You are on page 1of 167

Magu Lazăr

Întrebări de toamnă
poezii

1
2
Recunoscând încă o dată valoarea învăţăturii
apostolului Pavel, care spune: „Mulţumiţi lui Dumnezeu
pentru toate lucrurile”, aş vrea să aşez în prima pagină a
acestei cărţi de poezie mulţumirile şi recunoştinţa mea
faţă de harul inspiraţiei primit de la Domnul într-un
moment de răscruce al vieţii mele. Îi mulţumesc lui
Dumnezeu pentru darul gândurilor venite de sus şi
îndreptându-se din nou într-acolo. Le mulţumesc soţiei
mele, Eleonora, şi fiicei mele, Georgiana, pentru
participarea emoţională la apariţia acestui volum de
versuri, şi aduc mulţumiri deosebite celor care au
participat la redactarea lui, neobositului Daniel Sebeşan
şi soţiei sale, Laura. Totodată, îmi exprim gratitudinea
faţă de cei care au contribuit financiar la publicarea
acestei cărţi. Fie ca mesajul poeziilor din aceste pagini
să ne apropie mai mult de Domnul Dumnezeu!

Magu L.

3
4
CAPITOLUL I

PENTRU CER

5
Ai noştri ani

Ai noştri ani,
Ce trec grăbiţi
Şi obosiţi prin lume,
Ne duc cu ei - cârmaci cuminţi -
Chemându-ne pe nume.

Ai noştri ani,
Ce trec tăcuţi
Ca peste crâng lăstunii,
Ne fac mai sfinţi, mai pricepuţi
În încercarea lumii.

Ai noştri ani,
Ce trec frumos
Ca bărcile pe ape,
Ne duc aproape de Hristos,
De cerul Lui aproape.

Ai noştri ani,
Ani de tumult,
De trudă şi de muncă,
Ne lasă pasul mai mărunt
Şi faţa tot mai suptă.

Ai noştri ani
- tot mai puţini
la fapte şi la număr -
Ne lasă ochii mai senini
Şi crucea... mai pe umăr.

Îţi mulţumesc de anii mei,


Isuse, înc-o dată,
Că, de sunt buni, ori de sunt răi,
Mă poartă-n turma Ta de miei
Şi-mi lasă viaţa mai curată.
6
Ai noştri ani (variantă)

Ai noştri ani,
Trecând ca nişte clipe,
Încearcă-n van
Trecutul să-nfiripe.
Dar nu e timp
Nici de prezentul tot -
Să poţi s-aşezi
Bunic lângă nepot.

Ai noştri ani,
Mai iuţi decât cocorii,
Se pierd pe drum
Ca uruitul morii.
Degeaba-ncerci
În taină să-i opreşti,
Că poţi s-ajungi
Mai singur decât eşti.

Ai noştri ani,
Bătând din aripi grele,
Se-nalţă-ncet
Dar hotărâţi spre stele.
Degeaba caut
În mână să-i adun
Când au trecut
De zarea cea de fum...

Ai noştri ani
- corăbii vechi pe ape -
Se duc târzii,
Veciile s-adape...
Degeaba-ncerci
Să-i ancorezi de lună,
Că tot se duc,
Cu tine împreună...
7
Alb

Ce alb
E albul -albul în lumină!
Ce albă-i floarea albă din grădină...
Dar mult mai alb
E albul Lui
-albul albit al cerului.

Ce alb
E albul–albul alb de crin!
Ce albă-i floarea
Grea, de rozmarin...
Dar mult mai alb
E albul sfânt
Al celor smulşi de pe pământ.

Ce alb
E albul norilor de sus!
Ce albă-a fost
Cămaşa lui Isus...
Dar mult mai alb
E albul infinit,
Al sufletului declarat neprihănit.

Ce alb
E albul câmpului bogat!
Ce albă e zăpada
Când ninge-mbelşugat...
Dar mult mai alb
E tronul Lui ceresc,
Mare şi alb-un alb împărătesc.

La tronul Tău mă-nchin şi eu,


Albit în roşu sânge-al Tău...

8
Alegere

Alege tot mai multă viaţă


Şi nicidecum în viaţă multe...
Tu grabnic să asculţi învaţă,
Fugind de vorbele mărunte.

Alege tot mai mult Cuvântul


Şi las ca El să te aleagă,
Şi nicidecum să duci ca vântul
Cuvintele prin lumea-ntreagă.

Alege tot mai mult iubirea...


Să o-nţelegi şi să o dai...
Nicicând să nu-ţi şoptească firea
Că e iubire doar ce ai.

Alege tot mai mult lucrarea


Şi lângă El să o-mplineşti;
Şi nicidecum să fii ca marea,
Să pierzi pe cei ce îi iubeşti.

Alege tot mai mult slujirea


Şi doar slujind să te topeşti...
Nu te topi doar când jignirea
Te-aprinde-n vâlvătăi lumeşti.

Alege tot mai mult iertarea


Şi nicidecum să te răzbuni,
De vrei să-ţi întăreşti chemarea
Şi-n cer răsplată să aduni.

Alege-n viaţă ce-ar alege


Domnul Hristos şi Duhul Sfânt:
Sfinţire doar, nu fărdelege,
Şi o trăire-n Legământ.

9
Altruism

Luna luminează noaptea


Cu lumina de la Soare.
Ea adună, ca şi Cartea,
Raza unuia mai mare.

Ea nu are foc eteric,


Dogorind la mii de grade -
Ea doar fuge de-ntuneric,
Şi tot în lumină şade.

Iar lumina adunată,


O răsfrânge, o împarte
Peste lumea-ntunecată,
De lumină făcând parte.

Strălucind voios şi sferic,


Luminând pe fiecare,
Într-o lume de-ntuneric,
Ea-i creştinul cel mai mare.

Ea-mplineşte de minune
A Lui vorbă de-ndurare:
„Din bucata ta de pâine,
Să împarţi la fiecare!”

Tu la câţi împarţi, creştine,


Din lumina ta, pe cale,
Sau din pâine...? Că ştii bine
Că atâţia-s orbi, în vale.

Ia exemplu de la Lună,
De iubire, de iertare,
Şi din partea ta cea bună,
Să împarţi la fiecare.

10
Tu reflectă ca şi luna,
Şi lumina, şi iubirea,
Dăruind nestins, într-una,
Harul şi compătimirea.

Am ceva de spus

Am ceva de spus, însă cui?


Şi cine timp are, s-asculte?
Ce multe sunt vorbele Lui...
Şi-a Duhului fapte, ce multe!

Am ceva de spus, însă cine


Urechea-şi deschide la şoaptă,
S-audă Cuvântu-I prin mine,
Devenit şi cale, şi roată?

Am ceva de spus, însă cum


Mesajul s-ajungă la tine?
Te chem mai aproape de drum,
La marginea zării senine.

Am ceva de spus, însă cât


Dispus mai eşti să auzi
A Cerului voce şi cânt,
Fremătând peste iarbă şi duzi?

Am ceva de spus însă... chiar,


De tine nu-ţi pasă că mori?
Şi fapte de sânge sau har
Deveni-vor umbre sau flori.

Amintiri despre Golgota

Calci pe-un pământ de roase rogojini,


Purtând pe gene îngeri şi lumini.
Pe umeri duci cea mai nervoasă cruce
Grăbită vrând pe Golgota să urce.
11
Pe urme porţi mulţimi nenumărate,
Iubirea expirase în cetate,
Şi-un val de ură vântul a adus
Şi a-mbrăcat tot dealul până sus.

Şi Tu pe deal urcai ca o nălucă,


Şi-n crucea Ta era mult dor de ducă
O stăpâneai cu greu, ca pe o mare,
Şi moartea tremura în depărtare.

Era acest spectacol nefiresc


Îngrozitor, dar totuşi pământesc.
Din Tine parcă crucea a crescut.
- Aşa crescuse lumea la-nceput.

Acum era invers, ştiam prea bine.


Acuma toate s-adunau în Tine:
Păcate, ură, crucile fierbinţi,
Şi oamenii-şi ieşiseră din minţi.

Şi prea târziu romanul ucigaş


Văzu plângând pe Ioan, al Tău urmaş,
Şi ne-a strigat cu glas deosebit:
-Opriţi! El e un om neprihănit!

Opritu-ne-am din lunga silnicie,


Dar Tu plecase-şi deja-n veşnicie,
Şi-am înţeles că singuri am rămas
Cu crucea îndreptată spre oraş.

Am început atunci s-o ducem noi,


Căutându-Te pe urme înapoi.
De-atunci noi am rămas cu crucea doar,
Curgând pe ea mult sânge şi mult har.

O împărţim puţin la fiecare


Şi ea tot creşte şi devine mare,
Spunem azi cruce: însă ştim mai bine
Că-n crucea Ta noi te vedem pe Tine.
12
Primeşte-ne cerându-ne iertare,
Vrem să schimbăm azi moartea-n sărbătoare,
Şi-n cinstea Ta la masă astăzi stăm,
Să vii cu noi, Isuse, te rugăm!

Angajament

Mă-ndrept de-acum spre-o singură chemare


Şi vreau să o transform în ascultare;
Mă vrea Hristos să fiu al păcii sol
În lume, la altar şi la pristol,
Şi vreau nespus chemarea s-o-mplinesc,
Să fiu un sol al harului ceresc.

Mă-ndrept de-acum spre-o singură iubire:


Iubirea de Înalt, de nemurire -
Să nu mai fiu împiedicat pe drum
De mici iubiri – perdele mari de fum
Ce-ntunecă a Cerului cărare,
Decolorând a albului culoare.

Mă-ndrept de-acum spre-o singură dorinţă:


Să mă aplec mai mult spre-a mea credinţă,
S-o văd trudind în via lui Isus,
S-o văd ducând încrederea mai sus,
S-o-nvăţ să ia mai mult har din Cuvânt
Şi să iubească sufletul înfrânt.

Mă-ndrept de-acum spre-o singură trăire:


Trăirea-n Duh, trăirea în slujire;
Să fiu în taină pansament şi mână,
Să fiu găleată la a Lui fântână,
Să fiu ecoul strigătului sfânt:
„De însetaţi, Eu Apa Vieţii sunt!”

13
Ascultare

Al mării val,
Bătând înspre mal,
Ne-aduce din larg
Marea în prag.

Al mării vânt,
Bătând neînfrânt,
Ne-aduce din zare
Timp şi depărtare.

Ale mării corăbii,


Iuţi ca nişte săbii,
Ne-aduc de departe
Frica de moarte.

A mării putere,
Pornită spre stele,
A fost limitată
De Mâna ridicată.

Nu te-nspăimânta,
Că marea, şi ea,
Ascultă de El
Şi face la fel.

Tu de cine asculţi
În lumea cu munţi?
Ascultă-I Cuvântul
Ca marea, urmându-L.

Aşteptare

De douăzeci de veacuri conştiinţa lumii doarme...


De douăzeci de veacuri tot înşelăm lumina...
Îl judecăm teribil şi-l condamnăm pe Dima
Iar el ne mulţumeşte, ascuns la noi în carne.
14
De douăzeci de veacuri refacem răstignirea,
C-a fost prea generală, că n-a avut suport...
Dar mintea e închisă şi ochiu-i mult prea mort
Să înţelegem cauza şi să vedem iubirea.

De douăzeci de veacuri, alături stăm de Iuda,


Ne târguim în taină şi numărăm arginţii;
E târgu-acesta, oare, al inimii, al minţii?
„Nu sunt eu vinovatul, dar sigur e Teuda.”

De douăzeci de veacuri privim spre ispitire...


Edenul şi Pustia, Meriba şi Tabeera...
Ascundem în cuvinte revolta şi zavera
Şi-n sânge clocoteşte edenica pornire.

De douăzeci de veacuri sub jugul biologic,


Ne-nfrângem cu-ndârjire mândria de pe os...
Când nu-nţelegem bine, când procedăm pe dos,
Când nu-mplinim Cuvântul, când ceva nu e logic...

De douăzeci de veacuri, El, Creatoru-aşteaptă


Să depăşim hotarul confuziei şi-al firii,
Şi, devotaţi credinţei, iertării şi iubirii,
Să punem laolaltă intenţie şi faptă.

De douăzeci de veacuri, conştiinţa lumii doarme...


Avem tot adevărul, dar cine să-l proclame?

Bartimeu

Isus ajunsese la marginea lumii


Vestind pocăinţa, vindecându-i pe unii …
Şi-aici locuia de demult Bartimeu,
Un orb ce trăia în beznă de hău.

Un om condamnat să vadă doar noapte...


Dar, iată, Lumina trecea prin cetate
Şi ochii-i nevrednici de soare şi cer

15
Tânjeau să dezlege-al luminii mister.
- Ai milă de mine, Isuse, ca David!
Atinge-Te astăzi de ochiul meu palid
Şi pune-l la masă pe „Mefiboşet”...
Eu, masa luminii, demult o aştept!

Mă scoate din lumea de umbre şi noapte,


Şi mie, Isuse, lumină-mi împarte,
Să văd cum e lumea cu soare pe cer,
Să văd, dimineaţa, cum stelele pier...

Lumină vreau, Doamne! – „Să fie lumină!”


Mai spune o dată cu voce sublimă...
Să văd şi eu, Doamne... şi Templu şi mare
Şi faţa Ta blândă... şi îngeri în zare.

Şi blândul Isus, îndată S-a dus


Şi ochii-i atinse cu degetu-n sus.
Şi, îndreptându-l de-acuma spre cer,
Lumină i-a dat, să-i fie străjer.

Bucuria mântuirii

Ce bucurie ne-ntreruptă
E-n locul unde e Hristos
-un veşnic jubileu de nuntă,
O sărbătoare cu folos!

Ce bucurie nevisată
În cupe de-aur poţi s-aduni,
Când cu Hristos ai parte dată
Şi-n suflet cor de rugăciuni.

Ce bucurie ne-ntrecută
În suflet El îţi poate da,
Când Cerul rugile-ţi ascultă
Şi tu asculţi povaţa Sa.
16
Ce bucurie nefirească
Hristos îţi dă, cu plâns şi cânt,
Când Duhu-ncepe să-nnoiască
Viaţa ta pe-acest pământ.

Păstrează bucuria, frate,


Netulburată, neştirbită …
Iubeşte sfintele-i palate
Şi armonia-i fericită.

Şi nu visa cocioabe sparte


Pe panta dealurilor lumii;
Rămâi pe locurile-nalte,
Lângă Hristos şi raza lunii.

Rămâi la crucea-nsângerată,
Cu îngerii şi mântuiţii;
Aici e pacea nevisată,
Ce ţine echilibrul minţii.

Cartea

Frumoasă Carte Sfântă a timpului prezent,


Tu luminezi trecutul şi veacul ce-l aştept
Şi-mi povesteşti în taină istoria lui Christ,
Cum a trecut prin lume biruitor şi trist.

Cum S-a născut pe paie, în staulul de lut,


S-aducă omenirii din nou un Început,
Cum a venit să-I facă Părintelui Său vrerea
Şi ne-a schimbat viaţa cu vorba şi puterea.

Măreaţă Carte sfântă a sufletului meu,


În paginile tale vorbeşte Dumnezeu!
Te preţuiesc de-a pururi, te laud, te citesc...
Tu poţi schimba în înger pe omul pământesc.
17
Tu-mi dai lumină sfântă pe calea către cer,
Cuvânt, învăţătură, exemple ce nu pier,
Tu mă-ntăreşti când norii coboară mult prea jos
Şi-mi dai asemănarea cu Domnul meu, Hristos.

Eternă Carte Sfântă a vieţii înnoite,


Mă-nveţi să fiu ca tine prin lumea de ispite,
Imaculat şi rodnic şi blând printre suspine,
Ca oamenii să vadă puterea Ta în mine.

Deschide-aceasta Carte, tu, omule pribeag,


Pătrunde-n al ei templu, treci dincolo de prag.
Ascultă-i vocea dulce, cu plâns şi cu suspine...
Ea are sigur ceva de spus şi pentru tine.

Cămaşa

Nimic Tu nu luat-ai când ai plecat din lume,


Chiar alba Ta cămaşă la zaruri a fost trasă.
Noi, am văzut în noapte o palidă mireasă
Rămasă lângă cruce, chemându-te pe nume.

Era a Ta cămaşă, ce umbra-Ţi îmbrăcase


Când moartea se retrase uimită la o parte,
Şi singur ţi-ai dat duhul. Ca-ntr-un apus pe Marte
Toţi pomii se întristară într-un priveghi de oase.

Orbecăiam în bezna întinsă peste culme,


Ne agăţară spinii ce-au înverzit pe frunte,
Iar crucea ne lovise cu vorbe şi insulte,
Şi ne priveau mirate privirele-Ţi postume.

O cosmică mustrare ne tăbăcise fruntea,


Coşmarul răstignirii a năvălit în sânge,
Loviţi de-o crudă boală am început a plânge
Adâncă era noaptea şi trasă era puntea.
18
Căutam în noapte ceva, o ancoră târzie
Bătea un vânt năpraznic spărgând pereţii lumii
Şi am găsit cămaşa urcând sub raza lunii
Era ca o cupolă imensă, stacojie.

Ne-am agăţat în grabă de faldurile sfintei,


Ne-a-mbrăţişat frăţeşte cu mâini de mângâiere,
Ne-am tot cerut iertare în lacrimi şi tăcere,
Şi-am adormit în braţu-i păstrându-Te în minte.

Păstrăm şi azi cămaşa, dar nu ca amintire;


E haina noastră sfântă, de pace şi de nuntă,
Când noaptea e prea lungă şi viaţa e prea scurtă,
Ne ţine ea, cămaşa, în noua Ta zidire.

Ceas final

Să fim lumină sfântă în marea înserare


Ce va cuprinde lumea în timpul de răstrişte,
Când crucile sfioase începe-vor să mişte,
Când tristele morminte sunt gata de plecare.

E ceasul de pornire a marilor prigoane...


Politici sociale fac legea existenţei...
Se-mpodobesc cârmacii cu frunzele demenţei,
Bătrâna Europă e prinsă de frisoane.

Vuiesc tăioase vânturi din cele patru colţuri,


Se-adună toţi martirii credinţei milenare,
Să înfiereze pactul dreptăţii criminale
Ce ţine Antichristul cu sociale costuri.

E-o aprigă dorinţă să-nceapă-n cer procesul


Dreptăţilor injuste la Curţile cu Juri,
Şi îngerii, cu robe, cu Dreptul din Scripturi,
Să facă judecată, înlăturând „Alesul”.
19
E ceasul de prigoană, prigoană de credinţă;
Infracţiunea gravă e liniştea din suflet,
E noncomformitatea durând ca un stilet
Înfipt în catafalcul vieţii-n suferinţă.

E marea înserare finală a vieţii,


E marea prigonire şi fuga de credinţă...
Aşteaptă omenirea un gest de conştiinţă,
Să fim din nou lumină în templul demnităţii.

Hristos ne cheamă astăzi s-aprindem toţi lumina,


Să umplem vasul vieţii cu sfântul untdelemn,
Să ne plecăm urechea l-al Bibliei îndemn
Şi-n ceasul de-ntuneric să onorăm Lumina.

Lumină fii în veacul cel fără de lumină!


E-atâta întuneric în temple şi vieţi...
Dar pân’ miji-vor zorii eternei dimineţi,
Fiţi voi lumina lumii în veacul cel de tină.

Ceasul

Privesc al orei minutar,


Cum îmi împarte grabnic timpul...
El nu aduce har în dar,
Ci, doar fixând un nou hotar,
Îmi mută tot mai sus Olimpul.

Privesc al orei mers rotit


- măsura mea de pribegie -
El tot măsoar-al meu sfârşit,
Dar îmi acordă, înmiit,
Dovezi să cred în veşnicie.

Privesc al orei ritmic mers


- al trecerii mesaj, spre glie -
Nicicând el n-are sens invers,
Ci, doar ‘nainte-n Univers,
20
El duce plânsul din pustie.
Privesc a orei grea cascadă,
În râul Timpului lucrată...
Nu e secundă să nu cadă
În hăul ei de acoladă,
Şi-n ea-i plecarea mea fixată...

Dar este-o Mână-n dedesubturi,


Ce-adună aurul, argintul,
Şi, ignorând pretinse mituri,
Aduce noile-nceputuri
Când nu mai trece ritmic Timpul.

Creştine drag, tu să fii aur,


Măcar argint de calitate,
Ca-n ceasul când cădea-vor toate
Să fii luat şi pus de-o parte,
În Templul cu cununi de laur.

Chivotul

Pe dealurile arse, cu prafuri vechi de lună,


Venea încet Chivotul, cu preoţii-mpreună...
E drumul rău şi-n grabă, o mână s-a întins,
Chivotul să nu cadă... şi repede l-a prins.

Dar s-a aprins mânia şi Domnul l-a lovit


Cu trăznetul dreptăţii pe cel ce-a îndrăznit
S-atingă vasul sacru, al Legii început,
Şi a murit îndată, de trăznetul Lui rupt.

Nu-ntinde nicicând mâna, de harul nu ţi-e dat,


Chiar dacă ai motive şi duh de explicat,
Chiar dacă drumu-n ţară e desfundat şi rău,
De n-ai avut chemarea să porţi Chivotul Său.

Tu poţi să stai alături de Chivot şi Altar,


Şi poţi aduce mielul preotului ca dar,
Tu poţi aprinde focul, jăratecul şi spuza,
21
Dar nu întinde mâna cum a întins-o Uza.
Iar dacă vrei Chivotul să-l ai la tine-n casă,
Începe-o viaţă nouă, mai sfântă, mai frumoasă
Şi fi-va propăşire din lan şi până-n pom,
Ca-n ţarina şi casa din Gat: Obed-Edom.

Şi casa ta, ea, fi-va o casă purtătoare


De chivot, de Iehova, de binecuvântare;
Purtat vei fi la rându-ţi de mâna Lui divină,
Condus mereu de norul şi stâlpul de lumină.

Iar de vei vrea, ca David, Chivotul să-l cinsteşti,


Din nou un cort înalţă în cântece cereşti;
Şi-n mare bucurie, cu sufletul plecat,
Tu să aşezi Chivotul în locul dedicat.

Şi să păzeşti Chivotul în duh şi rugăciune,


Să aperi mărturia - eterna lui minune,
Şi tablele dreptăţii, toiagul înfrunzit,
Şi mana Lui cerească, omerul Lui sfinţit.

Creştini bolnavi

Noi suntem azi bolnavi de orice boală,


De ură, de mândrie, de trădare,
Şi ne tratăm mereu cu nepăsare
De suflet, de viaţă, de chemare...
Dar ce rămâne-atunci din împăcare?
Când nepăsarea cere condamnare?

Noi suntem azi bolnavi de orice boală,


Dar, mai ales, bolnavi de-ngrijorare...
Recidivăm când grija e prea mare -
Prea multă grijă e îngrijorare.
Noi nu putem să dăm miros la floare,
Nici să schimbăm a păsării culoare...
De ce, atunci, atâta-ngrijorare?
22
Noi suntem azi bolnavi de orice boală,
Puţină boală e în fiecare...
Biserica-i spital şi adunare
De mari bolnavi. El are vindecare,
Dar mâna noastră prea ne doare tare
S-o ridicăm în rugă de chemare
Şi să primim aleasa vindecare.

De-aceea vine marea întrebare:


Ce facem cu atâta nepăsare?
Ce facem cu atâta-ngrijorare?
Ce facem cu atâta adunare
Bolnavă până peste vindecare???
..............................................................
Căutaţi medicamentul „ÎNTRISTARE”.

Crucea

Trei cruci se pot vedea în zare,


Pe dealul dintre dealuri sure,
Şi oameni mulţi, aduşi să-ndure
Priveliştea zguduitoare.

Trei cruci înfipte-n conştiinţa


Poporului lui Dumnezeu,
Şi-n dealul devenit muzeu
Se zbate-n cuie reci credinţa.

Trei cruci căzute-n deznădejde ;


Isus e părăsit de Tatăl...
Tâlharul crede... „El e, iată-L...”
Şi-al treilea veşnicia-şi pierde.

Cum stai în faţa crucii sfinte


Ce ţine alte cruci în juru-i?
Adu-ţi azi crucea lâng-a Lui
23
Şi te închină Lui fierbinte!
Rămâi în şirul lung de cruci,
Cu cruce, viaţă şi iubire,
Ca mâine, când El fi-va mire,
Să poţi prin cruce-n cer să urci.

