Începând cu anul 1877 ia fiinţă şi o şcoală de fete

condusă de soţia învăţătorului Gh. Tomaziu, Aglaia, şcoală care

„ajunsese vestită, aşa că era frecventată de fete din aproape
jumătate de judeţ”.
În 1893 se înfiinţează o şcoală mixtă, iar la 1 septembrie
1906 în Darabani erau 4 învăţători, iar învăţământul avea o
nouă formă de organizare: „pe clase de la I la IV, după
programa şcolilor urbane”.
Din monografia lui Gh. Vornicescu, Constantin Matei
reţine că „între anii 1890-1924 şcoala din Darabani a avut 692
absolvenţi – 186 fete şi 506 băieţi”.
În 1945 ia fiinţă Gimnaziul mixt, iar în anul şcolar 1958-
1959 – Liceul din Darabani.
Deci în 1969 când liceul din Darabani, judeţul Botoşani,
sărbătorea 10 ani de existenţă, cu 10 generaţii de absolvenţi, se
pare, apărea şi revista „Hyperion” a cercului literar „Nicolae
Labiş”.
*

Iacob Heraclide este fiul unui timonier grec, născut într-o

insulă din arhipelagul Cicadelor. Fire aventurieră, isteţ,
inteligent, studiază la Montpellier, în Franţa, apoi se înrolează
în armata franceză şi după alte peregrinări şi lupte ajunge la
curtea lui Carol Quintul.
Pleacă în Prusia, ajunge profesor de matematică la
Rostok, trece apoi în Polonia, în preajma Moldovei lui
Alexandru Lăpuşneanu. Află că soţia lui Alexandru Lăpuşneanu
– Ruxandra este înrudită cu despotul sârb Brancovici, devine şi
el rudă cu despotul şi… pleacă la Suceava – la ruda sa doamna
Ruxandra. Este bine primit, dar Iacob Heraclie unelteşte
împotriva domnitorului. I se descoperă intenţiile şi… fuge în
Transilvania, la Braşov. Alexandru Lăpuşneanu cere
braşovenilor să i-l predea. Între timp însă fugarul pleacă la
polonezi, la panul Iasche care avea o moşie în nordul
Maramureşului. Strânge 2000 de mercenari, trece Nistrul, iar
Alexandru Lăpuşneanu îl întâmpină cu 18.000 de oşteni, la
Verlia, în ţinutul Dorohoiului. Trădat de unii boieri,
Lăpuşneanu este înfrânt.
171
 Domnul pleacă în Ţara de Jos, la Huşi, îşi strânge o nouă
armată – în jur de 30000 de oşteni. Grecul, cu vreo 18000 de
oşteni, dintre care şi o parte din armata lui Lăpuşneanu rămasă
de la lupta de la Verlia, îl învinge şi de data aceasta pe
Lăpuşneanu. Împreună cu familia, domnul Moldovei fuge la
turci. Domn al Moldovei ajunge Iacob Heraclide care, în istorie,
îşi ia numele de Despot Vodă.
În continuare, Gică Manole, istoriseşte în „Hyperion”
cum Despot Vodă şi-a pierdut încrederea pământenilor, cum
Ştefan Tomşa, hatman, unelteşte împotriva lui Despot Vodă, şi
cu ajutorul lui Martin Farcaş, comandantul lefegiilor domneşti –
care îl trădează pe domn – Despot este ucis cu buzduganul de
însuşi „fostul său hatman, care nu va avea nici el o soartă mai
bună”.
*

Hyperion
Hyperion, revistă a Liceului de cultură generală din
Dorohoi. Apare din 1970.
*

Informatorulu

Informatorulu, apare o dată pe săptămână, la 20 aprilie

1885, era la al şaptelea număr din anul calendaristic respectiv, dar
în cel de al XI-lea de la înfiinţare – 1874, cu „biuroul redacţiei şi
administraţiei în localul tipografiei Dorohoiu, Tipografia Ilie G.
Racliş, editor – Ilie C. Racliş.

172
 Ziarul avea formatul 24/37 cm, în 4 pagini şi cuprindea
publicistică a prefecturii, consiliului judeţean, a primăriilor:
circulare ale prefecturii în special, referitoare la situaţii diferite:
individul Ghioca Panait din comuna Popescii, plasa Marginea,
judeţul Râmnicul Sărat, care a torturat în noaptea de 28-29 martie
expirat pe preotul Ion Ionescu din Cernăteşti, Judeţul Buzău, să fie
urmărit, prins şi trimis la parchetul local”; „Copila locuitorului V.
Ciobotariu precum şi ţiganii din Tulcea care au răpit-o s-au prins,
iar autorităţile sunt invitate să revoce lucrările de urmărire”; „calul
harmasar tretin, la păr murg închis, coadă neagră, pintenog la
piciorul stâng dinapoi, steluţă în frunte şi păr alb la greabăn,
pierdut în noaptea de 26-27 martie trecute de la locuinţa
locuitorului Matache Popa din comuna Lungă să fie luate măsuri
de cercetare de către autorităţi pentru aflarea şi trimiterea aici a
animalului”; „Andrei Franopulo, în etate de 28 ani, statură mică,
ochi mici negri, părul şi barba mică neagră, se poartă neras,
îmbrăcat cu pălărie neagră, palton şi pantaloni negri şi cu ghete cu
bizete în picioare, copist la tribunalul Sulina, în ziua de 8 curent
fiind la poştă spre a depune suma de 1000 lei ce i se încredinţase a
dispărut pe un vapor englez plecând spre Brăila. Sunt invitate
autorităţile, administraţia şi comunele să ia măsuri pentru
urmărirea şi trimiterea numitului la parchet”; erau invitate
autorităţile administrative şi comunale din acest judeţ „d'a lua
măsuri cuvenite pentru aflarea şi trimiterea la prefectură a
individului Grigore Stan, înalt, fruntea rotundă, părul, sprâncenele,
ochii-negri, faţa smeadă, uscăcios, nasul, gura, potrivite, barba
rasă, îmbrăcat cu contoman de şiac, blănit cu blană de miel neagră,
iţari de bumbac, încins cu brâu roşu, căciulă neagră în cap, care e
bănuit pentru falsificare de monede şi a dispărut de la cercetări”…
Foaia mai cuprindea publicaţiuni ale prefecturii,
primăriilor, fapte şi înscrisuri din jurnalul Tribunalului Dorohoi,
procese-verbale de la sesiunea ordinară a Consiliului general al
judeţului Dorohoi (14 decembrie 1886), bibliografie. Avea şi o
foiţă în care se publica literatură: Castelul de Mont-Sabrey,
tradus de Neculai D. Bâlla, „Hoţii tartari pe Marea Neagră sau
Ion Târgovişteanul şi Pustnicul Israelit”, acte dotale etc.
La 4 septembrie 1888 purta ca subtitlu: „Foea
publicaţiunilor oficiale a judeţului Dorohoi”.

173
 La 19 iulie 1890 foaia informa „onorabilele primării din
judeţ „că deşi „onorabilul comitet permanent„ – a şters din
bugetul comunelor micile „subvenţii în care se mărginea
apariţia acestei foi, ea nu va înceta cât va figura Tipografia (care
era şi ea scoasă la vânzare n.n.) în judeţ, iar de la 1 aprilie îşi va
schimba caracterul din foaie oficială în ziar politic şi nu
încetează a primi orice publicitate”: dări în antrepriză, vânzări,
pripasuri, inserţii, reclame, denunţuri şi orişice…
Anul editorial al foii începea la 16 aprilie şi se termina la
5 februarie.
„Informatorul”, prima foaie oficială a judeţului Dorohoi,
apărută în anii 1874 sau 1875 şi-a trăit viaţa până în 1910.
Alt „Informatorul” reapare în perioada anilor 1932-1937.
*
„Din anul 1875 când apare „Informatorul”, prima foaie
oficială a judeţului Dorohoi, şi până la 23 august 1944 au apărut
în Dorohoi peste 60 de ziare şi reviste, unele cu o existenţă
efemeră – în paginile cărora se reflectau evoluţia social-politică
şi culturală a oraşului – spun Octav I. Guţic şi Gh. Grigoraş în
Mic îndreptar turistic, Dorohoi, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1982.
Majoritatea publicaţiilor arătate ca număr, le-am
identificat în coperte cartonate şi ordonate la Biblioteca
Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi şi le-am menţionat în
lucrarea de faţă, relevându-le parfumul pe care l-au dăruit
dorohoienilor atunci, în tinereţea lor,dar, ca şi alţi căutători în
astfel de foi, m-am lovit de veşnicul impediment despre care
vorbeşte şi prof. univ. Tudor Opriş în valoroasa lui lucrare
„Reviste literare ale elevilor 1834-1974” unde la pagina 151,
spune: „Între cele două războaie mondiale printre cele peste 100
de titluri de reviste ale elevilor din şcolile primare, din care mai
bine de 80% nu s-au păstrat, prezenţa lor fiind semnalată fie de
reviste ale maturilor, fie de unele publicaţii şcolare ce aveau
obiceiul să comunice pe ultima pagină sau pe copertă „lista
revistelor primite la redacţie”. La „Bibliografie”, am completa
noi. Regretabil este că publicaţii de după 1944, dar mai ales de
după 1989, nu se mai păstrează ori nu se mai transmit, nu se
174
mai practică schimbul de publicaţii iar depozitarii rămân şi ei
impasibili.
În consecinţă, din indicele revistelor şi publicaţiilor cu
caracter şcolar, identificate în cursul cercetărilor domniei sale –
prof. Tudor Opriş – pentru întocmirea lucrării „Reviste
literare”… am reţinut de la Dorohoi publicaţiile „Aripi tinere”,
„Buletinul Societăţii culturale „Gh. Asachi”, „Luminiţa” – în
acest fel procedând şi în alte cazuri, unde de regulă, în cartea de
faţă, publicaţiile nu apar cu frontispiciul lor tipografic, cititorii
mei rămânând cu posibilitatea de a continua investigaţiile în
vederea identificării surselor originale, prin aceasta
răspunzându-se şi îndemnurilor făcute în mass-media de
cunoscutul profesor universitar I. Hangiu, valoros autor de
lucrări de o asemenea natură.
*

Informaţunile
„Au apărut la Iaşi în 1870, la Bucureşti în 1870, la 1889
(zilnic), 1906, la Botoşani în 1894, la Dorohoi – 1885”.
(Din Almanahul dicţionar al presei din România, Bucureşti, 1926).
*
Informatorul Dorohoiului

Informatorul Dorohoiului, ziar săptămânal, independent,

apare vinerea, de la 11 martie 1932, cu redacţia şi administraţia
în str. Grigore Ghica nr. 1, Dorohoi, format 32x45 cm, în 2
pagini.

175
 În „Cuvânt înainte” redacţia se declara a avea „un ziar
apolitic care va judeca cu imparţialitate”, va răspândi „avânt,
energie şi dragoste” pentru apărarea idealurilor de „adevăr şi
dreptate”, pentru care „nu va cere nici o răsplată”, ci se va
mulţumi „numai cu constatarea că glasul nu i-a răsunat în
deşert, n-a rămas fără ecou”…
Girant responsabil al ziarului: N. Segall; Tipografia:
S. Weissmann, Dorohoi.
În primul număr „Informatorul Dorohoiului” publica
articolul „Problema Basarabiei” de Ion Ojog; S. Collin scria
despre „Briand – Dezarmare”, iar la „Informaţiuni” despre
faptul că „în cancelaria comunităţii se va ţine a doua licitaţie
orală pentru arendarea terenului arabil de lângă cimitirul
evreiesc”; că „s-a fixat preţul la azime pentru anul 1932”; că
„lângă cimitirul israelit a încetat din viaţă o femeie Leia Losnei
în etate de numai… 115 ani”; „la cinema Liceului rulează
Trader Horn” etc.
Numărul 2 apărea cu redacţia în strada Ştefan cel Mare
nr. 37 şi avea înscris, sub frontispiciu, ca director pe Mircea
Zăvoianu care semna şi editorialul: „Ţara şi partidele politice”.
Cititorii erau asiguraţi că prezenţa lui M. Zăvoianu ca
director al ziarului constituia „o chezăşie că ziarul nu se va
abate de la ce şi-a propus iniţial, realizând o gazetă demnă şi
bine scrisă”.
Alături de Mircea Zăvoianu mai semnau în ziar: Ştefan
Scrişoreanu, E.D., C. Provian, Eman Bucur, dr. Marcel Zorner,
I. Isăceanu, A. Straia, C.A. Dan, Ali Ibraim, Fortunat Strowski,
Liuba Dimitriu, G.D. Ranca, Nozneanu, Saliani, Eugen U.,
econ. dr. D. Furtună, Al. Bardier, M.I. Disescu ş.a.
Publicaţia avea rubrici multe: politice, administrative,
carnet literar, note critice, simple note, sfaturi medicale,
agricole, informaţii din ţară şi din străinătate, din lumea
sportului, scrisori deschise, cronici medicale, politice, juridice,
interviuri (cu Tică Georgeoveanu, primarul oraşului Herţa),
întâmplările săptămânii, foiletonul săptămânii (căsătoria
temporară în Statele Unite de M. Fortunat Strowski) etc.
Aflăm din zar că Ion Pilat a conferenţiat despre „Românii
de peste Nistru” la manifestarea organizată de Liga Culturală şi
176
de Cercul de aviaţie de la Dorohoi, că Ion Pribeagul şi Kanner,
cunoscuţi revuişti, îi vor înveseli pe dorohoieni cu „Bucureştii
dansează”, super-revistă în 2 acte şi 32 tablouri, că „dl C.N.
Iancu, directorul Şcolii normale „Alexandru Vlahuţă” din
Şendriceni îşi sărbătoreşte la 21 mai, de ziua onomasticei sale,
şi împlinirea a 25 de ani de activitate în învăţământ”, că
„tribunalul local a judecat pe escrocul Alex Turcu, care se
recomanda drept „Mesia” şi l-a condamnat la 6 luni şi o zi
închisoare, cu drept de apel”, că la Dorohoi „prostituţia şi-a
înmulţit cuiburile”.
La 31 decembrie 1932 ziarul scria în editorialul „Sfârşit
de an”: „Până acum am avut o atitudine rezervată în ceea ce
priveşte politica locală. De azi înainte, organul nostru, pus pe
noi baze, va acorda o deosebită atenţie politicii locale”. Pe
frontispiciu scria că ziarul apare „sub conducerea unui comitet,
cu redacţia în strada I. Dimitriu nr. 21, „cu un tiraj dublat”.
În acelaşi număr pr. dr. D. Furtună scrie despre Vasile
Panculescu: „un om vrednic, o inimă românească” care „şi-a dat
obştescul sfârşit, departe de aceste meleaguri, la Bucureşti,
acum mai bine de două luni”…
Numerele 121-123 din 18 septembrie 1937, anul VI de
activitate, aveau înscris pe frontispiciu ca director pe George D.
Râncă.
Gazeta se declara, iarăşi, independentă.
*

Însemnări
Însemnări, revistă de artă şi literatură, director
I. Brăscăuceanu, redacţia şi administraţia Dorohoi, strada
Gr. Ghica, apare în octombrie 1932; Tipărită la Tipografia
„Şcoalelor” Dorohoi, format 15x23 cm.
Nu o spune pe frontispiciu dar apărea lunar: numărul 13
din noiembrie 1933, singurul care a putut fi consultat, spune la
rubrica „Mărunte” din pagina 17, nenumerotată: „numărul viitor
din „Însemnări” apare la 20 decembrie 1933 şi va avea
colaborarea mai multor scriitori”.

