Adrian Husar - Istoria antica universala

Orientul antic

INTRODUCERE

Toate marile civilizaţii ale lumii orientale

(mesopotamiană, egipteană, indiană) au avut nevoie
pentru a se naşte, a se dezvolta şi a evolua de condiţii
geografice, climatice şi umane deosebit de favorabile.
Astfel de condiţii favorabile au făcut posibilă depăşirea
stadiului de vânătoare şi cules, pentru a intra în
economia de producţie, la început în special în regiunea
Semilunei Roditoare care încadra întinsele câmpii ale
Orientului Apropiat. Şi, de îndată ce noile metode de
producţie care uşurau subzistenţa şi progresul omului
se ameliorau şi se sitematizau, asistăm la înflorirea
marilor civilizaţii orientale în câmpiile şi în văile marilor
fluvii (Eufrat, Tigru, Nil, Indus) ale căror ape erau
exploatate prin sisteme de canalizare.
Era necesar, pentru ca această organizare să
reuşească, de centralizarea puterii, ceea ce a dus, în
cele din urmă la agregarea unor societăţi prestaţionare
(sau tributare). Primele concetrări de putere –ilustrate
de cele dintâi construcţii monumentale- sunt templele
şi palatele, ale căror depozite şi ateliere vădesc
exercitarea unui control asupra proceselor de producţie;
aceste nuclee palaţiale aveau şi o funcţie redistributivă.
Aceste structuri socio-politice vor modela marile
civilizaţii orientale.
Urbanizarea a fost rezultatul acestei specializări
progresive a activităţilor productive şi, invers, acestea
erau stimulate de extinderea fenomenului urban.
Această precocitate a urbanismului oriental şi rapida lui
dezvoltare ulterioară vor rămâne trăsături distinctive
ale Vechiului Orient faţă de Europa tribală.
5
 Elementul fundamental care conferă unitate
marilor civilizaţii orientale nu este de natură culturală,
ci de natură structurală. Civilizaţiile orientale, cu
pluralitatea lor de forme şi de arii specifice, erau
pretutindeni, civilizaţii palaţiale –adică ansambluri
ierarhizate în jurul unui centru dinastic care joacă rolul
de element structurant, organizator, al universului
social, politic şi religios.
Caracteristicile civilizaţiilor care s-au dezvoltat în
acest mod depindeau de condiţiile locale, de natură
geografică, geologică şi climatică, ca şi de cele create
de oameni, de diferite grupuri etnice şi de amestecul
dintre rase. Fiecare dintre marile civilizaţii orientale –
născute în Mesopotamia, în Egipt şi în valea Indusului –
a avut o fizionomie distinctă, în pofida schimburilor de
influenţe şi a intervenţiilor străine. Dar chiar şi istoria
evoluţiei lor constituie o dovadă a dependenţei lor de
factorii locali şi de mediul îmediat înconjurător.
*
Destinul Vechiului Orient n-a fost, din nenorocire,
decât o lungă succesiune de războaie de cucerire, de
regate şi imperii întemeiate şi apoi nimice prin forţă.
Cât priveşte resorturile acestor conflicte sunt de avut în
vedere motive de ordin economic, tendinţele
imperialiste ale suveranilor, precum şi ridicarea
popoarelor exploatate care încercau să se emancipeze.
Progresele economice au fost consecinţa
urbanizării şi a centralizării puterii. Dar dezvoltarea
modurilor de producţie, favorizată de suverani şi de
cler, servea, în definitiv, doar acestora. Exigenţele
excesive ale palatului şi ale templului, ca şi împărţirea
populaţiei în categorii sociale, au generat un sistem
sever de exploatare, adesea inuman. Unicul mod de
guvernare a fost despotismul, care se sprijinea pe cler
şi pe puterea militară. Suveranul, ocrotit de divinitate,
pretindea o supunere absolută, pe care nu a putut-o
tempera nici un fel de evoluţie politică. Geneza marilor
imperii a dezvoltat şi a diversificat o birocraţie care
constituia maşinăria esenţială a Statului. Exploatarea
6
categoriilor nevoiaşe de către o minoritate de
privilegiaţi care, în vechile oraşe-state mesopotamiene
ori în Egipt, a putut favoriza apariţia şi înflorirea
civilizaţiilor orientale, devenea unul din factorii
principali ai paraliziei care lovea în mileniul I a. Chr.
universul respectiv. Exploatarea nu mai asigura de fapt
decât supravieţuirea unui sistem palaţial care începea
să se sclerozeze. În aceste circumstanţe viaţa
populaţiilor Vechiului Orient pare marcată de
nesiguranţă şi de frică.
La rândul ei, viaţa religioasă degajă un aer de
obsedantă nelinişte. Dacă suveranul este atotputernic
pe pământ, divinitatea este, şi ea, exigentă şi
redutabilă. Panteoanele erau, fireşte, diferite, potrivit
popoarelor respective, şi au suferit anumite modificări
datorită conjuncturilor politice. Dar exigenţele zeilor au
rămas tot timpul aceleaşi. Omul Orientului antic trebuia
să aibă cea mai mare grijă ca să nu încalce regulile
cultului. Marea problemă rămânea tălmăcirea semnelor
pe care zeii le trimiteau pe pământ în mod constant. De
aici importanţa cu totul excepţională a manticii în
lumea orientală. Avem de-a face cu o disciplină de o
surprinzătoare complexitate care se baza pe secole
întregi de observaţie şi prescria reguli de interpretare a
semnelor prevestitoare. Totuşi, în această atmosferă
apăsătoare, odată cu doctrina israelită şi cu cea
zoroastriană, se iveşte o etică individuală. Monoteismul
evreiesc se va izola în mijlocul credinţelor adânc
înrădăcinate în Vechiul Orient.
Arta este multiformă şi nu poate fi redusă la
simple definiţii. Religioasă, monarhică, dinastică, scopul
esenţial al artei va fi preamărirea persoanei suveranului
şi celebrarea atotputerniciei zeului. Arta se va fixa în
canoane şi formule care nu vor varia câtuşi de puţin cu
timpul.
În istoria civilizaţiei rolul geniului sumerian şi a
celui egiptean se vădeşte capital. În desfăşurarea unei
istorii de lungă durată, structurile economice şi sociale
nu suferă modificări, individul neafirmându-se niciodată
7
faţă de grupul social a cărui pondere era covârşitoare.
Greciei, moştenitoarea Orientului, avea să-i revină
misiunea de a depăşi aporturile care i-au fost aduse şi,
procalmând primatul raţiunii şi al drepturilor
individuale, să pună bazele Umanismului.

8
 Capitolul I

POPULAŢIILE ORIENTULUI ANTIC

Odată cu inventarea scrierii, către anul 3 000 a.

Chr., protoistoria cedează locul istoriei. Obscuritatea
care învăluie trecutul vechilor populaţii din Orient,
cunoscute până atunci doar prin vestigiile lor
arheologice, începe să se risipească.
Procesul de sedentarizare, început în mileniile
precedente, era încă departe de a se fi încheiat. Cele
două imense rezervoare din care nomazii au exercitat o
presiune continuă asupra civilizaţiilor orientale erau
situate, pe de o parte, în regiunea de stepă care
mărgineşte la vest, la nord şi la est deşertul syro-arabic,
la frontierele Semilunii Roditoare, iar pe de alta, în
vastele câmpii eurasiatice, de la nordul Mării Negre, a
Mării Caspice şi a Munţilor Elbruz.
În zorii istoriei, această opoziţie cu caracter
social-economic coincidea grosso-modo cu importante
deosebiri etnice. Astfel, nomazii de la marginile
deşertului sirian erau semiţi, în vreme ce populaţiile
sedentarizate deja din Mesopotamia erau de rase foarte
diferite, dar nu semitice. Primele conflicte dintre
populaţiile sedentarizate şi cele nomade au luat
aspectul înşelător al unor rivalităţi rasiale, ceea ce a
dus la conturarea unei imagini false care reducea istoria
Vechiului Orient la un şir de conflicte etnice şi rasiale.
Lucrurile nu vor fi stat aşa, de vreme ce, mai târziu
vedem semiţi deja sedentarizaţi opunând o rezistenţă
vie împotriva celor de un neam cu ei, încă nomazi,
amotiţi, arameeni etc., apoi şi pe aceştia luând, la
rândul lor, armele împotriva altor nomazi.
Conflictul acesta continuu a jucat un rol esenţial
în politica statelor orientale. Cu timpul, ameninţărilor
venite din stepele siriene li s-au adăugat incursiunile
devastatoare ale populaţiilor indo-europene.

9
 Stabilirea semiţilor şi a indo-europenilor în
preajma unor rase diferite, a fost urmată de un
îndelungat mixaj etnic. Adeseori sunt dificil de
identificat structurile etnice ale uneia sau alteia dintre
marile civilizaţii orientale. Doar datele lingvistice permit
să întrezărim câteva din aceste elemente. La începutul
mileniului al II-lea a. Chr., limba sumeriană a fost
înlocuită de cea akkadiană. Sumerienii n-au fost însă
dislocaţi; dimpotrivă, civilizaţia cuceritorilor, semiţi
orientali, a suferit o puternică influenţă sumeriană.
Uneori, nici chiar înlocuirea unei limbi prin alta nu indică
nimic altceva decât supunerea unui oraş sau a unei ţări
de către o dinastie alogenă. E.g., în Creta linearul A a
cedat locul, prin sec. XIV a. Chr., linearului B al
aheenilor. Această substituire nu dovedeşte nimic
altceva decât instalarea la Cnossos a unei dinastii
aheene - foarte „minoizată”, de altfel - care stăpânea
un teritoriu a cărui populaţie şi civilizaţie au rămas
aproape neschimbate. De obicei însă, dinastiile alogene
adoptau limba ţării cucerite şi numai onomastica ne
dezvăluie originea noilor veniţi: şefi arieni din Imperiul
hurit Mitanni, suverani hurriţi din Noul Imperiu hittit etc.
Primele temelii ale civilizaţiei aşa cum au apărut
ele în epoca neolitică nu pot fi atribuite nici semiţilor şi
nici indo-europenilor. Cele dintâi comunităţi
sedentarizate aparţineau unor rase diferite. Aceste
populaţii sunt împărţite, în mod convenţional în două
grupuri care nu au decât avantajul de a putea fi
localizate, în mod foarte aproximativ de altfel, unul în
Asia Occidentală –asianicii, celălalt pe ţărmurile
Mediteranei –mediteraneenii.
Asianicii. Aceste populaţii, care descind probabil
din vechile culturi de tip agrar din epoca chalcolitică, au
jucat un rol esenţial în geneza marilor civilizaţii de tip
urban din epoca bronzului.
Creatori ai celei mai vechi civilizaţii urbane în
sudul Mesopotamiei, sumerienii au venit, probabil, din
regiunile septentrionale şi i-au supus pe indigeni, cărora
nu li se cunoaşte structura etnică (din punct de vedere
10
cultural ei aparţineau civilizaţiei Obeid). Sumerienii s-ar
fi infiltrat către mijlocul mileniului al IV-lea a. Chr., în
epoca predinastică, marcată în civilizaţia
mesopotamiană prin inovaţii de mare importanţă. Pe de
altă parte, dacă admitem că civilizaţia sumeriană a luat
naştere dintr-un amestec de populaţii stabilite mai
dinainte în sudul Mesopotamiei şi din alogeni, nu se
poate preciza de unde au venit aceştia din urmă.
Tentativele de a stabili o conexiune între sumeriană şi
alte limbi aglutinante a căror scriere a fost descifrată
(elamita, hurrita şi urarteana), nu sunt concludente.
Protoelamiţii, care au întemeiat în Elam (sud-
vestul Iranului) o civilizaţie urbană şi au inventat o
scriere (protoelemita) încă nedescifrată, sunt şi mai
puţin cunoscuţi. Începând cu mijlocul mileniului al III-lea
a. Chr. Civilizaţia protoelamită a fost considerabil
influenţată de cea mesopotamiană. Limba elamită,
puţin cunoscută, vădeşte anumite afinităţi cu limbile
populaţiilor muntene din Zagros. Mesopotamienii i-au
considerat întotdeauna pe elamiţi, aceşti vecini
apropiaţi, drept străini. Din mileniul al II-lea şi până în
sec. VII a. Chr., elamiţii au întemeiat la Susa o serie
întreagă de dinastii puternice.
În valea fluviului Indus s-a dezvoltat o a treia
civilizaţie de tip urban, care vădeşte anumite legături
cu culturile de tip agrar din Iran, Belucistan şi
Afganistanul meridional. Cert este doar faptul că
creatorii civilizaţiei Indusului nu erau arieni.
Un rol de mare importanţă în istoria civilizaţiilor
orientale l-au jucat hurriţii, originari, probabil din nord-
vestul Iranului; habitatul lor primitiv se afla, poate, în
Azerbaidjan. Limba hurrită, de tip aglutinant, nu are
afinităţi cu nici o limbă cunoscută, cu excepţia
urarteenei şi a unor limbi caucaziene actuale. Către
finele mileniului al III-lea a. Chr. şi începutul celui
următor, onomastica atestă prezenţa hurriţilor nu
numai în Mesopotamia septentrională şi în nordul Syriei,
dar şi pe litoralul siro-palestinian şi în Anatolia. Hurriţii
au jucat un rol esenţial în dezvoltarea tehnicilor
11
metalurgice. În munţii din nord-vestul Iranului şi în cei
ai Armeniei au luat naştere diferite principate hurrite în
mileniul al II-lea a. Chr., în timp ce în nordul Syriei, în
bazinul Haburului (Hanigalbat) s-a constituit, cu puţin
înainte de a. 1500 a. Chr., Imperiul hurrit Mitanni care,
vreme de două secole, n-a avut ca rival, în Orient, decât
imperiul faraonilor. În Imperiul Mitanni, ai cărui suverani
erau de origine ariană, huriţii constituiau elementul
demografic cel mai important. După distrugerea
Imperiului mitannian (1375/1370 a. Chr.) de către
regele asirian Suppiluliuma I, bazinul Haburului a
devenit miza rivalităţii asiro-hittite, iar populaţia hurrită
a fost, în mai multe rânduri, victima masacrelor şi a
deportărilor întreprinse de asirieni. Totuşi, hurriţii au
jucat un rol politic important în Noul Imperiu hittit, când
însăşi dinastia de la Hattuşaş pare a fi fost de origine
hurrită. După finele mileniului al II-lea a. Chr. hurriţii
dispar de pe scena politică a Orientului Apropiat. Este
posibil ca urarteenii şi maneenii să fie urmaşii
populaţiilor hurite care au rămas în preajma habitatului
lor originar.
Coborând din Munţii Zagros, kassiţii s-au infiltrat
treptat, în mileniul al II-lea a. Chr., în Mesopotamia
centrală unde au fost destul de rapid asimilaţi de către
babilonieni. În Mesopotamia kassiţii au adoptat limba
akkadiană. După raidul devastator al hittiţilor din 1594
a. Chr., kassiţii au reuşit să pună mâna pe putere în
Babilon. Dinastia kassită a stăpânit Babilonul timp de
patru secole, până în momentul cuceririi elamite (1160
a. Chr.).
Mediteraneenii. Vechile populaţii
mediteraneene (preindo-europene) sunt şi mai puţin
cunoscute decât cele asiatice. E.g., populaţia indigenă a
Syriei şi a Palestinei, care a fost copleşită încă din
mileniul al III-lea a. Chr. de valul semitic, n-a lăsat nici o
urmă despre limba ei, rămânând total necunoscută.
În Anatolia, limba hatti (protohatti) corespunde
unui stadiu al populării anterior penetraţiei indo-
europene. Între Anatolia şi lumea egeeană există
12
evidente afinităţi atât în epoca neolitică/chalcolitică, cât
şi în prima epocă a bronzului. Aceste asemănări s-ar
explica prin înrudirea dintre populaţii. Un anumit număr
de cuvinte (a căror rădăcină se termină în ss, în nth sau
în and şi care, în Grecia, nu sunt în mod cert de origine
elenică: de pildă Parnassos, Corinthos etc.) par a
aparţine unui vechi fond comun mediteranean, i.e.
preindo-european. Alţi savanţi văd în asemenea analogii
vestigiile unei invazii a luwiţilor, populaţie indo-
europeană despre care se ştie doar că s-a stabilit în
Anatolia înaintea hittiţilor. Studii mai recente au ajuns la
concluzia că ambele ipoteze se întemeiază pe existenţa
unui amalgam de formaţii lingvistice foarte diferite,
indo-europene cea mai mare parte dintre ele, dar de
origini şi la date foarte diverse.
Semiţii. Habitatul originar al acestui compact şi
totuşi eterogen grup etnic pare să se fi limitat la
Peninsula Arabică şi periferia deşertului siro-arabic.
Numele semiţilor îşi are originea în Biblie şi anume în
capitolul X din Facerea. Acolo se explică gradul de
rudenie al acestor populaţii făcându-le să derive din
străbuni comuni; astfel, urmaşi ai lui Sem sunt: Aram,
Asur şi Eber, adică arameii, asirienii şi evreii. Către
începutul mileniului III a. Chr. se conturaseră deja două
grupe distincte: semiţii orientali şi semiţii occidentali.
Semiţii orientali (akkadienii) au cucerit
Mesopotamia centrală şi septentrională. Civilizaţia lor a
suferit o puternică influenţă sumeriană, ajungându-se
astfel la sinteza sumero-akadiană. Către 2340 a. Chr.,
sub Sargon I, akkadienii au întemeiat un vast dar
efemer imperiu semitic. Limba akkadiană avea să
înlocuiască treptat sumeriana, înainte de a deveni, în
mileniul II a. Chr., limba diplomatică a cancelariilor
orientale. Asiriana şi babiloniana nu sunt decât variante
ale akkadienei.
Amoriţii (martu în textele akkadiene) –populaţie
vest-semitică, înrudită cu cananeenii- s-au stabilit în
decursul mileniului III a. Chr. în Syria şi în Palestina
unde, către a. 2300 a. Chr. au distrus civilizaţiile urbane
13
ale primei epoci a bronzului. La începutul mileniului II a.
Chr, semitizarea ariei siro-palestiniene apare ca totală
şi definitivă. Semiţii din Syria şi cei din Palestina, sosiţi
în valuri succesive, n-au constituit un grup lingvistic
unitar. În diferite epoci sunt atestate diverse dialecte
înrudite la Ugarit, la Byblos, în oraşele feniciene, fără a
mai vorbi de ebraică. Amoriţii au jucat un rol politic
important şi în Mesopotamia; neîntreruptele lor
incursiuni au dus la prăbuşirea Imperiului sumerian al
celei de a III-a dinastii din Ur şi, în primele secole ale
mileniului II a. Chr., suverani amoriţi se instalează la
conducerea majorităţii oraşelor mesopotamiene. La
finele mileniului II a. Chr., amoriţii sunt înghiţiţi de valul
arameean.
Cananeenii sunt urmaşii semiţilor care, în
mileniul III a. Chr., au pus bazele unei strălucite
civilizaţii urbane în Syria şi în Palestina. Întoarcerea la
civilizaţie, la începutul mileniului II a. Chr. s-ar datora
cananeenilor care sunt, în mod cert, strămoşii
fenicienilor.
Alţi semiţi occidentali, arameenii sunt semnalaţi
în ultimele secole ale mileniului II a. Chr. pe Eufrat, din
Babilonia până la Karkemiş, apoi în bazinul Haburului în
sec. X a. Chr. şi pe valea Tigrului în sec. IX a. Chr.
Arameenii au întemeiat mai multe principate în Siria,
e.g. Hama, Damasc, iar regatele neohittite din zona M-
ţilor Taurus şi din nordul Siriei - Sam’al, Karkemiş, Til
Barsib, Alep - au căzut sub stăpânirea unor dinastii
arameene în sec. IX-VIII a. Chr., înainte de a fi înglobate
în Noul Imperiu assirian. Nomazii arameeni au pătruns
până în sudul Mesopotamiei unde, în sec. XI a. Chr. un
principe aramean reuşise să uzurpe tronul Babilonului.
Limba arameeană avea să înlocuiască în mileniul I a.
Chr. alte limbi semitice, ca asiriana şi ebraica, după ce
luase din Fenicia sistemul pseudoalfabetic de
transcriere; cuceririle asirienilor şi apoi cele ale perşilor
n-au făcut decât să amplifice difuzarea acestei limbi.
Încă înainde de prăbuşirea Noului Imperiu asirian,

14
aramaica i se substituise akkadienei, ca limbă
diplomatică a cancelariilor orientale.
Caldeenii –populaţie vest-semitică înrudită cu
arameenii- s-au infiltrat la începutul mileniului I a. Chr.
în Mesopotamia meridională unde au întemeiat mai
multe principate. Către mijlocul sec. IX a. Chr, suveranii
asirieni au început seria campaniilor împotriva
caldeenilor care îi sprijineau pe regii din Babilon. În
câteva rânduri principii caldeeni uzurpă tronul
Babilonului. O dinastie caldeeană –fondată de
Nabopalassar (626-605 a. Chr.) - redă Babilonului
vechiul său prestigiu prin întemeierea Imperiului
Neobabilonian.
Penetraţia triburilor arabe – menţionate pentru
prima dată în texte în timpul domniei regelui asirian
Salmanasar al III-lea (858-824 a. Chr.) – marchează
ultima etapă din procesul de sedentarizare a nomazilor
semitici.
Populaţiile semite au difuzat pe arii vaste
elementele culturale ale civilizaţiilor orientale „clasice”,
fie că au făcut-o, în cazul celei sumeriene, akkadienii,
asirienii şi babilonienii, fie că au jucat un atare rol, între
Mesopotamia, Egipt şi Grecia, fenicienii şi vechii evrei.
Indo-europenii. Problema indo-europeană a
fost abordată deopotrivă de către lingvistică şi
arheologie. De la definirea problemei, la finele secolului
al XVIII-lea, lingviştii au urmat două căi de cercetare: 1)
modelul arborelui genealogic, care implică o abordare
evoluţionistă, limbile derivând una din alta precum
speciile lui Darwin, şi care acordă o mare importanţă
gramaticii comparate cu scopul de a afla limba, patria,
poporul de origine şi ideologia acestuia; 2) modelul
structuralist conform căruia limbile din familia indo-
europeană au devenit indo-europene printr-un proces
de convergenţă sau/şi în urma unui contact în care s-au
aflat într-o perioadă foarte lungă de timp.
Arheologia n-a urmat decât prima cale de
abordare. Răspândirea unei anume fosile directoare
(ceramica şnurată, înmormântările tumulare) ar
15
corespunde unor migraţii din Urheimat (Europa central-
nordică sau stepele Rusiei meridionale) către zonele în
care mai târziu vor fi atestate limbile indo-europene.
De două secole lingviştii şi arheologii propun
ipoteze pentru localizarea unui centru de origine de
unde o limbă „proto-indoeuropeană” s-a răspândit în
zonele unde mai târziu sunt atestate limbile acestei
familii. Cercetările mai noi au acordat o mai mare
atenţie modelului structuralist elaborat de Trubetskoi,
potrivit căruia nu există Urheimat, Urvolk sau
Ursprache.
O interpretare mai recentă din perspectiva
arheologiei (Colin Renfrew, Archaeology and Language.
The puzzle of Indoeuropean Origins, London, 1987)
respinge atât modelul structuralist ,cât şi concluziile
simpliste la care a ajuns modelul evoluţionist al
arborelui genealogic. C. Renfrew articulează o teorie
proprie alegând modelul demografie/subzistenţă. Mai
exact, C. Renfrew asociază problema indo-europeană
modelului elaborat de A.J. Ammerman şi L.L. Cavalli-
Sforza, după care adoptarea agriculturii implică o
creştere demografică ce determină migraţii pe distanţe
scurte, dar într-o manieră radicală. Agricultura se
propagă întotdeauna spre exteriorul zonei deja
cultivate. C. Renfrew consideră că primii agricultori erau
indo-europeni. Din Anatolia, aceştia ar fi trecut în Grecia
şi Creta de unde, după un timp s-ar fi deplasat spre
Italia, Balcani şi zona de la nord de Dunăre. Acest
proces, care a început în jurul a. 6 500 a. Chr. în
Anatolia, are drept rezultat răspândirea agriculturii în
Europa concomitent cu difernţierea principalelor limbi
indo-europene. Această interpretare se poate
circumscrie de fapt modelului arborelui genealogic, prin
ipoteza unei patrii de origine (Urheimat) în Anatolia şi a
unei limbi „proto-indoeuropene”.
Majoritatea savanţilor consideră că habitatul
originar al indo-europenilor se afla în stepele eurasiatice
din nordul M. Negre, a Caucazului şi a M. Caspice.
Marţialitatea, habitatul pendulant, patriarhatul,
16
structura socială ierarhizată şi dominată de războinici
sunt trăsături caracteristice ale populaţiilor indo-
europene. Sedentarizarea acestor populaţii începuse
mult înainte de pătrunderea lor în Orientul Apropiat.
Încă înainte de mijlocul mileniului III a. Chr.
populaţii indo-europene se instalează în Grecia, în
Anatolia ca şi în bazinul dunărean. În contextul acestor
ample migraţii, luviţii şi hittiţii se stabilesc în Anatolia
unde întemeiază câteva structuri politco-statale, deşi pe
plan etnic n-au constituit decât o minoritate; limba
hittită, de pildă, nu conţine mai mult de 20% cuvinte
indo-europene. În Anatolia, ca şi în Grecia, cuceritorii
aparţineau uneia din cele două mari familii lingvistice,
şi anume grupului centum. Evidentele afinităţi dintre
limba hittită şi cea tokhariană din Turkestanul estic
sugerează că hittiţii au pătruns în Anatolia din stepele
din jurul M. Caspice, probabil prin pasul Derbent, şi nu
din ţinuturile dunărene cum s-a susţinut de atâtea ori.
Anatolia epocii hittite ne dezvăluie, graţie onomasticii, o
structură etno-demografică complexă: unei populaţii în
majoritate indigenă i se suprapunea o elită
conducătoare indo-europeană, a cărei putere se
întemeia pe forţa militară. Războinicii hittiţi au reuşit să
unifice o mare parte a ţării Hatti şi să creeze un imperiu
în avantajul lor.
Arienii, a căror limbă făcea parte din grupul
satem, pătrund în India în al doilea sfert al mileniului II
a. Chr.; începând din aceeaşi epocă îi întâlnim şi în
Orientul Apropiat unde au reuşit să organizeze într-un
stat puternic –Imperiul Mitanni – populaţiile hurite din
Syria şi Mesopotamia septentrională. În Semiluna
Roditoare arienii constituiau o castă de războinici a
căror dominaţie se întemeia pe o nouă armă, carul de
luptă. Prin urmare, în Mitanni a avut loc un proces
analog celui pe care îl cunoscuse Anatolia cu câteva
secole mai devreme: de data aceasta, o populaţie ea
însăşi minoritară, huriţii, a fost unificată de o
aristocraţie aparţinând altei rase, indo-arienii.

17
 Presiunea populaţiilor indo-europene de la
frontierele Europei a dus la declanşarea evenimentelor
grave de la începutul epocii fierului, soldate cu
distrugerea regatelor şi imperiilor din bazinul oriental al
Mediteranei (Grecia, Anatolia şi Levantul). După
tulburările grave din ultimele secole ale mileniului II a.
Chr. care au modificat considerabil harta etnică şi
politică a Orientului Apropiat, la începutul mileniului I,
vedem apărând noi populaţii indo-europene.
Unele, ca iranienii, aparţin grupului satem.
Penetraţia mezilor şi a perşilor în platoul iranian apare
ca o migraţiune lentă a unor populaţii statornicite de
multă vreme în nordul Iranului. Scyţii sunt în schimb o
populaţie iraniană seminomadă care, începând din
secolul VIII a. Chr., împingându-i înaintea lor pe
cimmerieni, au devastat mai multe regiuni din Orientul
Apropiat – nordul Iranului, Anatolia, Syria, Palestina –,
ameninţând chiar şi Egiptul.
Armenii, populaţie indo-europeană a cărei limbă
aparţine grupului satem, nu apar în Orientul Apropiat
înainte de secolul VII a. Chr. Venind din regiunea Mării
Negre, armenii s-au stabilit în jurul lacului Van, după
distrugerea regatului Urartu de către scyţi şi mezi.
În urma aceloraşi tulburări de la finele mileniului
II a. Chr., alte populaţii indo-europene, aparţinând
de data aceasta grupului centum, părăsesc spaţiul
balcanic şi ocupă o parte a Anatoliei. Astfel, frigienii s-
au stabilit pe fluviul Halys în centrul platoului anatolian,
iar lydienii la extremitatea vestică a acestuia, în valea
Hermosului, în timp ce hittiţii, dislocaţi de pe platoul
central, se aşezau în Syria de Nord.

Capitolul II

MESOPOTAMIA

18
 Cadrul geografic
Cea dintâi mare civilizaţie a Antichităţii s-a
cristalizat în zonele văilor fertile ale Mesopotamiei
(nume dat de greci, însemnând „Ţara dintre fluvii” –
Tigru şi Eufrat), ţară care se întindea pe o lungime de
aproape 1000 km şi o lăţime de vreo 400 km; teritoriul
Mesopotamiei coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului
de azi. Mesopotamia era mărginită la nord de munţii
Armeniei, la sud de Golful Persic, la est de lanţul
munţilor din Iranul de vest, iar la vest de stepa siro-
mesopotamiană.
Între deşertul syrian şi munţii Zagros, de unde
coboară afluenţii Tigrului – cei doi Zab şi Diyala –
Mesopotamia ia forma unui culoar larg care, de la
ţărmurile Mediteranei, porneşte spre Golful Persic în
întâmpinarea unei lumi diferite, întoarsă spre zona
Oceanului Indian.
Sumerul reprezenta partea sudică a
Mesopotamiei şi se numea în sumeriană Kengi, pe când
în akkadiană era denumită Sumer (Sinear în Geneză X,
10). Partea de nord a Mesopotamiei se numea în
sumeriană Uri, iar în babiloniană Akkad. Expresia Kaldi
(Chaldea) denumea sudul Mesopotamiei, apoi a ajuns
să denumească şi Babilonia.
Prin însăşi poziţia ei Mesopotamia are o largă deschidere către exterior, mult mai mare
decât valea Nilului, al cărei rol a fost întrutotul analog cu al său. Mesopotamia a fost
amenniţată într-o mult mai mare măsură de invazii. De asemenea, e mai expusă şi
fluctuaţiilor climatice, deoarece revărsărilor periodice şi atât de benefice ale Nilului, i se
opun primejdioasele capricii ale Tigrului şi Eufratului.

Începând cu regiunea Bagdadului, Tigrul (în

sumeriană Idigna) şi Eufratul (în sumeriană Buranunu)
curg aproape paralel către mare , fiind legate între ele
prin numeroase braţe şi canale. În perioada de viituri,
abundenţa aluviunilor aduse de Tigru şi Eufrat devine
catastrofală, căci la pericolul de rupere a digurilor se
adaugă şi riscul colmatării canalelor de irigaţii. Aceste
aluviuni au modelat peisajul caracteristic al
Mesopotamiei de Jos. În epoca sumeriană limita Golfului
Persic era cu vreo 200 km mai la nord faţă de ţărmul

19
actual; marile oraşe din sudul Mesopotamiei se aflau în
fruntea unui important comerţ maritim şi ni le
imaginăm situate în imediata apropiere a mării –astăzi
ele se află la o distanţă de vreo 200 km de litoral.
Deşi Mesopotamia de Jos (Sumerul) nu primeşte
niciodată nici cea mai neînsemnată precipitaţie,
aluviunile pot de recolte bogate de îndată ce sunt
fertilizate cu ajutorul irigaţiilor. Zăcămintele minerale
lipsesc cu desăvârşire în această „ţară de noroi”,
excepţie făcând bitumul (hidrocarbură naturală care, în
regiunile petrolifere răzbate până la suprafaţa solului),
căruia sumerienii au ştiut să-i dea foarte de timpuriu o
întrebuinţare.

Evoluţia istorică
II.1. Mesopotamia preistorică
„Istoria începe la Sumer...” este, după cum se
ştie, titlul unei cărţi a lui S.N. Kramer. Eminentul
orientalist american arăta că primele informaţii despre
o civilizaţie urbană, cu evoluate instituţii economice,
sociale, politice şi religioase s-au păstrat în textele
sumeriene. Extraordinara dezvoltare socială şi
tehnologică a Mesopotamiei între 3800-2000 a. Chr. îşi
are rădăcinile în progresele realizate în perioada proto-
sumeriană. Cercetările mai noi au demonstrat că
terminologia culturală (i.e. cuvintele în legătură cu
agricultura, metalurgia, meseriile) ca şi numele de fluvii
şi cetăţi (Ur, Lagash, Nippur, Eridu etc.) sunt de origine
presumeriană.
Epocile neolitică şi chalcolitică sunt ilustrate de
culturile Hassuna şi Samarra specifice mileniului VI. a.
Chr.; situl de la Tell es-Sawwan reprezintă unul din
centrele de difuzare a chalcoliticului mesopotamian. În
a doua jumătate a mileniului VI a. Chr., cultivatorii
neolitici sunt atestaţi la Ninive, iar odată cu dezvoltarea
culturii Samarra primele comunităţi se stabilesc în
Mesopotamia de Jos. În stadiul actual al cunoştinţelor se
pare că primii ocupanţi ai Sumerului s-au stabilit în
aşezarea de la Eridu către 5300-5000 a. Chr.
20
 Perioada chalcoliticului recent este reprezentată
în Mesopotamia de nord de către civilizaţia halafiană
(numită după aşezarea de la Tell-Halaf), în timp ce
Mesopotamiei meridionale îi este specifică civilizaţia
Obeid. Dezvoltarea civilizaţiei obeidiene este
determinată de un spor demografic în regiunea Eridu,
conjugat cu o influenţă din Iranul de sud-est şi poate cu
sosirea unor noi imigranţi. Civilizaţia Obeid se va
extinde spre nordul Mesopotamiei unde va stopa
devoltarea civilizaţiei halafiene.
Perioadele civilizaţiei proto-sumeriene, acoperind
mileniile V-IV a. Chr., sunt denumite după localităţile
unde s-au făcut primele cercetări arheologice datorită
cărora sunt cunoscute cele mai vechi perioade din
istoria Mesopotamiei: El Obeid, Uruk şi Djemet-Nasr.
Numele de Obeid s-a dat tuturor fazelor
civilizaţiei din sudul mesopotamian (cca. 4500 –3500 a.
Chr.) anterioare înfloririi urbane a Urukului. În arealul
culturii Obeid era cunoscută tehnica topirii şi prelucrării
metalelor, după cum atestă artefactele din aramă.
Ceramica culturii Obeid prezintă numeroase afinităţi cu
cea descoperită în nordul Mesopotamiei la Samarra şi la
Tell Halaf. Aşezările culturii Obeid (Eridu, Ur, Uruk, el-
Obeid) vădesc existenţa unei structuri sociale
complexe.
În perioada următoare, Uruk (3500-3100 a. Chr.)
au apărut sumerienii care vor remodela întreaga cultură
din sudul Mesopotamiei. Acum au apărut primele forme
de arhitectură monumentală, templele (Eridu, Uruk).
Urukul, cetate a eroului epic Ghilgamesh, „poate primul
şi mult timp singurul mare oraş al lumii” (W. Schneider)
pare să fi jucat un rol capital la începuturile civilizaţiei
urbane. Tehnica ceramicii s-a perfecţionat ca urmare a
invenţiei roţii olarului. Dezvoltarea glipticii este ilustrată
de cilindri-sigilii care înfăţişează mai ales scene de
caracter religios. Din această perioadă este
documentată şi cea mai veche formă de scriere
cunoscută, pictografică, din care se va dezvolta mai

21
târziu, prin stilizare şi schematizare, scrierea
cuneiformă.
În cea de-a treia perioadă, Djemet-Nasr (3300-
2900 a. Chr.), ultima fază a epocii predinastice, se
organizează primele oraşe-state din Sumer.
Progresează olăritul şi metalurgia aramei (începe să fie
cunoscută şi metalurgia bronzului) şi se dezvoltă
comerţul la distanţe mari. Apariţia carului cu două roţi a
marcat o veritabilă revoluţie în domeniul mijloacelor de
transport. Şi edificiile civile –palatele- ajung acum acum
la proporţii monumentale.
Rezumând, Mesopotamia de nord şi de sud
constituie, sub o unitate aparentă, două arii de cultură
distincte (situaţie similară cu cea din Egipt). Asistăm la
perioade de unificare –în Mesopotamia obeidiană-
urmate de perioade de separare; de pildă, după mijlocul
mileniului IV a. Chr., în timp ce în sud constatăm o
unitate de cultură, adânci deosebiri locale dovedesc că
cetăţile din nord evoluează fiecare independent. Totuşi,
cu cât progresăm în timp, osmoza culturală devine mai
evidentă. Cu toate acestea, în Mesopotamia, după
perioada de unificare Obeid, abia în primele secole ale
mileniului III a. Chr. se mai reîntâlneşte o unificare
culturală şi apoi, în a doua jumătate a aceluiaşi mileniu
când semiţii din Akkad vor inaugura un imperiu unificat
în Mesopotamia.

II.2. Geneza statului în Mesopotamia

Primele societăţi organizate statal au apărut în
Orientul Apropiat la finele mileniului IV a. Chr.,
inaugurând un nou capitol în istoria Umanităţii. Spre
deosebire de societăţile prestatale, noile structuri
statale serveau unor elite care controlau miile de
locuitori prin monopol economic, forţă militară şi
constrângeri de natură religioasă.
Cu privire la originea statului s-au formulat teorii
contradictorii. De pildă, V.G. Childe consideră că geneza
statului trebuie pusă în legătură cu revoluţia urbană. În
acest context, un rol esenţial ar fi avut dezvoltarea
22
metalurgiei, ramură ce a creat o categorie de specialişti
şi a modificat structurile sociale. V.G. Childe susţinea că
metalurgiştii erau plătiţi doar din surplusurile
alimentare rezultate în urma practicării agriculturii
intensive. Roadele travaliului meşteşugarilor trebuiau
distribuite, iar materiile prime trebuiau importate.
Irugaţiile au sporit productivitatea agriculturii,
conducând la controlul centralizat al producerii şi
distribuţiei de alimente. Astfel se naşte o societate
stratificată, bazată pe categorii economice. În cele din
urmă, o forţă politică şi religioasă a început să domine
viaţa urbană, pe măsură ce despoţii şi preoţii au ajuns
să stăpânească temple şi clădiri publice ca simboluri ale
autorităţii lor.
Primele construcţii monumentale sunt semnul
unei concenmnul unei concen În epoca predinastică
avem şi atestări în legătură cu funcţia redistributivă a
acestor nuclee de putere; depozitele şi atelierele
vădesc exercitarea unui control asupra proceselor de
producţie, fapt confirmat şi de cilindri-sigilii, semne de
autoritate şi semne de proprietate deopotrivă. Se
conturează astfel elementele definitorii ale unei
societăţi prestaţionare (sau tributare) care va cunoaşte
formele cele mai evoluate tocmai în oraşele-state
mesopotamiene.
Alte teorii accentuează rolul factorilor de mediu
care, indiscutabil, au jucat un rol important în geneza
civilizaţiei de vreme ce primele state ale lumii antice
apar în zone cu un ridicat potenţial agricol, adesea
situate la juxtapunerea diferitelor regiuni ecologice. În
Mesopotamia satele mai dezvoltate au devenit oraşe şi ,
mai târziu, cetăţi-state, de-a lungul secolelor în care
exploatarea ecosistemului a devenit mai organizată şi
mai sistematică. Din această perspectivă, o deosebită
importanţă trebuie să fi avut crearea de provizii
alimentare utilizate pentru noile categorii care nu erau
implicate în agricultură. Astfel a fost necesară nu doar o
mai mare productivitate în agricultură, ci şi unele

23
schimbări sociale şi culturale, cum ar fi sistemele
centralizate de depozitare.
Nu este de neglijat nici rolul comerţului de vreme
ce încă din epocile arhaice reţele comerciale din cadrul
civilizaţiilor de tip rural s-au integrat în vastele rute ale
caravanelor, ulterior comerţul la distanţe mari luând
amploare în statele Vechiului Orient.
În sfârşit, un rol esenţial în geneza statului vor fi
avut centrele ceremoniale (templele) şi religia
instituţionalizată. Centrul ceremonial constituia locul
sacru unde oamenilor de rând li se garanta reînnoirea
ciclică a fiecărui anotimp şi, totodată, locul în care
splendoarea, puterea şi opulenţa elitelor simboliza
bunăstarea întregii comunităţi. Cu timpul, centrul
ceremonial a devenit centrul iniţial al puterii, schimbului şi
autorităţii publice.
Rezumând, putem conchide că presiunea şi
creşterea densităţii populaţiei au constituit dinamica
sistemului cultural ce a determinat geneza statului.
Oricum, cheia procesul a fost centralizarea
administrativă a resurselor. Un atare proces a permis
economiei să depăşească stadiul gospodăriei
individuale. De aceea, primele state ale Vechiului Orient
au apărut în contexte socio-culturale şi ecologice în
care administraţia centralizată rezolva toate probleme
individului. Primele state îndeplineau funcţii de
manipulare a mediului ecologic, dar şi a populaţiei, prin
intermediul unui sistem birocratic şi politic.
*
Noile condiţii economice şi sociale dezvoltate în
cadrul civilizaţiilor de tip rural din epoca neolitică şi
chalcolitică au determinat o mutaţie în regiunea numită
de vechii greci „ţara dintre fluvii”, adică Eufrat şi Tigru.
Extinderea suprafeţelor cultivate tot mai departe de
fluvii, reclama organizarea unui sistem de irigaţii din ce
în ce mai complex. Doar anumite organisme colective –
anumite clanuri sau marii proprietari- erau în măsură
să facă faţă unor asemenea exigenţe.

24
 Marile domenii particulare ale unor clanuri au
jucat un rol important în acele regiuni ale Mesopotamiei
unde structura etnică prezenta de timpuriu o dominantă
semitică, adică mai ales în Babilonia. În Sumer,
pământurile au fost acaparate de timpuriu de clerul
principalelor temple, care au jucat de timpuriu un rol
economic decisiv.
Aşadar, în sudul Mesopotamiei, templele au fost
beneficiarele unei evoluţii în care dezvoltarea
economico-socială era condiţionată de un efort colectiv
indispensabil bunei funcţionări a sistemului de irigaţii.
Noile condiţii economice de la finele mileniului IV a. Chr.
şi începutul celui următor au favorizat atât dezvoltarea
marilor sanctuare sumeriene cât şi cea a oraşelor. Dacă
progresele economice au fost determinante în
diferenţierea corpului social, dezvoltarea comerţului va
favoriza constituirea unei veritabile caste birocratice.
Epoca predinastică –cuprinsă între ultimele
secole ale mileniului IV a. Chr. şi cele dintâi ale
mileniului III a. Chr.- coincide cu înflorirea civilizaţiei
sumeriene. Impulsul îşi are originea la Uruk (Erebul
biblic, actualul Warka) care a jucat un rol capital la
începuturile civilizaţiei urbane. Vestigiile de la Uruk
(nivele VI-III) atestă începuturile şi dezvoltarea unui
urbanism monumental, apariţia cilindrilor-sigiliu, apoi a
scrierii, şi în cele din urmă, a unei sculpturi în piatră de
mari dimensiuni.
În stadiul actual al cercetării se consideră că Uruk
este primul oraş-stat din lumea antică. După 4500 a.
Chr. comunitatea din Uruk a devenit oraş, absorbind
populaţia satelor din vecinătate. Uruk-ul se întindea pe
cca. 250 ha, iar satele-satelit din jur pe cel puţin 9,7 km
faţă de centru, fiecare dispunând de propriul său sistem
de irigaţie. Oraşul era dominat de marele ziggurat (pe
una din terasele superioare se înălţa Templul Alb);
sanctuarul era centru vieţii din Uruk, locul unde se
aflau, deopotrivă, templul, depozitele, atelierele şi
centrul de guvernământ. Până la mijlocul mileniului IV

25
a. Chr. oraşul sumerian îşi va dezvolta un sistem elaborat
de administraţie.
Economia nu se putea dezvolta fără existenţa
unui sistem stabil de echivalenţe între bunurile
materiale şi anumite servicii. Aceste echivalenţe
presupuneau reguli stricte şi o autoritate capabilă să le
facă respectate. Puterea economică şi cea politică erau
astfel în mod inevitabil legate între ele.
Prin urmare, pe măsură ce se accentua
diferenţierea corpului social, devenea imperios
necesară o structură politică (statul) pentru a proteja
bogăţiile acumulate şi pentru a păstra coeziunea unei
comunităţi tot mai diverse. Aceste raţiuni au determinat
geneza cetăţii-stat în Vechiul Orient.
În prima jumătate a mileniului III a. Chr. apare
instituţia monarhică. Pentru sumerieni regalitatea avea
o origine divină; instituţia regalităţii „a descins din Cer”,
în acelaşi timp cu însemnele sale, tiara şi tronul.
Această concepţie s-a perpetuat până la dispariţia
civilizaţiei asiro-babiloniene. Regele, reprezentantul
zeului, era răspunzător de recolte şi de prosperitatea
cetăţilor. Trecerea de la cetăţile-temple la cetăţile-state
reprezintă un fenomen de importanţă capitală în istoria
Vechiului Orient. Instituţii noi –armata regulată şi
birocraţia- sunt atestate acum pentru întâia oară.
Este greu de precizat în ce consta puterea în
epoca predinastică. Cele mai vechi texte descifrate nu
trec dincolo de perioada protodinastică şi ele ne
înfăţişează imaginea unei civilizaţii în care regele
întruchipa deja puterea în cetate. Unii istorici presupun
existenţa unei democraţii primitive; regele ar fi fost
desemnat numai în momentele de criză, deci, pentru o
perioadă limitată de timp. Cu timpul, pe măsură ce
războaiele s-au înmulţit, puterea monarhică ar fi
devenit permanentă.
Despotismul, care apare odată cu primele oraşe,
a fost mijlocul de a garanta privilegiile unui corp social
pe cale de diferenţiere. Proprietatea funciară, sursa

26
exclusivă a bogăţiei, era temelia pe care se sprijinea
întreaga ierarhie socială.
În momentele de criză, interesele comunităţii,
adică, în esenţă, ale grupului dominant format din marii
proprietari şi din şefii clanurilor, erau asumate de un
lugal („marele om” –regele epocilor arhaice),
reprezentantul acestei aristocraţii funciare.
Această evoluţie va fi avut loc mai ales în
regiunile mesopotamiene deja semitizate, adică în
Babilonia,că în Babilonia,rea clanurilor favoriza
constituirea unei autorităţi monarhice care nu avea la
origine nici o componentă religioasă. Oricum, monarhia
din Kiş (cca. 2 700 a. Chr.) este cea mai veche pe care o
menţionează listele dinastice mesopotamiene.
În Sumer, dimpotrivă, puterea politică pare să
decurgă dintr-o funcţie sacerdotală. Încă de la începutul
mileniului III a. Chr. en-ul, marele preot din Uruk,
exercita adesea o autoritate politică şi mai ales militară.
Curând, în diferite oraşe sumeriene, puterea va fi
asumată de ensi (patesi) care, la origine, ar fi putut fi
doar mari-preoţi. Termenul de ensi pare să implice o
anume subordonare. Dacă la început această autoritate
regală va fi fost exercitată în numele şi sub tutela
zeului, mai târziu ensi a fost subordonat suveranului,
lugal-ul unui oraş mai puternic.