Crucile

Trei cruci pe dealul de rubin,


Înfipte parcă-n Univers,
Sunt semn de groază pentru mine,
De îndoială pentru tine,
Dar una-i crucea cea de bine,
Ce-ntreg păcatul meu l-a şters.

Trei cruci pe dealul dintre stele,


Înfipte parcă-n crucea lumii,
Purtând, spinoase, austere,
O veşnicie de durere,
Ducând destine efemere
Spre cer sau spre adâncul humii.

Trei cruci pe coasta blestemată,


Înfiptă-n inima de Tată
A veşnicului Dumnezeu...
Pe ele-a curs durerea toată
Şi dragostea nemăsurată,
Iubind la bine şi la rău.

Trei cruci pe vechiul bastion,


Înfipte-n ură şi răbdare
Cu trei destine arzătoare:
De mântuire, de-mpăcare,
Şi un destin de condamnare
Alături de Apollion.

24
Te chem la crucea dintre ele,
Te chem la crucea dintre stele,
Ca sângele ce-a curs cu har
Să şteargă drumul tău murdar
Printre minciuni şi munţi de rele,
Şi azi să te-nnoiască iar.

Culorile

Ce verde înserare păstrează-n gând copacii?


Ce albă amintire s-adună-n ghiocei?
Şi tonele de roşu ce-mbujorează macii
De unde-l iau artiştii ce lăcrimează-n ei?

De unde tenul galben al tristei margarete?


Când luară stânjeneii albastrul de pe zare?
De unde violetul zambilelor cochete?
Şi cine-a spus brânduşei să facă înc-o mare?

Ce mână argintie pudrează-n noapte crinii?


Cine-a dotat muşcata cu magice umbrele?
Şi cine, pentru-o vreme, transformă-n neauă spinii
Şi dă reflexe stranii mimozelor rebele?

E mâna Ta, Stăpâne, armonizând dibace


A lutului rugină cu veşnice culori:
Imperialul roşu al jertfei Lui, vivace,
Alături de albastrul privirii fără nori...

Şi galbenul tristeţii din noaptea de vânzare,


Împrăştiat prin lume, pe fragezi peţioli
- temuta mărturie a dragostei impare
De sine, de orgoliu, de eu şi de idoli.

Tu blând repeţi Genesa în orice primăvară!


Faci ceruri înflorite cu-a pomilor zăpezi,
Faci înc-o dată marea prin vechi păduri de ţară,
25
Şi florile-prinţese cu roz Tu le brodezi.
Te cheltuieşti pe Tine, îmbogăţind natura,
Ca să ne spui frenetic că încă ne iubeşti...
Tu eşti izvor de slavă, nemăsurând măsura
Cu care torni culoare, iertare şi ne creşti.

Cuvântul

Ce gânduri mici urechea mea adună!


Ce vorbe mari Cuvântul Tău împarte!
Eu înţeleg doar litera, în parte,
Tu dăltuieşti a verbului cunună.

Eu înfloresc într-un ghiveci de piatră,


Tu sameni flori pe verzi meridiane,
Eu visu-mi scriu cu litere profane,
Tu scrii cu foc pe stâncă nestemată.

Cuvântul meu, cădea-va în uitare,


Al Tău cuvânt e-o veşnică minune,
Putere e, credinţă, rugăciune,
Turnat în mine el devine mare.

Aleg acest cuvânt de zămislire


Ce e şi cer, şi apă, şi viaţă,
La focul lui cuvântul meu se-nalţă,
Tăcerea mea devine-ncet iubire.

Veniţi, luaţi Cuvântul Lui de viaţă,


Fântână-n fiecare el se schimbă,
Izvor va fi uscata noastră limbă
De binecuvântare şi povaţă.

La Început a fost doar el, Cuvântul,


Tot el e azi, el va-ngropa sfârşitul,
Cu el şi noi vom prinde infinitul
Şi mult mai mult: veciile de-a rândul.
26
Ce gânduri mici urechea mea adună!
Ce vorbe mari cuvântul Tău împarte!
Tu, în cuvânt Te-ascunzi ca într-o carte.
- Ascunde-mă cu Tine împreună!

Eliberare

În imensitatea mare,
Marea e mereu captivă,
S-ar întoarce spre izvoare
Şi încearcă-o tentativă.

Dar, e-nchisă în adâncuri


Cu zăvoare şi ilice,
Duce dorul după crânguri
Şi cântarea din colnice.

Pescăruşi rotind pe valuri


Ca păianjenii pe fire,
Caută stinse idealuri
Şi se-ncurcă în iubire.

Vântul şuieră năpraznic


Printre visele ucise...
Veşnic... şi regal paharnic
Al istoriei de vise.

Ca şi marea omul este,


E închis tot în adâncuri.
Trist priveşte înspre creste
Înglodat mereu în smârcuri.

Vrea şi el eliberare
Dorul de înalt îl arde.
Dar adâncul e prea mare,
În a morţii vale şade.
27
Doamne, vino tu acuma
Şi dezleagă-mă pe veci.
Vreau... la-ntrecere cu luna
Pe a cerului poteci.

E vremea noastră

E vremea noastră, frate,


Să-I împlinim Cuvântul,
Şi-n Duhul şi în fapte
Să Îi urmăm avântul.

Să curăţim iar Templul


De ură şi rugină,
Şi să-I urmăm exemplul
Trăirii în lumină.

E vremea noastră, frate,


Să-I împlinim lucrarea,
Ducându-I mai departe
Cuvintele şi sarea.

Să fim cetate sfântă


Pe dealul de cenuşă,
Când morţii se avântă,
Căutând a vieţii uşă.

E vremea noastră, frate,


Să-I împlinim dorinţa
De-a trece peste moarte
Cu harul şi credinţa.

La cei ce-n lanţuri grele


Zoresc către pierzare,
Şi să strigăm sub stele:
„Mai este îndurare!”
28
Emanuel

Cu porţi deschise şi cu gânduri bune


Noi naşterea, Isuse, Îţi primim;
Şi clopote mirate-ncep să sune
Şi magii se grăbesc spre Viflaim.

E noapte multă; bezna e adâncă


În suflete, ca-n colţ de ţintirim;
Şi Legea ne zdrobeşte ca o stâncă
Iar Harul încă e un vis sublim.

Dar... parcă astăzi visul se trezeşte


Din milenare somnuri de străbuni;
Şi profeţia spusă-n şoaptă creşte
La para focului de rugăciuni.

A spus Iehova că ar vrea să fie


Cu noi în lume, ca un portdrapel -
Ce clar s-aud colindele-n câmpie!
E semn că S-a născut Emanuel.

O, vino, Doamne, vino mai aproape!


Noi nu putem la Tine să venim...
Prea lung e drumul dintre Cer şi pleoape,
Prea mici suntem ca Raiul să-l găsim.

Îţi mulţumim c-ai coborât din Zare


În lumea noastră tristă, cu poveşti,
Cu mult păcat, cu lupi şi cu mioare,
Ca miei pierduţi pe câmpuri să găseşti.

Divine Miel, născut în staul rece,


Sub reci priviri, plângând sub stele reci,
Azi te primim şi ştim că Tu vei trece
Cu harul Tău pe-a lumii vechi poteci.
29
Noi casa Îţi deschidem şi viaţa,
Şi inima deschisă stă în prag;
În cor Îţi spunem: „Bună dimineaţa!
Noi Naşterea Ţi-am aşteptat cu drag.”

Exodul

Trecuse greu şi ultimul lui an


Al timpului prezis în Canaan,
Un timp de grea robie şi durere,
Sporind a faraonului avere.

Demult Avraam plecase în ţărână,


Cu Legământ şi ţară împreună.
Şi parc-o grea uitare se dospeşte,
Şi numărul de cărămizi întruna creşte.

Plecat e prinţul Moise ce voise


Să facă insurecţie de vise,
Dreptate doar, ca între fraţi de sânge,
Ce n-au, oricum, la cine a se plânge.

Dar într-o zi, cu jugul greu de dus,


Când lacrima, când plânsu-ajunse sus,
Aminte-şi adusese Dumnezeu
De Legământ şi de poporul Său.

Şi undeva, departe, peste dealuri,


Când oile trecură peste maluri,
Un rug ardea cu flacără şi foc
Şi rugul nu se mistuia deloc.

„Te scoală Moise, du-te înapoi,


Că tu eşti prinţ şi nu păstor de oi...
Al meu popor să-l scoţi din tot Egiptul,
Că veşnic e cu Mine Legământul!”
30
Aşa-ncepu Istoria, Exodul,
Plecarea din Egipt şi episodul
Răscumpărării lor cu preţ de sânge,
Că ce-i al Lui, nicicând nu se va frânge.

Şi Moise a plecat să scoată-n grabă


Şi om, şi rob, şi vită, şi desagă...
Şi mari comori au luat din tot Egiptul...
Venise-acum, venise răsăritul!

Dar trebuia, nainte de plecare


Să vadă toţi a Lui răscumpărare...
Şi au văzut cum sângele a curs,
Stropind canatul uşii până sus.

Şi cine sânge n-a avut de pus,


Să vadă semnul Îngerul de sus,
A trebuit degrabă să coboare
În bezna lumii fără de hotare.

Acel moment pierdutu-s-a în van,


Dar a rămas jertfirea an de an,
Răscumpărând perpetuu un norod,
Salvat prin Miel în marele Exod.

Dar El voia Exod, voia Ieşire,


Nu pentr-un neam, ci pentru-o omenire...
Şi-o altă jertfă de răscumpărare,
Cu mult mai grea, cu mult, cu mult mai mare,

Cu mult mai sfântă, mai cuprinzătoare,


Era nevoie să se vadă-n zare,
Şi când jertfirea mieilor era-n declin,
Veni în lume Mielul Lui divin.

Jertfirea Lui să fie o minune,


Să poată mântui întreaga lume,
Pe Golgota s-a ridicat altar
31
Şi-a fost adusă Jertfa cea de har.
Şi sângele a curs ca un pârâu,
Ca un şuvoi cu sunetul târziu...
Şi-acuma, Cel ce viaţa Lui şi-a dat,
Te-ntreabă El: „Tu eşti răscumpărat?

Şi uşa ta stropită e cu sânge?


Păcatul tău ai început a-l plânge?
Ai tu un loc în sfântul Lui norod?
Să pleci spre cer în marele Exod...”

Farsa

Vântu-n deal, la mănăstire,


Face lungi şi largi mătănii;
El e nou la stăpânire
Şi nu ştie mersul vremii.

Dar nu-l scăpa din privire


Brazii graşi cu barba-ntoarsă...
Se tot caută prin chimire
Şi ar vrea să-i joace-o farsă.

Vânt desculţ, te du la vale,


Prin ponoare şi prin vie,
Poate-ţi cumperi cinci sandale
Şi-o juma’ de pălărie...!

Că te-aşteaptă vremuri grele,


Cu îngheţ şi cu zăpadă!
Ce-ai să faci când ude stele
Şi omătul or să cadă?

Vântul a pornit la vale,


C-a simţit că e... ocară,
S-a-ncurcat pe-o altă cale
Şi s-a-ntors în primăvară.
32
Dar m-ascultă, om şăgalnic,
Ca şi brazii din baladă,
Ce-ai să faci când o să cadă
Iarna plânsului adamic?

Ce-ai să faci în ziua mare


De preasfântă judecată,
Când primi-va condamnare
Orice faptă neiertată?

Vin la Domnul să te-mbrace,


Să te-ncingă cu-adevărul,
Ca să te primească Cerul
Mântuit... la patru ace!

Florile

Frumoasă floarea de cais,


Tulburătoare ca un vis -
Sfioasă, se deschide lin
În faţa omului hain,
Ca să ne-nveţe-n al ei fel
Să ne deschidem pentru El.

Frumoasă floarea de cireş...


Răzbind frunzişul cel mai des,
Se etalează în lumină,
S-arate lumii din grădină
Cât alb imaculat ea are,
Luat din albul Lui din zare.

Frumoasă floarea de urzică


Şi sprintenă ca o pitică...
În felul ei şi ea şopteşte:
„El şi pe mine mă iubeşte!”,
Ca tu să înţelegi mai bine
33
Că te iubeşte şi pe tine.
Frumoase florile întruna...
Făcând întrecere cu Luna,
Despre Isus vor să arate,
Că are multe nestemate,
Să-mpodobească-n unic fel
Pe cel deschis doar pentru El.

Foc străin

Nu pune foc străin pe-altar,


Şi nici în mintea nimănui.
Cuvântul să-l păstrezi cu har
Şi numai vorba Lui s-o spui.

Să nu adaugi nici o centimă


L-al Lui Cuvânt cu veşnic glas!
Unii mai pus-au o fărâmă
Şi toţi afară au rămas.

Să nu adaugi nimic, nimic,


L-al Lui Cuvânt de mângâiere,
Nici înţelesul cel mai mic,
Dacă e numai o părere.

Şi să nu scoţi nici o silabă


Din Litera ce viaţ-aduce.
Tu lasă mărturia-ntreagă,
Cum ai găsit-o sus la cruce.

Să nu schimbi sensul şi-nţelesul


Cuvântului din veşnicie,
Că viaţa Lui fusese preţul
Plătit ca Sulul să se scrie.

Şi-a ta tămâie de-nchinare,


Curată veşnic să rămână,
Să poţi să-nalţi şi tu cântare
34
Cu toţi martirii împreună.
Nu pune foc străin pe-altar,
Ca şi Nadab, ca şi Abihu.
Doar focul Lui s-aduci în dar
Şi să te temi ca şi Elihu.

Germinare

De două feluri e sămânţa


Cu care omu-nsămânţează
Pământul tot, cu stăruinţa
Plugarului, când se-nserează.

Sămânţa e aceea care


O pui şi creşte mai departe;
Ea are viaţă, dar nu are
Fiorul trecerii prin moarte.

Ea nu cunoaşte frigul, gerul


Ce-ncremeneşte omenirea,
Temutul foc ce rupe fierul...
Ea creşte tumultos, ca firea.

Dar mult mai nobilă-i sămânţa


Depusă în a toamnei brazde -
Doar ea cunoaşte stăruinţa
Rămânerii când totul arde.

Ea moare pe altarul iernii


Şi putrezeşte-n germinare;
Dar simte-ncet cum Domnul vremii
Îi dă un trup la fiecare -

La fiecare bob sau boabă,


Cum Domnul vrea şi cum Îi place;
Şi fiecare-i rob sau roabă
Metamorfozei perspicace -
35
Sămânţă nobilă suntem,
Şi moartea e o germinare:
Trecând prin ea, Stăpânul ferm,
Ne dă un trup la fiecare.

E trupul slavei şi-al iubirii,


Ce singur trece mai departe,
Spre Cer, spre infinitul firii...
Şi el e dat, dar dat prin moarte.

Hotarul

Neliniştită, marea aleargă spre adâncuri...


De ţărm se depărtează şi bate în regres,
S-ascunde, vinovată, în submarine crânguri
Şi-adoarme-n patu-i umed - heraldic univers.

E multă zarvă-n porturi şi rău de mal ea are;


În noapte-i pare cerul c-asupră-i a căzut...
Îi simte greutatea şi-o trec sudori de sare,
Nu poate să-l ridice şi-l trage-n dedesubt.

Se zvârcoleşte tare, cuprinsă de frisoane,


Şi delirează aprig, stârnind talazuri reci;
Iar ochii ei, ventuze în marile-i găvane,
Ce îndrăgesc în larguri, ei şi înghit pe veci.

Iubire ucigaşă, iubire de ventuză...


Aşa-i iubirea mării: iubire de calmar.
Nici marile corăbii nu scapă de-a ei buză
Când le conduce-n hăuri - mirese la altar.

E ucigaşă marea, nicicând nu îi ajunge...


Încearc-ades să rupă imensu-i stăvilar,
S-aducă-ntreaga lume în lacrimi şi în sânge,
Dar Domnul nu o lasă, ea are pus hotar.
36
Ca marea e şi omul: e nesătul de toate,
Ar vrea să-nghită lumea, păcatul ei, pe veci...
Dar Domnu-a pus în taină hotarul de păcate,
Să nu te lase lacom în lume iar să treci.

Acest hotar statornic spre lumea de păcate


E sacra-ţi conştiinţă, hotarul Lui de foc,
Şi e Cuvântul veşnic, cu-nvăţături curate,
Înnobilându-ţi mintea, al înfrânării loc.

Împlinind Cuvântul

Peste deal şi peste vale,


Şade luna în picioare
Şi priveşte lung la cale...
„E a doua milă-n zare...”

Peste deal şi peste luncă,


Şade luna într-o dungă,
Obosită de la muncă...
Ziua-n vie a fost lungă.

Peste deal şi peste lan,


Şade luna ca un ban
Azvârlit până-n tavan
De un bun samaritean...

Peste deal şi peste plai,


Şade luna ca un pai...
Dar e bârna ce n-o ştii,
Stând în ochii celor vii.

Peste dealul din răscruce,


Luna vrea în cer să urce...
E şi lună, e şi cruce,
Şi tot Omul-Christ o duce...
37
În vremi de libertate

În vremi de libertate nu ne-mplinim menirea...


Satanic ne atrage argintul, azi, privirea
Şi, involvaţi în trudă şi vise de putere,
Sporim întruna zestrea şi-a focului avere.

Dar cui rămân palate, maşini, elicoptere,


Când Domnul se arată pe cerul dintre stele,
Îngenunchind religii şi pacturi militare
Şi forţa tern-a Terrei, cu focul gurii Sale?

În vremi de libertate, menirea noastră-i sfântă;


Ne cheamă astăzi Domnul să fim cu El, în luptă,
Să biruim păcatul, firescul, nepăsarea,
Lipsa de timp - ispite ce ne-ncâlcesc cărarea.

Şi liberi fiind de biciul „Imperiului Modern”,


Să ne trăim viaţa l-al Bibliei îndemn:
„Nu stingeţi astăzi Duhul! Rugaţi-vă mereu!
Feriţi-vă...! Nu-ntoarceţi tot răul pentru rău!”

În vremi de libertate, se cer dovezi, nu vorbe!


În noi săpate-acuma să fie-a Cărţii slove!
Să fim azi Evanghelii, Epistole şi Fapte...
Şi Duhul Sfânt să ducă mesajul mai departe.

Să fie-acum averea şi truda noastră-n Cer!


Să adunăm credinţă şi lucruri ce nu pier
Şi suflete plătite cu preţul Lui de moarte!
Ne vrea Hristos mai harnici în vremi de libertate.

Indicatorul

O, iartă-mă, o, Doamne, că nu sunt


Fântână grea, spre care călătorii
Să îşi îndrepte pasul cu avânt,
38
Şi-n permanenţă să adăp păstorii.
O, iartă-mă, o, Doamne că nu sunt
Izvor adânc şi limpezit de lună,
Să se-oglindească oamenii pe rând
Şi veşnic lângă Tine să rămână.

O, iartă-mă, o, Doamne, că nu sunt


Pahar prea plin de har şi rugăciune,
Să mă ofer şi omului înfrânt,
Şi tânărului ce îşi caută nume.

O, iartă-mă, o, Doamne, dar eu sunt


Chiar mâna Ta întinsă înspre lume,
Indicator al omului de rând,
Spre alba veşnicie să-l îndrume.

Întâiul Miel

Isus a fost al treilea miel,


Ce-n noapte a urcat Calvarul,
Ducând ca şi Isaac la fel,
Cuţitul, lemnul si amnarul;
Dar mult mai mult, El duse harul
Pe Golgota, ca şi drapel.

A fost şi mielul din Egipt,


Stropind cu sânge-a vieţii uşă,
Jertfit în grabă–fiert şi fript-
Oprind a morţii grea ţepuşă
Şi apărând ca o mănuşă,
Orice vlăstar d-eucalipt.

Şi mieii-aceştia mercenari
Umplut-au timpul şi pustiul,
Înlăturând pedepse mari,
Păcate multe, bice tari,
Dar nefiind decât stegari
39
Ai Jertfei ce trecuse râul.
Ei doar împins-au mai departe,
Spre Golgota, păcatul firii,
Tributul greu al omenirii,
Lăsând cu spini toţi trandafirii.
Nicicând ei n-au trecut prin moarte
Nestăvilitele păcate.

Dar El, păcate de-orice fel


Le arse-n zarea de oţel;
Iertându-ne, ne-a-ntors la El
Şi lângă mielul din Egipt,
Lângă Isaac, pe-altar înfipt,
Isus a fost Întâiul Miel.

Întoarcere

Să înotăm mai aprig spre malul de lumină


Şi să vâslim mai tare spre ţărmul din răscruce!
Se prăbuşeşte moartea ca şi o copertină
Desprinsă din perete, izbindu-se de Cruce.

Ne v-asurzi ecoul, ne va zdrobi căderea,


Ne va lovi puterea acestei deflagraţii...
Să-naintăm mai iute, să depăşim părerea
De rău şi de chemare a marilor tentaţii.

Să evadăm în lumea de dincolo de clipă,


Să evadăm în clipa de dincolo de lume...
Să nu ne fie viaţa ogorul de risipă
A fiului mai tânăr, deposedat de nume.

Ne prinde disperarea înstrăinării noastre;


În zările senine bat vânturi de uitare;
Să ne-mbarcăm degrabă pe şlepurile-albastre
Ce duc înstrăinaţii spre ţara de iertare.
40
Să urmărim din zare cum albele Lui braţe
Se-ntind ca şi catarge îmbrăţişând lumina –
E semnul că-n iubire mai zămislesc speranţe,
Că-n inima de Tată a fost iertată vina.

Să ne grăbim de-acuma spre marea sărbătoare,


Spre dragostea de Tată, spre inima rănită...
Stă aerul să plângă de-atâta îndurare
Şi casa Lui aşteaptă să fie locuită.

Veniţi din depărtare la masa apropiată,


În braţele deschise să regăsim iubirea!
Opriţi risipa grav-a averii nelucrate!
Opriţi îndepărtarea! Începeţi revenirea!

Ispitirea

Ni s-a dat în dar Pământul,


Ca să-l ţinem pe orbită...
Să-l păzim, cuminţi, cu rândul,
De blestem şi de ispită;

Să umblăm cu hărnicie
Prin grădinile cu stele,
Şi să-i facem bucurie,
Cultivându-l cu zorele.

Să mâncăm din orişicare


Specie crescută-n taină,
Dar de Pomul de pe cale
Să n-atingem nici o haină...

Nici privirea, nici mirosul


Şi nici pofta-mbietoare,
Şi nici mâna purtând coşul
Să n-o-ntindem peste zare.
41
Am ţinut pân’ la o vreme
Demiurgica poruncă,
Până prinse să ne cheme
O-altă voce dinspre luncă.

Am crezut că e Stăpânul,
Aşteptând în faţa porţii
Şi, necunoscând străinul,
Am mâncat din Pomul Morţii.

S-a cutremurat Pământul


De atâta ispitire
Şi-a căzut, plângând, Zenitul
În a Morţii povestire.

Şi-acum strigă Ispitirea


De pe orice ram, de-a rândul...
Tu, să îţi păzeşti privirea
Şi să-ţi ţii sub pază gândul.

Şi să ştii că ispitirea
Duce, negreşit, la moarte;
Căci în iad e osândirea
Ispitirilor deşarte.

Isus

Din Cerul sfânt cu nestemate


Isus zâmbeşte tuturor -
La toţi El vrea să facă parte
De soare, ploaie, libertate
Dar şi de har mântuitor.

Din Cerul sfânt cu diademe


Isus zâmbeşte orişicui -
Pe toţi El vrea ca să îi cheme
La viaţă, jertfă şi „probleme”...
42
Dar şi la Slava Cerului.
Din Cerul sfânt cu ametiste
Isus zâmbeşte ne-ncetat
Şi orbilor cu gene triste
Lumină dă cu mâini întinse
Dar şi al Său veşmânt curat.

Din Cerul sfânt cu diamante


Ţie-ţi zâmbeşte mai întâi.
Iertarea Sa la mulţi împarte
Şi-ar vrea să-ţi facă de ea parte,
Să-ţi pui iertarea-I căpătâi.

La geam

Stă cineva complicitar la geamuri,


Cu soarele vorbind despre lumină,
Cu luna despre umbra din grădină,
Cu ploaia despre coacerea din lanuri.

Stă cineva la geamul vieţii mele


Şi îmi asistă tainic învierea!
Din lutu atins cu mâna şi puterea,
Ies îngeri înălţându-se spre stele.

Eu n-am ştiut de-atâta bogăţie


Ce cu belşug ai aşezat-o-n mine:
Un nume scris în cărţile veline
Şi-o naştere din nou pentru vecie.

