You are on page 1of 36

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqw

ertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert
yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
Latinitate
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf
și Dacism
ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj
klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz
xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer
tyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiop
asdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasd
fghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfgh
jklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz
xcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbn
Latinitate și Dacism
cl aXI-a C
Școala Creștină
Filadelfia

1
Cuprins

Romanii..............................................................
.................4
Originea romană a poporului
român………………………………8
Latinitatea limbii
române…………………………………………..…12
Fascinația
antichității………………………………………………
……15
Dacii………………………………………………………
…………………..…19
Mitul
Dacic………………………………………………………
……………23
Dacismul irațional și magic in perioada
interbelică……..…27
Bibliografie………………………………………………
…………………...31

2
Romanii
Îmbrăcămintea la romani
Imbrăcămitea romanilor se caracteriza, înainte de
toate, prin simplitate: nu necesită nici croială aproape
deloc şi nici cusătură, intervenţia croitorului de profesie
era minimă.
Veşmântul naţional şi oficial al romanilor, dar care era
interzis ţăranilor, muncitorilor simpli şi scalvilor, era toga:
o bucată de stofă albă groasă de lână albă, tăiată în
formă de elipsă sau de semicerc cu un diametru care
putea ajunge până la şase metri. În epoca imperială se
purta tot mai mult toga colorată – potrivit unor anumite
norme : toga împăratului era roşie, a generalilor victorioşi
era de purpură cu broderii aurite, iar a copiilor sub 17 ani,
precum şi a înalţilor magistraţi sau a unor categori de
sacerdoţi era tivită cu o fâşie de purpură. Îmbrăcarea
togei, potrivirea elegantă a cutelor, era o operaţie foarte
complicată. În casă, bărbaţii purtau tunica – largă şi lungă
până sub geninchi, strânsă la mijloc cu o centură. Iarna se
imbacau chiar două sau trei tunici una peste alta.
Confecţionată din două bucăţi de stofă, cusute între le,
dar lăsând loc pentru braţe şi cap, tunica nu avea mâneci
– cel puţin până în secolul al II-lea e.n.; pentru că un secol
mai târziu să se poarte tunica cu mâneci chiar lungi. În

2
oraş, se purta peste tunica togă, dar oamenii săraci şi
sclavii umblau numai în tunica.
Femeile purtau, direct pe piele, o cămaşă de în, iar în jurul
bustului o fâşie de pânză. În timpurile vechi îmbrăcau şi
ele togă, la fel ca bărbaţii, dar încă din secolele republicii
toga era rezervată numai femeilor de moravuri uşoare. În
locul ei, peste peste cămaşa purtau o tunică lungă până la
pământ, numită stola, cu mâneci lungi sau fără mâneci,
prinsă cu un cordon. Peste stola, un fel de sal din lana
colorată, numit palla, acoperea umerii; un capăt al pallei
se înfăşură pe un braţ, celălalt cădea până la pământ, iar
cu un fald al pallei, femeia îşi acoperea capul, căci o
remeie romană nu ieşea niciodată în oraş cu capul
descoperit. Aranjarea pallei penrtu a fopma un drapaj
frumos şi elegant era o operaţie tot atât de comlicata ca
cea pe care o cerea toga bărbaţilor. În epoca Imperiului,
femeile au adoptat o îmbrăcăminte de o mare varietate.
Încălţămintea de rigoare a bărbaţilor când purtau toga era
un fel de ghete din piele subţire, fără tocuri, fixate pe
picior cu şase curele.Însă mult ami comode, mai practoce
şi mai puţin costisitoare erau sandalele. În casă, atât
bărbaţii, cât şi femeile, ale căror tipuri de încălţăminte nu
se deosebeau de cele ale bărbaţilor, puratu papuci de
stofă, în diferite culori. Ţăranii şi soldaţii purtau saboţi.
Romanii umblau cu capul descoperit, iar când plouă, îşi
puneau o glugă. Vara, pentru a se apăra de razele
soarelui prea puternice, purtau o pălărie cu boruri largi.
Pentru sclavii eliberaţi, semnul dinstinctiv era bereta.
Evantaiul şi umbrelă de soare, purtate de sclava
însoţitoare, şi poşeta erau articole indispensabilefemeii
elegante.
Gama bijuteriilor romane era de o infinită varietate. Inele
pe toate degetele, care erau mult mai fin lucrate la femei
decât la bărbaţi, agrafe, brăţări purtate pe braţe, la
încheietura mâinii ţi la glezne; şi apoi diademe de aur,
eventual cu pietre preţioase, şi bijuteria cea mai scumpă -
cerceii - , pendantivi, câteva perechi purtate deodată,
spre a atrage atenţia către clinchetul lor. În schimb,
bărbaţii aveau ca singura podoabă inelul. În perioada
republicana nu era îngăduit decât un singur inel, dar din
epoca imperiului, cei bogaţi îşi încărcau degetele cu inele
de o valoare enormă. Inelul bărbaţilor servea drept sigiliu,
întipărirea lui având valoarea unei semnături autografe.

Armata romanã
1
. Armata romană era alcătuită din două grupuri
separate. Legionarii erau cei mai importanţi soldaţi. 0
legiune era alcătuită din 5 600 de infanterişti. Fiecare
din ei era cetăţean roman şi îndeplinea un stagiu
militar de până la 25 de ani. Celălalt grup era format
din auxiliari. Erau cei care aparţineau triburilor sau
popoarelor cucerite de romani. De obicei erau primii
trimişi în luptă, înaintea legionarilor. Mulţi erau arcaşi
sau făceau parte din cavalerie; alţii aveau îndeletniciri
mai dure, cum ar fi păzirea forturilor de frontieră.
Cavaleria avea un rol important. Dar călăreţii se
confruntau cu o problemă. Scara de să nu fusese încă
inventată şi cavaleriştilor le venea greu, probabil, să-şi
ţină caii în frâu. Fiecare grup de 80 de oarneni era
comandat de câte un centurion. Aceşti centurioni erau
adevăraţii conducători în armată romană. Erau soldaţi
duri, bine instruiţi, care-şi croiau drum să ajungă
ofiţeri. Fiecare centurion avea un baston confecţionat
dintr-un butuc de viţa-de-vie, ca semn al puterii sale.
Cu acesta putea să lovească pe oricine nu-şi vedea de
treabă aşa cum trebuie. Uneori, soldaţii aveau foarte
puţine de făcut. Stăteau în barăci, făceau reparaţii şi
curăţenie. Dar puteau fi atacaţi oricând, aşa că
trebuiau să fie pregătiţi şi în formă. Mergeau peste tot
pe jos şi trebuiau să fie gata să mărşăluiască până la
32 de kilometri pe zi, să care un echipament de 27
kilograme, plus armele. Instrucţia era dură. Se
confruntau cu obstacole, îmbrăcaţi în armură
completă, se simulau bătălii şi făceau marşuri. Chiar şi
tăierea copacilor intra în programul lor de instruire.
Un soldat roman avea multe de cărat! Era o
instrucţie îndelungată, cu o disciplină de fier. Un soldat
putea fi lapidat până la moarte, dacă nu-şi făcea
datoria aşa cum trebuie. Instrucţia şi disciplina au făcut
ca armata romană să fie atât de bună. Scopul era ca în
toiul bătăliei să lupte ca un singur om. Majoritatea
luptelor erau corp la corp şi puteau fi foarte
sângeroase. Ofiţerii trebuiau să se asigure că nu dă
nimeni înapoi în ultimul moment. Fiecare trebuia să
lupte pe viaţă şi pe moarte. Se dădeau recompense
pentru bravură, menite să-i încurajeze. Primeau
medalii şi lanţuri, iar cel ce salva viaţa altui soldat
primea o coroană din frunze de stejar. Era răsplătit, de
asemenea, primul care atacă zidurile unui fort sau se

