extreme ale uniformizării
militariste prusace ş.a.m.d. În ciuda observaţiilor subtile şi nu o dată pătrunzătoare,
de la care pornesc, construcţiile lui Blaga prezintă, fireşte, o egală şubrezenie
metodologică şi atunci când încearcă să stabilească factorii configurativi ai ethosu-
lui românesc. Ce coordonate stilistice ar avea acesta ? în primul rând, ca orizont
spaţial inconştient, „plaiul", adică succesiunea infinită „deal-vale", cadrul
„ondulat", „mioritic", prezent în „ritmul suitor şi coborâtor al doinei", în aşezările
săteşti, nedispuse „în front înlănţuit", ci în „distanţări regulate", chemate parcă
prin „intervalul verde al ogrăzilor şi grădinilor să marcheze nişte silabe nearticulate
între case", în arhitectura fără extensiune, nici în plan ca la slavi, nici în înălţime ca
la naţiile apusene, în metrica populară „legănată" ş.a.m.d. Poporul român ar fi,
după Blaga, profund solidar cu peisajul său interior. Caracteristic îi este un
sentiment al destinului trăit tot ca o ondulare, ca o alternanţă de suişuri şi
coborâşuri, „ca o înaintare într-o patrie siderală, unde se urmează ritmic dealurile
încrederii şi văile resignării". Despre orizontul temporal al românului, Blaga nu
vorbeşte prea explicit, crede însă că poporul nostru a fost stăpânit de tendinţa unui
adevărat „boicot" al istoriei, din care s-a retras într-o viaţă “anistorică de tip
organic”. Caracterizarea introduce aici o categorie nouă, a spiritualităţii creştine
ortodoxe. Ea ar diferi de ceacatolică şi protestantă printr-o aderenţă deosebită la
organic (biserica, simplă comunitate de indivizi şi nu suprastat, graiurile naţionale
acceptate în oficierea slujbei religioase, credinţele populare respectate,
misionarismul şi prozelitismul, dispreţuite ca forţări ale firescului) şi printr-o
“perspecitvă sofianică” (ideea că “transcendentul coboară”, că dumnezeirea se
revarsă permanent asupra întregii făpturi, că între lume şi tatăl ceresc ar exista un
factor intermediar — „sofia", înţelepciunea divină — care, descinzând din veşnicie
în vremelnicie, se face vizibilă şi se imprimă materiei, iluminând-o). Creaţiile
româneşti ar purta pecetea unor asemenea determinante interioare. „Organicul" s-ar
vădi într-un fel de contopire cu natura. „La noi — scrie Blaga — casele şi
bisericile cresc şi dispar, dispar şi cresc ca spicul secerat, ca grâul semănat, ca
frunza care, căzând, a lăsat în locul ei latenţa altei frunze." „Sofianicul" s-ar
manifesta printr-o „sanctificare" a „naturii". „Mioriţa — zice Blaga — transformă
peisajul înconjurător în biserică." Mitologia populară românească ar fi plină de
credinţe sofianice, ca : „pământul transparent", „grâul cristoforic", „cerul megieş"
etc. Cât priveşte năzuinţa formativă a poporului nostru, Blaga socoteşte că aceasta
s-ar îndrepta de preferinţă către formele geometrice şi „stihiale", într-un chip
„organic atenuat". Matricei stilistice autohtone, filozoful îi adaugă „o invincibilă
dragoste de pitoresc", „un foarte vădit simţ al măsurii şi al întregului", precum şi
tendinţa de a pune tuturor determinărilor în realizare „o anumită surdină", „o
discreţie" pronunţată (v. Spaţiul mioritic, 1936). Nu li se poate contesta acestor
afirmaţii o intuiţie reală a câtorva particularităţi cu adevărat proprii culturii
româneşti. Admirabilul poet, care a fost Blaga, a avut mereu foarte intim şi
profund reprezentarea vie a individualităţii artei noastre populare şi a ştiut să o
sugereze cu rară fineţe, lărgind considerabil cadrul problemei, refuzând să lase în
afara ei notele inefabile. Inacceptabile nu sunt constatările, de multe ori judicioase,
ci eforturile de a explica metafizic fenomenul stilistic. Caracterizarea ilustrează
modul cum, până la urmă, fondul etnic e definit ca un factor misterios, scos de sub
determinările istorico-sociale, legat de o „fatalitate", de un „destin" prescris
fiecărui popor. „Cochilia naţională" se umple în reprezentările acestea cu un „duh"
tainic, originar. „Tradiţia noastră — scrie Blaga — e de natură [...] invizibilă ; ea
nu permite decât o formulare metaforică sau metafizică. Tradiţia noastră e [...]
atemporală, ea se confundă cu potentele stilistice creatoare, neistovite, magnifice
ca în prima zi. Tradiţia noastră e matricea stilistică în stare binecuvântată ca stratul
mumelor."
Susţinută de nu puţine forţe scriitoriceşti majore (Blaga, Pillat, Adrian Maniu, V.
Voiculeseu ş.a.), Gândirea a izbutit, totuşi, graţie acestei direcţii imprimate
năzuinţelor ei, peste absolutizările teoretice şi îngustările ortodoxiste, să impună un
stil în stare a da efectiv expresie spiritualităţii naţionale, şi nu pitorescului ieftin. La
concretizarea eforturilor cu o asemenea ţintă a contribuit considerabil şi grafica lui
Demian.
În vignetele cu care artistul a ilustrat ani de-a rândul Gândirea, se poate distinge
chiar evoluţia grupării spre o viziune spiritualizată a specificităţii naţionale. Iniţial,
desenele prezentau scene rustice, păstori cântând din fluier, ţărănci tinere jucând,
băieţi şi fete în vie la cules etc. Motivele apăreau străbătute de un senzualism cu
urme păgâne. Bucolismul acesta românesc, stilizat, se mulţumea să sugereze cu
fineţe un fond primitiv tracic. Îndărătul flăcăiaşilor cu preocupări muzicale şi al
fetelor de la ţară oare se scăldau, al bătrânilor adunaţi în jurul ulcelelor de vin, al
horelor şi ritualurilor campestre, liniile tindeau să cheme imagini mitologice, fauni
aplecaţi pe nai, nimfe zbenguindu-se, satiri bărboşi urmărindu-le cu ochi dornici.
De prin 1925, însă, motivele şi stilul vignetelor se schimbă. În fundalul scenelor se
ivesc turle de biserici. Intervin îngeri cu snopi de grâu în braţe, sau sunând din
trâmbiţe cereşti. Desenele înfăţişează călugări migălind în chilii asupra unui text
sacru, boieri cuvioşi asistând la procesiuni religioase, domniţe întinzând cu mişcări
sfioase hrană porumbelului sfânt în podul palmei. Gesturile capătă înţepenirea
hieratică a icoanelor bizantine, figurile — trăsăturile lor extatice, nepământene, dar
şi o naivitate cuceritoare de scrijilituri populare. Universul lui Demian dobândeşte
un tainic aer mitic. O atmosferă de basm învăluie actele cotidiene. Flăcăi trec,
călărind într-o costumaţie de baladă şi însoţiţi de păsări care zboară protectoare
deasupra lor ; zidari pe schele înalţă ziduri de mânăstiri — ca meşterul Manole.
Găinuşi fermecate şi flori cu chip omenesc răsar de sub peniţa inspirată a artistului,
scoţând la iveală un întreg fond sufletesc popular.
Dar această fază spiritualistă, care înregistrase numeroase realizări, avea să se
transforme treptat în cu totul altceva. începând de prin 1928—1929, o dată cu
semnele prevestitoare ale marii crize economice şi pe măsură ce mişcările de
dreapta se dezvoltă în Europa, ca şi în ţara noastră, grupul Gândirii va porni să-şi
exteriorizeze preocupări mai profane, dezlănţuind o ofensivă violentă împotriva
democraţiei. Aceasta o va face tocmai sub steagul spiritualismului şi
iraţionalismului, ca şi al naţionalismului de coloratură etnicistă.
Fenomenul e caracteristic tendinţelor fascizante. Ele sunt acelea care s-au
străduit în mod demagogic să dea instaurării regimurilor dictatoriale aspectul unei
revoluţii. Pentru aceasta afişau o falsă atitudine anticapitalistă, menită să înşele
masele şi să le câştige adeziunea, speculând aversiunea lor faţă de aşezările
burgheze.
În climatul spiritualist, iraţionalist şi etnicist pe care Gândirea îl cultivase, mulţi
dintre colaboratorii ei se vor lăsa prinşi uşor de o asemenea manevră. Golite de
conţinutul lor social-concret, prezentate ca produse ale unui „spirit" abstract şi
străin de un misterios fond ancestral etnic, realităţile lumii burgheze sunt supuse
unor atacuri aprige. Efectele sufleteşti schiloditoare ale maşinismului, acţiunea
strivitoare exercitată de marile centre urbane asupra individului, tirania banului,
incapacitatea regimurilor parlamentare de a traduce în faptă voinţa mulţimilor,
caracterul birocratic al statului, imoralitatea partidelor politice, descompunerea
moravurilor, a artei şi literaturii, toate sunt denunţate ca fenomene de degradare,
proprii ordinii capitaliste. O asemenea critică acerbă era de natură să câştige nu
puţine conştiinţe care înregistrau cu sinceră revoltă calamităţile sistemului. Dar
cine cercetează lucrurile mai cu atenţie constată că atacul se fereşte să atingă
substratul de clasă al ordinii denunţate, adică regimul proprietăţii. Cauza răului e
atribuită unui „spirit burghez", mercantil, egoist, mărginit, introdus artificial în
formele „organice", „tradiţionale" de viaţă ale poporului român. Sub forma aceasta
abstractă, gândirismul găsea posibilitatea să afişeze o îndârjire anticapitalistă, care
nu ameninţa însă în nici un fel bazele orânduirii existente. Noţiunea vagă de „spirit
burghez" putea fi, în schimb, uşor identificată cu orice se opunea ţelurilor
reacţiunii. Raţionalismul, pozitivismul, scientismul, încrederea în progres,
democratismul erau înfăţişate la Gândirea ca expresii ale unei mentalităţi
detestabile, prin care s-ar manifesta practic „răul veacului".
Ideea aceasta începe a fi repetată cu tot mai multă stăruinţă, în numărul din 1928,
revista tipărea Manifestul crinului alb, pe care Mihai Ralea îl califica în Viaţa ro-
mânească drept o explozie de „rasputinism" cultural şi despre ai cărui semnatari
(Sorin Pavel, Ion Nestor şi Petre Marcu Bals), N. Crainic spunea că se găsesc la
Gândirea „acasă", deoarece convingerile lor coincid în mare parte cu convingerile
grupării. Textul conţinea un rechizitoriu furibund făcut „bătrânilor" în numele
„tinerei generaţii". Manevra, despre care am vorbit, apărea imediat. O ploaie de
injurii acoperea, de la început, pe profitorii războiului, pe aceia care transformaseră
„austeritatea victoriei" într-un „chef uriaş". Diatriba folosea o frazeologie
antiburgheză, evocînd „banchetul neronian", unde, „încoronaţi cu trandafiri roşii
pătaţi de vărsături vinete", reprezentanţii vechii generaţii „se amuzau",
prelungind, surzi la „cântecul muncii organizate", epoca antebelică „de aur şi
fecale". Dar acuzaţiile, sugerând răspunderea oligarhiei din fruntea ţării pentru
situaţia dezastruoasă în care se găsea România înaintea marii crize economice, se
fereau să examineze problemele sub aspectul lor economico-social. Opoziţia se
făcea nu în numele unui antagonism de clasă, ci al deosebirii între „două spirite",
cel „tineresc" şi cel „bătrânesc". „Noua generaţie" se prezenta ca exponenta
„pasiunii ideale", a „optimismului frenetic", a „intuiţiei", „elanului" şi „extazului",
a „credinţei în Dumnezeu". De pe această platformă mistică, tot ce amintea măcar
de faza progresistă a gândirii burgheze şi devenise acum un element incomodant
pentru ideologia ultrareacţionară a claselor ştăpânitoare, adică încrederea în ştiinţă,
concepţia materialistă,, ideea evoluţionismului, simpatia pentru progres, era de-
clarat vetust, prăfuit, fals, străin de „spiritul" vremurilor noi. Reprezentanţilor
mentalităţii perimate, detestate de spiritul „tineresc", li se reproşa că „au crezut
ferm în ideea umanitară, în drepturile eterne ale omului, aşa cum le-a prescris
iluminismul revoluţiei de la 1789". „Cu Dumnezeu, cu misterul, cu infinitul, cu
soarta omului şi a cosmosului au isprăvit-o dintr-o dată." De aceea ne-au cerut „să
ne concurăm în tehnică, şosele, closete, civilizaţie şi luptă împotriva
analfabetismului cu toate ţărişoarele balcanice şi, dacă se poate, cu Belgia sau
Danemarca", au militat pentru „renumita dreptate socială" ş.a.m.d. Cum se vede
tactica era de a amesteca elemente ideologice burgheze dintr-o fază progresistă şi
democratică a clasei cu păcatele ei reale vechi şi actuale (utilitarism îngust,
ipocrizie, mărginire, lipsă de entuziasm, „jemanfişism", „timorare" etc), de a le
descalifica pe primele prin imaginea ultimelor, de a lichida astfel moştenirea
ideilor revoluţiei de la 1789 şi, la noi, ale paşoptismului.
Gândirea va defini astfel în cultura românească o linie a spiritului „critic",
„sceptic", „steril", împotriva căruia îşi va dezlănţui focul. Filiaţiei dizolvante i s-ar
opune alta, „constructivă", continuată de promotorii ortodoxismului. Opoziţia va
folosi aceeaşi metodă de descalificare întâlnită în Manifestul crinului alb.
Dezgustul firesc pentru un întreg sistem de valori, pe care burghezia le-a
compromis, alterându-le natura ideală şi subordonându-le interesele ei înguste de
clasă, ajungea să fie absolutizat, ridicat la rangul de categorie spirituală. Nevoia de
a sparge nişte cadre mintale devenite stânjenitoare prin optimismul lor naiv
scientist era transformată în furie iconoclastă împotriva tuturor atributelor raţiunii.
Exerciţiul lor ar trăda sterilitatea.
Un curent e critic: junimism, caragialism, poporanism, zarifopolomanie. Altul e
creator : Kogălniceanu, Eminescu, Bărnuţiu, Iorga, Pârvan, Motru, Gândirea. Un
curent e ateu, uscat şi zâmbitor, celălalt poartă blestemul neliniştii lăuntrice şi
fiorul religios." (Pârvan si filozofia statului, Gândirea, An. VIII, nr. 4/1928.)
Atacurile împotriva expresiilor ideologice ale democratismului burghez vizau, în
ultimă instanţă, socialismul. Gândiriştii se simţeau împinşi să exorcizeze,
înspăimântaţi, îndărătul raţionalismului şi pozitivismului scientist, marxismul ca o
ascunsă prezenţă demonică. Democraţia burgheză era criticată de la dreapta, pentru
că nu se dovedea destul de reacţionară, pentru că nu izbutea să stăvilească lupta
proletariatului. De pe aceeaşi platformă spiritualistă şi recurgând la aceeaşi
abstractizare demagogică a noţiunilor, gândirismul realiza turul de forţă al
identificării capitalismului cu socialismul. Incă din 1923—1924, G. M.
Ivanov, în articolele citate (Altă dictatură şi Europa fără cruce), prezentase,
inspirându-se din Merejkovski, revoluţiile burgheze şi proletare ca având practic o
esenţă comună materialistă, opusă idealismului creştin. Nichifor Crainic relua în
1931 teza, dându-i formularea apocaliptică pe care o vor adopta şi alţi ideologi ai
dreptei. Programului de afirmare a spiritualităţii româneşti i se imprima un
caracter mesianic, până la urmă cu o egală finalitate. Blaga îi prevenise pe toţi acei
care îşi propuneau să discute particularităţile stilistice ale culturilor împotriva
erorii grave de a introduce într-o asemenea problemă ierarhizări sau exclusivisme
fatale. Chiar în Gândirea el scria : „Când ideea de rasă se împerechează în chip ne-
norocit cu o sensibilitate stilistică rigidă, se produce fenomenul dizgraţios şi
mătăhălos căruia îi dăm numele de «mesianism rasist»" (Despre rasă ca stil,
Gândirea, An. XI, nr. 2/1932). Concluziile filozofului erau categorice : „Atitudinea
pretenţioasă în formă, primejdioasă, pe cât de naivă în esenţă, a mesianismului
rasist — care în ultimele sale consecinţe teoretice şi practice propagă în ascuns sau
pe faţă imperialismul spiritual, fizic şi economic al unei singure rase — nu e prin
nimic justificată". Respectul tuturor formelor de manifestare a omenescului