Din lutul mort Tu smuls-ai o zvâcnire,


Gândirea transformat-ai în credinţă.
Prin vechiul colb un drum de pocăinţă
Ai început, pavându-l cu iubire.

Dar mult mai mult: ai coborât în moarte


Comori să smulgi din jarul de păcat
Şi spre un ciob, spre mine Te-ai plecat
43
Redându-mi Început şi Libertate.
Şi azi priveşti prin geamul vieţii mele,
Cum mă-ntăresc în literă şi duh;
Mă-nalţ solemn în noul meu văzduh
Cu har, cu fraţi, cu îngeri santinele.

Vreau să te ştiu la geamul lumii, Doamne,


Însufleţind recolta de iubire.
E creştere sub blânda ta privire
Şi primăveri sosesc în loc de toamne.

Stă cineva complicitar la geamuri,


Şi-ncurajează creşterea din lanuri.

La umbra tăcerii

Ce gânduri sumbre subminează seara


Părerilor de rău din călimară?
Ce trepte noi mai construieşte scara?
Iar eu mă nasc cuminte-a doua oară!

E umbra Ta acest moment prielnic


În care visul se remodelează,
Când ceru-aprinde al Primirii sfeşnic
Şi-n clopote, tăcerea plânge trează.

Şi peştii sar pe maluri ca să pască,


Iar luna e castronul cu mâncare,
Adusă-n dar străjerilor cu mască,
Ce liniştea păzesc pe coridoare.

Fă linişte, o, Doamne-n orice gură,


Să auzim cum vocea Ta ne cheamă,
Să defilăm frumos prin bătătură,
Să Te vedem băgându-ne în seamă.

Primeşte, Doamne, azi, tăcerea noastră,


Ca semn de rugă şi de opinteală...

44
N-avem colţari şi drumul e în coastă...
Urcăm spre Cer sătui de oboseală.
Şi Te chemăm, ne fii Tu călăuză -
E drumul Tău şi-l ţii secret în palmă...
Ajută-ne din lumea cea de spuză
Să Te urmăm prin a tăcerii vamă.

Şi-odat-ajunşi în Cerul cu drapele,


Trecând în marş prin valea morţii, sumbră,
Să ne uscăm la focul Tău de stele
Şi s-adormim în a tăcerii umbră.

Leproşii

Pe drumuri neumblate treceau tăcuţi leproşii,


Mergeau către niciunde, zoreau spre nicăieri,
Purtau poveri imense de chinuri şi dureri.
Erau icoane albe pe dealurile roşii.

Duceau doar amintirea vieţii de-altădată,


În urmă erau case, familii şi nepoţi.
Erau acum fantome din lumea celor morţi,
Şi-n mers lăsau pe piatră o dâră-nsângerată.

Imense răni deschise, ca-ntr-un vulcan cratere,


Erupţii nesfârşite brăzdând o piele arsă,
Şi faţa fără formă plângea mereu întoarsă
Spre Templu, spre Iehova cerşind o mângâiere.

Trecută era vremea profeţilor străbuni


Sarepta şi Iordanul, puternicul Naaman...
Durerea lor imensă crescut-a an de an
Şi Elisei uitase de aceşti uscaţi tăciuni.

Dar într-o zi, în vreme ce tot stăteau departe


De oameni, de iubire, de tot ce e de-atins,
Veni Învăţătorul, şi parcă înadins,
45
Le porunci să meargă la preoţi să se-arate.

Plecară nefireştii, ei, groaznici pelerini,


Mergeau pe drumul mare cu care şi popor,
Şi dintr-odată lepra, şi rana tuturor,
Se vindecau-n grabă şi-erau de-acuma crini.

Şi se găsi doar unul s-aducă mulţumire


Prinos, recunoştinţă şi jertfă-n prag de an.
Acesta, unul singur, era samaritean.
El singur înţelese lucrarea din iubire.

Frumos a spus Isaia: ”bolile-au fost purtate


Ca lepra şi păcatul să fie vindecate”.

Magii

Cu suflete de magi, zidind Cetate,


Să nu lucească steaua unui alt Irod,
Venim şi azi cu darurile toate -
Cu rugăciuni şi jertfe necurmate,
Şi ne-nchinăm l-al Naşterii izvod.

Prinos umil din lumea noastră mică


Întâiului Născut al patriei divine,
Noi inimile-ţi dăm - izvoarele senine,
Zidind în cer comori ce nu se strică,
Să fim în veci, Isuse bun, cu Tine.

Dar fi-vor iarăşi, Doamne, robi netrebnici


Ce surpă adevărul în minciună,
Şi iar vor plânge spinii din cunună
Când, ne-nţeles de oameni şi-ucenici,
Tu vei purta şi crucea cea din urmă.

Mai ‘nalt e azi calvarul necredinţei


Şi-o rece îndoială-ncet se cerne;
Când Tu Te naşti în ieslea umilinţei,
46
Să porţi spre cer nădejdile credinţei,
La Împăratul Gloriei Eterne.
Cu suflete de magi, zidind Cetate
Să nu lucească Steaua unui alt Irod,
Venim şi azi cu darurile toate -
Cu rugăciuni şi jertfe necurmate
Şi ne-nchinăm l-al Naşterii izvod.
Mai mult
Mai mult aş vrea să fiu, Isuse,
Mai mult decât am fost cândva;
Să port în mine pacea Ta
Şi bucuriile-Ţi nespuse.
Mai mult aş vrea să fiu în viaţă...
Mai mult viaţa să-Ţi închin...
Slujindu-Ţi Ţie pe deplin,
Să-nflăcărez orice speranţă.
Mai mult aş vrea să fiu, o, Doamne;
Mai mult să Te iubesc mereu!
Să rabd pe drumul vieţii greu
Şi rodnic să străbat prin toamne.
Mai mult aş vrea să fiu, oricând
Şi-n orice zare de lumină,
Candela mea să fie plină,
Şi, treaz, să te aştept veghind.
Mai mult aş vrea să fiu întruna!
Mai mult în vie să lucrez!
S-adun mereu, să-naintez,
Lăudându-Te întotdeauna.

Mă-ntorc

Mă-ntorc acum acasă din lunga înserare


A ochilor şi-a minţii zorind pe negre căi...

47
Sub cruce e aceeaşi cuprinzătoare zare
Ce loc îmi face iarăşi printre aleşii Tăi.
Mă-ntorc şi am nevoie să fiu iertat de Tine,
Şi freamătul iertării să mă cuprindă-n braţe,
Să-nvăţ iar alfabetul trăirilor sublime,
Să uit ademenirea lumeştilor prefeţe.

Iubirea Ta, Părinte, îmi face astăzi bine,


Îmi limpezeşte iarăşi izvoarele privirii
Şi codrii mei de doruri s-apleacă înspre Tine...
E iarăşi Primăvară; deschis sunt înnoirii.

Să bată vântul vieţii în ramurile mele!


Să înflorească albe speranţele-n ciorchini!
Şi-a Duhului rodire să curgă printre stele,
În trunchiul meu s-aprindă cereştile lumini!

Primeşte-mă, Părinte, precum primeşte cuibul


Întârziate păsări venind din larga zare,
Şi-n mâna-Ţi răstignită să văd în noapte nimbul
Înfloritoarei răni lucrând răscumpărare.

Marea

Tărâm cu existenţa minerală,


Cu munţi întorşi cu vârful spre adâncuri,
Tu parcă eşti a nemuririi gheară
Oprind plecarea vieţii spre nisipuri.

Cumplită eşti, iar valurile tale


Lovesc mereu... dar numai spre-a se sparge...
Mereu porneşti să umpli-a lumii hale -
Ajunge doar mirosul tău de alge.

Asemeni ţie, ‘nalţ şi eu palate


Cu turla-n jos, că ‘Naltul e departe
Şi nici aşa s-ajungem nu se poate
48
La antipozi, zidind speranţe moarte.

Ce Meşteri mari zidind pe-orizontală


Pe-o temelie circulară-au pus oglinda
Cu-ntinderi nesfârşite de beteală
Împodobind odăile şi tinda?

Privind la Ei, zidesc şi eu acuma


Dar nu spre mal şi nici în altă parte,
Ci drept în Sus; dreptar îmi este Luna
Iar asta tu numeşti normalitate.

Marea vieţii

Pe marea tăcută, întinsă şi rece,


Spre casă plutim cu steagul în vânt,
Cu vântul în pupa, desprinşi de pământ,
În lupta cu timpul ce-ncet se petrece.

Suntem mateloţi veghind pe catarge,


Ca şerpii de mare să nu dea peste bord,
Să nu ne atragă mirosul de alge,
Ca-n sfântă lumină să trecem pe pod.

Pe marea vieţii urlând furtunos


Vâslim prometeici cu-al dorului foc,
S-ajungem în portul etern şi frumos
Şi-n rada deschisă să prindem un loc.

Schimbăm echipajul şi facem de cart.


Al nostru e rândul să stăm neclintiţi.
Pândiţi de adâncuri şi-atraşi de Înalt,
Plutim peste şerpii de valuri zdrobiţi.

Îţi cerem, Isuse, să nu ne laşi singuri.


Mai treci peste ape şi vino la noi...
Mai ceartă şi marea, şi firea din noi
49
Şi dă-ne credinţă, de Cer să fim siguri.

E straja a patra şi suntem în larg


Şi hula pe mare cumplit s-a pornit...
Întinde-Ţi iar mâna şi fă-o catarg
Şi-o linişte mare aşterne-n sfârşit.

Mariaj
(dedicaţie pentru Anca şi Mugurel)

Cu tâmpla mea şi-a ta fac un triunghi


Întins de-acuma peste generaţii.
Tot noi suntem în fiecare unghi,
Rostind duioşi suave incantaţii.

Ne-am pus de-acum viaţa la comun,


Îndeplinind adamica chemare:
Să construim căminul cel mai bun
Şi să ieşim discret din izolare.

Avem de-acum comune drepturi sfinte:


Să ne veghem, să ne-ngrijim oricând,
Să ne păstrăm în inimă şi-n minte,
Să depăşim opinia de rând!

Noi urmărim eternul eclesiastic:


Cu El să fim o funie-mpletită ;
În trei să fie gândul, pasul faptic,
Cu El viaţa arde fericită.

Noi loc Îţi dăm, Isuse-n casa noastră,


La început de drum şi de visare -
Să fii cârmaci în larguri şi pe coastă,
Să fim un echipaj pe-a vieţii mare.

Cuvântul Tău să îl avem catarg,


Întins înalt din ziua cea de nuntă
50
Şi, când de mal talazuri reci se sparg,
Cu noi să fii şi bine-ne-cuvântă!
Şi când iubirea noastră va da „muguri”
Şi vom avea frumoase-ancadramente,
Mulţumitori ca via grea de struguri
Să te iubim mai mult, literalmente.

Marţienii

În lume, azi, e mare zi festivă -


Inaugurăm noi semne de-ntrebare:
- Din ce tărâm o fiinţă costelivă
Veni să ne trateze de lingoare?

- E marţian, au spus, glumeţi, flăcăii,


Că Marte este chiar aici, aproape...
O-ntrezăreşti privind din dunga văii
Şi e planeta ce ascunde ape.

Ei ne-au adus în lumea de lumină,


Fiinţe reci, cu cap triunghiular...
Dar oare cum? Ei nu sunt de ţărână!
Şi n-au privirea dăltuită-n har...

... În altă parte cred că e Genesa...


N-am fost aduşi! O, noi am fost creaţi!
Noi fraţi avem, dar nu fraţi viceversa,
Ci fraţi de neam, în cer acum plecaţi.

Şi împreună ne-a creat Iubirea,


Din stelele căzute în noroi...
Cu mâna Lui ne-a dăltuit privirea,
Şi-a pus, cu drag, şi suflet mult în noi.

Nu tulburaţi credinţa cu-O.Z.N.-uri,


Cu mari pitici ce bântuie Planeta!
Doar duhuri sunt, ce-mprăştie „de ce”-uri...
51
Ei n-au văzut nici Mâna, nici planşeta.

Doar noi suntem a mâinii Lui lucrare


Şi-n El va fi credinţa noastră vie...
El n-a creat un alt Pământ sub zare -
„’Napoi la Lege şi la Mărturie!”

Maturizare

Către mai bine pasul tău să meargă,


Către mai mult iubirea ta să urce …
Jertfirea ta s-ajungă sus la cruce …
Măsura ta mereu să fie-ntreagă.

Păstrează-acest sistem de închinare,


Păstrează-acest model de referinţă …
E-n orice ispitire biruinţă …
Pe Sine El se-oferă-n încercare.

În tot ce ai şi-n tot ce ţi se-ntâmplă,


Să vezi măreaţa Lui îmbrăţişare,
Sărutul Lui de pace şi iertare,
Când inima îţi bate sus în tâmplă.

Înnobilarea normă e de viaţă


Şi creşterea e normă de credinţă.
Şi tot ce-i nobil creşte-n umilinţă,
Şi tot ce-i sfânt în Duhul se învaţă.

Către mai bine pasul tău să meargă,


Către mai mult iubirea ta să urce …
El te-a iubit cu-a Lui iubire-ntreagă,
Şi trupul Lui ce mult a stat pe cruce!

Din har în har să urce alergarea!


Din plin în plin tot sufletul să-ţi fie!
Din slavă-n slavă fie azi schimbarea,
52
Din cer în cer să urci în veşnicie!

Mielul ciudat

Ce miel ciudat
Mi-a dat în iarnă oaia
Când m-a chemat să-ndeplinesc tot ritul!
Cu ochii lui privea în ochi cuţitul
Şi-l întreabă: - Nu-ţi place behăitul
De stai tăcut şi gânditor - ca gaia?

Ce miel ciudat,
Îmi luă din mâini cuţitul,
Pe gât şi-l potrivi grăbit îndată,
Să crească dur, cu lecţia-nvăţată,
Să fie primul în prezisa dată
Când mieilor le va suna sfârşitul.

Ce miel ciudat,
Născut doar pentru moarte...
Ce sens ciudat dă viaţa primăverii,
Să nu aştepte-n viaţă miezul verii,
Ci ca lămpaşul blând în umbra serii,
Să ardă scurt în valea cu păcate.

Ce miel ciudat
Născut în neputinţă,
Crescut în înfrăţire cu cuţitul,
Ducându-şi crucea zilnică şi timpul,
Şi-apoi tăcut să-şi fluture sfârşitul,
Să credem noi c-a fost din neştiinţă.

Ce miel tăcut
Crescut-am cu chirie,
El pavăză nicicând n-a vrut să fie,
Dar a fost scut.

53
Mileniu

E trupul meu înalt sau ceru-i scund


De curge sînge-amestecat cu stele
Prin venele, prin râurile mele?
Iar trupul e doar planul meu secund.

Trăiesc în altă ordine de viaţă:


A Duhului, cu îngeri şi iertare;
Şi-n lumea mea nu-i nici o înserare-
Iubirea Lui e-o lungă dimineaţă.

În lumea mea e freamăt de Mileniu


Şi în priviri s-a-ntors eterna pace;
Cuvântul în petale se desface
Şi gândul cel mai mic devine geniu.

Aici, e timpul binecuvântare,


Şi binecuvântarea-n timp se schimbă.
Să nu-L cinstească, nu e nici o limbă!
Se-nchină Lui corabia pe mare.

Pe munte nu e nici o deznădejde


Şi nici un rău pe munte nu se face;
E-o lume nouă, ce respiră pace,
Şi pomii se îndoaie de nădejde.

Înalt e-aici Vlăstarul lui Işai:


E Steag, şi e Cuvânt, şi e Dreptate.
O ţară e, cu dealuri şi cu sate,
Nu-s spini aici şi nu e nici un scai.

E ţara răsăritului de soare


Fără apus şi fără înnoptare.
Popoare vin s-aducă închinare
54
Şi slava Lui se-ntinde peste zare.

Această ţara e doar prototipul


Celeilalte ţări, din veşnicie,
Şi-n ţara Lui, mai mult decât o mie
De ani vom sta, tot veacul şi tot timpul.

Mileniul trei

Începem în forţă al treilea mileniu:


Bagdad şi Kabul şi petrol,
Uraniu căutăm şi seleniu,
Departe-n al morţii Şeol.

Strigăm răspicat către stele


Că marii stăpâni suntem noi.
Şi mii de-nchisori cu lichele
Agonizează în praf şi noroi.

Sondăm insondabila zare,


Mistere nescrise citim,
Zburăm pe pământ şi pe mare,
Din spaţiul terestru ieşim.

Fraternizăm cultural şi organic


Şi noul imperiu-l clădim...
Să fie puternic, adamic!
De Domnul nimic nu mai ştim...

Cu Semnul pe chip şi pe frunte,


Armamente moderne vindem...
Am uitat poruncile sfinte
Vorbind despre-un vechi Betleem.

„O stea răsărind din Iacov


- Luceafăr de har glorios -
Trecând prin al lumii alcov,
55
Opri-va pe omul zelos.”

Se clatină crunt Antichristul,


Pământul se clatină beat
Şi sângele-acoperă-ntinsul
Planetei, ca râul bogat.

E ceasul războaielor sfinte...


Şi rase şi demoni şi om
Deveni-vor curând oseminte
Carbonizate de crudul atom.

În faţa acestor oferte,


Ne cheamă Hristos să venim
La El, ca urgiile lente
Să nu ne loveasca din plin.

El vrea să ne pecetluiască,
La cer să ne ‘nalţe pe nori
Şi-n ceasul de jale cerească,
Să fim lângă Tron, printre nori.

O, frate iubit şi cucernic,


Ce vremuri cumplite ne-aşteaptă!
Nu stinge lumina din sfeşnic,
Ci calea o ţine mai dreaptă.

C-acest început de mileniu


E ultima strajă din noapte
Şi ultimul mare imperiu
E-aici, atât de aproape.

Mintea ta

Mintea ta e ca o moară
Care macină întruna
Fie perle de comoară,
56
Fie praf ce-a strâns furtuna.

Mintea ta e o maşină
Cu-alergări neobosite,
Ori pe calea Lui, senină,
Ori prin hăuri cu ispite.

Mintea ta e ca o scenă
Ritmică-n desfăşurare...
Cu actori - actori problemă -
Ori cu sfinţi lucind în zare.

Mintea ta e ca o carte
Scrisă pentru veşnicie,
Ori cu litere deşarte,
Ori cu har şi măreţie.

Dă-i Lui mintea ta, copile,


Cu Cuvânt s-o-nnobileze
Şi prin veşnicile-i file,
Chipul să-ţi remodeleze.

Moarte şi Înviere

El n-a fost îngropat în a Regilor vale,


Deşi era rege şi-avusese şi tron...
Ci-n primul mormânt ce-l întâlniră în cale
L-au pus la-ntâmplare, crezându-l doar om.

El n-a fost „depus” cu rabini şi stindarde,


Şi nici privegheat şi jelit de popr,
Ci, ca o sămânţă când soarele arde,
A fost semănat în al morţii ogor.

Dar moartea Lui sfântă fusese-anunţată


De Tatăl - Părinte în grădina Eden
-divin panaceu pentru lumea damnată,
57
Mânată în lanţuri spre chinul etern.

Şi ca un miracol, sămânţ-aruncată
A prins iarăşi viaţă în lutul-noroi
Şi-o sfântă-nviere a fost proclamată
Şi-o sfântă-nviere ne-aşteaptă pe noi.

Cinsteşte-I azi moartea primindu-I Cuvântul;


Acceptă-nvierea-I – reperul suprem -
Spre ea se îndreaptă acuma pământul
Şi firea întreagă aşteaptă un semn.

Că astăzi El vine-n a Regilor Vale;


Milenar îl aşteaptă aici Ezechiel...
Şi oasele smulse din foc şi uitare
Se strâng laolaltă chemându-L pe El.

Şi valea aceasta cu regi şi regine,


-figuri de ţărînă cu inimi de om-
E-a morţilor vale în care, de mâine,
Vrea Duhul să sufle în orice atom.

Moartea Lui

L-a supt cerul verde, L-a tras


În grota boltită din zare...
Soldaţii uimiţi au rămas,
Fremătând a har şi iertare.

Dar cine a fost Răstignitul


Ce stins îşi striga bucuria
C-aduse robiei sfârşitul,
Vieţii redând veşnicia?

El n-a fost ucigaş, ca cei doi,


Nicicând n-a ucis vreo speranţă –
Ci-n noaptea genunchilor goi,
58
Se ruga, implorând siguranţă.

L-au pus pe o cruce semeaţă


În semn de dispreţ şi revoltă,
Că vrut-a mereu dimineaţă
Şi soare să fie pe boltă.

Şi-acum a plecat pe-ntuneric,


Să nu-L vadă Pilat şi Caiafa,
Sătul de-un pământ cadaveric,
În care murit-a „Garoafa”...

Mulţumire

Mă-nchin, o, Doamne-n faţa crucii Tale


Şi vin smerit acum să-Ţi mulţumesc
C-ai coborât din Cer la noi în vale
Ca să ne ierţi păcatul strămoşesc.

O, mi-ai iertat mândria, necredinţa


Şi răzvrătirea cu tributu-i greu,
Şi mă înveţi de-acuma umilinţa,
Să fiu ca Tine – fiu de Dumnezeu.

Îţi mulţumesc de marea Ta-ndurare,


De şfânta ta răbdare milenară,
Şi de blândeţea ne-nţeles de mare
A mieilor jertfiţi în primăvară.

Îţi mulţumesc de harul înnoirii


Adus aici, în lumea noastră veche...
Să schimbe-n crini temuţii spini ai firii
Şi să deschidă-a Cerului ureche.

Îţi mulţumesc de rănile multiple...


De trupul ţintuit de fiare reci,
De ţepii ce-ţi căzură grei pe frunte,
59
De setea arsă a lacurilor seci.

Îţi mulţumesc de cruda despărţire


De veşnicul Părinte îndurat;
Să aibe-n veci orfana omenire
Un Tată şi un Frate adorat...

Dar, cel mai mult, îţi mulţumesc Isuse,


Că locul meu pe cruce l-ai luat,
Ca loc să-mi dai în străluciri nespuse,
În veşnicii şi-n cerul tău înalt.

O, cum să-ţi mulţumesc deplin, o Doamne?


- Pe mine însumi Ţie mă predau!
Să te urmez prin anii dintre toamne,
Şi rodnic lângă crucea Ta să stau.

Naştere în Betleem

Peste satul din câmpie


Groasă linişte se lasă,
Doi străini doar se îmbie
Pribegind din casă-n casă.

N-au pe nimeni să-i primească


În odaie şi-n chirie
N-au nici moşi să-i întâlnească,
Parcă vin din veşnicie...

Pe cărări cu colb de lună


Şi cu praf de amintire,
Au umblat zoriţi să spună
De prea sfânta zămislire.

Astăzi se-mplineşte ceasul


Profeţiilor ciudate...
Timpul îşi iuţeşte pasul
60
Şi e naştere-n cetate.

Dar cetatea e absentă,


E prezentă doar oiţa.
Fac căldură permanentă
Măgăruşul şi căpriţa.

Şi păstori cu mari cojoace


Vin să vadă pruncuşorul.
Prin a cerului iatace
Umilit se-nchină norul.

Vin şi magii, vine luna,


Vin şi eu să-mi plec genunchiul,
Să mă-nchin pe totdeauna,
Şi să iau în braţe pruncul.

Şi păzit de frig şi ură,


Într-un ceas să crească mare,
Să ne dea învăţătură
Şi-a Lui binecuvântare.

Noapte de Paşte

Căzură-n visare adâncă soldaţii,


Şi-n noapte coşmaruri cumplite trăiesc...
Aud cum în forum serbează „Pilaţii”
Şi-n trista grădină măslinii pălesc.

Visează că îngeri sosiţi de departe


Desferecă lumea închisă-n mormânt,
Cu ochi de lumină, cu frunţile-nalte,
Împrăştie teamă, lumină şi cânt.

Ei caută sigiliul şi caută pecetea


Ce-n taină susţine Imperiul Roman
Şi iute anunţă cuvântul şi vestea:
61
„Isus este viu, deci e-nfrânt azi Satan!”

Romanii războinici nu pot înţelege,


Dar cred că e vorba de El
Şi-L văd luminos pe ceruri cum trece;
E Om şi e Soare şi parcă e Miel...

Şi piatra imensă e-mpinsă departe;


Muzeu e acuma temutul mormânt;
Şi haine cu sânge, trecute prin moarte,
Aminte aduc de primul pământ;

De moartea întâia, de prima jertfire,


De primele vieţi ce în moarte-au căzut...
Şi-acum, Răstignitul prea plin de iubire
Învinge şi moartea şi iadul temut.