II.3. Cetăţile-state sumeriene în epoca

protodinastică
Epoca protodinastică (sau sumeriană arhaică)
corespunde cu începutul perioadei istorice: pentru
prima dată, câteva texte ne permit să depăşim sursele
de informare strict arheologice. În listele dinastice
mesopotamiene, perioada în discuţie urmează după
potop; în ceea ce ne priveşte, ea vine imediat după
epoca predinastică şi se încheie, în epoca denumită
protoimperială, cu încercarea lui Lugalzaggisi (către a. 2
350 a. Chr.) de a realiza unificarea Sumerului. Victoria
lui Sargon (a. 2 340 a. Chr.) asupra oraşelor sumeriene
pune capăt peioadei protodinastice.
27
 Perioada de aproape cinci secole (2900-2400 a.
Chr.) care vede dezvoltarea civilizaţiei sumeriene
înaintea inserţiunii semiţilor este epoca eroică din
Sumer, epocă de fermentaţie, violentă, sângeroasă, dar
plină de măreţie, în care anumite personaje se situează
la izvorul eposului sumero-akkadian, e.g. Enmerkar,
Mebaragesi şi fiul său Agga şi, mai ales, rivalul lor,
Ghilgamesh. În listele dinastice ale regilor care au
domnit după potop, Enmerkar şi Ghilgamesh sunt
aşezaţi în prima dinastie din Uruk, care urmează la
hegemonia Sumerului, dinastiei I de la Kiş, în care
Mebaragesi şi Agga sunt ultimii doi suverani. Aşadar, la
Kiş, potrivit listelor regale, „după potop, regalitatea a
coborât din Cer”.
Dacă în prima parte a dinasticului vechi nu s-au
descoperit palate, acesta se datoreşte faptului că
preoţii erau totodată şi regi –şi că trăiau chiar în incinta
templului, în Gig-Par; un exemplu de asemenea edificiu
există la Nippur. Dacă E-Harzag de la Ur este într-
adevăr palatul regilor dinastiei a III-a, avem în acest
caz, un palat situat în interiorul temenos-ului şi care
urmează tradiţia Gig-Par-ului. În epoca Djemdet-Nasr
conducătorul cetăţii este numit en, „Stăpânul”, titlu
care îmbracă un caracter specific religios. Titlul de
lugal, „rege”, apare în dinasticul vechi, marcând
geneza unei noi concepţii monarhice şi este legat de
apariţia palatului. Această separare a puterilor, a cărei
cauză rezidă şi în caracterul războinic pe care-l îmbracă
monarhia sumeriană, este confirmată şi printr-un text în
care sunt menţionaţi pe de o parte Entemena, patesi
(principe) de la Lagash şi, pe de altă parte, Enentarzi,
preotul lui Ningirsu (zeul Lagashului). Atunci şi-a extins
dominaţia oraşul Kiş peste tot Sumerul şi prin urmare
titlul de „rege din Kiş” rămânea sinonim cu „mare rege”
sau „rege al regilor”.
Inventarele mormintelor din Ur ilustrează nivelul
înalt al civilizaţiei la care ajunseseră, încă de pe atunci,
sumerienii. Asistăm, paralel, la o dezvoltare a
urbanismului şi a arhitecturii monumentale: templul de
28
la Eşnunnah, templul lui Ishtar de la Mari, templul lui
Inanna de la Nippur. Tot în această epocă apare
ziggurat-ul (nume akkadian); acesta îşi găseşte
prefigurarea în Templul Alb de la Uruk, construit pe o
terasă înaltă în epoca Djemdet Nasr.
Istoria epocii protodinastice ne apare ca o lungă
succesiune de rivalităţi între vechile oraşe sumeriene
din care nu cunoaştem decât episoadele târzii. Cât
priveşte cauzele acestor neîntrerupte conflicte,
precumpănitoare au fost considerentele economice. Mai
mult decât problema apei, nevoia de materii prime a
jucat un rol decisiv: pentru a pune mâna pe sursele de
aprovizionare, sau cel puţin pentru a controla căile de
acces, vechile oraşe sumeriene au organizat
nenumărate expediţii. După consolidarea puterii
monarhice, rivalităţilor dintre oraşe li s-au adăugat
conflictele generate de pretenţiile la hegemonie ale
suveranilor sumerieni.
În timpul acestor secole ale dinasticului vechi,
potrivit listelor regale, paisprezece dinastii s-au
succedat, ridicând pe rând Kişul, Urul, Awanul (în Elam),
Adab, Mari, Akşak la primul rang între cetăţile din
Sumer. În câteva rânduri, unele oraşe au reuşit, pentru
scurt timp să-şi impună hegemonia asupra întregii
Mesopotamii meridionale. Astfel, după ce aparţinuse
dinastiei semite sumerizate din Kiş, supremaţia avea să
treacă, în jurul a. 2 600 a. Chr., în mâna regilor din
prima dinastie din Ur şi a celor din Uruk, care şi-au
disputat hegemonia, apoi a celei din Adab către a. 2
400 a. Chr., iar în cele din urmă în a ensi-lor din Lagash.
Domnia lui Eannatum (către a. 2 470 a. Chr.) -a cărui
victorie asupra oraşului Umma este celebrată de Stela
Vulturilor, aflată astăzi la Luvru- marchează apogeaul
dinastiei din Lagash, întemeiată de Ur-Nanşe pe la 2
500 a. Chr.
În decursul epocii protodinastice, bazele
economice şi politice pe care se întemeiau structurile
de civilizaţie ale oraşelor-state sumeriene au suferit
transformări profunde. Experesia cea mai înaltă a
29
politicii de centralizare a puterii a fost instituţia
monarhică. Începând din această epocă, economia şi
societatea orientală au rămas concentrate în jurul
palatelor (sistemul palaţial). Epoca protodinastică s-a
încheiat printr-un episod care ilustrează tensiunile
interne a căror origine trebuie căutată în aceste
răsturnări. Între autoritatea regală şi puterea seculară a
clerului conflictul era inevitabil. La Lagash, atare
conflict a avut drept consecinţă, către 2 400 a. Chr.,
detronarea nepotului lui Eannatum; puterea a fost
uzurpată de doi mari preoţi, iar titlul de ensi a fost
abolit, în timp ce hegemonia Lagashului se năruia.
Curând, dificultăţile de ordin intern l-au adus pe tronul
Lagashului pe Urukagina (cca. 2370-2350 a. Chr.),
primul reformator cunoscut în istorie. Opera celui din
urmă rege al Lagashului din epoca protodinastică –care
urmărea restabilirea ordinii anterioare, compromisă de
încălcările celor puternici şi bogaţi- se vădeşte
interesantă în măsura în care anticipează anumite
constante ale politicii celor mai de seamă suverani
mesopotamieni de mai târziu. Nu lipsite de o vădită
tentă anticlericală, reformele lui Urukagina denotă
preocuparea de a asigura populaţiei o oarecare
bunăstare, impulsionând pe de o parte economia şi
stopând, pe de alta, abuzurile celor privilegiaţi. Oricum,
aceste reforme au avut drept consecinţă imediată
scăderea impozitelor şi a taxelor percepute de ensi şi
de temple.: e.g., au fost micşorate redevenţele cuvenite
clerului în nenumărate ocazii, mai ales cu prilejul
înmormântărilor – 80 de măsuri de grâne în loc de 420,
3 vedre de bere în loc de 7 etc.
Odată cu Lugalzaggisi (cca. 2370-2340 a. Chr.),
regele din Umma la care se întrezăreşte o dorinţă de
unificare a lumii sumeriene, lupta pentru hegemonie
capătă un aspect nou. Lugalzaggisi cucerise către a.
2350 a. Chr. majoritatea oraşelor-state sumeriene,
mutase capitala la Uruk şi fusese investit, la Nippur, cu
titlul de „Rege al Ţării Sumerului”. Pentru întâia oară se
întâmpla ca oraşul învingător să nu mai fie decât unul
30
din oraşele unui stat mai întins, încetând chiar de a mai
fi capitală. Alegerea Nippurului, oraşul sacru al lui Enlil,
drept centru religios al statului, conferea templului lui
Enlil –loc de raliere a tuturor sumerienilor- funcţia de
sanctuar federal.
Tentativa lui Lugalzaggisi de a unifica oraşele
sumeriene este prima manifestare a ideii imperiale
despre care avem cunoştinţă. Un deceniu mai târziu,
tentativa e reluată, cu mai mult succes, de către
Sargon, regele Akkadului. Trecerea de la cetatea-stat la
Imperiu este preludiul unei strălucitoare evoluţii a
Mesopotamiei. De altfel, Antichitatea nu va cunoaşte
decât două forme de organizare statală: cetatea şi
imperiul. Nu lipsit de semnificaţie este faptul că Kişul,
oraş semitic, a fost integrat în imperiul sumerian al lui
Lugalzaggisi. Prin urmare, sub ultimul rege din epoca
protodinastică pare să se fi constituit o vastă coaliţie a
populaţiilor sedentare din Mesopotamia împotriva
„barbarilor” care îi ameninţau şi care le invadau
periodic teritoriul.

II.4. Imperiul akkadian

Către a. 2340 a. Chr., un uzurpator semit, Sargon
(Şarrukin –„rege legitim), după ce a pus mâna pe tronul
din Kiş, l-a înlăturat pe Lugalzaggisi, a cucerit întreaga
Mesopotamie meridională şi a întemeiat o nouă
capitală, Akkad (Agade). Sargon cel Mare, ca şi alţi
suverani celebri, a devenit personaj legendar. În
decursul îndelungatei sale domnii (cca. 2340-2284 a.
Chr.), Sargon cucereşte Elamul, insula Tilmun (Bahrein),
regiunile de la est de Tigru şi Asiria, ajungând până în
Siria şi în Anatolia. Regii oraşelor sumeriene se
recunoşteau tributari ai cuceritorului akkadian care, la
Nippur, îşi asumase titlul de „Rege al celor Patru
Ţinuturi” (Sumer, Akkad, Ammuru şi Subartu).
De acum înainte Sumerul nu mai era decât o
parte, e drept cea mai civilizată, a unui vast imperiu a
semitic a cărui coeziune se întemeia pe fidelitatea
armatei faţă de persoana suveranului. Această evoluţie
31
trebuie pusă pe seama unui grup etnic minoritar
(semiţii akkadieni) care a reuşit, asemenea hittiţilor în
Anatolia sau arienilor în Mitanni, să impună dominaţia
unei caste de războinici condusă de rege. Un alt
cuceritor, nepotul lui Sargon, Naram-Sin (2260-2223 a.
Chr.), a fost primul suveran mesopotamian care a
dispus să fie divinizat („Rege al celor Patru Ţinuturi ale
Lumii şi zeu al Akkadului”). Naram-Sin a redresat
Imperiul akkadian şubrezit în urma domniilor succesive
ale tatălui şi unchiului său. Stela lui Naram-Sin, păstrată
la Luvru, care comemorează victoriile regelui asupra
populaţiilor din Zagros, este o capodoperă a artei
mesopotamiene.
Limba cuceritorilor semiţi avea să se impună în
locul celei sumeriene. Cu timpul, akkadiana a rămas
singura limbă de uz curent în Mesopotamia. Deşi
încetează de a mai fi vorbită, sumeriana şi-a păstrat
rolul de limbă liturgică. De altfel, conservatorismul
religios sumerian se prelungeşte în structurile
akkadiene.
Începând din epoca cuceririi akkadiene declinul
sumerienilor a fost rapid. Sumerienii au fost absorbiţi
într-un mediu alogen în care, după puţin timp, n-au mai
reprezentat decât o minoritate. Schimbări majore au loc
şi în regimul proprietăţii funciare: puterea economică
trecea şi ea în mâinile akkadienilor. Prin diviziunea
puterii, sumerienii, măriseră domeniul regal în
detrimentul domeniului zeului; sub Imperiul akkadian,
templele îşi văd micşorându-li-se privilegiile în folosul
domeniului regal şi al unei anumite dezvoltări a
proprietăţii particulare. Odată cu instalarea dinastiei
akkadiene practica arendării cunoaşte o nouă formă: nu
mai era doar o modalitate de exploatare a marilor
domenii, ci şi un mijloc al suveranilor akkadieni de a-i
răsplăti pe înalţii demnitari civili şi militari, de a-i păstra
în serviciul coroanei datorită unei legături personale
(loturile acordate erau individuale şi netransmisibile).
Aceste noi realităţi favorizează dezvoltarea proprietăţii
individuale, tot mai evidentă în perioadele următoare.
32
 Pe de altă parte, cuceritorii semiţi adoptă multe
din structurile de civilizaţie sumeriene şi, înainte de
toate, sistemul economic al oraşelor sumeriene. Astfel,
se ajunge treptat la sinteza sumero-akkadiană.
Cuceririle militare ale akkadienilor nu reprezintă
doar simpla manifestare a unui imperialism monarhic.
Mobilurile economice ale acestor expediţii militare
evidenţiază o anume continuitate în raport cu trecutul:
aşa se explică ocuparea insulei Tilmun care, încă din
epoca protodinastică, avea rolul de intermediar între
Sumer, pe de o parte, valea Indului şi minele de cupru
din Oman pe de alta. La fel, campaniile lui Sargon
îndreptate spre coastele Levantului nu aveau alt scop
decât acela de a pune mâna pe sursele de
aprovizionare cu lemn de cedru din Liban şi din
Amanus. Peste câteva decenii, cucerirea văii Haburului
i-a deschis lui Naram-Sin accesul spre bogăţiile miniere
şi forestiere ale Anatoliei, precum şi controlul
drumurilor comerciale care duceau către coasta
mediteraneană.
Imperiul akkadian întemeiat de Sargon s-a
prăbuşit după un secol şi jumătate sub loviturile gutilor,
populaţie originară din munţii Zagros. După moartea lui
Şar-kali-şari, fiul lui Naram-Sin, Imperiul akkadian s-a
dezagregat, iar barbarii lulubiţi şi guti se revarsă peste
Mesopotamia.
De aici înainte, istoria Mesopotamiei vădeşte o
anume ciclicitate: unitatea politică a Sumerului şi
Akkadului este distrusă de „barbarii” din afară; la
rândul lor, aceşti din urmă sunt răsturnaţi de revolte ale
oraşelor-state mesopotamiene. În general, invaziile
nomazilor au fost precedate de o lentă descompunere
internă a statelor mesopotamiene. Infiltrarea rapidă a
populaţiilor alogene în câmpiile Mesopotamiei centrale
şi meridionale, de îndată ce puterea centrală dădea
semne de slăbiciune, este una din caracteristicile
istoriei mesopotamiene.
Astfel, către 2200 a. Chr., gutii –originari din
Kurdistan- au profitat de conflictele dinastice care au
33
tulburat ultimii ani ai Imperiului akkadian pentru a pune
mâna pe putere în Babilonia. În timpul dominaţiei
gutilor, oraşele sumeriene par să-şi fi păstrat o anume
autonomie. Oricum, în a doua jumătate a sec. XXII a.
Chr., sub domnia lui Gudea (2144-2124 a. Chr.),
Lagashul a putut iniţia o politică de hegemonie locală ce
aminteşte de epoca protodinastică, deşi se afla încă sub
tutela gutilor. Apoi, către finele aceluiaşi secol, Utu-
hengal, regele Urukului, eliberează Mesopotamia
centrală şi meridională de sub dominaţia gutilor, luându-l
prizonier pe Tiriqan, ultimul lor rege.

II.5. Imperiul sumerian al celei de-a III-a

dinastii din Ur
După înlăturarea definitivă a regilor guti, Ur-
Nammu (2111-2094 a. Chr.) –întemeietorul celei de-a
III-a dinastii din Ur (2111-2003 a. Chr.)-, a supus Urukul
şi Lagashul şi s-a intitulat „Rege al Sumerului şi
Akkadului, Rege al celor Patru Ţinuturi”. Ur-Nammu a
încercat, dând dovadă de multă abilititate, să concilieze
interesele populaţiei akkadiene şi a celei sumeriene,
sprijinindu-se în primul rând pe cler. A procedat la o
revizuire a principiilor juridice (Codul lui Ur-Nammu –cel
mai vechi cod de legi cunoscut de noi) şi a asigurat
expansiunea comercială a oraşelor mesopotamiene în
direcţia Golfului Persic.
Energicii suverani ai celei de-a III-a dinastii din Ur
au reîntemeiat un adevărat imperiu, în cadrul căruia
întreaga Mesopotamie s-a aflat, timp de un secol, din
nou unificată. Acest imperiu cuprindea nu numai
Sumerul şi Akkadul, dar şi Elamul, Siria, ca şi bazinul
superior al Eufratului.
În această perioadă civilizaţia sumeriană
cunoaşte momentul de apogeu care coincide cu ultima
manifestare a puterii politice a Sumerului. În cadrul
acestui imperiu sumerienii reprezentau o minoritate;
ultimii suverani ai celei de-a III-a dinastii din Ur purtau
nume semitice. De altfel, moştenirea „imperială”
akkadiană a fost revendicată în mod direct de fiul lui Ur-
34
Nammu, Şulgi (2094-2046 a. Chr.) care s-a intitulat
„Rege al celor Patru Ţinuturi” şi a dispus să fie divinizat,
aşa cum făcuse odinioară şi Naram-Sin.
Renaşterea culturală sumeriană patronată de
monarhia din Ur ne apare ca o tentativă de a restaura o
tradiţie pe cale de a se stinge. Originalitatea şi
importanţa acestei epoci rezidă într-o nouă concepţie
privitoare la imperiu şi în transformările pe care le-a
cunoscut economia mesopotamiană.
Astfel, dacă „centralizarea” akkadiană fusese
impusă manu militari, dar oraşele cucerite îşi păstrau
autonomia administrativă, suveranii din Ur au suprimat
această autonomie instituind organisme ale
administraţiei civile strâns legate de guvernământul
central; aşadar o centralizare birocratică, în contextul
căreia acei ensi nu mai erau decât nişte guvernatori
numiţi de suveranul din Ur. Pe linia politicii
centalizatoare a regilor din Ur, acest amplu efort
reformator nu privea doar administraţia, ci şi alte
domenii precum economia, religia şi dreptul.
Ur-Nammu, fondatorul dinastiei, a procedat la o
revizuire a principiilor juridice; codul lui Ur-Nammu
constituie cea mai veche culegere de legi despre care
avem cunoştinţă.
Dezvoltarea economică a fost favorizată de o
politică de lucrări publice de mare amploare
(construcţia marilor ziggurate din Ur şi Uruk), de
extinderea reţelei canalelor de irigaţii, de intensificarea
comerţului cu Anatolia, ca şi a comerţului maritim. Sub
domnia lui Şulgi se pare că a luat naştere, pentru prima
oară, un tezaur de stat la Nippur, deosebit de bunurile
regelui şi de cele ale templelor. Către finele mileniului II
a. Chr. începe o evoluţie care, în câteva secole, avea să
modifice profund structurile economice şi sociale ale
Mesopotamiei: proprietatea particulară, care până
atunci avusese un rol secundar, apare pentru prima
dată ca un factor economic important.
Acest regim de despotism pacific şi luminat nu s-
a putut menţine mai mult de un secol. Însă, spre
35
deosebire de Imperiul akkadian sau alte imperii
orientale, Imperiul sumerian al celei de-a III-a dinastii
din Ur s-a prăbuşit nu atât din cauza unei dezagregări
interne, cât a repetatelor lovituri ale „barbarilor” din
vecinătatea Mesopotamiei. Alte seminţii semitice,
numite convenţional amoriţi (Amurru), se infiltrează în
Mesopotamia şi întemeiază o serie de noi dinastii.
Ibbi-Sin (2027-2003 a. Chr.), ultimul suveran al
dinastiei a III-a din Ur, n-a fost mai puţin energic decât
predecesorii săi, iar expansiunea comerţului sumerian
la acea dată ilustrează prosperitatea şi vitalitatea
Imperiului. Însă presiunea amoriţilor –conjugată cu
devastatoarele raiduri ale elamiţilor- devenea tot mai
puternică.
În ultimii ani ai mileniului II a. Chr., dinastii
amorite ajung la conducerea oraşelor Mari, Isin şi Larsa.
Urul, la rândul său, avea să cadă în 2003 a. Chr. sub
loviturile elamiţilor. Arhivele regale descoperite la Mari
(numit astăzi Tell Hariri) aruncă o nouă lumină asupra
epocii dinastiilor amorite din prima perioadă a
mileniului II a. Chr. Ele aduc mărturie despre numele şi
întâmplările a peste treizeci de state în bună parte
necunoscute mai înainte.
După căderea dinastiei a III-a dinUr, Mesopotamia
traversează o epocă agitată (epoca Isin-Larsa, sec. XX-
XVIII a. Chr.) care aminteşte într-o oarecare măsură de
perioada preimperială: oraşele-state îşi redobândiseră
independenţa şi se angajaseră în disputa pentru o
hegemonie repusă necontenit în discuţie. Unele
jucaseră un rol important cu multe secole înainte, de
pildă Mari sau Eshnunnah (numit astăzi Tell Asmar);
altele îşi asumau pentru prima oară un rol de prim rang,
ca Isin (actualul Işan Bahriyat), Larsa ( astăzi
Senqarah), Sippar (astăzi Abu-Habba), şi nu după mult
Babilonul, în Mesopotamia centrală, apoi Assurul pe
cursul superior al Tigrului.
În afară de Larsa –unde o dinastie elamită a
urmat unei prime dinastii amorite-, toate oraşele se
aflau sub stăpânirea amoriţilor, fără ca ei să fi constituit
36
vreodată grosul populaţiei din Mesopotamia. Unii
suverani amoriţi au reuşit să regrupeze o parte
importantă a teritoriului mesopotamian şi au dat
dovadă de remarcabile însuşiri -administrative, e.g.,
Şamşiadad I (1815-1872) din Assur, Zimri-Lin (1782-
1759) din Mari, Rim-Sin (1822-1763) din Larsa şi, mai
ales, Hammurabi (1792-1750) din Babilon care, după ce
şi-a înlăturat toţi rivalii, a reuşit să reunifice
Mesopotamia.

II.6. Imperiul Vechiului Babilon

Cel mai celebru oraş din Antichitatea orientală,
Babilonul (forma elenizată a akkadianului Babilim) nu
apare pe scena istoriei decât la începutul mileniului II a.
Chr. La un secol după căderea celei de-a III-a dinastii
din Ur, un şef amorit, Sumuabum (1894-1880) –
fondatorul primei dinastii babiloniene (1894-1594 a.
Chr.)- se instalează în Babilon, care rămâne o putere
de rangul al doilea până către mijlocul sec. XVIII a. Chr.
când Hammurabi reuşeşte să unifice toate regatele
mesopotamiene.
Dincolo de rivalităţile politice, în sudul
Mesopotamiei mai ales, existau conflicte mult mai
grave ce repuneau în discuţie înseşi bazele societăţii
mesopotamiene. Starea de tensiune poate fi sesizată în
mod indirect, prin prisma măsurilor pe care au fost
obligaţi să le ia diferiţi suverani mesopotamieni pentru
a redresa situaţia. Problema esenţială a epocii este
legată de noul rol pe care a început să-l joace acum
proprietatea particulară în economia şi în societatea
mesopotamiană. Această evoluţie s-a afirmat mai cu
seamă în detrimentul templelor care nu mai erau –
excepţie făcând palatul- singurele posesoare de
pământuri şi ateliere. Secularizarea statului, care s-a
accentuat sub prima dinastie din Babilon, a fost
precedată de o secularizare a economiei. În această
epocă diferiţi suverani mesopotamieni au luat
numeroase măsuri care au dus la consolidarea legală a
proprietăţii particulare.
37
 La începutul domniei lui Hammurabi (1792-1750
a. Chr.), Babilonul era un mic principat strivit între
puternicele regate Mari, Larsa, Eshnunnah şi Assur.
Timp de mulţi ani, înainte de cucerirea regatelor rivale,
Hammurabi a consolidat puterea Babilonului. Apoi i-a
atacat pe ceilalţi suverani mesopotamieni, pe care a
reuşit să-i izoleze şi să-i învingă unul după altul. Astfel,
în al 31-lea an de domnie întregul Sumer era cucerit, iar
în al 33-lea an de domnie a fost anexat şi regatul Mari
al fostului aliat, Zimri-Lin. Către a. 1760 a. Chr. Imperiul
babilonian era deja constituit.
Organizarea imperiului, opera esenţială a lui
Hammurabi, era de tip patriarhal şi piramidal şi se
întemeia pe laicizarea administraţiei şi a justiţiei.
Existenţa unei jurisdicţii scrise consolida supremaţia
statului, adică a suveranului şi a reprezentanţilor săi şi
implica existenţa unei structuri deja ierarhizată a
justiţiei –subordonată autorităţii monarhice.
La rândul ei, administraţia era mai centralizată în
epoca primei dinastii babiloniene decât sub suveranii
din Ur. Toţi acei ensi dispăruseră, iar administraţia
centrală avea în frunte un fel de vizir rezident în
Babilon, un guvernator de provincie (umbanda) în
fiecare din cele două oraşe mari, Sippar şi Larsa,
prefecţi (sakkanak) în toate oraşele, şi câte un
reprezentant (rabianum) al puterii centrale în fiecare
localitate. Aşadar, o structură de tip piramidal, cum era
şi cea judecătorească.
Problema nomazilor aflaţi în curs de
sedentarizare a fost temporar soluţionată prin
distribuirea unor loturi de pământ aparţinând Coroanei,
de care beneficiau atât ofiţerii cât şi soldaţii-colonişti.
Odată cu afirmarea Babilonului ca putere
hegemonă în Orientul Mijlociu, cultul lui Marduk –zeul
tutelar al oraşului- se situează pe primul plan al religiei
mesopotamiene, cu toate că devoţiunea lui Hammurabi
se îndrepta mai curând spre Shamash, zeul solar al
Sipparului.

38
 Ultimii ani ai domniei lui Hammurabi marchează
un apogeu al istoriei mesopotamiene: problemele
externe păreau rezolvate, eternul conflict cu nomazii
din vecinătatea Mesopotamiei dădea impresia că poate
fi aplanat, secularizarea statului şi protecţia pe care
acesta le-o acorda indivizilor asigurau un oarecare
echilibru social, în fine, prosperitatea economică se
întemeia pe baze solide, atât agricole cât şi artizanale şi
comerciale.
Faimosul cod de legi (282 articole), descoperit la
Susa, desăvârşeşte opera lui Hammurabi. Codul pe care
suveranul babilonian îl promulgă adună şi
sistematizează legile anterioare, incluzând şi elemente
specific semite. În încheiere, câteva cuvinte vădesc
orgoliul justificat al suveranului pentru opera dusă la
bun sfârşit: „Eu am pus capăt războiului,/ Am favorizat
bunăstarea ţării,/ Am făcut ca poporul să-şi găsească
odihna în locuinţe liniştite,/ Nu am îngăduit ca în
mijlocul lui să-şi afle loc cei care nu-i dau pace./ Marii
zei m-au chemat,/ Şi eu am fost păstorul binefăcător, cu
sceptrul dreptăţii,/ Umbra mea binevoitoare s-a înrins
asupra oraşului meu,/ În sânul meu am adunat
popoarele din Sumer şi Akkad,/ Şi ele au prosperat sub
ocrotirea mea,/ Le-am apărat cu înţelepciunea mea,/
Pentru ca, cel puternic să nu asuprească pe cel slab”.
Codul este culegere de 282 de precepte, de
norme de drept civil şi penal, de drept administrativ,
comercial, al familiei ş.a. Codul cuprindea trei părţi: 1.
introducerea în care afirmă intenţia lui Hammurabi de a
instaura o administraţie pe temeiul dreptăţii; 2.
dispoziţiile cu caracter civil şi penal privitoare la
numeroase aspecte juridice ale vieţii economico-
sociale; 3. încheierea în care regele îi ameninţa cu un
blestem pe cei care îi vor încălca hotărârile. După unii
asirologi, Codul lui Hammurabi nu are nici o legătură cu
cutumele legale ale epocii, reprezentând mai degrabă
expresia literară tradiţională a responsabilităţii sociale a
regelui; în consecinţă, codul „n-ar trebui luat ca nişte

39
directive normative în felul legilor post-biblice sau
romane” (Leo Oppenheim).
Oricum, Codul lui Hammurabi are o excepţională
valoare nu numai sub raport juridic, ci în primul rând ca
document asupra vieţii economico-sociale sumero-
babiloniene, în general. Codul reflectă diviziunea
societăţii mesopotamiene în trei categorii sociale:
oameni bogaţi (amelu), oameni liberi (muşkenum),
sclavi (uardu). Deasupra acestor categorii, într-o poziţie
privilegiată, se aflau preoţii şi nobilii de curte.
Ca în întreaga Antichitate orientală, trăinicia
Imperiului babilonian se întemeia înainte de toate pe
personalitatea suveranului, pe energia, pe abilitatea şi
pe autoritatea lui morală. Dispărând suveranul, imperiul
său eterogen se dezagrega subminat de dispute
dinastice sau cădea sub loviturile puterilor rivale. Prima
dinastie babiloniană n-a făcut nici ea excepţie de la
această regulă. Cea mai bună dovadă a acestei
slăbiciuni ne-o oferă însăşi soarta codului lui
Hammurabi, ale cărui dispoziţii nu par să fi fost aplicate
vreodată. Nici unul dintre succesorii marelui rege n-a
avut suficientă autoritate pentru a-l impune.
Sub Samsuiluna (1750-1711 a. Chr.), fiul şi
succesorul lui Hammurabi, presiunea „barbarilor” se
face din nou simţită, mai cu seamă cea a kassiţilor
(kassu) care, veniţi din Zagros, se infiltrează în câmpia
mesopotamiană. Kassiţii, încadraţi de indo-europeni sau
amestecaţi cu aceştia, s-au făcut curând stăpâni pe
Babilonia, care va deveni ţara Karduniaş. În aceeşi
perioadă, pe malurile Golfului Persic, la vărsarea
fluviilor Eufrat şi Tigru în mare, se constituie un nou stat
–Ţara Mării- care-şi extinde autoritatea asupra unei
părţi din Mesopotamia meridională.
După ce, în 1594 a. Chr., regele hittit Mursil I
devastează Babilonul, acesta cade sub dominaţia unei
dinastii kassite (1594-1160/1159 a. Chr.) a cărei
stăpânire durează până în momentul cuceririi elamite
(1160/1159 a. Chr.). Regele kassiţilor, Agum al II-lea se
va intitula şi el „Rege al celor Patru Părţi ale Lumii”.
40
Singura contribuţie a kassiţilor la civilizaţia sumero-
akkadiană –sintetizată începând de acum sub numele
de civilizaţia babiloniană- pare a fi fost introducerea calului
şi a carului de luptă.
Căderea primei dinastii babiloniene a fost urmată
de imediata dezagregare a imperiului. Chiar dacă
kassiţii devastează Elamul şi îşi extind dominaţia asupra
câmpiei Susianei sub regele Kurigalzu II (1345-1324 a.
Chr.), timp de patru secole Babilonul n-a jucat decât un
rol şters pe scena politică a Orientului Mijlociu.
Ascensiunea Asiriei la rangul de mare putere în
timpul lui Assuruballit I (1365-1330) inaugurează
rivalitatea asiro-babiloniană care se va prelungi timp de
şapte secole. După ce, în jurul a. 1310, Elamul îşi
redobândeşte independenţa, rivalitatea dintre cele trei
puteri va domina scena politică mesopotamiană. În
secolul XIII a. Chr., ascendentul Asiriei se manifestă prin
numeroase intervenţii; Tukulti-Ninurta I (1244-1208) a
fost primul rege asirian care a cucerit Babilonul.
În fine, Babilonul a fost devastat în mai multe
rânduri de elamiţi. Către a. 1170/1160 a. Chr., regele
Elamului, Şutruk-Nahhunte cucereşte Babilonul punând
astfel capăt dominaţiei kassite. Ocupaţia elamită a
provocat o revoltă babiloniană condusă de un rege
aparţinând celei de a II-a dinastii din Isin,
Nabucodonosor I/Nabukudurri-usur (1124-1103 a. Chr.),
sub a cărui domnie începe o evidentă redresare a
puterii babiloniene. În urma a două campanii victorioase
soldate cu devastarea Susei, Nabucodonosor I elimină
Elamul, pentru trei secole, de pe scena politică a
Orientului Mijlociu.
După moartea lui Nabucodonosor I, Babilonul
traversează o nouă şi gravă eclipsă: intervenţiile
asirienilor reîncep, iar în câteva rânduri principi caldeeni
uzurpă puterea în Babilon. Către finele secolului VII a.
Chr., o dinastie caldeeană fondată de Nabopalassar
redă oraşului vechiul său prestigiu.

41
 II.7. Asiria
Cadrul geografic. Asiria propriu-zisă este o
regiune bine delimitată –în partea de nord a
Mesopotamiei- din punct de vedere geografic: o parte
din bazinul Tigrului cuprinsă între intrarea fluviului în
actualul teritoriu irakian şi confluenţa lui cu Micul Zab.
Asiria este o regiune de coline scunde, nu prea fertile,
dar unde precipitaţiile, până aproape de Kirkuk, sunt
destul de abundente pentru ca agricultura să nu
reclame lucrări de irigaţie. Mai la sud vegetaţia devine
tributară apelor fluviului şi, astăzi, acesta curge adesea
prin mijlocul unui pustiu de noroi uscat. Regiunile
colinare, bogate în material lemnos, piatră şi zăcăminte
minerale, au fost populate din cele mai vechi timpuri de
subareeni –ţara se numea Subartu- care în decursul
timpului s-au amestecat cu diferite triburi semite venite
din stepa siriană. Subareenii sunt, probabil, identici cu
hurriţii menţionaţi de izvoare.
În a doua jumătate a mileniului III a. Chr. se
constituie oraşele-state asiriene Assur, Ninive şi Arbailu.
Cuvântul Asiria este o denumire grecească atestată de
pe vremea lui Herodot. Asirienii îşi numeau ţara Assur şi
numai după ce oraşul acesta a devenit un important
centru politic –după căderea dinastiei a III-a din Ur-
putem vorbi de Asiria ca entitate politică. Pentru epocile
anterioare lui Sargon cel Mare nu cunoaştem decât
listele unor regi nomazi, după care urmează o lungă
perioadă de supunere faţă de imperiile din Akkad şi de
a III-a dinastie din Ur.

II.7.1. Vechiul Imperiu asirian (sec. XIX-

XVIII a. Chr.)
Prima dinastie asiriană a fost întemeiată la
începutul sec. XIX a. Chr. de către Puzur Assur I. Către
1830 a. Chr. regele asirian Ilu-şuma atacă Babilonul. Cel
mai important suveran al Vechiului Imperiu asirian a
fost Şamşiadad I (cca. 1815-1782 a. Chr.) care a
încercat să restaureze în propriul său avantaj imperiul
akkadian. A cucerit oraşul Mari, unde l-a numit ca
42
vicerege pe fiul său Iasmah-Adad; primul său născut,
Işme-Dagan era guvernator la Ekallatum.
Corespondenţa purtată de Şamşiadad I cu cei doi fii ai
săi este o splendidă mărturie a preocupărilor unui rege
de tip patriarhal din epoca babiloniană: dorinţa de a
desăvârşi educaţia fiilor săi, chemaţi să-i urmeze la
tron; preocuparea pentru bunăstarea supuşilor şi mai cu
seamă a soldaţilor; voinţa de a ameliora situaţia
economică a ţării, mai ales prin dezvoltarea agriculturii,
apar laolaltă cu sfaturile privitoare la conduita faţă de
nomazi.
Fiul şi succesorul lui Şamşiadad I, Işme-Dagan, nu
poate face faţă atacurilor babiloniene. Cucerită de
Hammurabi către 1760 a. Chr., Asiria dispare temporar
ca entitate politică. După moartea lui Hammurabi, Asiria
devine tributară unui regat hurrit. Abia după
distrugerea Imperiului Mitanni de către hittiţi, în jurul a.
1375/1370 a. Chr., Asiria şi-a redobândit independenţa.

II.7.2. Imperiul asirian de Mijloc (sec. XIV-

XII a. Chr.)
A fost întemeiat de Assuruballit I (1365-1330 a.
Chr.) care a restabilit puterea Assurului. În timpul
decadenţei babiloniene, în a doua jumătate a mileniului
II a. Chr. începe să se afirme tot mai pregnant
superioritatea Asiriei –putere de esenţă militară, mai
puţin civilizată decât Babilonia, datorându-şi succesul şi
prestigiul tocmai organizării şi disciplinei armatei sale.
Expansiunea asiriană se desfăşoară în faze succesive,
întrerupte de perioade de stagnare.
Asiria se angajează, împreună cu Imperiul hittit,
în disputa pentru supremaţie în Orientul Mijlociu. Siria
de Nord, placa turnantă a întregului comerţ oriental,
avea să constituie miza acestui îndelungat conflict. Prin
urmare, imperialismul asirian din epoca Imperiului de
Mijloc a fost dictat de considerente de ordin economic.
Pe de altă parte, Imperiul asirian nu semăna
deloc -nici în privinţa originilor şi nici în a concepţiei lui-
cu vechile imperii din sudul Mesopotamiei care reuneau
43
într-un tot omogen diferite regiuni ale căror populaţii
tindeau să se asimileze, îndeosebi din punct de vedere
lingvistic şi religios. Dacă suveranii din Ur şi cei din
Babilon n-au domnit numai spre folosul exclusiv a unei
minuscule fracţiuni din imperiul lor, Assur şi oraşele din
imediata lui vecinătate au fost singurele beneficiare ale
expansiunii asiriene. Principala lor preocupare era de a
exploata la maximum teritoriile cucerite, ale căror
populaţii aparţineau unor grupuri etnice sensibil
diferite. După tendinţa de unificare a vechilor imperii
mesopotamiene a urmat o politică de colonizare. Baza
esenţială a dominaţiei asiriene era tributul.
Către mijlocul sec. XIII a. Chr., Asiria devine
prima putere militară din Orientul Mijlociu. Imperiul
hittit şi Egiptul au reacţionat rapid; după un îndelungat
conflict provocat de ambiţiile lor rivale în Siria de Nord,
în 1269 a. Chr. a fost încheiată o alianţă egipteano-
hittită menită să stăvilească expansionismul asirian.
Salmanasar I (1274-1245 a. Chr.), prin
numeroasele sale expediţii în Armenia şi împotriva
hurriţilor din Hanigalbat, a inaugurat politica de
deportări şi masacre ce avea să caracterizeze de aici
înainte războiul asirian. Salmanasar I a pus un accent şi
mai puternic decât predecesorii săi pe fundamentarea
religioasă a războiului. În timpul domniei sale a fost
întemeiat oraşul Kalakh (astăzi Nimrud), populat ulterior
cu babilonieni deportaţi.
Sub Tukulti-Ninurta I (1244-1208 a. Chr.) –primul
suveran asirian care şi-a asumat puterea regală în
Babilon- Imperiul asirian de Mijloc atinge apogeul
expansiunii sale teritoriale. După cucerirea Babilonului,
ca urmare a unei încercări de revoltă, oraşul a fost în
parte nimicit; zeul Marduk a fost „deporatat” în Asiria. O
epopee istorică, prima din acest gen literar, relatează
faptele de arme ale regelui. Deportări de populaţii la o
scară necunoscută până atunci (e.g., 28 000 de hittiţi
au fost deportaţi în Asiria) aveau să fie de acum înainte
baza politicii asiriene. În acest sens Tukulti-Ninurta I
anticipează Noul Imperiu şi numai asasinarea regelui de
44
către propriul său fiu –în împrejurările unei revolte de
palat iscate din cauza distrugerii Babilonului- a amânat
cu câteva secole constituirea unui stat complet diferit
de vechile imperii asiriene.
Baza puterii asiriene avea să o constituie oraşul
extins la dimensiunile unui imperiu. Asasinarea lui
Tukulti-Ninurta marchează sfârşitul Imperiului de Mijloc
şi începutul unei epoci de decadenţă a Asiriei.
În intervalul dintre Imperiul de Mijloc şi Noul
Imperiu, puterea Assurului a fost temporar restaurată
de regele Tiglatpilassar (1117-1077 a. Chr.) care în
timpul campaniilor sale a ajuns la nord până la regiunea
nairilor şi la Marea Neagră, în apus până la Marea
Mediterană, iar în cele din urmă a cucerit Babilonul. O
cronică orgolioasă îi transmite posterităţii faptele: „Eu
sunt Tiglatpilassar, regele legitim, regele lumii, regele
Asiriei, regele celor patru părţi ale pământului, eroul
puternic călăuzit de oracolele lui Assur şi Ninurta, marii
săi zei şi stăpâni, cel care i-a învins pe duşmani. La
porunca stăpânului meu Assur, braţul meu şi-a întins
cucerirea dincolo de fluviul Zab, până la Marea cea
Mare, care se găseşte la apus”. După moartea lui
Tiglatpilassar, Asiria traversează o nouă perioadă de
eclipsă.

II.7.3. Noul Imperiu asirian

După o perioadă de stagnare în expansiunea lor,
datorită invaziilor care marchează sfârşitul epocii
bronzului, asirienii vor relua politica lor de cuceriri.
Desăvârşirea acesteia îşi va găsi expresia în marele
imperiu asirian al sargonizilor care se întindea din
Armenia şi din Taurus până la Nil şi până în deşerturile
Arabiei.
Începând cu ultimele decenii ale sec. X. a. Chr.,
Asiria a cunoscut, timp de două secole, o expansiune
continuă care a dus la crearea celui mai întins şi mai
puternic imperiu pe care îl cunoscuse Vechiul Orient
până atunci. Un imperiu care a fost întemeiat prin
război, s-a menţinut prin război, dar care, în cele din
45
urmă s-a năruit epuizat din cauza neîntreruptelor
războaie. Pentru a-şi edifica imperiul suveranii asirieni
au instaurat cei dintâi principiul războiului total.
Obiceiurile lor războinice, de o neîntrecută cruzime, au
lăsat în istorie o amintire sinistră consemnată şi de
profeţii evrei (Ieremia, VI, 23-24). Prin devastare şi
moarte asirienii au făcut să domnească pacea de la Nil
la Ararat (R. Grousset).
În secolul IX a. Chr. în armata asiriană apare
cavaleria constituind, puţin după aceea, elementul de
şoc cel mai puternic într-o vreme când carul de luptă
începuse să devină greoi. Carul de luptă a fost arma
favorită a aristocraţiei, ceea ce a făcut ca ea să
dobândească o primejdioasă superioritate în sânul
armatei şi a statului. Şi pentru a remedia în parte
această situaţie periculoasă a sprijit Tiglatpilassar III
dezvoltarea cavaleriei în detrimentul carelor de luptă.
Cavaleria asiriană, organizată după modelul nomazilor,
era o cavalerie uşoară, în stare să se deplaseze cu mare
repeziciune pe orice fel de teren. În general, armata
asiriană şi-a datorat în bună parte lunga ei
invincibilitate excelentei organizări a serviciilor
auxiliare. În afară de genişti, care utilizau maşini de
război la asediul oraşelor fortificate, asirienii dispuneau
de pionieri care construiau drumuri, aruncau poduri de
vase peste râuri şi montau taberele. Armatele caldeene
şi persane n-au făcut decât să copieze modelul asirian,
aşa cum procedase şi regele mezilor Cyaxare, atunci
când şi-a reorganizat trupele înainte de asaltul
hotărâtor care avea să doboare puterea Assurului.
Administrarea acestui imperiu ultracentralizat
ridica probleme insolubile; pacificarea definitivă a
teritoriilor cucerite a rămas mereu un deziderat. Ultimii
suverani ai Imperiului de Mijloc inauguraseră politica
deportărilor în masă care viza calmarea tendinţelor
centrifuge ale populaţiilor cucerite. În secolul IX a. Chr.,
suveranii Noului Imperiu au reluat aceeaşi politică.
Sub Assurnasirpal II (884-858 a. Chr.), Imperiul
asirian se întinde din nou până la Mediterana. În Siria,
46
oraşele neo-hittite, arameene şi fenicene au devenit
tributare Assurului. Împotriva arameenilor s-a recurs la
tradiţionalele deportări. Assurnasirpal II îşi stabileşte
reşedinţa regală în oraşul Kalakh (actualul Nimrud) pe
care-l împodobeşte cu palate şi temple.
Campaniile lui Salmanasar III (858-824 a. Chr.)
anticipează politica pe care aveau s-o ducă succesorii
săi în decursul următoarelor două secole: asirienii vor fi
nevoiţi să recurgă la ofensivă pentru a asigura
supravieţuirea unui imperiu a cărui coeziune internă şi
securitate a frontierelor erau tot timpul ameninţate. Sub
domnia lui Salmanasar III la frontierele nord-estice se
profila o nouă ameninţare, după cum atestă prima
menţionare a mezilor în textele epocii. Mai presant era
pericolul reprezentat de regatul Urartu, care ameninţa
interesele comerciale ale Assurului în Siria de Nord. O
serie de rebeliuni au îndoliat ultimii ani ai domniei lui
Salmanasar III, care s-a retras la Kalakh.
Prin urmare, în pofida aparenţelor, Imperiul
asirian s-a aflat adeseori redus la defensivă până la
urcarea pe tron a lui Tiglatpilassar III (745-727 a. Chr.).
Armata, unicul element stabil, a fost cea care a salvat
imperiul de la ruină, şi tot ea a fost cea care, printr-o
lovitură de stat, l-a adus pe tron pe Tiglatpilassar.
Domnia lui Tiglatpilassar III a marcat o cotitură în
politica imperială asiriană. Pentru a anhila tendinţele
centrifuge care agitau teritoriile ce fuseseră
transformate în provincii asiriene, acestea au fost
divizate în mici unităţi teritoriale, guvernatorul lor fiind
dublat de un comandant militar. Un text descoperit în
palatul regal de la Kalakh istorisind una din campaniile
lui Tiglapilassar III, relevă dura stăpânire a Asiriei: „Cât
este de întins Bit-Şilani, eu l-am făcut fărâme ca pe o
ulcică. Marea sa capitală Sarrabanu am distrus-o,
arătând ca după năvala apelor. Apoi am pustiit tot. Pe
Nabu-uşabşi, regele lor, l-am spânzurat în faţa porţii
oraşului său. Pe oamenii lui, pe soţia sa, pe fiii săi, pe
fiicele sale, bunurile şi comorile palatului său le-am luat
cu mine”.
47
 În Babilon, de asemenea a fost inaugurată o nouă
politică. Până atunci, prestigiul istoric şi religios al
oraşului îl ferise de soarta celorlalte state cucerite de
asirieni. Dar cum tronul Babilonului fusese uzurpat de
un principe arameean, Tiglatpilassar III a cucerit marea
metropolă, unde s-a proclamat el însuşi rege.
Sargon II (722-705 a. Chr.), continuând
expansiunea în direcţia Mediteranei, a supus Israelul
(Samaria-cucerită în 721 a. Chr.), regatul Iuda (Iudeea),
Ciprul, Karkemişul, Frigia şi Urartu (Tuşpa-cucerită în
714 a. Chr.). Şi-a arogat apoi rolul de protector al
babilonienilor şi al zeului acestora, Marduk, împotriva
principilor caldeeni care se instalaseră în Babilon; în
710 a. Chr. asirienii cuceresc Babilonul. Sargon II a
încercat să asigure coeziunea imperiului prin
dezvoltarea birocraţiei şi prin adoptarea unui sistem
unic de greutăţi şi măsuri bazat pe etalonul de la
Karkemiş. În sfârşit, Sargon II a întemeiat o nouă
capitală, la Dur-Şarrukin (actualul Khorsabad), la 25 km
nord de Ninive.
Urmând exemplul lui Tiglatpilassar, Sennacherib
(705-681 a. Chr.) s-a proclamat rege al Babilonului, care
–după numeroase revolte şi mai multe campanii
militare- a fost complet distrus în 689 a. Chr., împreună
cu toate templele sale; cultul lui Marduk a fost
strămutat în Asiria. Aceste excese au dus la
constituirea, la Ninive, a unei grupări probabiloniene,
condusă de fiul regelui, Assarhadon (cu complicitatea
mamei sale, regina Nakiya), care în 681 a. Chr. a pus
capăt prin asasinat uneia dintre cele mai sinistre domnii
din istoria asiriană.
Assarhadon (681-669 a. Chr.) -o personalitate
chinuită, obsedată de magie şi de consultarea
oracolelor- a reconstruit Babilonul. A încheiat pace cu
Elamul (675 a. Chr.) şi, după mai multe campanii,
cucereşte Egiptul în 671 a. Chr.
Suveran instruit şi plin de strălucire, Assurbanipal
(669-630 a. Chr.), celebrul Sardanapal al legendelor, a
întemeiat la Ninive o bibliotecă ce conţinea peste 5 000
48
de lucrări şi care a fost în mare parte regăsită.
Reliefurile din timpul domniei sale sunt printre cele mai
desăvârşite pe care ni le-a lăsat arta asiriană. Ultimul
dintre mari regi asirieni s-a făcut cunoscut şi printr-o
serie de oribile masacre, e.g. distrugerea Tebei în 663 şi
a Susei în 639 a. Chr.
Cucerirea Egiptului şi distrugerea Elamului –care
dispare pentru totdeauna de pe scena istoriei- păreau
să pună capat oricăror împotriviri. Flancul de sud al
Imperiului asirian era asigurat, iar rivalele din nord şi
est, Urartu, Frigia şi Lydia fuseseră anhilate de invaziile
cimmerienilor, dislocaţi din stepele eurasiatice de
presiunea scyţilor.
În interior, pericolul pe care-l reprezentau
arameenii pentru coeziunea imperiului creştea
continuu. Deportările masive ale populaţiilor arameene
s-au vădit dezastruoase pentru însăşi fiinţa Imperiului
asirian. Prezenţa unui mare număr de deportaţi chiar în
capitala imperiului avea să impregneze civilizaţia
asiriană cu adânci influenţe vest-semitice. Încă din
timpul lui Assurnasirpal II, la curte a început să fie
utilizată limba aramaică, care a înlocuit treptat
akkadiana ca limbă oficială. Sargon II a fost nevoit să
recunoască superioritatea comercială a oraşelor
arameene adoptând un sistem unic de măsuri şi
greutăţi bazat pe etalonul din Karkemiş. În ultimele
secole ale istoriei asiriene, o clasă cârmuitoare încerca
să-şi menţină autoritatea precară asupra unui imperiu
dominat de elementul arameean.
Deşi sub domnia lui Assurbanipal se afla la
apogeul puterii sale, Imperiul asirian era de fapt
profund minat din interior şi începea să se descompună.
A fost de ajuns ca, după Assurbanipal să urmeze câţiva
suverani mediocri, iar pe tronul Mediei şi al Babilonului
să se urce doi regi energici şi abili, Cyaxare şi respectiv
Nabopalassar, pentru ca soarta Imperiului asirian să fie
decisă în numai câţiva ani.
Atunci când Imperiul asirian era pe cale să se
prăbuşească, Psammetik I, fidel politicii de echilibru a
49
Egiptului, a încercat zadarnic să-i vină în ajutor. Nici
egiptenii, nici scyţii, veniţi şi ei în ajutorul asirienilor, n-
au putut salva Imperiul. Alianţa dintre mezi şi
babilonieni, încheiată în 614 a. Chr., a pecetluit soarta
Imperiului asirian. În 614 a. Chr., mezii cuceresc
Assurul, iar doi ani mai târziu Ninive, capitala
Imperiului, cădea în mâinile mezilor şi ale babilonienilor
coalizaţi. Eşecul lui Assuruballit II (612-609 a. Chr.) în
faţa Harranului –cucerit de mezi- marchează sfârşitul
rezistenţei asiriene. Pentru o scurtă perioadă (609-605
a. Chr.), Palestina şi Siria trec sub protectorat egiptean.
După înfrângerea egiptenilor la Karkemiş (605), aceste
teritorii sunt incluse în Imperiul neobabilonian.
Asiria şi provinciile anatoliene până la Halys, la
frontiera Lydiei, au fost incluse în Imperiul med creat de
Cyaxare, iar provinciile occidentale şi o parte din
Susiana au rvenit Babilonului. Termenul de Asiria a
continuat să fie folosit ca denumire a celei de a IX-a
satrapii a Imperiului persan, satrapie care cuprindea
cea mai mare parte a Mesopotamiei.