177
 „Însemnări”numărul 13 are deasupra titlului fotografia lui
Ion Ojoc, colaboratorul revistei şi autorul volumului
„Pridvoare”, căruia i se oferă spaţiu şi pentru „Motiv vechi”:
„Drumuri apuc/ Zorii se duc/ Zorii revin,/ Totu-i
străin…/ Fund luminat/ Stelele bat/ În moarte'n larg/ Valuri se
sparg,/ Să te poarte/ Peste moarte/ Caut cuvânt/ De vecinic
cânt./ Stele răsar/ Pe visu-amar/ Visul nebun/ Stele apun”…
Max Croitoru semnează „Unde-i muza craiului” în care,
cu subtilitate îl învinovăţeşte pe M. Codreanu, distins de
Academie cu marele premiu literar, că în sonetul „Siesta
craiului tomnatic” din volumul „Turnul de fildeş”, s-ar fi
inspirat din sonetul Le Banquet din ediţia cu care Raymond de
la Tailhèdf începea, în 1923, publicarea operei complete a lui
Jules Tellier, sonet publicat în Nouvelles Litteraires, înainte de
publicarea în „Adevărul literar” a sonetului incriminat; tot Max
Croitoru semnează: „Dl Ibrăileanu romancier” („Adela”, editura
„Adevărul”), căruia, coincidenţă, i se face obiecţiunea, ca o
nedumerire de cititor, că una din cugetările din volumul de
aforisme „Privind viaţa” l-a dus cu gândul la Paul Valery, în
care Log-Borké de Monsieur Teste i s-ar fi părut cunoscut,

178
punându-le faţă în faţă, pentru a demonstra gândurile…
asemănătoare ale celor doi autori.
Mai semnau în revistă: Săndel Grigorescu, prof. N.C.
Enescu, I. Brăscăuceanu, I.T. Athanasiu, proză, iar la poezie
R. Ştefan (Seară de toamnă) S. Pan (Chemarea morţii), Dem.
Crăescu (epigrame).
George D. Rânca îşi punea semnătura sub recenziile
cărţilor „Condamnaţi la castitate” de Dragoş Protopopescu şi
„Golia” (2 volume) de Ionel Teodoreanu. Rubrica „Bazar”
găzduia informaţii despre: Calistrat Hogaş – un scriitor uitat”; o
conferinţă despre Gala Galaction de poetul Ion Ojoc; apelul
epigramistului Cincinat Pavelescu pentru sprijinirea revistei
„Braşovul literar şi artistic” al cărui director era; despre premiul
şi concursul literar organizat de revista „Însemnări”.
Se mai făceau trimiteri la volumul de amintiri „Altădată”
al colaboratorului revistei „Însemnări” – Artur Gorovei, despre
uitatul poet moldovean Artur Stavri; despre „România literară”,
revistă de informaţii şi critică literară, care apărea sub
direcţiunea lui Liviu Rebreanu, dar redactată numai de poetul
Camil Baltazar şi că, drept un fenomen politic, „începând cu
acest număr, „Însemnări” va publica, din când în când, şi
articole cu caracter politic de la noi şi din aiurea”.
Incitantă era însemnarea despre Societatea „Prietenii
cărţii”:
„E o iniţiativă binevenită, care trebuie încurajată.
„…Prietenii cărţii” are nevoie de mulţi oameni. Membrii
societăţii au o singură obligaţie. Iat-o: „e prieten al cărţii tot
omul care îşi ia obligaţia să cumpere cel puţin o carte
românească pe lună.
Acum când cartea nu mai este citită, când gustul
cititorilor este pervertit de literatura senzaţională şi erotică, care
aţâţă simţurile, trebuie să vie o contraofensivă. Şi a venit.
…cetitorul de mâine trebuie pregătit. Trebuie să i se
înfiltreze gustul pentru citit şi dragostea pentru carte. Pentru
cartea românească, în special”.
*

179
 Anterior numărului 13/1933 „Însemnări” a purtat titlul de
„Fulgerul” care provenea din revista „Glasul singurătăţii”
apărut la Dorohoi la 17 mai 1931.
*

„Însemnări”, revista noastră dorohoiană, e pe cale de a

reînvia.
Se va strânge în jurul ei un grup de energii entuziaste,
cultivate, talentate şi pline de avânt, care vor putea înfăptui
multe.
Noi îi urăm succes”.
(Din „Informatorul Dorohoiului” nr. 121-123/18 septembrie 1937,
Rubrica „Carnet literar” de G.D. Râncă).
*
„Însemnări” au apărut până la 20 aprilie 1936. Se pare că
a apărut şi în perioada 1 octombrie 1942 – ianuarie 1944.

Isbânda

Isbânda, gazeta partidului lupist din Dorohoiu,

săptămânal, cu redacţia şi administraţia în str. Ghica Vodă
nr. 25 Dorohoi, la 2 octombrie 1930 era la al 7-lea număr de la
apariţie, în două pagini, format 30x46 cm.
Girant responsabil al ziarului. Emanoil Zăhăreanu;
Tipografia „D. Segal – Dorohoi”.
Dr. N. Lupu semna articolele „O altă istorie cu tâlc” şi
„Zile negre” (din timpul guvernării liberale n.n.), iar Mircea
Zăvoianu „Schimbarea la faţă”; „Majestatea Sa – salvatorul
ţării!”
180
 Mai semnau: dr. Marcel Zerner, dr. Păcurariu, Matei
Zaharescu, Mihail Buzoianu, C.A. Donescu, Ion M. Negreanu.
Era destinat mai ales propagandei electorale. De aceea se
referea la: Întrunirile partidului lupist; noul Congres judeţean de
la Dorohoi la care va lua parte şi dr. N. Lupu; adeziuni recente
la partidul dlui N. Lupu; semnul partidului lupist din România
etc.
*

Liberalul
Liberalul, ziar al Partidului Naţional-Liberal din
Dorohoi, apare în fiecare duminică începând de la jumătatea
lunii ianuarie 1923.
Girant responsabil: M. Săvescu, la Atelierele Tipografice
I.L. Bercovici şi fiu – Dorohoi, format 28x40 cm.

În afara articolelor de politică liberală au apărut şi

materiale cu titluri mai generale: „Democratism sau
antisemitism”, „Să ne cunoaştem vecinii”, „Constituţia ţării”,
„Un nou aşezământ de cultură – Seminarul Moldovei de Sus”,
„O iniţiativă – înălţarea unui monument eroilor neamului”,
„Scumpirea traiului”, „Lumina satelor”, „Împărţirea titlurilor de
181
proprietate”, „Ateneul român de la Dorohoi”, „George Enescu
la Dorohoi”, dar şi materiale pe teme agricole: „Cronica
agricolă”, „Problema zootehniei în judeţul Dorohoi”, „Cultura
cerealelor de primăvară”, „Încurajarea culturii grâului” etc.
Apăreau şi articole de atitudine politică: „Rău voitorii
ţării”.
Uneori, printre aceştia, erau vizate chiar ziarele şi
conducătorii acestora, de altă orientare ideologică.
Cu ziarul „Solia” disputa era aproape zilnică în proză ori
în versuri.
„Mişcarea la Dorohoi: Turnătorii de firme” era titlul care
sub semnătura lui Em. Costescu, chiar din primul număr, acuza
pe cei de la „Solia”:
„În primul an al apariţiei ei – 1912 „Solia” era „organul
partidului naţionalist” antisemit din judeţul Dorohoi;
În anul 1918-1919 „Solia” este „organul naţionaliştilor
democraţi şi al Ligii poporului de sub preşedinţia Generalului
Averescu;
În anul 1919-1920 „Solia” este „organul naţionaliştilor
democraţi şi al partidului ţărănist”;
În anul 1920-1921 „Solia” este şi „organ al partidului
naţionalist democrat şi ţărănist” şi organ al Federaţiei
democraţiei social-naţionale”;
În 1922 „Solia” nu mai este „organ”, ci este „Solia
partidului naţionalist-ţărănist”.
…Până în prezent doar numai cinci firme. Nu-i putem
dori decât multe înainte”…
În numărul 4 din 1 februarie 1923 „Liberalul” cu subtitlul
„La pârleaz” publica:
- „Ce-o fi oare cu „Solia”
De înjură cu venin?
Îl întreabă moş Chitac
Pe cumătrul Strahotin.
- Apoi de… cumetre Gheorghe,

Dumneata nu ştii zicala?

„Când s-apropie de moarte
Omu-ncepe poticneala!”
182
 „Ilegalitatea mărturisită” notează „Liberalul” despre un
articol din „Solia” în care N. Buţureanu, directorul ei, se angaja
„să ducă lupta tot atât de cinstit şi tot atât de bărbăteşte, ca
întotdeauna”, iar în altă pagină, din acelaşi număr, alt articol:
„Solia şi aţâţările antisemite”.
La rubrica „Câte-o linguriţă” câteva versuri erau destinate
şi „Simpatiei – Gazeta Dorohoiului”:

„În progresismul tău… gazetă

E un nou sens neînţeles
Îţi tot anunţi programu-ntruna
Fără să vezi că-i un regres”.
Rubrica „Cutia cu scrisori” găzduia pamfletul „Omul
obraznic” de Petre M. Cârlan – Dorohoi, adresat lui Gheorghe
Pribeagu, redactor la „Solia”.
Apoi încă „câte-o linguriţă” – Şefului Naţiei dl
N. Buţureanu care a cerut Senatului să se lase liber exportul de
ouă în străinătate:

„Cu exportul tău de ouă

Ai pus grevă -ntre găini…
Toate-ar vrea să plece acuma
Să se ouă la străini!”

Şi alta, aceluiaşi, în numărul 8/1 martie 1923:

„La Senat suflându-ţi Trufin:
„Ouă pentru partizan”
Ai cerut liber exportul
Şi-un permis lui Berejan!”

În acelaşi număr de ziar „Stihuri pentru doctor Alecu

Sandovici – preot Broscăuţi:
Dac-ar fi „Solia” – obşte/ Şi Alecu preşedinte,/
Buţureanu – ar fi ministru,/ Berejan un sfânt părinte/
„Ş-atunci ar fi ş-o schimbare:/ Berejan „călugăr”-it/ Lui Alecu
i-ar citi/ Rugăciuni de liniştit!”
La 22 martie 1923, în numărul 11: „Din Bucureşti” lui
Gheorghe Pribeagu ce scrie în „Solia”: „Vintilă stă posomorât

183
şi-şi „pipăie subsolul”…; „La subsolul lui Vintilă/ Ce te-arunci
aşa grăbit…?/ Nu de alta… dar ni-i milă/ Să nu ieşi de tot
turtit!”…
„Câte-o linguriţă” şi sub-şefului naţiei Gh. Călugăru zis şi
Berejan: „Am crezut că eşti călugăr/ Dar te văd călugărit/
Într-un balamuc, sărmane/, Nu la schit!”
În numărul 12 din 29 martie 1923 „Liberalul, expedia:
„Telegramă! Lui Gh. Pribeagu – „Solia” Dorohoi: „Trimăt
matale cu mult drag/ Răvaş scris cu grăbire:/ Te ştiu că eşti
şi-acum pribeag/ Şi făr' de ocrotire!/ Făcut chiroşte o tava/ Şi
borş vreo două oale,/ Fripturi, cârnaţi… şi câteva/ Plăcinte-n
brâu cu poale;/Te-aştept şi cu un vin domnesc,/ Cărunt, aprins
şi tras prin ciur/ Când cazi, vesteşte… iscălesc:/ Bucătăreasa
lui Bürbür”.
În numărul 13/8 aprilie 1923, senatorului I. Trufin,
naţionalist-ţărănist şi partizan al domnului N. Buţureanu, care la
Bucureşti „a spus-o – nu poate s-o mai dea-napoi – că partidul
naţional liberal „a fost pentru expropriere” iar la Dorohoi
spunea că liberalii – „oameni buni” – vă vor lua pământurile-
napoi, căci au fost contra exproprierii”, îi dedica „Câte-o
linguriţă” pentru că… a izbutit să „încălzească Senatul”:
„Fiindcă-ai încălzit Senatul
Ne-ai făcut o bună probă
Căci… te vom năimi la iarnă
Să te-avem prin casă… sobă!”