Şi fug legionarii să spună la preoţi,


Să plângă şi ei, să se bucure mult!
Dar preoţii-n Templu de-acuma sunt morţi
Şi nimeni nu crede că L-au revăzut.

Doar banii curg aprig pe marile trepte:


„Nimic nu există! Nimic n-aţi văzut!
Şi visele voastre mai pot să aştepte...”
Minciuna-i emblema săpată pe scut.

Şi azi balansăm, ca între catarguri:


„Adevăr sau minciună trăim?”
E noaptea-nvierii şi îngeri cu steaguri
Vestesc adevărul ca noi să-l primim.

Şi azi, Înviatul, Stăpân peste moarte


Şi peste viaţă şi peste vecii,
Te cheamă-n lumina-I ce astăzi împarte
Viaţă şi stele-n tării.

În noaptea aceasta eu sta-voi de pază


Şi fi-voi soldatul cuminte şi drept,
62
S-aud iar trecutul cum grav defilează,
Să văd viitorul născându-se-ncet.
Nu sta...

Nu sta cu privirea spre trecut îndreptată,


De vrei să-ţi rămână credinţa curată,
Cu har, cu iubire, cu cruce de dus,
Şi-n vorbă şi şoaptă să fii ca Isus.

Nu sta să asculţi acel freamăt din vale...


E lumea la pândă, travestită în mare.
Ea valuri înalţă, să ducă-n surghiun
Şi fapta murdară, şi gândul cel bun.

Nu sta să te-ncânte şăgalnică firea...


Ea nu te înalţă, ci-ţi sapă pieirea...
Ascultă întruna a Duhului şoaptă,
De vrei să îţi fie trăirea înaltă.

Nu sta la taclale cu cei ce pe cale,


Grăbiţi se întorc, grăbindu-se-n vale;
Tu urcă întruna privind la Isus,
Că până departe ai crucea de dus.

Nu sta să asculţi al sirenelor glas,


Spunându-ţi că-i greu, că mai e un popas,
Ci trage la vâsle, la rame, la drum,
Fugind de ispite ce lasă doar scrum.

Nu sta cu Satan la târg şi-nvoială,


Că pacea îţi fură şi iute te-nşeală...
Şi-odată avântul pierdut înspre Cer,
Ajungi doar o umbră... Iar umbrele pier.

Nu vătămaţi

Nu vătămaţi iubirea cu plânsul şi cu ura!


Nu tulburaţi seninul din ochiul înţelept!
63
Un singur foc ajunge să mistuie pădurea...
Un singur fulger poate lovi direct în piept!
Nu tulburaţi dreptatea cu spiritul minciunii!
Nu stingeţi adevărul din duhul înţelept!
Un singur nor ajunge să stingă raza lunii...
De-ajuns e un obstacol să strâmbe pomul drept.

Nu tulburaţi Cuvântul cu larma netrăirii!


Nu stingeţi astăzi râvna din timpul înţelept!
Ajunge umbra serii să pună punct privirii
Şi şarpe e microbul în mediul antisept.

Nu vătămaţi credinţa cu metafizici sâmburi!


Nu stingeţi acceptarea din omul înţelept!
O virgulă răstoarnă tot sensul dintre rânduri...
Un punct e argumentul dreptarului nedrept.

Nu vătămaţi iubirea, dreptatea şi Cuvântul!


Lăsaţi întâi credinţa să fie cum a fost!
Doar ele ne veghează şi ne aprind avântul
Trăirii de credinţă, cu temere şi rost.

Ochii Lui

Cu ochii Tăi frumoşi, de dulce psalm,


Te văd cum vindeci azi, în lume, plânsul...
Tu nu zâmbeşti...Tu ai uitat ce-i râsul,
Dar Tu ai fost cel mai frumos Adam.

Cu ochii Tăi frumoşi, de seară sfântă,


Priveşti în ochii celui care moare...
Îl însoţeşti pe-a morţii lui cărare
Şi moartea i se pare că e nuntă.

Cu ochii Tăi frumoşi, de sărbătoare,


Tu pace-aduci în fiecare casă.
Aduci şi har şi pâine pui pe masă...
64
Lumină faci din trudnica-nserare.

Cu ochii Tăi frumoşi ca largi izvoare,


Tu stâmperi setea omului pe cale
Şi faci ca, între cânt şi osanale,
Cărarea lui să treacă peste zare.

Cu ochii Tăi frumoşi, de dulce psalm,


Cu ochii Tăi frumoşi, de sărbătoare,
Cu ochii Tăi frumoşi, de largi izvoare,
Cu ochii Tăi frumoşi, de dulce calm...

Odă mântuirii

Departe-n lumea lui Isus


Privesc acum pe gânduri dus,
Şi mari mulţimi întrezăresc,
Sosind pe plaiul Lui ceresc
Din depărtări.

Cu haine albe şi cununi,


Salvaţi din chinul negrei lumi,
Cântând se-ndreaptă luminoşi,
Spre zorii anilor frumoşi
Din veşnicii.

Ei vin de jos de pe Pământ,


Cuprinşi în Noul Legământ,
Născuţi din nou de Sfântul Duh.
Ei n-au trăit în cânt şi-n puf,
Dar au învins.

Prin jertfa-i sfântă şi credinţă


Ei au trăit în biruinţă,
Urând păcatul şi minciuna
Şi zilnic salutând cununa,
65
Au dobândit-o.

Creştine drag ce te-osteneşti


Cu lucruri multe, dar lumeşti,
Ştii – mâine totul va fi scrum
Şi vei pleca şi tu la drum,
Pe ce poteci?

Îţi schimbă gândul şi viaţa,


Şi nu-i mai risipi povaţa,
Primeşte-L ca Mântuitor,
Ca Domn şi ca Învăţător,
Al Lui să fii.

Oiţele

Bălaiele stele,
Oiţele mele,
Cum pasc peste zare
Cu alte mioare.

Bălţatele stele,
Visele mele,
Cum pasc peste luncă,
Şi intră în strungă.

Pestriţele stele,
Lacrimile mele,
Cum pasc împreună
În lumea cea bună.

Seinele stele,
Ferite de rele,
Cum pasc de frumos
În turma lui Hristos.

Dar oaia cea rea,


Cum paşte şi ea,
66
Departe de turmă,
În ziua-i din urmă.
O, stele-mioare,
Păscând lângă Soare,
Un loc lângă voi
Păstraţi pentru noi.

Omul nou

Mă lupt cu omul meu cel nou...


Ar vrea şi el să se-nvechească,
Să-şi facă vocea un ecou
Şi-apoi privirea ca de iască.

Ar vrea şi el să se impună,
Stăpân să fie, peste toate,
Şi-i spun încet: „Tu nici o brumă
Nu iei din lumea cu păcate...

Deci, n-are rost să ţii sobor


Cu-nveninatele ispite,
N-ai cum să schimbi cărarea lor...
La moarte-s ele osândite.

Pe tine, tu să te păstrezi
Curat şi neatins de pată!
Şi voia Lui s-o onorezi,
De vrei să ai în cer răsplată!

Că nici Isus nu se-ncurcase


Cu trecătoarele percepte,
Dar S-a luptat ca-n noi să lase
Un drum cu margini înţelepte.

Rămâi pe drumul de iubire,


Fără să strigi pe-a vieţii cale...
S-aduni tot Cerul în privire,
67
Ca şi Isus, aici, în Vale.

Tot nou să fii, pe orice vreme,


Pe orice plai de întristare,
Şi, când Isus o să te cheme,
Mai nou să fii în înălţare!”

Omule…

Omule, fiinţă rară


Printre galaxii şi astre,
Ce-ţi duci viaţa într-o doară
Pe sub zările albastre …

Azi, opreşte-ţi paşii-n grabă


Sub a Crucii falduri sfinte,
Şi-I dă Lui viaţa-ntreagă,
Să fii sfânt de azi ‘nainte.

Căci din lut şi sentimente,


Domnul te-a făcut fiinţă,
Dependent, eminamente,
De a Sa bunăvoinţă.

Omule, fiinţă rară,


Ce-ncurci căile pierzării,
Domnul te provoacă iară
Să-ţi dea harul îndurării.

Şi, sub crucea cu piroaie,


Să-ţi apleci genunchii-n taină.
Curge Sângele şiroaie -
Hai, te spală, ia-ţi şi haină;

Haină nouă de lumină


Şi cusută cu iertare,
Ca-n a Raiului grădină,
68
Domnul să îţi dea salvare.

Păcatul

A urcat în sus păcatul,


În tot timpul, doar o dată:
Când îl duse Comandantul
Şi pe el la judecată.

Dar şi-atunci, i-a fost urcarea


Umbra grea a coborârii...
Şi urmase apoi marea,
Marea morţii-a osândirii.

Dar păcatul nu te urcă


Pe a demnităţii trepte -
Dimpotrivă, el doar surpă
Toate şansele prezente.

El omoară şansa păcii,


Şansa dragostei divine,
Risipindu-ţi printre sălcii
Şansa dorului de bine.

Când păcatul cheamă răul,


Deznădejdea şi ispita,
Tu rămâi pierdut în hăul
Neputinţei ce-ţi ia mintea.

Deci, să mă-ntelegeţi astăzi:


N-ai să urci spre zări senine
Cât păcatul calde prăzi
Rupe tot mereu din tine.

Dar de vrei să ai viaţă,


Să-ţi zâmbească viitorul,
În umbrita dimineaţă
69
Cheamă-L azi pe Salvatorul!

Pentru Domnul Isus

Pentru Domnul Isus


Şi lumea de sus
Adun nestemate,
Cuvinte curate,
Să-L laude pe El -
Păstorul şi Miel.

Pentru Domnul Hristos,


Din lumea de jos,
Adun perle sfinte
Din Duh şi din minte,
Să-L laud ne-ncetat
Pentru tot ce mi-a dat.

Pentru Domnul cel Mare,


Stăpân pe altare,
Aduc jertfă sfântă,
Să-I fie la nuntă
Podoabă de slavă
Din lumea de lavă.

Pentru Domnul Luminii,


Stăpân pe toţi crinii,
Miresme adun,
Ca-n veacul cel bun,
Să-L ungă-mpărat
Peste cer înălţat.

Pentru Domnul Isus,


Stăpânul de sus,
Stăpân pe morminte,
Pe viaţă, pe minte,
Adun vorba bună,
70
Să-I fie cunună.

Perseverenţă

Ca-n steag mă-nfăşor în ziua de mâine,


Şi-n faţa ispitei înalţ baricade,
Când lumea grăbită aleargă spre mine
Şi vrea să dărâme-ale vieţii arcade.

Pancartă azi fac din timpul prezent,


Cu două porunci: A FI şi A FACE...
Defilez în iubire ca un brav regiment
Întors de pe câmpul de pace.

Şi-n timpul acesta, cu grea perspectivă,


Ochesc cu urechea Cuvântul divin,
Să fiu azi în lume cerească misivă,
Să fac drumul vieţii curat şi deplin.

Păzeşte-mă, Doamne, de trecut şi uitare


Şi ţine-mi prezentul cu Duh şi iubire,
Să sap tot mai multe tranşee pe zare,
Să iau tot mai multe cetăţi pentru Mire.

Adun tot mai multe comori şi trofee,


Mai multe victorii-n războiul cel mare,
Să pot să sfârşesc a vieţii-odisee
Aproape, aproape de Cetatea din zare.

Când lumea încearcă să treacă prin mine,


Fă-mi ziduri din lumile-Ţi veşnic senine.

Perspectivă

Mă-ntrebi ce fac?
Cui dau acuma vamă?
Ce vechi iluzii îmi răsfiră părul?
O să-ţi răspund:

71
Mă lupt cu adevărul,
Să-l înţeleg, şi să îl iau în seamă!
Dar tu, ce faci?
Ce firavă-ntrebare
Îţi mai boţeşte tâmpla şi viaţa?
Aştept răspuns. E numai dimineaţa,
Cu hamul ei de trudă şi-alergare.
Mă înfior...
Ce tristă perspectivă
A clipei descărnate şi-a sudorii!
Dar unde e sclipirea aurorii
Stârnind scântei în mintea-ţi inventivă?
Să-l înţelegi pe El,
Măritul Rege -
El e Viaţa, Calea, El e Cerul!
Când rugini-vor marmura şi fierul,
Va-ncepe-o viaţă nouă: Adevărul.
Petala
Din lumea pierdută, acasă mă-ntorc,
Cu trudă şi mâinile... goale,
Că-n lumea de spini, în veci nu e loc
Pentru-ale Iubirii petale.
Petală am fost, dar smulsă de vânt
Şi dusă-n pustiul cel mare,
Cu păsări de pradă, ce aripi întind,
Să-ntunece lume şi zare.
Acasă mă-ntorc din lumea de spini
- petală călcată-n picioare -
„Primeşte-mă, Doamne, că vin să-mi alini
Durerea şi trista-ntristare...”
Cu sufletul gol şi timpul pierdut
Măcinând la morile lumii,
De dor măcinat: „Să nu fi-nceput
72
Acest episod al ruşinii...”

Dar braţele Tale deschise azi sunt


Şi ramuri deschise aşteaptă
Petala pierdută, purtată de vânt,
Albită să fie de pată.
Peticul
Se lăuda-ntr-o seară peticul hai-hui
Că-i mai de culoare decât haina lui -
Ea e spălăcită şi de nasturi plină -
Lui îi datorează statul în lumină.

Şi că el o ţine, să nu cadă jos


De pe largii umeri, defilând frumos.
El îi aranjează să nu stea în soare,
Să găsescă umbra deasă în sertare.

Într-o zi, croitorul peticul zări:


- Tu, lămâie verde, tu ce cauţi aci?
Îl desprinse grabnic şi, c-o cusătură,
Dăruise hainei nouă ţesătură.

Haina, înnoită şi împrospătată,


Se întoarse-n nasturi şi îi spuse: ”Iată!
Dacă eşti doar petic, nu ajungi departe;
Numai ţesătura trece peste moarte!”

Tu ce eşti, amice, în a vieţii haină?


Petic de credinţă apărut în taină?
Sau eşti ţesătură grea, de calitate
Şi-ntregeşti peisajul lacrimei curate?
Plângea Avraam
Plângea Avraam jelindu-şi moarta,
Privind spre-ogorul lui Efron.
Gândea: “Ce tristă mi-a fost soarta,
73
S-o-ngrop pe cea ca nimeni alta
Lângă stejarii din Hebron …”
Plângea Avraam privind în zare
Spre seminţia nenăscută,
Imensă însă, ca o mare,
Promisă-n ceas de aşteptare
Şi-n veşnic Legământ ţesută.

Plângea Avraam privind moşia


- ogor şi peşteră-mpreună -
Bun loc de somn pentru soţia
Cu care-a străbătut pustia
Sub foc de cer şi clar de lună.

Plângea Avraam … Şi-n jalea-i sfântă


Răzbat cântări de înviere:
“Isaac e viu … Enoh … şi încă
Alţi patriarhi ce-n ceruri cântă
Un cânt de viaţă şi putere! “

Plângea Avraam încet şi singur…


Fără de Sara-n faptul serii
Dar preţuind Cuvântul sigur
Al Celui Sfânt, ce-n dulce picur,
Aduce Ziua Învierii.

Pledez vinovat

Mă simt vinovat de toată durerea


Ce-n timpul Tău, Doamne, ai strâns-o în trup...
Încerc să gust astăzi oţetul şi fierea
Şi-aud cum, în taină, catapetesme se rup.

Durerea nespus-a respingerii Tale


Îmi aparţine şi mie - şi sunt vinovat.
Şi eu Te-am vândut atunci când, în vale,
74
Sunară arginţii în vechiul palat.

Mă simt vinovat de ură, de vrajbă,


De moartea-Ţi cumplită, cu strigăt de Miel,
De vechi necredinţe, puterea-mi prea slabă
Să ducă stindardul iubirii la fel.

Mă simt vinovat că nu am fost, Doamne,


Alături de Simon, sub cruce cu el,
Să poţi înc-o dată să predici la fel
Cum tot predicat-ai pe străzi şi-n saloane.

Mă simt vinovat că nu i-am oprit


Pe-ai Romei soldaţi să lovească din nou...
Aud chiar şi astăzi acel hârşâit
Al fierului rece - al morţii ecou.

Pledez vinovat, dar, Te rog, o, mă iartă!


Şi-ajută-mă astăzi, în veacul cel greu,
Să ard pentru Tine, cum arde mereu
Lumina, când ochiul tot caută pe hartă.

Pledoarie pentru Carte

Sunt, cei ce mişcă paginile Cărţii,


Mişcaţi de duhul Cărţii mişcătoare...
Dovadă e lungimea mare-a hărţii
În care s-a făcut încreştinare.

Creştini, încreştinaţi de dragul Cărţii,


Mişcaţi-vă în slova Cărţii sfinte...
Iubire să lăsaţi posterităţii!
De ce lăsaţi aceste mari conflicte?

Sunt paginile ei drapele sfinte


Purtate prea puţin de fiecare...
Să fluture drapelele în minte!
75
Insulta să devină remuşcare!

Mişcaţi să fim de Duhul Sfânt al Cărţii,


De-nvăţătura ei cuprinzătoare,
Şi să-nălţăm la marginea cetăţii
O carte mare scrisă peste zare.

Să ne mişcăm în sensul împlinirii


Şi împlinirea oră fixă fie!
Mărşăluind pe drumul înnoirii,
Să fie fiecare-o carte vie!

Sunt, cei ce mişcă paginile Cărţii,


Mişcaţi de Duhul cărţii mişcătoare...

Pocăinţa lui Petru

Ca Petru plâng la marginea uitării


Şi mă ascund sub graniţa de ceaţă,
Eu ucenic am fost în ale mării:
Azi sunt Pescarul dorului de viaţă.

Arunc în foc şi amintiri şi linişti


Neştiind că focul împotrivă-mi este,
Mai tare arde-n noapte printre mirişti
Şi retrăiesc teribila poveste.

Nu, nu sunt eu, şi cred că nu sunt Petru.


Altcineva eu sunt, sunt fiecare,
Eu mi-am luat în noaptea-aceasta dreptu’
Să fiu un ucenic cu amânare.

Privesc spre Cer, cocoşul printre stele


Grăunţe caută parcă, de iertare.
Încep să plâng, şi-n lacrimile mele
Plânge solemn a Galileii mare.

Afară ies, dar unde e afară?


Sunt tot în curtea marelui spectacol
76
Şi înţeleg plângând în trista seară,
Că frica-ntotdeauna e obstacol.
Privesc acum privirea Lui de moarte,
Doar viaţă văd, iubire şi iertare.
Şi tot privind ajunge-voi departe,
Pescar de oameni pe a vieţii mare.

Potopul

A fost o lume în vechime,


Cu ferigi nalte şi aluni …
Cu-aristocraţi şi nobilime
Şi cu plugarii cei mai buni;

Cu mari cetăţi lucind în soare


Pe-ntinse plaiuri cu răsuri,
Cu meşteri mari şi cu izvoare
Vuind prin vechile păduri.

Dar ce folos că-n lumea hâdă,


Cu răzbunări şi strâmbături,
Trufia a-nceput să râdă
Cu hohote de-njurături?

Creştea păcatul ca un munte


Peste livezi şi peste grui...
Şi nimeni nu voia s-asculte
Temutul glas al Cerului.

Dar s-a găsit un om ca Noe


S-asculte glasul tunător.
Poporul îl ura în voie -
El construia încrezător.

Şi într-o zi cu lună nouă,


Când mari petreceri se dădeau,
În lume a-nceput să plouă...
77
Şi apele creşteau, creşteau...

Corabia era chiar plină


Şi uşa s-a închis uşor.
Şi-o lume-ntreagă în ruină
Plângea un plâns sfâşietor.

Era un Duh de judecată


Plutind pe ape ca-n trecut...
Corabia plutea, plecată,
Şi-o lume-ntreagă s-a pierdut.

Şi azi întreabă Domnul iară...


Cine-n corabie va vrea
Să-şi scape viaţa - o comoară -,
Să intre chiar acum în ea!

-Tu ce-ai să faci? te-ntreb acuma;


Din lumea asta cu răsuri
Poţi fi salvat pe totdeauna
Primind Cuvântul din Scripturi.

Privesc

Privesc la Golgota, la cruce,


La trupul Lui, în cuie prins...
Prin trup, păcatul vrea să urce,
Mereu mai sus, mai neînvins,
Spre orizontul din răscruce.

Privesc la Golgota, la jertfă,


La sângele ce curge val,
Cum umple-ncet a morţii efă,
Oprind păcatul criminal
Să urce spre eterna grefă.

Privesc la Golgota, la toate:


La suferinţă şi durere,
La aripa ce-n noapte bate,
78
Umplând de pace şi putere
Pe Cel ce-n chinuri mari se zbate...
Privesc la Golgota, în zare,
Cum Viaţa oştile-şi adună;
E început de îndurare,
Chiar de e noapte fără lună...
Dar mâine fi-va sărbătoare.

Privesc la Golgota, departe...


Pe dealuri flutură drapele,
Şi îngerii citesc din Carte
Că: „Sângele a curs, să spele
Pe cei în viaţă şi în moarte.”

Psalmul 139

„Când mă trezesc, o, Doamne, sunt cu Tine”,


Spunea psalmistul, admirând tăria...
Şi-a zugrăvit în înger alb chilia,
Ca să Te simţi la el acasă bine.

Chiar Ţi-a plăcut imaginea cu „Cerul”...


Şi ai rămas ca lui să-i fie bine;
Ţi-a arătat şi lacrimi şi suspine,
Şi cum în lume rugineşte fierul.

Când mă trezesc, o, Doamne, eşti cu mine...


Şi-mi port trezirea ca pe-o lumânare...
Când nu Te văd, tot sufletul mă doare,
Când te găsesc, e sărbătoare-n mine...

Şi recunosc, cu Tine-i mult mai bine;


Dar, ca să fiu, să mă pătrund de Tine,
Mă-ngrop în gândurile Tale ca-ntr-o mare
De adevăr şi de-albă adăstare.

Cu Tine-n gând, cu gândul meu în Tine,


De Duhul Tău nu vreau să fug departe...
79
Şi când Iţi pui Tu mâna peste mine,
Albeşte zarea până peste Marte.
Când mă trezesc, O, Doamne, sunt cu Tine...
Acum sunt treaz... şi ştiu că eşti cu mine.

Pseudodefilare

Să defilăm acum măcar o lună


Când nu se mai impune defilarea.
Ca exerciţiu defilarea-i bună:
Înflăcărează spiritul şi starea.

Motive sunt să defilăm statornici,


Sunt libertăţi ce încă se mai fură.
De vrei, nu poţi să patinezi pe zgură,
Nici să-nţelegi tot ce e scris în cronici.

Ai vrea să poţi şi încă nu se poate,


Să pui lumină într-o neagră noapte,
Să pui iubire-n anii cei de ură,
Şi să te-nduri cum cerul se îndură.

Ai vrea să poţi Cuvântul să-mplineşti,


Ai vrea să mergi pe drumul de lumină,
Şi-ajungi să vezi că singur tu nu eşti,
Altcineva te-mpinge spre ruină.

Şi mai ales când Legea Lui îţi place,


Contrare legi în tine se frământă,
De-acest păcat nu poţi a te desface
Şi plângi mereu dorind o viaţă sfântă.

De-aceea spun că defilarea-i bună


Tu, rugăciune însă să-nţelegi.
Doar ea e defilare cu cunună,
Şi-n ea s-ascund veciile întregi.

Sunt libertăţi ce încă se mai fură,

80
Sunt libertăţi ce încă se mai lasă,
Nu ştii de ura-i zâmbet sau grimasă,
Şi să iubeşti îţi trebuie procură.
Dar când în rugăciune defilează
Genunchiul, gândul, inima întreagă,
Poţi spune-atunci că libertatea-i trează
Dar ea nu e nespus, nespus de largă.

Rănile

E plin de răni, o, Doamne, azi pământul...


Spitale-ntregi îşi flutură eşarfa...
Se zbat în răni şi doctorii şi calfa,
Şi loc de faşă ţine Legământul.

Prea multe răni... dar, oare, de la cine?


În suflet-răni, în inima şi-n minte...
Le tot tratăm... şi parcă oseminte
Plutesc pe zări - nici lor nu le e bine.

Sunt răni de dor, dar sunt şi răni de ură,


Sunt răni de-ngrijorare şi de teamă
Şi n-are cine să ne bage-n seamă...
De-atâtea răni, răniţii nu se-ndură.