constituie o condiţie indispensabilă de dezvoltare pentru orice cultură, şi Blaga
adăuga la sfârşitul consideraţiilor sale recomandarea : „Să fim noi înşine sub
stelele noastre şi să îngăduim celorlalţi să fie şi ei — tot ei înşişi — sub stelele lor".
Spaţiul mioritic se încheia, astfel, cu un avertisment lucid şi drastic împotriva
îngâmfării naţionaliste. Ridiculizând „iluminările caraghioase" şi „grimazele jalnic
lipsite de duhul autoironiei" ale aspiranţilor la supremaţie asupra altor popoare în
numele etnicismului, filozoful scria : „De la o vreme «mantia mesianică»- pare o
haină de confecţie, care nu împrumută o prea frumoasă figură nici măcar
popoarelor cu putere de inducţiune mondială. Până acum nici un popor nu a
devenit mare, pornind de la un program mesianic."
Ignorând astfel de distincţii capitale, mulţi dintre gândirişti se vor grăbi însă,
după 1930, să imprime autohtonismului grupării o coloratură rasistă, in Sensul
tradiţiei, N. Crainic va da etnicităţii o întrepretare conformă cu formula germană
Blut und Boden (Sânge şi pământ). Semnificativ e că determinantele acestea
biogeologice căpătau numai în aparenţă un aspect fizic, material. Fondul lor
rămânea practic mistic, iraţionalist, pentru că altfel cum a arătat ştiinţa, nu spuneau
nimic din ceea ce voia să demonstreze prin ele rasismul. N. Crainic nu va vorbi,
prin urmare, despre teritoriul geografic propriu-zis şi despre datele antropologice
ale neamului, ci despre mitul sângelui, graiului şi pământului. Ce alcătuia, aşadar,
după ideologul gândirismului tradiţia ? Ceea ce — spunea el — se transmite. In
primul rând „sângele". Caracterizarea acestuia era făcută sub forma mistică
amintită, ca mitul „tinereţii fără bătrâneţe" din basmele noastre. In mod asemănător
apăreau definiţi şi alţi factori etnici : graiul, menit, după cum sângele „transmite
viaţa", să transmită „gândul", „sufletul" ; pământul, „suportul fluxului perpetuu al
lucrurilor", fundul peste care se agită marea sângelui şi a graiului, adică poporul
românesc". În sfârşit, li se adăuga ortodoxismul. „El — zicea N. Crainic — e
tradiţia eternă a spiritului, care în ordinea omenească se suprapune tradiţiei
autohtone." Că orice realitate istorică dispărea în reprezentarea mistică a
specificităţii naţionale se vede şi din afirmaţiile următoare : „nu există un păgânism
românesc anterior creştinismului românesc — scria N. Crainic. Noi nu ne-am
botezat ca slavii, ca bulgarii, ca ungurii sau ca germanii, ci ne-am născut creştini !"
(Spiritualitate şi românism, Ortodoxie şi etnocraţie, 1937.) Intr-o astfel de re-
prezentare, istoria n-ar fi decât împlinirea unor imperative secrete, inconştiente,
care stăpânesc sufletul popoarelor. Visurile de supremaţie se justifică printr-o
fatalitate cosmică şi indivizii trebuie să li se supună.
Gândirismul va ajunge, aşadar, pe de-o parte, sâ-şi transforme primitivismul
arhaico-rural şi critica făcută din perspectiva lui civilizaţiei în atac deschis
împotriva democraţiei şi în susţinere a regimurilor de stat totalitare, pe de altă
parte, să împingă autohtonismul tradiţionalist către un naţionalism etnicist foarte
strâns înrudit cu rasismul. Astfel se va îndrepta spre sinteza ideologică reacţionară
de care avea nevoie fascismul. Orientarea grupării, în această ultimă fază, o va
dovedi cu prisosinţă. Gândirea îşi va manifesta deschis simpatia pentru Italia
mussoliniană, Germania hitleristă şi mişcarea legionară din România, într-o termi-
nologie apocaliptică foarte caracteristică evoluţiei tradiţionalismului ortodoxist la
noi. Vorbind de prăbuşirea „turnului babilonic", clădit pe „temeliile şubrede ale
raţiunii", de o „criză ontologică" a umanităţii şi de instaurarea unei „ordini noi" în
locul „harababurii democratice", revista începe să discute astfel de teme anunţate
programatic pe copertă : Rasismul (2/1935), Misiunea românească (2/1936),
Creştinismul şi fascismul (3/1937), Etica naţionalismului (9/1937), Sărăcia
spirituală a evreilor (10/1937), Ortodoxia şi latinitatea (4/1937), Naţionalismul şi
teologia (8/1939), Omul mussolinian (9/1939), Revoluţia legionară (8/1940),
Aliaţii lui Adolf Hitler (7/1941), Colaboratorii lui Cristos (10/1942).
Sub ultima sa înfăţişare, gândirismul s-a identificat într-atât cu ideologia
vârfurilor reacţionare din ţara noastră, încât a ajuns la un gen de limbaj
încrâncenat, neaoşizat până la saturaţie, găunos şi delirant, care a constituit însuşi
stilul de exprimare oficial al propagandei regimului legionaro-antonescian.
Abundă, astfel, în paginile revistei, ca în marşurile „Gărzii de fier" şi în
proclamaţiile mareşalului, „prăpăstiile de vremelnicie", „catapetesmele de peste
veac", „iezerii carpatini", „poruncile sângelui", „dârzeniile valahe" ş.a.m.d. Cei
mai mulţi dintre scriitorii care făcuseră parte din grupul Gândirii şi-i
împrumutaseră prestigiul lor în prima perioadă de activitate (Lucian Blaga, Adrian
Maniu, Ion Pillat, Gib Mihăescu, Cezar Petrescu, Emanoil Bucuţa) au refuzat să-l
urmeze pe acest drum. Destui însă (Aron Cotruş, Dragoş Protopopescu, Nicolae
Roşu, Radu Gyr, Toma Vlădescu şi alţii) au dat spectacolul întristător al slujirii
barbariei fasciste cu entuziasm şi zel. Ortodoxismul nu i-a împiedicat să propage
ura şi dezlănţuirea instinctelor sanguinare. Acesta, de altfel, s-a dovedit a fi fost
pentru ei mai mult un mijloc subordonat altor ţeluri, foarte pământeşti. Că este aşa,
o dovedesc interpretările elastice şi diferite pe care le-a căpătat la Gândirea creşti-
nismul răsăritean, în decursul vremii. Când revista urmărea să opună civilizaţiei,
cultura ; formelor de viaţă moderne, orăşeneşti, europenizate, pe cele arhaico-
rurale şi să scoată elementul etnic de sub orice determinări materiale, istorico-
sociale, el era „spiritualitate" pură, „nepământeană". Spre deosebire de
catolicism, ziceau gândiriştii, ortodoxia a dispreţuit întotdeauna puterea lumească
şi n-a luptat decât pentru „imperiul ceresc". „Greşelile Romei — se preciza — n-au
fost greşelile Bizanţului." Când a trecut la propagarea făţişă a fascismului, revista a
părăsit senin aceste distincţii. Italia mussoliniană era elogiată pentru că a ştiut să
folosească înclinaţiile etatiste ale catolicismului, tendinţele lui imperiale. După ce a
susţinut ani de-a rândul îndreptarea noastră către Orient, Gândirea ridica în slăvi
„Roma eternă". Mai greu i-a venit să împace ortodoxia cu rasismul hitlerist. Acesta
era — cum se ştie — anticreştin, socotind religia lui Iisus, bazată pe ideea
umilinţei si păcatului, ca incompatibilă cu spiritul „nordic", „arian", care s-ar
caracteriza prin cultul onoarei şi eroismului. „Herrenvolk"-ul („poporul de
stăpâni") german — susţineau doctrinarii nazismului — s-a simţit întotdeauna
străin de asemenea principii morale. Cine se umileşte — afirma Alfred Rosenberg
— n-are sentimentul onoarei şi cine se recunoaşte păcătos nu poate fi erou.
Creştinismul e o religie semită, de origine iudaică şi aparţine unei rase degenerate.
Faptul că popoarele sudice, latine, au adoptat-o arată că şi ele au o egală obârşie
inferioară. Pentru a evita concluziile acestor teorii, care creau serioase dificultăţi
naţionalismului etnicist românesc, gândiriştii se arătau gata să găsească ortodoxiei
alte atribute.
Anticreştinismul hitlerist s-ar datora, de fapt — pretindeau ei — ciocnirii
spiritului de independenţă germanic cu tendinţele centralizatoare ale
catolicismului. Roma papală prin apetenţele ei pentru puterea lumească a stârnit un
fals conflict între Nord şi Sud. De aici s-a născut şi protestantismul, care n-ar fi
decât un „creştinism germanizat". Prin accentul pus pe libertatea individului, el
intră la rândul său în contradicţie cu instinctul de solidaritate etnică, pentru că duce
la disoluţia naţiunii şi la „anarhia democratică". Cu totul alta ar fi fost situaţia, se
susţinea la Gândirea, dacă germanii ar fi întâlnit în istoria lor „forma
creştinismului pur şi adevărat — ortodoxia". Pentru ea — preciza N. Crainic —
„rasa şi naţionalitatea sunt date ale existenţei naturale, pe care libertatea
principiului spiritual nu le stânjeneşte. În Răsărit, de la începutul erei creştine,
naţionalitatea şi credinţa apar în conlucrare armonioasă, în fuziune organică,
asemenea sufletului şi trupului în aceeaşi fiinţă." (Rasă şi religiune, în Gândirea,
An. XV, nr. 2/1935.)
Punându-se accent pe „organicitatea ortodoxiei", pe capacitatea ei de a se
adapta fondului etnic al diferitelor popoare, se ajungea la un ultim artificiu de un
inimaginabil caracter degradant. Spiritualismul religios creştin şi răsăritean era
declarat perfect compatibil cu ţelurile monstruoase ale hitlerismului !
Gândirea a năzuit să anime nu un curent literar, ci o întreagă mişcare culturală.
Gruparea a ţinut să-şi imprime o direcţie şi în filozofia, şi în arta românească. Celei
dintâi îi cerea, prin Vasile Băncilă, o „autohtonizare", care ar rezulta din
prelucrarea credinţelor religioase arhaice şi naive ale poporului.
Gândirea a căutat să cultive în muzică o orientare către motivele cântecelor
rituale şi de cult, ţintind astfel să-i „elibereze" pe compozitorii români — cum
spunea — de „tutela estetismului abstract şi europenizat a maestrului George
Enescu" (N. Crainic, Sensul tradiţiei). În plastică, s-a străduit să demonstreze că
arta noastră populară, spiritualizând natura, exprimând-o printr-un „echivalent geo-
metric", traduce o năzuinţă religioasă de depăşire a „existenţei corporale", de avânt
către „lumea unde nu este durere, nici întristare, nici suspin", înrudându-se deci
intim cu „iconografia stilizată, hieratică, bizantină".
 În ciuda dorinţei de a îmbrăţişa întreaga sferă a culturii, gândiriştii s-au ocupat
totuşi mai mult de literatură. Lucrul acesta l-au şi teoretizat. Radu Dragnea, de
exemplu, arăta că „literatura este arta care s-a potrivit mai bine popoarelor
ortodoxe, tot aşa precum protestantismului i-a corespuns mai bine muzica, iar
catolicismului arhitectura şi artele plastice" (Spiritul românesc creator, Gândirea,
An. VII, nr. 5/1927). Argumentul invocat era pe linia grupării, în primul rând, se
spunea: „literatura n-ar comporta cu necesitate un anumit grad de civilizaţie ca alte
arte". În al doilea rând, cuvântul ar avea „prestigiul mistic al logosului evanghelic",
care se „dispensează" de „interpretarea savantă", ca şi de „exprimarea în linii,
culori şi sunete".
Pe tărâmul tradiţiilor literare, gândirismul a procedat la o unilateralizare
sistematică şi deformantă a trecutului, cu scopul de a demonstra că programul său
este o continuare şi o dezvoltare a tot ce crease mai valoros poporul nostru până
atunci. Literatura populară, înainte de toate, era prezentată ca o expresie a
fatalismului tracic şi a misticismului ortodox. Gândirea s-a interesat mai ales de
folclorul aflat într-o legătură nemijlocită cu cultul religios, cu credinţele
superstiţioase sau cu practicile magice. Literatura trecutului era supusă unei
operaţii asemănătoare. Din Petru Movilă, autorul Mărturisirii ortodoxe, gândiriştii
făceau o figură egală cu a lui Luther sau Calvin (Radu Dragnea, Spiritul românesc
creator). Cantemir, Kogălniceanu, Hasdeu ajungeau să fie transformaţi, printr-o
interpretare abuzivă, în înaintaşi ai „gândirismului". Nicolae Bălcescu, înflăcăratul
democrat-revoluţionar, devenea doctrinarul „misiunii evanghelice româneşti", al
„mesianismului naţional", al „regenerării neamului" prin „sacrificiu" (N.
Crainic, N. Bălcescu, Puncte cardinale în haos). Pe George Coşbuc, exponentul
revoltei ţărăneşti, revista îl prezenta drept „poetul rasei noastre". Eminescu era
pentru exegeţii lui gândirişti nu numai ideologul naţionalismului etnocratic, ci şi
precursorul misticismului religios răsăritean, deoarece, prin „personalismul" şi
„transcendentismul" său, el nu a fost „nici buddist", „nici panteist", „nici kantian",
ci „în spiritul bisericii creştine, creştin, ortodox şi platonician în sensul demiurgic"
(Radu Dragnea, Spiritualitatea lui Eminescu, Gândirea, An. IX, nr. 11/1929).
Aceste interpretări aveau un caracter atât de grotesc şi contrar realităţii, încât Tudor
Vianu a intervenit, chiar în corpul revistei, spre a le demonstra absurditatea (v.
Luceafărul, în Gândirea, An. IX, nr. 12/1929). Drept premergători imediaţi ai
liniei ei, Gândirea îi socotea pe N. Iorga, pe Octavian Goga, pe Vasile Pârvan,
cărora le-a şi închinat numere omagiale. Dar şi acestor figuri de seamă ale culturii
noastre li se înfăţişau ideile într-un mod tendenţios şi deformant.
În contemporaneitate, revendicând moştenirea Sămănătorului, Gândirea prelua,
cum am spus, şi adversităţile literare ale grupărilor tradiţionaliste. Direcţia
„Sburătorului" va deveni astfel ţinta atacurilor ei înverşunate încă din 1926, anul în
care Eugen Lovinescu îşi va publica Istoria civilizaţiei române moderne. Teza
„sincronizării" noastre cu Apusul va fi denunţată drept un atentat împotriva
specificului naţional iar susţinătorul ei prezentat drept un corupător al tinerelor
generaţii româneşti, teoreticianul „maimuţei imitatoare" (N. Crainic, A doua n-
atârnare, în Gândirea, An. VI, nr. 1/1926). Orientării cercului i se reproşa
ignorarea faptului că „civilizaţia e tehnica vieţii materiale a omenirii", pe când
„tehnica vieţii sufleteşti" o constituie „cultura unui neam — acel fel de a fi, de a
gândi şi a simţi, de a vorbi şi de a se închina, de a nădăjdui şi chiar de a muri. E o
cristalizare elaborată în curs de veacuri şi de milenii, încercată prin flăcările şi prin
torentele istoriei, determinată într-un fel şi nu într-altul de fatalitatea lăuntrică a
sângelui şi a credinţei, a rasei şi a religiei. [...] Civilizaţia uniformizează ; cultura
diferenţiază. [...] Maşina e valabilă pretutindeni. Ea se poate fabrica în serie.
Gioconda e unică, nerepetabilă."
„O cultură naţională numai într-atât are valoare şi prestigiu încât izbuteşte să aducă
un gust al ei, un parfum, un timbru deosebit în ansamblul celorlalte culturi
naţionale. Dacă în civilizaţia materială imitaţia e necesitate, în cultură ea înseamnă
moartea spirituală a unui neam."
Nu pot fi tăgăduite şi efectele salutare pe care le-a avut această rezistenţă la
ideea „imitaţiei integrale", cu atât mai mult cu cât Gândirea n-a refuzat, ca
Sămănătorul, să ia cunoştinţă de realizările literaturii şi artei europene moderne.
Revista a relevat pentru întâia oară publicului românesc lirica unor poeţi ca Fr.
Jammes, Claudel sau Rilke şi n-a ignorat nici pictura, nici teatrul expresionist
german. Afirmarea originalităţii naţionale în creaţiile spirituale n-a imaginat-o (mai
ales la început), rămânând străină complet de curentele filozofice şi artistice ale
veacului.
Interesul scăzut al grupării lovinesciene faţă de specificitatea actului cultural
Gândirea a combătut-o, nu fără o anumită raţiune, dar cu dese alunecări, care o
împingeau pe poziţiile exclusivismului etnicist şi ale ororii primitiviste de
civilizaţie. „Neaderenţa la sufletul naţional" devenea acuzaţia cea mai frecventă
adusă în paginile revistei partizanilor sincronismului.