II.8. Imperiul neobabilonian

A fost creat de regele caldeean Nabopalassar
(626-605 a. Chr.) care, în alianţă cu mezii, a distrus
Imperiul asirian (614-612 a. Chr.). Astfel, sub o dinastie
caldeeană, Babilonul redevenea, după un mileniu,
prima putere a lumii orientale, disputându-şi cu Egiptul
sait hegemonia asupra Syriei şi Palestinei.
Din perspectiva istoriei Orientului Apropiat,
supremaţia Imperiului neobabilonian ne apare mai
curând ca interregnul dintre asirieni şi perşi.
Opera lui Nabopalassar a fost continuată de fiul şi
succesorul său, Nebuchadrezzar/Nabucodonosor II (605-
562 a. Chr.) a cărui domnie nu a fost tulburată decât
de intrigile faraonilor din dinastia saită în Palestina şi
revoltele succesive (598-587 a. Chr.) din Iudeea, care
au luat sfârşit în cele din urmă odată cu distrugerea
Ierusalimului şi a Templului (587 a. Chr.) şi cu
deportarea evreilor în Babilon. Sub Nabucodonosor II
50
birocraţia a fost reorganizată şi repartizată în câteva
mari „ministere”. Nabucodonosor II a întreprins
gigantice lucrări de înfrumuseţare în cele mai multe
oraşe mesopotamiene, îndeosebi la Babilon, care
devine astfel veritabila metropolă a lumii orientale. Din
vremea acestor suverani caldeeni datează somptuosul
Babilon descris de călătorii greci şi care a fost
descoperit de arheologii germani.
Supremaţia babiloniană a fost însă de scurtă
durată, căci, odată cu regele persan Cyrus, o nouă
putere politică se ivise la Răsărit.
În această alcătuire artificială care era Imperiul
neobabilonian, dincolo de faţada lui tradiţionalistă, de
consevatorismul atotputernicului cler al lui Marduk,
apăruseră, încă din sec. VII a. Chr., primele semne ale
dezintegrării vechilor structuri orientale, cel puţin pe
plan economic. Dacă până în epoca neobabiloniană
palatul şi templul avuseseră un rol preponderent în
economie, de acum înainte aceasta capătă treptat
caracterul unui capitalism ante litteram în care marile
bănci jucau un rol financiar privilegiat. În epoca
neobabiloniană, în Babilon sunt atestate veritabile
dinastii bancare, precum cea a familiei Egebi, de origine
evreiască, şi a familiei Muraşu.
Prin urmare, viaţa economică a Babilonului,
impulsionată de remarcabila dezvoltare a comerţului,
privea spre viitor, în timp ce toate celelalte forme ale
civilizaţiei caldeene urmăreau perpetuarea trecutului.
În cele din urmă, prăbuşirea Imperiului
neobabilonian a fost precipitată de veleităţile politice
ale atotputernicului cler al lui Marduk. După moartea lui
Nabucodonosor II, au izbucnit o serie de conflicte între
diferite tagme sacerdotale care tindeau să exercite o
influenţă dominantă în statul babilonian: preoţilor lui
Marduk li se opunea clerul zeului Sin şi cel al lui
Shamash. După asasinarea unui rege copil, clerul lui Sin
l-a impus pe tron pe Nabonide (556-539 a. Chr.), fiul
unei preotese din Harran.

51
 Ultimul rege al Babilonului a favorizat clerul lui
Sin şi cel al lui Shamash în detrimentul celui al lui
Marduk. Nabonide s-a retras timp de opt ani într-o oază
în Hedjaz, în timp ce fiul său, Baltazar, domnea în
Babilon. Nabonide a revenit în imperiul său doar pentru
a-şi vedea armata zdrobită de Cyrus II, regele perşilor,
în 539 a. Chr., lângă Sippar.
Preoţii lui Marduk îşi cântă bucuria: „Pe zeii care
îşi părăsiseră templele, Cyrus i-a adus la locuinţele lor,/
Furia a îmblânzit-o, sufletului i-a adus pacea,/ Pe aceia a
căror putere fusese răsturnată i-a readus la viaţă,/...
Printre locuitorii din Babilonia domneşte acum
bucuria,/... Toţi privesc bucuroşi la noul rege!”
Căderea Babilonului, favorizată de trădarea
clerului lui Marduk –care, ostil lui Nabonide, vedea în
Cyrus salvatorul care-i va îngădui recâştigarea
privilegiilor- marchează prăbuşirea Imperiului
neobabilonian şi începutul unei epoci de adevărată
reînnoire. Cyrus II va întemeia un imperiu nou a cărui
organizare se baza, pentru întâia oară în lumea
orientală, pe o concepţie universalistă.
Capitolul III

EGIPTUL ANTIC

Cadrul geografic
Egiptul antic era un ansamblu unic de ţinuturi,
net delimitate –fie de deşerturi, fie de mări-, un
ansamblu de ţinuturi grupate în jurul unei axe vitale:
valea Nilului. La aproximativ 800 km în aval de prima
cataractă şi la 150 km de litoral, fluviul se desface şi,
odinioară se vărsa în mare prin şapte braţe (canopic,
bolbitic, sebennytic, phtanic, mendesian, tanitic şi
pelusiac, după numele oraşelor mari aşezate pe fiecare
braţ), formând astfel imens triunghi, având ca latură de
bază însăşi coasta, lungă de cca. 240 km. Acest pământ
a fost numit de greci „Delta”, pentru că forma sa aduce
cu această literă grecească. I se mai spune şi Egiptul de
Jos, în timp ce valea îngustă care se întinde de la vârful
52
triunghiului până la prima cataractă se numeşte Egiptul
de Sus.
Vechii egipteni îşi numeau ţara Kemet, „cel
Negru”, datorită culorii închise a solului; încă din
vremea lui Homer, grecii o cunoşteau deja sub numele
de Aigyptos. Evreii îi spuneau Misraim.
Suprafaţa pământului cultivabil în valea Nilului
varia între 25-50 km lăţime, în regiunea dinspre
Mediterana, iar spre sud-est era mult mai îngustă.
Pământul din valea Nilului era extrem de bogat, datorită
aluviunilor aduse în timpul revărsărilor periodice ale
fluviului. În fiecare an, în iunie, datorită ploilor care cad
în Africa Centrală, Nilul porneşte să crească; în august,
fluviul începe să se reverse peste câmpii în Egiptul de
Sus. De pe la jumătatea lui octombrie, apele scad cu
repreziciune şi, spre sârşitul lui noiembrie, începe
semănatul în nămolul umed. În Deltă, inundaţia e numai
parţială, deoarece apa se scurge prin canale. În timp ce
Egiptul de Sus beneficiază de două recolte anuale, una
în februarie, cealaltă la începutul verii, o a treia are loc
în Deltă, în perioada în care câmpiile Egiptului de Sus se
află încă sub ape. Aşa că Egiptul a fost, de când lumea,
un ţinut al abundenţei.
Geografia este cea care determină în mod firesc
viaţa economică şi socială a Egiptului antic. În acest
sens Herodot considera Egiptul „un dar al Nilului”. Cât
priveşte alte resurse naturale, este de remarcat că în
munţii aflaţi la est şi la vest de Nil existau cariere de
piatră (calcar, granit, bazalt, diorit, porfir etc.).
Înconjurat din toate părţile de frontiere naturale,
Egiptul părea destinat să fie izolat de restul lumii.
Civilizaţia Egiptului s-a putut forma şi dezvolta într-o
stare de pace relativă pe care restul lumii orientale nu a
cunoscut-o niciodată. Resursele sale naturale l-au
încurajat să manifeste tendinţe autarhice. La această
izolare a contribuit şi psihologia egipteanului antic, aşa
cum aceasta poate fi dedusă din sursele documentare:
foarte ataşat tradiţiilor locale, orgolios de civilizaţia pe
care a creat-o, cultivând un sentiment de superioritate
53
faţă de alte popoare, rezistând la orice forme de
asimilare şi dispreţuindu-i pe străini.

Populaţia Egiptului antic

Ca rasă, tipul egiptean era un amestec de hamiţi
şi semiţi. Rasa egipteană (hamito-semită) era o rasă
puternică ale cărei caracteristici etnice au rezistat
invaziilor succesive. În Egipt au venit triburi din cele
patru zări ademenite de bogăţia văii Nilului: africani din
Nubia, Sudan şi Libia, semiţi din Asia. Aceste populaţii
s-au amestecat între ele timp de milenii înainte de
istoria propriu-zisă a Egiptului. Atare „fuziune” etnică a
dat naştere tipului egiptean.
Cât priveşte limba vechilor egipteni, peste un
substrat egiptean s-a impus un vast aport semitic.
Limba egipteană are o sintaxă semitică, analoagă
limbilor asiro-babiloniană, cananeeană, aramaică,
ebraică şi arabă. Vocabularul este, în mare parte, de
origine semită, dar el conţine şi cuvinte din fondul
african (rădăcini comune cu acelea ale limbilor din
grupul libiano-berber).

Evoluţia istorică
III.1. Egiptul preistoric şi epoca predinastică
O privire rapidă asupra Egiptului preistoric ne
permite să sesizăm mai bine eterogenitatea
fundamentală a civilizaţiei egiptene care, în unitatea sa,
apare ca un arbore puternic cu multiple rădăcini.
În Egipt cel mai vechi neolitic, datat cu C14, nu
urcă decât până la 4 440 a. Chr. Prin urmare s-a crezut
că din Asia a venit cultura neolitică a Egiptului.
Neoliticul este reprezentat în patru staţiuni din
depresiunea Fayum, la Merimde, la El Omari pentru
nord şi la Der Tasa pentru sud. În general se admite că
Delta era în neolitic şi în predinastic, din punct de
vedere cultural, mai evoluată decât Egiptul de Sus. În
comparaţie cu strălucitele culturi mesopotamiene Halaf
şi Ur, culturile neolitice egiptene par sărace şi
periferice. Agricultorii acestei perioade cunoşteau
54
curmalele, grâul (triticum monococum) –care apare
pentru prima oară în Egipt la Merimde-, orzul, inul,
smochina de sycomor.
Urmează apoi faza numită badarian (de la situl
Badari, din Egiptul de Mijloc), care marchează începutul
chalcoliticului. Anumiţi autori clasează pentru acest
motiv badarianul în predinastic (eneolitic), această
lungă perioadă de gestaţie care va da naştere Egiptului
thinit. Nu cunoaştem originea acestei civilizaţii, în parte
rezultat al evoluţiei interne, dar care a suferit şi
influenţe asiatice: prelucrarea aramei vine din Asia şi
minele cele mai apropiate sunt cele din Sinai.
Badarianul s-a dezvoltat la finele mileniului V a. Chr. şi
în primele secole ale mileniului IV. Această civilizaţie a
rămas mărginită la Egiptul Mijlociu şi de Sus şi tot aşa
se va întâmpla şi cu amratianul (de la staţiunea
eponimă el-Amrah), care urmează badarianului,
manifestând noi influenţe asiatice. Amratianul
constituie nivelul inferior al perioadei numite nagadian
(după staţiunea eponimă de la Nagada). Deşi practică
agricultura şi creşterea vitelor, amratienii rămân încă o
populaţie de vânători.
În staţiunea nagadiană de la Hemamieh s-a putut
constata suprapunerea unor nivele badarian, amratian,
gherzean, demonstrând secvenţa acestor trei culturi
găsite izolate sau numai cuplate în alte staţiuni.
Gherzeeanul apare către 3 700 a. Chr. ca o cultură
alogenă, care nu derivă din amratian; gherzeeanul s-a
dezvoltat în Deltă independent de merimdian, fără
îndoială sub influenţe asiatice. Având în vedere
importanţa aspectului semitic în limba egipteană, care
se formează tocmai în timpul acestor perioade obscure,
se consideră că în cazul culturii gherzeene avem de-a
face cu un val de invadatori protosemiţi veniţi din
Arabia, ceea ce nu exclude un alt curent de influenţe
protosemitice sesizabil în cultura amratiană.
Prin urmare, gherzeeanul se va fi dezvoltat în
Deltă cel puţin un secol, perioadă în timpul căreia s-a
suprapus merimdianului, înainte de a se răspândi către
55
sud şi de a se substitui culturii amratiene, asimilând-o.
Agricultura şi creşterea vitelor capătă acum o
importanţă capitală. Satele Egiptului predinastic, care
ilustrează sedentarizarea clanurilor cu obiceiurile şi
totemurile lor, constituiau comunităţi independente,
misoneiste, ca toate comunităţile primitive. În domeniul
metalurgiei, tehnica mulajului apare alături de cea a
ciocănitului. Mormintele sunt mai îngrijite decât cele din
perioada amratiană. Arheologii consideră că la această
epocă trebuie raportate faptele istorico-mitice după
care oamenii din Deltă sub conducerea lui Horus, fiu al
lui Osiris, ar fi cucerit sudul. Unificarea culturală din
Deltă şi până în Nubia, pe care o marchează
gherzeeanul, sugerează şi o unificare politică.
Extinderea culturii Nagada II în întreaga vale a Nilului
constituie premisa socio-culturală a viitorului stat
egiptean.
Influenţele reciproce, între gherzeean,
chalcoloticul palestinian şi civilizaţia Uruk din
Mesopotamia de Jos sunt considerabile dovedind
legături între aceste trei arii de civilizaţie ale Orientului
Apropiat. Cercetările arheologice de la Menshet Abu
Omar, în Delta orientală, începute în 1977 au relevat
deopotrivă unitatea culturii materiale egiptene din
epoca predinastică şi legăturile cu lumea siro-
palestiniană (numeroase artefacte de import: palete
votive, vase de alabastru, ceramică etc.).
Gherzeenii sunt purtătorii aspectului semitic al
populaţiei egiptene, deşi fondul etnic din nagadeanul
mijlociu şi superior rămâne hamitic. În gherzeeanul
superior, la finele epocii predinastice, Egiptul de Sus
este teatrul unei invazii din nord, pe Nil. Mânerul de
fildeş al cuţitului de la Jebel el-Arac, expus la Luvru,
ilustrează conflictul –o bătălie pe apă, în bărci- dintre
invadatorii veniţi din nord, înarmaţi cu măciuci, şi
nagadeenii cu păr lung.
Urmaşii acestor invadatori sunt aceia care, dacă
vin din Asia, au asimilat cultura egipteană, au adoptat
obiceiurile şi credinţele nagadeenilor şi au devenit
56
strămoşii acelor dinaşti ai Egiptului de Sus care,
asemenea regelui Selk („Scorpionul”) se vor înstăpâni
asupra Nordului, realizând –sau realizând din nou-
unitatea politică a Egiptului, aşa cum se vede pe
această capodoperă a paletelor votive care este paleta
lui Narmer. Pe o faţă a acestui monument, îl vedem pe
Narmer, purtând coroana albă a Sudului, ameninţând cu
măciuca sa un învins din Deltă, în timp ce pe cealaltă
faţă îşi celebrează victoria, încununat cu coroana roşie
a Sudului.
Rezumând, în a doua jumătate a mileniului IV a.
Chr., la finele epocii predinastice, apar centre de
putere, care încep să graviteze în jurul a două nuclee:
Nagada, apoi Nekhen (Hierankopolis), în sud, Bedhet,
apoi Buto în Deltă.
Regalitatea apare deja la finele epocii
predinastice (prethinite) când iau fiinţă două regate
corespunzând celor două regiuni naturale ale ţării:
regatul Egiptului de Sus în sud, de la Assuan la Memfis;
regatul Egiptului de Jos la nord, în Deltă. O ţară dublă,
un regat dublu. Această formulă politică exprimă
tendinţa spiritului egiptean de a înţelege lumea în
termeni dualişti ca o serie de contraste într-un echilibru
stabil.
Către 3 200/ 3 100 a. Chr., regele Narmer –
grecii îi vor spune Menes – unifică cele două regate. Nu
este limpede care dintre regii arhaici atestaţi de
monumente a fost modelul legendarului Menes: poate
să fi fost Horus Narmer, cel care şi-a aşezat pe cap
dubla coroană ori Horus Aha („Luptătorul”), al cărui
mormânt e cel mai vechi monument regal cunoscut, la
Saqqara, necropola Memfisului. Oricum, după Narmer
se deschide perioada istorică, odată cu dinastiile thinite.

III.2. Regatul Timpuriu (epoca

thinită/dinastiile I-II, cca. 3200/3100-2600)
Împărţirea istoriei Egiptului în 30 de dinastii (între
3200/3100 - 323 a. Chr.) a fost transmisă de preotul
Manethon care a trăit în perioada elenistică. Opera sa,
57
Aegyptiaca, folosind drept izvoare bibliotecile templelor
şi arhivele regale, nu ne-a parvenit; s-au păstrat din ea
numai rezumate sau fragmente transmise de
istoriografii evrei şi creştini.
Istoriografia modernă a completat această
schemă –de origine egipteană- cu o repartizare pe
epoci pentru a delimita istoria colectivă a societăţii
faraonice. Termenii de imperiu vechi, mijlociu şi nou se
aplică perioadelor de stabilitate ale civilizaţiei egiptene
(fără ca termenul de imperiu să aibă o semnificaţie
politică precisă), despărţite de perioade numite
interimare, traversate de tulburări şi de repunerea în
discuţie a ordinii faraonice.
Istoria Egiptului începe odată cu Narmer, iar
prosperitatea lui în acelaşi timp cu monarhia.
Regaliatea era considerată de vechii egipteni ca
existând de la începutul Lumii. Creatorul ar fi fost
primul Rege; el a transmis această funcţie fiului şi
succesorului său, primul faraon (prin cuvântul faraon,
Biblia redă termenul egiptean per-aâ, „Marea Casă”, ce
semnifică un titlu dinastic). Acest transfer de putere a
consacrat regalitatea ca instituţie divină.
O putere centrală bine articulată va permite să se
asigure o adevărată politică economică. Geografia
Egiptului reclama existenţa unui anume sistem politic.
Când faraonii sunt puternici, Egiptul e prosper. În
schimb, de îndată ce pe tron urcă un suveran slab, se
instalează declinul economic şi foametea. Aşa a luat
naştere Egiptul: Kemet, „cel Negru” (culoarea mâlului
rodnic) în egipteană, prin opoziţie cu Deşret, „ţie cu
Deşret, „tul arid.
Către 3 200/3 100 a. Chr., Narmer uneşte Egiptul
de Sus şi de Jos, creând un regat ce se întindea de la
Assuan până la Mediterana. El îşi aşează pe creştet aşa-
numitul pşent (din eg. pa sekhmeti, „cele două
puternice”, „dubla coroană”) reunind coroana albă a
Egiptului de Sus cu cea roşie a Egiptului de Jos. Narmer
instaurează puterea faraonică.

58
 Originar din sud, din Nekhen (denumit mai târziu
Hierankopolis –„oraşul şoimilor”), Narmer îşi instalează
capitala la Thinis –la 100 km sud de Teba-, care va
rămâne centrul puterii faraonice în timpul primelor două
dinastii. Dând dovadă de o inteligenţă politică
remarcabilă, Narmer a fundat un oraş nou, aşezat chiar
la hotarul dintre Egiptul de Sus şi cel de Jos, în vârful
Deltei: Mennofer/Memfis, „balanţa Dublei Ţări”.
Narmer şi succesorii săi pun bazele unei economii
înfloritoare. În această epocă formativă se conturează
structurile organizării politico-statale, administrative şi
religioase. Zeul-patron al capitalei de nomă capătă o
importanţă deosebită, iar panteonul foarte diversificat
începe să se structureze. Dintre primele incursiuni în
afara frontierelor este cunoscută cea a faraonului Djer
în Nubia, până la a doua cataractă a Nilului.
Scrierea, care s-a născut la sfârşitul epocii
prethinite, apare în întregime formată în această
perioadă. Egiptul faraonic dispune de acum de un
instrument atât de fundamental al civilizaţiei cum este
arta scrisului.
Studiul mormintelor de la Abydos şi de la
Saqqarah dezvăluie folosirea cărămizii şi apoi a pietrei,
în timp ce grămezile de pietriş egalizate, care sunt
aşezate deasupra mormintelor, sunt formele primitive
ale mastabalelor.

Instituţiile administraţiei faraonice

Suveranul, identificat cu zeul Horus, posedă încă
de pe acum, caracterul său divin şi absolut şi, dacă a
conservat structurile administrative proprii celor două
părţi constitutive ale regatului, un corp de funcţionari
dezvoltat realizează o operă de unificare socială şi
politică.
În epoca thinită apar primele instrumente de
gestiune politică şi ele vor constitui baza durabilă a
administraţiei faraonice timp de aproape trei milenii.
Faraonul concentrează în mâinile sale o guvernare
atotputernică.
59
 Egiptul este împărţit în nome (în eg. sepet),
circumscripţii teritoriale delimitate în funcţie de
necesităţile irigaţiilor şi randamentului agricol optim. Un
număr de 38 de asemenea „provincii” au fost puse sub
autoritatea unui funcţionar delegat de puterea centrală.
Administraţia centrală, orientată spre nevoile
diverse ale economiei agrare, grupa mai multe case
regale: casa ogoarelor, care se ocupa de recolte şi de
depozitarea grânelor provenite de pe domeniile regale;
casa apelor, care coordona diferitele observaţii
nilometrice şi planifica irigaţiile; casa albă, administra
averile faraonului; casa roşie, se ocupa de cultul funerar
regal. Serviciul de intendenţă al armatei şi cel al
arhivelor completau gama acestor organe centrale.
Administraţia provincială îi cuprindea pe
nomarhi, care aveau în primul rând îndatorirea de a
veghea la întreţinerea canalelor şi la amenajarea lor.
Titlul egiptean al acestor înalţi funcţionari este relevant
în ceea ce priveşte îndatoririle lor: adj-mer, „cel care
sapă canalul”. Normarhul răspundea şi de efectuarea
recensămintelor privitoare la bunurile mobile şi imobile.

III.3. Imperiul Vechi (dinastiile III-VI, cca. 2

600 – 2 200 a. Chr.)
Vârsta de aur a Egiptului faraonic începe odată
cu dinastia a III-a şi cu domnia lui Djoser şi va continua
până prin a. 2 200 a.Chr. Aceasta a fost perioada în
care au domnit faraonii-zei de la Memphis.
Cu timpul a fost elaborată o ideologie a
monarhiei ca instituţie divină –concepţia teocratică a
puterii regale. Titulatura regală este relevantă pentru
caracterul universal al monarhului divin; ea conţine
cinci titluri, însoţită de cinci nume, dintre care unele
sunt acordate în momentul încoronării: 1) numele
Horus îl plasează pe suveran sub protecţia Şoimului
sacru, patron al oraşului Hierankopolis –de unde era
originar Narmer- şi al monarhiei; 2) numele nebty,
„cele două stăpâne”, îl plasează pe monarh sub tutela
celor două zeiţe care patronează regatele de la început:
60
Nekhbet, vulturul alb al Egiptului de Sus şi Uadjit cobra
Egiptului de Jos; 3) numele Horus de Aur –care apare
sub Keops- leagă persoana suveranului de cea a lui
Horus solar şi ceresc; 4) numele nesut-bit, „cel care
aparţine trestiei şi albinei”, adică „Regele Egiptului de
Sus şi de Jos”, îl asimilează pe faraon cu flora şi fauna
simbolică a fiecăreia din cele două părţi constitutive ale
regatului; 5) numele de Fiu a lui Ra (Rê), îl leagă
direct pe faraon –începând cu Kefren- de marea forţă
cosmică a Universului.
Faraonul constituie modelul exemplar pentru toţi
supuşii săi. Opera sa asigură stabilitatea Cosmosului şi
a statului şi, prin urmare, continuitatea vieţii. Osiris,
Regele asasinat (=faraonul decedat), asigură
prosperitatea regatului condus de către fiul său Horus
(=faraonul nou instalat). Soarele şi mormintele regilor
constituiau cele două izvoare principale de sacralitate.
Potrivit teologiei solare, faraonul era fiul lui Ra (Rê), dar,
deoarece succeda suveranului decedat (=Osiris),
faraonul era de asemenea identificat cu Horus.
Monarhia şi religia se vor afla mereu într-o
indisolubilă legătură în sistemul faraonic. Aproape de
Memfis, capitala politică, pe malul răsăritean al Nilului
se afla un centru ceremonial, adevărata capitală
religioasă: On sau Heliopolis, unde în faţa pietrei sacre
benben (o mică piramidă aflată în curtea interioară a
templului) era venerat Soarele. Iniţial, întrega putere
sacerdotală se afla în mâna faraonului, care îşi delega
de obicei autoritatea marilor preoţi. Începând din timpul
celei de a II-a dinistii thinite, marii preoţi de la Heliopolis
par să fi fost deosebit de activi. E posibil ca dinastia a V-
a, ai cărei suverani poartă aproape întotdeauna un
nume teofor, compus cu numele lui Ra (Rê), să fi
provenit din vreun mare preot uzurpator din Heliopolis.
Oricum, atât sistemul faraonic cât şi elementele artei şi
arhitecturii egiptene se vor impregna rapid de această
religiozitate solară dominantă.
Aparatul administrativ creat de regii din Thinis nu
mai corespundea stadiului de dezvoltare al „Dublei
61
Ţări”. Începând cu domnia lui Snefru, faraonul îşi va
delega o parte din prerogative unui tjati („vizir”) care
era şeful justiţiei şi conducea cele mai importante oficii
ale administraţiei centrale –grânarul şi visteria, deţinea
comanda asupra armatei, supraveghea lucrările publice
şi transporturile fluviale.
Fiecare „casă” se împarte în două –referirea la
dualitatea naturală a Egiptului e constantă-, fireşte cu
excepţia „casei apelor”. „Consiliul celor zece”
reprezintă organismul superior care reuneşte
conducătorii acestor departamente centrale. Clasa
scribilor cunoaşte şi ea o prodigioasă dezvoltare.
Ideologia teocratică a puterii regale se extinde
până la angrenajele administraţiei. Faraonul aşează
fiecare manifestare a puterii sale sub autoritatea unui
anumit zeu, al cărui mare preot devine şeful
administraţiei respective. De pildă, cultul zeiţei Ma’at –
simbolul ordinii şi armoniei Universului, care reprezenta
justiţia- va fi prezidat de către tjati („vizi”), iar
practicarea cultul încredinţată judecătorilor. Zeul-ibis,
Thot, patronul oraşului Hermopolis, zeul scrierii, ştiinţei,
măsurii şi legii, îl avea ca mare preot pe unul din înalţii
funcţionari ai statului.
Faraonii au subordonat caracterului religios al
absolutismului lor legătura care îi unea cu proprii lor
funcţionari. Atare întrepătrundere a religiei cu politica
va crea, nu de puţine ori, dificultăţi puterii seculare.
Autoritarul sistem faraonic a evoluat însă în aşa
fel încât funcţionarea lui a devenit tot mai dificilă.
Suveranii şi-au avut fiecare favoriţii lor care, cu timpul,
vor constitui o clasă de privilegiaţi, cu atât mai
puternică cu cât unii faraoni slabi au permis să se
instaureze, încă de la sfârşitul dinastiei a V-a, sistemul
ereditar al funcţiilor. Nomarhii din Sud au început să-şi
exercite autoritatea într-o manieră tot mai
independentă de puterea centrală; ca remediu, sub
dinastia a V-a, a fost creat un post de „guvernator al
Sudului”, însărcinat cu supravegherea nomarhilor din
Egiptul de Sus. Pe de altă parte, casta sacerdotală
62
ameninţă şi ea puterea faraonului care acordase
preoţilor privilegii de imunitate, ce permit templelor să-
şi sporească domeniile. Fiecare nomă tinde să devină
un mic stat, desprins tot mai mult de autoritatea regală.
Procesul lent de degradare a celei dintâi instituţii
faraonice va dura până către sfârşitul dinastiei a VI-a.
Cu privire la evoluţia structurilor de civilizaţie
este de remarcat că cele mai importante creaţii socio-
politice şi culturale au avut loc în timpul primelor
dinastii. Aceste creaţii au fixat modele. După dinastia a
V-a (cca. 2400 – 2200 a. Chr.), aproape nimic important
nu s-a adăugat la patrimoniul cultural. Atare
„imobilism” care caracterizează civilizaţia egipteană
este de sorginte religioasă, fiind consecinţa firească a
unei teologii care considera ordinea cosmică drept
operă divină prin excelenţă şi vedea în orice schimbare
riscul unei regresiuni în haos.
Cum s-a arătat, mormintele regale constituiau
unul din principalele izvoare de sacralitate. Suveranii
Imperiului memfit pun să li se construiască mormintele
în necropolele de la Saqqarah, Gizeh, Abusir, Meidum şi
Dahshur.
Pentru faraonul Djoser, Imhotep, arhitectul şi
ministrul său, a construit somptuoasa piramidă în trepte
de la Saqqarah, cu încăperile ei subterane cu ziduri
smălţuite în albastru, cu templul său. Datorită
cercetărilor mai noi ştim astăzi cum, prin refaceri
succesive, Imhotep a făcut din mastabaua originară
această piramidă, care prezintă analogii cu zigguratele
mesopotamiene, dar care în realitate nu are nici o
legătură cu ele.
Piramidele pe care Snefru, întemeietorul dinastiei
IV, a pus să-i fie ridicate la Meidum şi la Dahshur,
constituie fazele evolutive de unde s-a născut forma
perfectă a acestor monumente, întruchipată în piramida
lui Keops la Gizeh, în apropierea pădurii de palmieri de
la Saqqarah. Cele trei mari piramide de la Gizeh – ale
faraonilor Keops/Hufu, Khefren/Khafre şi
Mykerinos/Menkaure – sunt amplasate în funcţie de
63
poziţia a trei stele din Duat (constelaţia Orion); ele sunt
o interfaţă între Pământ şi Cer, reprezentând calea
faraonului spre nemurire. Monument regal, piramida
simbolizează scara spre cer pe care regele divin urcă
până la tatăl său Ra, Soarele care străbate cerul în
barca sa.
În apartamentele funerare ale suveranilor din
dinastia VI sunt reprezentate ritualurile care trebuiau să
prezideze urcarea lor la cer. Ansamblul funerar regal nu
se limita la piramidă. Pe malul Nilului, un „templu de
jos” primea trupul neînsufleţit al faraonului adus cu o
corabie de la Memphis; aici odihnea timp de 70 de zile,
cât durau riturile mumificării. Apoi cortegiul funerar
urca până la „templul de sus” (sau templu funerar),
construit pe faţada estică a piramidei. În jurul piramidei
erau grupate aşa-numitele mastabale ale înalţilor
funcţionari. Astfel, necropola constituia reflectarea curţii
regale din Memphis încremenită pentru vecie.
Cât priveşte relaţiile externe ale Egiptului
(expediţii militare şi comerţ) este de remarcat că
faraonii din primele dinastii au dus o politică de
explorare a lumii din jur şi a resurselor sale –Nubia şi
Sudan în sud, Canaan şi Fenicia în nord-est, Lybia în
vest- nu în vederea cuceririi, ci din raţiuni economice.
Pe de altă parte, Egiptul intervine în Canaan unde, un
„cancelar al asiaticilor” asigură ridicarea tributului
cuvenit pentru protecţia asigurată rutelor de caravane.
Este posibil ca hegemonia faraonilor asupra porturilor
Gaza, Askalon şi Jaffa să dateze încă din această epocă.

III.4. Prima perioadă interimară (dinastiile

VII-X, cca. 2200 – 2080 a. Chr.)
La sfârşitul dinastiei aVI-a, slăbiciunea şi vârsta
înaintată a lui Pepi II – care a avut cea mai lungă
domnie cunoscută în istorie: 94 de ani – au facilitat
izbucnirea unei revolte populare care, coroborată cu
tulburările provocate de invadatorii asiatici, a pus capăt
Imperiului Vechi.

64
 După moartea lui Pepi II, statul egiptean este
zguduit de un grav război civil care a dus la prăbuşirea
instituţiei faraonice. Anarhia se instalează în ţară.
Egiptul se scindează în două regate, cel din nord, cu
capitala la Henen-nesut (Herakleopolis) şi cel din sud, a
cărui capitală era la Teba.
Forţele care ameninţau puterea regală –ambiţiile
nomarhilor, veleităţile politice ale marii preoţimi şi o
anumită ostilitate a claselor de jos- provoacă o
răsturnare socială al cărei ecou se regăseşte în
Mustrările lui Ipu-wer, text ce evocă proporţiile
dezastrului: ”Iată ţara este despuiată de regalitate de
câţiva indivizi iresponsabili! Iată, oamenii se răzvrătesc
împotriva Uraeusului regal care a pacificat cele Două
Ţări... Reşedinţa regală poate fi rasă într-o oră!”. În
acestă perioadă de confuzie, de tulburări interne şi de
criză a autorităţii regale au fost redactate Textele
Sarcofagelor şi prima formă a Cărţii Morţilor.
Această situaţie tulbure a durat mai bine de un
secol –timp în care dinastiile de la Herakleopolis, Coptos
şi Teba şi-au disputat întâietatea-, până când principii
Antef de la Teba au reconstituit unitatea regatului şi au
restabilit ordinea faraonică. Mentuhotep II din dinastia
XI tebană îl înfrânge pe ultimul reprezentant al dinastiei
X Merykare Kheti din Herakleopolis, punând astfel
bazele Imperiului de Mijloc.

III.5. Imperiul de Mijloc (dinastiile XI – XIV,

cca. 2080 – 1730 a. Chr.)
Restaurarea puterii centrale a marcat începutul
unei adevărate renaşteri, Imperiul de Mijloc fiind
considerat de către egiptologi drept epoca clasică a
civilizaţiei egiptene.
O nouă regalitate a luat fiinţă. În timpul dinastiei
XII, Amon, unul dintre cei opt zei adoraţi la Hermopolis,
a ajuns la rangul suprem în ipostaza sincretistă de
Amon-Ra. De acum înainte Amon-Ra va domina
panteonul egiptean, devenind marele zeu al Imperiului.
Tot în această perioadă cunoaşte o largă răspândire şi
65
cultul lui Osiris, zeul reînvierii; Abydos va deveni
principalul său loc de cult. Este începutul unui proces
care a fost descris drept „democratizarea lui Osiris”,
zeul devenind modelul exemplar nu numai al faraonilor,
ci şi al fiecărui egiptean.
Vizir al lui Mentuhotep IV, ultimul faraon din
dinastia XI, Amenemhat („Amon este cel dintâi”) a
uzurpat puterea către a. 2 000 a. Chr. şi a întemeiat
dinastia XII. Amenemhat I (Amenemmes) delimitează
din nou nomele, iar ereditatea funcţiilor este sistematic
evitată. Curtea regală redevine unicul centru al puterii,
vizirul fiind secondat de „cele treizeci de căpetenii de la
miazăzi”. Tebei, capitală sub dinastia XI, îi urmează Itj-
towy (El-Lisht), situată la intrarea în oaza Fayum.
Preocupaţi de prosperitatea economică, faraonii
dinastiei XII valorifică oaza Fayum unde, organizând un
sistem de canale, au creat o vastă câmpie fertilă.
Numeroase expediţii trimise în Sinai aduc în Egipt
bogăţiile peninsulei. Comerţul cu Creta înfloreşte din
nou. Se ameliorează ruta de caravane din Wadi
Hammamat, drum spre cariere şi cale spre Marea Roşie.
Lângă portul Koseir se construieşte portul Wadi Gasus,
unde vor fi construite navele care vor porni spre Punt.
Tot acum la hotarele nord-estice ale Deltei,
Amenemhat I a ridicat aşa-numitele „Ziduri ale
Suveranului”, un şir de fortificaţii dispuse de la Pelusion
la Heliopolis, pentru a împiedica infiltrarea nomazilor
asiatici.
Senusret/Sesostris I (cca. 1962-1928 a. Chr.)
inaugurează o politică expansionistă de amploare, fără
precedent în istoria egipteană. Unul dintre succesorii
săi, Senusret/Sesostris III (cca. 1878-1842 a. Chr.) se va
impune prin talentul său militar drept cel mai strălucit
suveran al Imperiului de Mijloc.
În Asia sunt reluate relaţiile cu oraşul-stat Byblos
de pe coasta levantină, de unde faraonii importau lemn
de cedru. Penetraţia economică a Egiptul în spaţiul siro-
palestinian este considerabilă, Byblosul având rol de
avanpost egiptean. Egiptul îşi impune hegemonia în
66
Retenu (provincie feniciană); stăpânirea acestei zone a
adus Egiptului controlul asupra rutelor comerciale spre
Mediterana Orientală, în momentul în care în
Mesopotamia, Babilonul cunoştea o remarcabilă
inflorire.
Situaţia era cu totul diferită în Africa unde, prin
trei campanii victorioase, Sesostris I a asigurat
dominaţia egipteană până la a 3-a cataractă a Nilului.
Pacificarea teritoriilor cucerite a fost încheiată sub
Sesostris III. Pentru a realiza egiptenizarea teritoriilor
nubiene şi sudaneze, Sesostris I şi succesorii săi au
construit oraşe, temple şi fortăreţe menite să
implanteze solid ordinea faraonică în ţara Wawat (între
prima şi a 2-a cataractă) şi în ţara Kuş (între a 2-a şi a
4-a cataractă). Pentru vechii egipteni, Nubia şi Sudanul
constituiau o prelungire firească a Egiptului.
Arhitectura Imperiul de Mijloc, a suferit în special
de urma dezvoltării arhitecturii din Imperiul Nou, în care
monumentele epocii precedente au fost distruse, pentru
a refolosi materialele şi pentru a construi monumente
noi. În schimb, s-a dezvoltat o statuarie proprie,
ilustrată de şcoala din nord şi de cea tebană. Pictura
reia tehnica folosită în Imperiul Vechi, dar natura ocupă
din ce în ce mai mult loc, prefigurând arta naturalistă
din Impeiul Nou. În orfevrărie, meşterii egipteni ajung la
cea mai desăvârşită stăpânire artei lor şi modelează o
întreagă lume de statuete care continuă să trăiască în
morminte după 4000 de ani. Imperiul de Mijloc
marchează şi epoca de aur a literaturii egiptene
ilustrată de Aventurile lui Sinuhet, Povestea
naufragiatului etc.
Moartea lui Amenemhat IV (cca. 1798-1789 a.
Chr.) –a cărui succesiune ridică o problemă dinastică-
marchează începutul unei noi crize a instituţiei
faraonice, declanşată după stingerea dinastiei XII.
Această primă perioadă a Imperiului teban se încheie în
dezordine şi decadenţă, începând cu dinastia XIII.
Nu cunoaştem cauzele dezintegrării Statului, cu
două generaţii încă înaintea atacului hyksoşilor. Oricum,
67
Egiptul n-ar fi putut rezista mult timp în faţa asaltului
acestor războinici redutabili, care foloseau calul, carul
de luptă şi arcul compus. Încă două dinastii egiptene, a
XIII-a şi a XIV-a, domnesc, lipsite de glorie încercând să
stăvilească invazia hyksoşilor.

III.6. A doua perioadă interimară (dinastiile

XV – XVII; cca. 1730 – 1580)
Pătrunderea hyksoşilor în Egipt era consecinţa
invaziilor populaţiilor ariene care răvăşiseră Orientul
Apropiat în secolele XVIII-XVII a. Chr. Aceşti invadatori
semiţi din Asia sunt desemnaţi în textele egiptene prin
termenul heqau khasut („prinţii ţărilor străine”),
devenit Hyksos la greci. Nu este limpede dacă
dominaţia hyksoşilor este rezultatul unei invazii de mari
proporţii sau, mai probabil, aceşti asiatici veniţi din
Palestina s-au infiltrat treptat în partea orientală a
Deltei şi, pentru a pune mâna pe putere, au ştiut să
profite de declinul puterii faraonilor.
Oricum, sub Dudumes II, penultimul faraon din
dinastia XIV, către a. 1690 a. Chr., hyksoşii cuceresc
întregul Egipt, dar acceptă în schimbul unui tribut
succesiunea faraonilor în Egiptul de Sus.
Unul dintre şefii asiaticilor, Salitis, devine rege şi
întemeiază dinastia a XV-a. Hyksoşii şi-au stabilit
capitala în Deltă, la Avaris –pe braţul pelusiac al Nilului-
şi l-au adoptat pe Seth, asimilat lui Baal şi Teşub, drept
zeitate supremă. Până către 1580 a. Chr., se vor
succeda două dinastii amorite (a XV-a şi a XVI-a).
Izvoarele menţionează numele câtorva dintre regii
hyksoşi: Aauserre Apopi/Apofis, Seuserenre Khian şi
Maaibre.
În realitate, hyksoşii n-au reuşit să stăpânească
efectiv decât Egiptul de Jos şi de Mijloc. În Egiptul de
Sus principii tebani au creat un mic regat după modelul
faraonic, cu două diviziuni teritoriale şi administrat de
un vizir. Dinastia a XVII-a tebană –contemporană cu
cele două dinastii amorite de la Avaris- a organizat
reconquista care va duce la alungarea hyksoşilor.
68
Sekenenrê-Taâ – a cărui mumie ne oferă azi un
spectacol oribil, datorită rănilor pe care le are la cap
(faraonul a fost ucis de regele hyksos Aakenenre
Apofis)-, urmat de fratele său, Kames/Kamosis şi de fiul
său Ahmes/Ahmosis i-au izgonit în cele din urmă pe
hyksoşi, distrugând coaliţia formată de aceştia
împreună cu monarhul ţării Kuş.
Tânărul faraon teban Nebpethyre Ahmes („cel
născut din Lună”) continuă războiul cu regele Apofis,
cucereşte Avaris şi îi urmăreşte pe hyksoşi până în
Canaan unde, la Şaruhen, repurtează o nouă victorie.
Alungarea hyksoşilor coincide aşadar cu venirea la
putere a lui Ahmes/Ahmosis I (cca. 1580-1558 a. Chr.) –
fondatorul dinastiei XVIII- şi întemeierea Imperiului
Nou.

