Haos, entropie si sageata timpului

scris de Orghidan Radu

Haos , entropie şi săgeata timpului

"The theory of chaos uncovers a new

principle> which governs how real the world behaves.

It also explains why time goes in only one direction."

Irregular. Timpul se scurge într-o singură direcţie, din trecut spre viitor. Nu
putem să manipulăm timpul, nici nu putem călători înapoi în trecut. Esenţa problemei stă
în întrebarea: "Ce este timpul ?" Ne vom limita la acceptarea opoziţiei tradiţionale, de la
Kant încoace, dintre timpul static al fizicii clasice şi timpul existenţial pe care îl
experimentăm de-a lungul vieţii ? În amintirile lui Carnap, putem citi următoarele :
"Odată Einstein a spus că problema lui îl preocupa serios. El explică că experienţa lui
înseamnă ceva special pentru om, ceva esenţial, diferit de trecut şi de viitor, dar că
această diferenţă importantă nu există şi nu poate apărea în fizică, că această experienţă
nu poate fi înţeleasă, căci el considera ştiinţa ca fiind o chestiune de abandonare
dureroasă dar inevitabilă".[1]

S-a putut remarca faptul că tot ceea ce apare în mod obiectiv se poate descrie în ştiinţă ;
pe de-o parte succesiunea temporală de evenimente este descrisă în fizică ; pe de altă
parte, particularităţile experienţei umane în funcţie de timp, incluzând atitudineadiferită
faţă de trecut, prezent sau viitor, pot fi descrise şi explicate (în principiu) în mod
psihologic, numai că Einstein "credea că aceste descrieri ştiinţifice nu pot satisface
necesităţile umane, că există ceva esenţial despre care se află în afara domeniului
ştiinţei."[2]

O direcţie importantă în conformitate cu câteva dintre noile ipoteze la care a

ajuns ştiinţa este aceea prin care se încearcă demonstrarea faptului că timpul nu ne opune
pe noi universului, că timpul cosmic şi timpul uman sunt inseparabile ! Timpul şi inclusiv
ireversibilitatea exprimă o structură intrinsecă, un fel de polarizare a universului.
Tocmai această polarizare este adusă la nivel macroscopic de către cea de-a doua lege a
termodinamicii.[3]
 Problema timpului este centrală nu numai pentru a înţelege lumea care ne
înconjoară, incluzând şi teoriile asupra originii şi evoluţiei Universului, dar şi pentru că
atinge domeniile, relaţiile dintre ştiinţă, cultură şi percepţia umană în general. Timpul
trece într-o singură direcţie înseamnă de fapt că timpul are o săgeată. Acest pasaj, această
trecere a timpului este studiată de termodinamică, ştiinţa proceselor ireversibile. Însă
există şi teorii opuse termodinamicii, precum cele ale mecanicii cuantice şi legile lui
Newton. Ecuaţiile ce stau la baza acestor teorii nu disting între trecut şi viitor, de unde
avem ideea că timpul nu ar avea o ireversibiltate ci ar fi o "cantitate reversibilă, fără o
săgeată".

Aşadar avem un conflict între legile ireversibile ale termodinamicii şi legile

mecanice reversibile ale mişcării. Trebuie să se renunţe la ideea unei săgeţi a timpului sau
legile termodinamicii trebuie să fie revizuite ?

Săgeata timpului - punctul de vedere al termodinamicii

În ştiinţele naturale, săgeata timpului trimite la termenul elaborat în 1927 de

astronomul Arthur Eddington pentru a distinge o direcţie a timpului raportat la o hartă a
lumii în patru dimensiuni, care, conform lui Eddington, poate fi analizată ca un studiu al
atomilor, moleculelor şi corpurilor. Cum la nivel microscopic procesele fizice sunt
aproape toate simetrice (ceea ce înseamnă că teoriile rămân valabile chiar dacă timpul
este redirecţionat), la nivel macroscopic lucrurile stau altfel : timpul are clar o direcţie ; o
săgeată a timpului corespunde oricărei asimetrii la acest nivel.