Dar Te chemăm, o, Doamne-al vindecării,


În lumea noastră cu aspect de rană,
Să suprapui a Ta cerească rană
Pe-a noastre răni, redându-ne iertării.

Iertaţi de Tine, vindecaţi degrabă,


Să nu ne mai rănim în gura mare,
Şi nici subtil, ca pruncii pe cărare,
Ci să-nvăţăm iubirea Ta întreagă!
Rănile Lui
Ce multe răni în rana Ta deschisă
Mai sângerează şi-astăzi în lumină!
81
Şi trupul Tău e ca o carte scrisă
Cu răni şi cu durere şi cu tină...
Sunt răni cumplite, răni de necredinţă,
De îndoială, răni de ne-acceptare...
Când n-am crezut că vorba Ta e ştiinţă,
Ci doar suflarea vântului pe mare.

Aceste răni – răni antemergătoare


A celorlalte răni cu gust de cuie,
Sunt veşnice şi fără vindecare,
Şi tot mai sus pe trupul Tău se suie.

Se suprapun precum se suprapune


Durerea, pansamentul şi garoul,
Când sângerarea nu se mai supune
Şi sângeră groparul şi cavoul.

A Tale răni, o, scump Isuse, Doamne,


Din trup, din suflet, şi din Duhul Sfânt,
Ni le oferi, nu ca să ne condamne,
Ci să ne ţină strânşi în Legământ.

Suntem săpaţi în rana Ta din coastă


Şi suntem scrişi în rana mâinii Tale,
Iar rana Ta e vindecarea noastră
Şi rănile-Ţi sunt stele pe-a mea cale.

Mă-nchin de-acum rănirii Tale sfinte,


Mă regăsesc în rana crucii Tale.
Şi văd, prin ani, cum îngeri vin s-alinte
Aceste răni cu-aromă de migdale.

Răspuns

Mă-ntrebi ce fac?
Ce linişti am, ce trudă?
Ce herghelii îmi trec prin bătătură?
Ce focuri mari mai ard în buturugă?
Cum mai menţin cântarea mea de rugă?
82
Cât mai alerg prin lumea cea de zgură?

Nu ştiu nici eu –
Dar el îmi ţine pasul
Şi mi-a-nsemnat
Demult, pe câmp, popasul.

Dar până-atunci
Încerc să-nvăţ trăirea ;
Învăţ să cresc, să umblu în lumină,
Învăţ să cred când îndoiala-i plină,
Şi să-i ajut pe cei ce vor iubirea.
Şi-apoi, atunci,
Voi coborî în lunci.

Mă-ntrebi ce ard?
Ce combustibil rece
Îmi mai procură ochii mei de gheaţă?
Răspund corect – a Duhului povaţă
Îmi ţese tainic pânza de brocart.

Răstignirea

Au vrut soldaţii Romei pe veci să-L ţintuiască


De tragica Planetă, de omul osândit...
Au vrut în El iubirea mai mult să o sporească
Când Îi dădură-n noapte, paharul osândit.

Au vrut soldaţii Romei să vindece toţi spinii,


De ei să Se atingă cum S-a atins de morţi,
Şi în Sharon să crească, de-acuma, numai crinii,
Când Îl încununară cu spinii lumii, toţi.

Au vrut soldaţii Romei c-o singură cămaşă


Să-mbrace omenirea, pe-ntinsele câmpii...
Şi-au tras la sorţi cămaşa-I, cu mână ucigaşă,
83
Ca-n ea să se-nveşmânte părinţii şi copii.

Au vrut soldaţii Romei izvoare să deschidă,


Să curgă peste lume cu har şi cu iertare,
Şi pusu-L-au pe cruce ca mâinile să-ntindă...
Şi sângele vuit-a precum vuieşte-o mare.

Au vrut soldaţii Romei o cale să găsească,


Să trecem peste moarte senini şi-ncrezători...
L-au pus pe El să fie moneda grea, cerească,
Plătită-n graba morţii cu-ai dragostei fiori.

Dar n-au ştiut romanii că El de bunăvoie


S-a oferit să fie şi jertfă şi păcat,
Izvor de vindecare, tămâie şi aloe -
Venise să-l salveze pe omul condamnat.

Tu ştii acuma, suflet, că numai pentru tine


S-a aplecat slugarnic peste pământ şi cruce;
De ce mai laşi păcatul cu lăncile-i feline
Din nou pe dealul morţii, pe Golgota să-L urce?

Tu azi Îi porţi cămaşa, tu stai lângă izvorul


Ce-aduce vindecare, iertare, mântuire;
Te-ntreabă azi soldaţii ce-i duc în noapte dorul:
- Cât înţelegi tu astăzi din marea Lui iubire?

Regenerare

Prin mari grădini cu păsări şi cu soare,


Se-mbracă pomii-n jad şi în beteală,
Şi haina lor de cântec şi de floare
Îmi pare o ninsoare vegetală.

Ca mari oglinzi sclipesc în înserare,


Şi parcă miri aşteaptă şi mirese;
Nu poţi opri perena sărbătoare
84
Şi-n crengi se-ntind nectariene mese.

Iar zarea se lărgeşte pretutindeni,


Să facă loc petrecerii suave -
Cireşii sunt incontestabili lideri
Şi poartă-n lemn endemice epave.

Şi-n tot acest tărâm de armonie


Văd mâna Ta, veghind fecunditatea,
Şi harul Tău întins şi peste glie,
Ca viaţa să triumfe... şi nu moartea.

Îţi mulţumesc de-o nouă biruinţă


A sevei, a iubirii, a germinării,
Şi mă închin în duh şi-n umilinţă -
Trăiesc miracolul regenerării!

Revenire

Trecutul Om,
Hristos şi Domn,
Trimis din slavă
De lumea întreagă
Vrea azi să revină!
Creştinii-n rugină
Nu-L mai aşteaptă,
Nu-L cheamă în şoaptă.

Eternul Domn,
Hristos şi Domn,
E-atât de-aproape
Pe ceruri şi ape,
Aşteaptă doar clipa...
Să strângem risipa
De suflete moarte,
Le vrea El pe toate.
85
Hristosul Om,
Hristos şi Domn,
Te cheamă azi, frate,
Om în libertate,
Să fii iar lumină
Şi candelă plină...
Şi sare cu gust
Pe drumul îngust.

Omul - om,
Hristos şi Domn,
Curând o să vină
Pe nori de lumină...
Tu eşti întuneric,
Lucind luciferic –
Hai, vino la El,
Să te facă la fel
De alb cum e El.

S-a isprăvit …

Un deal pleşuv cu oameni răi ticsit,


Şi un Hristos strigând: “S-a isprăvit!”….
Acesta e simbolul veacului creştin
Din veşnicul oraş - Ierusalim.

Şi strigătul prin vremi perpetuat


S-a transformat în voce de-mpărat:
„S-a isprăvit cu lunga rătăcire
De diavolul adusă-n omenire.”

S-a isprăvit cu răul şi păcatul,


Cu ura, lăcomia şi trădatul,
S-a isprăvit pe veci cu necredinţa!
86
Începe-o era nouă - pocăinţa.

S-a isprăvit cu lipsa de iubire,


Pe ea plătind tribut întreaga fire,
S-a isprăvit cu litera formală,
Cu jertfa devenită grea povară.

De azi începe o slujire nouă,


Cu limpezimi şi străluciri de rouă,
A Duhului unit cu Adevărul -
Slujirea lui Isus, ce umple cerul!...”

Eu te întreb acum frumos, creştine,


S-a isprăvit păcatul şi în tine?
Şi pofta rea e-n tine isprăvită?
Poţi ocoli căderea în ispită?

Hristos ar vrea acum să isprăvească


Şi-n tine, azi, lucrarea Lui cerească.
Născut din nou din Duh şi din Cuvânt
Vrea să te facă parte-n Legământ.

Să fii creştin în veacu-acesta nou,


Trăind frumos şi demn, ca un erou.
Să fim mai treji
Să fim mai treji, acum, în înserare,
Când umbrele proclamă deşteptarea,
Când ne-a învins rapace bunăstarea,
Şi flacăra condiţiei primare.

Să fim mai treji acum când oboseala,


Când lâncezeala patul îşi întinde,
Când râvna nu mai ţine de merinde,
Când zilele pierdut-au socoteala.

Să fim mai treji, acum, în aşteptare


Cu vasul plin, cu haina nepătată,
87
Cu calea pregătită şi curată,
Cu ochiul luminând în depărtare.
Să fim mai treji în marea-ntârziere!
Acum cad steaguri multe de pe soclu;
În rame, morţii nu-şi mai află locu’
Şi freamătă mormântul a-nviere.

Să fim mai treji în pragul revenirii,


Pecetluiţi cu-a Duhului pecete;
Să stâmpărăm imensa lumii sete,
Mai roditori în viile iubirii.

Să fim mai treji, trezirea ne cuprindă


Ca o vibrare vie, de tornadă,
Se-nclină luna... stelele-or să cadă...
Trecută e şi ultima colindă.

Să fim mai treji, acum, în înserare!


Să fim mai treji, acum, în aşteptare!
Să ne grăbim!
Să ne grăbim de-acuma
Să punem în negoţ
Talanţii - toată suma -
Şi anii noştri toţi.

Trecută ne e vremea
Şi-amiaza a trecut,
Să nu ne prindă lenea
Şi lucrul nefăcut.

Să ne grăbim de-acuma
Să-I tot mărim câştigul
Păzindu-I bine turma
Şi ascuţind otigul.

Trecut e timpul nostru,


Puţin a mai rămas.
88
Dar, pân-apune Astrul,
Să mai lucrăm un ceas.
Să ne grăbim de-acuma...
Să fim cum El ne vrea:
O slugă bună-ntruna,
Mândrindu-Se cu ea.

Ca-n ceasul Revenirii,


Stăpânul înţelept
Să spună omenirii:
„O, vino, te aştept!”

Să ne grăbim de-acuma
Să punem în lucrare
Şi duhul şi inima
Şi-o râvnă tot mai mare.

Salvare

Luna-ncearcă azi să iasă


De sub ape, dar nu poate…
Barcagiului nu-i pasă
Că nu ştie să înoate.

Se-ncâlceşte prin hăţişuri


De-ntuneric şi de ferigi …
Barcagiul vrea bacşişuri
Şi aşteaptă-un cor de clerici,

Să îi treacă peste mare;


N-are timp acum de lună.
Şi, pierzându-se în zare,
Vrea povestea-i să ne spună.

Omule, ce-asemeni lunii


Te încurci printre hăţişuri,
Lungi sunt ferigile lumii
89
Şi au numai coborâşuri.

Azi te cheamă Barcagiul,


Însă nu cel oarecare …
Domnul ce-a trecut pustiul
Vine azi să-ţi dea salvare.
Locul tău e sus pe boltă
Unde e şi locul lunii;
Te-ngrozeşti şi te revoltă
Când vezi stele-n praful lumii.
Stai! Opreşte-ţi coborârea
Şi aşteaptă-L să te prindă.
Îţi oferă mântuirea
Şi în har să te cuprindă.
Să-nvăţ …
Să-nvăţ din lumea de greşeli
A celor drepţi şi chiar nedrepţi;
S-ascult de marii înţelepţi,
Punând mai sus sigiliul lor,
Pe noi izbânzi şi noi tocmeli.
Să-nvăţ din marile-ntrebări
A celor mulţi ce tot întreabă;
S-ascult Cuvântul mai degrabă,
Ce-mi dă răspuns adus din cer
Şi seacă-ale-ndoielii mări.
Să-nvăţ din sfânta-nvăţătură
A Omului din Nazaret;
A Lui povaţă s-o repet,
Să-mi facă viaţa mai cu preţ,
Trăind Cuvântul din Scriptură.
Să-nvăţ din zilnica trăire,
În Duh şi – uneori - în fire,
Stricate trepte să repar,
90
Să urc mai sus prin răni cu har,
Spre-odăile de Domn şi Mire.
Să-nvăţ şi, învăţând, să pot
S-ajung în cerul Lui din zare,
Curat prin sfânta Lui iertare;
Să-nalţ cu îngerii cântare,
Cu-nvăţătura Lui cu tot.

Sărbătoare

Doamne, ce vânt şi ceaţă e afară...


Se face frig în sufletul de vară
Şi, parcă, altul vine să-i ia locul,
Ce-i ştie iernii liniştea şi jocul.

Jocul de-a fulgii, gheaţa, săniuţa,


Jocul de-a sărbătoarea, de-a Steluţa,
Un suflet nou, dispus la bucurie,
Ce craii-n tindă să-i primească ştie.

În sănii lungi, trec îngerii pe zare...


Ce pantă mare, Doamne, drumul are!
Trecând prin văi şi goluri de lumină,
Opritu-s-au sub luna din grădină.

Trezitu-s-au şi casele din somn!


Ies clinchete şi cântece din horn...
Colindători cu daruri în spinare
Caută Copilul naşterii bizare.

Şi eu la drum pornitu-m-am grăbit,


S-aduc prinos Copilului iubit;
Vibrează aerul de închinare,
Din nor şi până-n pom e sărbătoare!

E Naştere, e parcă Începutul!


Cu îngerii se-mbrăţişează lutul...
91
Şi Cerul a venit aici, aproape...
Se sprijină pe staul şi pe ape.
O, ţine, Doamne-această înfrăţire,
Cu multă bucurie şi iubire!
Şi Duhul Sfânt să sufle peste zare,
Copilul să ne fie Sărbătoare!

Sfaturi pentru marea călătorie …

Ca un vapor ce sună lung plecarea,


Aşa e viaţa, zi de zi, sub soare...
Ne ispiteşte parcă depărtarea...
Ne-atrage ţărmul limpezit de mare.

Luăm la bord şi vrute şi nevrute,


Şi bune şi ne-bune, şi uşoare,
Şi lucruri mari şi linişti absolute,
Şi nu mai ştim nici ora de plecare.

În toate însă marea e prezentă,


Ne biciuieşte coapsele şi prova,
Că încărcarea este mult prea lentă,
Că n-am luat nici Cartea şi nici slova.

Să debarcaţi acele lucruri moarte...


Luaţi esenţialul: viitorul!
Luaţi cu voi lumină pentru noapte,
Luaţi... Luaţi-L pe Învăţătorul!

Luaţi iubire, râvnă şi răbdare...


Luaţi întâi direcţia cea bună.
Vă-ndepărtaţi de-a poftelor hotare,
Nu treceţi prin a eului lagună.

Senine ape urmăriţi să fie


Pe calea voastră, printre valuri multe
Direcţia lăsaţi ca El s-o ţie,
92
Iar voi vegheaţi, neprihăniţi, pe punte.

Plutiţi în larg cu Domnul împreună,


Departe-n zări e portul veşniciei;
Pe-ntinse mări, pe soare şi pe lună,
Să fie El scopul călătoriei.

Soluţia

Mă lupt mereu cu capătul de drum:


Nu să-l găsesc ci doar să nu-l ajung,
Şi să nu las lumina din amurg
Departele să-l schimbe în acum.

În mână port, mereu, un felinar,


Îl tot aprind, însă se stinge iar...
Mut tot mai sus al vieţii strict hotar,
Cu câte-un pas, un pas de felinar...

Dar şi aşa mă-nvaţă el, Cuvântul,


Când trecerea nu pot s-o ţin departe,
Nisip să nu mai fiu, zburând cu vântul,
Ci piatră preţioasă, fără moarte.

Dar cum să schimbi nisipul în rubin?


Şi cum să schimbi sfârşitu-n nemurire?
Iar vocea Lui îmi spune: „Vezi, în crin,
Eu schimb mereu noroiu-n strălucire...

Predă-te mie ca un bob de mei


Şi lasă mâna Mea să te cuprindă.
Şi vei simţi lucrând puterea ei
Şi transformându-te din prag în grindă.

Şi mult mai mult, o piatră de rubin


Vei deveni, spre-un Nou Ierusalim.”

93
Stele liniştite

Stelele, noaptea,
Sfidând parcă moartea,
Se înalţă spre cer
Din lumea de fier.

Stelele, seara,
Sfidând oboseala,
Pleacă să caute
Tărâmuri înalte.

Stelele, ziua,
Amintind de Iosua,
Lucesc mai departe...
Dincolo de moarte.

Stelele-ntr-una,
Sfidând mătrăguna
Ce-aduce otravă,
Cuminţi stau pe tavă.

Stele rotite,
Spre ceruri pornite,
Luciţi mai departe
Neatinse de moarte!

Stele divine,
Mă luaţi şi pe mine
În lumea Lui vie,
Să devin veşnicie!

94
Stelele

Stelele-nalte,
Lucind de departe,
Vestesc veşnicia
Ce-aduce Mesia.

Stelele-n taină
- vechi nasturi de haină -
Vestesc ne-ncetat
Al Său har bogat.
Stelele toate,
Prin lume plecate,
Vestesc mântuirea
Ce-aduce iubirea.
Stelele mici,
- roi de furnici -
Vestesc cum Hristos
Ne-nalţă de jos.
Stelele-ntinse,
De Domnul aprinse,
Vestec judecata
Ce-aduce răsplata.
Stelele albe,
Dispuse în salbe,
Vestesc măreţia
Ce-aduce vecia.

Stelele Tale,
Deschise-n petale,
Vestesc bunătatea
Ce-o dă libertatea.

95
Sunt ani …

Sunt ani de când, Isuse,


Ai fost în lumea noastră...
Şi-n urma Ta, şi astăzi,
E zarea mai albastră.

Sunt ani de când, Isuse,


Ai fost la noi acasă...
Şi-n urma Ta, şi astăzi,
E viaţa tot frumoasă.

Sunt ani de când, Isuse,


Ai fost la noi în lume...
Şi-n urma Ta şi astăzi
Purtăm al Slavei nume.

Sunt ani de când, Isuse,


Ne-ai aşezat pe cale...
Dar urma Ta şi astăzi
O mai citim în vale.
Sunt ani de când, Isuse,
Ne-ai tot vorbit de Cer...
Azi, Ceru-n noi e, Doamne,
Şi viaţa noastră-n Cer.

Tatăl nostru

Doamne, pâinea Ta,


Albă ca o stea,
Nouă să ne-o dai,
Pe-o gură de rai.

Doamne, Duhul Tău,


Când ne este greu,
96
Să ne însoţească
Şi să ne vorbească.
Doamne, voia Ta,
Şi în ţara mea,
Să se împlinească,
Să ne mântuiască.

Crească-mpărăţia,
Până la Chilia.
Până la Nădrag,
Pune al ei prag.

Dă-ne şi iertare,
Cât o largă zare...
Marea Românie
Harul Tău să-l ştie.

Doamne, Domne sfinte,


Îţi adu aminte
Şi-al Tău Nume sfânt,
Pe-acest vechi pământ,

Să se-nalţe tare
Până la hotare.
Şi să ne iertăm,
Să ne-apropiem,

Şi, în înfrăţire,
Să Îţi dăm cinstire.
Nu ne du-n ispită...
Cât e de cumplită!

Ci ne izbăveşte,
Haru-n noi îl creşte.
Fie-a Ta puterea,
Slava şi averea
Şi Împărăţia
97
Peste România!

Templul

Departe-n lumea lui Hristos


Se-nalţă Templul cel frumos
Şi mulţi vin azi să se-angajeze,
Să îl zideasca, să lucreze...
Nu vii şi tu?

Departe-n lumea lui Isus


Se-nalţă Templul cel de sus
Şi mulţi aleargă înspre el,
Să-i fie stâlpi... şi capitel...
Alergi şi tu?

Departe-n lumea cea din zare


Se-nalţă Templul cel mai mare
Şi mulţi învaţă cum să-i fie
Şi preoţi, şi cântare vie...
Înveţi şi tu?

Departe-n lumea de rubin


Se-nalţ-un Nou Ierusalim
Cu Templul sfânt şi cu poteci...
Şi mulţi vor sta în el pe veci.
Vei sta şi tu?

Departe-n lumea Lui cea nouă


Se-nalţă o clădire nouă -
Un Templu-Cort, să fie toţi
Din veacuri strânşi - unchi şi nepoţi...
Tu unde eşti?

98
Timpul

Negustor grăbit e timpul,


Repede împachetează
Şi iubirea cu alintul,
Şi durerea ce stă trează.

Timpul vinde fără plată


Şi viaţa şi credinţa,
Şi, la preţ de ciocolată,
Cumpără doar suferinţa.

Sfinte Timp, te-ntreb astăzi:


-De ce faci negoţ în silă?
Viaţa-mi vinzi pe-a lumii străzi
Şi-apoi vii să-mi plângi de milă...

Şi desagi cu suferinţă
Îmi aduci pe coridoare...
Unde-i sfânta mea credinţă?
Cui vânduşi a mea iertare?

Le vreau înapoi pe toate:


Şi credinţă, şi iertare,
Şi viaţa fără moarte,
Şi iubirea Lui cea mare...

Hai, grăbeşte-te şi adă


Toată zestrea mea cea multă -
Voi fi cu Hristos la nuntă!
Tu vei rămânea în stradă.

99
Ţară de credinţă

Încă e cald jăratecul şi spuza


Şi încă ard la Sarmisegetuza
Mari focuri prin tăcutele ponoare,
Călind săgeţi şi lame de cosoare.

Soldaţi de umbră rătăcesc pe creste,


Căutând mai orbi urechea lui Oreste,
Să spună cum în marea morţii luptă,
Şi oastea lor şi glia a fost ruptă.

Plângem şi azi că n-am putut păstra


O ţară lungă cât e Dunărea,
O ţară naltă şi cu umeri laţi,
Cât e lăţimea munţilor Carpaţi.

Dar ne-a rămas o ţară de credinţă,


O ţară de Cuvânt, de Pocăinţă
Când s-au retras romanii, n-au putut,
Să ia şi pocăinţa lângă scut.

Şi ţara asta cu miros de tei,


Primind Cuvântul Sfântului Andrei,
A stat prin vremi în spaţiul nost‘ creştin
Ca bastion, ca un Ierusalim.

Să nu înainteze păgănismul,
Să nu se instaleze Antichristul,
Să nu se rupă a credinţei glie,
Să nu se spargă-albastrul din tărie.

Cu-acel curaj ce dacii îl avură


Am apărat a ţării bătutură
De ateism, de moarte idealuri,
100
Şi de păcatul ce se varsă-n valuri.

‘Napoi la arme, slovă şi Cuvânt,


Să nu călcăm creştinul Legământ!
Să fim din nou, ori vii ori oseminte ;
Soldaţi ai legii şi ai Cărţii sfinte.

Să nu se stingă harul Lui şi spuza


La noi acas’, la Sarmisegetuza
Ca-n veci s-avem o ţară de credinţă
Cu daci şi cu romani, şi pocăinţă.

Ucenicie

Din lupta ne-ncetată a marilor furtuni


Aş vrea să-nvăţ cuminte, întâi şi-ntâi, tăcerea …
Ea pregăteşte-n taină, la foc de rugăciuni,
Eterna biruinţă, mai dulce decât mierea.

Din înfrăţirea rară a falnicilor cedri


Aş vrea să iau cu mine, la început, iubirea -
Ea-i ţine împreună când jalnice arpegii
Deconcertează vântul şi-nvolbură privirea.

Din nemaiîntâlnita sclipire-a Aurorii


Aş vrea să iau lumina diamantând pustia -
Ea leagă-n curcubee ţinuturi peremptorii,
Încurajând întregul s-apropie câmpia.

Din simfonia mării, stăpână pe viaţă,


Aş vrea să iau tăria rămânerii-n picioare;
Când marile corăbii amerizează-n ceaţă,
Noi valuri asaltează a apelor cărare …

Dar numai de la Tine pot învăţa Trăirea,


Cu stări laborioase de rugă şi veghere,
Cu dulcea părtaşie ce-nnobilă privirea,
101
Cu împlinirea-ntreagă a Literei severe.

În Tine e tăcerea - Tăcerea creatoare;


În Tine e iubirea - Iubire-adevărată;
Iar Tu … eşti chiar Lumina - Lumina pe cărare,
Tu eşti statornicia, prin Tine ne e dată.

Atrage-mă la Tine şi ţine-mă pe Cale;


Şi umple-mi existenţa cu marile-Ţi comori!
Tu schimbi nimicnicia în cânt de osanale
Şi împleteşti sfinţirea cu-ai dragostei fiori.

Tu ierţi deşertăciunea amarei deziluzii,


Pui capăt rătăcirii prin lumea de-ndoială;
Tu stele-aprinzi în bezna ce înfioară duzii
Şi naşti din nou Viaţa în preacinstita-Ţi Şcoală.