III.7. Imperiul Nou (dinastiile XVIII – XX;

cca. 1580 – 1085 a. Chr.)
Noul Imperiu a fost consecinţa crizei provocată
de invazia hyksoşilor. Pentru a face Egiptul invulnerabil
la agresiunile externe, faraonii acestei epoci au
procedat la o serie de cuceriri care au dus la crearea
unui veritabil imperiu.
La mijlocul mileniului II a. Chr., trei mari puteri
erau angajate în disputa pentru hegemonie în Orientul
Apropiat: Noul Imperiu egiptean, Imperiul mitannian şi
Imperiul hittit. Syria de Nord, placa turnantă a întregului
comerţ oriental –între Anatolia, Mesopotamia şi Egipt-
avea să contituie miza îndelungatului conflict.
Preocuparea majoră a statelor noi –Mitanni şi Imperiul
hittit- a fost extinderea influenţei asupra unor zone de
interes economic şi strategic, care le deschideau
accesul la Mediterana. Imperiul hurrit Mitanni va
închega o vastă coaliţie împotriva Egiptului, încercând
să pună mâna pe porturile din Levant şi să-şi substituie
influenţa proprie tradiţionalei hegemonii egiptene în
zonă.
În aceste circumstanţe faraonii dinastiei XVIII se
vor lansa într-o politică de cuceriri menită să asigure
69
interesele economice şi politice ale Egiptului. Imperiul,
atât african, cât şi asiatic, va constitui de acum înainte
o necesitate vitală pentru Egipt. Faraonii vor crea o
zonă-tampon între Egipt pe de o parte şi turbulentele
populaţii stabilite între Oronte şi Eufrat, între Tigru şi
Mediterana pe de altă parte: hurriţii, hittiţii, asirienii şi
kassiţii. Astfel se conturează în timpul primilor faraoni ai
dinastiei XVIII liniile generale ale unei politici externe
care la început constă în organizarea unui „spaţiu de
siguranţă” ce se întindea asupra Palestinei şi Syriei,
preludiul viitoarei politici imperialiste. Pentru Egipt
perioada de izolare se încheiase, începea epoca
cuceririlor.
*
Sfârşitul izolaţionismului coincide cu declinul
culturii egiptene clasice. Urmările imperiului au fost
ireversibile. Datorită noii orientări a politicii faraonilor,
Egiptul s-a deschis treptat spre o civilizaţie cosmopolită.
Timp de două secole faraonii dinastiei XVIII vor
asigura Egiptului supremaţia asupra Orientului Apropiat,
împingând frontierele Imperiului până la Eufrat şi până
în Nubia.
Acestei supremaţii politice îi corespunde o
perioadă de construcţii febrile, care s-a continuat sub
Ramesizi, întemeietori ai dinastiilor XIX şi XX.
Suveranilor din Imperiul Nou le datorăm majoritatea
acestor temple care rămân până astăzi podoaba
Egiptului. Cu mai puţină sobrietate clasică decât sub
dinastia XII, arta, în toate domeniile, a ajuns la o
desăvârşire luxuriantă, în care opulenţa se uneşte cu
simţul vieţii şi cu gustul pentru măsură, care se va
corupe şi se va îndrepta spre colosal sub Ramesizi.
Cu toate că, sub unele aspecte, literatura din
Imperiul de Mijloc reprezintă perioada clasică a
literaturii egiptene, Imperiul Nou este acela care ne-a
lăsat textele cele mai încântătoare, cu o poezie de
dragoste care nu are egal, în afară de Cântarea
cântărilor care s-a inspirat, vădit, din ea.

70
 Sfârşitul dinastiei XVIII rămâne marcat de domnia
ultimului Amenhotep, care rupe legăturile cu un anumit
trecut şi instaurează un cult solar monoteist; acest
episod a lui Akhenaton precipită primul declin al
Egiptului Imperiului Nou. Această efemeră reformă dă
naştere unei arte, tot atât de efemeră, de un naturalism
bizar, în care se poate vedea influenţa formelor de artă
minoică şi miceniană asupra Egiptului lui Akhenaton şi
al succesorilor săi –perioada de la Amarna.
Ramesizii au redat Egiptului imperiul şi o parte
din prestigiul său, dar incomparabila civilizaţie a
dinastiei XVIII, unde domnea o armonie pe care doar
Grecia o va regăsi, moare în excesele pacifismului
atonian.
*
Amenhotep/Amenofis I (cca. 15246-1526 a. Chr.)
şi Tuthmosis I (cca. 1526-1512 a. Chr.) sunt cei dintâi
faraoni ai Noului imperiu care, purtându-şi trupele
victorioase în Nubia şi în Asia, vădesc gustul cuceririi
militare. Astfel, între a 3-a cataractă a Nilului şi Eufrat,
între oazele libiene şi deşertul sirian, a luat naştere
imperiul egiptean. Pe malul Eufratului, Tuthmosis I
ridică o stelă altar, marcând astfel limita septentrională
a cuceririlor sale.
Cel dintâi faraon care a avut conştiinţa imperiului
a fost Tuthmosis III (cca. 1504-1450 a.Chr.). După
moartea lui Tuthmosis II, soţia sa, regina Maatkare
Hatchepsut, va uzurpa puterea timp de 23 de ani, mai
întâi sub pretextul regenţei în numele soţului ei minor,
Tuthmosis III; probabil că frustrările tâă frustrările tân
primele două decenii de domnie au exacerbat ambiţiile
sale militare. Tuthmosis III care vegetase până la 37 de
ani în umbra femeii-faraon ce izbutise să-i fie mătuşă,
soţie şi soacră la un loc, se va dezvălui drept cel mai
energic faraon din întreaga istorie a Egiptului antic.
Când Tuthmosis III accede, în sfârşit la tron,
hegemonia Egiptului în Orientul Apropiat era serios
ameninţată. Principele Qadeşului se plasase în fruntea
unei coaliţii siro-palestiniene, coaliţie iniţiată şi sprijinită
71
de Imperiul hurrit Mitanni. Episoadele îndelungatului
conflict, de aproape 20 de ani, dintre Egipt şi Mitanni,
sunt relatate de cea mai lungă inscripţie din câte
cunoaştem până astăzi, denumită Analele lui Tuthmosis
III (în templul lui Amon-Ra de la Karnak).
În decursul celor 17 campanii asiatice, Tuthmosis
III distruge coaliţia iniţiată de Imperiul mitannian şi
implantează dominaţia egipteană până la Eufrat,
frontiera septentrională ideală pentru Egipt. În primele
campanii Tuthmosis III restaurează supremaţia
egipteană asupra ţărilor Canaan şi Retenu. În
următoarele campanii, învingătorul de la Megiddo îşi
asigură baze maritime de-a lungul coastelor levantine,
înainte de a cuceri „perfidul Qadeş” şi de a înainta apoi
spre nord, unde se va înstăpâni asupra Naharinei.
Posesiunile Egiptului cuprind două grupe de
teritorii distincte: Nubia şi Sudanul, până la a 4-a
cataractă a Nilului, pe de o parte, şi Asia, până la
Eufrat, pe de altă parte.
În Africa, Tuthmosis III menţine administraţia
„colonială” instaurată de faraonii Sesostris. Un înalt
funcţionar –„căpetenia ţărilor de la miazăzi”, „fiul regal
al Kuşulu”- cu reşedinţa la Buhen e delegat să
administreze în numele faraonului teritoriile africane;
acest „vicerege” deţine o autoritate asemănătoare cu
cea a „vizirului” din metropolă.
Mult diferite au fost principiile de guvernare a
provinciilor asiatice, cuprinzând state siro-palestiniene
ce serveau drept zonă-tampon între marile puteri.
Nedorind să compromită un echilibru fragil, Tuthmosis
III nu a modificat structurile politice ale acestor mici
state. Lăsându-i fiecărui stat autonomia, faraonul a
stabilit un cadru administrativ general, delimitând astfel
„provincii” în care erau numiţi „guvernatori”
(perceptori) a căror unică îndatorire era de a percepe
impozitele în natură. Astfel, felurite uzanţe se instituie
cu timpul ître Egipt şi vasalii săi asiatici, comportând
obligaţii reciproce în domeniul politic, economic şi
militar.
72
 Imperiul tutmosizilor nu alcătuieşte numai un
ansamblu politic, dar şi o vastă unitate culturală
structurată în jurul fiinţei divine a faraonului care se
identifică cu toţi zeii importanţi ai Orientului. De-acum
înainte, în Imperiul egiptean, a cărui supremaţie era
necontestată în Orientul Apropiat, va domni pacea timp
de aproape un secol, până prin 1380 a. Chr.
Amenhotep/Amenofis II (cca. 1450-1425) încheie
un tratat de pace cu regele mitannian Şauşatar,
confruntat cu presiunea crescândă a Imperiului hittit.
Această alianţă a fost consolidată de o „căsătorie
diplomatică” între Tuthmosis IV (cca. 1425-1417) şi una
din fiicele regelui Artatama din Mitanni; prinţesa
mitanniană Mutemuia a devenit „mare soţie regală” şi i-
a dat naştere lui Amenhotep/Amenofis III.
Imperativele politice au prevalat asupra tradiţiei:
potrivit uzanţei, faraonul trebuia să o ia de soţie pe
propria lui soră, pentru a păstra puritatea sângelui.
Amenofis III (1417-1379), dorind să consolideze relaţiile
cu Babilonul, ia în căsătorie succesiv, fiica, apoi sora
regelui kassit Kadaşman-harb I. După urcarea pe tron a
lui Tuşratta, Amenofis III reînnoieşte alianţa egipteano-
mitanniană cerându-i în căsătorie suveranului de la
Waşukanni mai întâi sora, apoi fiica. „Marea soţie
regală” a lui Amenofis III, regina Tiy era de origine
feniciană.
Această subtilă diplomaţie viza menţinerea
hegemoniei egiptene în Orientul Apropiat. Egiptul,
opulent şi prosper, îmbogăţit de pe urma cuceririlor,
devine sub dinastia XVIII prima putere economică a
Vechiului Orient.
Prosperitatea Egiptului duce şi la îmbogăţirea
clerului lui Amon-Ra care a încercat să joace un rol în
succesiunile regale din vremea dinastiei XVIII. Marii
preoţi ai lui Amon-Ra au obţinut funcţii civile, devenind
înalţi demnitari ai statului. Puterea temporală a clerului
ameninţa autoritatea faraonică.
Aşa s-a ajuns la violenta reacţie de la începutul
domniei lui Amenhotep/Amenofis IV (cca. 1379-1362)
73
care, revenind la vechile tradiţii heliopolitane, i-a
persecutat pe preoţii lui Amon-Ra. Conflictul intern a
durat mai mult de un deceniu, în timp ce situaţia
externă se agrava: în Asia se produsese o ruptură a
echilibrului politic în favoarea Imperiului hittit condus de
Suppiluliuma I care a distrus Imperiul Mitanni. Încă din
ultimii ani ai domniei lui Amenofis III, frontiera
septentrională a Imperiului egiptean fusese retrasă pe
Oronte.
Ceea ce s-a numit „Revoluţia de la Amarna”,
adică promovarea lui Aton, discul solar, ca unic zeu
suprem, se explică prin voinţa faraonului „eretic”
Amenhotep/Amenofis IV de a elimina influenţa
dominantă a marelui preot al lui Amon-Ra în viaţa
statului. Amenhotep IV („Amon este mulţumit”) şi-a
schimbat numele în Akh-en-Aton („Cel care îl slujeşte pe
Aton”), a abandonat vechea capitală, Teba, şi a ridicat o
alta pe care a numit-o Akhetaton („Orizontul lui
Aton”/Tell-el-Amarna). Opera reformatoare a tânărului
faraon mistic a fost efemeră, de unde şi epitetul
„învinsul de la el-Amarna”, dat de posteritate. Sub
Akhenaton, datorită exceselor pacifismului atonian,
Egiptul a pierdut imperiul asiatic.
Succesorul său, Tutankhamon (cca. 1361-1352)
–soţul frumoasei Nefertiti- i-a redat lui Amon-Ra
supremaţia şi a revenit la Teba. În timpul domniei lui
Tutankhamon statul se află sub autoritatea generalilor
Ay şi Horemheb; acesta din urmă reuşeşte să
stăvilească ofensiva hittită pe Oronte şi reprimă
revoltele din Canaan. În cele din urmă Horemheb
uzurpă puterea, devenind ultimul faraon (cca. 1348-
1320) al dinastiei tutmosizilor. Stingerea dinastiei a
XVIII-a marchează, practic, sfârşitul creativităţii geniului
egiptean.
Neavând moştenitori, Horemheb îl alege pentru
a-i urma la domnie pe generalul şi vizirul Paramses care
va lua numele de Ramses I (cca. 1320-1318) şi va
întemeia dinastia a XX-a (cca. 1320-1200). Sub regii

74
militari din dinastia a XX-a, Dubla Ţară îşi va redobândi
întâietatea şi opulenţa.
Inactiv sub domniile lui Amenofis III, Akhenaton şi
ale mediocrilor urmaşi ai acestora, Egiptul a asistat fără
să intervină la dispariţia Imperiului Mitanni. Această
pasivitate a permis Imperiului hittit al lui Suppiluliuma
să-şi extindă dominaţia în Siria de nord şi în posesiunile
septentrionale ale Egiptului. În aceeaşi perioadă,
Assuruballit I a restaurat puterea Asiriei care, în scurt
timp, devine prima putere militară a Orientului
Apropiat.
Ramesizii inaugurează o nouă eră în istoria
Egiptului. Stabilindu-şi reşedinţa de vară la Tanis, în
nord-estul Deltei, iniţiază aşa-numita „orientare spre
Nord” care va fi unul dintre principiile politicii
ramesizilor. Stabilindu-se în Deltă, faraonul se apropia
de imperiul său asiatic.
Militar de carieră, Ramses I va începe
reorganizarea armatei, reformă continuată de Seti I şi
Ramses II. Astfel au luat naştere trei corpuri de elită,
puse sub protecţia lui Amon, Ra şi Ptah; un al patrulea,
întemeiat de Ramses II, va fi patronat de Seth. În noua
armată egipteană carele de luptă reprezentau arma de
elită, iar marina faronului juca un rol aproape la fel de
important ca şi armata de uscat. De-acum înainte,
„oştirea izbânzilor”, cum o denumise Tuthmosis III, va
deveni elementul esenţial al puterii faraonice.
Domnia lui Seti I (cca. 1318-1304 a. Chr.)
marchează renaşterea Imperiului teban. Seti I porneşte
pe vechiul drum al cuceritorilor –Calea lui Horus-,
conducând campanii victorioase în Palestina şi în Siria,
ameninţate de expansiunea Imperiului hittit. O stelă
înălţată la Qadeş comemorează victoria lui Seti I asupra
suveranului hittit Muwatalli. Fluviul Oronte va constitui
de-acum înainte frontiera dintre cele mai puternice
state ale timpului: Egiptul şi Imperiul hittit. Acelaşi
faraon a fost nevoit să facă faţă, la frontiera vestică,
unei tentative de invazie a lybienilor (tehenu în textele
egiptene), iar apoi, în sud, unei revolte a Nubiei.
75
 Pentru a evita orice imixtiune a clerului lui Amon
în problema succesiunii, Seti I l-a asociat la domnie pe
prinţul Ramses („Cel adus pe lume de Ra”). Atare
sistem de coregenţă nu era o noutate în istoria
egipteană, însă el devine acum una din caracteristicile
epocii rameside.
Îndelungata domnie a lui Ramses II (cca. 1304-
1237 a. Chr.) marchează momentul de apogeu al
Imperiului ramesid. Ca prim gest politic, tânărul faraon
se instalează într-o nouă capitală, Per-Ramses („Casa
lui Ramses”). Memfis şi Teba au fost capitalele unui
Egipt care anexase teritorii africane şi asiatice, cu un
statut întrucâtva „federal” (concepţia tutmosizilor
asupra imperiului). Noua capitală a fost înalţată în
Deltă, la frontierele asiatice ale Egiptului, o adevărată
capitală pentru un vast imperiu cosmopolit.
Ramses II a continuat politica de expansiune în
Asia unde s-a confruntat cu regele hittiţilor, Muwatalli.
Victoria lui Ramses II în bătălia de la Qadeş a fost, fără
îndoială, mai puţin completă decât apare în
transpunerea ei poetică –Poemul lui Pentahur. Oraşul
Qadeş n-a fost cucerit, iar rivalitatea egipteano-hittită s-
a prelungit până în momentul în care Asiria, stabilindu-
şi frontiera pe Eufrat, a rupt echilibrul politico-militar,
afirmându-se drept a treia mare putere a Orientului
Apropiat.
Suveranul hittit Hattuşil III, ameninţat direct de
expansiunea asiriană, a luat iniţiativa unei apropieri de
Egipt (tratatul de alinaţă din 1269 a. Chr.); această
răsturnare a alianţelor era menită să stopeze
expansiunea asiriană. Alianţa egipteano-hittită va fi
consolidată, 13 ani mai târziu, prin căsătoria lui Ramses
II cu Maanefrure, una din fiicele lui Hattuşil III.
Ramesizii şi-au conceput imperiul ca o mare
unitate politică, spirituală şi religioasă, în cadrul căreia
trebuiau să se integreze popoare şi credinţe diverse.
Această nouă şi orgolioasă concepţie a făcut ca Egiptul
să devină centrul lumii.

76
 După marile cuceriri ale lui Seti I şi Ramses II,
Imperiul ramesid cunoaşte vârsta sa de aur –o jumătate
de secol de pace şi prosperitate, în care faraonii s-au
străduit să unifice pe plan politic şi spiritual diversele
lor posesiuni. Zeii străini – Baal, Astarte, Hurun, Reşef
etc. – sunt asimilaţi de panteonul egiptean, potrivit unei
orientări spre universalitate care preocupă deopotrivă
gândirea religioasă şi cea politică. În domeniul religiei,
această tendinţă spre universalitate e ilustrată de
numeroasele cazuri de sincretism.
Pax aegyptiaca domnea din Sudan şi până la
Oronte, vegheată de alianţa dintre zeii egipteni, asiatici
şi africani. Odată instalată pacea, ramesizii se consacră
valorificării teritoriilor cucerite Reluarea dominaţiei
asupra porturilor feniciene asigura Egiptului întâietatea
în traficul mediteranean şi, totdată controlul celei mai
importante artere comerciale, care ducea de la
Mediterana până în Imperiul babilonian. Comerţul
maritim al Egiptului cunoaşte o dezvoltare fără
precedent ilustrată şi de giganticele lucrări de
amenajare a portului Pharos, în vestul Deltei Nilului.
Către sfârşitul îndelungatei domnii a lui Ramses
II, anumite grupuri sociale – clerul şi militarii –
contribuiau la erodarea autorităţii faraonice.
Marele preot al lui Amon, Rom-Roy, care îi
urmase la Teba lui Bakenhonsu, reuşise să obţină de la
vârstnicul faraon titlul de „sef al slujitorilor tuturor
zeilor”. Supremaţia asupra celorlalte culte a dus la
sporirea considerabilă a puterii seculare a clerului lui
Amon. Ramses II acordase domeniilor templelor şi
privilegiul imunităţii fiscale. Clerul lui Amon dispunea şi
de propriile sale servicii de ordine, precum şi de
jurisdicţii speciale, tribunalele sacerdotale care dădeau
sentinţe după oracole. Astfel, clerul lui Amon tinde să
domine statul. Egiptul era pe punctul de a deveni o
teocraţie şi acest pericol se va materializa la sfârşitul
dinastiei a XX-a, când Herihor, pontiful suprem al
cultului lui Amon, va întemeia în Egiptul de Sus o
monarhie teocratică.
77
 O altă castă, cea a militarilor, ameninţa, la rândul
ei, autoritatea faraonului. Pentru a recompensa bravura
ofiţerilor săi, Ramses II, le dăruise pământuri
inalienabile, ai căror posesori şi-au însuşit destul de
repede un comportament de privilegiaţi.
Toate acestea sunt de reflectate de începutul
unui lent proces de dezagregare a domeniului regal în
favoarea clerului şi a militarilor, în timp ce marile familii
acaparau funcţiile importante în stat; demnităţile tind
să devină ereditare.
Când Merenptah (cca. 1237-1223 a. Chr.), al
treisprezecelea fiu al lui Ramses II, i-a urmat la tron
tatălui său, apăreau deja semnele prevestitoare ale
tulburărilor care vor răscoli bazinul oriental al
Mediteranei la finle secolului XIII a. Chr. Incursiuni
catastrofale au dus la dispariţia principatelor miceniene,
a Imperiului hittit, a marilor oraşe siro-palestiniene,
odată cu sosirea unor noi populaţii indo-europene în
Grecia, în Anatolia şi până în Palestina. Acest episod al
marii aventuri indo-europene a avut consecinţe
deosebit de grave în Orientul Apropiat.
În Grecia, aheii care nu s-au supus, au migrat
spre Lybia, Fenicia şi Canaan. Pe de altă parte, dislocate
din Asia Mică, populaţiile din Mysia, Lydia, Caria şi Lycia
s-au îndreptat pe mare spre Lybia, în timp ce alţii pe
uscat, au coborât de-a lungul coastei Mediteranei.
Aceste populaţii diverse, aflate în căutarea unei noi
patrii, sunt numite în textele egiptene Popoarele Mării.
În Lybia Popoarele Mării se organizează şi, sub
conducerea unui oarecare Meriay, încearcă să pătrundă
în Egipt. Merenptah respinge cel dintâi asalt al
Popoarelor Mării după cum aflăm din textul de la Karnak
şi columna victoriei de la Heliopolis. Însă începând din
această epocă incursiunile Popoarelor mării –instalate în
Lybia şi în Canaan- nu aveau să se mai oprească până
la zdrobirea lor de către Ramses III. Se pare că aheii au
jucat un rol esenţial în toate aceste raiduri; în izvoarele
egiptene sunt menţionaţi Akaiwasha (aheii) şi Daniuna
(danaii).
78
 La moartea lui Merenptah, succesiunea a fost
preluată de un oarecare Amenemnes în defavoarea lui
Seti-Merenptah, urmaşul legitim. Această uzurpare
atestă că puterea regală devenise vulnerabilă în faţa
comploturilor urzite de către demnitari şi concubinele
din harem.
Prin Seti II (cca. 1216-1210 a.Chr.) dinastia
ramesidă legitimă preia din nou puterea din nou
puterea, însă nu poate stopa procesul de degradare a
autorităţii regale şi, implicit, resurecţia particularismelor
locale. Succesiunile nu se petrec în mod regulat –
„partida” siriană uzurpă tronul în detrimentul
descendenţei legitime- iar anarhia se instalează treptat
în ţară.
Sethnakht (cca. 1200-1198), probabil unul dintre
numeroşii descendenţi ai lui Ramses II îl suprimă pe Bay
–complicele sirian al reginei Tausert-, reprimă revolta
sau invazia (?) la care face aluzie stela de la Elefantina,
restabileşte ordinea monarhică şi întemeiază o nouă
dinastie (a XX-a, cca. 1200-1085 a.Chr.).
Domnia lui Ramses III (cca. 1198-1166)
marchează ultima perioadă glorioasă a Imperiului. Sub
ultimul mare suveran al Imperiului Nou, Egiptul a
rezistat asaltului Popoarelor Mării, pe care nimeni nu le-
a putut opri până la frontierele Dublei Ţări. Ramses III a
izbutit să stăvilească – pe uscat şi pe mare – acest val
monstruos a cărui nebiruită putere s-ar fi datorat
faptului că poseda arme de fier (după distrugerea
Imperiului hittit noul metal ar fi devenit monopolul
cuceritorilor). Basoreliefurile şi textele de la Medinet
Habu înfăţişează războaiele împotriva Popoarelor Mării,
evocând dubla victorie a lui Ramses III.
Egiptul a rezistat cu greu invaziei, iar refluxul l-a
lăsat epuizat, fără să mai dorească a avea de-a face cu
civilizaţiile noi din Grecia şi din Orientul Apropiat, care
cunoşteau fierul.
Deşi dominase cu succes tulburările care
anunţaseră în bazinul egean şi în Orientul Apropiat
începutul Epocii Fierului, Egiptul va traversa o lungă
79
epocă de declin după dinastiile strălucite ale Noului
Imperiu.
Sfârşitul domniei ultimului mare faraon a fost
umbrit de numeroase dificultăţi interne. După
reprimarea tentativei de lovitură de stat a vizirului
Egiptului de Jos, Ramses III este confruntat cu revolta
iscată de regina Ti, care complotase pentru a-şi impune
pe tron fiul, Pentaur.
Chiar dacă Ramses IV a reuşit să restabilească
coeziunea Dublei Ţări şi s-a arătat un bun administrator,
dornic să sporească prosperitatea Egiptului (a organizat
mai multe expediţii în Wadi Hammamat şi în Sinai),
ultimii Ramesizi (Ramses V – Ramses XI) au fost nişte
suverani slabi –dominaţi de tot mai influentul cler al lui
Amon-, care nu au putut să evite infiltrarea tot mai
masivă a străinilor în Egipt. Imperiul, nesusţinut de
mâna forte a unui faraon-soldat, s-a dezagregat lent.
În viaţa religioasă apar personalităţi puternice –
de pildă, marele preot Amenhotep („Fie ca Amon să fie
mulţumit”)- care se substituie faraonului în ceea ce
priveşte perceperea şi utilizarea unei părţi a veniturilor
statului. Asemenea sacerdoţi influenţi vor eroda
autoritatea faraonică, prea slabă şi prea lipsită de
resurse. Succesorul lui Amenhotep, marele preot
Herihor, va consacra victoria clerului teban.
Marea dinastie ramesidă se stinge în pasivitate şi
neputinţă. După perioada Imperiului Nou, în ansamblu
uluitoare, Egiptul cunoaşte o epocă crepusculară, de-a
lungul unui întreg mileniu, într-o decadenţă întreruptă
de episoade, în care asistăm la încercări de renaştere
fără viitor, până ce Roma va reduce Egiptul la starea de
provincie.

III.8. Regatul târziu (dinastiile XXI – XXVI;

1085 – 525 a. Chr.)
Sfârşitul Ramesizilor a fost urmat de instaurarea
unei teocraţii în Egiptul de Sus, odată cu urcarea pe
tron a marelui preot Herihor şi de uzurparea puterii în
Egiptul de Jos de către un suveran local de la Tanis,
80
Smendes, pe care Manethon îl consideră drept
fondatorul dinastiei a XXI-a (1085-950 a. Chr.). Egiptul
se scindează aşadar în două regate: dinastia tebană,
fondată de Herihor stăpânea Egiptul de Sus şi cel
Mijlociu, în timp ce Egiptul de Jos se afla sub autoritatea
faraonilor de la Tanis. După moartea lui Herihor,
Smendes a pus stăpânire pe întregul Egipt, luându-şi
numele de Hedjkheperre („Zeul Soare a creat Coroana
Albă”) Nesubanebdjedet.
La moartea ultimului membru al dinastiei tanite,
Pasebkhanu/Pseusennes II, puterea a fost uzurpată de
Şaşank/Şeşonk I (950-925) –şeful tribului lybian
maşawaş, stabilit de mai multă vreme în oraşul
Herakleopolis- care a reunificat Egiptul şi a întreprins o
expediţie în Palestina, soldată cu cucerirea Ierusalimului
(după cum se menţionează în Biblie: „Şişak, regele
Egiptului...a pus mâna pe comorile casei veşnicului
Dumnezeu şi pe comorile casei regale şi a luat tot”. –
Cartea a II-a a Cronicilor, cap. XII). Începând cu Şeşonk I
în Egipt vor domni timp de două secole faraoni de
origine lybiană (dinastiile a XXII-a şi a XXIII-a, 950-730
a. Chr.).
Un regat înfloritor se afla departe, la miazăzi, în
Nubia (Sudan), unde era adorat zeul Amon – ca şi în
marile oraşe ale Egiptului – şi unde, la Napata,
domneau regi înrudiţi cu casa regală egipteană. Regele
nubian Piankhy invadează Egiptul în 730 a. Chr.
învingându-l pe uzurpatorul Tafnekht, care se
proclamase rege la Sais, în Deltă; în Egipt, Piankhy se
arată ocrotitorul Tebei şi al clerului lui Amon-Ra
împotriva violenţelor micilor regate din Egiptul de Jos.
Cincisprezece ani mai târziu, după ce l-a înlăturat pe
faraonul Bakenrenef/Bocchoris, regele nubian Şabaka
supune întregul Egipt şi se proclamă el însuşi faraon la
Teba, întemeind cea de a XXV-a dinastie (715-663 a.
Chr.), de origine nubiană Regii nubieni au condus
Egiptul până în 663 a. Chr., fiind ameninţaţi de multe ori
de puterea în plină expansiune a Asiriei. Faraonul
nubian Taharka (689-663) intervine pe scena politică
81
asiatică sprijinind rezistenţa antiasiriană a principatelor
siro-palestiniene.
Regele asirian Asarhaddon întreprinde mai multe
expediţii împotriva Dublei Ţări, cucerind Memfisul în
670 a. Chr. Pentru a consolida influenţa asiriană în
Egipt, Asarhaddon împarte ţara în mici regate, identice
probabil cu cele care existau în vremea invaziei lui
Piankhy. Assurbanipal îl învinge pe Tanutamon, ultimul
faraon din dinastia XXV, cucereşte întregul Egipt şi
distruge Teba în 663 a. Chr. Asirienii îl instalează ca
guvernator al Egiptului pe Psemthek, fiul prinţului
filoasirian Nechao din Sais.
Sprijinit de Gyges, regele Lydiei, şi de un grup de
mercenari greci, Egiptul îşi va redobândi independenţa
graţie abilităţii lui Uahibre Psemthek/Psammetichos I
(663-610 a. Chr.), primul rege al noii dinastii, a XXVI-a,
saită (663-525 a. Chr.).
În timpul dinastiei saite Egiptul faraonic cunoaşte
ultima sa perioadă de prosperitate şi înflorire culturală
(renaşterea saită). Monarhia saită şi-a întemeiat
puterea pe mercenarii greci (ionieni şi carieni)
cantonaţi în Deltă, la Daphne şi Stratopeda. Timp de
mai bine de un secol, grecii din Asia îşi oferă serviciile
faraonilor.
Atunci când Imperiul asirian se prăbuşea sub
loviturile Mediei şi Babilonului, Psammetichos I, fidel
politicii de echilibru a Egiptului, încearcă zadarnic să-i
vină în ajutor. Aceeaşi politică a urmat-o fiul şi
succesorul său, Nechao II (610-595 a. Chr.), care a
încercat să sprijine ultima rezistenţă a asirienilor în jurul
Harranului. Înfrângerea suferită de Nechao II la
Karkemiş (605) pe Eufrat, în faţa lui Nabucodonosor II,
marchează eşecul definitiv al tentativei Egiptului de a
se impune ca mare putere în Orientul Apropiat.
După înfrângerea suferită în faţa babilonienilor la
Karkemiş, l-a îndemnul grecilor faraonul Nechao II a
poruncit construirea unor trireme care urmau să-i
servească în Mediterana şi în Marea Roşie (Herodot, II,
159).
82
 Mercenarii greci au participat la campania
condusă de Psammetichos II (595-589) în 591 împotriva
Nubiei care ameninţa iarăşi Egiptul de Jos; rolul grecilor
este ilustrat de inscripţiile de la Abu-Simbel şi de
sursele literare (Herodot, II, 161).
Faraonul Wahibre/Apries (589-570) a condus o
armată de mercenari, formată din 30 000 de carieni şi
ionieni, împotriva lui Ahmose/Amasis; au fost înfrânţi,
iar Amasis a devenit rege (570-526). Amasis a ajuns şi
el să-i favorizeze pe greci, folosindu-i pentru a înfrunta
un atac al regelui babilonian Nebuchadrezzar. Privilegiul
cel mai important pe care l-a acordat grecilor este cel
despre care relatează Herodot (II, 178-179) şi se referă
la portul Naukratis: „Amasis s-a arătat un mare prieten
al helenilor şi pe mulţi i-a îndatorat, celor veniţi în Egipt
le-a dăruit pentru aşezare oraşul Naukratis, iar celor
dintre ei care nu aveau de gând să se statornicească
aici, dar treburile lor de negoţ îi mânau totuşi pe
meleagurile egiptene, le-a dăruit pământuri unde
puteau să ridice zeilor altare şi sanctuare”.
Sub Psammetichos II (526-525) Egiptul este
invadat de perşi. În bătălia de la Pelusion (525 a. Chr.)
Cambyse II, regele Persiei, a înfrânt armata egipteană
şi, la Memphis, solul persan a cerut capitularea de pe o
corabie grecească din Lesbos. După victoria de la
Pelusion, perşii au întreprins două expediţii fără izbândă
în oaza Siwah (la sanctuarul lui Zeus Ammon) şi în
Nubia (Herodot, III, 1, 4, 11). Oricum, după încoronarea
lui Cambyse II ca faraon (întemeietorul dinastiei a
XXVII-a, persană: 525-404 a. Chr.), Egiptul devine o
satrapie a Imperiului persan (Egiptul constituia a VI-a
satrapie a Imperiului ahemenid).
Capitolul IV

IMPERIUL HITTIT

Anatolia. Cadrul geografic

Adevărată punte de legătură între Orient şi
Europa, Asia Mică (Anatolia) a jucat un rol excepţional
83
de-a lungul întregii Antichităţi. Anatolia este înconjurată
din trei părţi de mare (M. Mediterană, M. Egee şi M.
Neagră), iar partea centrală este ocupată de un platou
a cărui înălţime coboară de la sud spre nord şi de la est
spre vest. Platoul anatolian este mărginit de munţi
înalţi, spre est munţii Armeniei care se continuă cu
munţii Caucaz, iar la sud munţii Taurus. Această
regiune din sud este străbătută de trei trecători: Porţile
Siriei, Porţile Aman din masivul muntos Amanus, Porţile
Ciliciei, între Taurus şi Tyana.
Platoul Anatoliei, a cărui altitudine medie se
situează între 800 şi 1200 m, e mai fragmentat decât
cel iranian şi mai variat. Clima lui e mai aspră şi ceva
mai umedă; centrul însă e alcătuit tot dintr-un deşert de
sare. Resursele miniere, aramă şi fier mai ales, sunt
relativ bogate. Platoul anatolian e scăldat de câteva
fluvii, printre care Kîzîl Irmak (anticul Halys) şi Sakariya,
care se varsă în Marea Neagră, după ce au străbătut
lanţurile de munţi scunzi şi împăduriţi care au stăvilit
adesea expansiunea civilizaţiei orientale către bazinul
pontic. La vest, platoul anatolian coboară treptat către
Marea Egee, cu care văile fertile ale Meandrului şi
Hermosului –având deja o climă şi culturi
mediteraneene-, îi asigură legături lesnicioase.

Evoluţia istorică
IV.1. Anatolia preistorică
Cercetările arheologice din a doua jumătate a
secolului XX au relevat că încă din mileniul VII a. Chr. în
Anatolia a înflorit o strălucitoare civilizaţie neolitică.
Neoliticul preceramic este ilustrat cu deosebire de
celebra aşezare de la Hacilar, în sud-vestul Anatoliei,
unde 7 nivele preceramice au fost degajate de sub 9
nivele ceramice. În Anatolia, urbanizarea caracteristică
neoliticului este evidentă.
Cea mai întinsă aşezare neolitică (cca. 16 ha) din
tot Orientul Apropiat a fost descoperită în câmpia
Konya, la Çatal-Hüyük unde J. Mellaart a dezvelit 12
nivele ceramice. Locuinţele înălţate una lîngă alta,
84
constituie o incintă fără deschideri spre exterior. În
mjlocul acestor locuinţe se întâlneşte un număr de
sanctuare, în care domină cultul taurului şi cel al zeiţei
mame. Zidurile sanctuarelor sunt adesea acoperite de
picturi. Celebrele aşezări de la Hacilar şi Çatal-Hüyük îşi
continuă existenţa din mileniul VII până la finele
mileniului VI a. Chr. Epoca neolitică se încheie în jurul a
5500 a. Chr.
Chalcoliticul este perioada în timpul căreia încep
să fie utilizate, pe o scară largă, primele metale: arama,
plumbul şi aurul (cunoscute încă din neolitic).
Chalcoliticul apare ca o fază de tranziţie în care
continuă să fie produs utilajul litic din perioada
precedentă, dar prelucrarea metalului capătă din ce în
ce mai multă importanţă, până ce descoperirea şi
dezvoltarea producţiei bronzului încheie revoluţia
începută odată cu descoperirea metalurgiei.
Chalcoliticul – caracterizat de o ceramică nouă,
pictată cu motive geometrice – este cunoscut mai ales
în părţile meridionale ale Anatoliei, în marile aşezări de
la Hacilar, Beycesultan şi Çatal-Hüyük vest, alături de
Çatal-Hüyük est, unde locuitorii oraşului neolitic s-au
instalat după părăsirea acestuia din urmă. Între Konya
şi Tars, staţiunea cea mai cunoscută este Can Hassan
unde au fost dezvelite locuinţe pe plan dreptunghiular,
care aveau unul sau două etaje şi ziduri pictate cu
motive geometrice.
În perioada chalcolitică, microasiaticii trăiesc în
sate încă dispersate şi în câteva oraşe. Dacă se observă
unele legături, destul de slabe între anumite regiuni, şi
dacă unele culturi mesopotamiene (Tell Halaf şi el-
Obeid) iradiază asupra unei părţi a Anatoliei, pare totuşi
că satele trăiau în economie închisă, constituind clanuri
independente unele de altele. Cazul aşezării de la
Mersin care, către 3500 a. Chr., devine o fortăreaţă şi
prezintă unul din cele mai vechi exemple de arhitectură
militară, anunţă timpuri, timpuri de urbanizare reală şi
de expansiune militară. Acestea se vor desăvârşi în
mileniul următor, în epoca bronzului vechi.
85
 Epoca bronzului vechi ocupă întreg mileniul III a.
Chr. În decursul acestui mileniu metalurgiştii anatolieni
vor ajunge la o mare măiestrie a artei lor, graţie căreia
utilajul litic dispare complet. Oraşele se fortifică şi mai
multe dintre ele devin capitalele unor principate. În
această epocă hattiţii (sau protohittiţii) –popor asianic,
adică vorbind o limbă aglutinantă care nu aparţine nici
grupului semitic, nici celui indoeuropean- se instalează
pe platoul central al Anatoliei, unde întemeiază mici
state pe care hittiţii le vor unifica în mileniul următor.
Printre staţiunile cele mai remarcabile din epoca
bronzului vechi sunt de menţionat Troia II-III,
Beycesultan, Gediliki şi, mai ales, Alaca Hüyük –centrul
cel mai important al epocii bronzului vechi.
La începutul mileniului II a. Chr., legăturile
strânse dintre Anatolia şi lumea mesopotamiană sunt
atestate de stabilirea unor negustori asirieni la Kaneş
(actualul Kültepe); în această epocă (cca. 1950-1850 a.
Chr.) karum-ul (contuar comercial) de la Kaneş era un
centru de comerţ asirian care iradia peste întregul
platou central anatolian. Ceramica roşie anatoliană
atinge un înalt grad de perfecţiune şi se întâlnesc, pe
cilindri-sigilii, scene, personaje şi tipuri ornamentale
care vor fi caracteristice pentru arta hittită.

Imperiul hittit
La începutul mileniului II a. Chr., apar, pentru
prima dată, în textele contemporane, numele hittiţilor
indo-europeni care se infiltrează în Anatolia prin
Caucaz, aducând carul de luptă uşor (cu roţi prevăzute
cu spiţe) şi calul; numele acestuia din urmă figurează
pentru prima dată în lumea mesopotamiană, într-un
imn al lui Şulgi care a domnit la Ur, către finele
mileniului III a. Chr., ceea ce sugerează că hittiţii –
menţionaţi la Kaneş către 1900 a. Chr.- au început să
se stabilească la sud de Caucaz, încă cu două secole
mai înainte.
După cum relevă onomastica, la începutul
mileniului II, populaţii indo-europene din grupul centum
86
– luwiţii şi hittiţii – s-au stabilit în Anatolia centrală şi
occidentală. Aceşti indo-europeni întemeiază o serie de
principate care, în scurt timp, îşi impun hegemonia
politică în detrimentul populaţiei locale –hatti. La fel ca
odinioară akkadienii în Mesopotamia sau, câteva secole
mai târziu, arienii în Mitanni, aceşti războinici străini au
reuşit în cele din urmă să unifice o mare parte a ţării şi
să întemeieze un imperiu în avantajul lor.
Imperiul hittit constituie, prin excelenţă, un stat
războinic, a cărui forţă rezidă în „cavaleria de care”,
hittiţii fiind poate inventatorii acestei arme, pe care au
introdus-o, în orice caz în Asia Occidentală. Războinicii
indo-europeni care au format structurile imperiului nu
au adus decât puţine noutăţi în domeniul culturii şi n-au
făcut decât să adapteze mentalităţii lor vechile
credinţe, obiceiurile şi arta vechilor hatti.
Invadatorii indo-europeni au inaugurat un fecund
sincretism cultural, care s-a prelungit mult timp după
dispariţia creaţiilor lor politice. Curând după instalarea
hittiţilor în Anatolia, civilizaţia lor a suferit o puternică
influenţă mesopotamiană. Mai târziu, în epoca
Imperiului hittiţii au asimilat esenţialul civilizaţiei
hurriţilor. Creaţiile geniului hittit – în primul rând arta
religioasă şi cu deosebire gliptica – nu sunt cu totul
lipsite de originalitate. Reinterpretarea câtorva mituri
hattiene şi hurrite vădeşte, la rândul ei, caracteristicile
gândirii religioase hittite.
Alături de numeroasele documente provenite din
arhiva regală de la Hattusa (actualul Boğazköy), în
ultimele decenii au fost descoperite materiale noi atât
în Anatolia, la Maşat Höyük (arhive cuneiforme hittite),
cât şi la frontiera sud-orientală a Imperiului hittit, pe
Eufratul mijlociu syrian, la Emar (actualul Meskéné)
unde s-au găsit numeroase tablete cuneiforme şi
cilindri-sigilii syro-hittite.

IV.2. Vechiul Imperiu hittit

Imperiul vechi acoperă sfârşitul epocii bronzului
mijlociu şi începutul epocii bronzului recent în Asia Mică.
87
 Din textele asiriene îl cunoaştem pe Anitta,
regele din Kuşşar, iar cel mai vechi text hittit este
redactat de un Anitta, fiu al lui Pithana, care ar putea să
fie întemeietorul Vechiului Imperiu hittit; aceşti doi
Anitta s-ar putea să fie de fapt acelaşi personaj care a
distrus karum-ul din Kaneş către 1850 a. Chr. şi a
cucerit Alişar şi Hattuşa. Între acest Anitta şi primul
rege hittit menţionat de textele ulterioare – un rescript
a lui Telepinu, datând de la cca. 1500 a. Chr. – există
un hiatus de un secol; acest rege este numit Labarna şi
pare să fi domnit înainte de 1650 a. Chr.
Alţi istorici consideră că efemerul regat a lui
Anitta prefigurează formarea Vechiului Imperiu hittit.
Această creaţie politică ar fi fost opera unui oarecare
Labarna (cca. 1680-1650), a cărui nume a devenit titlu
dinastic, fiind purtat de toţi suveranii hittiţi. Capitala
noului stat – patronat de cuplul divin Teşub-Hepat – a
fost stabilită întâi la Kuşşar, apoi mutată la Hattuşa.
Hattuşil I (cca. 1650-1620) va transforma micul
regat din centrul Anatoliei într-un veritabil imperiu
printr-o serie de cuceriri în cursul cărora a unificat o
parte a populaţiilor anatoliene şi a extins dominaţia
hittită asupra regatului Arzawa (în sud-vestul Asiei Mici, în
valea Hermosului) şi spre est către Eufrat.
Murşil I (cca. 1620-1590 a. Chr.) continuă politica
expansionistă şi face din statul hittit o putere
importantă în Orientul Apropiat, ca urmare a raidului de
pradă pe care l-a condus împotriva Babilonului în 1594
a. Chr. Îndelungatul conflict cu regatul Yamkhad din
nordul Siriei se soldează cu ocuparea Alepului în 1594
a. Chr. Murşil I suveranul unui imperiu care se întindea
de la Mediterana la M. Neagră, cade victimă unei
conjuraţii de palat, act care inaugurează o îndelungată
perioadă de tulburări dinastice.
De altfel, una dintre caracteristicile statului hittit
a fost faptul că autoritatea monarhică pare să fi fost
contestată fără încetare de către o nobilime turbulentă.
Telepinu (cca. 1525-1500 a. Chr.), iniţiatorul unor
importante reforme politice, a încercat să remedieze
88
carenţele puterii monarhice fixând reguli de succesiune
dinastică. Astfel se limita imixtiunea aristocraţiei şi se
încerca impunerea principiului ereditar în succesiunea
dinastică. În schimb, suveranul era subordonat din
punct de vedere juridic consiliului nobilimii (pankuş),
care avea, de pildă, dreptul de a-l judeca şi de a-l condamna
pe rege în caz de fratricid.
După efemera redresare din timpul domniei lui
Telepinu, puterea hittită traversează o îndelungată
eclipsă. Pentru aproape două secole, scena politică a
Orientului Apropiat va fi dominată de Imperiul Mitanni.