1
aruncă la bordul unei corăbii duşmane. Puţini erau cei
care primeau onoruri. Majoritatea celor care luptau
erau ucişi înainte de terminarea stagiului.
Un soldat roman avea multe de cărat! Era o instrucţie
îndelungată, cu o disciplină de fier. Un soldat putea fi
lapidat până la moarte, dacă nu-şi făcea datoria aşa
cum trebuie. Instrucţia şi disciplina au făcut ca armata
romană să fie atât de bună. Scopul era ca în toiul
bătăliei să lupte ca un singur om. Majoritatea luptelor
erau corp la corp şi puteau fi foarte sângeroase. Ofiţerii
trebuiau să se asigure că nu dă nimeni înapoi în ultimul
moment. Fiecare trebuia să lupte pe viaţă şi pe
moarte. Se dădeau recompense pentru bravură,
menite să-i încurajeze. Primeau medalii şi lanţuri, iar
cel ce salva viaţa altui soldat primea o coroană din
frunze de stejar. Era răsplătit, de asemenea, primul
care atacă zidurile unui fort sau se aruncă la bordul
unei corăbii duşmane. Puţini erau cei care primeau
onoruri. Majoritatea celor care luptau erau ucişi înainte
de terminarea stagiului.
Echipamentul complet al unui infanterist roman
consta în: casca de bronz, platoşa, gladius, doua suliţe,
o cantitate de grâu suficientă pentru 15 zile, un coş cu
lucruri personale, o oală de gătit, un topor, un
târnăcop, scut de alamă, o cazma, doi pari de lemn
pentru îngrăditură de noapte.

LEGIUNE
(latinul legio=armata)
Unitate militară permanenta tactica şi strategică,
recrutata dintre cetăţenii romani. Până în sec. 2 en.
,avea un efectiv de 5600 de soldaţi repartizaţi în 10
cohorte,fiecare cohorta avea 6 centurii şi fiecare
centurie 80 de oameni. După reorganizarea armatei,
întreprinsă de Adrian, numărul soldaţilor unei legiuni a
fost ridicat la 6800 lor adauginduli-se şi 726 de
cavalerişti. Împăratul Augustus a stabilit numărul
legiunilor la 28 acesta crescând până sub Septimius
Severus la 30. Serviciul în legiune dura 20-25 de ani,
la capătul cărora soldaţii primeau recompense în bani
şi loturi de pământ. Începând cu Augustus, comanda
unei legiuni i se încredinţa unui legat imperial de rang
senatorial. Organizarea lui Augustus a rămas în vigoare
până în sec.3 en. Împăratul Diocletian şi apoi şi

2
Constantin au mărit numărul legiunilor dar le-au
micşorat efectivul până la 1000 de soldaţi de infanterie
fiecare.

Realizatori: Lefter Lucian, Bodnărescu Adrian,


Bodnărescu Adriana și
Ilciuc Ema

2
Originea romană a
poporului român
*este adusă în discuţie de către cronicari în:
1. Letopiseţul ţării moldovei de când s-au
descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa
domnilor care scrie de la Dragoş Vodă la Aron
Vodă.
• ”Rumenii câţi se afla lăcuitori la Ţară
Ungureasca şi la Ardeal şi la Maramureş de la
un loc sunt cu moldovenii şi toţi” de la Râm”
se trag.”
*bazat pe o documentaţie multilaterală, este primul în
cultura romanescă care afirmă originea romană a
poporului român.
*susţine idea originii commune a tuturor românilor şi
ideea unităţii de neam care a dus la rezolvarea
conştiinţei naţionale a poporului român.
• “În Ţara Ardealului nu lăcuiesc numai unguri ci
şi saşi peste seamă de multe şi rumâni peste
tot locul de mai multi-I tara lăţita de rumâni,
decât de unguri.”
*acest citat ilustrează faptul că poporul român s-a format
şi a trăit continuu pe un teritoriu foarte vast, al Daciei
Traiane.
• “Ce Stitiia cuprinde loc mult, nu umai al
nostrum, ci îi închide şi Ardealul şi Ţara
Munteneasca şi câmpii peste Nistru…,chemat-
o-au unii şi Flachia, ce scrie letopiseţele
latineşti, pre numele hatmanului rimlescu ce l-
au chemat Flacus, carele au bătut razboiu cu
stitie pre acele locuri, şi schimbându-se şi
schimbându-se numele, den Flachia şi-au zis
Vlahia.
Ca noi acest nu-l primim, nici nu îl putem da
ţării noastre Moldovei, ce ţării Munteneşti, ca
ei nu vor să despartă, să facă două tarui, ce
scrie că aufost tot un loc şi o ţară şi noi aflăm
că Moldova s-au declarat mai pre urmă, iar
muntenii mai de-ntai, măcar că s-au tras de la
un izvor, muntenii intaiu, moldovenii mai pre
urmă de pastori nemerit.

1
*se face referire la origina romană a poporului român,
dovedită prin numele Ţării Romaneşti(Vlahia) care provine
de la numele generaluui roman „hatmanul ramlenescu”.
• “Aflanu-se această ţară să se fi fost lăcuit şi
alţii într-însa mai înainte de noi, de unde
cetăţile ţării să cunosaca-I lucru francescu, de
au lăcuit ostile Ramului şi au urmat de multe
ori, bătându-se uneori cu stitei saiu tătari[….]
Ce fiind în calea răutăţilor şi stropind ostile
care de multe ori se face razboie, pre Nistrul,
pre Prut, prin codri, n-au mai putut suferi, ci s-
au risipi şi s-au pustiit.”
*în acest citat, autorul vorbeşte despre prima întemeiere
a împăratului Traian care fondează provincia romană,
Dacia.
*când vorbeşte despre dispariţia “risipirea ţării dintâi”,
credem că vorbeşte despre dispariţia organizării statale a
provinciei Dacia aflate într-un stadiu avansat de
romanizare, când din cauza popoarelor migratoare,
armata romană s-a retras în sudul Dunării, populaţia
romanizată a rămas pe teritoriul Daciei. Şanţurile de
apărare,rămase peste tot,până spre Nistru şi Prut sunt un
semn al prezenţei romanilor pe aceste locuri.
• “…măcar că de la Ram ne tragem şi cu ale lor
cuvinte ni-s amestecate.”
*deasemenea a subliniat nobleţea poporului roman şi s-a
bazat pe ipoteza exterminării dacilor de către romani.

Miron Costin

“Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Voda


încoace, de undeeste
părăsite de Ureche, vornicul de ţară de Giosu”

• “Aceste au scris de Dachia, cu au descalecatu-


sa Traianu, împăratul Ramului, în anii de la
Hristos 120, pre socoteala vremilor cu
râmlenii”.
• “Şi aceste încă, dzicu ca moldovenii sunt den
râmleni. Iară de descălecatul celii dintaiul n-au
stiutu ca leşii mai apoi den împărăţia lui
Traian santu veniţi în ceste părţi.

2
*în demersul său de a demonstra originea romană a
poporului roman, Miron Costin, se sprijină pe afirmaţiile
unor istorici.

STIHURI DE DESCĂLECATUL TARI


“Neamul ţării Moldoveide unde tragabeaza?
Din ţările Ramului, tot omul să crează
Traian intaiu, împăratul, supuindu pre dahii
Dragoş apoi în moldoveni premeindu pre valahi
Martori este Troianul, santil în ţara noastră
Şi Turnul Se verinului, munteni în ţara noastră.”

*afirma din nou originea romana, amintind de prima


descălecare, când împăratul Traian i-a supus pe daci, şi a
doua descălecare când Dragoş i-a preschimbat pe vlahi în
moldoveni.
*în sprijinul afirmaţiei sale, el aminteşte câteva nume ale
stăpânirii române în Dacia,”Troianul”(valul lui Traian) în
Moldova şi Turnul Severinului.