Ura

Stă ura-nscrisă, parcă, în ochi şi în privire...


Sau spinii dau în muguri şi sângele în cuie ;
Se-ncruntă porii frunţii, iau parcă în ochire
Tot cerul, toată lumea, pe rând, orice statuie.

Ocheşte trăgaciul şi patul de la armă,


În zări firave ţinte cad încă neatinse...
Anticipat-a, oare, armura mea de-aramă
Că arcurile, toate, spre mine sunt întinse?

E ură ne-ntreruptă pe tot meridianul;


Măsoară mile ura, aşa ca şi furtuna,
Doar sensul e acelaşi ce-l are toboganul,
Alunecă spre moarte, alunecă întruna.

O nesfârşită ură se-ntinde peste lume...


A fost Hristos în lume urât fără temei;
E înţeleasă ura, că lumea, ce-i al ei,
102
Iubeşte, dar urăşte pe cei cu christic nume.

Mai este-o altă ură, e ura cea de frate,


Lovind cum primăvara loveşte geru-n flori;
Pe termen lung, omoară grădinile curate,
Lăsând în pomi amurgul, durere şi fiori.

Nu poţi iubi pe Domnul şi apoi să urăşti


Pe cel de lângă tine, pe fratele Răbdare,
Când numai împreună, spre zările cereşti,
E înălţarea noastră, e mersul pe cărare.

Schimbaţi vieţii sensul şi ura. Aruncaţi


Asupra Lui pornirea, nestăvilita fire,
De vreţi să fiţi ca crinii, frumoşi, imaculaţi,
Ca ei cuprindeţi fraţii, cu dor şi cu iubire.

Va urma...

Va urma să plec curând


Într-o altă veşnicie...
Veşnicia cea din gând,
Ce vrea Cerul să-mi dea mie.

Va urma să plec curând


În cealaltă veşnicie,
Fără plâns şi spini de rând
În albastrul din tării.

Va urma să plec curând


În visata veşnicie,
Unde cei ajunşi, cântând,
Ne aşteaptă-n bucurie.

Voi uita atunci curând


Veşnicia de durere,
Duşmănia aburind,
103
În eterna mângîiere.

Verificare

Credinţa mea, perenă crisalidă,


Cât mi-a crescut în tine nemurirea?
Câţi lucşi de har îmi are-acum privirea?
Cât a rămas din fire în clepsidră?

Vreau să-mi măsor statura mea cea nouă,


Să văd cât Duh îmi umple-aşezământul...
Ce înnoiri lucrează-n mine Vântul?
Aproape sunt de Ţara Lui de rouă?

Credinţa mea ce ai văzut Taborul


Şi ai urcat al Fericirii munte,
Cum pot să scap de visele mărunte,
Şi cât mai am s-ajung ca-Nvăţătorul?

Câţi munţi fireşti am aruncat în mare?


Cât de plăcut sunt azi în faţa Lui?
Câte-au rămas din vechile statui
De ură, de mândrie şi-ngâmfare?

Credinţa mea, la focul Tău de har,


Se coace azi a Duhului Sfânt roadă!
Vreau să m-ajuţi, vreau roada să se vadă
Umplând deplin al faptelor hotar!

Apucă, deci, toiagul şi nuiaua


Şi modelează liniştea-mi firavă,
Ca amândoi să fim cu El în slavă
Când va-nnoi Luceafărul şi Steaua!

Veşnicia

Te-ntrebi ce este timpul?


- Veşnicie condensată,
104
Uriaşu-ajuns pitic
Ce îl legeni în covată.
Te întrebi ce-i veşnicia?
- Timp maturizat ea este,
Altoit cu bucuria
Mântuirii Lui celeste.

Timpul e filon de aur,


Ce la focul din câmpie,
Repetat, se distilează
Şi se schimbă-n veşnicie.

Veşnicia e schimbare
Şi de timp dar şi de viaţă...
E a harului chemare
Prefăcută-n dimineaţă.

Hotărăşte-te acuma:
Ce vrei? Timp sau veşnicie?
Timpul este numai spuma,
Veşnicia-i apa vie.

Veşnicia e viaţa
Convertibilă prin fapte...
Timpul se va pierde-n ceaţă -
Ea? Va merge mai departe.

Viaţa

Nu, viaţa nu-i corabia cu vise


Ce trece lin pe marea de argint
Ci `naltul har ce Domnul ni-l trimise
Din cerul slavei, când Hristos venise,
Că doar luptând poţi fi ca El de sfânt.

Nu, viaţa nu-i o scenă optimistă,


Un strat de flori pe care treci cântând
Ci luptă e -şi mari eroi există-
Dar tu ce eşti? Credinţa ta rezistă?
105
Cum treci prin viaţă? Tu să treci luptând!

Nu, viaţa nu-i părere sau icoană,


Ci realitatea pură, crudă uneori,
Un atelier în care, nebăgaţi în seamă,
Suntem ciopliţi mereu de-a vieţii lamă,
Să fim mai sfinţi, mai buni, mai iubitori.

Îţi mulţumim, Isuse, pentru viaţă,


Că Tu ne-o dai, ne-nveţi cum s-o trăim-
Cu inima fierbinte, nu de gheaţă,
Să Te slujim, ca-n sfânta dimineaţă,
În cerul Tău, alăturea să-Ţi fim.

Viaţa ca o alergare

Ca un galop e viaţa în esenţă;


Nuia şi frâu, obstacol, săritură,
Antrenament pe rondul Lui de zgură,
Din toate mult dar şi puţin clemenţă.

Spre cine alergăm, spre care zare?


Şi cine-n frâu direcţia ne ţine?
Ce alergări în mine şi în tine
S-adaugă grav la prima alergare?

Nu împletiţi măreaţa alergare


Cu alte alergări, din altă parte!
Răsplata El cu nimeni nu împarte -
Acceptă doar totala alergare.

Să alergăm în marea alergare,


Cu frâu, cu ham, cu drumul în privire!
S-a dat de mult semnalul de pornire
Şi îngerii veghează-n aşteptare.

Spre cine, azi, alearg-a ta privire


Şi inima şi viaţa? În esenţă,
106
Trăirea e ori scară, ori demenţă...
Cobori sau urci şi mergi spre nemurire.

Ca un galop e viaţa în esenţă,


Un bun mobil, un drum în devenire.

Viaţa mea …

Viaţa mea a fost ca un delir...


Mereu am fost un fel de musafir:
Prin şcoli, prin gări, prin case fără foc,
Un musafir străin şi fără loc.

Viaţa mea a fost ca un coşmar...


Pierdut, căutam izvoarele de har,
Prin stânci, prin praf, prin lumea de cărbune,
Prin văi pustii, cu nume, fără nume.

Viaţa mea a fost o sarabandă


De căutări multiple, o ofrandă
Adusă lumii, trecerii şi humii...
Căutam stingher şi trist cărarea turmii.

Viaţa mea a fost ca o răscruce,


C-un drum în jos şi altul vrând să urce...
Buimac, priveam cum se topeau în zare
Cortegii şi mulţimi în sărbătoare.

Dar a venit Hristos şi El m-a scos


Din lumea necuprinsului de jos,
Să nu mai fiu căutător stingher,
Ci cetăţean al Plaiului de Cer.

Viaţa noastră

Cu iz de cer şi dor de veşnicie


Aşa ne este viaţa ce-n lume o trăim.
107
Împovărăm doar timpul în clipa când murim
De nu-i dăm Lui viaţa, ca-n ordine să fie.

Viaţa noastră-i abur; dar aburu-i putere


Încătuşat în mâna eternă-a lui Isus
Să nu se risipească, să lucre în tăcere,
Atunci trăirea noastră ne propulsează-n sus.

Viaţa noastră-i sunet ce zboară cu iuţeală


Întipărit rămâne, în lume şi în cer.
Ea poate fi acuză sau probă principală
La marea judecată ţinută în eter.

Viaţa e-o suveică, cu grea încărcătură


În mâna Lui...ori poate în mâna lui Satan.
Orice suveică lasă în urmă o ţesătură,
Ori pânză pentru slavă, ori foc pentru catran.

Viaţa noastră-i norma, noi muncitori cu ziua,


Prizonieri adamici în lumea cea de tuci
Plătim şi-a clipei umbră şi aşteptăm doar ziua
Să evadăm odată, şi-n ceruri să ne duci.

Viaţa noastră-i puntea ce leagă două lumi,


Pe cea de suferinţă cu cea de bucurie,
Iar noi, în echilibrul precar al celor buni,
Deasupra morţii trecem, din lut în veşnicie.

Viaţa noastră-i umbră, dar oare pentru cine?


Şi câţi găsesc odihnă la-al umbrei tale loc.
Să crească, să înveţe virtutea de la tine,
Credinţa şi-adevărul, să scadă-al morţii stoc.

Vindecarea orbului din naştere

Un orb, ca orice orb, cerând iertare


Pentru orbirea lui nemuritoare,
108
Şi un Hristos ceresc umblând prin tină
Purtând în mâini petale şi lumină.
Imagine bizară a lumii vinovate,
Purtând Orbirea-n ochii-i cu păcate,
Purtând neascultarea pe tâmple şi pe mâini,
Şi-un Dumnezeu dispus la mari minuni.

Şi ucenicii-ntreabă: -Cine-a greşit aici?


Greşit-a el, părinţii, sau palizii bunici?
Răspunsul buimăceşte: -Aşa el s-a născut
În ochi-i să se vadă lumina de-nceput.

Să se arate slava, puterea, preţuirea...


Şi-i unse apoi cu tină bolnavului privirea.
A fost o scânteiere de har şi de lumină
De tainică vedere privirea lui e plină.

Şi vede-ntreaga lume venind acum spre el,


Dar nu-i vindecătorul, căutaţi-l azi pe El.
De vreţi privirea voastră de prea păcate plină
Să fie vindecată şi să aveţi lumină.

Porni întreaga gloată de orbi şi cărturari,


Să caute vinovatul minunii celei mari;
Îl caută cu-ndârjire ca pentru condamnare
Că a avut curajul să schimbe oarba stare,

Pe veci pecetluită prin naştere şi ani.


De ce deschide ochii spre lume şi lumină?
Aşa-L căutară-n noapte temuţii săi duşmani:
De ce ridică omul din starea lui de tină?

Cu întrebări sinistre L-au tot căutat apoi,


Iar El dăduse nopţii orbirea înapoi.
Luminii-i dete ochii cei luminaţi de-acum
Şi-l aşteptă în taină la margine de drum.

Crezi tu în Fiul slavei, al vieţii început?


El fuse primul semen pe care l-ai văzut.
109
Păstreaz-a Lui privire în ochii tăi de-acum,
Să nu mai fii sărmanul din margine de drum.
Ci luminat de-acuma în inimă şi gând,
Să-ncepi o viaţă nouă, la noi ferestre stând,
Deschise către viaţă şi către mântuire,
Să foloseşti de-acuma cereasca ta privire.

Vindecarea slăbănogului

Trăia cu demnitate a vieţii sale dramă


Ologul din Betesda, din cel mai strâmt ungher...
Necunoscut de nimeni şi nebăgat în seamă,
A devenit legendă, poveste şi mister.

Treizeci şi opt de ani a stat să tot adune


Putere şi tărie să umble pe picioare,
Să poată întristarea la cineva a spune
Şi primul el să fie, să intre-n scăldătoare.

Trecut-au primăveri, şi toamne de durere,


Şi dorul de a merge de-acum l-a-mbătrânit...
Ajunse doar o umbră pierdută prin unghere,
Trăind un vis posibil, dar încă ne-mplinit.

În suflet, tulburarea se adâncea mai tare,


Dar nici o tulburare a apei el n-a prins...
Puteau s-alerge numai cei ce aveau picioare,
Şi orbii, şi uscaţii, şi ciungii cu păr nins.

El aştepta statornic a apei tulburare,


Ca îngerul să-l ducă, să fie cel dintâi...
Avea mereu credinţă, şi într-o zi cu soare,
Nu îngerul ci Domnu-i veni la căpătâi.

Tu, cel ce n-ai pe nimeni, Mă ai pe Mine-acum


-şi înger, şi lumină, şi umblet, şi privire;
Ia-ţi patul şi aleargă la margine de drum
110
Şi spune de minunea făcută din iubire.

Şi nicidecum păcatul să nu te mai robească,


Nici o fărădelege pe-ntregul vieţii plai...
Să umbli în lumină, lumina să tot crească,
Să fii lumină vie şi vei ajunge-n rai.

Şi-ncet, plecat-a Domnul spre alte vechi unghere,


Spre alţi bolnavi ce-n noapte durerile îşi strig...
Te caută şi pe tine, şi vrea să-ţi dea putere,
Să nu te pleci în faţa ispitelor ce frâng...

Şi-asemeni lui, în Templu viaţa să-ţi aduci,


În slujba Lui, ca martor, ca ucenic de-acum,
Să mergi cu Vestea bună pe dealuri şi prin lunci,
La toţi neputincioşii din margine de drum.

Viziune

Te văd urcând pe Golgota sinistră,


Cu trupu-ncovoiat peste genuni,
Ca-n jurul Crucii nesfârşit de tristă
Pe toţi pierduţii lumii să-i aduni.

Te văd sorbind tăcut paharul morţii,


De bună voie şi de dragul meu...
Şi încă se-ngrozesc prin vremi nepoţii
De strigătul: „E Fiu de Dumnezeu!!”

Te văd iertând pe cei ce strâng ciocanul


Mai tare-n mână, ca să poată da,
Pe cei ce poartă Tora şi turbanul
Şi pe soldaţii Romei, învinşi pe Golgota.

Te văd privind cu jale spre Maria,


Spre cei ce plâng veghind în jurul Tău...
„Tu nu eşti om... Tu eşti acum Mesia!”
111
Şi-i spui: ”Femeie, iată fiul tău.”

Şi văd cum, întorcându-Ţi capul într-o parte,


Refuzi să bei, agonizând din greu,
Să treci păcatul lumii peste moarte
Şi să Te-ntorci biruitor mereu.

Te văd strigând: „O, Eli... Sabactani!


Sunt părăsit... Primeşte duhul Meu!”;
Şi capu-Ţi pleci cum se apleacă anii
Când timpul se preschimbă-n Jubileu.

Vocile

Ce multe voci se-aud în zarea-albastră,


Venind din deal, din zare, dinspre coastă,
Şi tainic, sugerează-n seara mută
Că voci cinstite sunt - sută la sută!

Sunt voci ce-ţi spun să iei, s-ascunzi, să furi,


Să nu mai crezi Cuvântul din Scripturi,
Să nu-ţi mai fie viaţa cu credinţă...
„Eşti prea umil de-atâta umilinţă...”

Sunt voci ce sugerează Raţiune...


Aceasta e credinţa cea cu nume!
„Nu poţi să fii altcumva decât lumea,
Mai poţi iubi puţin deşertăciunea.”

Şi tot şoptind aşa, din luncă-n luncă,


Aceste voci se schimbă în poruncă
Şi nu mai poţi să nu le iei în seamă...
Şi rob ajungi în a Minciunii dramă.

Dar stai puţin... mai e o voce-n zare...


Răsună grav, e voce cu chemare...
E vocea Lui chemând la pocăinţă,
112
La naştere din nou şi la credinţă.

Şi vreau să-ţi spun, şi trebuie să ştii


Că Vocea Lui te va chema-ntr-o zi
Să te întrebe simplu: „Vocea - care
Ai ascultat-o-n lumea de sub zare?”

Urmeaz-o iar, în Rai sau în Tartar,


Că ai trăit în largul ei hotar
Şi vei vedea c-a fost un duh atroce
Subtilizat în vocile echivoce.”

Tu har mai ai şi timpul te ajută


Să fii cu El la masă şi la nuntă,
De vocea Lui o vei urma acum
Şi vei uita de vocile din drum.

Zacheu

Când ai intrat în noaptea vieţii mele,


Isuse scump, eu nu te-am aşteptat
Dar m-a vrăjit privirea Ta de stele
Şi ochii mei atunci s-au luminat.

Şi, dintr-o dată, am văzut urgia


Păcatului, cu-al necredinţei neam,
Cum îmi ucide viaţa, veşnicia,
Cum nu mai sunt nici fiul lui Avraam.

Străină era casa, reci arginţii


Cu forţa storşi de lacomul Satan,
Cu ei întunecând lumina minţii,
Zacheu să fie-n veci un rob viclean.

Dar Tu, Stăpâne, m-ai chemat în şoaptă,


Ca să mă-nveţi să dau şi să împart
Săracilor averea strânsă, toată,
113
Bogat să fiu în veacul celălalt.

A Ta e, Doamne, casa... şi viaţa,


Al Tău sunt eu... şi totul e al Tău,
Şi slujba... şi-Ţi ascult de-acum povaţa;
De azi în veci e mântuit Zacheu.

Rămâi la mine, Doamne, pe vecie,


Cu ucenicii Tăi, cu tot ce ai.
De azi trăiesc o viaţă nouă, vie -
Am fost în iad dar sunt acum în rai.

Şi a intrat Isus să găzduiască


În Ierihon, în cea mai mare casă,
Ca-n veci Scriptura Sfântă să vorbească
Cum lui Isus de toţi zacheii-I pasă.

114
CAPITOLUL II

PENTRU CEI PLECAŢI

115
Amintire gravă

Mi-e teamă azi de satul meu natal


Cu văi adânci şi nalte culmi de stea
Cu apele ce murmură-n aval
Vorbind frumos şi mişcător de ea.

Aici foşneşte gravă amintirea


Aici cuvintele mă înfioară,
O voce caldă-mi mângâie privirea
Din fiecare colţ de ulicioară.

Dar, nu e ea, e numai amintirea;


S-a stins cum grav se stinge o vioară.
Ecouri doar mai umplu azi clădirea
Trezind în suflet rugile de seară.

De ce te-ai stins, vioara mea subţire


Când eu prea trist şi rar te-am ascultat?
Prea scurt-a fost a timpului privire,
Şi eu am fost mereu prea depărtat

O, Doamne, lasă astăzi amintirea


Să fie clară-n golul din perete,
S-o pot cuprinde-ntreagă cu privirea
S-o smulg din umbra plină de regrete.

Să o păstrez ca-ntr-un altar icoană


Veghindu-mi azi din nou copilăria
Şi să mă-nşel că e tot vechea ramă
Cu mâna ei purtând frumos tipsia.

Cimitirul

Neam bun mă simt, de-acum, cu Cimitirul,


116
Cu crucea, stâlpul, lespedea şi cripta.
O lume nouă-n care, zilnic, birul
Îl dau cu ochiul, lacrima, batista.
O lume-dormitor, cu scumpe mame,
Mătuşi şi unchi… şi moşi deopotrivă,
Stând în pământ cum sfinţii stau în rame,
Vorbind şoptit de apă şi colivă.

Aici tăcerea se preschimbă-n plânset;


Prezent nu e – prezent e doar trecutul –
Aripa amintirii vibrează aici cu scrâşnet
Înfiorând în vechi sicrie lutul.

O, moarte! – despărţire, metaforă-a durerii,


Cumplită declinare a marii neascultări –
Şi tu muri-vei mâine, în ziua Învierii,
Când lujerii de ceară simţi-vor noi chemări.

Dar până-atunci venim aici ca acasă …


Ne strângem dorul, plânsul şi delirul.
Cu morţii noştri stăm tăcuţi la masă
Şi neam mă simt de-acum cu Cimitirul.

Cimitirul Anelor
(la moartea mamei mele)

Pe dealul ‘nalt de dincolo de sat,


Convoiul trist al morţii astăzi trece,
În el, sunt eu... şi tu, toţi doisprezece,
Veghind plecarea mamei spre Înalt.

Urcăm tăcuţi şi reci către morminte.


Ne sprijinim în lacrimi şi-n durere.
Bătrânul deal ne-aşteptă în tăcere,
Cu cimitirul greu de oseminte.

E cimitirul Anelor plecate-n grabă,


117
Răpuse de durere şi de viaţă
- corăbii sfinte, ancorate-n ceaţă,
Ce-au dus spre cer lungimea crucii-ntreagă.
Opritu-ne-am sub teiul de la poartă...
Convoiul se destramă, se dizolvă...
Noi mai schimbăm cu mama înc-o vorbă
Şi locul gropii-l măsurăm pe hartă.

E obosită mama - vrea odihnă;


Sub cer, sub deal, sub amintirea noastră
O s-o-ngropăm, pe-o margine de coastă,
Lângă cireşi, să-i fie somnu-n tihnă...

Iar noi... plecăm acasă cu-amintirea.


O dăltuim frumos, ca pe-o icoană.
Din inventarul lumii se scade înc-o Ană
Şi-n slavă se adaugă, unde i-a fost menirea.

Coborâre

Si câte, şi unde, şi care


Umbre coboară-n cărare?
La cine, la care, şi cui
Gânditu-te-ai umbre să pui?

Şi ce, şi de ce, şi chiar cum,


Se face-nserare pe drum?
Şi câţi, şi la câţi, şi azi câţi
Coboară în groapa cu câlţi?

Si cum, şi necum, pe ce drum


Focul coboară în scrum?
Si de ce, şi pe ce, şi cum, ea,
Ploaia coboară-n cişmea?

Odată, odată şi-odată


Sări-voi şi eu peste roată
118
Si-n umbră-nserare şi câlţi,
Coborî-voi şi eu la cei mulţi.

Dar ştiu, din sicriu, în târziu,


Întoarce-m-oi ca apa din râu,
Ca focul din fum şi cenuşă
Spre-a cerului limpede uşă.

Întrebări

Când trec grăbit în noapte pe marile artere,


Ale gândirii mele aprinsă în culori
Văd ochii tăi de ceară privindu-mă din stele
Şi mă întreb serafic: “De ce a fost să mori?”

Ce mână nevăzută opri în noapte roua


Să nu mai cadă albă pe stratul tău de flori,
Să nu mai vezi mirată cum cade-n iarnă neaua?
Să nu mai simţi în vară ai vieţii largi fiori?

De ce n-a fost lăsată puţină apă doară


Pe albia ta verde, să curgă din izvor,
Puţină vorbă încă în liniştea de seară
S-amâne întâlnirea cu anii cei de dor?

Ce aripă fierbinte atinse a ta tâmplă?


Ce lungă oboseală cărarea ta a frânt?
De ce e-ncet viaţa de veşnicie suptă?
Ce mare-mbogăţire aşteaptă cerul sfânt?

Plecăm din lumea asta îmbogăţind vecia,


Sporind tăcuta humă a lutului sublim ;
Îmbogăţim şi cerul, înnobilăm şi glia
Temută împlinire spre care ne grăbim.

Încet s-aşterne toamna uitărilor amorfe


Şi glasul stins se pierde prin miriştea de crini...
119
Să facem loc de-acuma pilarilor de stofe,
Să-mbrace-n negru lumea din ochii tăi senini.

Mame

S-aşterne-ncet uitarea peste mame …


O, nu lăsaţi uitarea să se-aştearnă,
Şi nu lăsaţi să vină frig şi iarnă
În casele cu mamele în rame

Şi scutece ne-au fost, au fost şi haine ;


Şi medici obosiţi la căpătâi …
Mai mult ne-au fost: şi primăveri şi toamne.
Şi ele-au fost iubirea cea dintâi.

Vorbiţi încet, priviţi-le în ramă,


Iubiţi-le cu flori şi cu cuvinte …
Noi am avut şi-avem tăcute mame
Şi vom avea mereu o mamă-n minte.

Tot mame sunt, plecate la odihnă


În staţiuni cu iarbă şi cu linişti,
Fac “băi ” de soare, băi de lut, de tihnă,
Şi-n jurul lor ard stelele în mirişti.

Mai dulci sunt azi a noastre sfinte mame,


Privindu-ne din lumea de departe.
Ne cheamă-ncet, vor şoapte să proclame
Si ne zâmbesc de dincolo de moarte.

Morţii

Depuşi în deal, vin morţii înspre noi;


În văi lăsaţi, tânjesc de dor spre lună...
Ce mic e spaţiul vieţii dintre noi,
Ce-aproape e Pământul azi de Lună.

Uitaţi în timp se răzvrătesc sub glie,


120
În gând uitaţi, se adâncesc mai tare.
Să ne gândim: Ei, morţii vor să fie
Prezenţi în tot, în vis şi-n fiecare.
Aşa-i găsim pe paginile sfinte
Pe cei ce-n Domnul au trăit şi moartea
O experienţă vie şi cuminte...
Prin ea s-au logodit etern cu “Cartea”.

