Federalism, descentralizare şi regionalizare

1
Democraţiile moderne suportă două modele tipice: cel majoritarist, caracterizat de concentrarea
puterii în mâinile majorităţii şi cel consensualist, a cărui specificitate constă în neconcentrarea
puterii sub forma federalismului şi a descentralizării. Aceasta înseamnă în practică existenţa
unor guverne noncentrale stabile şi autonome care să exercite o parte substanţială din puterea
totală manifestată atât la nivel central, cât şi regional.
Federalismul poate fi considerat drept cea mai drastică metodă de dispersare a puterii, întru cât
reuşeşte să facă acest lucru la toate nivelurile de guvernare. Se poate afirma în cadrul ştiinţelor
politice faptul că noţiunile de federalism si dispersare a puterii sunt chiar sinonime1.
Federalismul este definit ca o formă de orgarnizare politică în care activităţile guvernului sunt
împîrţite între guvernele regionale şi guvernul central într-o astfel de manieră încât fiecare tip
de guvern să aibă posibiliatea de a lua decizia finală în anumite domenii2.
Altfel spus, este vorba despre o divizare teritorială a puterii, iar unităţile componente sunt
conturate din punct de vedere strict geografic şi se numesc state, provincii, lander, cantoane sau
regiuni, în funcţie de ţările în care este aplicat acest tip de guvernare. În ceea ce priveşte
federalismul, accentul este pus pe distribuţia fundamentală a puterii între multiple şi diferite
centre, şi nu pe devoluţia puterilor dinspre un centru unic sau spre baza unei piramide 3.
Caracteristica primară a federalismului este descentralizarea puterii, scopul principal al
garantării divizării puterii este acela de a asigura exercitarea puterii la nivel regional.
Printre caracteristicile considerate a fi secundare se numără: existenţa unui legislativ
bicameral, dar cu o cameră federală foarte puternică care să reprezinte regiunile constitutive; o
constituţie scrisă, greu de amendat; o curte supremă (sau constituţională) care să poată apăra
constituţia. Toate acestea sunt considerate a fi “standerdele federalismului”4.
Formele pe care le poate lua federalismul diferă în funcţie de gradul de libertare manifestat în
ceea ce priveşte luarea deciziilor conferit statelor membre; astfel SUA, Elveţia, Germania,
Canada, Australia sau Belgia se încadrează în categoria democraţiilor federale descentralizate;
Venezuela, Austria, sau India sunt centralizate; în timp ce Olanda, Spania şi Israelul sunt
1
Lijphart, Arend,MODELE ALE DEMOCRAŢIEI-Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de
ţări,trad C.Constantinescu, ed Polirom, Iaşi, 2007, p 176
2
Riker, William H, HANDBOOK OF POLITICAL SCIENCE- Governmental Institution and Processes,Reading,
Mass., 1975, p101
3
Elazar, Daniel J,INTERNATIONAL POLITICAL SCIENCE REVIEW-„Contrasting Unitary and Federal
Systems”, 18, no 3, 1997, p239
4
Idem 1, p 178

2
democraţii semifederale5. Acestă descriere indică faptul că federalismul în forma lui cea mai
dezirabilă, in formă pură este destul de rar întâlnit. În India spre exemplu practicile
guvernamentale sunt considerate a fi “cvasifederale”6 având in vedere faptul că se face apel
destul de frecvent la conducerea prezidenţială în scopuri pur partizane, ceea ce indepărtează
sistemul de la federalismul iniţial; constituţia este constriută în aşa fel încât conferă guvernului
central posibilitatea de a demite guvernele statelor membre şi mai mult decât atât le poate
înlocui printr-o formă de guvernare directă, de la centru în vederea soluţionării problemelor
care nu suportă amânare. De multe ori această conducere prezidenţială a fost un instrument de
schimbare a guvernelor regionale controlate de alte partide şi pentru a fi organizate noi alegeri
in speranţa câştigării acestora.7
O altă modalitate de descentralizare a puterii, exceptând federalismul, este procesul de
devoluţie.
Prin devoluţie se înţelege acel proces în cadrul căruia autorităţile provinciale/regionale preiau
de la guvernul central anumite responsabilităţi în domenii precum sănătate, educaţie, locuinţe,
justiţie, dezvoltare economică, în timp ce guvernului central îi revin politicile fiscale, cele
economice, cele sociale, impozitele, asigurările şi pensile. Un astfel de caz este reprezentat de
Marea Britanie (UK), care este in momentul de faţă o uniune formată din patru parteneri
inegali : Anglia (domină din punct de vedere politic şi economic), regiunea Wales, Scoţia şi
Irlanda de Nord. Având în vedere realizarea unei uniuni perfecte, inspirate de modelul
american, guvernul UK iniţiază un process de descentralizare a autorităţii guvernamentale, dar
în comparaţie cu America care a fost construită prin federalizare, în Marea Britanie va fi
aleasă devoluţia, care de altfel mai provocase un eşec răsunator in trecut.
Astfel s-a apelat la referendum în fiecare dintre cele patru regiuni şi în situaţiile în care au
existat unele divergenţe, s-a apelat la negocieri şi în 1998 procesul de descentralizare a primit
susţinerea populară8.
Dintre consecinţele cele mai evidente trebuiesc enunţate deficitul democratic, lipsa unei reale
participări, centralizarea excesivă a puterii intr-un singur punct, problemele apărute pe baza
sistemului de taxare, dispute privitoare la puterea legislativă atribuită fiecărei regiuni, tendinţe