La Sburătorul, Gândirea vedea adunate elemente cu origine etnică străină,

„iudaice" sau „iudaizate". Cenaclul lovinescian era învinuit, totodată, şi de
„estetism imoralist", dar nu pentru că literatura lui fugea de „angajarea" socială şi
de atitudinile etice manifeste, ci pentru că n-avea aspiraţii mistico-religioase şi nu
simţea chemarea mesianismului naţionalist. Gândirea pretindea că recunoaşte
autonomia artei. O admitea însă numai sub raportul tehnicii creaţiei, adică al
mijloacelor de exprimare, aşa cum a înţeles-o de-a lungul veacurilor Biserica.
Frumosul, după doctrina ortodoxă, e strălucirea înţelepciunii divine revărsate
asupra lumii... Dionisie Areopagitul deriva numele grecesc al noţiunii Kalos din
verbul kaleo — „eu chem". „Divina dragoste a frumuseţii transcendente" — scria
N. Crainic — reluând aici vechi concepţii gnostice şi neoplatoniciene, prelucrate
de diferiţi apologeţi moderni ai ortodoxiei, ca Bulgakov şi Florenski, e astfel nu
numai un reflex de strălucire a luminii de sus peste lume, dar şi un apel, o chemare,
o atracţie permanentă a lucrurilor către „obârşia lor comună de dincolo de timp şi
spaţiu" (Sensul teologic al frumosului, în Gândirea, An XII, nr. 9—11/1932). În
creaţiile lor culturale, oamenii şi-ar proiecta, deci, aspiraţia lor de contopire cu
principiul dumnezeiesc din care descind. Ele ar fi străbătute de ceea ce N. Crainic
numea „nostalgia paradisului", echivalentul creştin al amintirii lumii arhetipurilor
platoniciene. Opera de artă, ca produs cultural, s-ar naşte din acest impuls
metafizic. Rupt de aspiraţia sa intimă religioasă, scrisul — afirmau gândiriştii — se
prăbuşeşte în imoralism. Autonomismul estetic profesat de cenaclul lovinescian,
nerezumându-se la mijloacele creaţiei literare, ci extinzându-se asupra însuşi
rostului ei, o transformă în „pornografie freudistă". Desfăcut de legăturile cu
transcendentul, uitându-şi destinul „de dincolo de lume", „pipernicit ca într-o
carceră, în condiţiile de timp şi spaţiu terestru", artistul degenerează. Obiectul lui
încetează să mai fie „omul spiritual" şi devine „omul de la brâu în jos". Deviza
“l’art pour l’art”, N. Crainic o considera inspirată de .ideologia libertara a
Revoluţiei Franceze" şi vinovată de „exaltarea amorului liber", „divinizarea cocotei
în poezie", de „monopolul înspăimântător al adulterului în roman şi în piesele de
teatru", de „ironizarea caustică şi batiocorirea perversă a tot ce e sacru în religie şi
în patrie", de propagarea „filozofiei demonice a pederastiei care umple cărţile lui
André Gide si ale lui Marcel Proust". Estetismul psihologist al literaturii cultivate
la „Sburătorul" şi accentul pus de acesta pe viaţa erotică erau — cum se vede —
combătute tot în numele moralismului creştin. Distincţia operată între tehnica
artistică (expresie) si imboldul intim al creaţiei (inspiraţie) îngăduiau Gândirii să
accepte şi formule estetice noi, nerefuzându-le dreptul la existenţă.
Orientarea grupărilor avangardiste, revista o combătea, dar, încă o dată, pentru
că i se părea a decurge dintr-,,un materialism ce reprezintă ultima fază a decadenţei
în cultura modernă" şi tinde să refacă figura omenească distrusă de impresionism
„după modelul mecanic al maşinii", luând „civilizaţia", „tehnica mecanică" drept
„criteriul viziunii omului". Gândirismul nu respingea abstracţionismul
expresionist, „năzuinţa formativă elementarizantă", „stihială", cum o numea Blaga,
cu condiţia să aibă o aspiraţie către „absolut". Asimilată cu stilizarea transcendentă
a iconografiei bizantine, o asemenea viziune a lumii era considerată proprie artei
noastre populare. Activitatea grupărilor avangardiste trezea la Gândirea o violentă
ostilitate pentru irespectul total pe care îl arăta valorilor tradiţionale şi mai ales
formelor instituţionale religioase. În gustul pentru subversiune al dadaismului sau
suprarealismului, revista i se părea a descoperi ecourile „bolşevismului" pe plan
cultural. Literatura şi arta, promovate la Contimporanul şi la Unu, n-ar traduce,
astfel, altceva decât „negativismul ateist" modern, animat de pornirea „demonică"
a caricaturizării „arhetipului frumuseţii", a batjocurii „binelui şi adevărului",
„împotriva cărora se găseşte în stare de revoltă" (Nostalgia paradisului). Gândirea
s-a situat, cum era de aşteptat, în raporturi şi mai ascuţite de adversitate cu grupul
Vieţii româneşti. O vreme, lupta dusă de publicaţia ieşeană împotriva imitaţiei şi
pentru afirmarea specificului naţional în literatură a ascuns contradicţiile între
orientările celor două reviste, care au păstrat relaţii amabile, împrumutându-şi unii
colaboratori (Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Damian Stănoiu, Adrian Maniu, Al.
O. Teodoreanu, D. Ciurezu, V. Ciocâlteu). Curând, însă, deosebirile de poziţii au
ieşit la iveală. În Viaţa românească, Gândirea vedea personificate democraţia,
raţionalismul şi pozitivismul ştiinţific, opus misticismului, spiritul critic, cu care nu
se putea împăca fanatismul religios şi naţionalist, concepţia materialistă ostilă
speculaţiilor metafizice, tendenţionismul social în artă ş.a.m.d. Cum s-a văzut,
aceste poziţii erau denunţate de reprezentanţii ortodoxismului ca expresia unei
întregi linii „dizolvante" în cultura noastră. Ei vorbeau fără să-şi ascundă dispreţul
de programul postbelic al Vieţii româneşti: „Europenism, democraţie, raţionalism,
adică «să facem băi, şosele şi closete !»... Băi pentru europenişti, şosele pentru
democraţi (ca să culeagă voturile), closete pentru raţionalişti. Program de
gospodari moldoveni !... Dar poate fi baia, şoseaua şi closetul ideal unei generaţii
care îşi caută sensul spiritual al vieţii ?" (Răspunsuri, în Gândirea, An. X, nr. 8—
9/1930).
Până şi interesul arătat de Ibrăileanu sau Ralea „specificităţii naţionale" va
ajunge, pe măsură ce adversităţile se vor înteţi, să nu mai găsească la Gândirea nici
o stimă. Notiţele polemice din revistă îl calificau simplă curiozitate de „intelectuali
ieşeni", formaţi la şcoala „boemei franceze", „marxismului" şi „inteligenţei ruse",
sau, „cu alte cuvinte, a cabaretului, tribunei şi tavernei nihiliste", gust al
pitorescului, şi nu „teren al unei lupte în sprijinul exaltării dinamismului etnic".
Tendenţionismul social al literaturii promovate de Viaţa românească trezea în
special printre gândirişti o neascunsă aversiune. Semnificativ e că gruparea ieşeană
era atacată tocmai pentru influenţele exercitate asupra acesteia de ideologia clasei
muncitoare. Pe Ibrăileanu şi Ralea gândiriştii îi socoteau urmaşii lui Gherea, care
săvârşise „contrabanda de idei ateiste ale materialismului istoric" în cultura
românească (N. Crainic, Tineretul şi creştinismul, în Gândirea, An. XII, nr.
3/1933). Aşa-zisul „spirit critic moldovenesc — scria Radu Dragnea — de când n-
a mai mers mână în mână cu spiritul creator, ca în epoca lui Kogălniceanu şi a
«Junimii», a fost, de fapt, reacţiunea anarhismului neromânesc împotriva
Munteniei, care a dizolvat pe rând curentele de provenienţă rusească din Moldova"
(Veşnic şi universal, Gândirea, An. XII, nr. 3/1933). Şi, vorbind de Viaţa
românească, adăuga : „Poporanismul a fost o alcătuire hibridă: socialism mascat
de semănătorism în urma biruinţei acestuia".
Cum s-au concretizat poziţiile gândirismului în creaţia literară, pe care revista şi
publicaţiile aflate sub influenţa ei ideologică au încurajat-o ? Lirica şi-a găsit în
climatul lor două direcţii prielnice de dezvoltare. Prima a fost, cum arăta Blaga, a
afirmării unei „sensibilităţi metafizice". La Gândirea a întâlnit mai cu seamă
înţelegere poezia străbătută de fiorul religios, sau pur şi simplu înclinată a se
interoga asupra raporturilor omului cu forţele cosmice şi asupra rosturilor lui în
univers. Blaga, înaintea tuturor, a izbutit ca nimeni altul să exprime prin lirica sa o
nelinişte chinuitoare a spiritului în faţa misterelor firii.
Adrian Maniu, Ion Pillat, V. Voiculescu, Nichifor Crainic au adus, la rândul lor,
în poezia pe care au practicat-o, sentimentul unei dimensiuni transcendentale a
lumii. Ei au căutat să-l concretizeze în viziuni extatice, stăpânite, nu o dată, de
tulburătoare aspiraţii spre înălţări sufleteşti.
N. Crainic spunea că artei îi trebuie „mit şi mister" „ca să poată birui
vicisitudinile prozaismului modern şi să poată elibera sufletul în veşnicie şi
nemărginire", iar „climatul metafizic", „religios", mai mult ca oricare altul, era
chemat să salveze arta „din dezordinea, din rătăcirea şi din pipernicirea" vieţii
contemporane, oferindu-i viziunea „cerului creştin", populat de îngeri şi de oameni
îndumnezeiţi, adică de „forme finite ce închid în ele infinitul" (Nostalgia
paradisului). Blaga şi Adrian Maniu, însă, n-au ascultat neapărat această
recomandare. Peisajul mitic al poeziei lor a preferat „cerului creştin" câmpul cre-
dinţelor obscure, al practicilor magice şi „eresurilor"" populare. Revista a avut —
aşa cum preciza Blaga — şi o „stângă" care nu s-a mulţumit să se mişte în
„ogaşele'' stricte ale ortodoxiei şi mai neliniştită, mai chinuită de îndoieli, şi-a
îndreptat, sub privirile „mustrătoare" ale directorului, curiozitatea spre aceste zone
enigmatice.
Setea autentică de absolut se conjuga în lirica gîndi-ristă cu o dispoziţie la