DE NEAMUL MOLDOVENILOR
• “De unde sunt aceste basme, cum că să fie
fostumosii tari acestiia sin demintiile Ramului
daţi intru ajutoru lui Laslau, craiul ungiiresc.
“ numele cel mai adevărat, authentic, de la
primul descălecat prin Traian este rumân sau “
romanus”, care nume acest popor l-a păstrat
intodeauna între dânşii şi îndată după
descălecat şi după pustiire, cum s-a spus şi
după al doilea descălecat, până astăzi, acelaşi
nume este dat, îndeobşte şi muntenilor şi
moldovenilor şi celor ce locuiesc în ţara
Transilvanii. Rumân este un nume schimbat în
curgerea anilor din rumân şi astăzi când întreb
pe cineva dacă ştie moldoveneşte, spun: “Ştii
rumaneste aproape că “Scis romane”, un alt
nume ei însăşi nu au primit într dânşii
niciodată.”
*aduce în discuţie originea romana şi o recostitueste.

Dimitrie Cantemir

1
“Hronicul vechimei a romano-moldo-
vlahilor”

*a fost cel mai erudite dintre moldoveni, care a tratat


problema originilor într-o amplă şi documetara lucrare….
care începând de la descălecatul Dachii cu romanii, adecă
de la Traian Marele Împărat şi de la anul Domnului…

Dan Horia Mazilu

“Cronicarii moldoveni”

*acesta şi-a spus opinia în legătură cu scrierea lui


Cantemir.
• “…Este o carte a afirmării, apărării şi ilustrării,
marelor adevăruri legate de formarea
poporului roman, o carte prin care
romanitatea era esezata la locul cuvenit în
marea curgere universal a evenimentelor, în în
şirul ilustral civilizaţiilor, având drept pivoţi
Roma şi Bizanţul”.

Petru Maior
*istoria pentru începutul romanilor din Dachia, afirma că
romanii sunt urmaşii romanilor, aceasta fiind evident în
firea şi comportamentul lor.
• “… pe romani şi numele şi făptura împreună
cu toate plecările lor cele fireşti îi vădeşte a fi
viţa de romanii cei vechi, care aruncând preste
toată lumea domnea.”

Realizatori: Nechifor Ligia, Miron Paula, Cniș


Cristina și Onofrei Camelia

1
Latinitatea limbii române
După cucerirea Daciei de către romani, populaţia este
supusă unui proces de romanizare , favorizat de faptul că
latinii aveau o cultură scrisă, un corp al legii,o
administraţie funcţională, în timp ce cultura grto-daca era
o tradiţie orală.
Procesul de romanizare are ca rezultat naşterea unui
popor romanic, care vorbeşte o limbă romanica.

2
La baza limbilor romanice se afla „Latină vulgară”,
limba latină vorbită, diferită de latină clasică, literară,
cunoscută din texte. Latină din care procin limbile
romanice, deci, şi romană, era vorbită current de diferite
categorii sociale existente în imperiu.
Orice limbă evoluează şi se modifică în
conformitate cu anuminte reguli, care au un character
general, se manifestă într-o perioadă de timp şi aţin mai
ales forma cuvintelor. Legile fonetice prin acţiunea cărora
cuvintele latineşti se transformă în cuvinte romaneşti
acţiona déjà în secolul al VII-lea, când limba romana îşi
capta individualitatea. Latină vorbită în Dacia s-a numit
“latină dunăreana” sau “ carpato-dunareana”.
Cuvintele moştenite din limba latină su pătruns şi
au dăinuit până astăzi în fondul principal al vocabularului:
• nume ale gradelor de rudenie
• numele zilelor săptămânii şi ale lunilor anului
• numele ale principalelor alimente şi băuturi
• denumiri ale diferitelor părţi ale corpului
• denumiri specific religiei creştine
În acest timp romanii au preluat cuvinte geto-
dacice, care s-au transmis şi în limba romană. Însuşindu-şi
limba latină, geto-dacii au devenit bilingvi, adică foloseau
atât limba latină, cât şi limbă proprie. Cu timpul, aceasta
din urmă şi-a restrains sfera de utilizare la mediul familial
şi apoi a dipsrut.
De la daci pastramunele deprindeeri de rostire,
fapte de structura gramaticala şi circa o sută de
substantive commune şi proprii.
Scriitorii au diferite păreri despre izvorul graiului
moldovenesc. Mulţi dintre aceştia socotesc că el ar fi
graiul italienesc. Noi voim să înfăţişăm aici temeiurile
ambelor părţi pentru că cititorul să poată vedea cât mai
degrabă adevărul.
A treia şic ea mai bună dovadă este ca în graiul
moldovenesc se mai găsesc multe vorbe italieneşti care în
graiul latinesc nu sunt prezente. Vorbele care au intrat în
graiul italienesc de la goţi, vandali şi longobarzi nu se afla
în graiul moldovenesc.

Latinesti Italiana
EX: Moldoveneasca
Incipio commincio
incep
Ablus Bianco
alb
Civitas 1 citta
cetate
Dominus signore
domn
Cei ce spun că graiul latinesc ar fi muma cea dreaptă şi
adevărată a graiului moldovenesc se sprijină pe
temeiurile acestea: mai întâi zic ei,coloniile romane au
fost în Dacia cu mult înainte ca graiul romanilor să fi fost
stricat în Italia de către năvălirile goţilor şi a vandalilor;
nici unul dintre cronicari nu ne spune însă că ele s-ar fi
întors iarăşi în vremea stăpânirii barbarilor în italia. Dacii
nu ar fi putut să-şi strice graiul din pricina vreunui grai
asemenea, care nici unul nu s-a aflat. În al doilea rând
moldovenii nu s-au numit niciodată italieni, nume care a
ajuns al romanilor în vremile care au urmat, în mai multe
locuri, ci au păstrat totdeauna numele de romani, acelaşi
pentru toţi locuitorii italiei. În vremea când Roma era
cetatea cea mai de frunte a lumii întregi.
Moldovenii au primit în limba lor în acelaşi chip şi
verbe din graiul grecilor, turcilor şi leşilor;în graiul
moldovenesc se găsesc vorbe rămase din graiul cel vechi
al dacilor. Graiul moldovenesc are ca şi celelalte graiuri
rostirile lui diferite. Cea mai bună rostire e la Iaşi.
Literele mări ale moldovenilor sunt la fel ca cele ale
grecilor sau a slavilor. Astfel de litere le folosesc
Moldovenii în scrierile lor şi în catastife, pe când în cărţile
de slujbă bisericească şi alte scrieri ale curţii, nu s-au
folosit vreme de 200 de ani decât litere slave.

Latinitatea limbii romane


Etnogeneza:

Limba română este o sinteză dintre poporul geto-dac şi


populaţia romană.
Straturile limbii române:
• Adstratul este alcătuit din influenţele slave,
maghiare şi din cele greceşti.

2
• Stratul limbii române este alcătuit din latină vorbită
de populaţia romană care s-a stabilit în Dacia după
cucerirea acesteia.
• Substratul limbii roâne este alcătuit din cuvintele
geto-dacice.
Limba română provine din latină vorbită în partea de est a
Imperiului Roman. 60% din vocabularul limbii române
este de origine latină, aceste cuvinte reprezintă stratul
limbii.