Săgeata a timpului este evidenţiată de cea de-a doua lege a termodinamicii.[4]

Conform acesteia, într-un sistem izolat entropia va creşte o dată cu timpul ; ea nu poate
descreşte. Entropia poate fi văzută ca o măsură a "dezordinii". Cu cât timpul va creşte,
gradul de "dezordine" dintr-un sistem va fi şi el mai mare. Totodată asimetria aceasta de
la nivel macroscopic poate oferi din punct de vedere empiric posibilitatea diferenţierii
dintre trecut şi viitor. Legea a doua însă nu şi-a demonstrat un caracter strict de
universalitate : ea poate fluctua pentru că există sisteme cu grad diferit de entropie.

A doua lege a termodinamicii este, conform lui Eddington, "legea supremă a

naturii"[5]. Reieşind dintr-o simplă observaţie, ea postulează : în orice proces mecanic la
nivel macroscopic, câteva sau toate energiile se disipează ca şi căldură. În 1850, Rudolf
Clausius introdusese termenul de "entropie" - o cantitate ce creşte ca urmare a disipării
căldurii. Pentru că orice cantitate de căldură, căldura în general, trimite la mişcarea
întâmplătoare a particulelor ce constituie un sistem, entropia a fost apreciată drept gradul
de "dezordine" pe care sistemul îl are. Această entropie însă oferă o modalitate de a
conexa lumea microscopică (legile lui Newton şi cele ale mecanicii cuantice) cu legile
macroscopice ale termodinamicii. Pentru sistemele izolate această entropie va creşte până
la o valoare (volum) maxim(ă), şi anume până la un echilibru termodinamic. O concluzie
importantă la care ştiinţa a ajuns este aceea că acest echilibru nu dă seama de schimbare,
cea care permite sesizarea unei treceri a timpului. Motivul pentru care atât fizicienii cât şi
chimiştii apelează frecvent la acest concept, este acela că din punct de vedere matematic,
el este uşor de folosit. Echilibrul produce cantităţile, cum este entropia, şi el reprezintă
starea finală, maximă, a unui sistem în creştere. De aceea entropia mai este numită un
"potenţial" termodinamic.

În realitate, orice proces are nevoie doar de un timp finit să se desfăşoare şi prin
urmare un echilibru final iese din discuţie. Un sistem poate doar să aspire la atingerea
unui echilibru , însă el nu-l va atinge niciodată.[6]

Săgeata timpului - punctul de vedere al cosmologiei

Săgeata > a timpului face referire în mod special la expansiunea Universului.

Teoria cosmologică poate fi legată de cea a termodinamicii, în contextul în care se
vorbeşte despre o "moarte calorică" a Universului. Din această perspectivă, dacă săgeata
timpului este legată de alte săgeţi ale timpului, atunci viitorul este prin definiţie direcţia
în care Universul devine din ce în ce mai mare. Prin urmare, Universul se măreşte (mai
degrabă decât se restrânge) - prin definiţie.

Ilya Prigogine crede că problema filosofică: "de ce există ceva mai degrabă
decât nimic"(şi în fond teologică) - este echivalentă în fizica actuală cu: "de ce există o
săgeată a timpului"? [7]. Astăzi, după renunţarea la o eternitate separată de timp şi la un
timp reversibil eternizat, cosmologia admite ireversibilitatea timpului, săgeata timpului
fiind o şansă de a înţelege Univesul într-o perspectivă ce articulează timpul cu veşnicia.
Numai într-un asemenea sens se poate aproxima sensul Universului.
 Concepţia despre expansiunea Universului, ducând la ideea unui început al
acestuia, impune teoria singularităţii iniţiale. Aceasta însă a primit mai multe obiecţii.
Prima dintre ele susţinea că ideea unui univers care se dilată în toate direcţiile cu aceeaşi
viteză nu ar corespunde tocmai realităţii. În practică expansiunea ar fi asimetrică şi când
o parcurgem înapoi nu putem ajunge la o singularitate iniţială. Dar teoria gravitaţiei a lui
Einstein care a condus la premisa unor tipuri diferite de universuri a confirmat şi
singularitatea iniţială. O altă obiecţie considera singularitatea iniţială drept un produs al
imaginaţiei pentru că nu putea să existe un punct cu temperatură şi densitate infinite. Însă
singularitatea iniţială poate avea aceste caracteristici (cum prevăd unele variante ale
Universului în expansiune) dar totodată poate constitui un punct în care continuumul
spaţiu-timp este anihilat, un punct din care lumina nu mai iese şi nici nu ar mai putea
oferi vreo informaţie (şi deci vreo istorie a Universului).