stilizarea lumii, mai ales acolo unde problematizarea universului întâlnea
interdicţiile dogmei ortodoxe. „Transcendentul care coboară" devenea formula în
virtutea căreia vieţii i se împrumutau o blândeţe şi o împăcare celeste, un
„serafism" de icoană.
Totodată, arta stăpânită de „nostalgia paradisului" nu era chemată — după N.
Crainic — să oglindească pur şi simplu trăsăturile sufleteşti ale neamului, ci să dea
imaginea lor idealizată, prezentându-le „într-o lumină de frumuseţe suprafirească"
(N. Crainic, Spiritid autohton, în Gândirea, An. XVII, nr. 4/1938). Aici ideea
arhetipurilor platoniciene se grefa pe mesianismul etnicist : Coşbuc era considerat
„poetul rasei noastre", pentru că a făcut din fetele de la ţară „zâne", din flăcăi
„semizei", din satul ardelean „o lume de basm", şi din peisajul românesc „paradisul
însuşi".
Întruparea frumuseţii sofianice, a „ecumenieităţii" creştine în tiparele etnicului
implica apoi primitivitatea ca un compliment fatal, fiindcă numai ea — exista
convingerea la Gândirea — era deschisă cu adevărat dreptei credinţe.
În poemele sale cu „îngeri", V. Voiculescu îşi va imagina, prin urmare, pe
mesagerii divini îndeplinind muncile câmpeneşti, făcând de strajă la poartă,
culegând grâul, tăind cu securi pădurile, minând vacile satului sau îngrijind
prisăcile. Ion Pillat va descrie scene rustice, care o vor înfăţişa pe Maica Domnului
stând în pridvor şi împletind năvoade pescăreşti, pe Dumnezeu şi pe Iisus în inte-
riorul unei case de ţară din Muscel vorbind de rodul viei, pe magi sub chipul a trei
ciobani care şi-au lăsat turmele să pască pe Bucegi şi au plecat după stea. Adrian
Maniu va împrumuta voit tablourilor sale stângăcia icoanelor naive populare.
Sandu Tudor va compune cântări duhovniceşti urmând tipicul riguros al literaturii
cultice.
Acestor forme de spiritualizare a motivelor autohtone prin imprumutarea
reprezentărilor sufletului copilăros popular nu le lipsea candoarea, şi ea s-a
comunicat cu rezultate fericite multor poezii de Adrian Maniu, Ion Pillat, V.
Voiculescu, Nichifor Crainic sau Paul Sterian.
 Transformarea ideii intr-un procedeu a trezit insatisfacţie spiritelor profunde,
care doreau să facă sensibilă o viziune originală românească la diapazonul marii
lirici. De aceea chiar Blaga, printre primii, va ironiza producţiile izvorâte dintr-o
astfel de aplicare doar decorativă a principiului etnico-ortodoxist în artă, scriind :
„avem poeţi de talent [...] pentru care fuga în Egipt s-a petrecut pe Argeş în jos. Nu
găsiţi că acest zel etnografic poate să ducă la rezultate de o factură cam facilă şi că
ar putea să compromită definitiv naţionalizarea artei româneşti, dorită cu deopo-
trivă căldură de toţi ? Problema raportului dintre etnografie şi artă trebuie să se
pună mai serios puţin, altfel riscăm să ne cotropească tablourile cu arhangheli în
cojoace de ciobani găurite în spate pentru întinderea aripilor şi versurile în care
Dumnezeu se încruntă cu bunătatea balcanică a unui boier român..." (Ferestre
colorate).
A doua direcţie urmată de poezia gândiristă a fost în mod surprinzător spre o
lirică tocmai opusă spiritualizării existenţei. Teluricul, elementarul îşi cereau aici
dreptul la afirmare. A luat, astfel, naştere o poezie a sevelor pământului, a vigorilor
şi asprimilor. Aron Cotruş i-a dat o expresie puternică, făcând să vorbească prin ea
un fond răzvrătit de veche îndârjire iobagă. D. Ciurezu, V. Ciocâlteu, Radu Gyr
ş.a. au asociat-o unei exaltări a vieţii „haiduceşti", cheltuită în explozii vitale.
Propriu îi este acestei lirici mai ales un naturism, care-şi căuta în elementaritatea
rurală şi regionalismul ostentativ (extins chiar şi asupra limbajului) nota
diferenţială. Tot acest vitalism primar, uneori nu fără o anumită prospeţime şi forţă,
a luat însă în evoluţia ideologică a grupării de mai târziu o formă încrâncenată şi
nefericită.
Deşi a combătut cu vehemenţă modernismul Sburătorului şi al grupărilor
avangardiste, Gândirea a acceptat „poezia nouă" nesperiindu-se de violentarea
coerenţei imagistice, de obscurizarea expresiei, de extinderea arcului metaforei
peste limitele observaţiei comune într-o logică a subiectivităţii artistului, sau de
sfărâmarea prozodiei clasice, cu condiţia ca toate acestea să se mărginească la
expresie şi să fie subordonate concepţiilor grupării. Revista a publicat versuri de
Minulescu, fiindcă aveau un conţinut religios, şi l-a aplaudat pe Ion Barbu pentru
că tânjea să atingă un plan al existenţei salvat din contingent. Ion Pillat şi Adrian
Maniu au adaptat motivele poeziei simboliste la peisajul autohton, iar Lucian
Blaga a utilizat mijloacele liricii expresioniste spre a prevesti în viziuni
apocaliptice prăbuşirea apropiată a veacului maşinilor.
În ciuda programului tradiţionalist, lirica grupării a dovedit o remarcabilă
facultate de a-şi asimila în mod propriu experienţele poetice noi. De aceea a reuşit
să rămână, ca vibraţie şi expresie, în consonanţă cu epoca, ba chiar să-i traducă
foarte dramatic nu o dată neliniştile. Ion Pillat, Adrian Maniu, V. Voiculescu şi mai
ales Lucian Blaga au fost poeţi dotaţi cu o mare sensibilitate şi o neobişnuită putere
imaginativă. Climatul Gândirii le-a configurat, desigur, un anumit câmp de
preocupări. Pornind însă de la câteva contradicţii reale, pe care sub forme fie şi
mistificate gruparea se simţea îndemnată să le scoată totuşi în evidenţă,
îndepărtarea civilizaţiei moderne de natură, înstrăinarea omului în lumea capitalistă
de forţele originare ale existenţei, prăbuşirea tehnicii într-o tiranie uniformizantă
etc. şi bazându-se pe o experienţă proprie de viaţă, s-au ridicat de cele mai multe
ori la un lirism intens, cu o adâncă rezonanţă umană.
În proză, Gândirea afirma că militează pentru un „realism integral". Modelul
dat era Dostoievski, pe care revista îl considera autorul creştin prin excelenţă şi
căruia i-a consacrat numeroase comentarii. Ele plecau de la modul cum genialul
romancier rus a ştiut să releve dialectica sentimentelor umane, să creeze personaje
„sfinţi" şi „demoni" în acelaşi timp. Pentru Gândirea, „revoluţia" literară înfăptuită
de Dostoievski era abolirea tipologiei, zugrăvirea universalului direct prin
individual, fără intermediul claselor sau categoriilor sociale, după principiul creştin
că „omenia este perfecţionarea oricui şi a tuturora în contact cu spiritul sfânt"
(Radu Dragnea, Veşnic şi universal).
Proza din paginile Gândirii, chiar dacă a suferit influenţa ideologică a grupării,
a păstrat adesea puternice accente realiste şi o incontestabilă virulenţă critică.
Aceasta e în primul rând adevărat pentru Mateiu Caragiale şi Gib Mihăeseu, apoi
pentru Cezar Petrescu, care, pe lângă diferite bucăţi, şi-a publicat în paginile
revistei fragmente masive din romanul Întunecare. În opera ultimului, optica
gândiristă se întrezăreşte oarecum. O trădează mai ales pesimismul cu care
romancierul priveşte efectele civilizaţiei şi progresului. Cărţile lui aduc însă o
întinsă observaţie critică asupra vieţii sociale româneşti, în manieră cam
jurnalistică — ce e drept — dar de loc neglijabilă.
În dramaturgie, gruparea şi-a făcut simţită prezenţa prin piesele cu care Blaga a
căutat să scoată la lumină fondul autohton tracic al poporului nostru (Zamolxe,
1921), să ridice la valori simbolice, rezumative pentru întreg ethosul românesc,
eresurile populare (Tulburarea apelor, 1923 ; învierea, 1925 ; Meşterul Manole,
1927 ; Avram Iancu, 1934 ; Arca lui Noe, 1944) sau să ilustreze superioritatea
organicităţii ortodoxiei asupra expansionismului catolic (Cruciada copiilor, 1930).
Gruparea n-a reuşit să impună vreun critic literar. Era şi greu ca de pe poziţiile ei
să se poată face o analiză obiectivă a cărţilor apărute.
Cronica literară a revistei a fost deţinută cu rare excepţii de publicişti sau fără
nici o personalitate, ca Al. Bădăuţă şi Const. D. Ionescu, sau cu apucături direct
huliganice, ca Nicolae Roşu. Activitatea lor a ieşit din anonimat doar prin atacurile
violente îndreptate împotriva lui Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu,
George Călinescu, C. Stere sau Mihail Ralea şi prin elogiile fără măsură împărţite
unor talente ca Horia Niţulescu, Lucian Valea, Ilariu Dobridor, Uţă Mihai, Ladmis
Andreescu, D. Tomescu, V. Ciocâlteu etc. N. Crainic, poet de altfel foarte talentat
şi cu o contribuţie însemnată pe tărâmul liricii pe care a cultivat-o gruparea,
transforma într-un titlu de mândrie faptul că, spre deosebire de Sburătorul şi Viaţa
românească, Gândirea n-a avut niciodată o tutelă critică. Aceasta a exercitat-o însă
el, cu intoleranţe iritate şi porniri subiective izbitoare.
Eseistica, în schimb, a cunoscut în paginile revistei prin Blaga, Vasile Băncilă,
Radu Dragnea, Sorin Pavel, Dan Botta ş.a. o înflorire care, chiar dacă a luat
formele luxuriante şi uşor friabile ale iraţionalismului, nu poate f i ignorată.
 LITERATURA ÎN „GÂNDIREA”

Din succintul „curriculum vitae” al revistei, de la început, s-a putut vedea

cum „Gândirea” a beneficiat, din primul an de apariție , de la primele numere
chiar, de colaborarea unora dintre cei mai talentați scriitori tineri ai timpuiu :
Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, etc.