IV.3. Noul Imperiu hittit

Noul Imperiu, care vede, către 1400 a. Chr.,
suindu-se pe tron , odată cu Arnuwanda I, o dinastie
nouă probabil de origine hurrită, ocupă ultimele secole
ale bronzului recent.
În prima jumătate a secolului XIV a. Chr.,
Suppiluliuma I (cca. 1380-1346) restaurează puterea
hittită şi profitând de pasivitatea Egiptului sub Amenofis
IV, distruge Imperiul Mitanni care, redus la bazinul
Haburului (Hanigalbat), nu avea să mai joace decât rolul
unui stat-tampon între Imperiul hittit şi Asiria. În aceeaşi
perioadă, posesiunile siriene ale Egiptului devin
tributare suveranului de la Hattuşa. La Karkemiş şi Alep
– avanposturi hittite în Syria de Nord – sunt instalaţi, în
locul suveranilor locali, doi dintre fii lui Suppiluliuma, cu
atribuţii de viceregi.
Noul Imperiu hittit, care sub Suppiluliuma I atinge
apogeul puterii sale, se angajează împreună cu Egiptul
şi cu Asiria în disputa pentru supremaţie în Orientul
Apropiat. Ambiţiile lor rivale s-au ciocnit în Siria de
Nord, placa turnantă a întregului comerţ oriental.
Curând după dispariţia lui Suppiluliuma izbucnesc
revolte în ţările vasale, în timp ce o nouă putere, Asiria,
profitând de dispariţia Imperiului mitannian, îşi extinde
frontira până la Eufrat.
Imperiul succesorilor lui Suppiluliuma – dinastia
de origine hurrită de la Hattuşa – va fi antrenat în
89
nesfârşite conflicte externe care, împreună cu
frecventele revolte interne şi incursiunile kaşkeenilor
(gasgas – munteni din regiunile nordice ale Asiei Mici)
de la frontiera nordică, explică, într-o mare măsură,
declinul puterii hittite.
Pe de altă parte, deşi aspectul teocratic al
monarhiei apare mai accentuat la Hattuşa decât în alte
capitale orientale, iar regalitatea hittită încerca – după
modelul egiptean – să concentreze în mâinile sale
întreaga putere, nu numai politică şi militară, dar şi pe
cea religioasă şi judecătorească, Noul Imperiu hittit ca
căpăta un caracter cvasifeudal, datorat în parte
evoluţiei tehnicii militare. Casta privilegiată a
războinicilor dobândise vaste domenii care deveneau
tot atâte principate distincte, cu toate riscurile pe care
le comporta o atare situaţie pentru puterea regală.
În timpul domniilor lui Murşil II (cca. 1330-1300)
şi Muwatalli (cca. 1300-1280), Imperiul hittit încearcă
să-şi extindă sfera de influenţă în Syria de Nord, intrând
în conflict cu Egiptul faraonic care, sub Seti I şi-a
recuperat posesiunile asiatice până la Orontes. Abilul
Muwatalli va opune Imperiului ramesid un redutabil bloc
asiatic supus hegemoniei sale, iar Ramses II va scăpa
cu greutate de un adevărat dezastru sub zidurile
Qadeşului (1285 a. Chr.). Bătălia de la Qadeş nu
modifică echilibrul politic: fluviul Orontes rămânând şi de
acum înainte limita dintre cele două sfere de influenţă,
hittită şi egipteană.
După moartea lui Muwatalli disputele dinastice –
care îl opun pe Urhi-Teşub, fiul regelui defunct, lui
Hattuşil, fratele acestuia- slăbesc puterea monarhei
hittite.
Hattuşil III (cca. 1280-1260/1255) a preluat
succesiunea după ce l-a eliminat pe Murşil III,
moştenitorul legitim al tronului. Pentru a-şi consolida
puterea pe care o uzurpase şi pentru a-şi redobândi
sprijinul clerului, Hattuşil III s-a căsătorit cu fiica unui
preot, marea regină Puduhepa. Hattuşil III se aliază cu
Babilonul şi pune capăt temporar expansiunii asiriene.
90
Apoi, suveranul de la Hattuşa, ameninţat de ambiţiile
asiriene a luat iniţiativa unei apropieri de Egipt. Astfel,
în 1269 a. Chr. a fost încheiată alianţa egipteano-hittită
menită să stăvilească imperialismul asirian tot mai
agresiv începând din epoca Imperiului de Mijloc. Fluviul
Oronte rămânea limita dintre sferele de influenţă hittită
şi egipteană: Qadeşul şi regatul Amurru rămâneau în
mâinile hittiţilor, iar litoralul în cele ale egiptenilor.
Imperialismul asirian, ca şi cel hittit, era dictat de
considerente de ordin economic: ambele state, fără
ieşire directă la mare, aveau aceeaşi nevoie vitală de
porturile Siriei de Nord; se cunoaşte modul în care s-au
folosit hittiţii de influenţa lor în această zonă pentru a
încerca să-şi sufoce, din punct de vedere economic,
adversarul.
Către mijlocul secolului XIII a. Chr., tendinţele
centrifuge ale micilor regate vasale hittiţilor (Arzawa,
Kizzuwadna, Arwanna, Azzi-Hayasa etc.) se
accentuează. Dacă hittiţii a căror patru centre rămân
Hattuşa, Alaca Hüyük, Alişar şi Kaneş, îşi întind influenţa
în Syria, ei nu ajung totuşi să ocupe întreaga peninsulă
anatoliană, şi larga fereastră egeeană rămâne deschisă
influenţelor miceniene.
Aheii, sub numele de Akhkhiyawa, îşi fac apariţia
în textele hittite şi arheologia le atestă prezenţa încă
din secolul XIV a. Chr. Troia VI, care a fost distrusă de
un cutremur către 1370 a. Chr., este un oraş de
influenţă aheeană şi, într-o măsură încă şi mai mare,
Troia VII A este un asemenea oraş, deşi a fost distrusă
de ahei în urma celebrului război troian, în a doua
jumătate a secolului XIII a. Chr. Prestigiul Troiei ţine, în
primul rând, de legenda epică greacă şi de
popularitatea cercetărilor lui H. Schliemann. În realitate,
cea mai prestigioasă cetate anatoliană în mileniul II a.
Chr. a fost Beycesultan, care era probabil capitala
regatului Arzawa, bine cunoscut din textele hittite, ca
tradiţional rival al suveranilor de la Hattuşa.
Sub Tudhaliya IV (cca. 1255-1230/1220), care a
iniţiat reorganizarea administrativă a templelor şi a
91
dispus retranscrierea a numeroase texte religioase,
declinul Imperiului hittit se accentuează. Suveranul de
la Hattuşa n-a reacţionat în nici un fel când Tukulti-
Ninurta I a deportat în Asiria 28 000 de hittiţi de pe
Eufratul superior. În aceeaşi perioadă populaţiile din
estul şi sud-estul Asiei Mici se ridică împotriva
dominaţiei hittite, în timp ce kaşkeenii (gasgas)
ameninţă frontiera nordică a Imperiului. Analele lui
Tudhaliya IV menţionează prezenţa în Anatolia
occidentală a populaţiei Akhkhiyawa, în fruntea unei
mari coaliţii, probabil o aluzie la celebrul război troian.
În timpul lui Arnuwanda III (1230/1220-?1200),
penultimul suveran de la Hattuşa, tulburările care
aveau să provoace prăbuşirea Imperiului hittit s-au
agravat considerabil. Regatul Alasia (situat fie în Cipru,
fie în Siria de Nord) şi Ugaritul, aflate în sfera de
dominaţie hittită sunt ameninţate de invazia Popoarelor
Mării; în toate aceste raiduri aheii au jucat un rol
esenţial.
Domnia lui Suppiluluima II (către 1200 a. Chr.),
ultimul suveran de la Hattuşa, a fost în întregime
consacrată apărării unui imperiu ameninţat din toate
părţile: revoltele principilor vasali, invaziile Popoarelor
Mării şi cele ale kaşkeenilor. Un text hittit menţionează
o bătălie navală între Suppiluliuma II şi Popoarele Mării
care se îndreptau către Alasia. În cele din urmă, în jurul
a. 1200 a. Chr., Noul Imperiu hittit se prăbuşeşte sub
lovitirile Popoarelor Mării. Hattuşa, capitala politică şi
metropola religioasă, este distrusă, iar statul hittit
dispare de pe harta politică a Orientului.
Pe când hittiţii au sucombat în Asia Mică
invaziilor din nord, ţările din Orientul Apropiat au fost
fărâmiţate în mci state şi regate de către triburile venite
din nord, asociate cu grecii micenieni veniţi dinspre
apus –Akaiwasha (aheii) şi Daniuna (danaii) din
izvoarele egiptene.
În urma tulburărilor de la sfârşitul mileniului II a.
Chr.care pun capăt culturilor epocii bronzului în Asia
Mică, alte populaţii indo-europene aparţinând grupului
92
centum –frigieni şi lydienii-, venite din Thracia, vor
ocupa o parte a Anatoliei, în timp ce hittţii, dislocaţi de
pe platoul central, s-au stabilit în Syria de Nord unde au
întemeiat o serie de principate neo-hittite (Sam’al,
Karkemiş, Til Barsib, Alep şi Hama) care, în majoritatea
lor, vor cădea în mâna dinastiilor arameene în secolele
IX-VIII a. Chr., înainte de a fi înglobate în Noul Imperiu
asirian.

Capitolul V

LEVANTUL. LUMEA SYRO-PALESTINIANĂ

Cadrul geografic
Din munţii Taurus se desprinde o suucesiune de
lanţuri muntoase îndreptate de la nord spre sud, ce
mărginesc ţărmul levantin şi ating, în Liban, o înălţime
de 3000 m. Versantul lor occidental se bucură de un
procent ridicat de umiditate; pădurile de cedri din
Amanus şi cele din Liban au fost exploatate foarte de
timpuriu; carierele furnizează o excelentă piatră de
construcţie. Această prosperitate contrastează cu
ariditatea flancului oriental, care coboară treptat peste
stepă şi peste deşert, nu fără a adăposti câteva bazine
umede şi roditoare, cum e cel al Damascului. Valea
fluviului Orontes şi cea a Iordanului, orientate de la nord
spre sud, sunt prea accidentate pentru a constitui un
mijloc de comunicaţie lesnicios. Spre sud, acestea se
prelungesc până la Marea Roşie prin Uadi Araba, ale
cărei mine de aramă au fost de timpuriu exploatate.
Fâşia syro-palestiniană, ce se întinde între
Mesopotamia şi Egipt, între deşertul arabic şi
Mediterana, este străbătută, după cum am văzut de un
lanţ de munţi, pe care albia fluviilor Orontes şi Iordan, îl
taie în toată lungimea lui. Şi transversal, albii de râuri şi
porţiuni de câmpie separă munţii. De aceea, regiunea
apare în ansamblul ei fragmentată, şi la fel de
fragmentată îi este şi istoria. În timp ce în Mesopotamia

93
ori în Egipt, la adăpostul frontierelor naturale, valea
fertilă vede înălţându-se imperii puternice, în Syria şi
Palestina, în alternarea de munţi şi ape, domneşte
succesiunea oraşelor-state, structuri de civilizaţie cu o
rază de acţiune limitată. Coastele Syriei şi Palestinei au
deschis drum bogăţiilor, meşteşugurilor şi influenţelor
Mesopotamiei.
Pe de altă parte, Syria şi Palestina sunt situate
între marile puteri ale Vechiului Orient: Mesopotamia,
Egiptul şi Anatolia. În spaţiul syro-palestinian se
întâlnesc şi se interferează interesele marilor puteri
orientale care, alternându-şi dominaţia, succesiv au
atacat sau au ocupat acest spaţiu.
Ca şi istoria populaţiilor siro-palestiniene,
civilizaţia e fragmentată, fapt pentru care ne găsim în
faţa nu a uneia, ci a mai multor culturi, tot atâtea câte
au fost şi structurile politice şi elementele etnice care s-
au succedat.

Evoluţia istorică
V.1. Siria şi Palestina preistorice
Odată cu protoneoliticul (neoliticul preceramic),
descoperirea agriculturii este, în Palestina, un fapt
împlinit. Ierihon, în valea Iordanului, pare să fie cea mai
veche aşezare agricolă. Acestui sat de tradiţie natufiană
îi succede un adevărat oraş, Ierihon, în neoliticul A
preceramic (a doua jumătate a mileniului VIII a. Chr.).
Oraşul se întindea pe 4-5 ha şi avea o populaţie de
peste 2000 de indivizi. S-a descoperit un mare turn
circular de piatră, înalt de 8,5 m, ca şi un zid de piatră
înalt de 5 m care înconjura aşezarea a cărei case
rotunde, aveau temelii tot de piatră. Extraordinara
dezvoltare a acestei aglomeraţii urbane era bazată mai
mult pe comerţ decât pe agricultură sau pe creşterea
animalelor. Prosperitatea şi puterea Ierihonului se
datorau faptului că era un loc de schimb între Egipt,
Arabia, Mesopotamia şi Anatolia.
Se consideră că tahunienii (după numele aşezării
de la Uadi-Tahuneh, la sud de Betleem), rămaşi
94
seminomazi şi descinzând din natufieni (de la Uadi en-
Natuf, celebra aşezare din deşertul Iudeii) sunt cei care
au distrus Ierihon A la mijlocul mileniului VII şi cu
siguranţă sunt locuitorii oraşului Ierihon B.
Alte două staţiuni neolitice preceramice sunt
cunoscute în Palestina la Beidha, la nord de Petra, şi la
Munhata, în valea Iordanului. În Syria cele două mari
staţiuni neolitice preceramice sunt Mureybat şi Ras
Shamra.
Ceramica apare în zona syro-palestiniană în jurul
a. 6000 a. Chr. şi este fără îndoială de origine străină,
probabil anatoliană. Culturile de tip neolitic vechi se
caracterizează prin ceramica incizată sau decorată cu
impresiuni. În neoliticul mijlociu se remarcă olăria
neagră lustruită şi apariţia unei olării pictată roşu şi a
ceramicii cu fund plat. Neoliticul recent reprezintă o
decadenţă a vechii culturi locale, cu ceramică
grosolană.
În aria syro-palestiniană, metalul apare în Syria
de Nord sub formă de artefacte de aramă, începând
încă de la începutul mileniului V a. Chr.; în schimb el nu
este cunoscut la Byblos, în partea sudică a Levantului,
decât în ultima jumătate a mileniului IV a. Chr.
(podoabe de aur şi arme de aramă turnată). Aceast
decalaj în introducerea metalului la Byblos, în raport cu
Ras-Shamra, de cultură nordică, atestă că în nord, şi cu
siguranţă în Anatolia, trebuie căutată originea
metalurgiei.
Chalcoliticul este reprezentat de cultura
ghassuliană (după staţiunea de la Teleiat-Ghassul, în
nordul Mării Moarte). Ceramica, influenţată de cultura
halafiană, este pictată cu motive geometrice policrome.
Casele sunt construite din cărămizi uscate la soare,
adesea înălţate pe temelii de piatră. Construcţiile
megalitice, dolmeni, menhiri, monumente din piatră
brută numite nauamis (morminte) sunt răspândite pe
tot teritoriul Palestinei, cele mai multe găsindu-se în
valea Iordanului. Ghassulienii – populaţie presemitică –

95
par să fi fost constructorii celor mai multe dintre aceste
monumente care au adesea o destinaţie funerară.

V.2. Oraşele-state syro-palestiniene

Încă din mileniul IV a. Chr. este evidentă influenţa
civilizaţiei sumeriene în Syria. Astfel, pe la 3400/3300 a.
Chr., sumerienii (probabil Urukul) întemeiază pe
Eufratul Mijlociu syrian oraşul Habouba Kabira, o
implantare de tip colonial, cu o viaţă economică activă
bazată pe comerţ.
Cercetările arheologice din Syria au relevat
existenţa unei strălucitoare civilizaţii urbane în prima
epocă a bronzului (mileniul III) – cu celebrele oraşe
Ebla, cu fabuloasa sa arhivă regală conţinând peste 16
000 de tăbliţe de lut, şi Mari –, în bronzul mijlociu (2000-
1600) – cu oraşele din epoca dinastiilor amorite:
Karkemiş, Alep, Qatna –, până în epoca bronzului târziu
(1600-1200) – cu prosperul Ugarit de pe coasta
levantină.
Descoperirile de la Ebla (actualul Tell Mardikh),
datorate unei misiuni arheologice italiene conduse de P.
Matthiae, au conturat imaginea unui înfloritor regat
syrian din mileniul III a cărui prosperitate se datora
poziţiei sale privilegiate ca intermediar în comerţul
dintre Mediterana Orientală şi Mesopotamia. Fabuloasa
arhivă regală din Ebla conţine texte administrative,
economice, religioase, lexicografice şi epistolare care
aruncă o nouă lumină asupra istoriei întregului Orient
Apropiat. Descoperirile de la Ebla şi Mari au relevat
faptul că această parte a Siriei atinsese în mileniul III a.
Chr. un nivel de dezvoltare identic celui din
Mesopotamia, graţie fermentului sumerian. De altfel,
după expediţiile lui Sargon şi Naram Sin care au dus la
distrugerea Eblei, Syria va intra în sfera de influenţă a
imperiilor mesopotamiene.
În bronzul mijlociu, în Syria, la Ras-Shamra
(anticul Ugarit) asistăm la dezvoltarea metalurgiei
datărită fără îndoială stabilirii făurarilor imigraţi din

96
Anatolia orientală (în urma seismelor care au zguduit
Anatolia la sfârşitul bronzului vechi).
Bronzul mijlociu vede dezvoltarea influenţei
egiptene în Levant. Este o epocă de mare prosperitate
pentru Byblos (de unde egiptenii se aprovizionau cu
lemn de cedru, răşini/terebint şi bitum) şi Ugarit (Ras-
Shamra) care întreţineau raporturi strânse cu Egiptul
faraonic, în timp ce dezvoltă şi comerţul cu Creta
minoică; de altfel, Syria de Nord constituie o regiune-
cheie ca intermediară în relaţiile dintre bazinul egeean
şi Mesopotamia. În interior, Hama este un oraş bogat,
alături de cele două state puternice vecine, cel de la
Mari, intermediar între Syria şi Mesopotamia, şi cel de la
Alep (capiatala regatului Yamkhad).
În cursul mileniului III amoriţii (martu în textele
akkadiene) –ale căror tabere au fost descoperite pe
ruinele cetăţilor siro-palestiniene- s-au stabilit în zona
siro-palestiniană unde, către 2300 a. Chr., au distrus
înfloritoarele oraşe canaanene din epoca bronzului
mijlociu. La începutul mileniului II a. Chr. semitizarea
ariei siro-palestiniene – ţara Canaanului – apare ca
totală şi definitivă.; semiţii din Syria şi cei din Palestina
n-au constituit însă niciodată un grup etno-lingvistic
unitar.
În bronzul târziu asistăm la o revenire a
prosperităţii în oraşele de pe litoral. Pe Eufratul de Sus
se constituie un puternic stat cu caracter indo-
european, Mitanni. Populaţia de bază a acestui regat
este constituită din hurriţi (haru) pe care îi găsim
răspândiţi în tot nordul Mesopotamiei şi al Syriei.
Imperiul mitannian va fi principalul adversar al Egiptului
faraonic care îşi extinsese dominaţia în Palestina şi în
Syria. Învins, Mitanni a devenit un aliat al faraonilor în
conflictul cu Imperiul hittit. Când, la finele domniei lui
Amenofis III (1417-1379), controlul egiptean slăbeşte,
statele amorite din Syria, sub conducerea lui Abdi-
Ashirta şi a fiului său Aziru, uneltesc împotriva Egiptului,
în timp ce hittiţii ocupă Syria de Nord.

97
 Ca urmare a bătăliei de la Qadeş (1285 a. Chr.)
dintre Ramses II şi Muwatalli, zona syro-palestiniană a
cunoscut un statu quo: hittiţii dominând Syria de Nord
şi ţara Amurru, iar egiptenii continuând să-şi exercite
controlul asupra Palestinei. În timpul acestei perioade
se dezvoltă comerţul cu Cipru şi cu lumea egeeană atât
de mult încât Ras-Shamra a devenit un veritabil
antrepozit micenian.
*
Configuraţia geografică, istorică şi politică a
regiunii explică şi faptul că statele syro-palestiniene n-
au putut depăşi limitele unui teritoriu restrâns.
Numeroasele oraşe şi mici regate din Syria şi din
Palestina au jucat doar rolul unor state-tampon între
marile puteri ale Vechiului Orient. Textele egiptene
menţionează mai multe oraşe în Palestina şi în Syria de
sud - Byblos, Askalon, Sichem, Lakhiş etc. -, în timp ce
oraşele Siriei de nord – Ugarit, Karkemiş, Qatna, Alep,
Harran, Alalakh – ne sunt cunoscute datorită arhivelor
regale de la Mari. În principatele siriene regăsim
concepţia teocratică a puterii regale, a cărei origine se
află fie în Mesopotamia, fie în Egipt, de unde s-a
răspândit până în Anatolia hittită.
Pe cât de şters a fost rolul politic al statelor siro-
palestiniene din mileniul II a. Chr., pe atât de
considerabilă este importanţa lor în istoria civilizaţiei
orientale. Atare importanţă decurge din faptul că aria
siro-palestiniană constituia zona de interferenţă dintre
marile civilizaţii ale timpului – egipteană,
mesopotamiană, egeeană şi anatoliană. Oraşele syro-
palestiniene au fost un factor activ de sinteză a acestor
influenţe.
Cel mai cosmopolit oraş, Ugaritul (actualul Ras-
Shamra) este o ilustrare perfectă a caracterului eclectic
şi a prosperităţii oraşelor din Levant, care deţineau o
poziţie privilegiată în marile circuite comerciale ale
epocii. Ugaritul a deţinut întâietatea în domeniul
industrial şi comercial, mai ales când, după conflictul
egipteano-hittit, a dus o politică de reconciliere între
98
cele două puteri, trecând apoi din nou sub protecţia
Imperiului hittit. Arhivele regale de la Ugarit –
cuprinzând numeroase texte diplomatice,
administrative, economice şi religioase – reflectă
prosperitatea şi caracterul cosmopolit al acestui oraş-
port levantin în care, pe lângă ugarită – care e un
dialect cananeean înrudit cu feniciana –, se utiliza limba
babiloniană, hittita, hurrita şi limba egipteană. Mai mult,
textele ugaritice ne-au pus la dispoziţie una din primele
scrieri alfabetice (caracterele acesteia sunt de tip
cuneiform). Vestigiile arheologice ilustrează şi ele
prosperitatea unui oraş care, la punctul de întâlnire
dintre comerţ şi cultură, a fost un factor activ de sinteză
al acestora. Ugaritul a fost distrus către anul 1200 a.
Chr. de Popoarele Mării şi nu s-a mai rederesat
niciodată.
Byblosul (Gebal, Gubla) al doilea mare oraş-port
de pe coasta levantină, întreţinea, încă de la începutul
mileniului III, relaţii privilegiate cu Egiptul. Aceste relaţii
ating apogeul în timpul faraonilor din dinastia a XII-a
când Byblosul devine un avanpost al expansiunii
egiptene în Asia. Către finele mileniului II a. Chr., după
tulburările provocate de invazia Popoarelor Mării.,
Byblosul va fi eclipsat de ascensiunea oraşelor feniciene
Tyr şi Sidon care monopolizează traficul din întreaga
Mediterană Orientală.
La sfârşitul epocii bronzului (către 1200 a. Chr.),
în contextul gravelor tulburări provocate în întregul
bazin oriental al Mediteranei de invaziile Popoarelor
Mării, ţările din Orientul Apropiat au fost fărâmiţate în
mici state şi regate de către triburile venind din nord,
asociate cu grecii micenieni veniţi dinspre vest.
La începutul mileniului I, arameenii (un popor
semit nomad) pătrund în Syria, unde întemeiază o serie
de principate (Damasc, Hamath, Ţoba) şi, mai ales, se
inflitrează în toate centrele urbane – cananeene,
feniciene şi iudaice – amestecându-se cu populaţia
locală. Astfel, aramaica se va impune treptat în întreaga

99
arie syro-palestiniană înlocuind diversele dialecte
semitice.
În Syria de Nord, hittiţii alungaţi din Anatolia o
serie de principate neo-hittite sau siro-hittite, la
Karkemiş, Sam’al, Alep, Til Barsib, Zincirli. Hittiţii au
adaptat şi au răspândit tipul de palat cu faţada lungă,
cu coloane, prevăzută cu un portic cu etaj, bit hilani, a
cărei invenţie revine hurriţilor de la sfârşitul epocii
bronzului.
Syria de Nord, vatră a civilizaţiei neo-hittite şi
aramaice, constituia o poartă a lumii mediteraneene
către Urartu, Asiria, Babilon şi Imperiul persan, care,
succesiv, au atacat-o sau au ocupat-o.
La începutul mileniului I, către 800 a. Chr., când
grecii (eubeenii) au început să frecventeze coastele
Levantului şi să întemeieze factorii – la Al Mina,
Poseidon şi Tell Sukas –, au întâlnit o lume cosmopolită
aflată în plină efervescenţă. Aşezările greceşti se aflau
sub suzeranitatea micilor regate aramaice. Ceva mai la
sud se întindeau regatele neo-hittite, similare celor
aramaice din punctul de vedere al civilizaţiei.
Levantul trăia în cadrul aceloraşi tradiţii, atât
anatoliene cât şi semitice, unele venite de la nord,
celelalte de la sud. Din nord veneau cunoştinţele despre
metale şi sursele lor; din sud, prin fenicienii de pe
coastă, un amalgam de experienţe artistice şi
meşteşugăreşti egiptizante. Departe, spre nord-est, se
afla regatul Urartu (Armenia, până la M. Caspică), ţară
bogată în metale, ajunsă în prima jumătate a sec. VIII a.
Chr. la apogeul puterii sale şi tinzând către ţărmul
Mediteranei. În interior înflorea Asiria, al cărei imperiu
va cuprinde, spre sfârşitul sec. VIII a. Chr., întreaga
regiune litorală siro-palestiniană, inclusiv Ciprul.
Diversele tradiţii de prelucrare a metalului nu sunt
astăzi uşor de deosebit între ele –aramaică, neo-hittită,
urarteană sau asiriană. Oricum, grecii au avut, încă de
la început, acces la stocuri bogate de obiecte de metal.
Episoadele războinice nu au putut să stăvilească fluxul

100
de bunuri şi nici să oprească instalarea unor puncte
comerciale de lungă durată.
*
Importanţa civilizaţiei siro-palestiniene constă în
acel fecund sincretism care a amalgamat elemente
culturale diverse – mesopotamiene, egiptene,
anatoliene şi egeene – şi le-a răspândit apoi în multiple
direcţii. Astfel, influenţa unor formule artistice eclectice
create în Syria mileniului II a. Chr., se va resimţi, în
mileniul I, în Grecia, în Imperiul ahemenid şi în Etruria.

V.3. Fenicia
Istoria feniciană, în sens strict, durează de pe la
1200 a. Chr. pănâ în momentul când Fenicia este
cucerită de Alexandru cel Mare (333 a. Chr.).
Locuitorii de pe litoralul siro-fenician al Levantului
sunt numiţi în izvoarele egiptene feneh. Numele local
al fenicienilor era cananeeni sau sidonieni. Numele
grecesc Fenicia provine din cuvântul φοίνιξ –purpură
roşie; aceasta era una din industriile cele mai
înfloritoare ale oraşelor feniciene –Tyr, Sidon, Beirut,
Arvad, Byblos-, moştenitoare ale marilor porturi
cananeene din mileniul II a. Chr. Cananeenii sunt
străbunii fenicienilor al căror nume (phoinikes), de
origine greacă, nu apare înainte de începutul mileniului
I.
Fenicia a fost ocupată şi dominată rând pe rând,
de asirieni, de babilonieni şi de perşi, înainte de a fi
cucerită în 333 a. Chr. de către Alexandru cel Mare,
care a distrus oraşul Tyr. Miză a rivalităţii dintre Egiptul
lagid şi Imperiul seleucizilor, Fenicia a fost în cele din
urmă ocupată de romani în 64 a. Chr. şi a devenit, sub
Augustus, provincie romană.
Marile cetăţi feniciene clasice, Tyr şi Sidon,
perpetuează tradiţia ilustrată în epoca bronzului de
Ugarit şi Byblos. Fenicienii vor şti să strălucească mereu
în artele aplicate, cum este aceea a colorării şi a
tratamentului ţesăturilor (purpura e o invenţie a
fenicienilor), dar rămân maeştri şi în prelucrarea
101
fildeşului, ştiind admirabil să sintetizeze diferitele
influenţe (egiptene, mesopotamiene, hittite, egeene, în
epoca bronzului; egiptene, asiriene, greceşti în epoca
fierului) pentru a crea o artă eclectică care traduce în
termenii artizanatului aceste influenţe culturale diverse
şi impune o koine culturală, un gust orientalizant care
se răspândeşte pretutindeni în lumea mediteraneană şi
în hinterlandul ei.
Vocaţia lor de navigatori şi comercianţi a
influnţat considerabil istoria lumii mediteraneene.
De timpuriu, fenicienii şi-au orientat activitatea
către comerţ şi colonizare. După prăbuşirea
principatelor miceniene, flota feniciană a monopolizat,
în secolul XII a. Chr., traficul din întreaga Mediterană
Orientală, aprovizionând Grecia, Asia şi Egiptul cu lemn
preţios, cu cupru şi cositor. Una dintre marile glorii ale
Feniciei este aceea de a fi dăruit lumii alfabetul.
Fenicienii au fost creatorii alfabetului pe care l-au
adoptat, mai întâi grecii, în sec. VIII a. Chr., şi apoi alte
popoare indo-europene şi semitice.
Înflorirea comercială şi maritimă a Tyrului începe
la finele mileniului II a. Chr. şi atinge apogeul în sec. IX
a. Chr., când tyrienii au fundat colonia Cartagina (Qart
Hadasht – „Oraşul Nou” – întemeiat de principesa Elissa
814 a. Chr.), în Golful Tunis. În timpul regelui Hiram I
(969-936), oraşul Tyr îşi va impune hegemonia asupra
mai multor oraşe feniciene, între care şi Sidonul. În
această epocă oraşul Tyr avea întinse relaţii comerciale,
se pare chiar cu India, prin Marea Roşie. Oraşul Tyr,
patronat de marele zeu Melkaart, ocupat de
Nabucodonosor II în 573 a. Chr., va fi eclipsat de Sidon
– oraşul zeului Eşmun – a cărui epocă de maximă
înflorire se situează după distrugerea Tirului de către
babilonieni. Sidonul a fost unul dintre cele mai prospere
oraşe din Imperiul persan, păstrându-şi încă
independenţa în sec. III a. Chr., după cum rezultă din
inscripţia de pe sarcofagul regelui Eşmunazar. În
oraşele feniciene regimuri oligarhice cârmuite de
„judecători” (sufeti) au luat locul monarhiilor.
102
 După prăbuşirea lumii miceniene, navigatorii
fenicieni sunt primii care stabilesc legături curente cu
coastele Mediteranei Occidentale, urmaţi curând de
grecii ionieni. Dispunând de cea mai redutabilă flotă a
epocii, Tyrul şi Sidonul şi-au lărgit expansiunea
comercială până în extremul Occident.
Pe măsură ce expansiunea comercială a oraşelor
feniciene căpăta o amploare tot mai mare, agenţiilor
comerciale (factorii) situate pe coastele Mediteranei
Orientale, mai ales în Cipru, li se adaugă începând din
sec. IX a. Chr., cele din Africa de Nord, din Sicilia, din
Sardinia, din Malta şi din Spania. Vechiul emporiu
fenician de la Gadeş (Cadiz) –fundat potrivit tradiţiei
încă în sec. XI a. Chr.- constituia deopotrivă debuşeul
bogatelor bazine miniere din Spania şi avanpostul
cabotajului atlantic, organizat pentru expedierea
cositorului provenit din insulele britanice.
Fenicienii s-au orientat iniţial către întemeierea
unor simple emporii (factorii), coloniştii lor încercând
abia mult mai târziu să constituie state teritoriale, când
dominaţia asiriană, babiloniană şi persană avea să pună
capăt independenţei patriei lor de origine.
După ocuparea Tyrului de către babilonieni (573
a. Chr.), s-a accentuat rivalitatea dintre fenicieni şi greci
pentru supremaţie în Mediterana Occidentală. De altfel,
după bătălia navală de la Alalia (535 a. Chr.), care a dat
o puternică lovitură posibilităţilor de expansiune ioniană
în Occident, s-a stabilit o separare virtuală a sferelor de
influenţă între greci şi Imperiul punic.
Colonizarea, fie ea feniciană sau grecească, a
contribuit decisiv la crearea unei unităţi organice a
economiei Lumii Vechi, făcând ca resursele şi
posibilităţile tuturor regiunilor să devină
complementare. De-a lungul căilor comerciale,
influenţele s-au răspândit, exercitându-se la nivelul
structurilor de civilizaţie. Ele au sfârşit prin a duce, în
fapt, la crearea „civilizaţiilor” în sensul mediteranean al
cuvântului.

103
 Aşadar, nici dominaţia asiriană, nici cucerirea
babiloniană, nici invazia persană, n-a adus sfârşitul
activităţii debordante a fenicienilor. Vocaţia lor de
navigatori şi comercianţi n-a slăbit nici în faţa unor
concurenţilor de temut care sunt grecii, şi care după
Alexandru rămân stăpâni în Levant pentru a ceda în
cele din urmă supremaţia Romei. Oraşele feniciene n-au
dispărut decât după invazia arabă, în sec. VII p. Chr., în
timp ce celelalte state din Levant se stinseseră de mai
bine de un mileniu, cu excepţia renaşterii pe care a
cunoscut-o Israelul, începând din secolul III a. Chr.,
odată cu Asmoneii şi Idumeii.

V.4. Regatul ebraic

Istoria vechii lumi ebraice – creatoarea primei
mari religii monoteiste – stă sub semnul Exodului şi
Exilului. Studiile de istorie antică a civilizaţiilor din aria
syro-palestiniană, precum şi arheologia biblică au
confirmat validitatea Vechiului Testament ca principală
sursă de informaţie privind istoria şi civilizaţia ebraică.
Preistoria Beni-Israelilor (fiii lui Israel), epoca lui
Avraam şi a Patriarhilor, urcă până în bronzul mijlociu şi
triburile lor trebuie legate de acei Habiru (=„mercenar”,
„aliat”) care, încă de la începutul epocii bronzului,
nomadizau între Eufrat şi Iordan.
Prima închegare a nucleului etnic ebraic este
legată –potrivit tradiţiei biblice – de Aram care a părăsit
Urul, cândva între 2000-1700 a. Chr., pentru a se stabili
în Canaan. (Epoca Patriarhilor).
Către 1700 a. Chr., câteva clanuri, atrase de
bogăţia Egiptului, părăsesc ţara Canaanului; evreii
pătrund în Egipt împreună cu hyksoşii. Şederea acestor
grupuri ebraice în Egipt se încheie cu Exodul din secolul
XIII a. Chr. Tradiţia concentrează acest episod în jurul
figurii lui Moise (în egipteană – Maşu, în ebraică –
Moshe), din tribul sacerdotal al Leviţilor, şeful
carismatic care a reuşit să transforme un grup de
clanuri în nucleul poporului ebraic. – poporul lui Israel,
după cum cucerirea Palestinei – ţara făgăduită de Iahve
104
la plecarea evreilor din Egipt – este legată de Iosua,
învingătorul de la Ierihon. În epoca lui Moise au fost
fixate principiile esenţiale ale Legii şi moralei ebraice,
aşa cum apar ele în Deuteronom.
Originea şi formarea statului ebraic rămân încă
obscure. În orice caz, către mijlocul secolului XIII a. Chr.,
cele 12 triburi istorice au format o confederaţie în jurul
sanctuarului lui Iahve de la Silo, care adăpostea
chivotul Legii sau arca Alianţei. Iahve este zeul personal
al fiecărui evreu (în ebraică ivri, „de dincolo” –venit din
Răsărit) şi totodată zeul naţional al Israelului.
Prin urmare, în Epoca Judecătorilor (cca. 1200-
1020 a. Chr.) nu exista decât o comunitate mai mult
sau mai puţin unită de triburi, iar legătura care unea o
parte dintre ele era totdeauna provizorie: se strângea în
momentul în care israeliţii trebuiau să respingă vreun
atac al cananeenilor sau al filistenilor, apoi se desfăcea
iarăşi.
La scurt timp după constituirea acestei
confederaţii cu caracter religios, israeliţii aveau să intre
în conflict cu oraşele din Canaan care voiau să
stăvilească trecerea lor spre pământurile cultivate din
valea Iordanului.
Odată supuşi cananeenii, israeliţii vor intra în
conflict cu filistenii, descendenţi din pilistu/peleset –
Popoarele Mării, învinşi de Ramses III şi stabiliţi în
oraşele de coastă ale Palestinei, de la Aşkalon la Gaza;
de la numele filistenilor, în ebraica veche Peliştim,
derivă denumirea Palestinei. Filistenii au încercat să-şi
extindă dominaţia spre interior, dar s-au lovit de
înaintarea israeliţilor, pe cale, şi ei, de a se sedentariza
în Palestina.
Accentuarea presiunii filistenilor către mijlocul
sec. XI a. Chr. a determinat regruparea majorităţii
triburilor israelite sub un guvernământ monarhic. Astfel,
către 1020 a. Chr., judecătorul Samuel l-a investit pe cu
puterea regală pe Saul (1020-1004) din tribul Veniamin.
Regatul avea încă o organizare de tip pur patriarhal şi
domnia lui Saul a fost ocupată în întregime de conflictul
105
cu filistenii, învingători în bătălia de la Gilboa, unde Saul
şi-a aflat sfârşitul.
Originar din tribul Iuda, David (cca. 1000-970 a.
Chr.) –fondatorul monarhiei israelite – nu accede la
putere decât după violentul conflict cu clanul lui Saul.
Datorită capacităţii militare şi abilităţii politice a
tânărului suveran, micul regat ebraic vasal filistenilor se
emancipează de sub suzeranitatea acestora şi îşi
extinde frontierele în detrimentul filistenilor şi al
regatelor din Transiordania. Cucerirea oraşului amorit
Ierusalim şi redobândirea Chivotului Sfânt dau noului
stat ebraic un centru politic şi religios.
Regalitatea – o instituţie străină tradiţiei ebraice
– a fost considerată ca o nouă alianţă între Iahve şi
dinastia lui David, prelungire a legământului de pe
muntele Sinai; cultul monoteist a lui Iahve devenea
astfel religie de stat.
Centralizarea puterii nu va atenua decât
temporar rivalitatea dintre triburi – îndeosebi dintre
gruparea din sud şi cea din nord. Pe de altă parte,
tradiţiile tribale se acomodează greu cu regimul
monarhic: polarizate în jurul preoţimii, ele provoacă un
periculos antagonism între autoritatea laică şi cea
religioasă (metamorfozat în conflictul dintre regalitate şi
profeţi).
Domnia lui Solomon (970-933 a. Chr.), „veacul de
aur” al regatului Israel, marchează o epocă de
remarcabilă înflorire economică şi culturală. Solomon,
adevăratul organizator al statului ebraic, a menţinut
frontierele regatului creat de David, pe care l-a întărit
din punct de vedere militar. A organizat statul prin
crearea unei birocraţii de tip egiptean; regatul a fost
împărţit în 9 subdiviziuni administrative. Sub domnia sa
regatul ebraic a cunoscut o remarcabilă prosperitate
economică. Solomon a înălţat palatul şi Templul de la
Ierusalim, cu ajutorul meşterilor trimişi de regele Hiram
al Tyrului.
Amplasând Templul lângă palatul regal, Solomon
asociază cultul lui Iahve monarhiei ereditare. Templul
106
din Ierusalim devine sanctuarul naţional al israeliţilor şi
cultul regal se identifică cu religia de stat.
Pe de altă parte, datorită amplificării relaţiilor
politice şi comerciale ale regatului, sincretismul religios
a atins proporţii necunoscute până atunci. Monarhia
încurajează fuziunea credinţelor religioase ale celor
două straturi ale populaţiei, israeliţii şi cananeenii. Mai
mult, Solomon a acceptat cultele soţiilor sale străine.
Prin toate acţiunile sale Solomon face figură de
mare monarh oriental. Totuşi, regatul ebraic comportă
un aspect original: legătura pur personală care unea
cele două părţi ale regatului: Israelul şi Iudeea.
Acestea au rămas totdeauna distincte până la
separarea lor definitivă care a avut loc după moartea lui
Solomon.
Sciziunea a fost provocată de tratamentul inegal
aplicat de către Solomon celor două provincii; astfel a
sporit ostilitatea nordului israelit împotriva unei politici
axate aproape exclusiv pe interesele fostului regat Iuda.
Prin această sciziune, Israelul – mai întins şi mai
puternic din punct de vedere militar – avea pretenţia
că apără adevărata credinţă de care Ierusalimul se
îndepărtase.
O îndelungată decadenţă însoţeşte sciziunea
regatului ebraic. Astfel, după scindarea regatului, care a
avut loc sub Roboam (931-913 a. Chr.), în cursul istoriei
paralele a celor două regate – Israelul şi Iudeea – se
adânceşte separarea între o religie oficial intolerantă –
spre deosebire de toate celelalte religii orientale – şi
toleranţa care domnea în sânul populaţiei ca şi la cele
două curţi regale de la Ierusalim şi Samaria.
În Epoca Profeţilor, doar o mică parte a populaţiei
mai practica cultul iahvist, în vreme ce cultele
cananeene cunosc o largă răspândire atât în Israel cât
şi în Iudeea. Cele două regate ebraice sunt singure
state din Vechiul Orient în care evenimentele politice au
fost condiţionate în atât de mare măsură de o religie
intolerantă.

107
 Regatul Israel, confruntat cu imperialismul asirian
a rezistat până la cucerirea Samariei de către Sargon II
în 721 a. Chr., în vreme ce Iudeea şi-a menţinut
individualitatea politică până la distrugerea
Ierusalimului de către Nabucodonosor II în 587 a. Chr.
În timpul Captivităţii babiloniene, profeţii – cu
deosebire Iezechiel – au contribuit decisiv la menţinerea
sentimentului naţional şi religios al evreilor. Numai
aspra încercare a Exilului - epocă de mare exaltare
religioasă şi de afirmare a caracterului absolut
monoteist al iudaismului - a făcut din iahvism religia
întregului popor israelit.
După ce perşii cuceresc Babilonul (539 a. Chr.) şi
Cyrus cel Mare îngăduie evreilor să se reîntoarcă din
exil. Numai o parte din evreii Babilonului a făcut uz de
permisiunea regală. Conform traţiţiei, 40 000 de evrei,
sub conducerea lui Zerubabel, s-au reîntors în 537 a.
Chr. la Ierusalim. În timpul lui Artaxerxe I Longimanus
(465-425) un alt grup de evrei, condus de Esdra, se
repatriază. Sub conducerea lui Esdra şi Neemia,
comunitatea ebraică se reconstituie în Israel. Lui Esdra i
se datorează probabil codificarea Vechiului Testament,
care până atunci fusese perpetuat prin tradiţie orală.
După întoarcerea evreilor din Exil, autoritatea supremă
în stat o va deţine marele preot.
Israelul cunoaşte o efemeră renaştere, începând
din secolul III a. Chr., odată cu Asmoneii şi Idumeii.
Apoi, Statul ebraic intră în orbita politică a elenismului,
iar, mai târziu, a Imperiului roman.

Capitolul VI

IRANUL ANTIC

Cadrul geografic
Înaltul platou iranian, tăiat de culmi paralele care
ating o înălţime medie de 1500 m, este mărginit
aproape de jur împrejur lanţuri muntoase abrupte: la
vest şi la sud-vest, Zagrosul, care ajunge până la 4451
108
m, îl separă de câmpiile Mesopotamiei şi ale Susianei,
apoi de Golful Persic, iar în cele din urmă de marea
Oman. În nordul platoului iranian, Elburzul, care atinge
5670 m, mărgineşte Marea Caspică, iar apoi stepele
Turkestanului. La est, munţii Belucistanului se
prelungesc printr-o zonă de coline joase ce domină
valea Indusului.
Prezenţa acestor bariere naturale a fost
suficientă pentru a stăvili o umiditate care nu pătrunde
decât rar în centrul platoului iranian. Dar, din munţii
Zagros şi Elburz, acoperiţi timp îndelungat de zăpezi,
iau naştere câteva cursuri de apă care se pierd în cele
din urmă în inima platoului, nu fără a da naştere în
drumul lor, unor oaze unde agricultura nu necesită mari
lucrări de irigaţie. Centrul şi sud-estul Iranului constituie
un deşert de sare (Dasht-i-Kavir) sau de nisip (Dasht-e-
Lut), în aparenţă lipsit de resurse naturale.
În podişul iranian s-au încrucişat numeroase
drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de
o parte cu India şi Asia răsăriteană, pe de altă parte cu
ţările din bazinul oriental al Mediteranei. Zonă de
contact între Orient şi Occident, Iranul antic a receptat
şi a asimilat numeroase influenţe, creând el însuşi şi
difuzând forme culturale şi de civilizaţie originale.

VI.1. Iranul preistoric

În cursul mileniului VII a. Chr. comunităţi agricole
ocupau zonele fertile de piemont, e.g. Tepe Tang-e-
Chakmak (aparţinând neoliticului preceramic), situată
între Elbruz şi deşert. În mileniile VI-IV a. Chr. sunt
cunoscute numeroase aşezări caracterizate prin
ceramica pictată (Tepe Sialk, Tepe Hissar,), iar cele
aflate în vecinătatea minelor de cupru, prin începuturile
metalurgiei (Tepe Sialk, Tal-i-Iblis); de altfel, topirea
minereului şi turnarea aramei, descoperire capitală,
este datorată se pare, metalurgiştilor iranieni.
În a doua jumătate a mileniului IV a. Chr., în
cadrul acestor comunităţi agricole se produc adevărate

109
mutaţii care vor conduce, câteva secole mai târziu, la
apariţia unor veritabile oraşe.
În nord, câmpia Gorgan este o zonă de contact
între munţii Elbruz şi stepa turkmenă. În ultimul sfert al
mileniului IV a. Chr., în siturile din această zonă apare
ceramica cenuşie lustruită care, la Shah Tepe, Yarim
Tepe şi Tureng Tepe înlocuieşte ceramica pictată,
Aceeaşi schimbare se produce şi la Tepe Hissar, pe
piemontul meridional al Elbruzului. Aceste schimbări au
fost, mult timp, puse în legătură cu venirea indo-
europenilor („protomezilor) în Iran. Astăzi se consideră
însă că avem de-a face cu un fenomen local, similar
celui petrecut în Mesopotamia, când ceramica pictată
de tip Obeid este abandonată la începuturile urbanizării
(perioada Uruk).
Oricum, în Iran se produce o restructurare a
locuirii: multe din vechile aşezări sunt abandonate şi
apar acum alte mari aşezări – Tal-i-Malyan în valea
fertilă a fluviului Karun şi Tepe Yahya, în valea
adiacentă, Dowlatabad. Această mutaţie rămâne dificil
de explicat (deteriorarea climatului, care a devenit mai
arid ?; transformările economice ?).
În orice caz, către 3000 a. Chr., apare un nou
sistem de gestiune economică avându-şi originea în
regiunea Susei, în Khuzistanul iranian. Începând din
această perioadă apar tăbliţele cu scriere proto-elamită,
descoperite în mai multe situri: Tepe Sialk IV, Godin
Tepe V, Tal-i-Malyan, Tepe Yahya IV etc. Vestigiile
arheologice atestă intensificarea relaţiilor comerciale
dintre oraşele mesopotamiene şi Susiana. Încă din
această epocă timpurie Iranul deţinea rolul de
intermediar între Mesopotamia, Asia Centrală şi India.
Toate acestea, asociate cu transformările locale,
marchează începutul unei forme de urbanizare în Iranul
de sud-vest.
Încă de la începutul mileniului III a. Chr., Iranul
occidental intră în istorie aproape în acelaşi timp cu
Mesopotamia, iar Elamul apare ca un stat unificat sub
dinastia Awan.
110
 VI.2. Imperiul med
Mezii erau, probabil, urmaşii unei populaţii indo-
europene care, în mileniul al III-lea, întemeiase o
civilizaţie urbană în sud-estul Turkestanului, la poalele
munţilor Elbruz, în jurul centrelor de la Tureng Tepe şi
Tepe Hissar, părăsind apoi această regiune către 1700
a. Chr., poate datorită salinizării excesive a solului.
În orice caz, mezii (mamdai - în analele asiriene)
şi perşii (parsua) constituiau cele două grupări mai
importante de triburi ariene (arya) care au apărut la
finele mileniului II pe platoul iranian.
Imperialismul asirian, deosebit de agresiv în sec.
VIII, a accelerat federalizarea mezilor. Potrivit relatării
lui Herodot (I, 95-102), un anume Deiokes (Daiukku) –
care a organizat rezistenţa împotriva lui Sargon II – ar fi
jucat un rol esenţial în cursul acestui proces.
Constituirea statului med, la finele sec VIII a.
Chr., a fost facilitată de declinul regatului manneenilor
în urma repetatelor incursiuni asiriene şi urarteene.
Adevăratul fondator al regatului med pare a fi Phraortes
(Kaştariti). Sub fiul şi succesorul său Cyaxare (Uakşatar,
?-584), nevoit să accepte o vreme suzeranitatea regelui
scit Madyas, Media devine una din marile puteri ale
lumii orientale. Cyaxare şi-a reorganizat armata după
modelul asirian, a impus suzeranitatea regatului med
asupra mannenilor şi perşilor, a cucerit Assurul în 614
şi, coalizându-se cu regele Nabopalassar al Babilonului,
a distrus Imperiul asirian în 612. Astfel, în foarte scurtă
vreme, Statul med constituit în jurul Ecbatanei, a
devenit un imperiu gigantic care se întindea până la
Halys.
Către mijlocul sec. VI a. Chr., între cele 4 puteri
care dominau lumea orientală – Media, Babilonul,
Egiptul sait şi Lydia – se stabilea un anume echilibru.
Câţiva ani mai târziu, trei dintre acestea dispăruseră de
pe scena politică, iar căderea Egiptului era iminentă.
Cyrus cel Mare - fondatorul imperiului ahemenid - avea
să realizeze pentru prima dată, unitatea lumii orientale.
111
Căderea lui Astyage (Iştuvegu, 584-550), abandonat de
aristocraţia medă în ajunul confruntării decisive cu
Cyrus II, a marcat sfârşitul efemerului Imperiu med.

