INSTITUTŢII DE DREPT PROCESUAL CIVILCurs universitar (Sinteze-I.D.)
Capitolul I. Competenţa instanţelor judecătoreşti
1. Conceptul de competenţă
Codul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar în primele salearticole, la regulile de competenţă. Această reglementare apare firească dacă ţinemseama de importanţa regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicescatribuţiile instanţelor judecătoreşti. Într-adevăr, în cazul declanşării unui litigiu, prima problemă care trebuie rezolvată de reclamant sau de avocatul acestuia este aceea de adetermina instanţa competentă. Şi de aceea, în dreptul anglo-saxon, de pildă, problema determinării competenţei este una dintre cele mai importante şi complexe,astfel că, în această materie, doar avocaţii cei mai experimentaţi pot fi la adăpost deorice greşeală. Codurile moderne, deşi acordă aceeaşi importanţă majoră problemelor de competenţă, încep printr-o prezentare generală a principiilor de bază ale procedurii judiciare. Este tendinţa tuturor codurilor moderne, tendinţă care a început o dată cuadoptarea Codului civil german de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Proiectulviitorului nostru cod de procedură civilă va trebui să urmeze aceeaşi tendinţă .Prin
competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publicesau a unei persoane de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă estede amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual civil, prin competenţă înţelegem capacitatea unei instanţe de judecată de asoluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri.Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are îndreptăţirea legală dea soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor decompetenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinareacompetenţei instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, trebuie să precizăm că nu toatelitigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care sesoluţionează de alte autorităţi statale sau de alte organe decât instanţele judecătoreşti.
2. Formele competenţei
O problemă de mare importanţă ce se poate ivi în legătură cu sesizarea unuiorgan de justiţie este aceea de a determina dacă litigiul respectiv intră sau nu în sferade activitate a autorităţii judecătoreşti sau dimpotrivă a altor autorităţi statale. O ataredelimitare se poate realiza prin intermediul regulilor de competenţă generală. După cese stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti este necesar să precizăm care anume dintre diferitele instanţe are cădereade a soluţiona cauza respectivă. Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, întreele, se realizează prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. Competenţa jurisdicţională prezintă la rândul său două forme: competenţa materială sau deatribuţiune şi competenţa teritorială.În raport cu natura normelor de competenţă aceasta poate fi împărţită încompetenţă absolută şi competenţă relativă
.
Această clasificare, bogată în semnificaţii procedurale, este o consecinţă firească a diviziunii legilor în imperative şi dispozitive.Analiza concretă a textelor procedurale privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti ne obligă la o cercetare preliminară a competenţei instanţelor
judecătoreşti. Dispoziţiile legale privitoare la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti nu se regăsesc însă în Codul de procedură civilă.
Cap. II. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti
Primul articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor. Prin urmare, toate celelalte instanţe au o jurisdicţie deexcepţie, în sensul că ele pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în bazaunor dispoziţii normative care le atribuie în mod expres o atare competenţă. Textul pecare-l comentăm admite două categorii de excepţii de la regula plenitudinii de jurisdicţie menţionată mai sus. O primă excepţie se referă la cauzele „date prin lege încompetenţa altor instanţe”. În acest sens, însuşi Codul de procedură civilă atribuie ocompetenţă de fond - excepţie - tribunalelor judeţene şi curţilor de apel. A douacategorie de excepţii are ca obiect atribuţiile jurisdicţionale conferite de lege„autorităţilor administraţiei publice” sau altor „organe”. Categoria de excepţii la carene referim nu este prevăzută în mod expres în partea finală a art. 1 pct. 1 C. proc. civ.Ea poate fi însă dedusă cu uşurinţă din prevederile art. 1 pct. 2 C. proc. civ., text careatribuie judecătoriilor competenţa de a soluţiona „plângerile împotriva hotărârilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel deactivitate...”. Aceasta înseamnă că organele menţionate au şi o competenţă de fond,care le este recunoscută prin dispoziţii legale exprese. În paginile anterioare au fostindicate, cu titlu exemplificativ, organele care realizează jurisdicţii speciale şi căroralegea le recunoaşte atribuţii jurisdicţionale.Potrivit art. 1 pct. 2 C. proc. civ., judecătoriile sunt competente să soluţioneze şi„plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate”. Aceste dispoziţii proceduraleimpun unele precizări particulare. În primul rând, remarcăm că actuala redactare atextului nu se mai referă, în mod expres, la „organele obşteşti cu activitate jurisdicţională”. Precizăm că în regimul anterior a fost instituită o jurisdicţie obşteascăce se realiza prin intermediul comisiilor de judecată. În al doilea rând, constatăm călegea se referă în mod