Scrieri Lingvistice(Ion Budai Deleanu)

Limba lor (a romanilor) este vechea limbă romana


amestecată cu felurite cuvinte: slave, greceşti şi
albaneze. În genere, o limbă romanica, are toate calităţile
pentru a deveni cu timpul o limbă egală în cultură cu cea
italiană, dacă oameni iscusiţi se vor ocupa de ea, până
acum este însă săraca, rustică, necultivată. În limba
aceasta nu există încă un vocabulary temeinic, nici o
gramatică temeinică, nici o ortografie regulate. Literatuta
ei cuprinde numai două ediţii ale Sfintei Scripturi, o
colecţie de legi bisericeşti,care se mărgineşte la cele
dintâi şapte sinoade.
Concluzii:
• Mai există în limba română şi alte cuvinte latineşti
care nu se afla în limba latină de acum.
• Se mai afla în limba română o mulţime de cuvinte
care se potrivesccu cele latineşti din veachul de
mijloc
• Se afla şi cuvinte chiar latineşti în limba, care
romanii le obişnuiesc în altă noimă decât latinii.
• Măcar că unele cuvinte romaneşti pe deasupra nu
se văd a fi latineşti, totuşi nu trebuie a crede că
sunt străine, căci de acest feliu sunt mai multe care
însuşi românul şi-a furat din limba sa. Acum îmi
caută să dovedesc că limba română nu numai după
alcătuirea din afară şi cea din lăuntru să potriveşte
cu limba latină şi cu celelalte limbi care au purces
din latină.

Realizatori: Ilciuc Emi, Bădelită Ionuț,


Blejeru Simona și Ungureanu Vlad

1
Fascinația antichității

Indiferent de epoca lumea Antichităţii a atras prin imaginea unui


civilizaţii în plină glorie , prin malancolia dispariţiei, dar şi prin
conştiinţa unei continuităţi culturale.Antichitatea este cea de-a doua
epocă a istoriei. A început în jurul anului 3000 I, H când a foast
inventată scrierea cunuiforma şi până în anul 476, când a căzut
Imperiul Roman de Apus. Reprezintă epoca în care s-au dezvoltat
cultură, artă, religia şi marile civilizaţii.Perioada clasică este una dintre
cele mai importante perioade în decursul căreia s-au dezvoltat marile
civilizaţii. Perioada clasică a început în anul 776 când a avut loc prima
Olimpiada din Grecia Antică şi se termină odată cu apariţia
creştinismului. În perioada clasică au existat diferite culte religioase a
creştinismului. Cultura geto-dacica din perioada lui Burebista,
deşi inferioară culturii greceşti sau a celei romane era comparabilă şi
în bună măsură superioară altora culture înaintate din cultura vreme.
Lumea Antichităţii a reprezentat de-a lungul secolelor o fascinaţie
deosebită pentru mari scriitori iar acest lucru este vizibil în operele lor.

O anume receptare a Antichităţii şi a culture clasice o găsim în


următoarele opera”

• Hinov de Al. Macedinski


• Ausonius de Alexandru Philipide
• Un răsunet de Andrei Muresanu
• Ovidiu şi Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri

Hinov
De Al. Macedonski
2
Autorul parcurge o axă a timpului din present în trecut ,,Potopul
de secoli ce-a curs” El remarcă faptul că în poezia Hinov ,,S-ascunde “
taina timpului. Hinovul ,, ţărâna muta “ la prima vedere este corelat
cu Antichitatea. Cu toate că acestea ar fi ca un fap mort , autorul vede
din noi urmaşii eroilor antici ,, Umbrele acelor eroi” . Eul liric se lăsă
dus de imaginaţie reuşind să pătrundă într-o lume veche, aducând
astfel trecutul în present , ,, Sculatu s-au toţi de sub pietre”.

Repetiţia ,, trec, trec” accentuează scurgerea timpului şi


imposibilitatea e a-l opri. Imaginaţia unei lumi antice este adusă în
present prin imaginarea localităţii Hinov drept Roma în toată
splendoarea ei ,,Consuli , proconsuli “ .

Fascinaţia Antichităţi se observă de-a lungul poeziei dar în


special în ultimele versuri: “Salutare, eternal step e-aceste ţărmuri
pribeaga” . Din această evocare se observă respectful deplin şi
adorarea. Poetul remarcă faptul că nici chiar versurile nu pos a redea
importanta antichităţii. El o divinizează : “Săruta pamanutl aceste/ E
sfânt” . În concluzie Antichitatea a reprezentat un reper pentruoamenii
de cultură dar în acelaşi timp şi fascinaţia de a descoperi lucruri noi şi
totuşi atât de vechi.

SCENETĂ
Personajele:

Platon – filozof

2
Arhimede – învăţatul acelei vremi

Straban – istoric şi geograf

Euclid – matematician

(Platon): Salutare scumpii mei fraţi! Mă bucur să vă văd astăzi în formaţie


completă. Rapasatul Aristotel n-a mai venit, i-a fosr rău de viaţă după cum
se vede.

(Arhimede): Ce mai zice lumea de noi învăţate Platon? Noi, pentru care nu
există nimic necunoscut, pe a căror umeri sta întreaga ştiinţă? Mai ştiu
care tineri vestitele teoreme ale vechiului nosru prieten Euclid?

(Straban): Hei, hei, amice Arhimede; dacă ai şti cât haz nu se face de
barba ta create…ce teoreme domnule! …Au făcut astea o teoremă nouă,
pe care o ştii oata lumea : Coca-Cola se numeşte!!

(Euclid): Cum oare vestitul nostru Pitagora nu mai are importanţă. Asta nu
pot crede…

(Arhimede): Pitagora? .. ba daa.. îl învaţa puştii ăştia mici.. şi l-ar baga din
nou în sicriu dacă ar putea .. SĂRMANUL!!

(Euclid) : Tu vestite Platon, trebuie să şti: vechea noastră scoala ateniana..


mai învaţă cineva acolo:

(Platon) : ce şcoală omule bun?! Lumea de azi e foarte învăţată.. ştii acum
învăţăcelul e mai luminat decât părintele lui.. în zilele astea , oul învaţa
găină!

(Straban): Vai vai vai, Mi se rupe inima când aud aşa ceva. Vechea şi
aevarata noastră înţelepciune să fie călcată în picioare. Nu se poate.. unde
va ajunge lumea asta?!?!

(Arhimede): stai ! Linişteşte-te emice că lumea asta de azi are alte


învăţături şi alţi învăţaţi!

1
(Straban): Ce mă bucur să aud asta! Da unde s-au formatn ei.. în şcoala
ateniana sau la Alexandria?

(Arhimede) : DA, pas .. şti cum îi cheamă pe vestiţii lor de învăţaţi? Ţin’te
bine! Adi Mutu, Nicolae Guta , Gigi Becali. )

(Straban) : Vai de capul meu .. înseamnă că degeaba ne-am zbătut noi ..


degeaba are să moară Galilu pe rug, degeaba a înnebunit Einstei .Totul e
degeaba

Euclid : Lumea aceasta va fi măcinata în criză, războaie şi ură.. şi totul din


cauza necunoaşterii, a ceea ce este mai preţios… totul din cauza prostiei..

(Arhimede: Acum prostia strigă pe toate drumurile şi toate se grăbesc să o


primească , iar înţelepciunea cerşeşte mila la colţurile uliţelor.. ce a ajuns
lumea..

Euclid : Dacă ar fi cunoscut înţelepciunea , lumea aceasta ar fi cunoscut


fericirea

( Arhimede): Ar fi ştiut că în ştiinţă înţelepciunea nu există drumuri


speciale pentru regi

Platon : Ar fi ştiut că aici săracul şi înţeleptul merg pe acelaşi drum

(Straban): Ar fi gustat fericirea

Toţi : Dar aşa…..