La 19 aprilie „Câte-o linguriţă” – tuturor naţionaliştilor –

ţărănişti:
„Linguriţa mi-i prea mică
Să vă satur cum vreţi voi,
Deci mi-am comandat să-mi vie
Un ciubăr ş-un linguroi”…
După o săptămână, la 26 aprilie, „Câte-o linguriţă”:
Naţionaliştii au hotărât în urma propunerii dlui P. Panaitescu –
Săveni, să nu se mai numească nici unul din ei Gheorghe.
„Solia” – „Un triumvirat politic”: (aluzie la cei trei directori de
la „Solia”: N. Buţureanu, P. Irimescu şi Ion Zelea Codreanu
n.n.):
184
 „Degeaba vă trudiţi cu capul
Căci vă lipseşte câte-o spiţă
De nu vă cheamă pe toţi Gheorghe
În schimb sunteţi cu toţii… Ghiţă!”
Iar pentru varietate în abordarea subiectelor, la 3 mai
„Câte-o linguriţă”, pentru că „umblă vorba că magilor din
partidul averescan le răsare gazeta „Steaua”:
„Legalitatea, „munca”, „cinstea”,
Şi-au strâns bejenia să plece
De Sfântu' Gheorghe-n altă ţară…
Căci… faima voastră le întrece”…

La 10 mai „Liberalul” revine la „Naţionaliştii şefului

naţiei dl N. Buţureanu care scriu la „Solia” nu numai cu capul
dar şi cu ceafa (!): „Drumul robilor se-ntoarce/ Când zorile-i
trec pe punte,/ De când „craiul” creşte lună,/ S-a-ntors şi
ceafa-n frunte”.
În numărul 20/5 iunie 1923 „Dl M.V. de la „Solia” s-a
transformat în „M. Pinson”: „la „Solia” sunt prefaceri/ „Mimi
V” e-acum „M. Pinson,/ Nu-i mirare… peste-o lună/
„M. Pinson” va fi… Pensulă!”.
Şi, în acelaşi număr, o epigramă: Unuia care nu-şi găseşte
„Steaua”:
„Tu rămâi la toate rece”…
Înţeleg … la cele slute,
Dar e greu la domnişoare
Şi frumoase şi avute!”

Când lipseşte solidaritatea de breaslă: la 15 iunie,

„Obrajii „Poetului Naţiei” Gh. Pribeagu de la „Solia” au fost
sărutaţi de palmele unui student:
„Cu studenţii nu-i de joacă
Dacă vrei să ai măsele,
E de ajuns un vers pribeag
Ca să vezi chiar ziua stele!”
La 10 zile după, la 25 iunie, din nou la „Şefia Naţiei” dl
Nec. Buţureanu, care propune „subşefilor” prin „Solia” greva
fumătorilor”:
185
 „Găinile le-ai pus în grevă,
Ştii cu „exportul”… n-o mai spun,
Acum şi pe cocoşi voieşti
Să-i pui la greva de tutun!?”
În acelaşi număr, semnat pentru conformitate, Lt. col.
Angelescu, o epigramă cu explicaţia:
„Steaua poporului trimite dlui C. Argentoianu mulţumiri
pentru scrisoarea ce le-a trimis:
„Cum primirăm slova
Cu felicitări,
Cu toţii vă trimitem
Multe… sărutări”…
În „Liberalul” din 15 iunie 1923, Un Hotinean referindu-
se la şcoală, politică şi naţiune, scria următoarele despre judeţul
Hotin:
„…Deşi judeţul cel mai bogat în amintiri istorice, fiind
vatra Moldovei în care au fost primele aşezări moldoveneşti ale
strămoşilor noştri în drumul lor dinspre Maramureş cu Marea
Neagră, având şi o populaţie etnică de aproximativ 75%
moldoveni, indiferent ce zic atâţia interesaţi, aşa este înstrăinat
acest judeţ, că, moldovenii noştri ţinuţi în apăsare şi incultură,
nu numai că nu au conştiinţa naţională a existenţei şi a
drepturilor dar, în lupta noastră pentru unificarea sufletească,
cei mai puternici duşmani îi întâlnim tocmai în fraţii noştri
moldoveni, fie în calitate de rusificaţi, fie în calitate de agenţi
interesaţi ai ruşilor – căci aceştia din urmă deocamdată nu ies la
luptă în numele ideii naţionale ruseşti, ci îşi fac interesele prin
moldovenii băgaţi înainte ca să lupte cu noi”…
Despre Rădăuţi, preot econ. C. Ciocoiu scrie în
„Contribuţii la istoricul judeţului Dorohoi” din „Liberalul” din
25 iulie 1923:
„…Rădăuţi numirea satului, după tradiţie, vine de la
localitatea numită din vechime: Rădiul – Uţei, unde se afla şi sat
al cărui nume nu se mai cunoaşte astăzi. Târgul s-a înfiinţat de
fostul proprietar, marele logofăt şi cavaler Costachi Sandu
Sturza, pe lângă ratoşul ce era făcut de părintele său la 1771, în
drumul ce vine de la Ştefăneşti, pe malul Prutului şi trece către

186
Lipcani spre Hotin. Drumul de la Ştefăneşti la Rădăuţi s-a
numit din vechime – Calea Hotinului.
C. Sandu Sturza a scos hrisovul de la Mihail Gr. Sturza
Vodă (1834-1849) pentru recunoaşterea târgului, la 14 mai
1845. Înmulţindu-se târgoveţii, s-a format actul de învoială,
legalizat sub nr. 182, stabilindu-se drepturile şi datoriile dintre
ambele părţi, hotărându-se Bezmanul. Proprietatea moşiei este
astăzi a erezilor defunctului Nicu V. Pillat, cumpărată de la
Iorgu C. Sturza, fiul defunctului logofăt şi cavaler C. Sandu
Sturza, bătrânii împroprietăriţi după legea din 1864 cu 309/35
ha iar proprietatea 1732/96 ha câmp. Rădăuţi la 1832 avea o
populaţie evreiască de 48 capi de familie.
Târguşorul Rădăuţi, situat pe ridicătură, în şesul Prutului,
nu departe de râu, cuprinde o suprafaţă de 26 ari, iar imaşul din
jurul târgului 138 ha. În centrul târgului se află strada principală
cu dughene pe o latură şi alta a şoselei, locuite de români şi
evrei. Mahalalele ocupate numai de creştini, cu livezi şi grădini.
Pe lângă reşedinţa primăriei, se mai află sediul unei companii
de dorobanţi, cu o cazarmă, biroul vamal al trecătoarei la
Lipcani, în Basarabia, astăzi cu unirea ţărilor române desfiinţat.
Birou telegrafic poştal, localitate fostă reşedinţă de
subprefectură. O biserică de lemn de bârne, tencuită şi văruită,
în satul Rădăuţi, la cimitir, arată vechimea din timpuri
necunoscute. Icoane vechi în pridvor, cu litere slavone.
Catedrala Rădăuţiului, Sf. Nicolae, zidită pe temelie de
piatră, de fraţii Ion şi George Pillat, are inscripţia: „Două
mlădiţe cu rădăcinile lor înfipte adânc în acest mormânt cresc
deasupra, îl umbresc şi nu-l vor uita niciodată: Ioan şi Gheorghe
fiii tatălui şi mamei lor Necolai şi Agripina Pillat 1884 August”.
Ioan Pillat are moşiile Rădăuţi şi Miorcanii (zişi Hudeştii mici)
şi Gheorghe Pillat – Hăneştii. Înăuntrul bisericii la un mormânt
cu grilaj de fier, se citeşte pe piatră: „Aici odihneşte Neculai
Pillat, în etate de 54 ani, mort la 1882, şi soţia sa Agripina
(Botoşani), în etate de 38 ani, moartă în 1872”.
Catapeteasma este sculptată şi tapisată cu ramuri.
Interiorul bisericii cuprinde o singură întindere fără pridvor,
având ca far deasupra la intrare, sub turnul ridicat la centrul
bisericii de lemn de stejar, stranele încheiate una de alta,
187
deosebită fiind strana Arhierească. Cimitirul plantat cu alee.
Clopotniţa de zid, la intrare în cimitir are la o parte o cameră şi
sus clopote.
Stilul bisericii şi al clopotniţei e occidental.
În ce priveşte familia Pillat, aflăm pe la 1694 pe Const.
Paharnic la Huşi, rânduit de domnie asupra viilor. La 1696 el
vinde Episcopului de Huşi Varlam părţile ce avea la moşiile
Buneşti şi Căbiceşti. Între anii 1701-1704 găsim pe setrarul
Pillat cu comisul Gheorghiţă şi banul Macri, fugiţi în Polonia,
spre a scăpa de condamnare, căci conspirase contra lui
Constantin Duca Vodă (Cronica Huşilor de Melchisedec p. 37 şi
155 şi Letopiseţ tom 2)”…
„Liberalul” din 28 august 1923 anunţă că „primul nostru
redactor şi personalul administrativ luând vacanţă, suspendăm
apariţia „Liberalului” pe o lună de zile – primul număr după
vacanţă va fi cel din 5 octombrie”.
*
„Liberalul”, gazeta Partidului Naţional din Dorohoi,
director avocat Ioan D. Capră, reapare la 25 februarie 1924 „cu
aceleaşi gânduri şi cu aceeaşi grijă pentru bunăstarea şi
luminarea poporului”, în condiţiile în care în Dorohoi activau:
Partidul Poporului condus de I. Anghelescu, fostul prefect şi
omul… generalului Averescu; Partidul Naţionalist – Democrat,
Partidul Naţional – care se mărgineşte la câţiva membri din
oraşul Dorohoi; Partidul Conservator-Progresist care
supravieţuieşte mulţumită câtorva luptători credincioşi şi
Partidul Naţional Liberal care desfăşoară o muncă continuă”…
Referindu-se la „Câmpul politic” ziarul din 5 martie 1924
făcea o privire asupra gazetelor politice care apăreau la
Dorohoi: „Solia”, Partidului Naţionalist-democrat – ar spune dl
N. Iorga -, a Partidului Naţionalist – Ţărănist ne-o spun dnii
Buţureanu şi Berijan; „Gazeta Dorohoiului” un ziar al Partidului
Conservator - Progresist, sau mai pe şleau al dlui Marghiloman,
sub direcţia lui N. Stoianovici; „Steaua Poporului” - gazeta de
ieri a Partidului Popular, a tătucăi Averescu, şi gazda de azi a
duşmanilor tătucăi, dar cu chipul şi steaua generalului pe
fruntea ziarului pentru că colonelul Anghelescu a uitat să le
scoată; „Biruinţa” a soldaţilor din trupa rămasă credincioasă
188
Generalului Averescu, fără a vorbi nimic despre nevoile
localităţii”.
„Liberalul„ din 26 aprilie 1924 spunea că învăţatul
profesor al Iaşului Gh. Ghibănescu a predat primăriei oraşului
Dorohoi cartea privitoare la trecutul istoric al Dorohoiului.
„Cartea dlui Gh. Ghibănescu ne arată începuturile
târgului care cad înainte de descălecatul Moldovei întrucât şi la
Dorohoi, ca şi în alte multe târguri de la noi din ţară, viaţa s-a
legat cu mult înainte de venirea descălecatului Bogdan.
Ea ne mai învaţă înţelesul cuvântului Dorohoi, că a fost
vornicie în târgul nostru şi tot ce priveşte aşezarea din trecut a
Dorohoiului”.
Redacţia publica scrisoarea autorului cărţii adresată
primarului oraşului – dlui G.G. Tomazin:
„…De la studiul arheologic al lui Odobescu, care a legat
activitatea lui de arheolog prin studierea a două judeţe de la un
capăt la altul al ţării: Romanaţi şi Dorohoiul, mai mulţi alţii am
cercetat trecutul Dorohoiului, atât locali cât şi străini.
V.A. Ureche avea îndeaproape dragoste de oraşul
Dvoastră. Gh. Burghelea şi-a legat şi el numele de o activitate
culturală care cinsteşte şi persoane şi oraşul Dorohoi.
Pr. Ciocoiu a dat la iveală frumoase cercetări asupra judeţului şi
timpului dumnealui, iar părintele Furtună este un emul al multor
cercetări, ce s-au inspirat de la comorile sufleteşti ale poporului.
Pr. Dubău este un pasionat scotocitor al trecutului din
partea de nord a judeţului şi el ne duce cu mintea la Filipescu
Dubău, autorul Dicţionarului Geografic al judeţului Dorohoi,
realizat sub egida „Societăţii geografice române”, fondată la 15
iunie 1875 şi edita o publicaţie „Buletinul”, cu „Supliment” în
care se publicau şi organizau concursuri pentru realizarea
Dicţionarelor geografice ale judeţelor ţării.
…Târg de vamă în partea de sus a Moldovei, în drumul
spre Hotin şi Cameniţa – Podoliei, în pragul secolului al XV-
lea, Ştefan Vodă cel Mare leagă viaţa acestui târg de mânăstirea
zidită de el către sfârşitul acestui veac. Din secolul XVI –
XVIII, toată viaţa politică şi administrativă a ţării de sus a fost
legată de oraşul Dorohoi, centru de viaţă al vornicilor mari din
Ţara de sus.
189
 Răşluirile de teritorii suferite de Ţara Moldovei în
secolele 18-19 prin răpirea Bucovinei şi luarea Basarabiei au
produs răni adânci în corpul judeţului Dorohoi. Fruntariile sale
au suferit schimbări mari spre apus, nord şi sud.
Întregirea Moldovei în hotarele sale cele vechi ale lui
Ştefan Vodă cel Mare a dat prilej Dorohoiului să-şi recapete
vechea sa splendoare şi să slujească ca punct de legătură între
moldovenii înstrăinaţi din raiaua Hotinului şi între cei din
Cordun…
…Dorohoiul este menit să devină centru de radiere a noi
energii de neam în partea cea mai expusă a ţării şi neamului
nostru”…
Autor şi al publicaţiilor istorice „Surete şi izvoade” – vol.
XII Dorohoiul”, Iaşi 1923; vol. XIV „Şendriceni”, Dorohoi,
Huşi 1925; vol. XXIII „Başoteştii şi Pomârla”, Iaşi 1929, în
revista istorică „Teodor Codrescu”. Gheorghe Ghibănescu
comenta: în volumul XII (Dorohoiul) mi-am explicat Cobâlele
şi urzirea Târgului Dorohoi, ca un şleah mare încă din secolul al
XIII-lea al comerţului, în „special de cai şi iepe spre Kameniţa
Podoliei”.