5
Idem 1, p 179
6
Idem 1, p 180
7
Tummala, Krishna K, INTERNATIONAL POLITICAL SCIENCE REVIEW, no 4, 1996, p 378-380
8
Olowofoyeku, Abimbola A, ANGLO-AMERICAN LAW REVIEW- DEVOLUTION: Conceptual and
Implementational Problemes, no 133, 2000, pp 133-134

3
separatiste, dispute asupra personalizării sistemului de guvernământ din fiecare regiune,
apariţia asimetriei şi a diverselor anomalii (suprareprezentarea) ; o altă problemă o constituie
lipsa garanţiilor constitutive şi a protecţiilor pentru noile legislaturi din noile regiuni formate
prin devoluţie9. Planurile de devoluţie implementate in cazul Regatului Unit nu au avut
rezultatul scontat, însă reprezintă o anumită imbunătăţire ideologică. In plus, unii specialişti
afirmă cu tărie faptul că un stat unitar, trecut printr-un proces de devoluţie este mai bun decât
unul unitar, centralizat.10
O explicaţie a regionalizării in multe dintre statele europene poate consta în dorinţa realizării
unei administraţii mai eficiente în domeniul financiar, având în vedere suportul considerabil
oferit de cele patru Fonduri Strucutrale în implementarea programelor de dezvoltare regională.
Procesul de regionalizare in Europa a fost gândit ca unul pe termen mediu şi chiar lung, care
avea la bază o structură instituţională detaliată, cu organisme de conducere, sisteme electorale ,
funcţionari, aleşi locali, iar scopul ultim era acela de separare a atribuţiilor la diferite nivele şi
fragmentarea procesului decizional11.
Statele cele mai reprezetative în acest sens sunt Franţa (începând din 1982- douazeci şi două de
regiuni), Marea Britanie, Spania (începând din 1981- cincizeci de provincii şi şaptesprezece
comunităţi autonome), Grecia (treisprezece regiuni).
In cadrul discuţiei despre federalism şi descentralizare, un aspect deosebit de delicat este
reprezentat de problema ridicată de grupurile minoritare şi autonomia entică. Astfel se
conturează doua tipuri de federalism: cel congruent şi cel incongruent12 . Primul descrie state
alcătuite din unităţi teritoriale cu caracter social şi cultural similar în fiecare unitate, dar şi in
federaţie ca întreg. In acest tip de sistem, statele membre sunt *reflectări în miniatură a
aspectelor importante ale respectivului sistem federal* (Ch. D. Tarlton). La polul opus se
situează federaţiile care sunt constituite din unităţi cu compoziţii sociale şi culturale care diferă
una de la alta, dar şi de ţară.
O altă fomă de descriere a acestei diferenţe constă în compararea graniţelor politice ale
unităţilor şi graniţele sociale dintre grupuri (minorităţi etnice).