VI.3. Imperiul persan

La începutul secolului VII a. Chr., Ahaimenes /
(H)achamaniş – fondatorul dinastiei ahemenide –
unifică triburile perşilor şi, profitând de dificultăţile
Elamului, angajat în îndelungatul conflict cu Asiria,
extinde frontierele regatului persan.
Către 675 a. Chr., fiul său, Teipes (Hişpiş) ocupă
partea muntoasă a Elamului şi îşi asumă titlul de rege
al Anshanului. La moartea lui Teipes, în 640 a. Chr.,
regatul persan este împărţit între cei doi fii: Cyrus I
(Kuraş) domneşte în Parsumaş, iar Ariaramnes
(Aryaramna) în Parsa. Cambyse I (Kamburdjiya, 600-
559), fiul lui Cyrus I şi ginerele lui Astyage, reunindu-i
din nou pe perşi sub o singură coroană, pune bazele
ascensiunii puterii persane.
La începutul sec. VI, Zarathustra a reformat
vechea religie iraniană într-un sens monoteist. Potrivit
tradiţiei consemnată, un mileniu mai târziu, în Avesta,
Zarathustra primeşte revelaţia noii religii direct de la
Ahura-Mazda. Esenţialul reformei zoroastriene constă
într-o imitatio dei. Omul este sortit să urmeze exemplul
lui Ahura-Mazda, dar el este liber în alegerea sa.
Învăţăturile denumite Gathas constituie partea
cea mai veche a culegerii de texte proto-iraniene
numită Apasta („Culegere”), iar în neo-persană Avesta.
Avesta cuprinde: 1) Yasna –„jertfele”- texte rituale ce
cuprind şi cele şaptesprezece Gathas; 2) Yaşts –cântece
de jertfe, pe vremuri treizeci la număr; 3) Videvdat, o
culegere de legi religioase, care ar fi unul din cei
douăzeci şi unu de nask menţionaţi de tradiţie.
Prin ideile pe care le-a pus în circulaţie – mitul
Mântuitorului, doctrina escatologică optimistă care
proclamă triumful Binelui şi salvarea universală,
doctrina învierii trupurilor etc. – mazdeismul a avut o
influenţă considerabilă în evoluţia gândirii religioase.
112
 Succesorul lui Cambyse, Cyrus II (559-530) va
transforma regatul persan într-un veritabil imperiu
universal. Tânărul suveran din Anshan repurtează în
550 o victorie decisivă asupra lui Astyage şi se
instalează în Ecbatana ca rege al perşilor şi al mezilor.
După constituirea marelui imperiu iranian, Cyrus
cel Mare se lansează într-o veritabilă politică de
expansiune mondială. În Est cucereşte vaste teritorii
populate de iranieni - Margiana, Sogdiana, Bactriana,
Drangiana, Arachosia şi Gedrosia - extinzând frontiera
Imperiului până la Indus, iar în Vest îl învinge pe
Cressus, ultimul rege din dinastia Mermnazilor, ocupă
Sardesul şi anexează Lydia (546).
După victoria asupra Imperiului neobabilonian
(535), Syria, Palestina şi Fenicia au intrat în orbita
puterii lui Cyrus cel Mare care, în numai 28 de ani,
constituie cel mai vast imperiu cunoscut în lumea
orientală.
Cucerirea Babilonului, facilitată de
descompunerea internă a statului babilonian – măcinat
de rivalitatea dintre diferitele tagme preoţeşti – a
însemnat mult mai mult decât căderea unui imperiu.
Deşi monarhia ahemenidă se va inspira din modelele
asiriene şi babiloniene, ruptura este evidentă. Pentru
prima dată organizarea imperiului era axată pe o
concepţie cvasiuniversală. Faţă de statele învinse şi
înglobate în Imperiu, Cyrus a inaugurat o politică de
toleranţă cu totul nouă, care i-a adus o mare
popularitate, asigurându-i pentru un timp soliditatea
cuceririlor.
Prin urmare, începuturile Imperiului ahemenid se
situează într-o perspectivă morală şi politică nouă.
Vechea lume orientală părea să se fi prăbuşit definitiv.
Cyrus cel Mare a fixat şi principiile esenţiale ale
viitoarei organizări a Imperiului, întemeind primele
strapii. Vechile state orientale erau legate de suveranul
ahemenid prin tradiţionala formă a uniunii personale, în
vreme ce oraşele feniciene, ca şi cele ioniene s-a
menţinut formele locale de guvernământ. În fruntea
113
fiecăreia dintre provinciile în care a fost împărţit
Imperiul se afla câte un satrap, reprezentant al Marelui
Rege. În fine, tributul constituia elementul esenţial al
legăturii care unea fiecare dintre provincii cu suveranul
ahemenid. Toate resursele financiare al Imperiului erau
canalizate astfel către reşedinţele imperiale – Susa,
Ecbatana, Pasargade şi Persepolis, capitala întemeiată
de Darius I.
După dispariţia lui lui Cyrus II (530-522) – ucis în
luptele contra messageţilor – Imperiul persan va sfârşi
prin a semăna tot mai mult cu Imperiul asirian, cu acea
diferenţă esenţială, totuşi, că genocidul sistematic n-a
fost pus în practică de nici unul dintre suveranii
ahemenizi.
Domnia lui Cambyse II (530-522) a fost în
întregime ocupată de cucerirea Egiptului sait (525), iar
sfârşitul fiului lui Cyrus II este legat de revolta magilor
(controversatul episod Gautama-Bardiya, relatat de
inscripţia lui Darius I de la Behistun, precum şi de
Herodot).
Suirea pe tron a lui Darius I (522-486) – care
aparţinea unei ramuri colaterale a Ahemenizilor – pare
a fi rodul unei conjuraţii care l-a înlăturat pe succesorul
legitim. În orice caz, începutul domniei lui Darius I a fost
marcat de o serie de revolte izbucnite în mai multe părţi
ale Imperiului – Media, Bbilon, Susiana, Armenia şi
Arachosia. După reprimarea acestor revolte, către finele
anului 521 a. Chr., Darius a reluat şi a desăvârşit opera
de organizare iniţiată de Cyrus cel Mare, conferind
astfel Imperiului ahemenid adevărata sa fizionomie.
Sistemul satrapiilor a fost fixat în mod definitiv şi,
pentru ca guvernatorii provinciilor să poată fi mai
îndeaproape supravegheaţi, Darius a creat o veritabilă
reţea de spionaj. Totuşi, veleităţile autonomiste şi
politica prea personală a multor satrapi vor constitui
unul dintre factorii de dezagregare a Imperiului
ahemenid; însuşi Darius va fi confruntat către finele
domniei cu revolta oraşelor ioniene din Asia Mică şi cu
secesiunea Egiptului.
114
 Pentru a facilita unificarea Imperiului, Darius –
combinând numerotarea sexagesimală a babilonienilor
şi cea zecimală a asirienilor şi arameenilor, şi utilizând
ca unităţi atât siclul din Babilon cât şi mana arameeană
- a impus un nou etalon, karşa: 1 mana valora 6 karşa,
iar 1 karşa valora 10 sicli; ansamblul a fost corelat cu
sistemul ionian: 60 de mana echivalau cu 1 talant
euboic. În materie monetară, suveranul ahemenid a
impus un etalon - aur (darika - 8,42 g), măsură prin
care a corelat sistemul babilonian cu cel al oraşelor
ioniene.
Darius a iniţiat şi edificarea unei remarcabile
reţele rutiere – axată pe faimoasa cale regală – care a
favorizat propăşirea economică a Imperiului. Totodată,
pentru a-şi asigura monopolul comerţului cu Extremul
Orient, Darius I intenţiona să termine construcţia
canalului început de faraonul Nechao II cu un secol în
urmă; canalul, care trebuia să lege braţul pelusiac al
Nilului de golful Suez, avea menirea de a uni în acelaşi
sistem economic Egiptul, Mesopotamia şi India.
Sub Darius I, Imperiul ahemenid atinge apogeul
expansiunii sale teritoriale: între 519-512 a. Chr. nord-
vestul Indiei, Thracia şi Macedonia ajung sub controlul
Marelui Rege, a cărui autoritate, la sfârşitul secolului VI
a. Chr., se întinde de la Indus la Marea Egee şi din
Armenia până la prima cataractă a Nilului.
Revolta oraşelor ioniene din Asia Mică
inaugurează îndelungatul conflict dintre Imperiul persan
şi lumea greacă, cunoscut sub numele de războaiele
medice (500-449 a. Chr.). În zadarnica lui încercare de a
cuceri Grecia, Darius I a fost înfrânt la Marathon (12
septembrie 490), în Attica, de athenienii şi plateenii
conduşi de Miltiades. Eşecul din primul război medic a
fost urmat de un eveniment mult mai grav: secesiunea
Egiptului (486). Moartea lui Darius I coincide cu
începutul declinului Imperiului ahemenid, prea universal
pentru a fi cu adevărat viabil.
Domnia lui Xerxes (486-465 a. Chr.) marchează
un moment de turnură în politica Ahemenizilor. Xerxes
115
reprimă cu brutalitate revoltele din Egipt şi Babilon –
unde a distrus templul lui Marduk – punând capăt
politicii de toleranţă a predecesorilor săi. A doilea război
medic se încheie cu un eşec lamentabil (Salamina – 28
septembrie 480; Plateea şi Mycale - 479 a. Chr.).
Aceste eşecuri au dus la accentuarea
absolutismului monarhiei ahemenide. Nimic nu mai
aminteşte de politica generoasă preconizată de Cyrus
cel Mare sau de preocuparea pentru dreptate ordine şi
prosperitate care se aflase la temelia domniei lui Darius
I. Politica opresivă şi intolerantă inaugurată de Xerxes I
va duce, contrar scopurilor sale, la resuscitarea
sentimentelor naţionale ale diverselor populaţii
înglobate în Imperiu. Anul 480 a. Chr. a marcat aşadar
nu numai victoria Greciei asupra Orientului, dar şi
începutul unei decadenţe care, un secol şi jumătate mai
târziu, avea să expună un imperiu lipsit de apărare
agresiunii lui Alexandru cel Mare.
Energicul Artaxerxes I Longimanus (465-424 a.
Chr.) încearcă zadarnic să stopeze declinul Imperiului
care se va accelera sub mediocrii săi urmaşi. Astfel, sub
Artaxerxes II (404-359 a. Chr.) monarhia ahemenidă
decade la statutul despotismelor opresive de altădată
din epocile cele mai sinistre.
În pofida diverselor tentative de redresare,
Imperiul ahemenid se descompune, diversele satrapii
emancipându-se de sub autoritatea unei puteri centrale
subminată de interminabile conflicte dinastice. Sinistra
cronică a ultimilor ahemenizi se încheie cu nimicirea
aproape totală a familiei regale de către Artaxerxes III
(359-338 a. Chr.), el însuşi, în cele din urmă, victimă a
intrigilor eunucilor din harem. Ultimul suveran al
Imperiului ahemenid, Darius III (336-330), confruntat cu
agresiunea lui Alexandru cel Mare, se arată incapabil de
a face faţă situaţiei.
Alexandru cel Mare – victorios la Granicos (334),
în Asia Mică, la Issos (333), în Syria şi la Gaugamela
(331), în Mesopotamia – a fost primit pretutindeni,
precum odinioară Cyrus cel Mare, ca un eliberator.
116
Media, Babilonul şi Persia s-au predat învingătorului
fără a opune rezistenţă. Ocuparea capitalelor Imperiului
– Susa şi Persepolis, care a fost dat pradă soldaţilor lui
Alexandru (330) – marca, deopotrivă, sfârşitul
„războiului de răzbunare” şi prăbuşirea monarhiei
ahemenide.

Capitolul VII

INDIA ANTICĂ

Cadrul geografic
India (in limbile indiene Bharatvarsa; denumirea
actuală vine de la fluviul Sindhu, devenit în persană
Hindhu, iar în greacă Indos), înconjurată din trei părţi
de Oceanul Indian, este mărginită la nord de munţii
Himalaya, care o despart de podişul Tibetului.
Prima mare civilizaţie a subcontinentului indian s-
a născut în valea Indusului. Câmpia Indusului se află
într-o poziţie geografică marginală. Clima zonei sale
celei mai sudice o leagă mai curând de regiunile
musonice decât de ţinuturile mediteraneene sau ale
Orientului Apropiat; fluviul însuşi îşi are izvoarele în
munţii Himalayei. Cu toate acestea, valea Indusului
aparţine, la începutul istoriei sale, zonei Orientului
Apropiat, ca şi mai târziu când, în ceea ce priveşte
populaţia şi religia, avea să primească tot din vest
elementele esenţiale ale personalităţii sale.
Dintotdeauna valea Indusului a fost un culoar de
comunicaţie între ansamblul indo-gangetic, Orientul
Mijlociu şi Asia Centrală.
Mai alungită decât câmpia mesopotamiană, cea a
Indusului este strânsă între munţii Belucistanului, al
cărui piemont era mai puţin arid decât astăzi, şi
deşertul Thur. Valea însăşi este aproape pustie, cu
excepţia regiunilor irigate.; în plus, inundaţiile, care
ating uneori proporţii catastrofale, au depus enorme
straturi de aluviuni, adesea nefertile. În nord,
dimpotrivă, văile umede ale numeroaselor râuri care
117
curg spre Indus şi alcătuiesc actualul Pendjab puteau fi
cultivate fără a recurge la prea complicate lucrări de
irigaţie.

VII.1. India pre-ariană. Civilizaţia Indusului

Civilizaţia Indusului, creată în regiunea Sind de
către o populaţie înrudită cu cele de limbă dravidiană,
se prezintă într-o lumină cu totul originală.
Apariţia primelor aşezări sedentare în nord-vestul
subcontinentului indian a fost multă vreme atribuită
unor grupuri de origine iraniană care s-ar fi instalat în
jurul anului 4000 a. Chr. în sudul Afganistanului –la
Mundigak-, apoi în Belucistan. Însă cercetările mai noi
(începute în 1974) la Mehrgarh au relevat existenţa
unui bogat orizont neolitic în valea Indusului începând
din jurul anului 7000 a. Chr. şi a unei secvenţe
chalcolitice marcată de o impresionantă organizare
economică –realităţi ce au permis plasarea civilizaţiei
Indusului în veritabilil ei context cultural.
Graţie dezvoltării unei agriculturi mai
diversificată şi mai bine adaptată exploatării noilor
terenuri agricole, numărul aglomerărilor umane a
crescut la începutul mileniului IV a. Chr., o serie de noi
aşezări luând naştere în Belucistan şi în zonele care
mărginesc câmpia Indusului. Câteva sate apar şi în
valea Indusului, în Sind, e.g. Amri, întemeiat înainte de
3500 a. Chr.
Sfârşitul mileniului IV a. Chr. şi începutul celui
următor corespund unui considerabil progres
demografic: numărul siturilor continuă să crească în
Belucistan şi pretutindeni în valea Indusului şi de-a
lungul afluenţilor săi; e.g. Hakra, în apropierea frontierei
indo-pakistaneze.
Ceramica cu decor policrom, figurinele de lut ars
şi diverse alte artefacte definesc o vastă arie culturală
relativ omogenă. Varietatea figurinelor antropomorfe
este o altă caracteristică a perioadei cuprinsă între
3000-2500 a. Chr., epocă în care se stabilesc
numeroase contacte între valea Indusului, Belucistan şi
118
culturile din Afganistan (Mundigak III-IV), Iran (Shahr-i-
Sokhta) şi Asia Centrală meridională (Namazga III).
Aceste variate contacte culturale şi schimburi
economice au favorizat apariţia unor grupuri de artizani
tot mai specializaţi, precum şi emergenţa structurilor
sociale care au permis dezvoltarea marilor oraşe –
Mohendjo-Daro, în Sind, pe Indus şi Harappa, în
Pendjab- în a doua jumătate a mileniului III a. Chr.
Prin urmare, geneza civilizaţiei Indusului este
legată de evoluţia structurilor economice şi culturale
locale, începând din neolitic până la mijlocul mileniului
III a. Chr. Aceste legături culturale anterioare explică
originalitatea civilizaţiei Indusului în comparaţie, de
pildă, cu Mesopotamia.
Strălucitoarea civilizaţie urbană din Valea
Indusului comportă o organizaţie socială deosebit de
complexă, care denotă prezenţa unei administraţii
eficace.
În acelaşi timp, remarcabila expansiune a
civilizaţiei Indusului marcată de apariţia marilor
metropole Mohenjo-Daro şi Harappa, precum şi de
difuzarea unei culturi materiale extrem de
standardizate pe un imens teritoriu – din Mekran în
vest, până în regiunea Delhi în est şi din Afganistanul
septentional în nord, până în Gujarat în sud – au făcut
să se presupună existenţa unui vast imperiu
harappeean, plasat sub controlul unei structuri politice
rigide. După toate aparenţele, puterea politică dispunea
de o stabilitate extrem de mare, strict condiţionată de
prosperitatea economică.
Cât priveşte natura acestei puteri politice,
suntem reduşi la simple ipoteze, scrierea harappeeană
– care cuprinde peste 400 de semne pictografice –
nefiind încă descifrată. Mai mult, nici un monument
religios sau civil nu atestă – ca în Mesopotamia sau în
Egipt bunăoară – existenţa unei puteri politice care să
îşi afirme autoritatea prin manifestări elocvente. Forţa
elitei conducătoare pare a fi mai curând de natură
economică şi socială; ea se întemeia pe exploatarea
119
nemiloasă (sclavie sau covoardă?) a unei foarte
numeroase populaţii aservite. Ceea ce a făcut să se
presupună că exista încă de pe atunci un sistem de
caste analog celui din perioadele următoare. În orice
caz, cercetările arheologice au relevat existenţa unei
voinţe foarte precise de sistematizare în structurile
urbane, voinţă care nu avea decât scopul de a separa
cât mai strict clasele sociale: cartierele rezidenţiale
aristocratice sunt net delimitate de cantonamentele
rezervate lucrătorilor. Pe de altă parte, întreaga
economie era concentrată şi supravegheată cu
deosebită stricteţe: în apropierea antrepozitelor în care
se strângeau cerealele şi bumbacul erau amplasate
instalaţiile pentru prelucrarea acestora.
Enorma piscină de cărămidă arsă („Baia Mare”),
descoperită în citadela de la Mohenjo-Daro, ilustrează,
deopotrivă, existenţa unei vieţi ceremoniale şi
importanţa pe care o aveau abluţiunile rituale în vechea
religie indiană.
Elevatul urbanism, preocuparea excepţională
pentru sistematizare, precum şi sistemul de igienă
publică şi privată, deosebesc metropolele civilizaţiei
Indusului - Mohenjo-Daro şi Harappa, care ating
dimensiuni colosale pentru acea epocă - de toate
celelalte oraşe ale Vechiului Orient.
Realizările cu totul excepţionale din domeniul
urbanismului şi al igienei publice şi private par a indica
existenţa unei oligarhii „burgheze” care beneficia, fără
îndoială de extinderea schimburilor comerciale la o
scară interasiatică. Din totdeauna valea Indusului a fost
un culoar de comunicaţie între ansamblul indo-
gangetic, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, însă
perioada cuprinsă între 2300-1950 a. Chr. marchează
momentul de apogeu al relaţiilor comerciale dintre
valea Indusului (Meluhha – în textele mesopotamiene) şi
Mesopotamia. De asemenea, India pre-ariană întreţinea
un comerţ activ cu Elamul, după cum atestă
numeroasele sigilii harappeene descoperite la Susa.

120
 Dacă istoria politică şi religioasă a Indiei pre-
ariene rămâne deocamdată un mister, cercetările
arheologice au conturat etapele evoluţiei civilizaţiei
Indusului. Către 2600 a. Chr. civilizaţia Indusului s-a
cristalizat în Sind, cele mai vechi vestigii fiind
descoperite la Amri (ceramica de Indus). Mohenjo-Daro
era pe atunci un mare oraş comercial care întreţinea
relaţii cu coasta Mekranului. Un secol mai târziu s-au
produs mutaţiile geomorfologice – crearea barajului
natural de la Sehwan, probabil în urma unui cutremur –
care vor expune Mohenjo-Daro pericolului înnămolirii.
Către 2300 a. Chr. încep emigrările din Mohenjo-
Daro care vor duce la fundarea oraşelor din afara
Sindului: Harappa şi Kalibangan în Pendjab, Lothal în
Gujarat. Perioada cuprinsă între 2300 – 2000/1900 a.
Chr. marchează apogeul civilizaţiei Indusului. Dacă
Lothal, Kalibangan sau Chanhu-Daro - alături de cele
două mari metropole reprezintă oraşele fazei de
maturitate a civilizaţiei Indusului, o mulţime de situri
mai mult sau mai puţin influenţate de acestea au fost
descoperite pretutindeni în nord-vestul Indiei. Pe de altă
parte, numeroase situri descoperite în India peninsulară
(Podişul Deccan) au permis urmărirea etapelor de
punere în valoare a potenţialului agricol al acestei
regiuni începând din jurul anului 2000 a. Chr.
La cumpăna dintre mileniile III-II a. Chr. survin
mutaţii ce vor înrâuri hotărâtor destinul civilizaţiei
Indusului: sosirea arienilor în Penjab şi a populaţiilor
beluce deplasate de aceştia, în Sind. Acestor
evenimente li se datorează probabil dispariţia bruscă a
centrelor harappeene din Penjab şi sfârşitul metropolei
Mohenjo-Daro, după o îndelungată perioadă de declin.
Dispariţia civilizaţiei Indusului rămâne încă
învăluită în mister. Fără îndoială, cauzele declinului au
fost multiple: s-au invocat inundaţiile catastrofale ale
Indusului (care au distrus o economie a cărei
prosperitate condiţiona cu stricteţe stabilitatea politică),
mişcările seismice şi, în fine, asaltul năvălitorilor arieni.

121
 După toate aparenţele, către 1750 a. Chr.
civilizaţia Indusului agoniza şi indo-europenii i-au dat
doar lovitura de graţie. În orice caz, trebuie precizat că,
pe de o parte, invaziile ariene au avut loc progresiv,
timp de mai multe secole, iar, pe de alta, că în sud, în
jurul oraşului Lothal, în Saurashtra, grupuri harappeene
au supravieţuit şocului arian, asigurând o oarecare
continuitate în cea mai mare parte a mileniului III.
Arianizarea Penjabului a declanşat fecundul
sincretism care avea să ducă la geneza hinduismului.
Cum s-a observat, adeseori, prăbuşirea unei civilizaţii
urbane nu echivalează cu extincţia unei culturi ci, mai
degrabă, cu regresiunea sa către forme rurale,
„populare”. Timp de secole, de acum înainte, India nu
va mai fi decât o lume a satelor fără ştiinţa de carte.
Abia în secolul IV a. Chr. va începe o nouă perioadă de
civilizaţie urbană.
Cât priveşte moştenirea lăsată de civilizaţia
Indusului, aceasta se regăseşte cu deosebire în viaţa
religioasă şi spirituală a Indiei istorice. Astfel,
hinduismul comportă un număr considerabil de
elemente străine tradiţiilor indo-ariene – cultul Marii
Zeiţe (mahadevi, Kâli) şi al lui Şiva (în ipostaza lui Şiva
Pasupati şi în cea a Mahâyogin-ului), cultul falusului
(Sisna Deva) , ascetismul şi yoga etc. – care ilustrează
ponderea civilizaţiei harappeene în geneza
hinduismului.

VII.2. India vedică

Arienii (arya) au început să pătrundă în India de
nord-vest la începutul mileniului II a. Chr. Cinci secole
mai târziu ocupau Penjabul (bazinul Indusului superior).
Este posibil ca invaziile arienilor să fi provocat
distrugerea oraşelor harappeene. În orice caz, textele
vedice evocă luptele împotriva acelor dasa ori dasya
care par a fi continuatorii sau supravieţuitorii civilizaţiei
Indusului. Între „fortăreţele” cucerite de către Indra –
supranumit purandra, „distrugătorul de cetăţi” – este
menţionată şi Hariyupiya, probabil identică cu Harappa.
122
 În India vedică, la fel ca şi la Roma se recunoaşte
aceeaşi structură indo-europeană, dar, după cum
remarca G. Dumézil, cele două „câmpuri ideologice” nu
sunt comune: „romanii gândesc istoric, în timp ce
indienii gândesc fabulos; romanii gândesc naţional,
indienii, cosmic”.
Vedele, textele sacre ale hinduismului sunt
cuprinse în patru culegeri: Rig Veda, Sama Veda, Yajur
Veda şi Atharva Veda. Textele vedice reprezintă
sistemul religios al unei elite sacerdotale aflată în
serviciul unei aristocraţii militare. Brahmanii au articulat
acest sistem religios pe baza „revelaţiei” vedice (sruti).
Panteonul vedic este dominat de divinităţi
masculine: Varuna (zeul suveran prin excelenţă;
suveranul sub aspectul său agresiv, războinic), Mitra
(zeul suveran, sub aspectul său raţional, binevoitor,
sacerdotal), Indra (zeul învingător şi demiurg), Agni
(sacralitatea focului/zeul sacrificiului, arhetipul
preotului), Soma (Fiinţă primordială/planta
soma/băutura „imortalizantă), Surya (Soarele - asimilat
ulterior cu Brahma), Candra (Luna), Vayu (zeul Vântului)
etc. Alte divinităţi - Rudra-Şiva şi Vişnu - care ocupă un
loc modest în textele vedice, devin în epoca clasică
Mari Zei. Astfel, în textele Brahmana şi în Upanişade,
Vişnu ajunge să simbolizeze simultan întinderea
nesfârşită a spaţiului) care face posibilă organizarea
Cosmosului) energia benefică şi atotputerică şi
atotputermică sprijinind lumea în vreme ce Şiva - care
în epoca vedică simboliza tot ce este haotic, periculos şi
imprevizibil („vraciul vracilor”) - accede la rangul de zeu
suprem al hinduismului.
Anumite mituri sunt, fără îndoială, de origine pre-
ariană. Tot aşa, sanscrita vedică posedă o serie de
foneme pe care nu le întâlnim în nici un alt idiom indo-
european, iar vocabularul vedic cuprinde numeroase
cuvinte indigene. Acest proces de simbioză rasială,
culturală şi religioasă se va amplifica pe măsură ce
arienii vor înainta în valea Gangelui.

123
 Strălucitoarei civilizaţii urbane a Indusului îi
succede societatea vedică rurală. Indienii vedici
practicau agricultura, însă economia lor avea un
caracter precumpănitor pastoral. Arienii nu aveau oraşe
şi nu cunoşteau scrierea.
Triburile ariene erau conduse de şefi militari –
raja. Puterea acestor regi mărunţi era îngrădită de
sfaturile şefilor de clanuri - sabha şi samiti. Adeseori
imnurile vedice fac aluzie la conflictele dintre diversele
triburi ariene: cel mai însemnat dintre ele, tribul
Bharata triumfase sub conducerea regelui Sudas asupra
a zece prinţi coalizaţi.
Către finele epocii vedice, organizarea societăţii
în 4 clase sociale (varne) - brahmana, kşatriya, vaisya şi
sudra - era deja cristalizată. După cum a demonstrat G.
Dumézil, lumea vedică vădeşte diviziunea tripartită a
zeilor şi a societăţii - structură fundamentală a
societăţii şi a ideologiei indo-europene. În India vedică,
claselor sociale brahmana, kşatriya şi vaisya le
corespund zeii Varuna şi Mitra, Indra şi gemenii
Nasatya.
Cu timpul, această diviziunea socială s-a înăsprit
într-un sistem de caste. Celebrul imn Puruşasukta din
Rig Veda (RV, X, 90) explică crearea lumii şi a
sistemului castelor ca rezultat al unui sacrificiu cosmic:
o cosmogonie de tip arhaic. Creaţia prin sacrificiul unei
Fiinţe divine antropomorfe (gigantul primordial,
Puruşa/Omul, figurat şi ca totalitate cosmică), zeii îl
sacrifică pe Puruşa, din corpul său tăiat în bucăţi se
nasc cerul, pământul, zeii, animalele, calsele sociale:
„Gura sa a devenit brahman, din braţele lui s-a născut
Luptătorul, coapsele sale au dat naştere
Meşteşugarului, din picioarele lui s-a născut Slujitorul”.
Puterea creatoare a spiritului indian se manifestă
pregnant în fecundul sincretism care a dus la
arianizarea Indiei şi, ulterior, la hinduizarea ei,
înfăptuite sub semnul creaţiilor epocii vedice, aceste
sinteze succesive au conturat în cele din urmă unitatea
religioasă şi culturală a Indiei.
124
 Brahmanii deţineau cvasimonopolul textelor şi
formulelor sacre, iar riturile erau accesibile numai
iniţiaţilor. Ca o reacţie împotriva cestor practici
exclusiviste, în sec. VI a. Chr. apar noi doctrine
religioase – budhismul şi jaïnismul – care vor
cunoaşte o largă răspândire în întreaga Asie.
Fondatorii celor două secte heterodoxe –
Siddharta Gautama/Buddha (cca. 560-480) şi Mahavira
(cca. 539-467) – se adresau, cu precădere, unor
categorii sociale defavorizate: bogaţii negustori,
agricultorii, femeile.
Potrivit tradiţiei, la vârsta de 29 de ani, tânărul
prinţ Siddharta Gautama renunţă la plăcerile vieţii
lumeşti, pornind „în căutarea adevărului”. După şase
ani de penitenţă, revelaţia s-a produs, sub un pipal.
Începuturile doctrinei buddhiste sunt legate de celebrul
discurs de la Benares –„Roata Legii” (dharma). Apoi,
împreună cu cinci călugări, Buddha a fondat prima
comunitate buddhistă (sangha). Viaţa lui Buddha este
relatată în sutras, texte care conţin învăţăturile
maestrului. În sec. IV-III a. Chr., brahmanul Pantajali din
Pendjab redactează, în sanscrită, o culegere de
aforisme intitulată Yoga-sutra.

VII.3. Structurile politice

Către finele primei jumătăţi a mileniului I a. Chr.,
centrul politic al Indiei ariene se fixase în valea
Gangelui, unde apar oraşe care devin înfloritoare centre
artizanale şi comerciale; cel mai important dintre
acestea, Pataliputra, va rămâne timp de şase secole,
capitala imperiilor care s-au succedat în valea Gangelui.
În vecinătatea Himalayei şi în nord-vestul Indiei,
triburile ariene s-au agregat în structuri confederative
(republicane-oligarhice), în care puterea politică se
manifesta prin intermediul unor ansambluri
reprezentative. Din rândul unor asemenea triburi se vor
ivi reformatori ca prinţii Siddharta Gautama şi Mahavira.
În valea Gangelui, izvoarele menţionează un
număr de 16 regate mai importante (mahajanada) care
125
domină jumătatea nordică a subcontinentului indian. În
prima jumătate a secolului V a. Chr. are loc ascensiunea
regatului Magadha, care se va impune, mai întâi, ca
putere hegemonă în valea Gangelui şi partea
septentrională a subcontinentului, pentru a realiza apoi,
sub dinastia Maurya, unificarea politică a Indiei.

VII.3.1. Imperiul Maurya

În 321 a. Chr., Ciadragupta (321-297 a. Chr.) din
casta kşatriya, îl răstoarnă pe ultimul suveran al
dinastiei Nanda care domnea în Magadha şi fondează
dinastia Maurya (321-184 a. Chr.). Graţie geniului
strategic al consilierului său, brahmanul Kautilya –
autorul faimosului tratat Arthashastra („Ştiinţa
statului”)- noul suveran cucereşte India Centrală, apoi
părţile nord-vestice (Pendjabul şi Sindul) până în
Afganistan, unde se confruntă cu regatul Seleucizilor.
După încheierea tratului de pace (304 a. Chr.) dintre
Ciandragupta şi Seleucos Nikator, relaţiile Imperiului
Maurya cu regatul Seleucizilor vor fi paşnice în tot
cursul secolului III a. Chr. Suveranii Maurya se dovedesc
a fi o dinastie de diplomaţi. Mégasthénes, ambasadorul
lui Seleucos la curtea din Pataliputra, oferă lumii
elenistice prin lucrarea Indike, o imagine de ansamblu
asupra subcontinentului indian.
Sub Bindusara (294-273 a. Chr.), Imperiul Maurya
şi-a extins autoritatea asupra întregului Podiş Deccan,
până la Mysore în sud. Bindusara perpetuează tradiţia
bunelor raporturi cu grecii, stabilind contacte politice şi
culturale cu relegele seleucid Antiochos. La moartea lui
Bindusara, întreaga Indie, cu excepţia sudului, se afla
sub dominaţia Imperiului Maurya.
Domnia lui Asoka (273-232 a. Chr.) marchează
perioada de apogeu a Imperiului Maurya. Cucerind
regatul Kalinga (260 a. Chr.), Asoka îşi asigură controlul
asupra tuturor căilor terestre şi maritime către India de
Sud. Cuprins de remuşcări pentru ororile din timpul
campaniei din Kalinka, Asoka se converteşte la
buddhism şi inaugurează o politică generoasă
126
întemeiată pe principiul non-violenţei. Asoka stabileşte
contacte politice şi culturale cu suveranii regatelor
elenistice –Antiochos II, Ptolemaios III şi Antigonos
Gonatas. În acelaşi timp suveranul de la Pataliputra se
afla în raporturi bune cu populaţiile din sudul Indiei –
Cholas, Pandyas, Satiyaputras, Keralaputras.
Asoka a avut un rol decisiv în reorganizarea şi
dezvoltarea buddhismului. Al treilea conciliu buddhist
(Pataliputra, cca. 250 a. Chr.) a decis intensificarea
activităţii misionare. În aceste împrejurări, misiunile
buddhiste ajung în Birmania, China şi Japonia, difuzând,
deopotrivă, buddhismul şi cultura indiană. Pe de altă
parte, misiunile politice şi religioase au favorizat
dezvoltarea comerţului la mare distanţă.
După moartea lui Asoka (232 a. Chr.), Imperiul se
împarte între fii săi, Dashrata şi Samprati, eveniment ce
marchează începutul declinului dinastiei Maurya. Către
180 a. Chr., regatul greco-bactrian condus de
Demetrios îşi extinde dominaţia asupra nord-vestului
Indiei. Ultimul suveran Maurya, Brihadratha, este
asasinat de către generalul Pushyamitra Sunga în 184
a. Chr.; fondatorul dinastiei Sunga, adept fervent al
brahmanismului, pune capăt preeminenţei
buddhismului în India.
Timp de un secol şi jumătate, două dinastii
elenistice stăpânesc nord-vestul Indiei. Această
simbioză va duce la crearea artei indo-greceşti –
ilustrată de şcoala de la Gandhara, expresie a sintezei
realizate între cele două civilizaţii. Regate indo-greceşti
nu pot face faţă presiunii sciţilor. Moga (cca. 80 a. Chr.),
primul suveran scit (saka) din India, îşi stabileşte
reşedinţa la Gandhara, lângă Delhi. Sciţii încearcă să
constituie în India o structură politică imperială, după
modelul persan.

VII.3.2. Imperiul kuşan

După ridicarea Marelui Zid chinezesc, sub
împăratul Qin Shi Huangdi (221-206 a. Chr.), migraţiile

127
populaţiilor nomade din Asia Centrală şi-au schimbat
direcţia, îndreptându-se spre vest.
Astfel, cele cinci triburi Yuezhi (originare din
nord-vestul Chinei, mai precis din Gansu sau Kan-Sou),
reunite de Kujula Khadphises, cuceresc Kaşmirul şi
Afganistanul. Khadphises II extinde dominaţia kuşanilor
asupra nord-vestului Indiei.
Sub Kanishka (144-167 p. Chr.), Imperiul kuşan
atinge apogeul expansiunii sale politice şi comerciale.
Din reşedinţele regale de la Purushapura şi Mathurana,
Kanishka îşi exercită autoritatea asupra unui imens
imperiu care se întindea din Turkestan în nord până la
Sanchi în sud, şi din Benares în est, până în Gujarat în
vest.
Imperiul kuşan inaugurează o nouă eră în istoria
Indiei. Noile legături cu Asia Centrală şi cu Imperiul
chinez vor avea urmări considerabile în plan economic
şi cultural. India devine sub dinastia kuşană
intermediara privilegiată a comerţului sino-
mediteranean (roman).
În acelaşi timp, epoca dinastiei kuşane reprezintă
o perioadă de remarcabilă înflorire culturală. Dinastia
kuşană, convertită la buddhism, a contribuit decisiv la
propagarea acestei religii în Asia Centrală şi în China. În
timpul lui Kanishka a avut loc al patrulea conciliu
buddhist – prezidat de Vasumithra – care impulsionat
activitatea misionară; buddhismul se răspândeşte în
Mongolia, în Coreea şi în Japonia. Pe de altă parte,
buddhismul este influenţat de contactele cu alte
sisteme de gândire –grec, persan, tibetan. În fine,
ruptura dintre cele două tendinţe, una elitistă, cealaltă,
populară, va duce la cristalizarea celor două secte
buddhiste.
Interferenţele spirituale dintre Orientul Îndepărtat
şi lumea mediteraneană au dat naştere unei arte
eclectice – arta greco-buddhistă – care a înflorit în între
sec. I a. Chr. – V p. Chr., în India nordică în regiunea
Gandhara.

128
 După moartea lui Kanishka, Imperiul kuşan
traversează o îndelungată perioadă de eclipsă, pentru a
se dezagrega în cele din urmă sub loviturile perşilor
sasanizi. Ultimii suverani kuşani, vasali ai Imperiului
sasanid, stăpâneau doar Kaşmirul şi Pendjabul.

VII.3.3. Imperiul Gupta

Perioada Gupta (sec. IV-VI p. Chr.) constituie
epoca clasică a Indiei antice (epoca clasică a artei şi
literaturii indiene, ilustrată cu strălucire de Kalidassa în
epoca lui Ciandragupta II şi Kumara Gupta).
Gupta erau la origine bogaţi proprietari funciari
din Magadha. Prin căsătoria lui Ciandragupta I (320-335
p. Chr.) – fondatorul dinastiei – cu prinţesa Kumar Devi,
din casa regală Lichchhavi, Gupta parvin în cercul
marilor familii din Magadha. Fiul şi succesorul lui
Ciandragupta I, Samudragupta (335-375 p. Chr.) îşi
impune autoritatea asupra numeroşilor suverani locali
din India septentrională restaurând Imperiul condus
odinioară de dinastia Maurya. Energicului suveran îi
succede fiul mai mare Ramagupta. Potrivit tradiţiei,
Ramagupta învins de regele saka, i-o oferă pe
Duravadevi, soţia sa; însă Ciandragupta II, fratele mai
tânăr, se deghizează în femeie, îl ucide pe suveranul
saka, apoi pe Ramagupta şi se căsătoreşte cu frumoasa
văduvă.
După campaniile victorioase împotriva
populaţiilor saka (scyţi), Ciandragupta II (375-415 p.
Chr.) – cel mai ilustru suveran al dinastiei Gupta – îl
înfrânge pe ultimul potentat saka din India de ves,t
Rudrasimha III şi anexează India occidentală,
asigurându-şi astfel controlul comerţului maritim cu
Mediterana.
În urma acestor succese militare, Ciandragupta II
îşi asumă titlul de Vikramaditya („Soare al vitejiei
războinice”). În acelaşi timp, domnia lui Ciandragupta II
marchează o perioadă de pace, prosperitate şi înflorire
culturală, celebră şi prin toleranţa faţă de buddhism şi
jaïnism.
129
 Fiul şi succesorul său Kumaragupta (415-445 p.
Chr.) este confruntat cu primele invazii ale hunilor în
nord-vestul Indiei. Ele devin cu adevărat primejdioase
sub Skandagupta (445-467 p. Chr.), confruntat şi cu
grave probleme interne - disputele dinastice cu fraţii
săi, îndeosebi rivalitatea cu Puragupta, succesorul
legitim.
Pe de altă parte, politica orgolioasă a suveranilor
Gupta a dus la resuscitarea particularismelor locale, cu
deosebire în Pendjab. Astfel, către mijlocul secolului V
p. Chr., hunii heftaliţi (huna) n-au întâmpinat o
rezistenţă serioasă, reuşind să pătrundă până în valea
Gangelui. Din capitala lor de la Bamiyan, în Afganistan,
hunii heftaliţi controlau un imens teritoriu, din Persia
până în China. Toramana a fost primul dintre suveranii
huni care au domnit în India. Fiul său, Mihirakula (cca.
515-544 p. Chr.) - care a distrus numeroase mănăstiri
buddhiste - constituie arhetipul suveranului barbar.
Dinastia Gupta se refugiază în Kaşmir. După moartea lui
Mihirakula, puterea hunică decade în India.
Inaugurând o perioadă de insecuritate în nordul
Indiei, hunii au dat o lovitură decisivă tentativelor de
restaurare a unui imperiu unitar. Pătrunderea hunilor în
India a bulversat echilibrul politic al subcontinentului.
Triburile Rajasthan au fost dislocate, iar succesorii
hunilor heftaliţi stabiliţi în această regiune, populaţiile
Rajput, vor domina nord-vestul Indiei începând din
secolul VII p. Chr.
Către finele secolului VI p. Chr., hărţuiţi de turci şi
de perşi, hunii încetează atacurile împotriva Indiei.
Imperiul Gupta se dezagregase deja, iar statele care i-
au succedat – epuizate de nesfârşitele conflicte pentru
supremaţie – n-au mai reuşit să reconstituie unitatea
politică a subcontinentului indian.

Capitolul VIII

CHINA ANTICĂ

130
 Cadrul geografic
Istoria lumii chineze antice are în vedere un vast
ansamblu geografic care este departe de a fi omogen şi
care se întinde din Siberia până la Ecuator şi de pe
ţărmurile Pacificului până în inima Eurasiei. Aceste
spaţii imense prezintă o mare diversitate de condiţii
geografice şi o structură generală a cărei cunoaştere
este indispensabilă pentru înţelegerea istoriei lor.
China este situată în Asia de Est, pe litoralul
vestic al Oceanului Pacific. Ea se întinde de pe linia
centrală a canalului de navigaţie al fluviului
Heilongjiang (Amur) până la reciful de la Zengmu din
arhipelagul Nansha la sud; şi de la Pamir la vest, până
la confluenţa fluviului Heliongjiang cu Wusuli (Usuri) la
est.
China este străjuită de numeroase lanţuri
muntoase, dintre care cele mai importante se situează,
în majoritatea lor, în regiunile vestice. Munţii Altai,
Tianshan, Kunlun, Qilian, Karakorum, Gandise,
Himalaya, Yinshan, Qunling şi Nanling sunt orientaţi pe
direcţia vest-est. În partea de răsărit a Chinei, lanţurile
muntoase se îndreaptă de la nord-est spre sud-vest.
Aceşti munţi constituie armătura topografiei Chinei.
Spaţiul chinez variază mult în altitudine, formând
trei paliere distincte care coboară de la vest la est.
Podişul Qinghai-Tibet, cel mai înalt (înălţimea sa medie
depăşeşte 4 000 m) şi mai întins de pe glob, este
mărginit la nord de munţii Kunlun şi Qilian, iar la sud şi
vest de munţii Karakorum, Himalaya şi Hengduan.
Bazinul Qaidam, situat la nord-est de podişul Qinghai-
Tibet, are o altitudine medie de cca. 3 000 m. Aceste
regiuni formează palierul superior al topografiei
chineze.
Podişurile şi bazinele cu o altitudine medie
cuprinsă între 1 000 şi 2 000 m formează cel de al
doilea palier. La est de lanţul Marelui Hinggan şi al
munţilor Xuefeng se află regiuni deluroase care au mai
puţin de 1 000 m altitudine şi câmpii sub 200 m
altitudine. Cele trei câmpii principale ale Chinei –
131
Câmpia de nord-est, Câmpia Chinei de Nord şi Câmpia
fluviului Changjiang (Yangtze) – aparţin toate acestui al
treilea palier, ca şi câmpiile litorale care au o altitudine
sub 50 m.
Cele mai multe dintre fluvii se îndreaptă de la
vest la est şi se varsă în Oceanul Pacific: fluviile
Changjiang (Yangtze), Huanghe („Fluviul Galben”),
Heilongjiang (Amur), Zhujiang („Râul Perlelor”). Unele
fluvii - Yarlung Zangbo (Brahmaputra) şi Nujiang
(Salween)- curg spre sud, vărsându-se în Oceanul
Indian. În limba chineză, termenii jiang şi he
desemnează, ambele, un curs de apă mijlociu sau
mare.
Spaţiul chinez se deschide spre ocean la est şi
sud. La est, marea cea mai nordică este Marea Bohai.
La sud de ea, se află Marea Galbenă; la sud de estuarul
Yangtze, Marea Chinei de Est, iar la sud de strâmtoarea
Bohai, începe Marea Chinei de Sud. Marea Bohai este o
mare interioară, iar celelalte trei mări sunt situate la
marginea Oceanului Pacific.
Dat fiind climatul musonic generat de diferenţa
de temperatură dintre continent şi ocean, şi din cauza
dimensiunii uriaşe a ţării şi a complexităţii reliefului,
există diferenţe foarte mari de temperatură şi de
precipitaţii între diferitele regiuni ale Chinei, precum şi
o mare diversitate a climatului.
Imensitatea ţării, complexitatea reliefului şi
diferenţele climatice fac din China o ţară cu resurse
naturale extrem de bogate şi variate. Câmpiile
roditoare produc cereale cum sunt orezul, grâul, meiul,
sorgul şi soia. Întinsele regiuni muntoase produc, în
afară de cereale, ceai, plante oleaginoase, mătase,
ceară şi materii prime pentru medicină. Xinjiang,
Qinghai şi Tibetul au păşuni bogate pentru creşterea
vitelor, a oilor, a cailor şi a cămilelor. Pădurile,
concentrate în principal în nord-est şi sud-vest,
furnizează lemn de mare valoare economică.