Gh. Ghibănescu, profesor onorariu,

Membru corespondent al Academiei Române

190
 Sub nume de Cobâla se întâlnesc în Moldova 3 regiuni
deosebite: la nord – o Cobâlă la Dorohoi, la răsărit – o Cobâlă la
Nistru, la apus – o Cobâlă la Bacău. Cea de la Bacău constituia
studiul dl Cezar Uncescu cu titlul „Regiunea Cobâlelor de la
Bacău” recenzată în revista „Teodor Codrescu” nr. 5/1935, la
care prof. Gh. Ghibănescu făcea observaţia:
„Nu prezenţa veche a slavilor şi a cumanilor ne explică
Cobâlele din Moldova, ci relaţiunile comerciale ale Moldovei
vechi încă din secolul XIII cu vecinii de la apus – ungurii; cu
cei de la nord – polonii, cu cei de la răsărit – ucrainienii.
Proprietatea mare la noi a dezvoltat atunci creşterea cailor, în
special, şi a iepelor, marfă celebră de export moldovenesc, şi
numele de cobâle a păstrat nume de vechi stări economice ale
Moldovei, mărite cu Ţara de Jos după 1392”…

*
De la 25 iulie 1923 (anul III de apariţie) „Liberalul” avea
formatul mai mare: 32x47 cm.
*
„Liberalul”, ziarul dorohoian al partidului liberal, a
reapărut, spune ziarul „Biruinţa” din 30 martie 1924:
„Cu toate că apără alte idei decât ale noastre, nu putem să
nu salutăm cu plăcere reînvierea acestei gazete care poate fi în
presa locală un organ preţios de propagandă-culturală.
Indiferent de la cine ar porni, ne închinăm în faţa tuturor
sforţărilor de a răspândi în popor scrisul şi graiul românesc”.

Licăriri
Licăriri, revista Societăţii culturale „Gh. Asachi”, de pe
lângă Liceul „Gr. Ghica V.V., apare lunar, sub îngrijirea
Comitetului societăţii.

191
 Revista şcolară „Licăriri” publică următoarele în cuvântul
de început, sub semnătura C. Dumitraş, directorul Liceului
„Gr. Ghica V.V.” Dorohoi:
„De câţiva ani, sub îndrumarea corpului profesoral al
Liceului „Gr. Ghica V.V.”, şcolărimea noastră a apucat pe
adevăratul şi luminatul făgaş al culturii. Încă de la începutul
acestui an şcolar (1931-1932) elevii s-au constituit într-o
Societate culturală cu numele marelui cărturar român
Gh. Asachi.
Activitatea acestei societăţi şi scopul urmărit sunt arătate
în „Buletinul” apărut în ziua de 20 decembrie 1931.
În expunerea programului, comitetul ales de elevi îşi
propune să scoată o revistă care să îndemne tineretul şcolar la
dezbaterea problemelor culturale, folosindu-se de îndrumarea
pe care profesorii o dau în timpul orelor de şcoală.
Revista „Licăriri” apare astfel modestă, cum o arată şi
numele, dar plină de elanul tinereţii şi dornică de a vibra
puternic coardele sufleteşti ale elevilor noştri, spre a-i urca cu
mintea către piscurile înalte ale gândirii şi simţirii omeneşti,
192
acolo unde, prin negura anilor ce-o ascund, ei vor întrezări rara
şi falnica floare a adevărului, frumosului şi binelui.
Revista urmăreşte să atragă tineretul de intelectuali în
formare, să le aprindă în suflete dorul de a şti cât mai mult şi
mai exact.
Să licărească în sufletele tinerilor entuziaşti dragostea
pentru literatură, ştiinţă şi artă, şi la urmă lumină puternică se va
face.
Spre atâta numai năzuieşte revista „Licăriri”.
Acelaşi text, aproape în întregime, a fost publicat în
ziarul „Vestitorul” din Dorohoi, nr. 127-128/10 ianuarie 1932
de acelaşi autor: C. Dumitraş.

Licăriri apare la 15 ianuarie 1932.

În paginile ei au semnat proză M. Tomaziu, E.
Ungureanu, A. Pavlovici, C. Calistru, iar versuri G. Lazăr, S.
Moscovici, Şt. Romulus, N. Munteanu ş.a. Întâlnim în revista
liceului „Gr. Ghica” din Dorohoi şi cronici literare şi ştiinţifice,
referiri pertinente la conferinţele ţinute în sala de teatru a
liceului, dar şi la filmele rulate pe ecranele cinematografelor din
oraş. Nu lipseau cuvintele încrucişate, jocurile de agerime,
enigmistica, nelipsita şi mereu necesara poştă a redacţiei.
La succesul publicaţiei au fost nelipsiţi profesorii N.C.
Enescu, C. Dumitraş şi I. Colban care îi dădeau ţinută, interes şi
varietate.
Ultimul număr, se pare, a apărut în 1943 când greutăţile
războiului au pus capătul şi acestei generoase activităţi.
În josul primei pagini se publicau date despre Gheorghe
Asachi, născut la Herţa, în judeţul Dorohoi, la 1 martie 1788,
fiul lui Lazăr Asachievici şi a Elenei Ardeleanu.

Liga culturală
Liga culturală, revistă, apare în 1912.
*

193
 Lumina
Lumina, ziar local, aparţinea dlor Eugéne Uhrybowschi
şi Anton Popescu. Apărea în aprilie 1913 şi îl scriau iniţiatorii
lui, fără să iscălească. Îl expediau cititorilor în judeţ (a se vedea
„O lămurire pentru cititorii noştri” de Neculai I. Buţureanu, fost
inspector comunal şi administrator de plasă, fost inspector
agricol al judeţului Dorohoi, în ziarul „Solia” din 23 mai 1913).
În ziarul Lumina Anton Popescu, institutor şi revizor
şcolar, a publicat o suită de articole legate de practica sa de
pedagog şi apărător al intereselor ţărănimii şi muncitorimii.
*

Lumina conştiinţei
Lumina conştiinţei, ziar local, apărea în Dorohoi în anul
1908.
*

Luminiţa
Luminiţa, revistă a Liceului nr.2 Dorohoi. Apare în anul
1970.
*
Lumina de la Şendriceni

Lumina de la Şendriceni, carte de memorialistică, a XII-

a, aparţine profesorului Mihai Munteanu, absolvent al Şcolii
normale de la Şendriceni, căreia, şi de data aceasta îi ridică un
monument, în amintirea celor peste 1000 de învăţători, formaţi
la această catedrală. Carte de memorialistică dar şi ceva între
antologie şi almanah, dăruită cititorilor pentru ca… fiecare să
aleagă ce-i pofteşte inima, zice autorul.
Pe drept cuvânt, însemnări precum cele dedicate
patronului Şcolii normale de la Şendriceni, C.N. Iancu,
rândurile despre „Frângurele” – revista elevilor şcolii,
informaţiile despre cum s-a lucrat pentru realizarea monografiei

194
şcolii, dar mai ales paginile „O călătorie de la Cordăreni la
Iaşi”, „Şendriceni - 2004”, sunt marea reuşită a volumului, pe
care le alătur altor reuşite din „Anexe” – De Înviere la
Şendriceni, Opsăţ Pascal, Harbujii lui Cănănău, aparţinând lui
Grigore Davideanu.

Coperta cărţii

Recurs la memorie – selecţiuni din Jurnalul de la

Şendriceni: 1945-1950 – puteau fi evitate sau mai sever şlefuite,
în sensul eliminării inadvertenţelor care apar între însemnările
intime, din anii de şcoală, şi cele publice, de mai târziu, făcute
în ziarul „Lupta noastră”.
Puse faţă în faţă, referirile la aceleaşi evenimente
(„7 noiembrie”, „1 mai”, „ostaşul sovietic”, „prietenia româno-
sovietică” şi „metodele de muncă sovietice aplicate la noi în
195
ţară”, „aniversarea revoluţiei ruse din 1917”, „ziua de 10 mai
vis a vis de „30 decembrie” ”) dau impresia că unele din
selecţiile din Jurnalul elevului Mihai Munteanu sunt postdatate
şi aduse în faţă pentru a crea o anumită impresie, favorabilă
momentelor actuale.
Spunem aceasta şi pentru că la promisele însemnări
zilnice din perioada 1968-2004, care urmează să vină, autorul să
facă a ne scuti de asemenea inconveniente care, în primul rând,
ştirbesc opera sa sub raportul autenticităţii.
*

Lumina Poporului

Lumina Poporului, foaie pentru popor, sub îngrijirea

comitetului Societăţii Culturale „Tinerimea” Mihăileni; redacţia
şi administraţia Mihăileni, judeţul Dorohoi; apare lunar din luna
iunie 1928; Tipografia Lenţer Carl, Siret; format 31x46 cm, în
două pagini, cu un caracter pur cultural.
Singurul număr (2) consultat cuprinde: lucrări literare în
proză – „Toporul şi pădurea” de Mihail Gr. Constantinescu,
„Jurământul” şi „De-ale poporului: Traiul ibovnicului” de
D.N. Puiu – Maghera, „La puşcărie” de Filimon Rusu,
„Petreceri cu păcate” de Gh. Amancei – învăţător Turda,
„Datoria mamei” de N. Mateescu, institutor şi folclorist.
Se publicau şi versuri: „Cântece bătrâneşti” din „Colecţia
econ. D. Furtună” din care redăm doar o parte: „Frunză verde

196
clocotici/ Plin e codrul de voinici,/ La tot fagul câte cinci,/ Iar
la fagul din cărare/ Cinci mândruţe-mi stau în cale”.
„Chiuituri” de Filimon Rusu, dintre care, doar una:
„Frunză verde strigoaie/ Cresc fetele fără ploaie… „Astă vară
sugeau ţâţă/ Ş-amu-i dau dădii guriţă”.
„Cântecul crâşmei” era necesar de ştiut pentru lumea
satelor ca şi astăzi:
„Bătute-ar pustia crâşmă, cum bagi tu urgia-n sat,
Zăpăceşti de cap şi-ntuneci pe cine l-ai căpătat.
Din om bun şi chiar cuminte, tu îl schimbi în câine turbat,
De 'njură chiar şi pe tată-l, îndată ce s-a îmbătat.
Tu eşti casa relelor
Şi mama nevoilor.
Tu bagi în sat sărăcie
Şi pe lume-n puşcărie.
Cine însă-i om cuminte şi pe tine te-nconjoară,
Punga nu şi-o risipeşte, sufletul nu şi-l omoară,
Fericirea el o simte nu pe sub ai tăi pereţi,
Ci ca gospodar cuminte, îngrijind ai săi băieţi.
…Gândiţi-vă dar cu toţii, voi români ce-mi sunteţi fraţi;
Şi de daţi de-o crâşmă-n cale, pe departe-o –nconjuraţi.
Fiţi stăpâni pe capul vostru şi pe-a voastră avuţie;
Crâşma e focar de rele, ce te bagă-n puşcărie”.
Elisei Dărăbăreanu

„Lumina poporului, foaie editată de Societatea

„Tinerimea” din Mihăileni – Dorohoi „care din lipsă de
mijloace băneşti şi-a încheiat de timpuriu apariţia” (Moldova
Literară nr. 5-6/1929).
Moldova Literară nr. 5-6/1929 înştiinţa: „Cu începere din
luna iulie 1929 va reapare „Lumina poporului” şi… în curând
va apare în oraşul Dorohoi revista „Contribuţii”, literatură, artă,
ştiinţă”.
*

197
 Lupta noastră

Lupta noastră, organ al Comitetului judeţean P.M.R. şi

al Comitetului provizoriu judeţean Dorohoi, apărea la 30
decembrie 1949, cu deviza „Proletari din toate ţările uniţi-vă”,
iar deasupra acestei lozinci: „Trăiască cea de a doua aniversare
a Republicii Populare Române!” şi avea următorul citat în
chenar: „Lupta pentru apărarea patriei se confundă cu lupta
pentru apărarea libertăţilor cucerite de popor, cu lupta pentru
construirea socialismului” – Gh. Gheorghiu-Dej, secretar
general al C.C. al P.M.R.
În „Cuvânt înainte”, Lupta noastră spunea că este „un
instrument al operei de construire socialistă” care „va arăta cum
o înfăptuiesc oamenii muncii la ziarul partidului”, că „nu va
cruţa nici o clipă pe duşmanii de clasă” şi „îşi va îndeplini
sarcinile pe care i le trasează partidul”.
Victor Varasciuc semna editorialul „Doi ani de la
proclamarea Republicii Populare Române”, iar Francisc Szitkay
„Să urmăm drumul glorios al presei sovietice”.
Ziarul avea formatul 40x58 cm până la 29 aprilie 1950,
când ia formatul 43x61 cm, iar de la 22 aprilie 1951 – formatul
31x45 cm. Redacţia şi administraţia, Dorohoi, str. I.C. Frimu
nr. 65; tiparul la Tipografia „Şcoalelor” Dorohoi, str. Ion Păun
nr. 4.
Apărea săptămânal, sâmbăta.
198
 Lupta noastră era confuză în ce priveşte apartenenţa.
Ziarul cu numărul 36 din 2 septembrie 1950 era „organ al
Comitetului judeţean PMR şi al Comitetului provizoriu judeţean
Dorohoi; numărul următor, urmare a apariţiei proiectului de
lege cu privire la raionarea teritoriului, apărea ca „organ al
Comitetului raional PMR şi al Comitetului provizoriu al sfatului
popular raional Dorohoi”, pentru ca numărul 38 din 16
septembrie 1950 să aibă alt subtitlu: organ al Comitetului
raional al PMR şi al Comitetului provizoriu raional. Însuşi
Victor Varasciuc, preşedintele Comitetului provizoriu al
sfatului popular regional Botoşani era prezentat cu titlul:
membru al biroului comitetului regional de partid şi preşedinte
al comitetului provizoriu regional Botoşani.
De abia începând cu numărul 51, după alegerile din 3
decembrie 1950, ziarul „Lupta noastră” avea să-şi înscrie pe
frontispiciu titlul corect: organ al Comitetului raional PMR
Dorohoi şi al sfatului popular raional.