Un răsunet

Poezia “un răsunet” cunoscută sub numele de “ Deşteaptă-te


romane” a fost scrisă în anul 1848. Poezia a fist adoptată ca un imn al
revolitionarilor români la 1848 şi a fost cântată pe o melodie de Anton
Pann. Poetul îşi stimulează sontemporanii şi urmaşii facnd aluzie la

1
istoria glorioasă a neamului, enumerând personalităţi celebre
( Traian , Stefan , Corvin)

Ausonius
Al. Philippide

Ausonius pe numele lui Decimus Magnus Ausoniuc a fost un poet


latin şi a trăit în perioada 310-395 I. H. Al. Philippide ( 1900- 1979)
celebrează în Ausonius 1967 un poet al Antichităţi târzii, pe care îl
vede că o întruchipare a hedonismului şi a estetismului.

Realizatori: Teodosie Lavinia, Fulganu Loredana,


Onuț Tabita și Ilaș Marinela

Dacii

Dacia
Dacia era în antichitate ţara locuită de geto-daci, care
erau împărţiţi într-un număr mai mare de triburi şi ocupau
un teritoriu cuprins între: râul Tisa , râul Nistru şi Marea
Neagră, Dunăre şi Carpaţii Păduroşi. În anumite părţi chiar
depăşeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând
până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea
panonică".
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în
timpul regelui Burebista, având ca hotare: ţărmul Mării
Negre şi Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea
panonică şi Morava - spre vest, Carpaţii Păduroşi - spre
nord, iar Muntele Haemus - spre sud. Capitala regatului
era oraşul Argedava.

Geto-dacii
Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în
zona muntoasă până în partea superioară a Dunării, iar geţii

2
stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunăriipână la
Marea Neagră. Tot el ne spune că "dacii au aceeaşi limbă cu
geţii" şi că "elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic". Şi Dio
Cassius după ce spune că regele get Burebista i-a zdrobit pe
boii conduşi de regele Critasir, mai apoi afirmă că Critasir a
fost învins de daci, ceea ce întăreşte faptul că numele
de geţi şi daci sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi
popor. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau
geţii, sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor".
Totuşi prima relatare despre geţi aparţine lui Herodot, care
povestind despre campania din 514 - 512 î.Ch., a lui Darius
împotrivasciţilor din nordul Mării Negre, arată că acesta
"înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi, care se
cred nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune:
"măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci".
De la istoricul grec Diodorus Siculus ştim despre victoria
strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva
luiLisimahos, dar şi de generozitatea pe care i-a arătat-o regele
get celui macedonean, pe care l-a invitat la ospăţ, pentru ca
mai apoi să-l elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că
în timpul lui Oroles, dacii au fost învinşi într-o luptă
de bastarni, că regele lor i-a pedepsit, şi că doar victoria din
altă bătălie le-a adus iertarea.
Inscripţiile descoperite la Histria menţionează numele a doi
regi geţi din sec. III î.Ch., Zalmodegicos şi Rhemaxos, faţă de
care ascultau cetăţile greceşti de pe ţărmul dobrogean al Mării
Negre. Trogus Pompeius în "Prologul" cărţii a XXXII-a
menţionează despre "creşterea puterii dacilor prin
regele Rubobostes".
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea
statului dac, în jurul anului 70 î.Ch., geograful şi istoricul
Strabon, relatează: "Ajungând în fruntea neamului
său...getul Burebista l-a înălţat atât de mult...încât, a ajuns să
fie temut şi de romani. O inscripţie grecească din
Dionysopolis îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi şi cel
mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate
de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să
ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a
obţine aceste succese, Burebista, ajutat şi de
preotul Deceneu a săvârşit o reformă politico-religioasă a
poporului, bazată pe "abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de
porunci". Dacă la început capitală a fost la Argedava, Burebista
a construit una nouă:Sarmizegetusa. Trebuie precizat că:
"Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice
Sarmizegetusa o amintire a sarmaţilor n-au nici un temei
istoric".
Intenţia lui Cezar de a organiza o mare expediţie în anul 44
î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost

2
asasinat. Nu la mult timp după aceea, şi Burebista "a căzut
victimă unei conspiraţii de nemulţumiţi". După moartea sa,
regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus
Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în
Dobrogea trei. Regii din Dobrogea
erau: Roles,Zyraxes şi Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost
în discuţii cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica
acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost
unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă
faţă de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia
munteană, a încercat să-şi întindă stăpânirea peste Dunăre.
Ajutat şi de bastarni, a trecut în sudul Dunării şi i-a bătut
pe moesi, tribali, dardani şi denteleti. Cum cei din urmă,
denteletii - un neam tracic, erau sub protecţia romanilor,
aceştia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat
şi de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra
bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo credea şi el că nu e bine să
intre în conflict cu romanii şi la insistenţele celor care doreau
să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă
practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini
să se mănânce între ei şi când erau mai în focul bătăliei, le-a
arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au
aruncat".
În faţa pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat
conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio
Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie
domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la
planurile de război şi iscusit la înfăptuirea lor".
Înfăţişarea caracteristică dacilor
Erau bărboşi cu plete mari, purtau pantaloni lungi înnodaţi la
glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind acoperiţi pe cap cu o
căciulă conică. Femeile îmbrăcau o cămaşa plisată la gât şi pe
piept, cu mâneci scurte.
Civilizaţie şi cultură
Dacii erau organizaţi în triburi şi aveau cetăţi numite dava. Din
agricultură obţineau: grâu, vin, miere, creşteau vite şi cai, dar
şi pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie şi din
cânepă. Dacă la şes locuinţele erau făcute din nuiele împletite
pe pari şi zidite cu pământ, la deal şi la munte ele erau făcute
din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea
regele, ajutat de un sfat de nobili, şi mai era consiliat de un
preot. Dacii se ocupau cu extracţia şi prelucrarea metalelor din
care confecţionau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier,
podoabe, vase şi monede. Ceramică era prelucrată atât cu
mâna cât şi cu roata olarului şi devenise o artă. Slujbele
religioase se ţineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră
sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morţilor, iar
cenuşa era pusă în urne şi îngropată în pământ. Dacii iubeau

3
muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar şi din
chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geţi la fel de înţelepţi
ca şi grecii.
Religie
Dacii obţinuseră deja un grad înalt de civilizaţie când au fost
întâlniţi pentru prima dată de romani. Ei credeau în nemurirea
sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de
ţară. Conducătorul preoţilor avea o poziţie importantă ca
reprezentant al zeităţii
supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind de
asemena şi sfătuitorul regelui. În afară de Zamolxis/Zalmoxis,
dacii mai credeau şi în alte zeităţi, printre care
erau Gebeleizis, Derzelas şi Bendis cu toate ca existenţa lor nu
a fost confirmată prin surse de natura arheologica.
(Vezi: Religia dacilor)
Societate
Ei erau împărţiţi în două clase sociale: aristocraţia,
numită pileaţi sau tarabostes şi agricultorii liberi, comaţii ; un
număr mic de izvoare istorice menţionează şi prezenţa
sclavilor. Primii, care aveau dreptul să-şi acopere capul
purtând o cuşmă şi formau o clasă privilegiată. Ceilalţi, care
formau grosul armatei, erau ţărani şi meşteşugari şi purtau
părul lung . Una din armele lor era "sica".
Economie
Ocupaţiile principale erau agricultura, creşterea vitelor şi oilor
şi cunoşteau apicultura; caii erau folosiţi mai ales ca animale
de povară, dar caii crescuţi de daci aveau şi faima de a fi
foarte buni în război.
De asemenea extrăgeau aur şi argint din minele
din Transilvania şi aveau un comerţ înfloritor cu exteriorul,
inconstatabil şi prin numărul mare de monede greceşti şi
romane descoperite.
Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr.
şi imitau pe cele macedonene . Bătute din argint, după cum
atestă tezaurele descoperite la Jiblea, Dumbrăveni, monedele
geto-dace şi-au încetat existenţa către sfârşitul secolului al II-
lea î.Hr şi primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu
pătrunderea în regiune a denarului roman. Aceştia vor domina
economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicaţia
constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda
romană republicană era falsificată în aşezarea de la
Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monete romane
republicane descoperite putând fi explicate şi în acest sens, nu
doar prin relaţiile comerciale înfloritoare între lumea dacică şi
cea greco-romană.
Cele mai importante influenţe în prelucrarea metalelor şi în
alte meşteşuguri erau cele ale celţilor şi ale grecilor, astfel