9
Idem, pp 135-162
10
Idem, p 145
11
www.ziua.net, nr 2613, 21 ianuarie 2003
12
Idem 1, p 184

4
In ceea ce priveşte federaţiile incongruente, graniţele tind să coincidă; în timp ce în cazul celor
congruente, acestea se intersectează13 .
Omogenitatea maximă este obţinută în momentul în care graniţele politice se suprapun într-un
mod cât mai fidel peste cele sociale.
Pe cale de consecinţa în federalismul de tip incongruent există riscul conturării unei societăţi
mai puţin plurale prin crearea unor zone relativ omogene de dimensiuni reduse. In India,
colonizatorii englezi au impus un sistem federal fără să ţină însă cont de difenţele lingvistice
ce caraterizau fiecare unitate în parte, iar ulterior (in anii *50) s-a ajuns in situaţia apariţiei
unor noi state şi a revizuirii graniţelor în funcţie de specificitatea lingvistică a fiecărei regiuni.
Federalismul nu anulează în mod automat problema minorităţilor, care de altfel are de cele mai
multe ori la bază ideea de naţionalism. Europa Orientală constituie din multe puncte de vedere
un exemplu real al acestei probleme întru cât aici se întâlnesc concepţii, culturi şi chiar
instituţii diferite intr-un spatiu restrâns, iar federalismul trebuie susţinut de o anumită
omogenitate14.
Federalismul are rolul de a accentua individualismul întru cât acesta porneşte de la omul insuşi,
de la realitatea care il caracterizează15 şi se bazează pe drepturile universale ale omului. Se
poate afirma chiar faptul că estul nu este încă pregătit din punct de vedere psihologic şi
instituţional pentru experienţa federealismului. Există de asemenea riscul ca minorităţile să
incerce să-şi manifeste naţionalismul în mod agresiv, să se separe, să submineze sistemul 16.
Aplicarea federalismului implică trasarea riguroasă a graniţelor statului, stabilirea poziţie
fiecărui stat membru, concilierea neînţelegerilor ridicate de minorităţi, stabilirea unui interes
comun şi a drepturilor acordate fiecăror entităţi în parte, asigurarea unui echilibru între libertăţi
membrilor şi autoritatea centrală, ceea ce in estul continentului, spre deosebire de statele care
au o lungă tradiţie federalistă, poate fi un proces destul de anevoios.
Trebuie specificat de asemenea şi faptul că în zona aceasta au existat şi experienţe de
federalism eşuat, care nu a fost altceva decât moştenirea unor legi impuse şi a unui trecut creat
de partidele dictatoriale. Este cazul acelor state care s-au desprins din Uniunea Sovietică şi al
căror statul era conturat de către centru moscovit începând chiar cu finele celui de al Doilea
Război Mondial. Ceea ce demonstreză evoluţia ulterioară a acestor state este faptul că
13
Idem 1, p 185
14
Pordera, FEDERALISME ET MINORITES EN EUROPE ORIENTALE. Pedo, 1952, pp139-141
15
Rops, Daniel M, NATION OU FEDERALISME- Principe federatif et realites humaine, Plon, p 270
16
Idem 14, 145-151

5
federalismul este un contract, un parteneriat care nu poat fi impus17 . O altă caracteristică a
statelor federale eşuate este apariţia razboaielor civile secesioniste, care au consecinţe dintre
cele mai dramatice şi de lungă durată.
In literatura de specialitate studiile comparative conferă o imagine cât mai veridică asupra
efectelor directe şi indirecte pe care un anume tip de orgaizare politică le poate avea. Un bun
exemplu este cel al proiectului ‘Minorities at Risk’18 care evidenţiază trăsăturile şi modalităţi
de acţiune a grupurilor minoritare in ţările federale.
Acomodarea implică nu în mod exclusiv eliminarea totală a conflictelor, ci mai degrabă
eliminarea violenţei şi reducerea semnificativă a condiţiilor care pot genera aceste manifestări.
Astfel se ajunge la concluzia că în sistemele federale minorităţile apelează mai puţin la
răzvrătiri armate, nivelul discriminării la nivel economic şi politic e mai scăzut, iar regimul
este mai stabil.
Problema minorităţilor este foarte actuală la nivel mondial, dar in România aceasta îmbracă o
formă aparte. Reprezentanţii maghiarilor au adresat în 2003 Parlamentului documentul
denumit cât se poate de sugestiv « Memorandum către Parlament pentru construcţia regională
a României » prin care propun un proiect pentru dezvoltarea armonioasă a ţării în conformitate
cu indetitatea istorică, economică şi social-culturală a regiunilor acesteia, având drept model
Uniunea Euorpeană, ca viitor sistem federativ, în care regiuni precum Scoţia, Flandra sau
Catalonia ocupă poziţii semnificative. Se susţine astfel că se urmăreşte nimic mai mult decât
« redobândirea identităţii europene ».
Construcţia unor noi forme administrative şi politice ar trebui să pornească de la regiunile de
dezvoltare sau de la provinciile istorice, iar în acest mod se poate realiza şi descentralizarea.
De asemenea , această regionalizare ar ajuta la depăşirea « nostalgiilor, temerilor sau
escaladărilor extrem-naţionaliste »19 .
Reorganizarea pe criteriu etnic a României este probabil ultima dintre toate soluţiile posibile la
un moment dat, iar această propunere a avut efectul invers decât cel imaginat iniţial.
Federalizarea în contextul actual a ţării, după o tranziţie lungă şi dificilă, în lipsa unei clase
politice în adevăratul sens al cuvântului şi a unei constituţii puternice, în condiţiile divizări