ADRIAN MANIU

Cea dintâi semnătură de poet pe care o întâlnim în Gândirea e a lui

Adrian Maniu. Coparticipant la întemeierea publicaţiei, coautor al ar-
ticolului de deschidere, nesemnat, din primul număr, Cuvinte pentru drum,
Adrian Maniu publică tot acolo, sub iscălitură, şi o poezie, Rătăcire, ce
luminează întâia pagină, în dreapta, asemenea unei ferestre. O pagină
următoare, a cincea, e ocupată în întregime de un alt poem al său, Soldatul
Cristea, iscălit, asemenea tuturor celorlalte piese din ciclul Războiul
(viitoarea Cartea păcii din culgerea Versuri în proză) cu astronim. Foarte
susţinut va colabora şi la numerele următoare, nelipsind din aproape nici
unul, în cursul întâiului an. Publică mai ales versuri, dar şi poeme în proză,
cronici plastice şi dramatice, diverse însemnări. Bogată şi în anul al doilea,
nu însă tot atât de compactă ca în primul, colaborarea se subţiază sensibil în
cel de al treilea, pentru ca în al patrulea să se rezume la un singur poem ori-
ginal (Ciobanul bătrân) şi vreo două fragmente din tălmăcirea poemului
dramatic Peer Gynî al lui Ibsen. în al cincilea şi al şaselea an, numele lui
Adrian Maniu lipseşte din Gândirea. Revine în cel de al şaptelea, în două
rânduri. în cei doi următori, apare mai des ; în schimb, o singură dată în al
unsprezecelea, iar în al doisprezecelea şi al treisprezecelea, absentează, fără
a înceta să figureze pe lista colaboratorilor permanenţi. Pe această listă
rămîne până la întreruperea din 1933 a apariţiei revistei, moment în care
gruparea publicaţiei se destramă, spre a fi refăcută un an şi jumătate mai
tîrziu, într-o componenţă considerabil diferită. După această dată, Adrian
Maniu nici nu va mai colabora, nici nu va mai fi recenzat în Gândirea.

Cît timp a aparţinut cercului, scriitorul s-a bucurat, înăuntrul lui, de

toată consideraţia. Nu toate, dar multe din scrieri i-au fost comentate
elogios, unele ultraapologetic, şi nu doar de către cronicari (Ion Marin
Sadoveanu, Const. D. Ionescu), ci de către însuşi directorul revistei.
Volumul de poeme în proză Jupinul care făcea aur e pentru Crainic „o
carte desăvârşită", opera unui „poet întru totul adevărat" şi a cărui inspiraţie
valorifică „mitul folcloric", explorând un domeniu „mitologic în sensul larg
al cuvântului: basm, legendă, superstiţie", cu „codri fantastici în bezna
cărora scînteie văpaia iluzorie a putregaiurilor", cu „mori părăsite", „biserici
în ruină şi ţărmuri de mare fabuloşi". într-un interviu din 1925, Nichifor
Crainic, mărturisindu-şi preferinţele literare, numea, dintre poeţii
contemporani, în rândul întâi, pe Adrian Maniu, sub cuvânt că „în ferme-
cătoarea stângăcie a ritmurilor lui" iradiază „un substrat de psihologie
primitivă, de superstiţie [...] autentic românescă", ce „poate servi ca punct
de confluenţă între eul poetului şi eul colectiv". încă nu director, dar unul
dintre doctrinarii Gîndirii, Crainic aprecia, în acelaşi interviu, că „Adrian
Maniu şi într-o măsură Lucian Blaga sunt foarte aproape de sensibilitatea
religioasă a poporului român". La respectiva dată, Adrian Maniu era autorul
poemului dramatic Meşterul (1923), al volumului de versuri Lângă pământ
(1924), poate şi al culegerii de poeme în proză Vrăjitorul apelor (1925).
Poet „tradiţionalist", aşadar. Tradiţionalist? Da şi nu prea. în orice caz, un
tradiţionalist de cu totul altă structură decât a celor de la Sămănătorul şi
Viaţa românească antebelică, oricâtă „înrudire" ar fi descoperit Crainic
„între poemele în proză ale munteanului Adrian Maniu" şi „baladele în
proză ale fermecătorului moldovean" M. Sadoveanu („aceleaşi izvoare de
inspiraţie, aceeaşi artă crescută organic şi stilat din arta folclorică").
 ION PILLAT

Didactic şi convenţional încadrat la orientarea tradiţionalistă din perioada

interbelică, Ion Pillat este un iubitor de literatură, un rafinat cititor, format în
universul livresc al bibliotecii familiei, dar şi autorul unei opere ce poate fi
împărţită în 3 etape: cea parnasiano–simbolistă (vol. “Visări păgâne”, “Eternităţi
de o clipă”), cea tradiţionalistă propriu–zisă (vol. “Pe Argeş în sus”, “Satul meu”)
şi cea clasicizantă (vol. “Poeme într-un vers”, „Scutul Minervei”)
El s-a născut la Bucureşti în casa din Calea Dorobanţilor 6. Tatăl său era
moşier şi
parlamentar, iar mama sa, Maria Pillat, a fost a doua fiică, în ordinea vârstei, a lui
Ion C. Brătianu.Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe moşia bunicului, Florica,
unde a învăţat în particular întreaga şcoală primară. A urmat cursurile şcolii
primare nr. 1 din Piteşti, iar în
1905 a terminat liceul Sfântul Sava din Bucureşti. Mama sa l-a luat cu ea la Paris,
pentru a continua studiile acolo.
În 1910, s-a înscris ca student la Sorbona unde a studiat în principal istoria şi
geografia, dar a făcut în paralel şi dreptul. Titu Maiorescu i-a publicat în 1911, o
parte din poezii în Convorbiri literare. În 1912, aflat în Bucureşti în vacanţă, l-a
cunoscut pe Alexandru Macedonski, căruia i-a editat volumul „Flori sacre”. În
1913 a obţinut licenţa în litere la Paris şi a participat la campania din Bulgaria, în
timpul războiului balcanic.
S-a căsătorit în 1915 cu pictoriţa Maria Procopie-Dumitrescu.
În 1921 a apărut, sub îngrijirea sa, volumul „Poezia toamnei”, o antologie din
versurile poeţilor români care au cântat toamna. În 1922 a scos, împreună cu Tudor
Arghezi, Revista Cugetul românesc, iar în anul următor a publicat volumul de
versuri „Pe Arges in sus”, în care două poeme celebre conţin portretele bunicilor
săi,”Bunicul si Bunica”. În 1925 a Publicat volumul „Satul meu” şi a scos
împreună cu criticul Perpessicius „Antologia poetiolr de azi”. În 1935 a descoperit
Balcicul, destinaţia preferată a Reginei Maria a României, care atrăgea ca un
magnet pictorii şi poeţii epocii, unde şi-a construit o vilă.
A primit în 1936 premiul naţional pentru literatură şi a fost ales membru
corespondent al Academiei Române. În 1937 a tradus din Charles Baudelaire şi a
publicat volumul „Tarm pierdut”. A publicat în 1942 o antologie de traduceri din
poezia germană şi volumul de versuri. „Implinire” În 1944, sub titul „Poezii” i-a
apărut întreaga operă lirică scrisă între 1906 si 1941.
 La data de 17 aprilie 1945 a avut o congestie cerebrală în plină stradă, a fost
transportat acasă (pe actuala stradă Alexandru Philippide la nr.9) în stare de
inconştienţă, iar în jurul orei 22 a muri.
O opinie moderat tradiționalistă va afirma în acest deceniu Ion Pillat. El a
fost poetul care si-a formulat opinia despre relația tradiție-modernitate si despre
eternul nostru românesc, care se numea Tradiție si modernism. Ion Pillat a
constatat ceea ce el numea “criza spirituala”, existentă atât la noi, cât si în toate
țările Europei, dar la noi acest fenomen e mai acut deoarece lipsesc sedimentarile.
Din această pricină noua generație este pusă în fața a două căi: cea a
traditionalsimului și cea a modernismului și nu știe pe care să o aleagă, dar orice
drum vom alege astăzi ea va influența viitorul nostru cultural. Pillat deosebea două
tipuri de tradiție: una vie, dinamică, creatoare și comprehensivă, care fiind o
expresie a vieții sufletești este originară, iar cealaltă care este moartă, statică,
sterilă și refractară oricăror inovări, iar când încorporează o sugestie străină nu o
poate prelungi și o osifică.
Firește, poetul operează cu primul fel de tradiție. Elementele sale
constructive ar fi latinitatea și creștinismul. Latinitatea a fost în etapele de la
început ale etnogenezei un factor energetic, care susținea sentimentul național. Cel
de-al doilea termen, modernismul, existând numai ca antiteză la tradiție ar avea
două ipostaze: spiritual modern și modernismul.
Ion Pillat a acordat o mare atenție răspunsului la întrebarea dacă există o
tradiție românească, întrupata într-un stil original. Firește, răspunsul său este
afirmativ. El relevă cumpătarea sentimentului religios românesc, îl consideră
concret și plastic. Relevă aopi modalitatea în care tradiția religioasă se reflectă în
artă.
Pentru Pillat literatura era artă superioară deoarece prin cuvânt se realizează
o sinteză de muzică, culoare și înțeles “Graiul românesc este sinteza sufletului
nostru”.
Important este faptul că poetul a considerat util să sublinieze mereu
necesitatea unei sinteze creatoare a tradiției vii a poporului român cu elementul
modern de peste graniță al cărui germene se află și la noi. Este important deoarece
trebuie să recunoaștem efortul său împlinit de a se delimita de tradiționalismul
îndărătnic.

Punctul de vedere cel mai extremist în problema etnicității în artă a fost

reprezentat în epocă de câteva personalități din constelația Gândirea, Cuvântul și
Curentul. Era un punct de vedere pe care nu-l împărtășeau toți colaboratorii acetor
publicații, dar era impus de conducătorii lor.
Ion Pillat este un adevărat tradiționalist care dorește să promoveze spiritul
național și tot ceea ce are legătură cu rădăcinile noastre.
ION PILLAT
TRADIȚIONALIȘTII DE TENDINȚĂ RELIGIOASĂ
VASILE VOICULESCU ȘI NECHIFOR CRAINIC