VIII.1. China preistorică

132
 Omul a trăit în multe regiuni ale Chinei, încă din
cele mai îndepărtate timpuri preistorice, lăsându-ne
vestigii ale antropogenezei şi ale societăţii primitive. Se
consideră că cele mai vechi vestigii descoperite în
China aparţin „omului de Yuanmou”, care a trăit cu
aproximativ 1 700 000 de ani în urmă. Celebrul „om
de Pekin” (Pithecanthropus sinensis) – a cărui structură
fizică prezenta caracteristicile umane fundamentale – a
trăit în urmă cu aproximativ 4 – 500 000 de ani.
Cultura preistorică a Chinei a intrat în era
paleantropilor în urmă cu aproximativ 100 000 de ani.
Fosilele umane din această perioadă sunt relativ
răspândite în China, cele mai interesante fiind ale
„omului de Maba”, ale „omului de Changyang” şi ale
„omului de Dingchun”. Înfăţişarea lor fizică era deja
diferită de cea a „omului de Pekin” şi mai apropiată de
cea a omului modern.
Agregarea treptată a comunităţii de clan
matriarhale urcă în timp către 40 000 a. Chr., iar
comunitatea de clan patriarhală pare să fi apărut cu mai
bine de 5 000 de ani în urmă.
În stadiul actual al cercetărilor, dacă există o
aparenţă de continuitate între lamele microlitice din
mezolitic şi utilajul paleolitic, pare că există un hiatus
între acest mezolitic şi apariţia neoliticului.
Originea, cronologia şi stratigrafia neoliticului
Chinei rămân obiectul unor numeroase discuţii. Cea mai
veche manifestare a neoliticului chinez pare a fi
orizontul cultural Şen Wen (ceramică decorată cu şnurul
sau impresiuni cu şnur). Totuşi, este de observat că
stratigrafia seriilor ceramice chineze rămâne discutabilă
de vreme ce n-a fost descoperit încă un sit neolitic care
să ofere o secvenţă clară a celor trei mari tipuri de
ceramică: cu impresiuni (Şen Wen), policromă
(Yangshao) şi neagră (Longshan).

VIII.2. China arhaică

133
 Cele mai vechi vestigii neolitice cunoscute în
China datează din mileniul X a. Chr. (Zengpiyan,
Guangxi, cca. 9360 a. Chr.).
În pofida caracterului fragmentar al informaţiilor
disponibile astăzi, putem distinge de-a lungul epocii
neolitice două arii arheologice, de importanţă egală,
care au avut o înrâurire decisivă asupra civilizaţiei
chineze în ansamblul ei: Nordul cu bazinul Fluviului
Galben (Huanghe) ocupat de populaţiile Hua Xia, şi
Sudul cu bazinul Fluviului Albastru (Yangtze), teritoriu al
etniilor Miao Man. Între aceste două arii, coastele
orientale ale Chinei erau ocupate de triburile Dong Yi.
Cele mai vechi culturi neolitice din China de Nord
datează din mileniul VI a. Chr.: siturile de la Laoguantai
(Huaxian, Shaanxi), Beiligang (Henan) şi Cishan (Hebei).
Aria marilor culturi neolitice (Yangshao şi
Longshan) care au precedat epoca bronzului în China
de Nord se întinde din Gansu până în Peninsula
Shandong, iar la est cuprinde ansamblul Câmpiei
Centrale. Este zona loessului în China de Nord-Est şi a
imensului bazin, încărcat de aluviuni al Fluviului Galben.
Marea fertilitate a acestor ţinuturi explică avansul lor
faţă de cele din vecinătate.
Mai la sud, în văile din Fujian şi Guangdong, o
serie de populaţii care par să fi ajuns mai târziu la
agricultură, practicau culesul şi utilizau o ceramică
decorată prin imprimare.
Această situaţie, care evidenţiază decalajele între
diferitele culturi neolitice, reproduce, în mod foarte
general, opoziţia, rămasă atât de netă în epocile
ulterioare, între China de Nord şi China de Sud, şi care
ţine de diferenţa în materie de condiţii geografice,
populaţie şi tradiţii.
Cultura Longshan aparţine încă neoliticului dar,
„fosila sa directoare” – ceramica fină, modelată cu
roata, neagră, lustruită, cu aspect metalic – se
regăseşte în multe regiuni ale Chinei, pe întreaga
durată aproape a celor două prime dinastii, până în sec.
V a. Chr. De altfel, Longshan este prima cultură tipic
134
chinezească care prezintă, încă de pe acum, în creaţiile
sale artistice forme originale care vor servi drept
modele artiştilor chinezi din perioadele ulterioare.
Cultura Longshan îşi are originea în estul Chinei,
în Shandong, şi se răspândeşte în sud în Kian, în nord
până în Manciuria şi în vest până în Shensi. Satele sunt
de preferinţă amplasate pe înălţimi sau pe coline, la
poalele munţilor, dar locuinţele rămân identice celor din
perioada Yangshao. Bazele economice rămân aceleaşi.
Apar mărci de olar pe ceramică, care prefigurează
poate inventarea scrierii, şi se găsesc primele oase de
ghicit – viitorul era interpretat după rupturile osului
care se spărgea atunci când era încălzit
(scapulomanţie).
În această epocă apar câteva forme
caracteristice ale civilizaţiei chineze arhaice; în
ceramică: vasele pe picior perforat (teu), tripodul ting şi
tripodul li (construit din trei vase ovoide); printre
obiectele din piatră şlefuită, adesea de jad: securea
dreptunghiulară perforată, securea pumnal (ko), inelul
de jad (huan), jadul bi (piesă de uz ritual).
Către finele epocii neolitice, evoluţia societăţii
chineze a atins un stadiu care a permis emergenţa
Statului.
În acest mediu apare prima dinastie istoric
atestată, aceea numită Shang. Ne este cunoscută din
textele cu caracter semiistoric din epocile ulterioare şi
din textele oraculare descoperite cu prilejul săpăturilor
de la Nanian, reprezentând cea mai veche scriere
chineză (cca. 4 500 de ideograme, dintre care 1 700 au
fost identificate şi legate de caracterele chinezeşti
moderne).
*
Limita dintre neolitic şi epoca bronzului nu poate
fi sesizată cu claritate. Bronzul chinez nu pare să fi fost
precedat de acea lungă perioadă de utilizare a
metalelor ce se întâlneşte în părţile occidentale ale
continentului. Apariţia bronzului este, de asemenea,
mai târzie şi faţă de Orientul Mijlociu. În schimb, în
135
China tehnica bronzului atinge foarte repede, în a doua
jumătate a mileniului II a. Chr., un grad de perfecţiune
care va rămâne necunoscut în alte părţi ale lumii
antice.
Încă de la sfârşitul neoliticului, în valea inferioară
a Fluviului Galben s-a cristalizat un focar de civilizaţie
cu caractere originale, a cărui iradiere urma să se facă
simţită în întreaga Asie Orientală.
Civilizaţia bronzului chinez trebuie pusă în
legătură cu cultura Longshan, deoarece acestea au în
comun anumite trăsături caracteristice: procedeul
tasării pământului în straturi succesive; fortificarea
aşezărilor urbane cu metereze groase de pământ tasat;
utilizarea pentru divinaţie a oaselor plate, supuse
acţiunii focului; forme tipice care se regăsesc la
ceramica neagră fină de Longshan şi la vasele de bronz
din epoca Shang.
În sfârşit, tradiţia istorică, conform căreia primele
dinastii chineze şi-au deplasat capitalele de la est la
vest, concordă cu situarea focarului culturii Longshan în
Shandong şi, respectiv, a capitalelor epocii Shang mai
spre vest.

VIII.3. Mituri şi legende: Triburile antice.

Monarhia ereditară a dinastiei Xia (sec. XXI – XVI
a. Chr.)
Conform tradiţiei mitice, în valea fluviului
Huanghe trăiau în vechime două triburi: ji, condus de
Huangdi (Împăratul Galben) şi jiang, avându-l în frunte
pe Yandi. Unite prin legături de sânge cele două
comunităţi formau o alianţă tribală. La început, au trăit
în bazinul fluviului Weihe, apoi au înaintat spre est, de-a
lungul fluviului Huanghe, instalându-se în regiunile care
corespund actualelor provincii Shanxi, Henan şi Hebei.
Sursele literare antice chineze îl descriu pe Huangdi
(Împăratul Galben) ca o divinitate pricepută în războaie,
atribuindu-i numeroase invenţii: vehicule şi corăbii,
veşminte, case, scrierea, creşterea viermilor de mătase
şi prelucrarea mătăsii.
136
 Triburile care populau la început China de Est
erau numite yi şi erau faimoase pentru arta de a
produce arcuri şi săgeţi. Tradiţia mitică ne-a transmis
numele unora dintre conducătorii triburilor yi : Taihao,
Shaohao şi Chiyou, rivalul lui Huangdi.
Istoriografia chineză admide existenţa istorică a
triburilor menţionate mai sus (huangdi, yandi şi yi),
considerând că ele au exercitat o influenţă
considerabilă asupra evoluţiei ulterioare a istoriei
chineze.
Monarhia ereditară a dinastiei Xia. Conform
tradiţiei, dinastia Xia (sec. XXI – XVI a. Chr.), cuprinzând
14 generaţii, cu 17 regi, ar începe cu domnia lui Yu cel
Mare şi s-ar încheia cu căderea lui Jie, după mai bine de
patru secole. Potrivit altei versiuni, nu Yu, ci fiul său Qi
este cel care a întemeiat dinastia.
Cert este faptul că triburile Xia – moştenitoarele
culturii Yangshao – vădesc o evoluţie socială mai
avansată în comparaţie cu celelalte etnii ale Chinei.
Dinastia Xia se afla în fruntea unei alianţe
formată din 15 triburi, cel mai puternic fiind tribul
Xiahou. Conform tradiţiei istorice, conducerea alianţei
trebuia să fie exercitată alternativ de către un Yi şi un
Xia. Însă, la moartea lui Yu, prevalându-se de puterea
lor şi de prestigiul lui Yu, triburile Xia l-au proclamat
rege pe fiul acetuia, Qi, violând principiul alegerii
conducătorilor şi instituind noul sistem ereditar.
Spre sfârşitul dinastiei Xia, tensiunile sociale s-au
agravat. Jie, ultimul suveran al dinastiei Xia, a abuzat
de autoritatea sa, provocând o revoltă a supuşilor săi.
Profitând de aceste împrejurări, Shang Tang a răsturnat
dinastia Xia.

VIII.4. Regalitatea arhaică (cca. 1600-900 a.

Chr.). Dinastia Shang (sec. XVI –XI a. Chr.)
Este epoca unei civilizaţii palaţiale asupra căreia
în aceeaşi epocă Orientul Mijlociu furnizează exemple
asemănătoare. Regele, prim personaj al unei clase
nobiliare ale cărei activităţi sunt în exclusivitate
137
sacrificiile şi războiul, este, în acelaşi timp, căpetenie
militară şi religioasă. Toate activităţile sunt dependente
de palatul regal, care îşi asumă toate funcţiile politice,
religioase, militare şi economice.
Dezvoltarea rapidă a tehnicii bronzului coincide
cu o înflorire rapidă a civilizaţiei arhaice. Populaţia
Shang este moştenitoarea culturii Longshan din Henan.
Ea şi-a impus supremaţia politică şi religioasă asupra
altor populaţii din China de Nord rămase încă la stadiul
neolitic.
Vestigiile ultimei capitale a dinastiei Shang-Yin –
în nord-estul provinciei Henan, aproape de actuala
localitate Anyang –, locuită din sec. XIV a. Chr. Până la
finele sec. XI a. Chr., ilustrează o civilizaţie evoluată, ce
se afla în posesia unui întreg ansamblu de tehnici
pretenţioase şi cunoştinţe ale căror antecedente sunt
puţin cunoscute.
În linii generale, scrierea, carul, tehnicile
arhitecturale, practicile divinatorii, arta bronzului,
diferitele tipuri de vase de sacrificiu ş.a. apar în bazinul
inferior al Fluviului Galben sub forme deja elaborate.
Situl ultimei capitale a dinastiei Shang (sau Yin,
după un nume folosit în cursul ultimei perioade), Da
Shang sau Dayi Shang a fost locuit în timpul ultimilor 11
regi ai acestei dinastii, care, potrivit tradiţiei, ar fi
numărat 31 de regi, din 17 generaţii şi ar fi cunoscut 6
schimbări de capitală, în regiunile cuprinse între
Shandongul de Vest, sudul Hebeiului şi vestul
Henanului.
Datele arheologice şi inscripţiile conturează
imaginea tipului de societate al epocii Shang.
Comparaţia cu datele ulterioare relevă, în acelaşi timp,
o concordanţă generală –societatea epocii Zhou pare
derivată din cea a epocii Shang-, precum şi caractere
originale.
Oraşul fortificat, carul, armele şi vasele de bronz
sunt tipice pentru o aristocraţie ce poate fi definită prin
participarea ei la sacrificii şi la războaie. Palatul regal

138
este centrul tuturor activităţilor acestei societăţi
nobiliare dominată de rege.
Dinastia Shang a construit principalele oraşe
conform unui plan care stabilea amplasamentul
palatelor, al templelor şi al cartierelor meşteşugăreşti.
Fundaţiile palatelor şi ale templelor din epoca Shang
erau în general din pământ tasat, una dintre ele
măsurând până la 46,7 m lungime şi 10,7 m lăţime.
Dinastia regală se află în fruntea unei organizaţii
de tip clan, în care şefii de familii sunt, în acelaşi timp,
şefii cultului familial. Există de pe acum stăpâniri
teritoriale ce par să fi fost analoage feudei, aşa cum
este ea cunoscută din epoci ulterioare. Aceste stăpâniri,
corespunzând titlurilor de hu şi bo, sunt exercitate de
membrii clanului regal, dar câteodată şi de spiţe cu
nume diferit. Unele populaţii, considerate barbare,
străine de regatul Shang, coexistă în acest spaţiu cu
oamenii epocii bronzului, cu care sunt, cel mai adesea
în relaţii de ostilitate. Asemenea etnii erau numeroase
în nordul provinciei Jiangsu şi în valea râului Huai.
Civilizaţia epocii Shang se deosebeşte net de
aceea a epocii următoare prin practicile sale religioase
şi prin rolul lor predominant. În acest context, este de
subliniat importanţa unui tip de divinaţie prin foc, ce nu
va mai juca decât un rol secundar în epocile următoare;
locul privilegiat pe care îl ocupă cultul regilor defuncţi şi
caracterul fastuos al sacrificiilor; practica sacrificiilor
umane, ce tinde să dispară în timpul dinastiei Zhou.
Arta divinaţiei (derivată din obiceiul de a supune
focului, în scopuri divinatorii, oase de animale
sacrificate) s-a dezvoltat considerabil în epoca
bronzului, devenind unul din aspectele cele mai
importante ale prerogativelor regale şi dând naştere
unei adevărate ştiinţe a divinaţiei.
De la începutul secolului al XX-lea au fost
descoperite au fost descoperite mai mult de 100 000 de
oase (îndeosebi omoplaţi de bou) şi carapace de
broască ţestoasă purtând inscripţii (jiaguwen).
Asemenea inscripţii au fost descoperite prima dată în
139
satul Xiaotun, în nord-vestul districtului Anyang,
provincia Henan.În marea lor majoritate, aceste
inscripţii divinatorii provin din situl ultimei capitale a
dinastiei Shang-Yin.
Cercetările au dus la descoperirea a 4 500 de
caractere, dintre care 1 700 au fost descifrate;
caracterele scrise erau deja formate în patru moduri
diferite, adică prin pictograme, ideograme, asocieri de
idei şi asocieri de idei şi de elemente fonetice (scrierea
folosită azi descinde direct din cea a inscripţiilor pe
oase şi carapace din sec. XIV –XI a. Chr.).
Astfel au putut fi cunoscute aspectele religioase,
politice şi sociale ale regalităţii Shang în ultima ei
perioadă. Inscripţiile aveau drept obiect constituirea de
arhive, care au permis dezvoltarea ştiinţei divinatorii.
Aceste arhive constituie forma cea mai veche a
istorigrafiei chineze, căreia i-au imprimat, încă de la
origini, caracterele ei esenţiale: strânsa legătură cu
activitatea politică şi aspectul de ştiinţă a
precedentelor. Divinaţia se referă la toate activităţile
care se află în raport cu funcţia regală: cultul
strămoşilor şi al divinităţilor, expediţii militare, numiri în
funcţii, construcţia oraşelor, campanii agricole şi
meteorologie, călătorii, vise etc.
Colegiile de prezicători şi de scribi care aveau în
sarcină divinaţia regală erau preocupate de chestiuni de
număr şi de calendar. În inscripţiile pe oase şi carapace
întâlnim deja cele două forme de numerotaţie ce vor fi
utilizate pe parcusul întregii istorii a lumii chineze: o
numeraţie zecimală continuă notată cu zece semne
simple, de la 1 la 10, şi cu un semn pentru cifra 100,
căruia i se adaugă alt semn pentru 10 000; două serii
de semne mai complexe, una de 10 semne şi cealaltă
de 12, a căror combinare servea la formarea unui ciclu
de 60 de semne duble. Aceste semne erau utilzate doar
pentru notarea zilelor, ciclul de 60 nefiind aplicat anilor
decât începând cu sec. II a. Chr. Decada şi combinaţiile
decadei se află la baza periodizării timpului în epoca
Shang.
140
 Inscripţiile gravate pe obiecte de bronz din epoca
Shang constituie o importantă sursă documentară.
Aceste inscripţii sunt numite jinwen (scriere pe bronz)
sau zhongdingwen (scriere pe clopote şi pe tripozi).
Deocamdată se cunosc puţine inscripţii de acest gen.
Există, de asemenea, texte istorice de pe timpul
dinastiilor Shang şi Zhou scrise pe lamele de bambus
sau pe mătase. Majoritatea ne-au parvenit prin
intermediul Cărţii istoriei (Shangshu) şi al Cărţii odelor
(Shijing). Cartea istoriei este o culegere de documente
politice datând de pe timpul dinastiilor Shang, Zhou de
Apus şi din epoca Primăverilor şi Toamnelor. Cartea
odelor este o culegere de poeme din timpul dinastiei
Zhou de Apus şi din epoca Primăverilor şi Toamnelor.
Aceste două lucrări aveau să exercite o influenţă
profundă şi durabilă asupra filosofiei, ideilor politice şi
literaturii perioadelor următoare.
Imaginea cea mai caracteristică a Chinei din
epoca Shang ne este oferită de marile morminte regale
descoperite la Anyang între 1927 şi 1936. Având un
plan cruciform, ele comportă o mare fosă rectangulară
orientată nord-sud, cu o groapă centrală mai adâncă.
Două şi câteodată patru rampe de acces conduc la
nivelul excavaţiei principale. Pe rampele de acces şi pe
platforma ce înconjura cavoul regal au fost găsite
rămăşiţele soldaţilor şi slujitorilor regelui, carul
acestuia, cu caii şi conducătorii lui, ceramică, vase de
bronz şi alte obiecte de lux.. După cum s-a arătat,
sacrificiile umane sunt una dintre caracteristicile epocii
Shang.

CHINA PREIMPERIALĂ
VIII.5. Epoca Principatelor (cca. 900-500 a.
Chr.): Epoca dinastiilor Zhou de Apus şi Zhou de
Răsărit. Epoca Primăverilor şi Toamnelor

Un sistem de cetăţi nobiliare, aliate şi rivale, ia

locul regalităţii arhaice. Conducătorii principatelor sunt
uniţi între ei, în sânul unei ierarhii întemeiate pe
141
rudenie şi pe privilegiile culturale, prin legături
familiale, militare şi economice. Sistemul se degradează
însă la sfârşitul acestei perioade când se cristalizează
mari regate ce intră în conflict unele cu altele.
Această criză a societăţii nobilare duce la
dezvoltarea instituţiilor monarhice şi sfârşeşte prin
crearea unui tip de stat centralizat, ce se sprijină direct,
graţie abolirii feudelor şi eliminării înaltei aristocraţii,
direct pe ţărănime –sursă de putere economică şi
militară.
*
Potrivit tradiţiei, un regat numit Zhou, întemeiat
în provincia Shaanxi, pe cursul mijlociu al râului
Weishui, ar fi fost cel care a pus capăt dinastiei Shang-
Yin. Evenimentul datează probabil din jurul anului 1050
sau 1025 a. Chr. Clanul conducător al tribului Zhou
purta numele de familie Ji. Primul strămoş, Qi, era
venerat ca zeu al agriculturii.
Situat în afare teritoriului Shang, tribul Zhou, care
era în relaţii cu populaţiile barbare din regiunile
occidentale ale Chinei, a ştiut să profite de condiţiile
favorabile creşterii cailor. Oricum, tribul Zhou avea
obiceiuri neîndoielnic mai războinice decât ale regatului
dinastiei Shang-Yin.
Conform tradiţiei, tribul Zhou, condus de regele
Wen, invadează Henanul, într-un moment când ultimul
suveran din dinastia Shang-Yin era angajat într-un
război împotriva barbarilor din Huai. În timpul înaintării
victorioase a tribului Zhou, regele Wen moare în luptă şi
îi urmează regele Wu. Dinastia Shang-Yin este definitiv
învinsă în bătălia de la Muye, la nord de Fluviul Galben
şi ultimul rege Yin –Zhouxin- este decapitat.
Regii Wen şi Wu sunt cinstiţi ca eliberatori de
către foştii supuşi ai dinastiei Shang-Yin şi de către
populaţiile barbare care înduraseră tirania lui Zhouxin.
Regatul Zhou avea două capitale: Zhouzong, în
apropierea actualului oraş Xi’an din Shaanxi, şi
Chengzhou, lângă actualul Luoyang, în Henan. Pentru a-
şi consolida stăpânirea asupra fostelor teritorii Shang-
142
Yin, dinastia Zhou instalează la conducerea oraşelor
vlăstare din propria ei spiţă sau din familii aliate.
Potrivit datelor arheologice şi inscripţiilor
descoperite, începutul mileniului I a. Chr. a fost o
perioadă de expansiune a regatului Zhou. Colonizarea
întreprinsă de dinastia Zhou atinge în acea vreme
regiunea actualului Beijing, extremitatea nord-vestică a
provinciei Shandong şi câmpiile din bazinul inferior al
Fluviului Galben.
Din epoca regelui Li (887-828 a. Chr.), când
dinastia Zhou intră în perioada sa de declin, începem să
dispunem de o istorie datată cu precizie: prima dată
certă a istoriei Chinei corespunde anului 841 a. Chr.
Istoriografia tradiţională distinge în epoca Zhou
două perioade: cea în care regii acestei dinastii şi-au
avut capitala principală în valea râului Wei (perioadă
numită a dinastiei Zhou de Apus, de la finele secolului
XI până în anul 771 a. Chr.), şi cea care se întinde de la
mutarea capitalei spre est, la Chengzhou/Luoyi, în
timpul regelui Ping, până la distrugerea regatului Zhou
de către regatul Qin în 256 a. Chr. (perioadă numită a
dinastiei Zhou de Răsărit). Există însă şi alte împărţiri
tradiţionale: una dintre ele se referă la epoca
Primăverilor şi Toamnelor (722-481 a. Chr.), adică la
perioada chunqiu („a primăverilor şi toamnelor”) pe
care o acoperă Analele Lu din Shandong. În fine, epoca
ce precede unificarea imperială din 221 a. Chr. este
cunoscută sub numele de perioada regatelor
combatante – zhanguo (480/403 – 221 a. Chr.),
datorită războaielor neîncetate ce o caracterizează.
Considerând că riturile, tradiţiile culturale şi
ierarhiile familiale s-au perpetuat, în esenţa lor, până în
a doua jumătate a sec. V a. Chr., ulterior ele fiind
abolite, vechii istorici chinezi opuneau perioada chunqiu
(a primăverilor şi toamnelor) perioadei regatelor
combatante.
Imaginea asupra societăţii Zhou se întemeieză
îndeosebi pe o cronică ce a fost adăugată, cu titlu de
comentariu, Analelor Lu: este vorba despre Istorisirile
143
Zuo (Zuoshizhuan sau Zuozhuan) redactate în sec. V-IV
a. Chr.
Istoricii occidentali, considerând că sistemul
politic şi social chinez s-ar apropia cel mai mult de cel
din Europa Evului Mediu, i-au atribuit calificativul de
„feudal”. În fapt, pentru această epocă a istoriei
chineze avem de a face cu un sistem original, datorită
strânselor legături care fac ca organizarea politică să
depindă de sistemul cultelor familiale şi care unesc
funcţia militară cu cea religioasă. Atare sistem este
generat de regalitatea arhaică, fiind încă organic legat
de această
Sistemul chinez din epoca Zhou este întemeiat
pe o ierarhie de domenii şi culte familiale, având în vârf
domeniul regal şi cultul strămoşilor neamului Zhou.
Regele poartă titlul de tianzi („Fiul Cerului”),
considerându-se că funcţia regală i-a fost încredinţată
de shangdi („Stăpânul de Sus”); căruia singurul în drept
să-i aducă sacrificii este regele. Capitala , Zhuozong,
unde se află templul regilor defuncţi, este principalul
centru de cult al întregii comunităţi Zhou.
Dinastia Zhou a instituit un sistem de clan
patriarhal, în sânul căruia se deosebeau o linie
principală şi câteva linii secundare. Regele l-a numit pe
fiul său mai mare (născut de soţia principală)
moştenitorul tronului –aceasta era linia principală.
Ceilalţi copii născuţi de soţia şi de concubinele sale
formau liniile secundare. Seniorii vasali din familia
regelui erau consideraţi ca aparţinând liniilor secundare
faţă de rege, dar în propriile lor state ei au stabilit
acelaşi sistem de descendenţă cu o linie principală şi cu
linii secundare. Regele Zhou din tânăra generaţie îi
numea pe seniorii vasali, care purtau acelaşi nume de
familie, unchi din partea tatălui, iar pe cei cu nume
diferite, unchi din partea mamei.
Printre înalţii demnitari ai regelui, cel mai
important era taishi sau taibao („primul ministru”). Apoi
urmau un „ministru” însărcinat cu administraţia civilă şi
cu problemele agrare (situ), un „ministru” de război
144
(sima), un „ministru” al meşteşugurilor şi al
construcţiilor (sikong) şi un „ministru” al justiţiei (sikou).
Majoritatea posturilor oficiale le reveneau nobililor prin
drept ereditar. Feudele, care erau şi ele ereditare,
aveau o organizare politică asemănătoare celei a Curţii
regale.
În fiecare oraş puterea aparţine unor familii
aristocratice care-şi datorează forţa numărului de care
ce le deţin, privilegiilor religioase, vechimii tradiţiei şi
legăturilor cu casa regală. Status-ul acestor familii este
ilustrat de posedarea de embleme şi tezaure (vase de
bronz, jaduri, pietre sonore, clopote).
Cu timpul, teritoriile s-au extins printr-un soi de
roire: sistemul feudei, care permite ca unei familii
aristocratice să i se acorde o autoritate religioasă şi
militară asupra unui domeniu (termenul feng, ce
desemnează feuda, face aluzie la taluzul de pământ-
feng, care o delimita) constituie, de fapt, o replică a
regalităţii în interiorul unei vaste ierarhii de familii şi
domenii.
Ceea ce asigură coeziunea acestui ansamblu este
ordinea cultelor familiale, împărţite în ramuri principale
(dazong –cele ale familiei regale şi ale caselor princiare)
şi ramuri secundare (xiaozong). Şeful cultului principal
este, în cadrul fiecărui clan, descendentul în linie
directă al unui strămoş întemeietor, venerat din
generaţie în generaţie, în vreme ce şefii ramurilor
secundare nu sunt autorizaţi, în cadrul familiilor lor,
decât la cultul unei ascendenţe de patru generaţii de
strămoşi. În toate familiile aristocratice regula este ca
primul născut al soţiei principale să aibă dreptul la
succesiune în funcţii şi în privilegiile de cult. De aici
importanţa acordată instituţiei fiului moştenitor şi a
soţiei principale.
Organizarea principatelor (guo: termenul
desemnează cetatea înconjurată de ziduri) o reproduce
pe cea a casei regale: în jurul şefului principatului, care
poartă titlul de gong (senior, stăpân) –titlu ce va fi

145
integrat ulterior unei ierarhii nobilare cu cinci grade- se
află daifu (baroni) şi qing (înalţi funcţionari).
Familiile ilustre, ale căror şefi, daifu şi quing,
exercită pe lângă seniori funcţii devenite, practic,
ereditare, primesc în beneficiu, simultan cu funcţia lor,
târguri (yi sau caiyi) aflate pe teritorii exterioare
zidurilor oraşului (bi). Baronii şi înalţii funcţionari au sub
autoritatea lor pe simplii gentilomi (shi), a căror sarcină
principală este serviciul militar în unităţile de care.
Ţăranii furnizează pedestrimea (tu) şi cultivă pământul,
ale cărui recolte sunt rezervate nobilimii.
Regele, seniorii şi înalţii demnitari posedau sclavi
cu statut şi nume diferite. Una dintre caracteristicile
sistemului sclavagist Zhou era organizarea sclavilor pe
bază familială. Simplii locuitori ai oraşelor erau numiţi
guoren („oameni liberi”). Ţăranii din comunele rurale
erau cunoscuţi sub numele de yeren („oameni ai
câmpurilor”).
În sânul comunităţii rurale, distribuirea
pământurilor arabile se făcea periodic, în funcţie de
fertilitatea lor. Ţăranii semănau o parte din pământurile
care le erau distribuite şi le lăsau pe celelalte în
pârloagă. După câţiva ani, pământurile erau
redistribuite. Între terenuri existau canale de irigaţii
dublate de drumuri. Această repartizare a terenurilor
trebuie să fie imaginea sistemului agrar cunoscut sub
denumirea de „câmpuri cu fântâni” (jingtian) în vremea
dinastiei Zhou. Opt familii cultivau împreună o parcelă
de pământ, care avea în centru un ogor comun. Recolta
de pe ogorul comun îi revenea seniorului. Caracterul
jing desemnează acest ansablu de 9 terenuri.
Clanurile ţărăneşti se grupau în comune rurale.
Aşezările, denumite yi sau she erau înconjurate de
întinse ogoare. Ţăranii aveau propriile lor case şi
grădini. Ei nu puteau intra în comune şi nici nu le
puteau părăsi fără consimţământul şefului lor.
Sub dinastia Zhou, meşteşugurile şi comerţul
erau controlate de către seniori şi înalţii demnitari.
Statutul lucrătorilor şi al şefilor lor era ereditar. Sclavii,
146
caii şi boii, armele şi bijuteriile se schimbau pe mărfuri.
În oraşe se organizau târguri sub controlul statului.
Cochiliile găurite, care continuau să servească drept
monedă, erau legate sub formă de coliere, ca unităţi de
calcul. Metalele erau de asemenea folosite ca mijloc de
schimb. Totuşi, preponderent era încă comerţul sub
formă de troc.
În afara funcţiilor lor pe lângă conducătorii
principatelor şi de şefi ai propriului lor cult familial,
înalţii dregători şi baroni au, ca şi conducătorii de
principate (ei înşişi înalţi demnitari ai Curţii regale),
datoria de a participa la războaie şi de a furniza
contingente de care şi de luptători, la cererea
superiorului lor. Organizarea armatei este deci un
decalc al organizării politice şi militare.
Se întrevede, astfel, modul cum această
societate, întemeiată pe ierarhiile de culte familiale şi
pe menţinerea unor privilegii ancestrale, a derivat dintr-
o stare mai veche, în care autoritatea regală pare să fi
fost atotputernică. Spre deosebire de ansamblul
organizării politice şi sociale din timpul dinastiei Shang,
în epoca Zhou sistemul mult mai complex şi instabil
care s-a instaurat implică faptul că puterea regală nu
mai joacă decât un rol de arbitru.
Funcţiile şi privilegiile conferite de rege erau în
principiu revocabile, însă dezvoltarea principatelor şi
întărirea familiilor marilor demnitari au tins să le facă
ereditare.
Pe de altă parte, evoluţia a fost accelerată, în
prima jumătate a sec. VIII a. Chr., de atacurile
populaţiilor din Shaanxi şi de micşorarea domeniului
regal. În afară de principatele Zheng şi Jin, care au fost
principalele aliate ale regilor Zhou în momentul
transferării capitalei la est, dar care şi-au pierdut
curând poziţia preeminentă, alte principate puternice se
constituiseră în Câmpia Centrală: Qi, Song, Wei, Lu, Qin,
Xu, Cao, Chen, Cai etc.
În Epoca Primăverilor şi Toamnelor unele state
mari au anexat câte 30-40 de state mici. În această
147
perioadă, în urma cuceririlor şi anexiunilor numărul de
state, apreciat la 1 800 sub dianstia Zhou de Apus, s-a
redus la aproximativ 100. Dintre acestea, doar 12 erau
importante din punct de vedere politic. În Epoca
Regatelor Combatante, existau doar 7 regate şi alte
câteva principate mai mici care, în cele din urmă, au
fost cucerite de dinastia Qin.
Primii ani ai dinastiei Zhou de Răsărit, Epoca
Primăverilor şi Toamnelor şi cea a Regatelor
Combatante au fost marcate de tulburări necontenite.
Sistemul spiţelor princiare se complicase de altfel după
întemeierea dinastiei Zhou căci, pe lângă familiile care
purtau numele Zhou (tongxing) şi care erau legate de
Casa regală, existau şi alte spiţe, cu nume diferite
(yixing), ai căror strămoşi fuseseră camarazi ai primilor.
În această constelaţie de principate, dominantă
nu mai este suveranitatea religioasă şi militară a
regilor, cu toate că se obişnuieşte să se facă apel la la
arbitrajul lor. Conduitele rituale şi ştiinţa precedentelor
sunt temeliile unei noi ordini. O nouă societate şi noi
moravuri apar odată cu dezvoltarea principatelor şi cu
slăbire puterii regale –o aristocraţie ataşată idealul
războinicului nobil, o morală a onoarei şi a prestigiului.
O asemenea societate apare ca tranzitorie şi
instabilă în măsura în care sistemul ierarhiilor cultuale
şi riturilor care îi asigurau coeziunea era legat de
preeminenţa Casei regale. Declinul regalităţii, tendinţa
principatelor de a se extinde şi de a forma mari unităţi
politice vor modifica echilibrul instaurat între statele
chineze.
În cursul epocii chunqiu („a primăverilor şi
toamnelor”) se conturează o opoziţie generală între
vechile state, ale căror spiţe principale urcau până la
întemeierea dinastiei Zhou –principatele „din centru”,
zhongguo, termen aplicat mai târziu întregii Chine- şi
statele periferice, care încep să formeze unităţi politice
mai întinse şi mai puternice (principatele Jin, Qi, Chu).
Împrejurările externe aveau să întărească
autoritatea şi prestigiul acestor principate periferice.
148
Incursiunile unor populaţii alogene instalate în China de
Nord încă din sec. VIII a. Chr., se agravează în a doua
jumătate a sec. VI a. Chr. şi îi determină pe principii din
Qi şi Jin să joace rolul de şefi de confederaţii şi de
protectori ai teritoriilor chineze.
Hegemonia principatului Qi se afirmă cu prilejul
jurământului de alianţă (meng) din 651 a. Chr. sub
principele Huan (685-643 a. Chr.), iar aceea a
principatului Jin cu ocazia coaliţiei formate în 632 a.
Chr. de către principele Wen (636-628 a. Chr.).
La începutul secolului VI a. Chr., după victoria
regelui Zhuang din statul Chu asupra principatului Jin,
natura şi sensul hegemoniilor se modifică. Începând din
această epocă, regatele cele mai puternice îşi impun
voinţa şi jurământul, prestat sub ameninţare, devine
mijlocul de legalizare a unei situaţii de forţă. În epoca
Regatelor combatante regatele Chu şi Yue (creat pe
coastele nordice ale regiunii Zhejiang) vor continua să
ameninţe pace şi independenţa principatelor din
Centru, zhongguo.
Prezenţa factorilor militari într-o societate ale
cărei temelii erau de ordin religios şi ritual trebuiau să-i
altereze natura. Factorii militari subminează atât
tipurile de relaţii tradiţionale între principate, cât şi
relaţiile între marile familii.
Simptomele crizei societăţii nobiliare devin
evidente în sec. VI a. Chr. când apar noi instituţii menite
să potenţeze autoritatea principelui. Legile şi impozitele
vor fi considerate de cărturarii ritualişti ca primele
atingeri aduse cutumelor tradiţionale ce constituiau
temelia vechii ordini.
O serie de conflicte interne şi uzurpări constituie
preludiul războaielor din epoca Regatelor combatante.
Ele anunţă prefacerile ce vor urma: concentrarea puterii
şi formarea statului centralizat.

149
 VIII.6. Epoca Regatelor Combatante (480-
221 a. Chr.). Geneza statului centralizat
Este una din acele perioade excepţionale în care
schimbările succesive şi concomitente au accelerat
cursul istoriei şi au provocat o mutaţie completă a
societăţii, a moravurilor, a economiei şi a gândirii.
Punctul de plecare al acestei mişcări este în mod
cert criza societăţii nobiliare, a instituţiilor şi credinţelor
ei, conflictele între familiile înaltei nobilimi, precum şi
primele măsuri de concentrare a puterii în mâinile
conducătorilor de principate sau de regate.
Ultimele trei secole ce preced unificarea
imperială sunt dominate de tendinţa puterii politice de
a se emancipa din cadrul restrictiv în care era prinsă –
adică din acel cadru familial şi religios din care, în sec.
IX-VII a. Chr., făcea parte integrantă. Pe măsură ce
emanciparea se produce, puterea politică este
concepută tot mai evident ca o realitate specifică. În
fapt, în decursul acestui conflict între tradiţie şi
exigenţele noii epoci, puterea însăşi îşi schimbă natura.
Tendinţa puterii politice de a se defini ca atare şi
de a-şi întări autoritatea nu poate fi separată de
expansionismul militar: luptelor puterii centrale
împotriva familiilor de mari demnitari le corespund
războaiele între regate pentru extinderea teritoriilor,
pentru sporirea resurselor şi pentru a accede la
hegemonie.
În epoca Regatelor Combatante dinamica
războinică este cea care antrenează statele chineze de
la sfârşitul Antichităţii pe cale statului centralizat.
Protagoniştii epocii sunt cele 7 regate: „cele trei Jin”,
adică statele Han, Wei şi Zhao, rezultate din împărţirea
regatului Jin (403 a. Chr.); vechiul regat Qi, condus de
familia Tian; două regate a căror putere s-a afirmat de
puţină vreme: Yan, în Hebei şi Qin, în Shaanxi, ţară a
primilor Zhou; şi regatul Chu, în bazinul mijlociu al
Fluviului Albastru, populat de barbari şi Manyi, aşadar
un regat „semi-barbar”. Acestea sunt cele „şapte
puteri” între care se vor face şi se vor desface alianţele
150
de scurtă durată ce vor avantaja când regatul Wei, când
regatul Qin – cei doi principali protagonişti ai epocii. În
cursul acestor nesfârşite războaie, micile principate din
Câmpia Centală, depozitare ale celor mai vechi tradiţii,
vor fi înglobate în regatele mai puternice care le
înconjoară.
Încă din epoca chunqiu în cadrul principatelor se
dezvoltase o categorie de mici slujbaşi, ale căror sarcini
erau îndeosebi legate de sacrificii şi de război, dar şi de
administrarea casei princiare şi de gestiunea domeniilor
ei. Titularii acestor funcţii proveneau dintr-o clasă al
cărei statut cultual şi situaţie economică erau mult
inferioare celor ale familiilor de mari nobili şi înalţi
demnitari. Provenind din familiile mezinilor şi copiilor
născuţi de femeile de rangul doi (shuzi), ei aparţineau
micii nobilimi (shi). Această categorie socială avea să
joace un rol extrem de important în evoluţia care va
duce la formarea statului centralizat.
În acelaşi timp în care tinde să se contituie un
nou tip de regalitate, statele teritoriale se transformă
radical. În regatele periferice – Qin, Jin şi Chu – târgurile
cucerite (xian) în urma procesului de expansiune, au
fost plasate sub autoritatea directă a suveranului
(eludându-se vechiul obicei al dării în posesiune de
către rege unor înalţi demnitari, ca feude –feng). În
momentul în care regii – sprijinindu-se pe mica
nobilime militară – se emancipează de sub tutela
marilor familii aristocratice, aceste teritorii cucerite
(xian) sunt menţinute sub controlul direct al puterii
centrale.
Xian-ul devine astfel modelul unui nou tip de
putere teritorială (circumscripţia administrativă
controlată de reprezentanţii puterii centrale), iar acest
model va fi extins asupra ansamblului regatului în
momentul în care regele va fi destul de puternic pentru
a doborâ vechile familii aristocratice. Acest lucru s-a
petrecut prima dată în regatul Qin, în timpul lui
Xiaogong (361-338 a. Chr.), cu prilejul reformelor
ministrului Shang Yang. Atunci a fost pus în funcţiune
151
sistemul administrativ care va fi apoi caracteristic
pentru imperiile Qin şi Han: ierarhiei funcţionarilor le
corespunde o ierarhie a teritoriilor. Xian-ele sunt
grupate în ansambluri mai mari, numite „districte”
(jun), xian-ul şi jun-ul având fiecare o reşedinţă şi un şef
administrativ: xianling în xian, taishou în jun.
Atare evoluţie va duce la crearea unui sistem
politic caracterizat prin existenţa unui corp de
funcţionari numiţi, retribuiţi şi revocabili, supuşi
controlului puterii centrale şi prin împărţirea
ansamblului teritorial în circumscripţii administrative.
Funcţia de „prim ministru” (xiang) şi, odată cu ea,
obiceiul de a separa sistematic funcţiile civile de cele
militare apare sub domnia principelui Wen (445-395 a.
Chr.) în statul Wei şi sub cea a regelui Huiwen (337-
325) în regatul Qin.
În contextul transformărilor radicale pe care le
implică geneza statului centralizat, evoluţiei politice i s-
au adăugat acţiunea concomitentă a altor factori de
natură militară, economică, socială şi tehnologică, ce au
contribuit şi ei emergenţa noilor structuri statale.
Astfel, dacă în Antichitatea timpurie şi în epoca
chunqiu, războiul era o activitate aristocratică, în
perioada Regatelor Combatante acesta cunoaşte o serie
de mutaţii, mobilizând tot mai multe energii şi resurse.
Formele de luptă sunt influenţate deanumite inovaţii:
apariţia spadei, a arbaletei şi a cavaleriei. Apoi, apariţia
marilor unităţi de infanterie din secolul III a. Chr., avea
să aibă consecinţe politice şi sociale majore. Geneza
statului centralizat este intim legată de aceste
transformări ale tehnicii militare. Acordând, în cele din
urmă, un rol hotărâtor vechii pedestrimi (tu), regalitatea
a fost nevoită să-i acorde, în acelaşi timp, un statut pe i-
l refuzase până atunci. Statul centralizat este
contemporan cu promovarea ţăranilor la rangul de
cultivatori independenţi şi de luptători. Dreptul la
pământ şi la onorurile câştigate pe câmpul de luptă
merg mână în mână.