La „Un an de la apariţia ziarului nostru”, „Lupta noastră”,

organ al Comitetului raional PMR Dorohoi şi al Sfatului
popular raional, ca „Izvor al forţei presei de partid” şi purtător
al „titlului măreţ de armă ascuţită a partidului” îşi propunea să
„stea ferm pe poziţii de critică şi combativitate principială,
folosind cu şi mai mare curaj arma criticii şi autocriticii în
coloanele sale”, să „ţină mereu trează vigilenţa oamenilor
muncii, împotriva duşmanului”…

199
 Respectându-şi promisiunile, la 6 septembrie 1952 ziarul
publica „Sentinţa în procesul bandei de sabotori şi diversionişti
de la construcţia Canalului Dunărea – Marea Neagră”,
pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în baza
căreia au fost condamnaţi la moarte pentru crima de sabotare a
propăşirii economiei naţionale a R.P.R.: Georgescu Gheorghe
Topazlău, Nichita Dumitru, Rozei Aurel-Rozenberg, Vasilescu
Nicolae zis Colorado, Cernătescu Petre.
Acuzaţii Nichita Dumitru şi Vasilescu Nicolae au mai
fost condamnaţi şi la 25 ani muncă silnică pentru crimă de
ameninţare a păcii popoarelor şi la 10 ani închisoare
corecţională pentru încercări de agitaţiune. Vor executa
pedeapsa cea mai grea.
Au mai fost condamnaţi:
Frangopol Nicolae la muncă silnică pe viaţă, pentru crimă
de sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R., la 25 ani
muncă silnică pentru crimă de ameninţare a păcii popoarelor şi
la 10 ani închisoare corecţională pentru încercări de agitaţiune.
Ciorpaciu Mircea la muncă silnică pe viaţă pentru crimă
de sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.
Ionescu Oprişan la 25 ani muncă silnică pentru crimă de
sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R., 25 ani de
muncă silnică pentru crimă de ameninţare a păcii popoarelor şi
10 ani închisoare corecţională pentru încercare de agitaţiune.
Vieru Petru la 20 de ani muncă silnică pentru crimă de
sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R., la 20 de ani
muncă silnică pentru crimă şi ameninţare a păcii popoarelor şi
la 10 ani închisoare corecţională pentru încercare de agitaţiune.
Toţi acuzaţii au fost condamnaţi la 10 ani degradare
civică.
Lupta de clasă se manifesta până jos, la raioane. Iată două
titluri din „Lupta noastră”: „Chiaburii nu au ce căuta în rândul
alegătorilor” (era campania electorală pentru alegerea de
deputaţi în Marea Adunare Naţională n.n.); „Chiaburi sabotori
condamnaţi de justiţie” (ziarul din 1 noiembrie 1952).
La împlinirea a „26 de ani de la moartea lui Vladimir Ilici
Lenin”, articol semnat de Francisc Szitkay, responsabil al
secţiei de propagandă şi agitaţie, se publica în manşeta ziarului
200
spusele lui I.V. Stalin: „Păstraţi amintirea lui Ilici, iubiţi-l şi
studiaţi-l pe învăţătorul şi conducătorul nostru, Ilici. Luptaţi
împotriva duşmanului dinăuntru şi din afară şi zdrobiţi-l aşa
precum ne învaţă Ilici. Creaţi o viaţă nouă, o existenţă nouă, o
cultură nouă, aşa precum ne învaţă Ilici”.
Apăreau articole cu titluri la modă atunci: „Tot ce avem
mai bun sunt urmările biruinţei puterii sovietice”, din broşura cu
acelaşi nume, de Paşa Anghelina, eroină a muncii socialiste,
deputat în Sovietul Suprem al URSS, „La a 60-a aniversate a
tovarăşului Molotov”, „10 ani de la moartea lui Bela Brainer”,
„Armata sovietică, armata păcii şi libertăţii popoarelor”, „Cum
organizăm munca în colhoz” de Ivan Agafonov, preşedintele
colhozului „Comunar” din raionul Ramenschi, regiunea
Moscova, „Presa bolşevică, armă ascuţită a partidului lui Lenin
şi Stalin”, opinii despre revistele „Ogonioc” şi „Newsweck”,
alte opinii „Pentru pace” de Olga Ceciotkina, dar şi îndemnuri:
„Să asigurăm câştigarea bătăliei recoltelor” de V. Şarpe,
preşedintele Comitetului provizoriu judeţean Dorohoi.
Nu erau neglijate: „Activitatea de la grădiniţa sezonieră
din gospodăria agricolă colectivă „Drum nou” din Darabani,
„Concertul Filarmonicei de Stat Moldova – Iaşi la Dorohoi”,
„Activitatea de la căminul cultural sub semnul luptei pentru
pace”, „Achitarea cotizaţiilor de partid – îndatorire de seamă”,
„Cine sunt duşmanii oamenilor muncii evrei, agenţii sionişti din
Dorohoi” de C. Peretz, „Să ne pregătim pentru gospodăria
colectivă” de Stelian Pârvan.
La cronica filmului citeam despre „Grăuntele preţios”,
„Apărarea Ţariţinului”, „Pământ reînnoit”, „Lumină la Coordi”,
„Pământ eliberat”, „Drumul fericirii”, „Vara îmbelşugată”, „În
sat la noi”, „Compozitorul Glinca”, „Directorul nostru”,
„Alarmă în munţi”, iar ca bibliografie ni se recomanda „Ce să
citim”: operele lui Vladimir Ilici Lenin, I.V. Stalin, Gheorghe
Gheorghiu – Dej, Ana Pauker, Dolores Ibarruri, Zâna Brâncu,
Maria Rodovan, P. Ignateva, L.P. Beria, Matyas Rakosi,
Palmiro Togliatti, Leonte Răutu, Mao Tze-Dun, Walter
Ulbricht, M. Boşkin, Miron Constantinescu, A. Denisov ş.a.
Erau şi rubrici ca acestea: „Din ţara socialismului
victorios”, „În cinstea zilei de 23 August”, „Pentru o mai bună
201
organizare a muncii în campania de treieriş şi colectări”,
„Pentru pâinea poporului, pentru pace şi bunăstare”, „Nici o
îngăduinţă faţă de ticăloşiile chiaburimii”, „Viaţa de partid”,
„Din viaţa şi munca colhozurilor sovietice”, „Oamenii sovietici
construiesc comunismul” etc.
Urmare a Legii pentru raionarea administrativ-economică
a teritoriului R.P.R., publicată la 9 septembrie 1950, Suceava
devine regiune cu capitala la Câmpulung Moldovenesc, iar
„Lupta noastră”, organ al Comitetului raional P.M.R. şi al
Comitetului provizoriu al Sfatului popular raional Dorohoi –
parte administrativă a Regiunii Botoşani.
Din lege şi expunerea făcută în Marea Adunare Naţională
de către Teohari Georgescu, vicepreşedinte al Consiliului de
Miniştri, şi preşedintele Comitetului de Stat pentru aplicarea
legii, teritoriul R.P.R. era împărţit în 28 de regiuni, 177 raioane,
148 oraşe şi 4052 de comune.
Din cauză că la împărţirea administrativă în 1925-1926
existau disproporţii – „populaţia din judeţele Câmpulung
Moldovenesc sau Făgăraş reprezenta de abia 15% din populaţia
judeţului, iar unele comune ca Şendriceni, Suharău, Vârful
Câmpului, Vorniceni, Hănţeşti, Hudeşti, Coţuşca, Zvoriştea,
Dorohoi, din judeţul Dorohoi erau alcătuite din 4-9 sate cu o
populaţie între 4043 şi 11379 locuitori” – s-a procedat la o mai
justă echilibrare.
„Dorohoiul, capitală de raion, cu frumoase perspective”
era titlul unui articol care motiva de ce va fi mai bine în viitor
decât atunci când Dorohoiul fusese capitală de judeţ:
„exploatatorii ca moşierii Stoianovici, Tomaziu şi Burghelea,
care se simţeau mai în siguranţă în oraşul Dorohoi, şi-au ridicat
locuinţe luxoase care contrastau izbitor cu celelalte case din
cartierele oraşului”, explica Gh. Lazarovici, preşedintele
comitetului provizoriu raional.
În articolul de fond din 16 septembrie se arătau şi alte
avantaje ale raionării administrativ-economice a teritoriului:
ţăranii din Rogojeşti, Cândeşti şi Sinăuţi care, până atunci
făcuseră parte din judeţul Rădăuţi, de care îi despărţeau peste 35
kilometri, acum veneau alături de Mihăileni şi Dorohoi de care
se aflau doar la 3 kilometri şi, respectiv, 20 km – unde de fapt
202
îşi valorificau şi produsele; cetăţenii din satul Dodu nu mai
trebuiau să meargă 10 kilometri până la centrul de comună
Şendriceni pentru a-şi rezolva interesele, satul Dodu fiind trecut
la comuna Dorohoi de care îl despărţeau doar 2 km.

În clădirea pe care şi-a construit-o „fruntaşul ţărănist” Răutu pe când era

deputat de Dorohoi, a fost amenajat în cursul anului 1953, cu sprijinul sfatului
popular orăşenesc, un pavilion al spitalului de copii, cu un număr de 39 paturi.

Despre aceste anomalii şi stoparea nedreptăţilor veneau

cu opinii însăşi cititorii într-o rubrică: „Întrebări şi răspunsuri cu
privire la raionare”…
În urma alegerilor pentru sfaturile populare la 3
decembrie 1950, cu numărul 51 din 21 decembrie, „Lupta
noastră” devine organ „al Comitetului raional PMR Dorohoi şi
al Sfatului popular raional”, bisăptămânal, cu apariţie marţea şi
duminica, de regulă în 6 pagini.
La alegerile de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională
din 30 noiembrie 1952 în regiunea Suceava erau aleşi: Emil
Bodnăraş la Suceava, Ştefan Duduman la Dorohoi, Valerian
Găină la Mihăileni, Nicolae Ganeţ la Săveni, Ion Rotaru la
Rădăuţi, Ţugui Florea la Darabani, Usatiuc Alex. la Siret,
Eremia Pardău la Câmpulung, Vasile Sihleanu la Gura
Humorului etc.

203
 Apărea recenzia literară: „ „Dan Inimosul” de acad.
Barbu Lăzăreanu, semnată de prof. P. Scripcă; alte cărţi de citit:
„Folclorul tarlalizării”, „Munca politică pentru crearea de noi
întovărăşiri agricole”, „Cum a obţinut G.A.C. „S.M. Kirov”
4000 kg grâu la hectar”.
Victor Tulbure semna versurile „Ostaşului sovietic,
pururi slavă!”. A. Toma – „1917”, Petru Sălcudeanu – „Prima
holdă în cincinal”.
De 1 mai 1954, Mihai Munteanu din Slobozia-Cordoreni
semna versurile intitulate „1 Mai” din care am reţinut:
„…Născută prin lupte din vremuri străbune
Sub cutele roşii a mândrului steag,
Astăzi e ziua ce vrea să ne-adune
Mai multă lumină şi pace în prag”…

La 12 februarie 1955 acelaşi Mihai Munteanu din

Cordoreni semna „Bătrânul şcolar”, poezie expediată şi
publicată în cadrul concursului literar organizat de gazetă:
„Seara s-a lăsat domoală
Pe sub horbote de nori,
Merge moşul înspre şcoală
Cu caietul subţiori.
Paşii sună pe cărare,
Băţul grunzurii îi sparg,
Moşu-şi stinge pipa mare
Ajungând pe-al şcolii prag.
- Bună seara! Bună seara!
Moşul trece printre bănci;
La catedră-i profesoara,
În bănci, tineri şi moşnegi.
Creta – înşiruie pe tablă
Semne noi din alfabet,
Moşul cu-n creion, în grabă,
Straşnic scrie în caiet.
Primul e la învăţătură
Dar mai are un necaz:
Tot muind creionu-n gură,
Limba puncte i-a rămas.
204
 Când târziu se-ntoarce acasă
Lecţii dă-n „particular”:
Baba scrie somnoroasă,
Moşul îi dictează rar.
Vântu-n ramuri cântă-n şoapte,
Satul doarme liniştit;
Până către miez de noapte,
Bătrâneii au citit”.

Spicuiri din programul brigăzilor artistice de agitaţie a

căminului cultural „Mihail Sadoveanu” – Cristineşti şi „Mihail
Kogălniceanu” din Cordăreni, se intitulau versurile publicate în
„Lupta noastră” la 30 iunie 1956.
În pagina literară din 11 august 1956 semnau proză:
Octavian Temneanu, Grigore Davideanu, iar versuri: Iustin
Dimitriu, Mihai Munteanu (Diferenţă), T. Florinel, George
Măgură, Z. Plăianu.

„Scrisori către „Lupta noastră”, „Ne scriu

corespondenţii” se intitulau rubricile care cuprindeau scrisori de
la corespondenţi.
Activitatea aceasta cu corespondenţii era un bun prilej de
cunoaştere a adevărurilor de la sursă, iar presa comunistă o
folosea eficient, preocupare abandonată astăzi de majoritatea
presei de partid sau independentă. După 1989, unele ziare de la
Iaşi, de exemplu, dedicau câte o pagină scrisorilor de la cititori.
Astăzi, ziarele care-şi menţin obiceiul, nu mai publică în pagina
respectivă decât o scrisoare – două, iar restul paginii îl rezervă
publicităţii comerciale. Chiar şi ziarul „Adevărul” a abandonat
rubrica cu scrisori de la corespondenţi, deşi în colegiul
redacţional Gheorghe Pârvan, coordonatorul activităţii, apare că
se ocupă de scrisori. Dar unde-s scrisorile de la cititorii
„Adevărului”?