2
că podoabele şi obiectele din metal preţios găsite la săpăturile
arheologice dau dovadă de multă măiestrie.
Limbă
Geto-daca este o limbă indo-europeană, aparţinând
limbilor tracice şi fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost
încadrată convenţional în grupa satem, conform acestei
încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici şi
cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană şi
cu cea iraniano-scitică, precum şi cu sanscrită.
Entităţi politice
Dromihete, conducătorul Geţilor, l-a învins pe Lysimachus în
aproximativ 300 î.Hr. Mai înainte, în 531 î.Hr., Darius al Persiei
i-a supus pe Geţi alături de Traci. Oroles i-a condus pe Geţi
în secolul II î.Hr.. Iulius Caesar vorbeşte despre ţinuturile
Dacilor în De Bello Gallico. Conflictele cu Bastarnii şi apoi cu
romanii au slăbit puterea dacilor, dar Burebista, contemporan
cu Caesar, i-a unit pe Daci într-un regat puternic şi a
reorganizat armata, învingându-i pe Bastarni şi pe Boi, oraşele
greceşti de pe ţărmul vestic al Mării Negre, de la Olbia pe râul
Bug, şi până la Apollonia, în Tracia recunoscându-i autoritatea.
Dezvoltarea Daciei reprezenta o ameninţare pentru Imperiul
Roman, după cucerirea Galiei, Caesar iniţiind planul unei
campanii împotriva Dacilor, dar moartea sa a amânat războiul.
Cam în acelaşi timp şi în circumstanţe asemănătoare,
Burebista moare, iar regatul său este împărţit în cinci regate la
nord de Dunăre şi trei în Dobrogea, sub conducători diferiţi.
Cucerirea romană
Imperiul Roman în jurul anului 120 d.Hr., aflat la întinderea sa
maximă, şi provincia Dacia, inclusiv teritoriile deţinute
temporar.
Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva
romanilor sub conducerea lui Duras şi
apoi Diurpaneus / Decebal. După două răsturnări de situaţii,
romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic
avantaj, dar vor fi nevoiţi să facă pace din cauza înfrângerii
lui Domitian de către Marcomani. Între timp, Decebal şi-a
refăcut armata, iar Domitian este forţat să accepte plata unui
tribut anual dacilor.
Traian iniţiază o amplă campanie împotriva Dacilor după ce
devine Imperator, o campanie cunoscută că Războaiele Dacice,
războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul
întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei
campanii a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa şi
ocuparea unei părţi din ţară. Cel de-al doilea război dacic s-a
terminat cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea acestuia,
regatul său fiind cucerit şi transformat în provincia romană
Dacia. După înfrângerea Dacilor, Traian a organizat la Roma
cea mai mare şi mai costisitoare Festivitate, care a durat ~123
2
de zile, cantitatea de aur şi argint prădată din Dacia de către
romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de
mii de Daci au fost duşi în sclavie la Roma, alte zeci de mii de
Daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.
Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai
bun comentariu este celebră Columnă a lui Traian construită
în Roma.

Realizatori: Ioana Candreanu, Gavrilovici Olivia,


Grijincu Raluca și Stanciu Luminita

Mitul dacic
Dacii, acest popor este încă și astăzi învăluit de
mister. După cum au spus şi colegii mei în capitolele
anterioare Dacii a fost un popor care a trăit în spaţiul
Carpato-Danubiano-Pontic. Aceştia au devenit cunoscuţi
în istoria universala pentru curajul cu care au rezistat
Imperiului Roman, celui mai mare imperiu cunoscut de
istorie. Una dintre cele mai dezbătute probleme din
istoriografia românească, problemă care de fapt indică
însuşi drumul parcurs de aceasta, este problema
originilor. Situaţia ne apare firească pentru un popor cu o
veche, dar, în acelaşi timp, enigmatică atestare, cu o
limbă care se revendică de la Roma, dar cu relativ târzii
organizări statale. Cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi
Miron Costin vorbesc despre originile noastre romane,
negând existenţa elementului dac. De altfel, Miron Costin
redactează prima istorie care arată originile pur romane
ale poporului său, „De neamul moldovenilor”, linie
continuată de Şcoala Ardeleană, cel mai de seamă
reprezentant al ei în acest domeniu fiind Petru Maior . O
sumară anchetă asupra mărturiilor europene din sec. XV-
XVIII relative la originea românilor, relevă ideea
descendenţei românilor din coloniile romane aduse de
Traian în Dacia. Teoriile savanţilor români ai Şcolii

2
Ardelene (Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe
Şincai) care pledau pentru originea pur romană a
românilor, au fost preluate de partizanii teoriei
imigraţioniste (Fr. J. Sulzer, J. Chr. von Engel, R. Roessler),
ce acceptau ad litteram mãrturiile lui Julian Apostatul
(Caesares 327) şi Eutropius (Breviarium, VIII, 6, 2) dupã
care Traian ar fi nimicit poporul geţilor, respectiv Dacia ar
fi rămas lipsită de bărbaţi ca urmare a îndelungatelor
războaie contra lui Traian, apreciate ulterior ca fiind doar
formule retorice, neconfirmate de inscripţiile care folosesc
termeni normali pentru definirea unei victorii, respectiv
înfrângeri militare - vicit, triumphavit, superavit. Odată cu
evoluţia societăţii româneşti, în a doua jumătate a
secolului XIX, ideea persistenţei elementului dacic, ca o
componentă fondatoare a poporului român, capătă o nouă
dimensiune. Tonul este dat chiar de un om politic, Ion C.
Brătianu, şi este continuat cu mare avânt de către
Haşdeu, care devine susţinătorul cel mai fervent al
continuităţii dace, cu
argumente lingvistice, într-un moment în care curentul
latinist era primordial, şi de Cezar Bolliac în sensul căutării
de vestigii materiale dacice. În intervalul 1870-1880, se
produce o reevaluare a problemei originilor poporului
român, care din romane pure, ulterior romane
amestecate, devin acum daco-romane. Dacă Grigore
Tocilescu şi Dimitrie Onciul pledează pentru o pondere
limitată a elementului dacic
în această sinteză, A. D. Xenopol aduce argumente de
ordin toponimic şi antroponimic în favoarea prezenţei
elementului autohton.
Concluzia este că poporul nostru nu este pe deplin latin
sau dacic, ci este o sinteză între cele două, realizată
printr-un proces istoric de mari proporţii şi cu uriaşe
consecinţe, o mutaţie social-politică şi organizatorică
structurală, în care se remarcă totodată şi particularităţile
sale, legate de locul, timpul şi baza etnică pe carea ea s-a
altoit.
Noi vrem să prezentăm una dintre aceste consecinţe şi
anume:influenta dacica în literatură şi în critică literară.