Ai noştri morţi cu noi se vor, aproape,


Le-e teamă de uitare, o să-i doară.
Să-i ţinem vii ca lacrima pe pleoape,
Să nu-i înmormântăm a doua oară.

Să le vorbim! Le face vorba bine,


Le face-nstrăinarea mai uşoară...
Să-i amintim, ori liber, ori în rime
Dar nu-i uitaţi. Uitarea îi omoară.

Morţii noştri

Mă-ntreb cu-ngijorare
Unde-s atâţia morţi,
Că simt că lumea-i plină
Şi grea de-oameni morţi!
Şi înţeleg de-acum
Că-n lumea mea cu morţi,
E vie numai moartea...
Noi viii suntem morţi.

Mă-ntreb cu întristare
De ce-s atâţia morţi
Când moartea e o stare
Cu dor, cu-ntunecare,
Cu strigăte amare
De dincolo de porţi.

121
Bogată-i numai moartea,
Că are-atâţia morţi.

Mă-ntreb cum vag întreabă


Toţi viii despre morţi:
-Cum să-i scăpăm de moarte
Pe morţii noştri morţi?
Răspunsul ni-l dă Cartea,
Vorbind tot despre morţi:
-Crezând în învierea
Eternă-a celor morţi.

122
CAPITOLUL III

PENTRU TOAMNE

123
Alunecare în toamnă

Alunecăm spre zările de frunze,


Ne prăbuşim în galbena culoare...
Această suferinţă prea ne doare;
Nu vine nici un înger să ne-amuze.

Luăm în serios această glumă:


Un vopsitor, nestăpânindu-şi verva,
Vopsi în galben frunzele şi seva,
Vopsit-a parcă şi un colţ de lună.

Vom sucomba sub pensula imensă,


Vom adormi sub mâna truditoare.
Complicitar, şi vântul pe cărare
Imenşii câini i-a slobozit din lesă.

S-aşterne teama, frica peste lume,


S-aşterne peste noi ceţoasa umbră;
Ne invadează toamna-aceasta sumbră
Ce rosturi noi încearcă a ne pune.

Şi ca un semn şi ca o înfruntare,
Mari păsări bat din aripile grele.
Din zborul lor rămân în urmă stele,
Speranţe ale lumii muritoare.

Şi ca un dans pe-o neagră arătură,


O pătlăgea devine murătură.

Autumnală

Ard peste grădini


Atavicii spini...
Flutură spre stele
124
Albele nuiele
Şi se-ndoaie-n noapte,
Strălucind departe.
Depănându-şi dorul,
Plânge-n câmp mohorul.
Plânge mătrăguna
Ca întotdeauna
Când aruncă-n noapte
Veninul de moarte.

Tufe sângerii
- roşii draperii -
Zarea şterg de fum
Şi se face drum
Printre amintiri -
Postume priviri.

Vechiul pipirig
Tremură de frig,
Ţevile-şi adună
Şi metalic sună
Al iubirii ceas -
Trecător popas.

Mă ascund şi eu
Într-un vechi muzeu
De tăcuţi mesteceni
Şi ascult cum legeni
Ploaia peste lume
Şi mai ştergi un nume.

Cocorii

Ard pe ceruri tufe


Albe ne-ncetat -
Frânghii lungi cu rufe
Puse la uscat.

Zugrăvind zig-zaguri
125
Zilnice pe zare,
Lunecă spre larguri
Umbre călătoare.
Nori ca de zapadă
Trec vâslind din aripi -
Veche promenadă,
Uriaşe sarici.

Necurmat oracol...
An de an, mereu,
Cheam-acest spectacol
Bunul Dumnezeu.

Echinocţiu

Ce vânturi mari mai mişcă-n curte pomii?


Ce gânduri mici mai mişcă-n casă mâna?
Din turme bate-n depărtare stâna,
Cuvinte flutur, zăngănind atomii.

Ce mari iluzii sperie grădina?


Ce mici speranţe perie Planeta?
De-atâta drum, e frântă bicicleta...
De-atâta cale, sângerează tina.

E echinocţiul gândurilor mele...


Distanţele-s egale pe Planetă,
Egale sorţi sunt trase la ruletă,
Dureri egale strigă către stele.

Stă timpul, fix, pe crucea dintre ore,


Egală jumatate: trecutul - viitorul;
Precarul echilibru şi-a tras în beznă storul,
Să nu vedem grimasa zvâcnirii incolore.

Au uns groparii axa Pământului acuma...


N-a fost nici o zvâcnire la punerea-n mişcare;
126
Nu se răstoarnă munţii, nu s-a vărsat vreo mare -
Continuăm socoata şi zăngăneşte suma.

Focul

Foc holtei cu ochii roşii,


Ce dansezi în rând cu moşii,
Sus, pe dealul de cenuşă,
Şi priveşti discret la uşă...
Peste lumea-ţi de scântei,
Tu eşti staroste şi bei.

Dar te rog acum, cu gura,


Nu ne mai fura căldura!
Lasă-ne căldura-n pace...
Cum? Ţi-e frig? Tu ai cojoace
De tăciuni şi vâlvătăi...
Te-ncălzeşti la ochii mei?

Stai cuminte printre lemne...


Arabescuri fă, şi semne...
Dar nu sparge armonia
Cu care-am încins chilia...
Stai ascuns în şemineu,
Că te caută... Prometeu.

Gara

Încremenită, iarna stă în gară,


Ca un macaz de mină-nţepenit.
Zăpada, ca o lamă de cuţit,
Mai largă face rana princiară.

Înzăpezite trenuri plâng în comă


Şi cer mai multe steaguri şi semnale.
Acarii-ndreaptă linia din şale
Şi iarna li se pare-o lungă clonă.

Locomotivele pornesc cu greu, deodată,


127
Crezând că iarna va pleca şi ea...
Şi peste gară - albie-ngheţată -
Un soare mic răsare, ca o stea.
Ieşirea din toamnă

E toamna-aceasta parcă, un rumeguş de săbii


Împrăştiat de-o mână fierbinte, peste lume.
Dau clopotele-n dangăt cu simfonii postume,
Şi-n tâmple bate aspru un fâlfâit de vrăbii.

Piciorul, melancolic, pe-un drum de amintiri


Statornic însoţeşte convoaiele de frunze,
Depuse spre uitare în cimitire obtuze
La margine de lume, la margini de priviri.

Ne-ntoarcem dinspre lucruri, anemici spre lumină,


Şi-n gânduri se aşează un alb de mănăstire.
Pădurea adormit-a de-atâta istovire,
Şi ca-ntr-un sanatoriu plâng florile-n grădină.

Ne lecuim apatici de-acest vărsat de galben,


De-această grea rugină căzută peste glezne,
Şi regretăm din umbră că iar am fost prea lesne
Învinşi de-această luptă a crizei de polen.

Rămâne-vom de-acuma umbroşi şi-ncrâncenaţi,


Această-anestezie o vom simţi de-a pururi,
Ca o blocadă albă de trunchiuri şi contururi.
Şi-ncet ieşim din toamnă uşor reanimaţi.

Instalarea iernii

Bat clopote târzii în dunga ploii


Şi-apoi, o linişte de început se face...
Pădurea delirează-n placul voii
Şi-n poştă îmi sosesc scrisori de pace.

E semn că Toamna face armistiţiu


128
Cu generalul Iarnă şi cu Gerul,
Pământul pare-un câmp de exerciţiu;
Flotile de zăpadă umplu cerul.
Desant aerian par fulgii-n luncă
Iar norii – mitice bombardiere;
Se desfăşoară-un alb volum de muncă
Şi un convoi de albe-elicoptere.

E-o veşnică debusolare-n burguri:


Pomi desfunziţi, uitare, paturi goale,
Şi vântul s-a retras solemn în crânguri
Iar iarna pune-armatele-n mişcare.

Învinsă, Toamna-n rarişti de arini,


Semnează ultimele documente,
Şi fulgii cad armonioşi, sublimi,
Şi ninge cu ninsori incadescente.

Doar corbii mari – corăbii plutitoare –


Mai fac naveta între plopi şi vie,
Închină toamnei ultima cântare
Şi intră-apoi în noua armonie.

Întrebări de toamnă

Ca şi un pocnet nou de armă veche


O nouă toamnă îmi loveşte fruntea
Şi mă întrebă de ce e coaptă lintea,
De mai iubesc statuile pereche?

Mă deranjează întrebarea-aceasta,
Parcă sunt pom, inelele să-mi număr.
Crescută-i umbra vieţii pân` la umăr
Şi-n dealul meu e nisipoasă coasta.

Mă-duioşează însă-mpuşcătura
De sâmbure, ochit de-un straşnic înger,
129
Mă uit în geam şi parcă-ncep să sânger
Lovit cu bruma şi degerătura.

Scrâşnesc şi iert şi îmi continui calea.


O clipă doar privit-am înspre moarte
Un mal de flori de care mă desparte
Lumina, drumul, zâmbetul şi valea.

Trec toamnele făcându-şi drum statornic


Pe pleoapa noastră, piatră grea de moară.
Pustiu e cerul, gaiţele zboară
Mai sus, spre vârf în timpul din ceasornic.

Plecarea e de-a pururi ne-nţeleasă


În sus? În jos? spre o lutoasă casă!

Liniştită toamnă …

Liniştită toamnă,
Palida mea doamnă,
Tragice petale
Îmi aşterni în cale.

Liniştită toamnă,
Elegantă doamnă,
Cum laşi peste lume
Simfonii postume...

Liniştită toamnă,
Faci furori, o, Doamnă,
Printre trandafiri
- cataleptici miri.

Liniştită toamnă,
Primadonă, doamnă,
Tu goleşti tot cerul,
Să încapă gerul...
130
Maternitate

Naşte toamna deprimare


Şi tristeţi de prima mână;
Cu deprinderi de mirare,
Plânge fluierul la stână.

Naşte toamna vise moarte


- fetuşi osândiţi la glie -
Balamuc cu geamuri sparte
Pare zarea arămie.

Naşte toamna deziluzii


Şi-n poiana disolută
Iarba-şi face mari iluzii,
Acultând tăcerea mută.

Naşte toamna declinare


A vieţii şi-a iubirii...
După stinse lampadare,
Se ascund de groază mirii...

Sfântă toamnă-nsărcinată
Cu îngheţ şi mari mistere,
Când tu naşti la data dată,
Fuge vara-n emisfere.

Mesaj de toamnă

S-au desfrunzit imperii mari şi grele


În toamna asta cu miros de brumă.
Noi stăm aici, cu ţara împreună,
S-o apărăm de ploile rebele.

Ne-nfricoşează vânturile stepei,


131
Ne-ngheaţă parcă zâmbetul pe buze.
Închideţi ale patriei ecluze,
Se mişcă temeliile planetei!
Ieşim spre larg, să fim văzuţi mai bine,
Mai cunoscuţi, mai înrudiţi cu lumea.
Şi pregătim, şi construim de lunea
O săptămână ce frumoasă vine.

Să fim uniţi aşa ca niciodată!


Să fim puternici, ca în vremuri bune!
Aud acum strigându-ne pe nume
Eroi şi domni din ţara de-altădată.

S-aud prin vremi voievodale glasuri,


Trec umbre luminoase peste zare,
Alături sunt de noi, întregi popoare,
De mari oşteni, veghind a ţării pasuri.

În toamna asta cu miros de brumă,


Să stăm alături ca stejarii-n crânguri,
Şi să veghem ale-nfrăţirii rânduri;
Ne vrea această ţară împreună.

Lăsaţi ca semn de grea conformitate


O lacrimă să cadă pe cetate!

Mirii toamnei …

Ne-nveşmântăm de-acuma în brume şi în vrejuri


Şi-ncepem, filosofici, la rece să gândim...
Şi urmărim pe zare cum călătoare presuri
Fac schimburi de hotare şi-asemeni lor pornim.

Pornim şi noi să trecem dintr-un hotar într-altul;


- hotare de lumină, de ceaţă şi de frig;
E mai aproape lutul, s-a-ndepărtat Înaltul...
Par corbii escadrile de avioane Mig.

132
Ne desfrunzim de-a-pururi de ani şi tinereţe
Şi creşte muşchiul vremii pe creştetul bătrân...
Ciocănitoarea morţii ar vrea acum să-nveţe
În trunchiul nost’ să caute lăcustele de fân.
Noi, înţelepţi şi harnici, spre seve ne retragem,
Plecăm spre miezul lumii, suntem oneşti fachiri...
Acolo, cald e gândul, de vorbe nu ne plângem,
Şi-n zarea veştejită suntem ai toamnei miri.

Şi aşteptăm să cadă beteala alb-a lunii


Pe gheata ruginită, pe fixa balama...
Suntem statui sonore în templele Luminii...
Am vrea să pierdem rândul, să rămânem aşa.

Ne-nveşmântăm de-acuma în brume şi în vrejuri,


Şi-ncepem, filosofici, la rece să gândim;
Am renunţat la glorii, speranţe şi eresuri -
Căutăm deznodământul, ori tragic, ori sublim.

Ninge pe Banat

Ninge pe Banat
trist şi legănat.
Fulgii parcă sunt
brazde de pământ,
turme mari de miei,
focuri şi scântei.

Ninge dispre lună,


Dunărea bătrînă
parcă vrea să vadă
valul de zăpadă
cum ne troieneşte
cu albi solzi de peşte.

Ninge în clisură
ca în bătătură.
Ninge greu în pustă
133
peste zarea-ngustă
şi veghind Timişul
albeşte Armenişul.
Ninge ca-n baladă
pomii cad pe stradă,
stele cad în noapte,
oameni cad în moarte.
E zăpadă multă
pentru mormânt şi nuntă.

Oameni de zăpadă

Orgolioşii oameni de zăpadă


Cum trec pe străzi cu faţa lor ochioasă
Privesc spre noi, încearcă să ne vadă
Şi poartă haine albe, de mătasă.

Ca nişte sfinţi uitaţi în rugăciune,


Ca trecători întârziaţi pe cale,
Cu mâinile întinse spre genune
Păstreză sfinte rosturi monahale.

Vin dintr-o altă lume, mai de gheaţă.


Cu primele transporturi de zăpadă,
Ne-întâmpină solemni în dimineaţă
Şi chiuie când fulgii-ncep să cadă.

Bine se simt, pentru o clipă poate


În lumea noastră tolerantă, bună.
Ei stau cuminţi şi fără joc de coate
Durerea lor aşteaptă să ne spună.

E prea puţină iarnă şi zăpadă,


Şi nu au timp copiii să îşi crească.
La noi mai mult ar prefera să şadă
Să lege rost, să-nveţe să trăiască.

Nu reuşesc, un soare ca un înger


134
Un bici de foc roteşte peste lume.
Uimiţi privesc şi se topesc spre cer
Lăsând un curgător şi tainic nume.
Octombrie

De-acum se-oferă zarea privirii indiscrete...


Până departe ochiul aleargă în galop;
Pădurea mai păstrează prin văi vernile pete
Şi ceru-acum măsoară cinci înălţimi de plop.

Pe câmpuri, arătura pare o neagră mare...


Tractoarele-corăbii plutesc spre nicăieri;
Par corbii anacronici pe-a brazdelor cărare
O oaste-n ofensivă de negri ieniceri.

Se-ncurcă vântu-n ramuri de ulmi şi de stejar...


Fuioarele de ierburi se leagă în vârtejuri...
Argintul lunii curge pe frunzele de-arţar...
Prin luminişuri albe ard focuri mari de vrejuri.

Poleiul înserării cărarea luminează,


Să pot grăbit, din toate, acasă să mă-ntorc;
Din tot ce întâlnit-am în liniştea de-amiază
Rămâne scânteierea pădurilor de soc.

Octombrie e „octo”... Pe-octogonale pajişti


Pasc turme de luceferi – parcă e târg în cer...
Trec turmele acestea spre-ndepărtate rarişti,
Să caute-adăposturi de ploaie şi de ger.

Prag de iarnă

Se joacă Creatorul de-a viaţa şi de-a moartea;


O lacrimă lăsat-a să cadă peste vie...
Instantaneu, în rafturi, se ofileşte cartea,
Şi iarna ne-mpresoară ca o armată vie.

Întinde Creatorul un deget spre o frunză,


135
Şi-ntregi păduri în galben privirile-şi coboară;
Se tulbură izvorul şi murmură o scuză
Şi noaptea nu mai vede cum bezna se strecoară...
Închide Creatorul un ochi în univers -
Fântânile cad toate, deodată în eclipsă...
Groparii-n cimitire fac gropile invers
Şi-n inventar, viaţa are-o măsură lipsă.

Înclină Creatorul candelele luminii


Şi Timpul se înclină ca şi o casă veche...
Un rest de timp e ziua, e cât lăţimea mâinii
Şi noaptea se lungeşte, sunt nopţile pereche.

Se adâncesc în ceaţă oceanele privirii


Şi-n porturi se îmbarcă doar amintiri năuce...
Ne-oferă Creatorul un timp al înnoirii
Şi vântu-aduce iarna din stepele calmuce.

O pace ca o boltă s-aşterne peste lume;


Groparii-mbălsămează mormântul şi ogorul,
Şi împreună-aşteaptă strigarea Lui pe nume,
Când tandru-n primavară revine... Creatorul.

Schimbare

O mare răscoală de frunze


E toamna aceasta cernită.
Stă bruma ca spada înfiptă
În trupul grădinii lehuze.

E-o sfântă, maree florală,


Reflux de lumină şi sevă,
Această chemare la grevă,
Această cădere totală.

Pădurea întreagă îmi pare


O tainică monetărie.
136
Surplus de vopsea şi hârtie
Copacii aruncă-n cărare.

Stă luna ca o insultă


Adusă iubirii şi sorţii;
În ziua aceasta a morţii,
Ea poartă tot haină de nuntă.

Conspirative, cronice vânturi


Biciuiesc genunchii planetei;
Mai lung e azi drumul navetei,
Şi viaţa-i mai plină de grijuri.

Teamă

Prin tăcute catedrale,


Toamna umblă pe-ntuneric...
Toarnă frigul în pocale
Şi-n statui cu capul sferic.

Nu e zbor să urce-n zare


În temuta busculadă
Şi mari semne de-ntrebare
Peste cer încep să cadă.

Zugrăvind pereţi de ceaţă


Pe a râurilor unde,
Toamna turnuri mari înalţă,
Încercând a se ascunde.

Dar... degeaba; faţa-i hâdă,


Poleită cu otravă,
A-nceput de ieri să râdă
Şi grimasa-i e grozavă.

Lumea sare speriată


Pe la uşi şi pe la porţi...
137
Şi, în liniştea-i privată,
Clănţănesc ai toamnei colţi.

Toamna

Vineţie, toamna,
Cuiburi de frunzare
Leagănă pe ceruri
- tainică chemare.

Vineţie, toamna,
Mână peste vie
Uriaşe fumuri
- grabnică solie.

Vineţie, toamna,
Reci lumini de gheaţă
Scapără pe vârfuri
- tragică speranţă.

Vineţie, toamna
Umblă peste şesuri
Cu mănuşi de ierburi
- veşnice-nţelesuri.

Vineţie, toamna,
Lasă pe-nserate
Ploi în strâmta zare
Şi fiori în sate.

Vineţie, toamna,
Poartă peste luncă
Amintirea verii
Cu sclipiri de nurcă.

Vineţie toamnă,
A mirării Doamnă,
138
Semne de-ntrebare
Pui peste hotare...

Toamnă udă

Ajuns-a sărbătoarea fapt divers,


Durerea, e o marfă de piaţă.
E orice moarte-o rătăcire-n ceaţă
Pe un versant cu panta în revers.

Înaintează doar cei tari de coate,


Adună cei ce dau la fiecare.
Coboară cei bolnavi de pe cărare,
Şi se menţin acei ce au de toate.

Şi-n zgomotul acesta de cascade,


Tăcerea Lui ajunge pân’ la mine.
Aud locomotivele pe şine
Mergând încet, s-alerge nu se cade.

E parcă o durere colectivă,


Un ritm de viaţă fără de cadenţă.
În vorbă e un fel de somnolenţă
Şi grâu-n brazde dat-a în colivă.

E tot mai frig şi vântul tare bate;


O toamnă udă noi cărăm în spate.

Toamne

Ce toamne vagi,
Pustii şi largi,
Trec peste noi
Şi lasă ploi...

Ce toamne lungi
Adună-n dungi
139
De codri mari
Frunze de-arţari...

Ce toamne multe
Fac timpul punte,
Să poţi să pleci
Pe vechi poteci...

Ce toamne reci,
Pe unde treci,
Lasă-n grădină
Pomii-n ruină...

Ce toamne dese
Şi ne-nţelese
Lasă în iarbă
A morţii salbă...

140
CAPITOLUL IV

PENTRU TINE

141
Atenţie, muzeu

Acest muzeu e o modernă Arcă


În care Noe încă mai adună
Primate şi vertebre împreună,
Şi-n sânge a-nceput să plouă parcă

Stau uşile istoriei deschise...


În halele cu oase se lucrează;
Hârleţul, târnăcopul asamblează
Piciorul rupt al speciei ucise.

Cu un surplus de viaţă stau schelete,


Să fie întrebate, anchetate...
În ele, ceasul morţii încă bate,
Mişcând al lumii nisipos perete.

Aici stau veşnic, împietriţi la masă,


Trecutul şi prezentul, viitorul...
Istoria îşi trage-n noapte storul
Şi zâmbetul se schimbă în grimasă.

Se-aud aici şi ţipete lugubre,


Venite din adâncuri de durere...
Şi strigăte cerşind o mângâiere
Răzbat din beciurile insalubre.

Să fim atenţi la-acest muzeu capcană


Ca să ne prindă şi pe noi ne cheamă.

Calul orb

Când calul şaua nu îşi mai cunoaşte,


E semn că-n capul lui se face noapte -
142
O noapte lungă de sfârşit de drum,
Când viaţa-i pare un galop postum.

Nu încerca urcuşuri mari să-i dai


Când ochiul e subţire ca un pai.
Se teme-acum de drumuri şi poteci...
Cu el în lume nu mai poţi să pleci.

Dar poţi o vreme încă să îl ai,


Dacă-l aşezi alături de alţi cai;
Ei drumul să îl treacă peste noapte
Iar el povara să o ducă-n spate.

Şi înfrăţirea asta de duzină


O să îi pară noua lui lumină.
Căci se tratează o infirmitate
C-o nouă responsabilitate.

Deci, să-nţelegi că doar un cal rănit


Nu este-ntotdeauna un sfârşit.

Castelul Peleş

Încep să plâng şi eu castelul Peleş,


Că l-au vândut aşa, pe o grămadă
De bani sau de erori. Şi ca dovadă
Că preţul face, i-au mai pus un preş.

L-au tot negociat în ţări străine,


Înstrăinând castelul de popor,
De truditori, de banii tuturor,
- Va fi un biet străin castelul, mâine!

Înstrăinaţi castelul de străini!


Lăsaţi-l pământean să redevină...
Aud un plâns metalic în surdină -
Plâng după el constructorii români.

S-acoperă castelul ca de gheţuri


143
De cei ce vin să-l pipăie, să-l vadă;
Se suprapun bancherii până-n stradă,
Să facă astăzi preţuri noi la preţuri.
Opriţi vânzarea! Lumea vrea să vie
Să-l consoleze-n greaua încercare;
De-atâta preţ, de-atâta estimare,
Castelul are astăzi insomnie...

Lăsaţi castelu-n propria lui piele!


Va deveni peleg de-atâtea rele.

Continuare

Continuăm trecuta-ne trăire


Ori prin copii, ori prin suavi nepoţi.
În lumea lor deschidem o privire,
Prin ei - ei sunt a vieţii noastre porţi.

Ca un izbuc ce undele-şi opreşte


Pe un hotar, dar nu spre a muri,
Ci-n noi, izvoare apele-i vor creşte,
În noi ţâşniri sub nobile tării.

Asemeni lui ţâşnim şi noi spre stele,


În alte rosturi, locuri şi peceţi.
Pe noi clădiri se-ntind aceleaşi schele,
Pe uniforme vechi, noi epoleţi.

Continuăm trecuta-ne trăire


Cu alte bogăţii de noi comori...
Ca un ecou e vechea amintire -
E strigătul umblării în cocori.

Pe-un drum cu vechi motive şi însemne


Ne rătăceşte pasul în surghiun;
Plecat-am doar pe-aproape, după lemne,
Printr-o pădure lungă, fără drum...