205
 Ţăranul muncitor – Ananie Dohotaru din Şendriceni,
corespondent fruntaş al ziarului

Moldova Literară

Moldova Literară apare lunar la Dorohoi în 1926 ca

Revista Tinerimii, editată de Societatea „Tinerimea” Mihăileni,
director Filimon Rusu, redactori D.N. Puiu şi D. Gr.
Constantinescu.
Redacţia şi administraţia Mihăileni, judeţul Dorohoi;
Tipografia „Şcoalelor” D. Segal – Dorohoi; format 23x32 cm,
în 12 pagini.
206
 „După războiul ruso-turc, prin stăruinţele urzicarului –
Saron Thugut, reprezentantul Austriei la Constantinopol, unei
părţi a Moldovei de sus, venită sub altă stăpânire, i s-a pus
numele de Bucovina, de cei ce-o iau în stăpânire; Cordon, o
numesc cei ce o pierd – după cordonul militar austriac, întins pe
pământul Moldovei” – spune Filimon Rusu în nr. 1-2/1929 al
„Moldovei Literare”.
Tureni, Sinăuţii de jos, Iţcani, Nemericieni, Cornuluncii
erau puncte de pază şi vămuire pentru cei de acelaşi neam, ce-ar
fi vrut să comunice între ei.
Cultura naţională în această Moldovă de Sus era firesc să
aibă o dezvoltare inferioară faţă de cealaltă Moldovă de jos.
„…Junimea literară”, condusă de fostul ministru dr. Iancu
Nistor, unde colaboraseră multe valori literare româneşti, are
misiunea să asimileze spiritul românesc din acest „cordon”, cu
cel al Moldovei rămasă acasă.
Punctele de pază de la Tureni până la Cornuluncii nu mai
sunt, iar în locul portalului Mihăileni – Sinăuţii de jos, se ridică
această modestă „Moldovă Literară”, care vă cheamă la
colaborare şi sprijin”, continuă directorul revistei.
„Moldova Literară” dorea să aibă printre colaboratorii din
cuprinsul graniţelor româneşti şi condeie din Moldova de sus.
Iar D.Gr. Constantinescu, evocând „Moldova lui Ştefan
cel Mare care a păstrat-o neatinsă; Moldova lui Al. I. Cuza care
a alipit-o de celelalte surori”; Moldova „în pământul cărueia
s-au îngropat milioane de luptători” şi a fost „leagănul
deşteptării naţionale”, accentuează:
„Pe aceste meleaguri s-au înfiripat visurile celui mai
mare poet al nostru – Eminescu; aici a cântat „veselul
Alecsandri”, aici a ticluit sfătosul Creangă. În acest colţ de ţară
s-au făurit legile limbii şi scrisului românesc – junimea; aici cea
dintâi revistă literară a dat directivă literaturii noastre –
Convorbiri literare; aici dulcele poet – Vlahuţă – şi-a cântat
visurile lui blânde şi marele Grigorescu aici şi-a încondeiat
sublimele tablouri…
…Revista „Moldova Literară” vine să respecte tradiţia
geniului literar moldovean, să înfiripe închegările cele mai

207
alese, să aducă limba cea mai curată şi nouă, căutând a face
cinste ţării de la care a luat numele”.
D.Gr. Constantinescu avea să exprime şi în versuri vrerea
de lume nouă în „La gura sobei”:
„…Mă văd în lumi netăinuite,
În lumi de lume neumblate,
Lumi de iubire, de dreptate,
Şi-s vesel, fericit o clipă,
Pe negândite”…

Fericit doar o clipă, pentru că chiar şi lupta de idei,

„Moldova Literară” – unde lucra şi D.Gr. C – i se adresa
revistei „Unu” cu următorul catren:
„Te plâng, căci ai ajuns la tribunal;
Ei, vezi: s-a deranjat busola.
S-ajungi aici când tu mergeai
Cu paşi gigantici spre… Socola”.
Semna Migricon
Revista făcea şi o constatare vorbind despre „Aspectul
actualităţii” sub semnătura – Lume Constantin:
„…Mor editorii, se înăbuşă revistele, falimentează
librăriile, se nimicesc scriitorii. Iată formula actualităţii.
Cauzele? Una singură: trăim epoci de analfabetism general. Nu
se citeşte, nu se ştie a citi, nu se poate citi. Literatura nu-i sortită
poporului”…
În „O controversă literară”, D.Gr. C. scrie:
„…Lucrarea tânărului student dl Lucian Predescu „Cine e
autorul poemei „Cântarea României”, vine cu multă bogăţie de
argumentări şi precise date, şi ne dovedeşte în mod ştiinţific că
nu Al. Russo e autorul, cum dovedeşte până la un punct dl
Haneş în anul 1900, şi cum se crezuse atâta timp, ci istoricul
N. Bălcescu. Acest studiu, a cărui temeinicie a fost recunoscută
în primul rând de dl. profesor univ. Ilie Bărbulescu, după cum
se vede din prefaţa făcută, va fi ca o scânteie ce va produce un
lung şir de controverse şi deziceri”…
Mai semnau proză: F. Robescu, D.N. Puiu – Maghera,
Mihai Gr. Constantinescu, Toma Nour, N. Dimitriu – Fotin din
Bârlad, preot Grivas D. Gruceanu („Leagănul creştinătăţii – prin
208
locurile sfinte, unde s-a născut, a pătimit şi a fost înmormântat
Mântuitorul lumii”), Ed. Bürbüre-Dersca, C. Georgescu –
Obrejiţa, iar versuri: Aurel Lambrino, Mihai Gr.
Constantinescu, Alex. Şendrea, D.N. Puiu- Maghera, Depinedo,
E. Maximoff, Aspazia Munte, Const. N. Crişan, Eufrosina
Simionovici – Cernăuţi, Oreste Gherasim, Constantin Milici,
I. Baciu – Dragoş, E.L. Camilar.
Din poezia „Cetatea mea” de E.L. Camilar, publicată în
„Moldova Literară” în nov. 1928, doar două strofe:
„…Revino, cu argint de stele,
Cu-mbătătoare simfonii,
Pe râul lacrimilor mele
În luntrea dulcii bucurii;

Din lumea ta cea cristalină

O lyră sfântă să-mi aduci,
Să treci în pururea senină
Ca o Madonă printre cruci”…

La recenzii erau rezumate broşura „Calvarul unui

deceniu” de D.A. Gheorghiu-Cireşaru şi „Misiunea statului în
raport cu iniţiativa privată din punct de vedere economico-
social şi cultural” de Dimitrie Russu, semnate de Filimon Rusu,
iar la „Cronici mărunte”, M.Gr. C. face recenzia „Costache
Negri” de Gh.Gh. Burghele – Dorohoi şi „Junimea literară”,
Cernăuţi, anul XVII, nr. 7-12, director I.I. Nistor care „continuă
a întreţine aprinsă flacăra literaturii bucovinene”.
(„Contribuţii la istoria literară. Un articol inedit al lui B.P. Haşdeu
„Despre organizarea şi completarea Bibliotecii Naciunalle” în Moldova
Literară nr. 3-4/1929).

Revista „Moldova Literară” prezintă şi bibliografie, cărţi

apărute – „Pridvoruri” - poezii de Ion Ojoc; „Conducătorul
practic în cultura albinelor” de D.V. Chiriac, „O metodă
normală pentru predarea învăţământului religios în şcolile
primare”, studiu metodologic de Archipresbiterul – Staurofor
Dr. Oreste-Tarangul – Valea Uţu, dar şi „Cartea neagră” a
persoanelor care nu şi-au achitat în doi ani abonamentul la
„Moldova Literară”.
209
 Notabile sunt şi recenziile la revistele „Cuvântul nostru”
şi „Cuvânt lămurit”.
Câteva exemple de la rubrica „Gânduri mărturisite”:
„Un copil înseamnă bucurie, doi – vrednicie, iar mai
mulţi… sărăcie”.
„O carte neisprăvită e ca o spovedanie întreruptă”.
„Viaţa-i cărarea întortocheată între leagăn şi sicriu”.
Evidentă şi îndreptăţită controversa cu revista „Unu”,
publicaţie avangardistă.
În „Moldova Literară” nr. 3-4/1929 sub titlul „Reţetă
culinară” Puiu-Maghero scrie: „Reproducem textual strofa (!)
din revista de avangardă „Unu” (februarie 1929, an II) – cea din
vârful avangărzii decadentiste – ca un model desăvârşit al
genului: „Morcovi/ Cartofi/ Varză/ Carne/ Carne/ Carne/ Carne/
Zăpezi”.
„Ghiveciu modernist” – spune criticul. Şi continuă:
„Ceilalţi bucătari – tot unu şi unu – au gusturi şi mai fistichii.
Vegetarienii – pentru zarzavaturi – carnivorii hămesiţi jinduiesc
după carne; iar cei cu celulele nervoase secătuite de fosfor,
preferă alimentele cu „miros caracteristic de peşte sărat”. Toate
preparatele culinare au nevoie de un frigorifer – zăpezi – pentru
a nu se altera. Ce mijloc fizic vor mai născoci în cele din urmă
patronii restaurantelor pentru ca titlul fiţuicii cu meniu lunar, să
nu se transforme din „Unu” în „doi”?
În următorul număr, 5-6 din „Moldova Literară” P. ERA
ataca direct pe Saşa Pană, directorul revistei „Unu” cu:
Impardonabilului „Saşa Pană”:
„La „Unu-i” prim redactor unu
Ce şi-a crestat modern „perciunu”;
Cu acest profil de curtezană
E mai uşor decât o…pană”.

Aceluiaşi – amplificat de apendicele „Moldov”

„Unde-i una”, tot sărmană,

Zise-n zboru-i biata pană;
Şi-alipi într-un ostrov
Puful poreclit „Moldov”

210
 În acelaşi număr, la rubrica „Oglinzi concave”,
P. Maghera se ridica împotriva aceleaşi publicaţii „Unu”, unde
„degeneraţii sunt capabili de cele mai oribile perversiuni
sexuale, dedându-se la practici demne de convulsiunile lui
Malechie ori scârnavul Onan”, şi care cu aceste pornografice
„poeme în proză” e înflorită aiureala tâmpă a slăbănogilor unei
rase în declin”.
…Cei robiţi păcatului şi instinctelor atavice şi-au asumat
rolul de avangardă literară – rolul de uzurpator al formelor
învechite îl deţine „Ştephan” – pornind o straşnică ofensivă
împotriva ortografiei şi majusculelor. Şi-ntr-aceasta stă
bazaconia tămbălăului modernist, hohotind pe povârnişul
desfrâului.
…numai că daradaica de 1 H.P. e pururi în „Pană” de
motor!”…
„Politica şi cultura” se intitulează editorialul semnat de
Filimon Rusu în „Moldova Literară” nr. 10-12/1929 în care
referindu-se la oazele de cultură ale Bucovinei, acuză:
„În loc de case de citire sau cabinete de lectură, cum se
numeau în Bucovina, la a căror înfiinţare pe vremuri societatea
academică „Dacia” din Cernăuţi avea un rol principal, ori se fac
cuiburi politice, unde se fac agitaţii contra preoţilor,
învăţătorilor, a celorlalţi intelectuali şi în multe cazuri contra
şcolii ş’a limbii statului!
Iar de cutezi să faci o casă de citire sau să le reînvii pe
cele existente, dar fără viaţă, eşti întâmpinat cu cuvintele: el e
averescan, liberal sau ţărănist şi, drept urmare, îţi închizi
prăvălia înainte de a o deschide. În schimb toţi răii, toţi cei fără
căpătâi, fără ocupaţie şi fără răspundere fac politică şi nu sufăr,
ca şi intelectualul să facă politică. Totdeauna au cuvinte pentru
ei: popa să păzească biserica, iar învăţătorul – şcoala”.
(pentru completa edificare a se vedea şi rândurile de la revista „Unu”)

*
„Moldova Literară” nr. 7-8, 9-10, 11-12, an VI , redacţia
Mihăileni, Judeţul Dorohoi. Director Filimon Russu.

211
 Colaboratori: M.Gr. Constantinescu, Toma Nour, Nicu
Andrieş, D. Florea, Em. Băncescu, Jean (!) Pohonţu, Nim P.
Andi, Epifanie Rodinciuc, Lo. Lyanu, P. Maghera, Const. R.
Crişan, Constantin Lume, Ioan Goanţă, F. Robescu, Vasile
Posteucă.
D. Filimon Rusu semnează în nr. 7-8 un deosebit de
interesant istoric al târgului Mihăileni.
(Din „Junimea Literară” nr. 7-12 (iulie-decembrie) 1932)

*
„Moldova Literară” publică proză de Mircea Streinul,
Valerian Doboş – Boca, Jean Pohonţu, F. Robescu, Puiu
Maghera şi poezii de M.Gr. Constantinescu, Nicolae Roşca, Ion
Roşca, D. Puiu Maghera şi o traducere a „Kamadovei” lui
M. Eminescu în limba germană de Ioan Longhin Nicolau.

*
„Moldova Literară” a continuat să apară şi după
împlinirea a opt ani de existenţă jurnalistică, în numărul 5 din
anul 1935, coperta de început având înscrise pe verso
următoarele: „Academia Română a acordat colaboratorului
nostru dl George Lesnea 1000 lei din premiul Demostene
Constantinichi pentru volumul „Cântec deplin”, la raportul dlui
Mihail Sadoveanu. Felicitările noastre” (Preţul abonamentului
pe un an la „Moldova Literară” era de 60 de lei).
În „Moldova Literară” nr. 3-4, 1933, coperta se deschidea
cu medalionul „Cântăreaţa” în textul căreia era „îngropată”
fotografia omagiatei, semnat I. Pană, din care cităm:
„…Stimulată de acelaşi îndemn nativ, ca şi
privighetoarea, doamna Octavia Lupu – Morariu cântă de
dragul de-a cânta.
…Dincolo de rândul cântăreţilor de meserie prin chiar
meritul adevăratei arte pe care nimeni n-o poate plăti, doamna
Octavia Lupu Morariu, soţia maestrului Leca Morariu, profesor
universitar şi mare muzician, descinde dintr-o veche familie cu
tradiţie muzicală”.