Întâia pleiadă lirică a Gândirii reunește, alături de „tradiționaliștii” prin

afiliere, proveniți din expresionism,simbolism,parnasianism,avangardism,doi
tradiționaliști integrali, am putea zice, înnăscuți : Nichifor Crainic și Vasile
Voiculescu . Primul publică în revistă chiar de la apariția ei , cel de al doilea își
începe colaborarea târziu tocmai în 1927. Dar practică „gândirismul” și înainte
de acestă dată, înainte chiar de întemeierea publicației ce-l va promova. Compune
(uneori) în spirit „ortodox”, dacă nu „ortodoxist” , cam de când începe să versifice,
și volumul său de debut (Poezii,1916) include bucăți ce interpretează motive
evanghelice : Magii, Pe cruce, stihuri cu directe adresări către „Stăpânul veșnic” ,
pasteluri sacralizate, în cuprinsul cărora natura devine un imens altar.
Uneltele versificatorului (căci Vasile Voiculescu nu e încă poet) rămân însă
sămănătoriste, ba chiar presămănătoriste, sămănătoristă fiind, de fapt, întreaga
structură a producțiunilor sale, nu însă fără a vesti iconografic și retoric
„tradiționalismul”, ulterior , de aspect religios.Am putea numi acestă înclinație spre
elementul decorativ și în genere spre datul de natură religioasă pregândirism.
Dacă în Poezii , sămănătorismul conține germeni de viitor „ortodoxism”
literar , „poeziile de război” ce formează cuprinsul următoarei culegeri , Din țara
zimbrului (1918) , aparțin sămănătorismului în exclusivitate. Nu în sensul reeditării
motivelor cultivate cu predilecție înauntrul acestui curent , ci în acela al profesării
militantismului național , așa cum îl înțelegea Iorga, cu utilizarea tuturor
șabloanelor unei literaturi destinate serbărilor școlare și cărților de citire. Ca
altădată Coșbuc , nu fără a pune la contribuție și mijloacele lui Alecsandri, din
Ostașii noștri, Vasile Voiculescu a scris o carte de „cântece de vitejie”. Versurile
sunt,și aici, ca în volumul precedent al autorului, elaborate cu o conștiinciozitate
artizanală deplină; prozodia e impecabilă și, cum materia verbală în care se
realizează este adesea aspră, întrucât numește realități crâncene, expresia izbutește
în câteva rânduri să devină energică, sugerând efectiv atmosfera de luptă.
Și în evocările Din țara zimbrului, ca în acele din Poezii, apar uneori chipui
bisericești , un chip de preot inclusiv; ele sunt însă mobilizate în serviciul patosului
vitejesc, pierzându-și, în consecință, funcția specifică. „Popa din Dealul Sării”
participă cu soldații la lupte, le întreține îndârjirea de a nu ceda inamicului nici o
palmă de teritoriu și până la urmă cade eroic, ultimele-i cuvinte fiind un îndemn la
rezistență cu orice preț: „cu nici un chip nu vă predați, / Copii, luptați până la
urmă... ” (Popa din Dealul Sării).
Cu cel de al treilea volum, Pârgă (1921) , poezia lui Voiculescu începe să
prindă contururi individualizate. Procesul e vizibil în mai multe compoziții cu
caracter descriptiv, în care domină tonurile majore, linia severă , tendința spre
sculptural. Vasile Voiculecu nu este, precum Adrian Maniu, un iconar sedus de
culoare, el execută xilogravuri, într-o manieră durreriană. Lipsite (în această etapă)
de orice fluiditate, neavând nimic „muzical” , tablourile lui dau în schimb
priveliștilor relief, fixează volume, procură iluzia formelor. În polemică tacită cu
orientarea sămănătoristă spre idilicul grațios, spre suav, autorul Pârgăi zugrăvește
peisaje aspre.Calea pe care o urmează , obișnuit, religiozitatea e cea iconografică.
În Icoană veche, avem chiar descrierea ( cu implicații narative) a unei icoane. Din
câte trele daduri , În grădina Ghetsemani interpretează foarte liber , urmărind
efecte pur literare , două momente evanghelice, respectiv Nașterea și Patimile. În
Patru brazi, ca, de fapt, în tot volumul, în ultima analiză, sacrul nu este altceva
decât un constituent al etnograficului.
Ce dezavantajează considerabil cea de-a treia carte, ca și pe cele precedente,
și , de altfel , poezia lui Voiculescu în totalitate,e mai ales discursivitatea prozaică;
ea recurge , adesea, spre a se deghiza, la personificări și procedeul nu parvine
decât să coreleze prozaismul cu artificiozitatea, dar nu sunt rare nici cazurile în
care se comunică în toată nuditatea ,și rămâne de neînțeles cum un poet nu lipsit de
conștiință artistică a putut lăsa să i se imprime în volum, ba chiar într-o „ediție
definitivă”, aceea de la Fundații , astfel de improvizații.
Retorismul, alegorismul artificios, abstractismul vor face ravagii și în
volumele următoare, în expresie, însă mai puțin rudimentară , de regulă, mai
stilizată, mai interiorizată. Subsidiară în primele trei volume, tematica religioasă
,sau , mai ales, pseudoreligioasă, se impune, în cel de-al patrulea, în prim plan.
Poeme cu îngeri, culegere apărută în anul când autorul își începea colaborarea cu
Gândirea, este (în aparență doar) cartea de vizită a ortodoxismului literar, asa cum
Pe Argeș în sus este (efectiv) actul de identitate al tradiționalismului interbelic.
Spațiul ei este invadat de îngeri.Unele dintre poezii par comentarii la desenele cu
care Demian a ilustrat paginile revistei.
Cu constituția psihică pe care a avut-o, Vasile Voiculescu nu putea deveni
un veritabil poet al întrebărilor devorante, al dramelor de conștiință sfâșietoare , al
aspirației mistice la dizolvarea eului individual în divinitate. Putea însă deveni un
poet al extazului religios. N-a devenit. Poeziei sale îi lipsește acel fior de adâncă
evlavie ce traversează, pătrunzând pe alocuri în toate interstițiile, lirica unui Rilke,
unui Charles Peguy, unui Paul Claudel, ea rămânând , de regulă, fie declarativă ,
fie decorativă. Am putea conchide, coroborând versurile lui Vasile Voiculescu cu
propriile-i mărturisiri, că poetul , primind religiozitatea de-a gata, a facut uz de ea
tocmai ca de educația primită în general în familie; a acceptat-o ca pe un dat, ca pe
ceva în firea lucrurilor , fără să o supună vreodată unui foarte sever examen critic,
să o confrunte cu existența și cu doctrinele antireligioase.De aici, absența, în
versuri, a combusiilor, a dramatismului, a marilor exaltări.
De alminteri, în toate aspectele, poezia lui Voiculescu este mai mult a unui
artizan (ce reușește , nu o dată , să devină artist) decât a unui liric.Întocmai ca Ion
Pillat, și Vasile Voiculescu a parcurs un drum de la vers la poezie, nu invers.
Că religiozitatea nu e consubstanțială plasmei intime a creației lui
Voiculescu (sau,dacă se poate vorbi, într-un anume sens, de religiozitate , aceasta
nu e orientată spre transcendentul divin) rezultă și din evoluția poetului , care ,
după ce a practicat „ortodoxismul” literar, după ce a străbătut „țărmul clasic” al
Heladei, ca închinător la idealul de artă instaurat acolo se transpune în condiția lui
Shakespeare, căruia îi continuă sonetele , într-un spirit platonician.Încă din
perioada colaborării susținute la Gândirea, Voiculescu , depășind manierismul
ortodoxist, a început să practice un creștinism contaminat de Platon.
Concluzia nu poate fi decât accea că până și cel mai mare „ortodoxist” (după
directorul publicației )poet de prim-plan de la Gândirea n-a fost, strict vorbind, un
poet profund religios, și în nici un caz unul integral creștin. Mai curând s-ar putea
argumenta că „ortodoxismul” poetului s-a grefat pe un fond de instinctualitate
încătușată și de păgânătate îmblânzită. Poezia lui Vasile Voiculescu n-ar putea fi
invocată drept exemplu ilustrativ în favoarea tezei potrivit căreia „anima naturaliter
christiana”.
VASILE VOICULESCU
NICHIFOR CRAINIC

Seminaristul Ion Dobre a dovedit preocupări pentru publicistica vremii, un

loc important ocupându-l revista Sămănătorul şi ziarul Neamul românesc. Cele
două publicaţii au avut o influenţă semnificativă asupra formării ideologiei de mai
târziu a lui Nichifor Crainic. El a recunoscut că paginile publicaţiilor îl atrăgeau,
dată fiind influenţa lui Iorga, idolul tineretului de atunci. Dumitru Micu îl
încadrează pe Crainic - în studiul „Gândirea” şi gândirismul - alături de Vasile
Voiculescu, în rândul „tradiţionaliştilor de tendinţă religioasă”; Ov. S.
Crohmălniceanu, în Literatura română între cele două războaie mondiale (vol.II),
include poezia lui Crainic în „lirica sensibilităţii religioase”; G.Călinescu, în a sa
Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, îl plasează pe Nichifor
Crainic în rândul ortodoxiştilor, identificând ca elemente definitorii ale speciei sale
iconografia mistică şi „doctrina miracolului”; în Istoria literaturii române
contemporane (vol.I), E. Lovinescu, urmărind evoluţia poeziei lirice se referă la
„conversiunea sămănătorismului în tradiţionalism”, exemplificând cu numele
poeţilor: Nichifor Crainic şi Ion Pillat. S-ar putea vorbi însă despre un
tradiţionalism care nu este o convertire a semănătorismului, ci - după Călinescu - e
un stil, „o formulă inventată de poeţi moderni, ieşiţi adesea din şcoala
simbolismului”. Totodată, tradiţionalismul reprezintă o tendinţă de autoconservare,
„ce se Definitoriu pentru ideologia Gândirii este eseul Sensul tradiţiei, din 1929.
Semul comun îl reprezintă „tradiţionalismul”, transpus în vecinătăţi lingvistice
similare. Una dintre acestea este legată de autohtonism, în sensul că se dorea „o
cultură creatoare de valori autohtone, o creaţie culturală proprie”, fără a exclude
factorul cultural, căruia îi revine un rol secundar, autohtonismul, alături de factorul
naţional, ortodoxie, factorul politic reprezentând cele patru puncte cardinale din
doctrina Gândirii. Alteori, Crainic preferă sintagma tradiţionalism autohton -
deţinătorul unei forţe dinamice opuse forţei statice, specifice unor popoare cum
sunt francezii, în cazul cărora poate fi alăturat atributul de paseist, incompatibil cu
tradiţionalismul românesc. În acelaşi eseu, este evidenţiată ideea de continuitate în
plan publicistic, în sensul că revista opune unei evoluţii prea rapide, în alte direcţii
a poeziei moderne”. Gândirea continuă, prin conceptul de tradiţionalism,
Sămănătorul, a cărui linie a fost stabilită de Nicolae Iorga. Apreciem că aceste
eseuri „ideologice” reprezentau însăşi baza mişcării gândiriste, non-identică
revistei Gândirea.
,,Sensul Tradiției,,
,,Tradiționalismul voiește o cultură creatoare de valori autohtone, o creație
culturală propie.Aceasta nu exclude consumația culturală,ci o implică acordându-i
însemnătate subordonată pe care o are în realitate.Expresie ă poporului ,creația
culturală e în funcție de popor.Menirea pe lumea aceasta ă unui popor nu e aceea
de a ști, ci aceea de a crea.Dar creația aceasta rămâne ținta supremă!Sunt lucruri
deosebite și nu trebuiesc confundate, dar pe care adversarii tradiționalismului le
confunda cand se declara pentru consumatia culturala.Ei cred poate ca
traditionalismul se opune consumatiei culturale.Dar traditionalismul intemeiat pe
personalitatea personala primeste elementele oricarei culturi mai innaintate si le
foloseste ca stimulente ale acestei personalitati.Consumatia culturala e ca orice
consumatie,un proces de asimilare.,,
Nichifor Crainic spune in lucrarea sa-,,Noi suntem un popor cu bun simt si
cu ironie.Izolarile in estetisme dispretuitoare si olimpice au cazut totdeauna in raza
sagetiilor nemiloase.Pentru tradiționaliști eterna chestiune ă occidentalizării sau ă
raporturilor cu Occidentul care incurca si dezorientează atatea inteligențe
romanești , se reduce la un proces firesc de asimilare.Un Nicolae Bălcescu,un
Mihail Kogalniceanu,un B.P.Hasdeu,un Mihail Eminescu,un George Coabuc,un
Vasile Parvan sau un Nicolae Iorga ni se înfațîșeaza sub îndoitul aspect de vasta
asimilare aculturilor straine și de monumentală creatie autohtonă.Tradiționalismul
vede în ei revelații istorice ale substanței de viață permanentă de viață ce zace în
adăncul acestui popor.
Dacă menirea poporului romanesc este aceea de ă creia o cultura dopa
chipul si asemanarea lui,afirmația aceasta implica si solutia unei orientari.
Nu rostim cu totii-țânărul nostru popor românesc? Consemnul unanimasupra
aceste tinerețî e lucrul de căpetenie in zămislirea unei culturi propri.Unul din
vechile noastre basme vorbește despre (tinerețe fara batrânețe), expresie mitologică
a vitalitații poporului. Tinerețe fara batrânețe e mitul sângelui, al acestui sânge
misterios și alcătuit din vlaga tuturor popoarelor ce s-au suprapus cu veacurile in
această țară,hrănită de grâul si vinul pamântului și biciuit de dogoarea soarelui si
de pleasna vantului ă carui roșie vigoare pulseaza in trupul definit al poporului de
azi.Tinerețe fără batrânețe e însuși sângele acesta care se ramifică în noi toți si prin
ă carui taina vie ne simtim solidari intre noi,mostenind pe cei cari au trait mai
innainte și trăind în cei cari se vor naște.Fizionomia culturii românești o va da acest
sânge misterios. ,,Un popor îmătrânește când puterile lui s-au sleit în creatii de
cultură și de civilizați.Meșterul Manole e ultima podoabă – își ășează crucea de aur
pe turlabisericii cladite de geniul lui.E o fatalitate a istoriei că popoarele mor ucise
de propria lor creație pentru a supraviețui prin ea ca mesterul Manole prin biserica
lui.Dar noi suntem abia la început cînd urechea e dispus să asculte nu cuvintele
nihilismului,ci strigătul cocoșului care vesteste răsăritul soarelui.
Pe urmele acestei ,,tinerețe făra batrânețe,, să lămurim încă o dată sensul
tradiționalismului autohton.Am spus altă dată că tradiționalismul îl concepem ca o
forță dinamică iar nu ca o forță statica.
Ce înseamnaă tradiție?
 Miguel de Unamuno o definește astfel- Tradiție, de la tradere,înseamna
predare-ceea ce trece de la unul la altul, trans , concept frate cu acela de
transmisiune,de transport,de transfert.
 TRADIŢIONALISMUL DECORATIV, EUFORIC,
PATETIC,ELEGIAC
(D. CIUREZU, RADU GYR, N.CREVEDIA, etc.)