17
Bermeo, Nancy, JOURNAL OF Bermeo, Nancy, JOURNAL OF DEMOCRACY- The Import of Institusion, vol
13, no 2, 2002, p 107
18
Idem 17,p96-100
19
www.geocities.com/e_dumitrache/federal.html

6
pronunţate a societăţii civile ar reprezenta un eşec total. Perspectivele de viitor sunt destul de
sumbre, iar o reformare este necesară, însă într-un alt context caracterizat prin stabilitate,
deciziile majore trebuiesc luate ‘sine ira et studio’ şi mai mult pe baze raţionale din
perspectiva efectelor pe care le vor ave ape termen scurt, mediu şi lung.
La nivel european, ideea unei unităţii a evoluat paralel cu disputele dintre aliaţii din Al Doilea
Război Mondial Statele, Unite ale Americii şi Marea Britanie pe de o parte şi Uniunea
Sovietică pe de alta. Expresia cea mai puternică a acestei idei este formulată de Wiston
Churchill în semptembrie 1946 în cadrul discursului de la Universitatea din Zurich, ocazie cu
care a subliniat încă o dată pericolele care ameninţau Europa la momentul respectiv şi a propus
refacerea familiei europene şi înfiinţarea unei organizaţii regionale intitulată în mod sugestiv
“Statele Unite ale Europei”20. Această construcţie regională se restrângea însă doar la
frontierele trasate în jurul Europei Occidentale, iar viziunea lui Churchill despre o eventuală
uniune era proiectată pornind de la un centru format din Franţa şi Germania, în timp ce rolul
Marii Britanii se limita doar la supervizarea realizării construcţiei. Momentul acesta este
considerat de literature de specialitate ca fiind punctul de plecare al mişcării europene şi în
special al acelora cu profound caracter federalist.
Susţinerea accentuată a noii idei poate fi explicată şi prin conştientizarea de către
personalităţile vremii a faptului că Europa îşi pierduse atât rolul major cât şi iniţiativa la nivel
internaţional; iar în vederea refacerii prestigiului European se impunea în mod vădit realizarea
unei federaţii independente care să joace rolul de forţă echilibratoare între cele două
superputeri ale sistemului: Statele Unite şi Uniunea Sovietică21.
Construcţia acestei Europe ideale avea să se confrunte însă cu o problemă destul de delicată, şi
anume concilierea dintre suveranităţile naţionale şi principiile integrării supranaţionale. Astfel
iau naştere două concepţii radical diferite despre ceea ce ar trebui să reprezinte unitatea
europeană –prima propune o cooperare interguvernamentală şi existenţa unor instituţii
permanente, care să implice totodată menţinerea şi respectarea suveranităţii statelor; în timp ce
cea de a doua propune crearea unei Europe federale şi supranaţionale, realizabile prin transferal
de suveranitate de la statele naţionale către o autoritate decizională superioară22. Aceste două
concepţii s-au aflat la baza tuturor dezbaterilor ulterioare şi a tuturor demersurilor de înfăptuire
20
Ivan, Liviu Adrian, STATELE UNITE ALE EUROPEI- Uniunea Europeană înte interguvernamentalism şi
supranaţionalism, ed Institutul European, 2007,p 15
21
Idem, pp 17-18
22
Idem, p 19