Existenţa unei singularităţi iniţiale dar care scapă investigaţiilor noastre bazate pe
legile fizicii, permite doar afirmarea unui început al Universului. Însă despre acest
început cosmologia ştiinţifică poate să ne spună prea puţin, această perspectivă fiind
favorabilă întâlnirii cu viziunea religioasă despre începutul lumii.[8] Implicaţiile acestea
sunt recunoscute de cosmologia contemporană : "Dacă Universul a început dintr-o
singularitate din care a apărut materia cu o temperatură şi densitate infinite, suntem
confruntaţi cu o serie de probleme atunci când vrem să împingem mai departe studiul
cosmosului. Ce anume determină felul cum cosmosul apare ? Dacă spaţiul şi timpul nu
existau înaintea acelui început singular, cum mai putem explica legile gravitaţiei, logicii ,
matematicii ? Existau înainte acelei singularităţi ? Dacă da, şi trebuie să admitem aceasta
din moment ce aplicăm matematica şi logica singularităţii înseşi, atunci trebuie să
admitem şi existenţa unei raţionalităţi care depăşeşte universul material."[9]

După o aserţiune celebră putem subscrie la faptul că : "Toate marile principii ale
fizicii pot începe într-adevăr cu cuvintele < este imposibil ca…>". Fireşte că se aplică şi
legii a doua a termodinamicii, cea care specifică în fond că este imposibil să construieşti
un "perpetuum mobile". Cum Universul se uzează de la sine , el devine de fapt tot mai
haotic şi acest lucru intră sub incidenţa celei de-a doua legi. Iniţial aplicată fenomenelor
termice entropia a ajuns însă la caracterul de universalitate. Ea este valabilă pentru toate
procesele naturale, fizice , biologice sau sociologice. Deci toate procesele sunt
ireversibile. Entropia şi ireversibilitatea proceselor naturale fac ca lumea noastră să se
îndrepte inevitabil spre haos , spre dezorganizare. În acest context discuţia asupra unei
cauze primare se repetă din ce în ce mai des. Şi aici intervine în special teologia.

Neputinţa cosmologiei contemporane de a da o teorie viabilă asupra începutului

Universului adânceşte caracterul de obscur al lumii în care trăim. Limitarea cunoştinţelor
empirice despre Univers la regiunea vizibilă înseamnă să nu putem verifica niciodată
consecinţele unei prescripţii pentru întreaga stare iniţială a Universului. Vedem doar
consecinţele evoluţioniste ale unei mici părţi ale acestui început. Într-o zi am putea poate
spune ceva despre originile vecinătăţilor cosmice. Nu putem cunoaşte însă niciodată
originile Universului. Cele mai mari secrete sunt cele care se păstrează.

Bibliografie

1. John Barrow, Originea universului, Bucureşti: Humanitas, 1994

2. Ilya Prigogine, Între eternitate şi timp, Bucureşti: Humanitas, 1997

3. Ilya Prigogine, Isabelle Stengers, Noua alianţă - Metamorfoza ştiinţei , Bucureşti: Ed.
Politică, 1984

4. The Philosophy of Rudolf Carnap, Cambridge: Ed. Schilpp.P.A., University Press,

1963.

5. www.wikipedia/navigation/search/arrow of time.com

6. www.google/arrow of time/chaos,entropy and the arrow of time/peter coveney.com

[1] The Philosophy of Rudolf Carnap , Cambridge: Ed. Schilpp P.A. , University Press, 1963.