Sub influenţa poeţilor trataţi în precedentele paragrafe, a lui Pillat,

Voiculesou şi Crainic, în special, în lirica românească a perioadei
interbelice s-a precizat o direcţie care, asimilându-şi caracterele poeziei
anterioare orientate programatic spre spaţiul şi timpul naţional, le-a dat o
tentă inedită şi astfel a înscris în peisajul literar al epocii o experienţă
specifică.
Dezvoltat din sămănătorism, tradiţionalismul de după întâiul război
mondial nu e o simplă reeditare sau prelungire a lui. Continuîndu-l, l-a şi
primenit, l-a scuturat de o parte din colburi, l-a integrat (până la un punct) în
anumite structuri ale liricii moderne. Poeţii promovaţi sau influen ț a ț i artistic
de Gândirea sunt, în general , mai cultiva ț i decât cei de la Sămănătorul,
posedă mai mult rafinament; versurile lor sunt mai elaborate,mai
dense,imagistica mai complicată, iar tendin ț ele cărora le dau curs sunt
subordonate în mult mai mare măsură decât în poezia sămănătoristă
preocupării de artă. Pe de altă parte, anumite produc ț iuni tradi ț ionale se
resimt de pe urma impactului ideologic al gândirismului, plătesc tribut
orientării introduse în cultură de doctrina Gândirii.
 O caracteristică a acestei poezii e precisa localizare geografică, aproape
fiecare dintre reprezentanţi evocând cu prioritate peisajele ţinutului său
natal. De aici şi o anumită diferenţiere regională a poeţilor.
Tradiţionalistul cel mai tipic e, neîndoios, D. Ciurezu. Inspiraţia lui
frecventează exclusiv universul rural, transfigurând peisaje, celebrând
îndeletniciri, explorând metodic toate compartimentele folclorului, pros-
pectând istoria. Fiu al Olteniei, autorul Răsărit-ului a devenit astfel rapsodul
şi iconograful meleagurilor natale. Fără să cânte, asemenea lui Francis
Jammes sau Ion Pillat (în Pe Argeş în sus), doar un singur tărâm (Orthez,
Florica), D. Ciurezu îşi localizează domeniul sufletesc, patria morală,
invariabil, într-un ţinut în care „un cerc de soare" încoronează păduri, într-o
„ţară de pădure", străbătută de apa şerpuitoare a Jiului, care „prinde-n
matca-i tulburată / un ostrov plin de răcoare şi de vînt". în această geografie
zace — „cu odoare şi comori / Din Ordel şi pân-la Risipiţi" — un „sat fără
hrisov".
Traducând impresia suscitată de asemenea priveli ș ti în limbaj critic,
vom spune că D. Ciurezu este,prin excelen ț ă, un poet al peisajului oltenesc.
Aceasta fiindu-i opera, n-am putea să-l caracterizăm lapidar pe D. Ciurezu
mai adecvat decît numindu-l: un Coşbuc al Olteniei. Cu specificarea,
desigur, că ne găsim în faţa unui Coşbuc subaltern : dezavantajul tuturor
scriitorilor care merg pe urmele unor înaintaşi de nedepăşit.

Tradiţionalismului decorativ al lui D. Ciurezu, un alt oltean îi răspunde

printr-un tradiţionalism patetic, exuberant. Autor foarte prolific, făcător de
versuri infatigabil, prezent în mai toate revistele tradiţionaliste, şi nu doar în
acestea (îl găsim în Ramuri şi Năzuinţa, Flamura şi Pleiada, în Falanga şi
Ritmul vremii, în Adevărul literar şi în Convorbiri literare), RaduGyr a co-
laborat şi la Gândirea : intermitent în primul deceniu de apariţie a revistei,
susţinut în cel de al doilea, când (din 1934) a făcut parte din gruparea ei
permanentă. „Gândirist" în sensul plenar al termenului, totuşi, n-a fost,
întrucât nu a practicat „ortodoxismul". A profesat însă, programatic,
împreună cu gândiriştii cei mai zeloşi, etnicismul, un etnicism de paradă,
frenetic, spumegător şi bolborositor, depăşind în privinţa aceasta pe Crainic,
activând politic în rândurile celei mai odioase, mai scelerate organizaţii
fasciste, şi slujind-o literar în versuri devenite cântece, imnuri, urlate pe
străzi de bande huliganice, pogromiste. în Gândirea, bardul „tinereţii legio-
nare" n-a publicat compuneri agitatorice. Acestea au văzut lumina în presa
fascistă de mase, au circulat pe foi volante. Gândirea i-a tipărit, în 1942—
1943, Poeme de pe front (poezii mai mult de atmosferă, nu fără infiltraţii de
ideologie barbară, însă fără erupţii isterice, fără apeluri bestiale), iar mai
înainte, precum şi concomitent şi ulterior : compuneri diverse,
reprezentative pentru modul sau, mai corect spus, modurile sale lirice.
La Gândirea, Radu Gyr debutează, în 1926, cu Gânduri de haiduc, pe
lună… , compunere din ciclul Chilimuri oltenești, ce anticipează baladescul de mai
târziu , descriind o cavalcadă voinicească, punctată de îndemnuri și chiote.
 N. Crevedia (nume cu care iscăleşte „noul poet" — care de fapt, nu era
un debutant; lansat în 1928 de Arghezi, prin Bilete de papagal, colaborase la
Viaţa literară, la Vremea) devine, începând chiar din numărul următor, pe
mai-iunie, un colaborator permanent al revistei ; publică aici versuri, mai
ales, dar şi proză, articole. Intră (intrase, poate, de la început) şi în redacţia
Calendarului, şi acest cotidian de penibilă memorie îşi datorează într-o
măsură, şi lui, trista faimă de a fi fost unul dintre cele dintâi organe de presă
care au sprijinit acţiunea organizaţiilor de extremă dreaptă : cuzistă şi le-
gionară, îl vom găsi şi la Sfarmă-Piatră, această publicaţie avându-l chiar
director, la un moment dat, în aprilie 1940, pe durata însă doar a trei
numere, precum şi la Porunca vremii.
 ORTODOXIŞTII
(SANDU TUDOR, PAUL STERIAN, GEORGE A. PETRE etc.)

Tradiţionalismul unora dintre poeţii ale căror nume circulă în paginile

Gândirii (Crainic, Voiculescu, Ciurezu, Matei Alexandrescu etc.) e punctat
pe alocuri, după cum s-a văzut, de atitudini (sau numai decoruri) religioase,
iar expresia acestora este „ortodoxă", în sensul că între subiectul liric şi
presupusa existenţă supraterestră se stabilesc raporturi de comunicare
nemijlocită (euforică sau dramatică), transcendentul nerefuzând să
„coboare", demiurgul nerămânând pentru om un „deus absconditus".
„Ortodoxişti", însă, poeţii aceştia nu sunt, sau, în tot cazul, nu pot fi reduşi
la această formulă. Nu este un „ortodoxist" (şi nimic altceva) nici măcar
teoreticianul ortodoxismului, Nichifor Crainic. într-o asemenea categorie
intră câţiva alţi lirici, în a căror practică religiozitatea a devenit stil,
ortodoxismul — o manieră scriitoricească. Sistematizând procedee folosite
de Voiculescu, de Crainic, aplicând programatic anume idei din articole de
doctrină, ei abordează cu perseverenţă teme sacrale, descriu mai cu seamă
ceremonii cultice, şi limbajul le este artificios, livresc, frazele fiind adesea
răsucite după modul stilului vechi bisericesc, lexicul presărat cu termeni
arhaici, colectaţi îndeosebi din jargonul ecleziastic, din literatura veche
religioasă. Cerebrali prin excelenţă, mai mult artizani decât cântăreţi,
respectivii autori sunt poeţi nu atât religioşi cât bisericoşi.

Poezie tipic ortodoxistă a scris în special Sandu Tudor. Colaborator

al Gândirii din 1925 până în 1933 (când, scoţând un ziar propriu —
Credinţa, îi devine adversar), el practică ortodoxismul, un ortodoxism
ritualistic, încă înainte de cristalizarea doctrinei. însă, curios, în revistă nu-i
apar la început versuri de acest gen, ci „icoane" profane, precum cea datată
„secolul XVII" şi în ramele căreia este fixat un chip de „boier de oaste",
„tânăr curtean", în costumaţie bizară, de fantezie.

Piese de factură ortodoxistă nepublicate în prealabil în Gândirea se

găsesc în volumul Comornic (1925), în ale cărui pagini se aud foşnind bărbi
şi camilafce şi se simte un puternic miros de biserică. Sub un titlu
bombastic, o compunere înfăţişează un pâlc de călugări somnoroşi,
bolborosind în bărbi „aleluia".

După apariţia amintitului volum, lui Sandu Tudor i se tipăresc în

Gândirea stihuri de inspiraţie când istorico-voinicească, colorată religios
(Balada cneazului tâlhar, Plecare în voinicie), când — în majoritatea
cazurilor — pur religioasă, scrise toate într-un stil foarte elaborat,
cărturăresc sau psendofolcloric (deci, tot cărturăresc), construcţii de o
virtuozitate remarcabilă, în cuprinsul cărora stilizarea parvine uneori să
compenseze într-o oarecare măsură absenţa lirismului. Atras irezistibil de
ritualităţi, decoruri, de latura exterioară, ornamentală, a fenomenelor, poetul
cultivă cu obstinaţie descripţia, subiectele istorice nefiind decât pretexte
pentru prezentări de solemnităţi, gesturi spectaculare, costume, arme,
podoabe.

Producţia poetică a lui Sandu Tudor aparţine mai mult literaturii

cultice decît literaturii, şi studiul ei intră, în consecinţă, de drept, mai
curând, în atribuţia teologilor decât în aceea a istoricilor literari.
 Despre Paul Sterian, G. Călinescu zice că „parodiază cu
maliţie ortodoxismul în versuri dadaiste şi nu fără talent".
Afirmaţie greu de susţinut. Se pot, într-adevăr, detaşa din
Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932) nu puţine pasaje
hilare, însă de aici nu rezultă numaidecât că ele au fost compuse
cu intenţii parodice. Dacă aceasta ar fi fost realitatea,
respectivele texte ar contrasta absurd cu întreg scrisul lui Paul
Sterian din perioada colaborării la Gândirea (1928-1933). Paul
Sterian nu semnează în revistă doar poezii (ce vor intra în citatul
volum) ; semnează şi un „mister pascal în cinci stări", Emaus
(nr. 6-7, din 1930), de inspiraţie evanghelică şi ţinută ortodoxă
ireproşabilă, precum şi o seamă de cronici : plastice, teatrale şi
literare, una din ele având ca obiect volumul Joc secund al lui
Ion Barbu, pe care îl comentează în spirit creştin.

Definitorii pentru modul liric al lui Paul Sterian şi dotate, spre deosebire
de numeroase altele, cu o reală capacitate lirică sunt câteva piese (apărute în
Gândirea, toate) fără directă aderenţă la tema volumului, un soi de apocrife,
ce fantazează în marginea evangheliilor şi a vieţilor sfinţilor. Una e o
Cântare a pământului ce purtă vreme de treizeci şi trei de ani pe
Mântuitorul nostru ; alta transmite Glasl Crucii care L-a purtat pe Mân-
tuitorul spre Dumnezeu. Intr-o a treia auzim Părerea de rău a asinului ce
purtă la Florii pe Domnul nostru lisus Hristos.

Efectele obţinute prin asemenea infantilizări sunt, esenţial, de aceeaşi

natură cu cele din anumite poeme ale lui Tristan Tzara sau Adrian Maniu.
Umorul — în cazul, concret, un umor sacru, de speţa aceluia din anumite
scrieri patristice — devine mod al ingenuităţii ; graţie lui, poemele se umplu
de atmosferă candidă, serafică. Nu e un umor depreciativ, desacralizant, ci
unul care (în concordanţă deplină cu mentalitatea ortodoxă) integrează
sacrul în sferele realului imediat, transfigurându-le. În general, poetica lui
Paul Sterian nu poate fi omologată cu parodia. Autorul Pregătirilor pentru
călătoria din urmă nu a urmărit discreditatrea tematicii religioase,
ridiculizarea „ortodoxismului". A încercat, din contră, să revitalizeze într-un
fel inedit inspiraţia religioasă, exprimând frământări, aspiraţii mistice cu o
tehnică ultramodernă, să realizeze o fuziune între ortodoxism şi moder-
nismul extrem. Procedarea e aceeaşi, în fond, cu a arhitecţilor ce construiesc
biserici în stil cubist şi a compozitorilor care au transpus liturghia pe muzică
de jazz.

Manifest ortodoxă, fără a fi şi ortodoxistă, în înţelesul special pe care l-

am dat termenului, e producţia poetică (cenuşie) a preotului orădean George
A. Petre, care şi-a intitulat prima culegere Dumnezău (Oradea, 1928) şi a
inclus în ea rugăciuni, imnuri, meditaţii, acestea din urmă cam panteiste.