expres la calea procedurală a plângerii. Prevederile legalecuprinse în art. 1 pct. 2 C. proc. civ. dau expresie controlului judecătoresc exercitat de judecătorii cu privire la actele altor organe cu atribuţii jurisdicţionale. Pe de altă parte,termenul de „plângere” trebuie folosit într-un sens larg, adică în sensul că include înconţinutul său şi orice alt mijloc procedural prin care se urmăreşte realizarea unuicontrol judecătoresc, exercitat în condiţiile legii . În acest context, precizăm că înlegislaţia noastră diferite dispoziţii legale, din unele legi speciale, deschid caleacontrolului judecătoresc şi prin mijlocul procedural al contestaţiei. De asemenea,termenul de hotărâre, folosit în acelaşi text, trebuie interpretat şi el într-un sensgeneric, anume în sensul că se referă la orice alt act jurisdicţional, indiferent dedenumirea sa (decizie, dispoziţie etc.).Unele dispoziţii din legi speciale se referă la posibilitatea exercitării controlului judecătoresc pe calea procedurală a plângerii sau contestaţiei. În continuare evocămcâteva din situaţiile care se încadrează în dispoziţiile art. 1 pct. 2 C. proc. civ.:contestaţiile împotriva soluţiei date de primar în legătură cu înscrierile făcute în listeleelectorale [art. 16 alin. (5) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale]; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare acontravenţiilor silvice [art. 14 alin. (2) din Legea nr. 31/2000]; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor (art.31-32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001); plângerea împotriva refuzului executorului
judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită [art. 53 alin. (2)din Legea nr. 188/2000].Potrivit art. 1 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă şi „în orice alte materiidate prin lege în competenţa lor”. Această competenţă diversă este atrasă doar întemeiul unor dispoziţii legale exprese. În această privinţă se poate constata că ataredispoziţiuni se regăsesc chiar în Codul de procedură civilă, dar şi în unelereglementări speciale. Doar cu titlu de exemplu indicăm unele situaţii expresconsacrate în Codul de procedură civilă şi care atrag competenţa judecătoriilor întemeiul textului menţionat: cererile pentru asigurarea dovezilor (art. 236 C. proc.civ.); cererile de îndreptarea erorilor materiale strecurate în propriile hotărâri (art. 281C. proc. civ.); contestaţiile în anulare privind propriile hotărâri [art. 318 alin. (2) şi art.319 alin. (1) C. proc. civ.]; cererile de revizuire privitoare la propriile hotărâri [art.323 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile la executare, în toate situaţiile în care judecătoria a soluţionat cauza în primă instanţă şi când, potrivit legii, aceasta esteinstanţa de executare [art. 400 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile privitoare laînţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, în cazurile încare judecătoria a încuviinţat titlul [art. 400 alin. (2) C. proc. civ.].Menţionăm, cu titlu exemplificativ, şi unele dispoziţii din legi speciale şi careconferă judecătoriilor competenţa de a soluţiona următoarele cereri sau litigii:soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile notariale (art. 11 din Legea nr.36/1995); soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile executorilor judecătoreşti (art. 11 din Legea nr. 188/2000); litigiile prevăzute în legea locuinţei(art. 61 din Legea nr. 114/1996, republicată); cererile privitoare la anularea,rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea(art. 57 din Legea nr. 119/1996); soluţionarea cererilor privitoare la înregistrareaasociaţiilor şi fundaţiilor; cererile de reexaminare împotriva modului de stabilire ataxei judiciare de timbru (art. 18 din Legea nr. 146/1997, astfel cum acest text a fostmodificat prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă aGuvernului nr. 58/2003).
Competenţa tribunalelor.
Tribunalele au, în sistemul actual al Codului de procedură civilă, au ocompetenţă de fond, o competenţă în materie de apel, de recurs şi o competenţădiversă.Competenţa de fond sau în primă instanţă a tribunalelor, privită prin prismatuturor atribuţiilor lor, este o competenţă de excepţie. Privită în concret, regulaenunţată comportă însă şi unele circumstanţieri şi precizări extrem de importante şiaceasta mai cu seamă după adoptarea şi aprobarea Ordonanţei de urgenţă aGuvernului nr. 138/2000.În primul rând, competenţa tribunalelor în materie comercială este ocompetenţă de drept comun. Într-adevăr, din redactarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.civ., rezultă că tribunalele au competenţa de a soluţiona toate cererile în materiecomercială, cu excepţia acelora al căror obiect are o valoare de până la 100.000 de lei.Acestea din urmă intră în căderea judecătoriilor. În competenţa tribunalelor intră însăşi cererile comerciale care nu au un caracter patrimonial.Dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. au prilejuit însă şi unele soluţiidiferite, ceea ce a determinat şi intervenţia instanţei supreme printr-o decizie pronunţată în interesul legii. Totuşi chiar şi în perioada imediat următoare modificăriiCodului de procedură civilă, prin Legea nr. 59/1993, instanţa supremă a decis cătribunalele sunt instanţe cu plenitudine de jurisdicţie în materie comercială, având
Search History:
Result 00 of 00
00 results for result for
p.
Recommended
More From This User
Notes
Load more