152
 Cât priveşte fundalul economico-social, este de
subliniat că sec. IV-III a. Chr. constituie în lumea chineză
o perioadă de avânt rapid al economiei şi al inovaţiilor
tehnice. În această perioadă se dezvoltă o agronomie
elaborată (utilizarea îngrăşămintelor, distincţia între
diferitele tipuri de sol, atenţia acordată datei arăturilor
şi semănăturilor, irigaţii, drenare ş.a.). Noile tehnici
agricole au dus, în sec. IV-III a. Chr., la primul avânt
demografic al lumii chineze. Textele din sec. XIII
(îndeosebi Hanfeizi) atestă o rapidă creştere a
populaţiei, proces care continuă la începutul epocii Han,
fapt relevat de datele primului recensământ cunoscut în
istorie: 57 671 400 de indivizi în anul 2 p. Chr., adică
puţin mai mult decât estimările făcute pentru Imperiul
Roman din sec. I p. Chr., de către K. Beloch.
Dinamica economică a fost accelerată de
difuzarea artefactelor de fier, care le înlocuiesc în
această epocă pe cele de lemn şi piatră. În acest
context, este de observat considerabilul „avans
tehnologic” al Chinei în domeniul siderurgiei (turnarea
fierului, producerea oţelurilor): e.g. procedeul turnării
fierului apare în Europa abia la finele Evului Mediu.
Capitalele regatelor nu mai sunt doar reşedinţe ale
puterii politice. Ele tind să devină şi mari centre
meşteşugăreşti şi comerciale.
Activităţile meşteşugăreşti şi comerciale în plin
avânt sunt la originea unei clase de negustori. Marii
comercianţi îmbină negoţul cu întreprinderile
meşteşugăreşti (mine, turnătorii de fier), îşi sporesc
numărul de lucrători şi de agenţi comerciali, dispun de
flote fluviale şi de caravane de care. Aceste noi
activităţi ies din cadrul economiei palaţiale tradiţionale.
Marii negustori-antreprenori formează grupul social
care contribuie cel mai mult la îmbogăţirea statului
Înflorirea meşteşugurilor şi comerţului determină
şi răspândirea monedelor metalice, ale căror cele mai
vechi specimene datează din sec. V a. Chr. Se cunosc
patru tipuri monetare, ale căror arii de difuzare
corespund unor mari unităţi economice: moneda bu, a
153
cărei formă o imita pe aceea a sapei de fier şi care
circula în regatele Han, Wei şi Zhao (rezultate din
împărţirea regatului Jin; moneda dao, în formă de cuţit –
în regatele nord-estice Qin, Yan şi Zhao; moneda „nas
de furnică” (yibi), în formă de cochilie –în Chu, în Hubei
şi în Hunan; monedele în formă de cazma şi de cuţit,
care circulau în staul Qi.
Legăturile comerciale cu ţările vecine se
intensifică în cursul ultimelor două secole care preced
instaurarea imperiului. Expansiunea comercială a
marilor regate periferice, care favorizează colonizarea
chineză de forntieră (Manciuria de Sud, Mongolia,
actualele provincii din sud şi sud-vest), pregăteşte
marea expansiune militară din timpul imperiilor Qin şi
Han.
Structurile sociale cunosc, la rândul lor, mutaţii
profunde. Marile familii ale căror spiţe se perpetuaseră
încă din Antichitatea timpurie sunt ruinate şi
îndepărtate de la putere. Declinul marii nobilimi şi
întărirea concomitentă a puterii centrale atrage către
curţile regale un mare număr de mici nobili în căutare
de slujbe. Astfel se formează, în jurul curţilor princiare şi
în anturajul miniştrilor, grupuri de clienţi (binke –
„oaspeţi”, sheren –„ oameni de casă”) care constituie o
sursă de prestigiu şi de putere. În aceste medii se
dezvoltă în secolele IV-III a. Chr., gândirea politică şi
morală, ştiinţa stratagemelor, arta discursului etc.
Epoca este favorabilă apariţiei de secte şi şcoli ale căror
preocupări sunt axate pe realităţile sociale şi politice
ale epocii.
Transformările sociale afectează şi lumea rurală;
noile mutaţii vor facilita schimbarea statutului ţăranilor
(participare la război şi dreptul la pământ). Apariţia unei
clase de negustori-antreprenori şi de mari proprietari
funciari accentuează inegalităţile. Ţăranii săraci fac
datorii şi sfârşesc prin a fi alungaţi de pe pământurile
lor. Astfel creşte numărul de muncitori agricoli şi de
sclavi pentru datorii –singura formă de sclavie,
împreună cu sclavia de ordin penal, pe care a cunoscut-
154
o lumea chineză. Ansamblul acestor schimbări
determină destrămarea marii familii ţărăneşti indivize şi
ruina vechilor comunităţi rurale.
Mişcarea de reforme ce va duce la emergenţa
Statului centralizat reprezintă o caracteristică esenţială
a epocii, una dintre cele mai bogate din istoria
intelectuală a Chinei. Reformatorii ce au fost mai târziu
numiţi „legişti” (fajia) au avut meritul de a concepe
instituţiile fundamentale ale noului Stat şi, implicit, pe
acelea ale imperiului, de vreme ce reformele, aplicate
la început în mod sistematic în regatul Qin, au fost
extinse la ansamblul ţărilor chineze, în cursul cuceririlor
făcute de acest regat în anii 230-221 a. Chr.
Mişcarea de reforme de care sunt legaţi „legiştii”
–ilustrată , de pildă, de unul dintre marii gânditori ai
sec. III a.Chr., Han Fei (?280 – 234 a. Chr.) –
corespunde în însăşi principiul ei celor două preocupări
practice care domină viaţa politică din cele două secole
premergătoare apariţiei imperiului: „îmbogăţirea
statului” – fuguo (a asigura suvernului mijloacele
materiale ale puterii) şi „întărirea armatelor” –
qiangbing (a-i asigura prin forţa armelor o hegemonie
sau o suveranitate universală).
Mai mult decât oricare alt stat chinez, regatul Qin
s-a arătat deschis reformelor ce aveau menirea de a
face din acest regat din nord-vest un stat puternic şi de
un tip profund deosebit de cele care lumea chineză le
cunoscuse până atunci. În regatul Qin s-au succedat o
serie de sfetnici adepţi ai unei politici realiste şi
absolutiste de la nobilul Shang Yang (? 390 –338 a.
Chr.) până la bogatul negustor Lü Buwei, ministrul
ultimului principe Qin, întemeietorul imperiului.
În 359 a. Chr., Shang Yang a întreprins în statul
Qin o primă serie de reforme considerată drept
evenimentul cel mai important al epocii Regatelor
Combatante.
Originar din Wei, Shang Yang a promulgat în 359
a. Chr. o primă serie de reforme, constând din
instituirea de grupuri paramilitare de 5 sau 10 familii cu
155
responsabilitate colectivă, din considerarea ca bază a
sistemului fiscal nu a familiei indivize, ci a familiei
restrânse, din creare de titluri nobiliare pentru
răsplătirea unor fapte de bravură pe câmpul de luptă.
Aceste titluri prefigurează cele 21 de ranguri de nobleţe
din imperiile Qin şi Han. Astfel, Shang Yang a desfiinţat
privilegiile tradiţionale ale nobililor şi a instituit un nou
sistem cu 20 de titluri onorifice care se acordau, după
merit, celor care săvârşiseră fapte de arme. Ierarhia
socială era clar definită, fiecărui rang corespunzându-i
un anumit număr de terenuri, de case, slujitori,
concubine şi veşminte. Oricare membru al familiilor
aristocratice care nu se distingea pe câmpul de luptă
era redus la condiţia de simplu particular.
O altă serie de reforme a fost pusă în aplicare în
350 a. Chr., după mutarea capitalei la Xianyang. Noile
reforme prevedeau abolirea marii familii indivize,
crearea circumscripţiilor administrative (xian), o nouă
împărţire teritorială şi unificarea sistemului de măsuri şi
greutăţi.
Reforma lui Shang Yang, care a durat mai bine de
20 de ani, a consolidat considerabil regatul Qin,
transformându-l într-o putere redutabilă. Reforma
pregătea astfel calea ambiţiilor imperiale ale
suveranilor statului Qin.
Emergenţa statului centralizat şi, concomitent,
dezagregarea vechii societăţi nobiliare, marchează o
adevărată revoluţie statală în lumea chineză. Deoarece
a creat bazele puterii imperiale şi a continuat să inspire
concepţiile politice fundamentale ale lumii chineze,
formarea – în regatul Qin, la mijlocul sec. IV a. Chr. – a
statului centralizat ocupă în istoria Asiei Orientale un
loc comparabil cu geneza oraşului-stat (polis) în
Antichitatea clasică greco-romană. Pe lângă profunde
diferenţe, între cele două fenomene există însă şi
analogii: în China, ca şi în Grecia, criza societăţii
nobilare duce la o „democratizare” a instituţiilor
aristocratice. Promovaţi la rangul de combatanţi şi
emancipaţi de sub tutela marilor familii aristocratice,
156
ţăranii au acces la ierarhie de grade care reprezintă
transpunerea, în noul cadru al statului centralizat, a
vechilor ierarhii din sânul nobilimii.
Dacă evoluţia este diferită în lumea chineză
aceasta se datorează faptului că instituţiile epocii
chunqiu n-aveau nimic comparabil cu acea instituţie
proprie lumii indo-europene şi Greciei arhaice
reprezentată de adunările războinicilor, ce par a fi dat
naştere ulterior adunărilor de cetăţeni.
Asocierea funcţiei productive cu funcţia militară
va rămâne baza sistemului politic şi social al lumii
chineze până în secolul IX p. Chr. Noţiunea de lege,
care se conturează în epoca Regatelor Combatante,
este instrumentul atotputernic care permite orientarea
activităţii tuturor în sensul cel mai propice puterii
Statului şi păcii publice. Menită să creeze ordine, legea
nu poate fi în contradicţie cu natura lucrurilor şi
fiinţelor. Han Fei, vorbeşte despre punerea la încercare
a legilor şi acordă o mare importanţă necesităţii ca
principele să fie informat asupra stării regatului său
graţie unei critici raţionale a mărturiilor. Sursă a unei
armonii universale, legea se aseamănă cu tuburile
sonor (lü) care se află la temelia tuturor măsurilor şi al
căror nume evocă ideile de model şi de regulă;
termenul lü va denumi, în epoca imperiului, codurile
penale.
Reformele – expresia unei gândiri raţionale –
urmăresc să înlocuiască cu reguli uniforme mulţimea de
drepturi, privilegii şi obiceiuri ce caracteriza vechea
societate. Instituţiile statului –funcţionari civili şi militari,
sistemul de pedepse şi recompense distribuite conform
unor reguli, ranguri onorifice atribuite pentru serviciile
aduse, responsabilitatea colectivă, sitemul unic de
măsuri şi greutăţi- înlocuiesc obiceiurile, riturile şi
morala de odinioară. Efectele revoluţiei statale au fost
profunde şi s-au extins în toate domeniile.

CHINA IMPERIALĂ

157
 Societatea feudală a ajuns la maturitate sub
dinastiile Qin şi Han. Dinastia Qin a unificat ţara şi a
instaurat o formă de guvernare care avea să exercite o
influenţă durabilă asupra feudalismului chinez. Aflată la
putere doar 15 ani (221-207 a. Chr.) şi având la domnie
doi împăraţi, dinastia Qin s-a prăbuşit în urma războiului
civil din anii 210 – 202 a. Chr. (conflictul dintre dinastiile
Chu şi Han) care a adus la putere dinastia Han.
Istoricii împart epoca dinastiei Han în dinastia
Han de Apus (cca. 202 a. Chr. – 6 p. Chr.) care a domnit
cu 11 împăraţi şi împărăteasă regentă, din 10 generaţii,
şi Han de Răsărit (cca. 25 –220 p. Chr.), cu 14 împăraţi
din 8 generaţii. În intervalul de aproape două decenii
dintre dinastiile han de Apus şi Han de Răsărit, puterea
a fost uzurpată de Wang Mang, apoi de Liu Xuan.
Începând din 196 p. Chr., o dată cu apariţia Celor Trei
Regate – Wei, Shu şi Wu – împăraţii Han nu mai deţin
puterea decât cu numele.
Perioadei de consolidare a puterii centrale din
primele şase decenii ale sec. II a. Chr. îi urmează marea
expansiune militară din timpul împăratului Wudi (141 –
87 a. Chr.), însoţită de un imens efort pentru
valorificarea teritoriilor din nord şi nord-vest. Puterea
imperiului se îmtemeia pe masa micii ţărănimi supusă
recrutării. Tendinţele autocratice dezvoltate sub domnia
lui Wudi provoacă însă, după moartea acestuia, o
ruptură între corpul funcţionarilor şi Curte, care devine
centrul intrigilor urzite de familiile împărăteselor. Aceste
intrigi provoacă uzurparea puterii de către Wang Mang
între anii 9-23 p. Chr.
Criza politică din ultimele cinci decenii ale
dinastiei Han de Apus fusese însoţită de transformări
economice şi sociale, precum şi de lenta asimilare a
unei părţi a foştilor nomazi. Aceste cauze diverse
favorizează formarea unei clase de proprietari funciari
şi declinul rapid al clasei micilor ţărani.
În consecinţă, imperiul restaurat după interregnul
lui Wang Mang, se sprijină pe o nouă clasă de notabili,
care îi furnizează cadrele administrative şi politice.
158
După o perioadă de relativă prosperitate, dificultăţile
reapar: conflicte între cercurile Curţii, reprezentate de
eunuci şi de familiile notabililor, apoi criza ţărănească,
ilustrată de mari răscoale populare de inspiraţie taoistă,
care slăbesc puterea centrală şi deschid calea
ascensiunii şefilor militari însărcinaţi cu reprimarea
acestor răscoale. După 190 p. Chr., împăraţii
dinastiei Han de Răsărit nu mai deţin puterea decât cu
numele, iar anarhia ce cuprinde întreaga ţară provoacă
declinul economiei urbane.

VIII.7. Imperiul Qin (221 – 207 a. Chr.)

Cel care avea să unifice prin forţa armelor statele
chineze, întemeind primul imperiu din lumea chineză,
principele Yingzheng (259-210 a. Chr.) din regatul Qin,
a urcat pe tron în 246 a. Chr. În decursul unui deceniu
de campanii militare victorioase, regele cunoscut mai
târziu sub titlul de Shihuangdi („Împăratul întemeietor”)
cucereşte rând pe rând regatele Han (230), Zhao (228),
Wei (225), Chu (223), Yan (222) şi Qi (221). Desăvârşind
în 221 a. Chr. cucerirea tuturor teritoriilor chineze,
regele din Qin îşi asumă titlul de suveran august
(huangdi), care a rămas titlul dat în mod curent
împăraţilor, dar va fi cunoscut în istorie sub numele de
Shihuangdi („Împăratul întemeietor”).
Cu ajutorul ministrului său „legist” Li Si, care îi
urmează în funcţie negustorului Lü Buwei în 237 a. Chr.,
primul împărat extinde asupra ansamblului lumii
chineze sistemul adminsitrativ din regatul Qin. O
întreagă serie de măsuri unificatoare însoţesc
împărţirea teritoriului în 36 de districte (jun), număr
curând sporit la 48: introducerea unui singur tip de
monedă circulară de aramă, cu orificiu central pătrat;
standardizarea scrierii (introducerea unei noi norme
grafice), precum şi a sistemului de măsuri şi greutăţi, ca
şi a ecartamentului roţilor de la căruţe.
Concomitent, este întreprins un vast efort de
amenajare a teritoriilor:construirea unei reţele de
drumuri imperiale (din capitala Xianyang porneau două
159
„drumuri pentru carele imperiale”, unul spre est, până
la ţărmul mării, traversând actualele provincii Hebei şi
Shandong, celălalt către sud, până în provinciile Jiangsu
şi Zhejiang) şi de canale de irigaţie, înălţarea unui Mare
Zid la frontierele nordice ale imperiului. Marele Zid,
menit să apere imperiul împotriva populaţiei nomade
numită Xiongnu (? hunii), reia traseul vechilor fortificaţii
construite în jurul a. 300 a. Chr. de regatele Qin, Zhao şi
Yan şi le prelungeşte într-un lanţ continuu, care merge
din sudul provinciei Gansu, la vest, până în nordul
Peninsulei Liaodong, la est.
Shihuangdi a înfiinţat un sistem autocratic
complet pentru administrarea Statului, începând de la
Curtea imperială până la eşaloanele de bază. La Curte,
chengxiang („primul ministru”) îl ajuta pe împărat la
guvernarea ţării, taiwei („conetabilul”) avea
responsabilitatea problemelor militare, iar yushi
(„marele cenzor”) îi controla pe funcţionarii de orice
rang. Întregul imperiu era împărţit în 36 de prefecturi
(iar mai târziu, în peste 40), cuprinzând fiecare un
anumit număr de districte. Aceste prefecturi şi districte
erau conduse de funcţionari corespunzători primului
ministru, conetabilului şi marelui cenzor de la nivel
central. Fiecare district era divizat în cantoane conduse
fiecare de câte trei funcţionari, răspunzând respectiv
justiţie şi fiscalitate, de educaţie şi de siguranţa publică.
La eşalonul de bază, familiile (cele în care bărbatul
cultiva pământul, iar femeia ţesea) erau organizate în
grupe de 10 sau de 5.
Numărul mare de operaţiuni militare, frecventele
inspecţii imperiale (adevărate demonstraţii de forţă, în
fostele regate Qi şi Chu), amploarea marilor lucrări
publice (construcţii de oraşe, drumuri, canale, Marele
Zid, palatul imperial din Xianyang, hipogeul imperial din
muntele Li ş.a.), rigoarea extremă a sistemului penal
par să fi făcut insuportabilă tirania primului împărat.
Nemulţumirii populare i se adaugă frustrările vechii
aristocraţii, deposedată de privilegiile ei şi deportată
(120 000 de „familii puternice şi bogate” sunt deportate
160
în zona capitalei) şi nemulţumirea cercurilor de
cărturari.
În dorinţa lui de elimina orice formă de opoziţie,
Shihungdi interzice toate cărţile, cu excepţia tratatelor
de medicină, agricultură şi divinaţie; de asemenea,
împăratul dispune –la propunerea primului ministru, Li
Si- să fie distruse toate documentele din arhivele
imperiale, cu excepţia scrierilor istoricilor dinastiei Qin:
este vorba de faimoasa „ardere a cărţilor” din 213 a.
Chr., urmată de ancheta în urma căreia peste 460 de
erudiţi au fost judecaţi, condamnaţi şi îngropaţi de vii.
Primele revolte izbucnesc imediat după moartea
lui Shihuangdi (210 a. Chr.), când fiul său mezin Hu Hai
îi urmează la tron sub numele de al doilea împărat
(ershi huangdi). În 209 a. Chr. se produc răscoale
populare conduse de Chen Sheng (proclamat rege al
noului stat Zhangchu) şi Wu Guang, cărora li se raliază
vechea nobilime din Chu, în frunte cu famila Xiang.
Liu Bang, modest funcţionar al dinastiei Qin, vede
crescând autoritatea sa ca şef al bandelor de rebeli.
Aflat mai întâi sub ordinele lui Xiang Yu care îi dăduse
rangul de principe de Han, Liu Bang intră curând în
conflict cu fostul său asociat. În 207 a. Chr., Liu Bang
asediază capitala imperială Xianyang şi invinge trupele
dinastiei Qin, conduse de Ziying („Rege al statului
Qin”), care capitulează la Bashang.

VIII.8. Imperiul Han

După căderea dinastiei Qin, a început lupta
pentru putere între conducătorii armatelor răsculate
victorioase. În 202 a. Chr., Liu Bang îl elimină pe Xaing
Yu, se proclamă împărat şi îşi stabileşte capitala la
Chang’an. Noul împărat distribuie titluri nobiliare şi
feude vechilor săi camarazi de arme.
Cu toate că Liu Bang devenise primul împărat al
dinastiei Han, lupta pentru consolidarea noului imperiu
avea să continue vreme de peste şase decenii (207 –
141 a. Chr.), de la intrarea lui Liu Bang în Xianyang,
până la sfârşitul domniei împăratului Jingdi, perioadă ce
161
cuprinde domniile împăratului Huidi, a împărătesei
Lühou şi a împăratului Wendi. Faptul că împăratul,
precum şi majoritatea generalilor şi demnitarilor de la
începuturile dinastiei Han de Apus sunt de origine
modestă, a însemnat o schimbare fără precedent în
viaţa politică a Chinei.
La fel de evident estă însă şi sistemul
continuităţilor. Statul legist, instituit în regatul Qin şi ale
cărui principii fusesră extinse de Shihuangdi la
ansamblul ţinuturilor chineze, se întemeia pe o
organizare administrativă şi militară care asigura
controlul asupra ţărănimii. Această relaţie directă între
Stat şi ţărănime constituia caracteristica esenţială a noii
concepţii despre putere şi societate.
Primii împăraţi Han sunt, în pofida aparenţelor,
continuatorii dinastiei Qin. Istoriografia chineză
tradiţională prezintă, fireşte, imperiul Qin în culorile cele
mai sumbre, deoarece tiranul îi oprima pe cărturari, a
căror influenţă va deveni, din contră, preponderentă
sub dinastia Han. Însă bazele puterii acestei dinastii nu
sunt, la origine, altele decât cele ale imperiului Qin.
Aceleaşi concepţii predomină în domeniul religios şi
filosofic. La fel, marea expansiune din timpul
împăratului Wudi (141-87 a. Chr.) către Mongolia,
Coreea, Asia Centrală, China de Sud şi Vietnam
urmează, după un răstimp de un secol, expediţiilor
întreprinse de Shihuangdi, primul împărat al dinastiei
Qin.
Numai pe parcursul unei evoluţii indelungate
influenţată de factori diverşi – dinamica economiei,
întărirea rolului Palatului în detrimentul corpului de
funcţionari, slăbirea autorităţii Statului asupra ţărănimii,
ascensiunea noilor familii de notabili ş.a. – imperiul Han
s-a îndepărtat tot mai mult de originile sale.
Organizarea politică instaurată de Liu Bang nu se
deosebeşte de aceea a imperiului Qin. La începuturile
dinastiei Han toate legile în vigoare sub Shihuangdi
sunt menţinute întocmai: aceeaşi împărţirea a
teritoriului în prefecturi (xian) şi districte (jun), aceaşi
162
triadă de funcţii în capitală şi în provincii –afaceri civile,
afaceri militare, inspecţie şi control al administraţiei.
Caracteristicile statului legist se extind nu numai în
teritoriile ce depind direct de puterea imperială, ci şi în
„feude” (fengguo) acordate camarazilor de arme ai
întemeietorului, apoi rudelor din familia imperială.
Principiul puterii acestui imperiu rezidă în controlul
direct al populaţiilor şi al indivizilor de către Stat, ceea
ce implică recurgerea la recensăminte greoaie; cele
care ne-au rămas din epoca Han trec drept unele dintre
cele mai exacte din istorie: fiecare supus trebuie să
plătească o taxă personală în bani, să execute corvezi
anuale şi să presteze serviciul militar. Sistemul legist de
pedepse şi recompense permite clasificarea
ansamblului populaţiei în cadrul ierarhiei celor 24 de
grade de demnitate (jue). Prin coeziunea lor socială şi
prin presiunea morală pe care o exercită, comunităţile
locale întăresc dominaţia Statului asupra populaţiei.
Imperiul Han îşi moşteneşte toate instituţiile de la
imperiul Qin şi are toate caracteristicile unui stat legist.
Totuşi, slăbiciunea lui iniţială explică unele concesii.
Puterea dinastiei Han se născuse într-un climat de
anarhie şi de insurecţie generală. Tendinţele
regionaliste, moştenite din epoca Regatelor
Combatante, rămăseseră încă vii după scurta perioadă
de unificare impusă de regatul şi imperiul Qin între 230-
210 a. Chr. În consecinţă, administraţia imperilaă a
dinastiei Han n-a putut să acţioneze la început în mod
direct decât asupra unei părţi din vechile ţinuturi
chineze. Astfel, dintre cele 54 de districte existente la
începutul sec. II a. Chr., 39 fac parte din „feudele”
(fengguo) atribuite în 201 a. Chr. camarazilor de arme
ai lui Liu Bang.
Pe parcursul întregului sec. II a. Chr., tendinţa
generală a fost cea de întărire a centralizării. Influenţa
câştigată la Curte de sfetnicii cărturari şi îmblânzirea
legislaţiei moştenite de la dinastia Qin nu repune în
cauză această orientare fundamentală Legile cele mai
draconice ale epocii Qin sunt abolite între 191 a. Chr.
163
(când deţinerea cărţilor proscrise de Shihuangdi este
din nou autorizată) şi 167 a. Chr., când din codul penal
dispar pedepsele mutilante. Pe de altă parte, în timp ce
egalitatea tuturor în faţa legii –unul din principiile
esenţiale ale legismului-, fusese menţinută la
începuturile dinastiei Han, sub înrâurirea unor sfetnici
influenţi, care se revendicau de la tradiţiile cărturăreşti,
apare tendinţa de a introduce distincţii întemeiate pe
poziţia socială (guijian sau zunbei) şi pe gradul de
rudenie (qinshu).
Întreaga politică a primilor împăraţi Han a fost
dominată şi determinată de probleme generate de
incursiunile călăreţilor arcaşi veniţi din stepă (xiongnu
- ? hunii). Aceste împrejurări explică de ce sub dinastia
Han, expansiunea chineză nu se va limita la Mongolia,
ci va cuprinde toată Asia Centrală.
Răscoalele şi războaiele civile puseseră capăt
politicii ofensive inaugurată de Shihuangdi; Marele Zid
va fi lăsat fără apărare între sfârşitul sec. III a. Chr. şi
începutul celui următor. În prima jumătate a sec. II a.
Chr., dinastia Han este constrânsă la o politică de
destindere, cunoscută sub numele de heqin –„pace şi
prietenie”.
Printre elementele care au determinat
expansiunea Han în epoca împăratului Wudi (141-87 a.
Chr.) se află nu numai întărirea puterii centrale, ci şi o
bogăţie şi o dinamică economică care aveau să permită
Chinei să-şi afirme prestigiul faţă de toţi vecinii ei.
Primele mari ofensive victorioase împotriva
triburilor xiongnu au loc între 127-119 a. Chr., iar până
către 115 a. Chr. frontiera nordică a imperiului este
consolidată. Expansiunea Han în Mongolia şi în Asia
Centrală este simultană cu efortul de pătrundere către
nord-est (Manciuria) şi Coreea. Instaurarea dominaţiei
Han în Guangdong şi în Vietnam extinde influenţa
chineză în Asia de Sud-Est.
Aceste schimbări în raporturile imperiului Han cu
vecinii săi, ca şi noua dinamică a economiei au provocat
dezagregarea progresivă a clasei care făurise puterea
164
chineză în epoca împăratului Wudi (141-87 a. Chr.) –
clasa soldaţilor –ţărani şi a micilor agricultori. Artizanii
restaurării dinastiei Han în 25 p. Chr, după interregnul
uzurpatorului Wang Mang (9-23 p. Chr.), vor fi familiile
de notabili a căror bogăţie şi influenţă nu au încetat să
crească.
Odată cu avântul economic al Chinei în sec. II a.
Chr., expansiunea ei politico-militară avea să sporească
importanţa schimburilor şi să ducă la strângerea
legăturilor dintre comerţ, diplomaţie şi război.
Instalarea garnizoanelor chineze din Coreea până în
Asia Centrală, stabilirea de raporturi diplomatice şi
controlul marilor rute comerciale au creat o situaţie
deosebit de favorabilă pentru negustori.
Pentru a-şi extinde influenţa politică, a-i câştiga
pe vecini de partea ei şi a provoca disensiuni în
rândurile adversarilor, dinastia Han a practicat o politică
de fast şi generozitate, care surprinde prin costul ei
extrem de ridicat, ca şi prin caracterul ei sistematic.
Decernarea de titluri oficiale, acordarea de către
împărat a unor sigilii, recunoaşterea propriului rang în
cadrul unei ierarhii protocolare, care înglobează
ansamblul ţărilor raliate imperiului devin practici
curente în politica împăraţilor Han. Practica ce consta în
consolidarea alianţelor politice prin uniuni matrimoniale
va urmată de numeroase imperii, chineze sau sinizate,
până în epoca manciuriană. Prinţesele chineze introduc
în ţări străine moravurile,obiceiurile, cultura şi luxul
Chinei. O altă practică des uzitată în epoca Han constă
în trimiterea de ostateci (zhi) la Curtea imperială: regii
din Asia Centrală şi şefii confederaţiilor tribale trimit, în
semn de fidelitate, pe proprii lor fii, care sunt întreţinuţi
în lux, primesc o educaţie de tip chinezesc şi sunt
adesea numiţi în funcţii din garda imperială sau în
administraţia Palatului imperial. Câştigaţi pentru modul
de viaţă şi pentru cultura chineză, ei devin, la
întoarcerea în ţările lor, agenţi ai răspândirii influenţelor
dinastiei Han. De altfel, sistemul ostatecilor reprezintă

165
şi un mijloc de a interveni în problemele de succesiune
ale ţărilor aliate.
Apoi Imperiul Han s-a străduit să-şi întărească
controlul asupra acestor „regate dependente” (shuguo),
în principiu simpli aliaţi care nu plăteau tribut.
Transformarea regatelor shuguo în teritorii militare (bu),
apoi în circumscripţii administrative obişnuite (junxian)
s-a desfăşurat la toate frontierele imperiului Han între
epoca împăratului Wudi (141-87 a. Chr.) şi sec. II p. Chr.
(în sudul Mongoliei, Gansu, Coreea, Guangdong şi în
nordul Vietnamului).
Darurile făcute populaţiilor xiongnu şi regatelor
din Asia Centrală au făcut ca traficul cu produse chineze
să capete o amploare fără precedent. Marele comerţ cu
mătase de-a lungul continentului eurasiatic s-a
intensificat sub dinastia Han de Răsărit, în sec. I-II p.
Chr., desfăşurându-se simultan în China, Asia Centrală,
India de Nord, în Imperiul part şi în Imperiul roman.
Celebrul „drum al mătăsii”, care lega valea Fluviului
Galben de Mediterana, trecea prin oraşele din Gansu,
prin Pamir, Transoxiana, Iran, Mesopotamia şi Syria.
Puntea de legătură pentru comerţul cu mătase dintre
China şi Mediterana pare să fi fost India. O parte din
mătăsurile care au ajuns în Imperiul roman, trebuie să fi
fost importate direct din valea Indusului; datorită
faptului că parţii şi nabateeni – care percepeau o taxă
de 25 % asupra mărfurilor – controlau comerţul între
Transoxiana, Iran şi Mediterana, Roma a încurajat
comerţul maritim pe rutele din sud, care permiteau
ocolirea Imperiului part.
Căderea dinastiei Han de Apus la începutul erei
noastre este rezultatul unei evoluţii începută cu mai
bine de un secol în urmă. Lipsită de sprijinul şi de
contraponderea pe care le constituia ansamblul
administratorilor şi sfetnicilor, în a doua jumătate a sec.
I a. Chr. puterea imperială ajunge să fie miza intrigilor
de palat şi conflictelor între familiile împărăteselor: o
putere autocratică atotputernică cade sub influenţa
favoriţilor, femeilor şi eunucilor. Una dintre aceste
166
familii de împărătese reuşeşte să impună pe tron pe
unul dintre membrii ei: uzurpatorul Wang Mang, care
întemeiază efemera dinastie Xin („cea nouă”, 9-23 p.
Chr.).
O altă cauză a căderii primei dinastii Han pare să
fi fost evoluţia lumii rurale: concentrarea pământurilor
în mâinile celor bogaţi (notabili locali, negustori, mari
familii). Wang Mang încearcă să remedieze situaţia
adoptând măsuri radicale: „naţionalizarea” tuturor
pământurilor şi tuturor sclavilor, reforme monetare
succesive ş.a.
Wang Mang în întemeiază reformele pe concepţia
arhaizantă a lucrării Zhouli („Ritualul Zhou”) sau
Zhouguan („Funcţionarii Zhou”), care face un tablou
sistematic al administraţiei regatului Zhou şi împarte
ansamblul funcţiilor oficiale în funcţionari ai Cerului, ai
Pământului şi ai celor Patru Anotimpuri.
Ineficace, măsurile radicale adoptate de Wang
Mang nemulţumesc pe proprietarii bogaţi, fără a
soluţiona criza agrară. Insurecţiile se extind în întreaga
Câmpie Centrală. Răsculaţii,care-şi confecţionează
chipuri de demoni, sunt numiţi sprâncenele roşii
(chimei). Şeful lor spiritual este un anume „rege Jing de
Chengyang” din Shandong, care se pretinde înrudit cu
familia Lu din dinastia Han şi care se exprimă prin
mijlocirea unui medium. Mişcarea are drept scop
restaurarea dinastei Han. Paralel, rebeliunile vechii
nobilimi Han şi ale marilor familii latifundiare ameninţă
noua dinastie Xin. Conjuncţia acestor două forţe devine
victorioasă în 23 p. Chr., când uzurpatorul Wang Mang
este înlăturat.
Liu Xiu, unul dintre reprezentanţii vechii spiţe Liu,
preia puterea şi restaurează dinastia Han, domnind sub
numele de Guangwudi (25-57 p. Chr.).
În vreme ce primii împăraţi Han – fideli politicii
iniţiate de Shihuangdi din dinastia Qin, de control direct
al statului asupra ţărănimii – reuşiseră în mai puţin de
un secol să elimine pe toţi cei care se opuneau acţiunii
puterii centrale, dinastia Han târzie (25 –220 p. Chr.) se
167
sprijină pe noua pătură socială care a adus-o la putere:
cea a marilor familii latifundiare din Câmpia Centrală şi,
îndeosebi, din Henan. Mutarea capitalei de la Chang’an
la Luoyang se explică şi prin existenţa acestei noi
clientele. Evoluţia socială avea să consolideze la finele
secolului I a. Chr. şi sub a doua dinastie Han, puterea
marilor proprietari: rude şi colaterali ai familiei
imperiale, înalţi funcţionari şi notabili provinciali.
Primele trei domnii ale dinastiei restaurate (25-88
p. Chr.) corespund unei perioade de stabilitate internă
şi de expansiune externă. Familiile împărăteselor şi
eunucii, care fuseseră la originea uzurpării puterii de
către Wang Mang sunt ţinuţi deoparte de exercitarea
puterii. În anul 94 p. Chr., mai mult de cincizeci de
regate din Asia Centrală trimit tributul în capitala
imperială Luoyang. Ulterior însă, imperiul Han nu-şi va
mai restabili dominaţia în Asia Centrală decât în
perioada 125-150 p. Chr.
În capitală, climatul politic se degradează
începând cu domnia lui Hedi (88 – 105 p. Chr.), ajuns
împărat la vârsta de 10 ani. Familiile prin căsătorie cu
spiţa imperială (waiqi –rudenii exterioare) profită de
faptul că împăraţii care se succed sunt cu toţii nişte
copii debili pentru a-şi recâştiga ascendentul pierdut
(familiile Dou, Deng şi Liang). Paralel, se afirmă puterea
eunucilor a căror influenţă creşte odată cu avuţiile
acumulate. Împotriva acestor parvenţi se produce
violenta reacţie a marilor familii latifundiare şi a
funcţionarilor-cărturari proveniţi din acestea. Eunucii
sunt eliminaţi de către Yuan Shao, latifundiar din
Henan, care, după ce pune stăpânire pe capitala
Luoyang în 189 p. Chr., masacrează peste 2 000 de
eunuci.
Ultimii ani ai secolului II p. Chr. sunt marcaţi de o
criză agrară extrem de gravă. În Shandong şi Henan se
dezvoltă o vastă mişcare mesianică de inspiraţie
taoistă, care duce în 184 p. Chr. la celebra răscoală a
turbanelor galbene (huangjin). Căpetenia lor este un
oarecare Zhang Jiao din Julu, primul patriarh al sectei
168
taoiste a Marii Păci (taiping: termen ce evocă ideea
unei vârste de aur dobândite prin egalitatea tuturor şi
prin proprietatea comună asupra bunurilor), şi cei doi
fraţi ai săi –Zhang Bao şi Zhang Liang. Înzestrat cu
talente de taumaturg, Zhiang Jiao este un fel de papă al
cultului închinat lui Huanglao, sinteză între suveranul
mitic Huangdi („Împăratul Galben”) şi un Laozi divinizat.
Organizată din punct de vedere militar, secta
numără 360 000 de aderenţi aflaţi sub arme din 184
p. Chr. Membrii sectei erau grupaţi în 36 de fang
(secţiuni), numărând fiecare de la 6 000 la peste 10 000
de persoane. Puterea supremă este asumată de
trinitatea alcătuită din Zhang Jiao şi fraţii săi, „generali
stăpâni ai cerului, pământului şi oamenilor”.
Comunităţile de sectanţi consacră o mare parte din
timpul lor activităţilor religioase ce durează mai multe
zile şi care poartă numele de hui („adunare”) sau zhai
(„post de purificare”). Câteodată au loc orgii, în cursul
cărora bărbaţii şi femeile „îşi amestecă răsuflările”
(heqi). Doctrina taipingdao („Doctrina Dreptăţii”)
proclamă că bolile sunt consecinţa păcatelor comise.
Asociind tradiţiilor taoiste şi cultului lui Huanglao teoriile
cosmogonice yin-yang şi ale celor cinci elemente,
această religie a mântuirii are drept texte sacre cartea
Daode-jing de Laozi şi un text de tradiţie mai recentă –
Canonul Marii Păci (Taipingjing).
În aceeaşi perioadă, în China de Vest se dezvoltă
o sectă a cărei doctrină şi organizare sunt
asemănătoare celor ale turbanelor galbene. Întemeiată
de maestrul magician Zhang Daoling, care trecea drept
stăpân al geniilor aerului, pământului şi apelor, această
sectă cere adepţilor săi o contribuţie de 5 măsuri de
orez, de unde şi numele de wudoumi dao („doctrina
celor 5 măsuri de orez”). Ca şi turbanele galbene,
adepţii doctrinei wudoumi dao recurg la practicile de
posedare spirituală. Către 190 p. Chr., adepţii sectei
celor 5 măsuri de orez reuşesc să creeze un stat liber în
sudul provinciei Shaanxi, sub conducerea lui Zhang Lu,
nepot al lui Zhang Daoling.
169
 În această epocă puterea imperială nu mai exista
decât cu numele. Imperiul Han se află în mâinile
soldaţilor. Puterea efectivă aparţine conducătorilor de
armate care primiseră misiunea de a reprima mişcarea
turbanelor galbene, şi dintre care unii participă la
lovitura de stat din 189 p. Chr.: Dong Zhuo, Yuan Shu,
Cao Cao şi Sun Ce, care va întemeia în 222 p. Chr.
regatul Wu. După 192 p. Chr. se afirmă puterea lui
Cao Cao, care-i va elimina treptat pe rivalii săi din China
de Nord şi va pune bazele unui nou imperiu, limitat însă
la Câmpia Centrală şi la provinciile din nord.
Dinastia Han de Răsărit nu mai exista decât cu
numele. Începea epoca Celor Trei Regate (Wei, Shu şi
Wu). Distrugerile provocate de răscoalele ţărăneşti şi
ravagiile războaielor declanşate după 190 p. Chr. între
dinaştii militari aveau să ducă la declinul economiei
urbane, unul dintre semnele care anunţă începutul unei
noi epoci. Sfârşitul epocii Han – o dată cu prăbuşirea
dinastiei Han de Răsărit – marchează începutul „Evului
Mediu” chinez.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. Lucrări generale:

-***Cambridge Ancient History²: vol. I/1 Prolegomena

and Prehistory edited by I.E.S. Edwards, C.J. Gadd,
N.G.L. Hammond, 1970; vol. I/2 Early History of the
Middle East edited by I.E.S. Edwards, C.J. Gadd, N.G.L.
Hammond, 1971; vol. III/2 The Assyrian and Babylonian
Empires and other states of the Near East from the 8th

170
to the 6th Centuries edited by I.E.S. Edwards, C.J. Cadd,
N.G.L. Hammond, E. Sollberger, 1992.
-***History of Humanity, I, Prehistory and Beginnings of
Civilization, edited by S.J. de Laet, Routlegde, London,
1994.
-***History of Humanity, II, From the Third Millennium
to the Seventh Century BC, edited by A.H. Dani, and J.P.
Mohen, Routledge, London, 1996.
-***Le Grand Atlas de l’ Archéologie a été réalisé par
Encyclopædia Universalis, Paris, 1992.
-J. Bottéro, Initiation à l’Orient ancien, Paris, 1992.
-C. Burney, From Village to Empire: An Introduction to
Near Eastern Archaeology, Oxford, 1977.
-Dominique Collon, Ancient Near East Art, London,
1995.
-J. Deshayes, Civilizaţiile Vechiului Orient, I-III,
Bucureşti, 1976.
-P. Garelli, Le Proche-Orient Asiatique, des origines aux
invasions des Peuples de la mer, P.U.F., Paris, 1969.
-A. Kuhrt, The Ancient Near East, c. 3000–330 BC,
London, 1995.
-M. Mann, The Sources of Social Power, I, Cambridge,
1986.
-S. Moscati, Vechi imperii ale Orientului, Bucureşti,
1982.
-H.J. Nielsen, Grundzüge einer Geschichte der Frühzeit
der vorderen Orients, München, 1983.
-H. Nissen, The Early History of the Ancient Near East,
9000–2000 BC, Chicago, 1988.
-W. Orthmann (ed), Der Alte Orient, Propyläen
Kunstgeschichte, 14, Berlin, 1975.
-M. Roaf, The Cultural Atlas of Mesopotamia and the
Ancient Near East, New York & Oxford, 1990.

B. Lucrări speciale:

*Mesopotamia:

171
-R. Mc C. Adams, Heartland of Cities: Surveys of Ancient
Settlement and Land Use on the Central Floodplain of
the Euphrates, Chicago-London, 1981.
-W. Burkert, The Orientalising Revolution, Cambridge
Mass., 1992.
-Harriet Crawford, Sumer and the Sumerians,
Cambridge University Press, 1993.
-C. Daniel, Civilizaţia sumeriană, Bucureşti, 1983.
-S.N. Kramer, Istoria începe la Sumer, Bucureşti, 1962.
-S. Moscati, Vechile civilizaţii semite, Bucureşti, 1975.
-J. Oates, Babylon, London, 1979.
-A.L. Oppenheim, Ancient Mesopotamia: Portrait of a
Dead Civilization, Chicago, 1964.
-N. Postgate, Early Mesopotamia. Society and Economy
at the Dawn of History, London, 1992.
-C.L. Redman, The Rise of Civilization, from early
farmers to Urban Society in the Ancient Near East, San
Francisco, 1978.
-H. Saggs, The Might that was Assyria, London, 1984.
-V. Zamarovsky, La început a fost Sumerul, Iaşi, 1980.

*Egiptul antic::
-J. Baines, J. Malek, Atlas of Ancient Egypt, Oxford,
1984.
-Kathryn A. Bard (ed.), Encyclopedia of the Archaeology
of Ancient Egypt, Routledge, London, 1999.
-C. Daniel, Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, 1976.
-Rosalie Davis, Discovering Ancient Egypt, London,
1993.
-E. Drioton, J. Vandier, L’Egypte, P.U.F.,Paris, 1964.
-A. Erman, L’Egypte des Pharaons, Payot, Paris, 1954.
-C. Freeman, The Legacy of Ancient Egypt, New York,
1997.
-N. Grimal, A History of Ancient Egypt, Oxford, 1992.
-B. Kemp, Ancient Egypt: Anatomy of a Civilization,
London, 1989.
-F.K. Kienitz, Die politische Geschichte Ägyptens, 1953.
-C. Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic, I-II, Bucureşti,
1987.
172
-M. Lehner, The Complete Pyramids, London, 1997.
-M. Lichtheim, Ancient Egyptian Literature, I-III,
Berkeley, 1973-1980.
-G. Posener, Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene,
Bucureşti, 1974.
-S. Quirke, Ancient Egyptian Religion, London, 1992.
-J. Spencer, Early Egypt: The Rise of Civilization in the
Nile Valley, London, 1993.
-E. Strouhal, Life in Ancient Egypt, Cambridge, 1992.
-B. Trigger, B. Kemp, D.O’Connor, A. Lloyd, Ancient
Egypt: A Social History, Cambridge, 1983.
-A. Weigall, Istoria Egiptului antic, Bucureşti, 1996.

*Anatolia. Imperiul hittit:

-O. Guerney, The Hittites², London, 1990.
-E. Laroche, Les Hiéroglyphes hittites, I, CNRS, Paris,
1960.
-J. Macqueen, The Hittites and their Contemporaries in
Asia Minor, London, 1986.
-J. Mellaart, Catal Hüyük. A Neolithic Town in Anatolia,
London, 1967.
-H. Metzger, Anatolie, II, Nagel (Archaeologia Mundi),
Paris, 1968.
-M. Riemschneider, Lumea hitiţilor, Bucureşti, 1967.
-P. Neve, Hattuša. Stadt der Götter und Tempel, P. von
Zabern, Mainz, 1996.
-V. Zamarovsky, Din tainele Imperiului hittit, Iaşi, 1980.

*Levantul. Lumea syro-palestiniană:

-T.A. Busink, Der Tempel von Jerusalem von Salomo bis
Herodes, Brill, Leyde, 1970.
-C. Daniel, Civilizaţia feniciană, Bucureşti, 1979.
-N. de Lange, Atlas of the Jewish World, Oxford, 1984.
-L. Godart, Le pouvoir de l’écrit. Au pays des premières
écritures, Paris, 1990.
-W. Keller, Arheologia Vechiului şi Noului Testament,
Bucureşti, 1995.
-R. Lane Fox, The Unauthorised Version: Truth and
Fiction in the Bible, London, 1991.
173
-P. Matthiae, Ebla, un Impero ritovato, Einaudi, Torino,
1977.
-B. Metzer, M. Coogan (eds.), The Oxford Companion to
the Bible, Oxford, 1993.
-J. Naveh, Early History of the Alphabet, Jerusalem–
Leiden, 1982.
-G. Pfohl (ed.), Das Alphabet, Darmstadt, 1968.
-S. Moscati, Lumea fenicienilor, Bucureşti, 1975.
-S. Moscati (ed.), The Phoenicians, Milano, 1988.
-S. von Redden, Ugarit and seine Welt, Bergisch-
Gladbach, 1992.
-J. Rogerson, P. Davies, The Old Testament World,
Cambridge, 1989.
-Maria Eugenia Aubet, The Phoenicians and the West:
Politics, Colonies and Trade, Cambridge University
Press, 1993.
-J. Tubb, R. Chapman (eds.), Archaeology and the Bible,
London, 1990

*Iranul antic:
-CAH², vol. IV: Persia, Greece and the Western
Mediterranean, c. 525-479 edited by J. Boardman,
N.G.L. Hammond, Cambridge, 1988.
-B. Brentjes, Civilizaţia veche a Iranului, Bucureşti,
1976.
-J.M. Cook, The Persian Empire, London, 1983.
-R. Ghirshman, L’Iran, des origines à l’Islam, A. Michel,
Paris, 1976.
-J. Deshayes (ed.), Le Plateau iranien et l’Asie centrale,
des origines à la conquête islamique, éd. du C.N.R.S.,
Paris, 1978.
-A.T. Olmstead, History of the Persian Empire, Chicago,
1960.
-H. Sancisi-Weerdenburg (ed.), Achaemenid History, I:
Sources, Structures and Synthesis, Leiden, 1987.

*India antică:
-Jeannine Auboyer, Viaţa cotidiană în India antică,
Bucureşti, 1976.
174
-J.M. Casal, Civilizaţia Indusului şi enigmele ei,
Bucureşti, 1978.
-B. & R. Allchin, The rise of civilization in India and
Pakistan, Cambridge Univ. Press, 1982.
-B.B. Lal, S.P. Gupta, Frontiers of the Indus Civilization,
New Delhi, 1984.
-H. Oldenberg, India antică, Bucureşti, 1995.
-A. Parpola, Deciphering the Indus Script, Cambridge
University Press, 1994.
-M. Wheeler, The Indus Civilization³, Cambridge, 1968.

*China antică:
-Bai Shouyi, Scurt tratat de istoria Chinei, Bucureşti,
1997.
-Chang Kwang-chih, The Archaeology of Ancient China³,
Yale Univ. Press, 1977.
-D. & V. Elisseeff, Nouvelles Découvertes en Chine.
L’histoire revue par l’archéologie, Fribourg, 1983.
-J. Gernet, Lumea chineză, I-II, Bucureşti, 1985.
-D.N. Keightley (ed.), The Origins of Chinese Civilization,
Berkeley, 1983.
-Wang Zhong, Han Civilization, Yale Univ. Press, 1982.
-Wen Fong (ed.), The Great Bronze Age of China, New
York, 1980.
-***7000 Years of Chinese Civilization. Chinese Art and
Archaeology from the Neolithic Period to the Han
Dinasty, Silvana Editoriale, Milano, 1983.

175
Adrian Husar - Istoria antica universala......................................5
INTRODUCERE.........................................................................5
Capitolul I...................................................................................9
POPULAŢIILE ORIENTULUI ANTIC.....................................9
Capitolul II ...............................................................................18
MESOPOTAMIA .....................................................................18
Cadrul geografic....................................................................19
Evoluţia istorică.....................................................................20
II.1. Mesopotamia preistorică............................................20
II.2. Geneza statului în Mesopotamia................................22
II.3. Cetăţile-state sumeriene în epoca protodinastică.......27
II.4. Imperiul akkadian.......................................................31
II.5. Imperiul sumerian al celei de-a III-a dinastii din Ur..34
II.6. Imperiul Vechiului Babilon........................................37
II.7. Asiria..........................................................................42
II.8. Imperiul neobabilonian..............................................50
Capitolul III ..............................................................................52
EGIPTUL ANTIC......................................................................52
Cadrul geografic....................................................................52
Populaţia Egiptului antic........................................................54
Evoluţia istorică.....................................................................54
III.1. Egiptul preistoric şi epoca predinastică....................54
III.2. Regatul Timpuriu (epoca thinită/dinastiile I-II, cca.
3200/3100-2600)................................................................57
III.3. Imperiul Vechi (dinastiile III-VI, cca. 2 600 – 2 200
a. Chr.)...............................................................................60
III.4. Prima perioadă interimară (dinastiile VII-X, cca. 2200
– 2080 a. Chr.)...................................................................64
III.5. Imperiul de Mijloc (dinastiile XI – XIV, cca. 2080 –
1730 a. Chr.)......................................................................65
III.6. A doua perioadă interimară (dinastiile XV – XVII;
cca. 1730 – 1580)...............................................................68
176
 III.7. Imperiul Nou (dinastiile XVIII – XX; cca. 1580 –
1085 a. Chr.)......................................................................69
III.8. Regatul târziu (dinastiile XXI – XXVI; 1085 – 525 a.
Chr.)...................................................................................80
Capitolul IV .............................................................................83
IMPERIUL HITTIT...................................................................83
Anatolia. Cadrul geografic.....................................................83
Evoluţia istorică.....................................................................84
IV.1. Anatolia preistorică...................................................84
IV.2. Vechiul Imperiu hittit...............................................87
IV.3. Noul Imperiu hittit....................................................89
Capitolul V.................................................................................93
LEVANTUL. LUMEA SYRO-PALESTINIANĂ....................93
Cadrul geografic....................................................................93
Evoluţia istorică.....................................................................94
V.1. Siria şi Palestina preistorice.......................................94
V.2. Oraşele-state syro-palestiniene..................................96
V.3. Fenicia......................................................................101
V.4. Regatul ebraic..........................................................104
Capitolul VI ...........................................................................108
IRANUL ANTIC.....................................................................108
Cadrul geografic .................................................................108
VI.1. Iranul preistoric.......................................................109
VI.2. Imperiul med...........................................................111
VI.3. Imperiul persan.......................................................112
Capitolul VII ..........................................................................117
INDIA ANTICĂ......................................................................117
Cadrul geografic..................................................................117
VII.1. India pre-ariană. Civilizaţia Indusului...................118
VII.2. India vedică...........................................................122
VII.3. Structurile politice.................................................125
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...............................................170

177