In compunerile apărute în Gândirea, George A. Petre înalţă, tot astfel,

osanale, împleteşte rugi şi, asemenea lui Crainic, se imaginează mergând în
zi de vară alături de Fiul omului.In afara Gândirii — şi în afara, totodată, a
condiţiei literare — şi-a desfăşurat cariera de autor de versuri religioase
(scrise spre a fi cântate de „fraţii" şi „surorile" din Oastea Domnului, în care
a acţionat cu zel, dimpreună cu soţia) Constantin Goran, ale cărui numeroase
broşuri e ciudat că n-au fost niciodată menţionate în paginile revistei lui
Nichifor Crainic. Ele cuprind rugăciuni, evocări biblice, imnuri de slavă,
îndemnuri, chemări.
 Tot pe cont propriu (nu însă fără a publica ceva şi în Gândirea) a scris
poezie religioasă (poeme în proză, mai exact), de cu totul altă factură şi
calitate, Octavian Şireagu (autorul unei antologii a liricii ardelene);
„Icoana de deasupra capului meu, când mă descoperii că vreau să
păcătuiesc, cu gândul că voi fi iertat de Cel ce nu ştie să se supere, scăpă
câteva lacrimi în untdelemnul ce-i aducea prinos...
Şi atunci mi-am zis, plin de cutremur : Stropi-mă-voi pe obraji cu apa cu
care am spălat pe la toacă limbile clopotelor.
Şi faţa mi se va înălbi, ca un cîntec omenesc, îngânat de-o privighetoare,
în catapeteasma unui zăvoi..." (în Roadele umilinţei, din voi. I n umbra lui
Crist, Cluj, 1933.)
 TRADIŢIONALIŞTII ŞI ORTODOXIŞTII PRIN
RALIERE. CLASICIZANŢII. TINERII ÎN
FORMARE. COLABORATORII
OCAZIONALI.

DRAGOŞ PROTOPOPESCU, DONAR MUNTEANU, GEORGE

GREGORIAN,GEORGE DUMITRESCU, G. MURNU, .MARCEL
ROMANESCU, ŞTEFAN NENIŢESCU, etc.

Diagrama sectorului liric al Gândirii n-ar fi exactă dacă ar omite o clasă

mai aparte de tradiţionalişti : acei prin a căror activitate se prelungeşte
agonic mişcarea de la Sămănătorul şi cei proveniţi din grupări care, înainte
de primul război mondial sau în deceniul imediat următor, au reprezentat
direcţii estetice opuse celei sămănătoriste.
Producţia celor dintâi e, în cea mai mare parte, atât de umilă, încât e mai
bine să nu o răscolim. Dacă din Ion Buzdugan, G. Talaz, G. Voevidca se mai
poate alege ceva, eventual şi din N. Milcu (nu însă din ceea ce le-a apărut în
Gândirea), versurile celorlalţi (Ecaterina Pitiş, Ştefan Bălceşti, Al.
Iacobescu, Al. N. Nanu, Ion Al. George, I. Ojog, G. Băiculescu ş.a.) sunt
sortite să doarmă netulburate în pagini foiletate doar de cercetători.
Mai rezistentă (în unele cazuri, rezistentă, pur şi simplu, fără „mai") se
dovedeşte poezia „gândiriştilor" alăturaţi grupării după ce activaseră în
cercuri ostile tradiţionalismului — şi nu doar tradiţionalismului în genere, ci
direct celui promovat de Gândirea.
Colaborator foarte activ al revistei, la început (până în 1930) ca poet şi
traducător din lirica engleză, apoi ca eseist şi cronicar, Dragoş
Protopopescu se formase la Viaţa nouă a lui Densusianu şi era, la data
apariţiei Gândirii, autorul a două volume de versuri, Poemele restriştii şi
Zvon de pretutindeni. Noile poeme nu adaugă nimic substanţial producţiei
anterioare, fiind şterse, fără accent personal, aliaj de simbolism superficial
şi tradiţionalism comun.
Donar Munteanu scotea în 1904 cu colaborarea lui Macedonski şi a
unora dintre devotaţii săi (Mircea Deme-triad, D. Karnabatt, Iuliu Cezar
Săvescu, Al. Gherghel ş.a.) o revistă de atitudine simbolistă, Pleiada (două
numere), în care îşi imprima versuri întru totul în nota poeziei maestrului.
Din 1907 colaborează la Convorbiri critice, lăudat de către M.
Dragomirescu mai mult decât ditirambic şi prezentat ca unul dintre
exponenţii „şcolii noi". În deceniul al doilea, îl găsim în Flacăra (1911—
1916), în Literatorul (1918), iar în cel următor mai ales în Adevărul literar
şi artistic. In Gândirea începe să semneze în 1930.
Apropierea de acesta revistă nu a fost rezultatul hazardului.Ea
corespundea şi opţiunii politice şi (re) orientării sale literare. Dintotdeauna
practicant al versului clasic, Donar Munteanu cultivă, după apariţia culegerii
Aripi fantastice (1925), care îi înmagazinează producţia de până atunci, în
exclusivitate sonetul, specie prin excelenţă tradiţională, iar tematica şi-o
caută, tot mai insistent, în universul rural.
Tot din fosta ambianţă a Convorbirilor critice şi-a agonisit Gândirea şi
un alt liric de inspiraţie (uneori) religioasă, George Gregorian, nu prea
deseori prezent în paginile revistei, pe copertă însă figurant perpetuu, ca
membru fidel al grupării. Afinităţile lui cu publicaţia au fost, neîndoios, de
natură politică în primul rînd. Două din cele cinci culegeri de versuri pe care
le-a publicat — Săracă ţară bogată, 1936, şi Două f e t e dintr-un neam.
1941 — conţin improvizaţii cu caracter agitatoric, cronici rimate şi
manifeste, Îmbibate de cea mai otrăvită ideologie reacţionară, acte de
adeziune la mişcările de extremă dreaptă, de sprijinire a dictaturii militare
fasciste. întru-cât respectivele cărţi se află cu totul în afara condiţiei literare,
întrebarea normală e nu dacă scrisul lui G. Gregorian are tangenţe de ordin
estetic cu gândirismuî, ci dacă versurile acestui rimător — cele din alte
volume decît a-cele citate — au vreo atingere cu poezia ; G. Călinescu le-o
tăgăduieşte. „Din toată această pretenţie de filozofie adâncă — zice autorul
Istoriei literaturii române..., citind din mai multe compuneri «de concepţie»
—, nu se poate alege nimic." E. Lovinescu e ceva mai îngăduitor, iar M.
Dragomirescu, înaintea lor, referindu-se la producţia din perioada debutului,
o preţuieşte superlativ, acordînd unor bucăţi calificative maxime, găsindu-
le, în anume privinţe, superioare chiar poeziilor lui Eminescu.
Din timp în timp, în paginile Gândirii poate fi întâlnit, după 1930, şi
beniaminul grupării direcţionale de M. Dragomirescu, George Dumitrescu,
fostul conducător al defunctului Ritm al vremii, în al cărui spaţiu adoptase
atitudine critică faţă de poezia din revista la care avea să colaboreze.
Prezenţa intermitentă, vreme de peste un deceniu, în publicaţia centrală a
mişcării tradiţionaliste n-a însemnat din parte-i şi o adeziune la programul
ideologic al acesteia sau chiar numai la orientarea ei estetică. Mai
independent faţă de şcoli şi directive decât oricare alt poet aparţinător
„Şcolii noi", George Dumitrescu a avut şi la Gândirea un statut diferit de al
aceluia al lui Donar Munteanu sau al lui George Gregorian. A-l considera
„gândirist" sau chiar şi numai „tradiţionalist" propriu-zis ar fi, în consecinţă,
abuziv. Dar alături de tradiţionaliştii prin afiliere poate fi trecut, întrucât,
fără a se fi conformat vreunor îndrumări programatice, a scris o poezie în
spiritul tradiţiei, rotindu-şi adeseori inspiraţia în orizontul rural şi ţintuindu-
şi versurile, precum o menţionează singur, „în tipare ferme, lucide,
suverane". Am putea spune, împrumutând titlurile a două din volumele sale,
că poeziile lui George Dumitrescu sunt sau „elegii" sau „privelişti".
De ortodoxism, scrisul lui George Dumitrescu n-a fost contaminat de
fel, şi dacă în cuprinsul câte unei bucăţi se simte fluturând — foarte vag —
aripa credinţei, religiozitatea nu capătă în nici un caz o tentă ortodoxistă..
Structura prozodică, atitudinea lirică, proprii versurilor scrise de mai
toţi poeţii lansaţi ori susţinuţi de cercul Convorbirilor critice (aderenţi sau
nu, între războaie, la gruparea Gândirii), sunt de tip clasic. Neoclasicismul
constituie, de altfel, în ordinea formală, dominanta întregii poezii acreditate
de Gândirea şi implicit, unul dintre principalele aspecte definitorii ale
stilului tradiţionalist. Ion Pillat, V. Voiculescu, Crainic, D. Ciurezu, George
Dumitrescu, Teodor Murăşanu, Emil Giurgiuca sunt poeţi de stil neoclasic.

Un nume mai des întâlnit în revistă — şi pe care gândiriştii aveau de ce

să-l cultive — e Ştefan Neniţescu. Cărturar distins, traducător al lui Croce,
purtătorul lui debutase editorial în 1919, cu un volum de versuri religioase,
Denii. Ortodoxiştii şi l-ar fi putut recunoaşte drept precursor. N-au făcut-o,
fie pentru că socoteau poezia religioasă un fel de monopol, fie din pricină că
formula Deniilor le va fi părut elementară. Culegerea e, într-adevăr, mai
curând un pur act de devoţiune decât un fapt literar. Autorul se vrea
„lăutarul Domnului" şi ca atare compune cântece de slavă.
 La Gândirea colaborează (din 1924) cu poezii de inspiraţie profană,
clasice atitudinal, dacă nu şi stilistic. Clasică, uneori, e şi figuraţia.In
Cântece pentru Narcis, apar nimfe, „diane", Parcele. De obicei însă peisajul
este abstract, nelocalizabil.
Aderentă, total sau parţial, la structurile tradiţionaliste (sau doar
tradiţionale), producţia altor colaboratori ai Gândirii, achiziţionaţi în etapa
finală a existenţei sale, nu va face obiect de analiză. Aceasta nu numai
fiindcă un examen critic e altceva decât un inventar bibliografic, dar şi
pentru că atragerea cu orice preţ în sfera cercetării a tuturor textelor apărute
în revistă n-ar face decât să dilate descripţia, fără a duce la o îmbogăţire şi
nuanţare a observaţiilor. Debutanţi, cei mai mulţi şi ca atare dependenţi de
modele, alţii — autori cu oarecare experienţă, vrednici (unii) de interes, însă
colaboratori incidentali ai Gândirii, alţii, în fine, simpli versificatori,
neglijabili, semnatarii încă nemenţionaţi pot doar oferi noi exemple pentru
ilustrarea unor constatări deja formulate şi validate prin citate îndeajuns de
edificatoare spre a nu fi cazul să mai apelăm şi la altele.

Pentru întregirea, totuşi, a repertoriului, iată — în ordinea apariţiei în

sumare — roiul de nume introduse în paginile revistei, majoritatea, către
sfârşitul deceniului al patrulea şi în timpul războiului, adică în faza de-
crepitudinară a Gândirii :
Al. Ceuşianu, Ilariu Dobriclor, D. Olaru, Ştefan Iorga, N. Crişan, Iulian
Popa, Aurel Sânger, Valentin Al. Georgescu, Valeriu Bora, Sergiu Grosu, I.
Alexandrescu, Ştefania Zottoviceanu-Rusu, Sergiu Matei Nica, Marcian
Lotru, I. Mircea, Gr. Sălceanu, Eliza Alcxandrescu, Octav Sargeţiu,
Valentin Măcrineanu, C. MiuLerca, Valeriu Ştefan Ciobanu, Alexandru
Modrea, Ion Romanescu, B. Clemenţa, Const. Salcia, Lucian Emandi, Const.
Manea, G. Meniuc, Ovid Caledoniu P Nicolae Jianu, V. Zaborovski-Florea,
G. Vaida, Petru Paulescu, Emil Zegreanu, Ion Potopin, Dumitru Ion Albota,
Ion Şiugariu, Gh. Bumbeşti, Horia Constantinescu, Ion Ţoîescu-Văleni,
Olga Profir, Ion Varga, Teodor Plop, Ştefan Cirstoiu, Traian Lalescu, V.
Nicoară, Ştefania Stâncă, Radu Demetrescu, Măria Golescu (poeme în
proză), Eugenia Mureşanu, Al. Alexianu, Claudia Bucşan, Constantin
Amărăscu, I. Gr. Perieţeanu, V. Oprescu-Spineni, Valeriu Anania, Lucia
Mihnea, Vladimir Ghidionescu, Sergiu Cristian, Emil Mânu, Romeo
Dăscălescu, Eugenia Brateş, Florian Creţianu, Constantin Cîmpeanu, Ion
Apostol Popescu.
La care se adaugă semnăturile unor critici (Ion SânGiorgiu, Al.
Busuioceanu, Ovidiu Papadima, Pan M. Vizirescu, P.P. Ionescu), pentru
care exerciţiul poetic a constituit „le violon d'Ingres".
 BIBLIOGRAFIE:

• Z.Ornea-Tradiționalism și modernitate în deceniul al

treilea
• Dumitru Micu- Gândirea și gândirismul
• Ov.S. Crohmălniceanu- Literatura română între cele
două războaie mondiale, vol.I
• Manual de limba și literatura română pentru clasa a
XII-a, editura Corint,2007
• Caiet de notițe,clasa a XII-a
• Internet