144
Continuăm trecuta-ne trăire -
E moartea o primire-n mănăstire.

Elegie
Cavalcade mari de fluturi,
În penumbra înserării,
Vin să apere cu scuturi
Şi cu zumzet briza mării.
Să tot bată peste lume
Şi s-aducă sănătate,
Aer proaspăt – cinci volume,
Şi legende parfumate.
Mateloţi în păr cu stele,
Valu-n braţe să-l cuprindă,
Şi pe plaja tâmplei mele
Luna raza să-şi întindă.
Să ne bântuie furtuna
Şi reflexele iubirii
Şi, înfiorând laguna,
Să-nflorim ca trandafirii.
Cavalacade mari de fluturi,
În penumbra înserării,
Pună sfinte azimuturi
Peste valurile mării.
Şi să ne alinte briza
Prin parbrizele celeste,
Până ce va trece criza
Rătăcirilor aceste.
Şi, crezând prea scurtă clipa
De delir şi sărbătoare,
Să continuăm risipa
Într-o altă înserare.
Grijă pentru copiii mici
Să nu lăsaţi copiii în sicriu!
145
Vegheaţi sau nu, sau singuri să se joace ;
Ei pot fi prinşi de grelele capace
Ce cad mereu ca ceaţa peste râu.
Să nu lăsaţi copiii în capac...
Ei se ascund, ca morţii după lună ;
Siciriul s-ar putea să vrea să spună
Să fie-nchis pentru un sfert de veac.

Să nu lăsaţi copiii pe sicrie,


Să călărească-n pod ca şi în luncă ;
Toţi caii cad şi călăreţii-aruncă
Departe, dincolo de lumea vie.

Să nu lăsaţi sicriele-n bătaia


Năvalnicelor jocuri de copil...
E jocul de-a sicriul un fitil,
Ce-odată-aprins, detună grav odaia.

Acest catren cu strigăte sonore


Îi apelează azi pe Ion şi pe Mărie:
- Păziţi copiii ţării de sicrie!
Copiii mici sunt victime majore.

Gropi oficiale

Sunt gropi pe dedesubt ar vrea să spună


Drumul cu gropi când se hurducă dricul
Planetei când i s-a tăiat buricul
Nu i s-au strâns toţi porii împreună.

Şi azi când trec căruţele-ngropate


Pe drumurile lor subpământene,
Mergând încet, legănător, alene,
Fac rănile planetei tot mai late.

Nici o durere nu e-n dedesubturi -


E doar la noi, e doar durerea noastră...
146
E ca şi cum o pasăre măiastră
Durerea morţii o transferă-n burguri.

Nu astupaţi deci gropile planetei!


Mai multe gropi vor apărea la dânşii
Şi vor cădea, rănindu-se, toţi mânjii,
Oprind plimbarea morţilor pe-alei.

Mergeţi încet, sunt gropi oficiale


Aceste gropi ce le-ntâlniţi în cale.

Hotarul calomniei

E tot mai greu hotarul calomnierii!


E tot mai grea povara ei de plumb -
Când tu eşti grâu şi eşti numit porumb,
Îţi vine să te-ntorci în veacul verii...

Când eşti făcut să te înalţi la masă


Ca pâine în Ajun şi Sărbătoare,
Şi eşti ţinut în recile hambare,
E ca-ntr-o catacombă o mireasă.

Când glezna îţi loveşte-orice secure,


Când orice orb te vede mult mai bine,
Se tulbură şi liniştea din tine,
Şi seva se retrage spre pădure.

Şi ai nevoi-atunci de alte seve,


Să umple frunza ta sub biciuire,
Popasul să îl schimbe în pornire,
S-auzi bătând un vânt de stinse greve.

Să te închizi solemn în mănăstire


Ori într-un turn cu-adresă neştiută
Şi să comanzi o-armată spre o nuntă
Şi tu să fii preot, şi naş, şi mire.
147
Şi poate-atunci, în noua rostuire,
Vei mulţumi întreaga omenire.
Înarmare

Nu vă-nfricaţi de-aceste tunuri moarte,


Chiar dacă stau cu ochii pe cetate!
Foşnirea lor a încetat de-a pururi-
Păstrează doar metalice contururi.

Conturul doar aduce compensare


Substanţei lipsă, plină, creatoare.
Cuvântul însă, acest ceresc velur,
Substanţă e, dar fără de contur.

În acest veac, cuvintele sunt arme ;


Puterea lor verbală face drame -
Tot ele ţin imperii mari şi grele,
Blocate-n armistiţii şi drapele.

Simţim în lume a-narmării cursă...


Cuvintele, valoare au la bursă:
Discursuri, declaraţii, dialoguri -
Ţin pacea lumii-n vorbe şi prologuri.

Lăsaţi s-aud cuvintele-n foşnire


Cum pacea lumii-o toarnă în potire.
În loc de tunuri, cratere, afet,
Armate de cuvinte să-narmăm încet.

Înfrăţire

E-un fel de înfrăţire etenă şi curată


Această primăvară aprinsă în culori...
Coboară luna-n ramuri şi soarele în flori,
Şi cerul e o navă, de valuri răsturnată.

Sunt legile învinse în lumea din grădină;


148
Cu forţă ne-nţeleasă se urcă-n trunchiuri seve
Şi crengile-nverzite par şiruri lungi de Eve
Născând lumini şi muguri în liniştea velină...
S-aude ciripitul în vârf de rădăcină -
Străbate raza caldă atomii de noroi;
Perene revoluţii florale sunt în toi -
Se scaldă în polenuri a stupului regină

Coboară-acum lumina în margini de pământ


Şi urcă-acum pământul spre marginea luminii...
Şi plugul e, în taină, doar prelungirea mâinii
Căutând luceferi tineri în malul lumii, sfânt.

Şi-ntre lumini şi brazde, stă omul, cu iubire,


Ca să vegheze-n taină această înfrăţire.
Lupta cu noroiul
La început a fost doar el, Noroiul,
Păzit de îngeri ca substanţă pură.
Din el, întâi făcut-ai o armură...
Urmat-am noi, săgeata şi războiul.

Noi ne-am născut în toiul luptei sfinte -


Primul copac a fost prima tranşee,
În care Ea, o tânără femeie,
Căzu...Căutase drumul înainte.

Uitase doar un semn mirat să pună,


Un dus-întors, o cale bivalentă,
Un heruvim cu spada turbulentă
Opritu-ne-a rămânerea-mpreună.

Aşa-am ajuns în lumea de afară,


Cu mult noroi, cu luptă ne-ntreruptă...
Era frumos, o primă zi de nuntă,
Dar era multă linişte amară.

Purtăm şi azi aceeaşi luptă sfântă


149
Cu un duşman ce-n carnea noastră este,
Căderea e temuta-ne poveste
Şi viaţa e doar o tranşee strâmtă.
La început a fost doar el – Noroiul...
Cu el purtăm şi azi, învinşi, războiul.

Mioriţa

Pe-a raiului gură,


Stă în bătătură
Oiţa cea mare
Şi priveşte-n zare.

“Vino, maică sfântă,


Să-i cântăm de nuntă,
Să căutăm cu drag
Fluierul de fag.

Noaptea, pe poteci,
Să te duci, să treci
Prin umbră şi inel,
Ca să dai de el.”

Dincolo de moarte,
Fluieră departe
Fluierul durerii
În amiaza verii.

Pleacă maica sfântă,


Întrebând de nuntă,
Tot căutând în zare
Turme şi mioare.

Nu-i nici o fântână,


Nici un colţ de lună
Unde s-odihnească,
Maica să-l găsească.

Se iviră zorii …
150
Când, în prundul morii,
Maica stă şi plânge
Pe urme de sânge.
“E plecat din lume …
N-au fost numai glume
Vorbele de lână
Spuse pe la stână.”

Maica rătăceşte,
Pasul îşi grăbeşte
Şi se pierde-n zare,
Adunând mioare.

Dincolo de moarte,
Fluieră departe
Fluierul durerii
În amiaza verii …

Mormântul ce a fost

Acest mormânt a fost cândva o nuntă,


Şi va mai fi în ziua de-nviere...
E practic orice moarte o părere
Prea falsă ca să fie susţinută.

Acest mormânt a fost cândva o lance


Într-un război de pofte şi de drepturi;
Din tot ce-a fost, rămas-au numai resturi
Ce, adunate, pot o mână face.

Acest mormânt a fost cândva fântână


Cu apă de iubire şi de dor...
S-a înclinat pe-o parte şi uşor
A curs şi dorul şi iubirea plină.

Acest mormânt a fost cândva lumină,


Când ochii peste trup erau stăpânii
151
Ce porunceau piciorului şi mâinii...
Căzuţi sunt azi în umbră şi ţărână.

Acest mormânt a fost cândva o viaţă


Spre cer pornită într-un zbor de Parce
Dar tot ce zboară, spre pământ se-ntoarce
Şi s-a întors... şi lecţia ne-nvaţă:

Oricât de sus e-al vieţii noastre zbor,


Mormântul ne aşteaptă răbdător -
Oricât de-adânc mormântul poate fi,
Veni-va învierea într-o zi -

Mureşul

E curcubeu, e şarpe, e lumină


Râul acesta ce se pierde-n zare...
De mii de ani tot plânge şi suspină,
Privind spre munţi, dar alergând spre vale.

E drum, e sunet şi uitare este


Această apă nisipoasă, rară...
Citesc în ea chiar geamăna-mi poveste:
Gândul îmi urcă, pasul îmi coboară.

E trecere, rămânere, spălare


Această curgere încrâncenată...
Aceeaşi undă, albie, strigare,
Dar altă picătură picurată.

Admir această frânghie solzoasă


Ce leagă straşnic muntele de mare...
Ea ţine ţara-ntreagă sănătoasă,
Să nu se rupă-n scaune şi hotare.

E curcubeu, e şarpe, e lumină


Râul acesta... Uneori e fluviu!
152
Adună plânsul nostru în surdină
Şi este-al mării curgător preludiu.

Ninge dinspre moarte

Azi ninge cald pe mieii nenăscuţi,


Cum ninge pe căciula nepurtată,
Cum ninge pe copiii nenăscuţi,
Ce n-au nici foc, nici uşă descuiată.

Azi ninge calm cu milă şi-ndurare,


Şi cu bănuţi, cu firavă beteală...
Sunt străzile mai largi în înserare,
Se vând colaci la preţ de pricopseală.

Azi ninge greu peste copiii gliei


Ce n-au văzut nici mamă şi nici tată -
Ei plâng în alb; dă plânsul glas soliei:
- Lăsaţi azi uşa morţii descuiată!

Vrem să venim la voi, măcar o dată...


Voi braţe-aveţi şi case-ncăpătoare -
Salvaţi-ne din calea morţii lată!
Cumplitul chiuretaj şi-acum ne doare...

Azi ninge crunt, cu sânge şi durere,


Cu lacrimi şi uitare, şi cu vină...
Şi gura coborât-a în tăcere,
Urechea a intrat în carantină.

Lăsaţi să ningă! Neaua e de doliu,


E cu narcotice şi cu calmante...
Acoperă trecutul steril ca un linţoliu;
Şi plâng îmbrăţişate, mame, şi amante...

Lăsaţi să ningă, ziua e de doliu -


Zăpada plânge; ninge dinspre moarte.
153
Piaţa Jackson

Sub cupola din Jackson


Banii zornăie subţire -
Se vând haine noi, de mire,
Şi cântări la unison.

Vânzătoare graţioase
Ca şi florile-n grădină,
Schimbă vorbe armoniose
Cu clientela anodină.

Curg ofertele şi banii...


Curge truda şi sudoarea,
Şi întreabă sceptici fanii:
- Cum mai stăm cu bunăstarea?

Cum mai stăm cu bunătatea


Şi cu buna învoială,
Şi cu bună-ntâietatea,
Şi cu buna rânduială?

„...Mai întâi, Împărăţia!”


O, ce vorbă roz bombon...
Şi-apoi vine custodia
Sub cupola din Jackson.

Vreau să-ţi mulţumesc, o, Doamne,


Că-mi dai har şi sănătate
Să răzbesc prin stinse toamne
Şi prin ierni cu geamuri mate.

Numai Tu îmi ţii viaţa


Cu voinţă şi putere,
154
Şi-mi faci albă dimineaţa
Cu iubire şi veghere;

Încă-o zi să pot străbate


În al vieţii lung pluton,
Sub privirile-Ţi curate
Sub cupola din Jackson.

Povara trecutului

Ne mângâie trecutul, ca o mamă...


Venim spre noi şi parcă nu venim...
Îmbrăţişăm figurile de seamă
Şi fiecare e soldat şi mim.

Purtăm în braţe steaguri tricolore


Şi le plimbăm prin lungile istorii,
Curgând frumos – ca ape incolore;
De-atâta luptă, plânge roata morii...

Citim în noapte necitite cronici...


Citind fierbinte, declanşăm incendii
De dragoste de ţară, şi, statornici,
Suntem urmaşii Daciilor medii.

Cu gândul apărăm imaginare spaţii,


Căutăm în vis popoarele valahe...
Ce mare-a fost hotarul sfintei naţii!
Ce multe-au fost tărâmurile vlahe!

Trecut fierbinte, lungă zi de vară...


La focul tău ne încălzim lumina!
Purtăm pe umeri dulcea ta povară
Şi-n urma ta e românească tina.

Oşteni suntem, cu fruntea şi cu pieptul,


Şi apărăm un Munte şi o Mare!
155
Sunt grele vremi... e mic acum prezentul...
Dar ne mândrim – trecutul ne-a fost mare!

Preţuri noi

Se fac acuma preţuri noi la preţuri,


Pentru un an sau poate pentr-o lună...
Fiabil cât, el, preţu-o să rămână,
Fiabili bani ducând în spate preţuri.

Mai scump e azi şiretul şi condeiul,


Mai de picior umblarea azi se leagă
De-atâta drum nici mila nu-i întreagă
Şi nici vaporul nu mai află cheiul.

Sunt tot pe drum pălmaşii agoniei,


Cu un orar de autobuz, de trenuri,
Şi riguroşi ca nodul din goblenuri...
Noi munci înnoadă-n curtea primăriei.

E preţul bun acum la toate cele,


Că nu mai lasă banii să stagneze,
Bancnotele sunt aprige drapele
Şi preţurile - dârze metereze.

Se fac acuma preţuri noi la preţuri;


Înclus e T.V.A.-ul şi coliva;
Se-mbogăţeşte preţul; moşteni-va
Acest pământ însămânţat cu ceţuri.

E uimitor acest prezent măreţ


Dar, din păcate, munca n-are preţ.

Prudenţă

Întodeauna prea târziu ne este


Şi zilnic ne reţine o părere
156
Urcarea spre o ţintă e tăcere...
Vedem în drumul peste luncă creste.

Avântul nostru-i preţ de o durere -


Două dureri fac litera întreagă...
Să urci un rând e-o zare mult mai vagă.
Poţi să te pierzi pe drumul ei de miere.

Începători suntem, dar nu pătrundem


Spre miezul gros al lucrurilor clare,
Puţin succes şi multă ezitare
De multă gură, ca Samson ne tundem.

E şi folos în veşnica prudenţă


Să nu dai buzna în lumina-ntreagă
Ci pe bucăţi să rândui în desagă:
Trecut, prezent, iubire, indulgenţă.

Şi când cărarea vieţii e prea largă


Să o transformi în drum de penitenţă.
Puterea primăverii
Răzbate primăvara în aer şi-n răchită,
Stă laptele să fiarbă în firul de mohor.
E iarba înverzită ca un bălţat covor -
Ieri fost-a semănată şi azi e înflorită.

E-o creştere de vultur în fiecare gâză,


Explozie solară sau ceva pe-aproape,
Când salcia-nflorit-a pe margine de ape,
Când deveni trăpaşă neîmblânzita mânză?

E-o dulce-ngemănare între copil şi mugur -


Copiii prin răchite par muguri altoiţi
Şi muguri îi crescură pe umerii cuminţi
Unui copil ce-n vale prea rămăsese singur.

Trimisu-ne-a şi cerul un soare ne-nceput


157
-o compensare caldă pentru ninsori şi ploi...
Pământu-i un amestec de slavă şi noroi -
Eterna simbioză cu veşnic început.
Ca un vulcan, ogorul eliberează aburi -
Semn bun că în adâncuri recoltele se coc;
S-a îmbătat pârâul de-atât miros de soc -
Se crede înger verde umblând pe două maluri.

Stau plugurile-n coastă, pământul să-l răstoarne,


Comori să caute parcă, să semene lumină...
Să crească grâu de aur şi fără de neghină,
Să aibă moara pâine şi îngerii plocoane.

Regăsire

Cu puterea disperării
Şi curajul înfrunzirii,
Sap mormintele iubirii
Şi le mut din calea mării;

Mă curpinde azi refluxul


Şi nisipul se-nfioară,
Scoicile de-odinioară
Au oprit, ucise, fluxul.

E o sfântă acalmie...
Şi-n acest moment de pace,
Încet, valul se desface
Şi iubirea reînvie.

Hai, ascunde-te-n cuvinte


Şi în liniştea din zare...
Voi planta şi eu o mare,
Cu conturul tău în minte.

A mea mare de iubire


Şi brăzdată de maree,
158
Bluza ta violacee
Valuri va stârni-n privire;

Şi vom trece împreună


Peste a uitării noapte...
Dinspre larg, uimite şoapte
Bun venit or să ne spună.

Reînviată azi, iubirea,


Ochii tăi frumoşi îi cîntă,
Şi vom pune laolaltă
Viitorul şi-amintirea.

Şi va fi o revenire
Regăsire, reînviere...
Lăcrima-va în tăcere
Vechea plajă, de uimire.

Retragerea din Dacia

Se sună, azi, retragerea cu steaguri,


Din Dacia, din ţara princiară
Cu sinucişi, cu tainice meleaguri
În care morţii ţarina îşi ară.

Întoarce-ne-om când fi-va cu putinţă,


Să ne căutăm iubita şi credinţa,
Şi vom găsi copii din neştiinţă,
Pribegi prin munţi, duşmani cu umilinţa.

A fost o înfrăţire ucigaşă


Această biruinţă biruită,
Aici, viaţa nu ne fuse laşă...
A fost război şi dragoste-mplinită.

Rămâne-va pe veci o-mpărăţie


De limbă, de conştiinţă, de visare,
159
Provincia de dacică mândrie,
Din Roma importând latinizare.

Ca martor neclintit ne stă Columna,


Hrănindu-ne pe toţi, ca o tetină,
Insign-a simbiozei... şi arvuna
Unui popor născut în za latină.

Se sună azi retragerea cu steaguri...


Ne-am şi retras, dar tot aici rămas-am...
Suntem legaţi, cum uşa e de praguri,
De-acest pământ de sânge şi de neam.

Viorile

Sunt paznic de viori - ce beneficiu!


Păzesc comori şi sunete înalte
Şi grave-acorduri - eminent deliciu
În lumea mea cu geamurile sparte.

Ascult uimit simfonica tăcere,


Când lutierii din trecute veacuri
Ung corzile cu smirnă şi cu miere
Şi lemnul îl tratează cu caimacuri.

Privesc vioara stinsă în cutie


Şi-aud cum mari dureri în ea adună...
Se naşte-ncet o nouă armonie,
Ce lied va fi rotindu-se pe strună.

Mă-ntreb, ce-ascund viorile întruna


În vechile cutii de rezonanţă?
Ce cer frumos prin care trece luna,
Lăsând pe coarde urme de viaţă!

160
CUPRINS

Capitolul 1. PENTRU CER 31. Hot


arul
1. Ai noştri ani 32. Împ
2. Ai noştri ani (variantă) linin
3. Alb d
4. Alegere Cuv
5. Altruism ântu
6. Am ceva de spus l
7. Amintiri despre Golgota 33. În
8. Angajament vre
9. Ascultare mi
10. Aşteptare de
11. Bartimeu liber
12. Bucuria mântuirii tate
13. Cartea
14. Cămaşa
15. Ceas final 6
16. Ceasul 7
17. Chivotul 8
18. Creştini bolnavi 9
19. Crucea 10
20. Crucile 11
21. Culorile 11
22. Cuvântul 13
23. Eliberare 14
24. E vremea noastră 14
25. Emanuel 15
26. Exodul 16
27. Farsa 17
28. Florile 18
29. Foc străin 19
30. Germinare 20
161
21 54. Moa
22 rte
23 şi
24 învi
25 ere
26 55. Moa
27 rtea
28 Lui
29 56. Mul
30 ţumi
32 re
33 57. Naşt
34 ere
35 în
36 Betl
37 eem
38 58. Noa
34. Indicatorul pte
35. Întâiul Miel de
36. Întoarcere Paşt
37. Ispitirea e
38. Isus 59. Nu
39. La geam sta..
40. La umbra tăcerii .
41. Leproşii 60. Nu
42. Magii vătă
43. Mai mult maţi
44. Mă-ntorc 61. Och
45. Marea ii
46. Marea vieţii Lui
47. Mariaj 62. Odă
48. Marţienii mân
49. Maturizare tuiri
50. Mielul ciudat i
51. Mileniu 63. Oiţe
52. Mileniul trei le
53. Mintea ta
162
64. Omul nou 67
65. Omule... 68
66. Păcatul 69
67. Pentru Domnul Isus 70
68. Perseverenţă 71
69. Perspectivă 71

38 70. Peta
39 la
40 71. Peti
41 cul
42 72. Plân
43 gea
44 Avr
45 aam
46 73. Pled
47 ez
47 vino
48 vat
49 74. Pled
50 oari
51 e
52 pent
53 ru
54 Cart
55 e
56 75. Poc
57 ăinţ
58 a lui
59 Petr
60 u
61 76. Poto
63 pul
63 77. Priv
64 esc
65
66
163
78. Psalmul 139 79
79. Pseudodefilare 80
80. Rănile 81
81. Rănile Lui 81
82. Răspuns 82
83. Răstignirea 83
84. Regenerare 84
85. Revenire 85
86. S-a isprăvit 86
87. Să fim mai treji 87
88. Să ne grăbim 88
89. Salvare 89
90. Să-nvăţ 90
91. Sărbătoare 91
92. Sfaturi pentru marea călătorie 92
93. Soluţia 93
94. Stele liniştite 94
95. Stelele 95
96. Sunt ani... 96
97. Tatăl nostru 97
98. Templul 98
99. Timpul 99
100. Ţară de credinţă 100
101. Ucenicie 101
103. Ura 102
104. Va urma... 103
105. Verificare 104
106. Veşnicia 104

72 107.
73 Viaţa
73 108.
74 Viaţa ca
75 o
76 aler
77 gar
78 e
164
109. Viaţa mea... 106
110. Viaţa noastră 107
111. Vindecare orbului din 107
naştere 108
112. Vindecarea slăbănogului 110
113. Viziune 111
114. Vocile 112
115. Zacheu 113

Capitolul 2. PENTRU CEI PLECAŢI

1. Amintire gravă 116


2. Cimitirul 116
3. Cimitirul Anelor 117
4. Coborâre 118
5. Întrebări 119
6. Mame 120
7. Morţii 120
8. Morţii noştri 121

Capitolul 3. PENTRU TOAMNE

1. Alunecare în toamnă 124


2. Autumnală 124
3. Cocorii 125
4. Echinocţiu 126
5. Focul 127
6. Gara 127
7. Ieşirea din toamnă 128
8. Instalarea iernii 128
9. Întrebări de toamnă 129
10. Liniştită toamnă... 130
11. Maternitate 131
12. Mesaj de toamnă 131
13. Mirii toamnei 132

105
165
14. Ninge pe Banat 133
15. Oameni de zăpadă 134
16. Octombrie 135
17. Prag de iarnă 135
18. Schimbare 136
19. Teamă 137
20. Toamna 138
21. Toamnă udă 139
22. Toamne 139

Capitolul 4. PENTRU TINE

1. Atenţie! „Muzeu” 142


2. Calul orb 142
3. Castelul Peleş 143
4. Continuare 144
5. Elegie 145
6. Grijă pentru copiii mici 145
7. Gropi oficiale 146
8. Hotarul calomniei 147
9. Înarmare 148
10. Înfrăţire 148
11. Lupta cu noroiul 149
12. Miorţa 150
13. Mormântul ce a fost 151
14. Mureşul 152
15. Ninge dinspre moarte 153
16. Piaţa „Jackson” 154
17. Povara trecutului 155
18. Preţuri noi 156
19. Prudenţă 156
20. Puterea primăverii 157
21. Regăsire 158
22. Retragerea din Dacia 159
23. Viorile 160

166
167

You might also like