Critică Literară(George Călinescu)


Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse
producţii de literatură populară. De pildă în descântece,
cimilituri sau unele colinde. Arhaicele ritualuri de
construcţie, documentate în neoliticul de pe teritoriul

2
României, au trebuit să străbată veacurile de cultură
spirituală dacică pentru ca să ajungă la noi sub forma
legendei „Meşterului Manole”, povestea zidarului de
mănăstire care îşi zideşte soţia ca să oprească surparea
clădirii, indicând concepţia noastră despre creaţie, care e
rod al suferinţei, definită că mitul estetic. Sunt patru
mituri, aceptate din ce în ce mai mult de mediile literare,
tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone. Unul din
aceste mituri este şi cel al „Meşterului Manole”, de care
am amintit mai sus.
Însă, întâiul mit, „Traian şi Dochia”, simbolizează
constituirea însăşi a poporului român.
Mitul ancestral(=strămoşesc) al întemeierii statului dac ne
duce în perioada matriarhală(=primitivă) şi este legat de
un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost
Dacia, devenit Dochia. Baba Dochia (Dacia) a fost o
realitate umană în perioada matriarhatului. Etimologic,
cuvântul baba este străvechi traco-dac. Are ambele
genuri, masculin şi feminin: Baba Novac (Ion Georgescu,
Baba Novac) şi Baba Dochia. În Basarabia se întâlneşte
„Baba Marta" în care s-a recunoscut numirea lunii martie.
În Muntenia, Oltenia şi Ardeal sunt 9 babe (1-9 martie), pe
când în Moldova şi Basarabia sunt douăsprezece babe.
Zilele se numesc „zilele babelor"
G. Călinescu considera că „întâiul mit", simbolizând
„constituirea însăşi a poporului român" este mitul „Traian
şi Dochia” . Chiar dacă o fiică a lui Decebal ar fi purtat
numele de Dochia, mitul Baba Dochia este mult mai vechi
şi poate fi pus în legătură cu numele matriarhal al Dacilor.
Dochia este o pronunţie traco-dacică a numelui Dacia, aşa
cum Troian este forma antroponimului Traian, în limba
rustică. Ptolomeu, pe la mijlocul secolului II, d.H., în
lucrarea să „Îndreptar geografic”, înregistrează între
oraşele din Dacia, Dochidava, cetatea Dochiei (nu a
Dachiei!). În indice se specifică „Decidava, localitate în
Dacia de miazănoapte”.
Legenda susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a
înaintat în fruntea unei oştiri spre Sarmisegetuza, în
ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrânta de
armata lui Traian”, a fugit cu resturile oastei în munţi,
spre răsărit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „să nu o lase să
fie pângărită de împărat”. Şi atunci Dochia a fost
prefăcută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lângă ea”.
Traian, trecând pe lângă ea a întrebat-o dacă a văzut
prinţesa dacă, iar Dochia

2
i-a arătat spre miazăzi. Împăratul a luat-o în goană într-
acolo şi Baba Dochia a rămas stăpână pe ţinutul acela şi
de atunci poate mai trăieşte încă în munţi”.

Literatura(Mihai Eminescu şi George Coşbuc)


Mitul fondator sau mitul Dacic a influenţat în moduri
diferite scriirile literare dea lungul istoriei. Am ales doi
scritori care au interpretat diferit mitul dacic. Pentru a
scoate în evidenţă aceste puncte de vedere vom analiza
comparativ operele lor. Este vorba despre Mihai Eminescu
şi George Coşbuc.
În ceea ce priveşte operele vom analiza „Decebal către
popor” de George Coşbuc şi „Sarmis” de Mihai Eminescu.
În poezia Sarmis regăsim atmosfera tipic Eminesciana în
care întreaga natutra devine protector şi martor al
dragostei universale. Sarmis tânărul crai din getica cea
veche îşi face apariţia împreună cu logodnica lui. Poezia
nu dezvăluie prezenţa altor fiinţe omeneşti ci numai al
animalelor(Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii\ Şi
din poteci de codru vin ciutele şi cerbii,\ Iar caii albi ai
mării şi zimbrii zânei Dochii). Pe lângă martorul tipic
eminescian,luna,aici mai apare şi aceasta Zână Dochia
care guvernează întreg regnul animal.
Aşadar şi în această poezie se pastraza laitmotivul
eminescian şi anume natura ca protector şi martor al
dragostei care se desfăşoară într-o admosfera mistică.
În poezia „Decebal către popor “ este prezentată o
cuvatare a regelui Decebal ctre osteni înaintea luptei cu
romanii. Această cuvântare are menirea de a inspira curaj
şi demnitate soldaţilor spunandu-le ca toţi oamenii sunt
datori cu o moarte şi ei au acum ocazia să aleagă dacă
mor leii sau câini înlănţuiţi.
Spre deosebire de poezia lui Eminescu în această poezie
dispare în totalitate admosfera mistica ba chiar mai mult
dispare şi Implicarea divinităţii ,oricare ar fi aceea, în
decursul acţiunii.( Pe scut! Puterea este-n voi\ Şi-n zei!
Dar vă gândiţi, eroi,\ Că zeii sunt departe, sus\ Duşmanii
lângă noi!).
Concluzia dacă vreţi sai spuneţi aşa e că acest mit getic
sia găsit locul în fiecare dintre minţile marilor gânditori ai
neamului însă nu toţi au avut curaj să-l abordeze. Noi ar
trebui să fim cel puţin la fel de mâdri de originea dacică
ca de cea romană!
Realizatori: Pușcașu Beny, Cristi Chibici, Cristi
Bejenar, Havriștiuc Cătalin și Grigorean Florin
2
Dacismul iraţional şi magic în
perioada interbelică

‘’Avem însă un bogat fond latent slavo-trac,exuberant şi


vital, care oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din
corola necunoscutului,răsărind puternic în conştiinţe.
Simetria şi armonia latină ne e adeseori sfârtecată de
furtunacare fulgeră molcom în adâncimile oarecum
metafizice ale sufletului românesc.E revolta fondului
nostru nelatin.’’

(Revolta
fondului nostru nelatin,în revista
GÂNDIREA)

3
Perioada interbelică (1918-1944) a reprezentat
pentru literatura română o mare înflorire din toate
punctele de vedere. În această perioadă, dacă cercetăm
cu atenţie scriitorii şi lucrările acestora , observăm faptul
că istoria deacilr este privită ca fiind “istoria
invingatarilor” – acesta fiind un efect al Marii Uniri din
1918, dar şi un efect al legionarilor şi un posibil efect al
descoperirilor arhiologice de la Turnul-Rosu:Cloşca cu pui,
şase dacice şi numeroase obiecte de cult – de aici
porneşte dacismul irrational şi magic.Aceasta idiologie a
pornit odată cu afirmaţia Imperiului Habsburgic, cum că:
Transilvania ar fi un teritoriu de origine germanică, din
punct de vedere lingvistic şi etnic, dar ulterior a fost
umbrită de Marea Unire.Adepţii acestei idiologii, au fost:
Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade şi George
Călinescu, ei formând linia I din revoltă fondului nelatin al
romanilor, dar trebuie precizat că ei nu negau latinitatea
limbii romane, ci doar încercau să scoată din umbra şiş a
aducă la lumina adevărul despre moştenirea limbii
noastre, şiş a echilibreze această balanţă, care până
acum îi puneau pe daci, pe talerul învinşilor.

Blaga în “Revolta fondului nostru nelatin” din


Gândirea, se exprima destul de clar în ceea ce priveşte
moştenirea limbii romane şi spune direct cititorului ce
atitudine ar trebui să aibă faţă de această moştenire: “
Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor
vremuri când ar trebuit să suferim râsul batjocoritor al
vecinilor cari cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit
de bun simţ […] vrem să fim numai atât: latini - limpezi,
raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici – dar vrând-
nevrând suntem mai mult”.Marii scriitori interbelici au
dezvoltat o deosebită pasiune pentru istoria străveche.
Trecutul misterios al strămoşilor noştrii ce au stăpânit
până în 106 teritoriul Daciei, au stârnit o deosebită
impresie scriitorilor romani din perioada interbelică.
Astfel, aceasta istorie a dacilor a devenit o sursă de
inspiraţie pentru marii scriitori interbelici, cum ar fi:
Lucian Blaga (1895-1961); Mihail Sadoveanu (1880-1961);

2
Mircea Eliade (1907-1986); Geoge Călinescu (1899-1965)
şi nu numai.Având la baza fapte şi date exacte, sau mai
puţin exacte, dar şi numeroase legend, aceştia au scris
opera importante printer care cunoscutul roman “
Creanga de aur”, “de la Zalmoxis la Genghis- Han”,
“Adam şi Eva”. Deasemenea Blaga a scris şi el drama
Zalmoxe”.