7
a unităţii mult dorite. Spre exemplu constituirea Consiliului European a fost expresia
interguvernamentalismului , în timp ce Comunităţile europene erau caracterizate de elemente
de supranaţionalitate şi de principii care menţineau rolul statelor naţionale în privinţa luării
deciziilor.
Interguvernamentalismul poate fi definit drept cooperarea între state bazată pe întâlniri şi
discuţii permanente, acorduri liber consimţite, iar accentul cade pe cooperare; organizatiile care
au la bază conceptual de cooperare dispun de un aparat insituţional simplu, alcătuit din
reprezentanţi ai statelor. Deciziile sunt luate la nivelul organizaţiei cu respectarea principiului
consensualismului, fără să aducă vreun prejudiciu statelor member sau fără să afecteze
suveranitatea acestora. Supranaţionalismul este fondat pe integrarea şi solidaritatea statelor
membre, pe consimţământul lor in ceea ce priveşte transferul de suveranitate către o
organizaţie internaţională.
Cele două tipuri de federalism despre care s-a pus problema pe continentul european au fost cel
integral (puternic influenţat de personalism şi de ideile lui Proudhon, bazat pe
pluriapartenenţă, autonomie, autogestiune şi subsidiaritate) şi cel constituţional (susţinut de
Altiero Spinelli, care a fost influenţat la rândul său de părinţii constituţiei americane,
Alexander Hamilton şi James Madison). Schimbarea majoră pe care au introdus-o federaliştii
americani a fost determinată de trecerea de la cooperare (contract) la integrare (constituţie).
Federalismul devenea de fapt declanşarea unui proces de “nation-building” fiind un proces
evolutiv, capabil de adaptare şi care permite formarea unui veritabil spirit civil, sau , conform
definiţiei lui Habermas, formarea “patriotismului constituţional”23.
Federalismul european a fost imaginat iniţial ca o necesitate în vederea menţinerii păcii, dar
acest fapt însemna şi apariţia şi dezvoltarea unei economii bazate pe principii universal
acceptate , dar şi a unei armate care să regrupeze forţele dispersate şi slabite ale statelor. O dată
cu elaborarea şi cu punerea în aplicare a Tratatului de la Maastricht-care conduce de altfel la
naşterea propriu zisă a UE, a fost iniţiată un dintre cele mai mari dezbateri privind
federalizarea europeană. Din punct de vedere politic Tratatul instituie o Uniune omogenă al
carei scop era promovarea unui program economic şi social, afirmarea identităţii sale pe scena
internaţională (în special prin politica externă şi de securiate comună), instaurarea unei

23
Ibidem, pp 23-30

8
cetăţenii a Uniunii, dezvoltarea unei cooperări strânse în plan intern, dar toate acestea cu
respectarea principiului subsidiarităţii.
Specialiştii consideră că în momentul de faţă este necesară o definire cât mai concretă a ceea ce
a devenit de-a liungul timpului UE, şi anume Uniunea este azi o organizaţie internaţională
care conţine atât elemente de federalism (cetăţenie comună monedă unică, drapel comun,
instituţii, dreptul care prevalează asupra drepturile statelor membre, are putere de decizie in
numeroase domenii-politic, al concurenţei, al mediului), dar care, şi acest lucru trebuie
subliniat, nu are strucuturi guvernamentale de tip federal, însă beneficiază de elemente
puternice de confederalism (cosiliul de miniştri- principala instituţie legislativă şi de decizie,
Consiliul European- organizaţie interguvernamentală care tinde să devină pricpipala instituţie
politică; statele membre şi-au conservat majoritatea atribuţiilor suveranităţii în domeniul
securităţii şi a politicii externe)24. Pe cale de consecinţă se poate afirma că UE este azi mai
degrabă o confederaţie decât o federaţie, fapt dovedit de lipsa unei constituţii tipice.
Primul test al existenţei federalismului este chiar dorinţa sau voinţa de a fi federal manifestată
de către corpul politic implicat. Adoptarea sau menţinerea unei constituţii federale este
modalitatea principală de exprimare a acestei voinţe25, şi se pare că europenii nu-şi doresc cu
aceeaşi intensitate ca şi oamenii politici o nouă formă de organizare la nivel continental.

24
Ibidem pp 224-250
25
Idem 1, p178

9
Bibliografie

Lijphart, Arend,MODELE ALE DEMOCRAŢIEI-Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci

şi şase de ţări,trad C.Constantinescu, ed Polirom, Iaşi, 2007,
Riker, William H, HANDBOOK OF POLITICAL SCIENCE- Governmental Institution and
Processes,Reading, Mass., 1975,
Elazar, Daniel J,INTERNATIONAL POLITICAL SCIENCE REVIEW-„Contrasting Unitary and
Federal Systems”, 18, no 3, 1997,
Tummala, Krishna K, INTERNATIONAL POLITICAL SCIENCE REVIEW, no 4, 1996,
Olowofoyeku, Abimbola A, ANGLO-AMERICAN LAW REVIEW- DEVOLUTION:
Conceptual and Implementational Problemes, no 133, 2000
www.ziua.net, nr 2613, 21 ianuarie 2003
Pordera, FEDERALISME ET MINORITES EN EUROPE ORIENTALE. Pedo, 1952,
Rops, Daniel M, NATION OU FEDERALISME- Principe federatif et realites humaine, Plon,
Bermeo, Nancy, JOURNAL OF Bermeo, Nancy, JOURNAL OF DEMOCRACY- The Import of
Institusion, vol 13, no 2, 2002,
www.geocities.com/e_dumitrache/federal
Ivan, Liviu Adrian, STATELE UNITE ALE EUROPEI- Uniunea Europeană înte
interguvernamentalism şi supranaţionalism, ed Institutul European, 2007

10