[2] Ilya Prigogine, Isabelle Stengers, Noua alianţă - Metamorfozarea ştiinţei, Bucureşti:
Ed.Politică, 1984, pag. 335

[3] În limbajul ştiinţific, această polarizare îşi are originea în întâmplare, în dezordinea la nivelul
traiectoriilor dinamice (sau a funcţiilor ondulatorii mecanico-cuantice). Structura temporală apare
în afara acestui caracter întâmplător şi odată cu ea apar şi ireversibilitatea sau . În ultimă analiză
existenţa timpului orientat constituie însăşi presupoziţia pe care se sprijină toate formele de
activitate/evoluţie.
[4] Legea a doua a termodinamicii spune că . În majoritatea formulărilor acestei legi se afirmă
faptul că în cadrul acestui fenomen de transfer entropia întotdeauna va creşte. Entropia este o
mărime fizică ce caracterizează gradul de "dezordine" a moleculelor.

[5] Originea istorică a celei de-a doua legi a termodinamicii constă în înţelegerea faptului că
avem nevoie de două surse la temperaturi diferite pentru a putea produce lucrul mecanic. O
singură sursă nu poate acţiona ca un motor termic. Într-un sistem izolat toate condiţiile de non-
echilibru duc spre aceeaşi stare de echilibru, finală. Cea de-a doua lege exprimă prin urmare un
mecanism de uitare , uitare a condiţiilor iniţiale. În plus ea exprimă această uitare într-un mod
specific , prin existenţa unei funcţii care se schimbă monoton , recte entropia.

[6] Viaţa însăşi este un proces de non-echilibru : îmbătrânirea este ireversibilă şi numai un
crepuscul al vieţii poate atinge un echilibru.

[7] Există mai multe perspective asupra săgeţii timpului, pe lângă ipotezele termodinamicii şi ale
cosmologiei : săgeata cauzală a timpului - o problemă a cauzalităţii, aşa cum a subliniat şi
D.Hume, este aceea că, în ea însăşi, relaţia cauzală nu poate fi sesizată. Mai mult, este destul de
greu, de fapt, să se dea o explicaţie clară a termenilor "cauză" şi "efect". Este foarte probabil ca,
în aceste cazuri când se pune în discuţie relaţia cauzală, observatorul să se sprijine pe această
asimetrie de rol a fenomenelor ca fiind una termodinamică. Dacă săgeata timpului ar fi inversată
atunci efectul ar preceda cauza ; săgeata "slabă" a timpului - anumite interacţiuni subatomice
implică o forţă nucleară "slabă" şi încalcă de fapt consevarea parităţii nivelului atomic (deşi mai
rar). Acest lucru înseamnă că interacţiunile sunt şi ireversibile stabilind prin urmare o săgeată a
timpului. Ele ar fi responsabile de problema creaţiei şi de Universul timpuriu. Săgeata "slabă" nu
este legată de nici una dintre cele prezentate până acum şi dacă aceasta ar fi îndreptată în sens
temporal invers, singura diferenţă ar fi aceea că Universul ar fi făcut din non(anti)-materie decât
din materie. Mai exact definiţiile celor două ar fi inversate. Paritate bulversată mai rar, însemnă
de fapt că această săgeată "abia" se îndreaptă către o direcţie, în timp ce celelalte "săgeţi" sunt
mult mai evidente ; săgeata "psihologică" a timpului - din moment ce volumul memoriei creşte
constant se poate vorbi despre o "săgeată" şi în acest caz. Aceasta poate fi redusă la săgeată
termodinamicii şi are legături şi cu fizica informaţiei : este uşor de văzut legătura cu acestea dacă
ar fi să comparăm memoria cu o corelaţie între celulele creierului (sau computer bits) şi lumea
exterioară. Cum legea a doua a termodinamicii este echivalentă cu creşterea în timp a unor
asemenea corelaţii, atunci şi memoria este "creată" o dată cu avansul nostru spre viitor.

[8] În singularitatea iniţială , legile matematicii şi legile teoriei relativităţii generalizate nu mai
sunt de folos deoarece este vorba despre o realitate mai presus de ceea ce ştiinţa poate cuprinde.
Apoi, pentru că ştiinţa nu poate depăşi creatul, iar în cazul singularităţii iniţiale ne aflăm la
limitele creatului, în asumarea limitei ca o şansă există posibilitatea întâlnirii cosmologiei
ştiinţifice cu teologia, a creatului cu necreatul.

[9] John Barrow, Originea Universului, Bucureşti: Humanitas, 1994, pag. 57.

Irregular.voxph.org