Drama Zalmoxe este prima drama scrisă de Lucian


Blaga, ce ilustrează foarte bine miturile dacilor şi religiile
acestora subliniind conflictele dintre aceste religii. Nu
putem să ocolim sau mai bine zis să marginalizam nici
articolul “ Revolta fondului nostrum nelatin:, publicat în
revistă Gândirea “Avem însă un bogat fond latent slavo-
trag, exuberant şi vital, care oricât ne-am împotrivi, se
desprinde uneori din corola necunoscutului, răsărind
puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e
adeseori sfârtecată de furtună care fulgeră molcom în
adâncimile oarecul metafizice ale sufletului românesc. E
revolta fondului nostrum nelatin.”.Dealtfel în toate
dramele lui, Blaga prelucrează mituri străvechi pe care le
regândeşte, le interpretează, investindu-le sensuri
filozofice. Aceste mituri fiind treatata într-o manieră
expansionista, astfel Blaga creează estetică expansionist
şi eul expansionist care ţin de interesul pentru mitic.

Sadoveanu, în “Creanga de aur” construieşte


subiectul operei în jurul celui de al 33-lea decheneu pe
nume Kesarion Breb, care este trimis într-o misiune
secretă, să afle dacă creştinismul era o religie mai bună.
Astfel acesta încearcă să aducă în lumina istoria dacilor,
fapt bine conturat în ultima parte a romanului, în care era
precizat că împăratul Constantin nu a zidit o mănăstire în
Dacia, pentru că se temea de forţă slujitorului lui
Zalmoxis.

Liviu Rebreanu face şi el referire la cultura poporului


dac în “falsul roman” “Adam şi Eva”, roman a cărui
acţiune se desfăşoară pe mai multe meridian de la India
antică până la România în secolul 20. Din această cauză

3
“Adam şi Eva” cristalizează pe parcursul acţiunii o
interesantă lecţie de istorie, care în final ne face să ne
întrebăm dacă în călătoria noastră pe pământ, ne-am
găsit noi, sufletul pereche.

Mircea Eliade este probabil singurul scriitor interbelic


care vine cu argumente şi date exacte astfel făcând un
studiu amplu despre religiile şi folclorul Daciei, în urma
unor seminare, urmate la facultatea din Chicago.În studiul
său, Eliade ne adduce la cunoştinţă cele trei etimologii ale
zeului Zalmoxis - zeul urs – care provine de la cuvântul
trac – zalmos ( piele, blana ); zeul htonic plecând de la
tema zamol(pământ); o altă ipoteză are în vedere partea
onomastica Zelmoutas ( sclipitor, luminous ).Cu privire la
credinţa geţilor în nemurire menţionată de Herodot,
Eliade face o precizare esentala în înţelegerea cultului
Zamoxian, anume că “athanatizein” nu înseamnă “ a se
crede nemuritor” şi “ a se face nemuritor”. Caracterul
htonic al zeului a fost evidenţiat de anumiţi autori antici,
precum şi de către mulţi savant moderni, care l-au pus
acesta în relaţie cu Dionis şi Ofreu pe de o parte şi de
cealaltă parte cu personaje mitice.

Citit cu atenţie capitolul Istoriei lui George Călinescu


se constituie pledorie în favoarea literaturii romane care,
deşi nu deschide drumuri, dezvăluie un spirit profund care
a conservat valori originare în ciuda condintiilor istorice
distructive.Într-o oarecare măsură putem trage o
concluzie în ceea ce priveşte dacismul în perioada
interbelică şi anume că: acesta într-o perioadă atât de
scurtă a luat amploare într-un mod deliberat, astfel fiind
considerat irrational, deşi în opinia mea, cred că scriitori
au transpus magia dacismului în scrierele lor ca fiind o
consecinţă a Mării Uniri din 1918.

Însă, să nu tragem o concluzie atât de repede, până


când nu precizam care a fost aceasta moştenire despre
care Blaga face aluzii în “ Revolta fondului nostrum
nelatin:. Şi anume că au rămas multe obiceiuri din cultura
dacilor, ce le regăsim în cultura poporului nostru roman.

4
Folclorul nostrum păstrează neîndoielnic profune urme
daco-getice. În portul popular aceste urme sunt
evidenţiate. Cămaşa încreţită la gât, a ţărăncilor; cămaşa
despicată lateral a bărbaţilor; cioarecii din stofa groasă,
de lână albă strânşi pe coapse şi pulpe. Apoi brâul lat de
piele sau de pânză groasă, opincile, căciula ţuguiata de
blană, sunt atestate iconografic pe Columna lui Traian şip
e metopolele de la Adamclissi. În ornamentica
îmbrăcămintei , a ceramicii, a obiectelor şi a uneltelor de
lemn crestate de ţărani. Apoi în domeniul muzici avem
naiul, care este derivate de la tracicul flaut al lui Pan.

Aristotel spunea că traci îşi versificau legile şi le


recitau cântându-le. Theopompos afirma că soli traci, îşi
expuneau textul soliei cântându-l şi acompaniindu-se cu
un instrument cu coarde.

Sarbon scria:” muzica în întregime este tracica şi


asiatică […] bas i cei care s-au ocupat de vechea muzică,
erau – se spune – tot traci, anume Ofreu , Musaios şi
Thamyris.

Iar acum în final aş vrea să închei cu vorbele unui


interbelic care a jucat în cultura românească rolul lui
Voltaire: “Literatura noastră are un nepreţuit element de
voiciune, care lipseşte foarte adeseori den celelate
literature. Ea nu aleargă după spirit, dar este străbătută
toată de humor special care nu se întâlneşte aiurea.
Creadem fără îndoială în lucrurile pe care le spunem, dar
admitem şi altfel […] I se pare cuiva că spunem una side
fapt noi spunem alta, iar cine cu ne cunoaşte nu-şi poate
da seama totdeauna ce am vrut să spunem.”

Realizatori: Strateanu Claudiu, Vatamaniuc


Lavinia și Mandici Larisa

5
Bibliografie

• Grigore Ureche- „Letopisețul Țărăi


Moldovei, de cand s-au descalecat țara și
de cursul anilor și de viiața domnilor scrie
de la Dragoș Vodă pana la Aron Vodă”.
• Miron Costin- „Letopisețul Țărăi Moldovei
de la Aron Vodă încoace, de unde este
părăsitu de Ureche, vornicul de Țara-de-
Giosu”.
• Ion Neculce-„Letopisețul Tărăi Moldovei
de la Dabija-Vodă pînă la a doua dominire
a lui Constantin Mavrocordat”.

7
• Dimitrie Cantemir-„Horonicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor”.
• Petru Maior-„Istoria pentru începutul
românilor din Dachia”.
• Ion Budai Deleanu-„Scrieri lingvistice”.
• Ovidiu Drâmba-„Istoria Culturii și
Civilizației”.
• B.P. Hașdeu-„Pietit-au Dacii”.
• Eliade Mircea-„De la Zalmoxis la
Genghis-Han”.
• George Călinescu-“Istoria Literaturii
Române”.
• L.Blaga:”Revolta fondului nostru nelatin”.
• M.Sadoveanu: „Creanga de aur”.
• Liviu Rebreanu:”Adam si Eva”.

You might also like