212
 Octavia Lupu-Morariu
„…De la ritmica gesticulaţie până-n adâncul sufletului e numai melodie”…

În 1932, doamna Octavia Lupu - Morariu se produce la

Ateneul Român şi la microfonul Bucureşti. Conştiincioasa
noastră presă din Capitală şi din altă parte îi înregistrează
succesele.
„Întâiul concurs internaţional pentru canto şi violină” din
Viena, la care au luat parte 500 cântăreţi din 40 de state,
consfinţeşte şi el gloria cântăreţei. Doamna Octavia Lupu
Morariu face parte din cei 27 premiaţi ai acestui concurs ţinut în
11 iunie 1932. La Bucureşti (1932, decembrie) a fost singura
solistă cu care octogenara Liedertafel şi-a serbat jubileul.
Solistă fără seamăn, continuă a fi podoaba reprezentaţiilor
noastre de carte”…
*
„Moldova Literară”, an VII, nr. 1-2, Red. Mihăileni –
Cernăuţi. Sub direcţia dl Filimon Rusu. Semnează: Mircea
Streinul, dându-ne un frumos pasaj „Umbre” din romanul dsale
„Zenobia Magheru”, Nicolai Roşca, Ion Roşca, D. Puiu-
Maghera („Chemare albă”) şi Jean Pohonţu. O deosebită atenţie
merită justele observări pe care le face dl F. Robescu în articolul
„Reguli ortografice de la 1904 – 1932”, de asemenea şi
înfierările critice ale dl Puiu Maghera.
(Din revista „În preajma gândului” nr. 3-4/1933, Rădăuţi).

*
213
 Noi orizonturi
Noi orizonturi, revistă de ştiinţă, artă, literatură, apare
după ce primul număr din februarie 1918 a avut titlul
„Orizonturi noi”; format 24x32 cm.
Este o revistă de cultură generală. Publică poezii populare
culese de P. Caramn şi Emil Puşcariu, proză de Al. A.
Leontescu, traduceri din literatura universală (Guy de
Maupassant).
Are şi un articol despre Maxim Gorki.
La 20 mai, D. Furtună semnează articolul „Două cuvinte
despre Coşbuc” prilejuit de moartea poetului şi, în acelaşi
număr, revista anunţă moartea lui Delavrancea.
Colaboratori: G. Holban – Vârnav, I. Ojoc.
A apărut până la 15 iunie 1918, în total 7 numere,
împreună cu numărul care a purtat titlul de „Orizonturi noi”.
*

Orizonturi noi
Orizonturi noi, revistă de ştiinţă, artă, literatură. Apare la
Dorohoi la 8 februarie 1918; format 17x24 cm.
De la numărul 2 îşi schimbă titlul în „Noi orizonturi,
format 24x32 cm.
*

Observatorul

214
 Observatorul, gazetă de informaţie pentru Cernăuţi,
Botoşani şi Dorohoi. Director George D. Râncu; Tipografia
„Şcoalelor” – Dorohoi. Înscris la Tribunalul Dorohoi sub
numărul 5505/1938, dar pentru că purta pe frontispiciu ANUL
VI înseamnă că datează din 1932.
Fondator al ziarului (în manşeta ziarului) I.B.
Deladamiceni, iar din interiorul foii (8 aprilie 1939): D.I.
Brăscăuceanu.
De la 26 februarie 1939 „Observatorul” este gazetă de
informaţie pentru Moldova de Nord şi Bucovina şi este
înregistrată la Tribunalul Botoşani la nr. 27492/1938.
Ziarul avea o pronunţată tentă culturală cu rubricile:
„Carnet literar”, „Idei şi cărţi”, „Note critice”, „Colţul
diletanţilor” ş.a.
Semnau proză şi versuri: Orest Horia Paşcanu, Octav
Nandriş, Eugen Roman, Gh. Seschiceanu, Haralambie Ţugui,
Dragoş Vicol, Ion Ojoc, Mircea Streinul şi alţii.
Apăreau şi alte rubrici: „Carnet cernăuţean”,
„Observatorul informează”, „Iniţiative”, „Ştiri diverse”,
„Bisericeşti, „Teatru”, „Cinematograf”, „Poşta redacţiei”, un
spaţiu destinat femeii etc.
Apariţia revistei literare „Orizont” la Cernăuţi în iunie
1939 ori „Cuvântul nostru”, organul Asociaţiei învăţătorilor
dorohoieni, înainte de Crăciunul anului 1938, au fost din timp
anunţate cititorilor de către „Observatorul”.
În consecinţă, în numărul 8/1939, revista „Orizont”,
colegial, scria următoarele cu ocazia aniversării numărului 100
al ziarului „Observatorul” şi 10 ani de activitate gazetărească a
directorului:
„Observatorul”, ziarul de la Dorohoi al domnului George
D. Râncu, a împlinit numărul 100 de activitate gazetărească, 10
ani de muncă fără preget, de zbucium şi vis. Aniversarea
domnului Râncu este un eveniment scump tuturor iar noi îl
rugăm să primească cele mai sincere omagii de prietenie şi
înţelegere”.
În acest număr colaborează: prof. Al. Bardier, Cezar
Retezeanu, Mircea Streinul. Veronica Dimitriu, Octav Rusu,

215
Dem Cernuşcă, N. Tăutu, Dem. Baritculesei, Emil Antonovici
etc.
*

Poporul
Poporul, organ de presă al organizaţiei muncitoreşti
locale „Munca”, creată la 12 februarie 1912.
Ziarul „Poporul” milita pentru educarea, organizarea şi
apărarea drepturilor muncitorilor.
*

Păzitorul

Păzitorul, organ independent, sub conducerea unui

comitet, apare la Dorohoi, la 17 martie 1929; redacţia şi
administraţia, Calea Dorobanţilor nr. 28, realizat la Atelierul
Tipografiei D. Segal – Dorohoi; Format 32x44 cm. Apărea
duminica, în două pagini.
Anunţându-şi prezenţa: „Apărem”, „Păzitorul” se declara
„păzitorul cinstei, corectitudinii şi al legislaţiei, de care azi mai
mult ca oricând avem nevoie”. Lipsiţi de „vreo sgardă politică”,
cei de la „Păzitorul” spuneau că vor dezvălui „pe oricare şi totul
ce va fi samavolnic şi nedrept”.
„Păzitorul” s-a dovedit a fi un periodic nu cu prea multă
forţă, o gazetă mai mult de informaţii, redactată de condee
care-şi ascundeau numele, cu semnături: Jimblă, Răzal,

216
Reflector, Z.L.L., Delajiu, G.I.P., P., Comaness, Malydor,
Cerber, Nevoiaş, Asistent, Săgeată, Gospodar, Spectator, cu
doar trei nume care puteau însemna IDENTITATE: I. Ţighiliu,
subcasier, Ion Arnăutu şi Mihail Ţinea.
Un ziar căruia i se potrivea moto-ul din capul articolului
„Amnistie”, semnat Ion Arnăutu: „Şi ne iartă nouă greşelile
noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Adică
„Păzitorul” era pentru iertare şi împăcare. Poate şi din cauza
aceasta semnăturile erau… sub acoperire.
Girant responsabil: Ghiţă Popa.
*

Primăvara

Primăvara, revistă dăscălească pentru luminarea

poporului, apare la 10 mai 1918, realizatorul ei era Calinic
Istrate care scotea la Dorohoi un periodic săptămânal, redacţia
şi administraţia având-o la locuinţa fondatorului – în strada
Pescarilor nr. 4.
Scopul publicaţiei îl spune editorul chiar în primul
articol: „Să adune la un loc pe toţi cei ce doresc ca lucrând cu
puteri unite să ne ajungem mai uşor menirea noastră adevărată –
luminarea poporului”.
Redacţia chema pe toţi colegii de breaslă – învăţătorii –
să participe la reuşita revistei, îndemnându-i la o asemenea
realizare: „uniţi în inimă şi în gând”…
Învăţătorul Ştefan Ciubotaru în volumul pe care îl
realizează la Ed. Litera – Bucureşti în 1887 „Pagini din istoria
învăţământului botoşănean 1759-1948” ne informează că
„revista a publicat articole cu caracter pedagogic precum şi
producţii literare, iar în completare obişnuitele rubrici de
recenzare a unor cărţi, de folclor, umor etc.”.
La 8 septembrie 1918, păstrându-şi titlul revista a devenit
organ al Asociaţiei membrilor corpului didactic primar din
judeţul Dorohoi, un eficace mijloc de publicitate a activităţii
cadrelor didactice.

217
 La 15 decembrie 1919 „Primăvara” are subtitlul de
revistă pentru culegeri şi răspândiri de gânduri bune, cu apariţie
bilunară.
Printre colaboratorii de bază ai publicaţiei – care a făcut
„totuşi prea puţin pentru luminarea poporului, în special a
ţărănimii” -, cum susţine Şt. Ciubotaru, se numără D. Furtună şi
I.E. Torouţiu.
*

Istrate Calinic este autorul şi a altor

lucrări importante: „Prin satul Haşdeilor”,
„Istoria învăţământului şi starea culturală a
judeţului Hotin”, „Calendarul în Basarabia”,
„Monografia oraşului Hotin”, „Monografia
târgului Noua Suliţă” şi două piese de teatru
„Eroii” şi „Unirea”.
Calinic Istrate
Profilaxia

Profilaxia, revistă de higenă şi medicină populară,

fondată la 10 august 1905, apare o dată pe lună, director şi
proprietar dr. Binder, fost intern al Spitalelor din Bucureşti;
redacţia şi administraţia strada Justiţiei nr. 1 Dorohoi. Format
24x32 cm.

218
 Adresându-se „Către cititori”, redacţia, intrând în al
doilea an de existenţă, promite că „şi anul acesta vom duce cu
perseverenţă lupta pentru răspândirea cunoştinţelor de igienă şi
medicină populară, ca şi anul trecut, când toate numerele
colecţionate şi legate formează un volum de 192 pagini cu
sfaturi şi învăţăminte folositoare tuturor”.
Apăreau articole referitoare la: bolile de copii; Ce este
flebita?; bolile de care e bântuită populaţia rurală: paludismul,
pelagra, bolile venerice; Arta de a prelungi viaţa; Staţiunile
balneare şi climaterice; Medicamentele uzuale; Obezitatea;
Poftele femeii însărcinate; Arta moşitului; Cauzele nebuniei;
Vertijul – ameţeala.
Despre staţiunea Strunga se spune că e situată în judeţul
Roman, la 5½ km de Tg. Frumos. Prin poziţia sa pitorească,
prin clima dulce şi constantă, este o staţiune adăpostită de
vânturi prin pădurile care o înconjoară. Aerul e fără praf, fără
bacterii şi în permanenţă ozonat.

În excursie sau pentru tratament la Strunga, drumul de la reşedinţa

ţinutului Cârligătura (Tg. Frumos) până în staţiune era mai lesnicios cu
tramcarul… bunicul autobuzului

„Apele de la Strunga sunt de mult reputate. Prima analiză

a acestor ape a fost făcută în 1834 de protomedial dr. Zotta; în
anul 1856 dl Steiner a făcut a doua analiză; de curând s-a
publicat o nouă analiză a acestor ape.
La Strunga sunt 7 izvoare, din care 4 mai importante
(unul cu apă alcalină, numai pentru băut, celelalte trei cu apă
sulfuroasă- alcalină).
Apele de la Strunga sunt similare cu cele de la Eaux-
Bonnes şi sunt recomandate mai cu seamă în reumatism,

219
scrofule, unele boli de piele, artrite, bronşită, astmă, emfizem
(inhalaţii de aer comprimat)
Vizitatorii fac excursii la pădurea Strunga, Tg. Frumos, la
Ruginoasa” („Profilaxia”, 10 iunie 1907).
Ce este cârciuma? – întrebare la care revista răspunde:
întotdeauna a fost, este şi va fi pragul puşcăriei, filiala caselor
de nebuni, un birou de plasare pentru spitale, un loc de întâlnire
pentru cartofori şi pungaşi, o vizuină pentru criminali şi
vagabonzi (Albina).
Revista oferă un Decalog al igienei:
1. Scoală-te devreme, culcă-te devreme şi îţi trece ziua cu
lucrul;
2. Apa şi pâinea ţin viaţa, dar aerul curat şi somnul ţin
sănătatea;
3. Simplitatea şi moderaţia mâncării sunt cel mai bun
elixir de viaţă lungă;
4. Curăţenia apără fierul de rugină, iar maşinile bine
îngrijite au durata de serviciu cea mai lungă. Aşa şi viaţa.
5. Odihna îndestulătoare drege şi întăreşte; prea multă
odihnă înmoaie şi slăbeşte;
6. A te îmbrăca bine, păstrezi corpul dându-i libertate în
mişcări şi căldura trebuincioasă, apărându-l de repezile
schimbări de temperatură;
7. Casa curată şi luminoasă este veselă şi-ţi face plăcere
să stai în ea;
8. Spiritul se odihneşte şi se ascute în petreceri, dar
abuzul petrecerilor te duce la patimă şi patima la vicii;
9. Veselia te face să iubeşti viaţa şi iubirea vieţii este
scopul sănătăţii. Tristeţea şi descurajarea grăbesc venirea
bătrâneţilor;
10. Dacă trăieşti cu creierul, nu lăsa să-ţi înţepenească
braţele şi picioarele. Dacă îţi câştigi viaţa cu munca braţelor, nu
uita să-ţi împodobeşti inteligenţa şi să-ţi întăreşti puterea de
cugetare.
„Profilaxia avea rubrici felurite: „Cugetări”, „Poşta
redacţiei”, „Reviste şi ziare primite la redacţie”, „Bibliografie”,
„Fapte diverse” şi „Anecdote medicale”. Iată doar două:

220
 Salvaţi casa. Soţia unui bancher e pe punctul să nască.
Facerea e foarte laborioasă. În cele din urmă, mamoşul se
adresează soţului care este foarte îngrijorat:
- Nu pot să răspund de amândouă. Ce vreţi să salvez,
mama sau copilul? Bancherul foarte speriat, răspunde:
- Salvaţi casa! (după Witkowski).
Între soţi.
- Amice, nu-ţi închipui cât sunt de fericit în căsnicie;
soţia mea e foarte economă.
- Şi a mea, răspunse celălalt. Îţi voi cita numai un singur
exemplu. Promisesem soţiei mele o brăţară, dacă va naşte un
băiat, şi pentru ca să nu mă facă să cheltuiesc banii, a născut o
fetiţă…
Colaborau: I.M. Fantili, Emile Faguet, Eraclie Stelian,
D. Mărăşescu, H. Flittmann, C. Popalolu, Elena Ciobanu,
dr. Hyppolit, C, Ionescu.
În cel de al doilea an revista a totalizat alte 96 de pagini şi
păşea în al treilea an „mulţumind colaboratorilor, cititorilor şi
dlui Emil Mihăiloaiei – sufletul tipografiei „I.L. Bercovici” din
Dorohoi care o tipărea ca pe o adevărată operă de artă”.
*
Revista nu se vindea cu numărul, ci era expediată numai
abonaţilor care erau în număr de 500. Erau abonaţi: personalul
sanitar inferior, preoţii, învăţătorii
şi alţi funcţionari – cei mai mulţi
din judeţul Dorohoi, dar erau
abonaţi şi din alte judeţe.
„Profilaxia” nr. 3, 10
octombrie 1907, intrată în al treilea
an al activităţii sale, publica
fotografia directorului – proprietar
– doctor Binder dar şi un sumar al
articolelor publicate de acesta până
atunci.
*
Dr. Binder
*
221
 Cu grijă de editor al unei publicaţii care să-şi păstreze
perenitatea se revenea asupra sfatului dat abonaţilor de a-şi
colecţiona numerele primite, iar atunci când nu o făceau, chiar
şi la sfârşitul anului calendaristic îi certa că nu au făcut-o şi-i
ajuta să nu rămână… nerealizaţi.
*
Progresul

Progresul, foaia intereselor judeţului Dorohoi, apare

odată pe săptămână, duminica, începând din iunie 1896 şi era
un fel de continuare a ceea ce fusese „Dorohoiul” de la 1891;
administraţia şi redacţia: Tipografia şi Librăria „I.L. Bercovici”;
administrator şi girant răspunzător: G. D. Firman; format
25x39 cm.
Ziarul era tot de interes local, după cum se şi intitulează,
şi face referiri la punerea pietrei de fundaţie la cazarma
pompierilor care s-a efectuat „astăzi 20 iunie, anul mântuirii
1896, în zilele gloriosului Rege al României Carol I şi soţia sa
Regina Elisabeta, fiind prefect al judeţului domnul D.P. Moruzi,
mare proprietar, primarul oraşului Dorohoi G.G. Burghele,
mare proprietar şi avocat, iar consilieri domnii Mihail Petrescu,
Gh. Geoşanu, George I. Dimitriu, Iorgu Tăutu, D. Athanasiu,
Iulius Abramovici, Ion Theodoreanu, V. Ionescu şi Lascăr
Petrică”.
Periodicul se mai ocupa de extinderea Grădinii publice a
oraşului, de calendarul licitaţiilor şi dădea informaţii despre
dispariţia din localitate a unor comercianţi care au lăsat pasive
în gestiune. Ca şi „Dorohoiul”, altădată, făcea multă publicitate.

222
 Reflecta la zi, cu detalierea proceselor verbale, şedinţele
de la primărie şi prefectură, cititorii fiind informaţi cu tot ce se
discuta şi aproba de edilii locali.

*
Revista Idealistă
Literatură, artă, ştiinţă, sociologie

Revista idealistă, literatură, artă, ştiinţă, sociologie,

director Mihail G. Holban, prim-redactor N. Vaschide, apare în
perioada 1903-1906, redacţia şi administraţia Mogoşeşti (prin
Mihăileni), judeţul Dorohoi; format 16x23 cm.
Tomul II, numerele 4-5, pe anul 1903, începea cu
„Bethoven”, conferinţa rostită la Conservatorul de muzică şi
declamaţiune din Bucureşti la 9 februarie 1903, de
Protopopescu, şi continua cu articolul „Ce este literatura”? –
condiţiile şi limitele acestei arte”, partea a IV-a, cu sublinierea:
Lecţiuni publice făcute la Facultatea de litere din Bucureşti, în
primul trimestru al anului şcolar 1900-1901, cu trimitere: Vezi
revista idealistă de la 1 martie, 1 aprilie şi 1 iulie, 1903, de
Pompiliu Eliade.

Coperta revistei

223
 „Superstiţii româneşti şi medicina populară” de Jules
Brun, „Viaţa culturală în Macedonia” de Nicolae A. Papahagi,
„Spre dezrobire” – un serial de Eugenia Ianculescu de Reus,
„Din curentele culturale ale secolului XVII”, fragment din
istoria pedagogiei, vol. II, care urma să apară, de I. Gavanescul,
„Aqua Mortis – crimele, delictele şi alcoolismul” de Lazăr
Bădescu – Delacăscioaie, care evidenţia şi activitatea Ligii
contra alcoolismului, înfiinţată în Iaşi, în 1897, din al cărui
Comitet central făcea parte d. M.G. Holban, directorul „Revistei
idealiste”, precum şi colaboratorii săi, dnii A.D. Xenopol şi
A.C. Cuza.
Tomul continua cu bucata literară „Armîna” de Petru
Vulcan, poezii de Dionisie Stoica (Ardă satul…), Ştefan
Cruceanu (Banco!), N. Pecetescu (Clipe d'amurg, Spre toamnă),
C. Al. Holban (Scrisoare, dlui Emile Goudeau, autorul poemei:
„La revanche des animaux et des fleures”, traducere de
N. Ţine), povestirea „Peneş Împărat”, culeasă la Galaţi de la
Doamna E.S., „Observaţii referitoare la influenţa limbii ruseşti
asupra celei româneşti” de August Scriban, „Scrisori din Paris”,
iulie 1903, de N. Vaschide, Cronica teatrală „Vacanţă”, Teatrele
de vară, distribuţii, dublarea rolurilor de Ion C. Bacalbaşa,
„Originalitatea Ririei”, fragment dintr-un studiu estetico-critic
de Vojen, din care reţinem: „…Românul e însă mai harnic întru
toate, de aceea şi ocara admiraţiunei lui merge mai departe.
Nimic nu-i scutit, nimic cruţat. Eminescu „înveninează
tinerimea”, „Vlahuţă „moare”, Coşbuc „se inspiră”, Caragiale
„împrumută”, Xenopol „se compromite”, Haşdeu „aiurează”,
Iorga „are memorie de idiot”, Delavrancea „face pe actorul”,
Maiorescu „îmbătrâneşte”, Gherea „tace” etc., etc.
Toţi… toţi au numai cusururi; de meritele oricui se anină
un însă, un dar, un totuşi, un cu toate acestea. Nimic nu-i scutit,
nimic cruţat; doar Iosif „făgăduieşte”, Enescu „are stofă”,
Grigorescu „e neobosit”… încolo: nevrednici care scriu, cântă
sau zugrăvesc!”...
Prezente şi rubricile: „Cugetări, Buletin literar şi
bibliografic – cărţi române, reviste române şi anunţurile: „Din
cauză că directorul „Revistei idealiste” dl N.G. Holban, e în
străinătate şi nu a putut să ne trimită partea sa de colaborare,
224
cerem scuze cititorilor noştri că apărem numărul acesta fără
cronica: Ce se petrece 'n ţară şi'n străinătate, iar la Buletin fără
Cărţi şi reviste străine.
Revista însă are acelaşi număr de coli, ca de obicei.
„Revista idealistă va publica dări de seamă despre cărţile şi
diferitele publicaţii ce i se vor trimite de autori sau editorii lor”
şi avertismentul „Rugăm pe confraţii care reproduc articole de-
ale noastre să binevoiască a menţiona că le-au luat după
„Revista idealistă”.
Urma tabla de materii a numărului.
Mai semnau proză: Calipso C. Botez, A. Şuluţiu, Em.
Grigorivitză, Dr. A Tămăşescu, M. Sadoveanu, D. St. Antim,
D. Iuliu Dragomirescu, Vasile Varcol, Gh. Popescu – Turnu,
D.M. Mărgăritescu, St. Hepites, C. Aslan, Ciru Economu,
D. Drăghicescu, A.C. Cuza, P. Albatros, Petru V. Haneş, Vasile
M. Kogălniceanu, N. Zaharia, I. Ciocârlan, O. Pan, I.G. Duca,
Trandafir G. Djuvara, Elena Poenaru, C. Alimoşteanu,
Gr. Ventura.
Din revista cu numărul 11, noiembrie 1906, care publica
articolul „Proprietatea mare şi chestia ţărănească”, semnat de
C. Alimoşteanu, p. 140-173, redăm:
a) Structura populaţiei, după Ministerul Finanţelor în
raport cu recensământul din 1905:

Nr. Suprafaţa Întinderea %

proprietarilor proprietăţilor totală în
de pământ pe hectare hectare
1.015.302 0 – 10 ha 3.319.695 41,66%
36.318 10-50 ha 695.953 8,73%
2.381 50-100 ha 165.456 2,08%
4.171 Peste 100 ha 3.787.192 47,53%

La capitolul poezie erau prezenţi: Oliv Teodoru, traduceri

de Alecsandrescu – Dorina, S.N. Dobruneanu, Corneliu
Moldoveanu, V. Brad, Florian I. Becescu, Smarand
Brădişteanu, G. Tutoveanu, C. Corbu.

225
 Revista apărea lunar, în jur de 100 pagini fiecare număr,
cu numerotarea când individuală, când 2-3 numere în
continuare.
Tipărită la Bucureşti – Institutul de arte grafice
„Eminescu”, Bdul Elisabeta nr. 6, „Clemenţa”, stabiliment de
arte grafice „Ţăranu”, str, Smârdan nr. 5, Tipografia
„L'indepenedence Roumaine”, Calea Victoriei, str. Academiei
nr. 17.
„Toate manuscrisele, cărţile şi revistele” se trimit dlui
Mihai G. Holban, directorul „Revistei idealiste”, la Mogoşeşti
(prin Mihăileni) judeţul Dorohoi” – spunea revista
colaboratorilor şi cititorilor săi.
*
„Revista idealistă”, născută la 1 martie 1903, venită în
concurenţă dar fără a ataca „Semănătorul” lui N. Iorga,
susţinătoare a curentului literar naţionalist, îşi dezvăluia
programul pe coordonatele:
1. „Cultura sufletească”, care singură deschide omului
plăcerile morale”;
2. „Moralitatea”;
3. „Un realism clasic” care a reuşit să ridice la rangul de
ideal viaţa obişnuită a oamenilor simpli”;
4. „Să considerăm ca al nostru tot ce se produce bun în arta
şi literatura europeană”;
5. „Idealul în viitor” în locul „idealizării trecutului barbar”
(trecutul strămoşesc e bine de idealizat, cel „barbar”, nu!).
Apariţia revistei „Curentul nou” la 15 noiembrie 1905 la
Galaţi face ca directorul „Revistei idealiste” de la Mogoşeşti –
Mihăileni – Dorohoi să publice în numărul din decembrie 1905
documentarul „Curentul naţionalist şi curentul idealist în
literatura noastră” în care trece în revistă programul iniţial al
revistei sale, care până la punctul 5 inclusiv, coincide cu cel al
noului periodic, marcându-şi întâietatea de întemeietor al noului
curent literar-idealist – specificând: „În programul meu am
adăugat credinţa şi religia, din care Dumnealor (scriitorii de la
Galaţi n.n.) se leapădă şi am exclus politica reprezentată în

226
„Curentul nou” prin sufragiul universal şi tendinţele
socialiste”…
Şi argumenta: „E rău să dispreţuieşti „patriotismul”, ori
unde şi mai cu seamă la noi, care fiind înconjuraţi de popoare
de rasă streine, avem cu atât mai multă nevoie să ne iubim
neamul şi moşia; e foarte rău să te lepezi de credinţă şi de
religie, chiar dacă eşti „intelectual” şi să pretinzi că religia e
bună numai pentru poporul incult! S-a dovedit că nu este
incompatibilitate între ştiinţă şi credinţă”…
Publicat în martie 1903, completat în martie 1904,
rediscutat şi reactualizat în decembrie 1905, programul
„Revistei idealiste” şi directorul ei reproşau celor de la Galaţi
nu numai programul „cu'n caracter politic, socialist şi
internaţionalist, care nu are nimic de a face cu literatura”, ci şi
subţirimea argumentelor din articolele publicate, tonul criticii,
al polemicii, violenţa şi agresivitatea limbajului…
*
„Săptămâna Politică şi culturală”, Bucureşti, scria în
1911 (pag.364) despre publicaţia de la Mogoşeşti Dorohoi:
„Revista idealistă, publicaţie lunară, no. 4., anul al IX-
lea, apare cu un sumar din cele mai alese.
Astfel, printre articolele de o importanţă deosebită găsim
„Societatea filarmonică” (fragment dintr'un studiu asupra
activităţii lui Heliade) de dl M. Stăncescu, care articol va
continua.
Din acesta se vede clar că teatrul în Principate cu
deosebire se datoreşte capilor „Societăţii literare” din 1827. Cu
toate acestea tot din această scrisoare se vede că fata lui Vodă
Caragea, Domniţa Ralu pe la 1817 – 1819 cu actori improvizaţi
ca vestitul Aristia, a început să patroneze mici reprezentaţii în
Sala Cişmeaua Roşie.
Graţie „Curierului românesc” condus de Heliade şi
călăuziţi de înfocatul Aristia, reprezentaţiile au continuat şi
aceste reprezentaţii, sfioase încercări la început, erau dovezi
evidente că Teatrul Naţional ar putea să ia fiinţă şi să înainteze
spre desăvârşire.

227
 Deşi multe din aceste reprezentaţii erau oprite de
stăpânire şi deşi „Curierul” biciuia cu ultima energie
Administraţia care le oprea, totuşi ele au continuat, şi astfel
aspiraţiunile şi dorinţele celor ce au înfiinţat Societatea literară
au putut să ajungă scop îndeplinit.
În al doilea rând, dna E. de Reus Janculescu, continuă cu
partea a doua şi ultima din conferinţa ţinută la Ateneu
„Neapole, Pompei şi împrejurimi”.
Urmare (partea a IV-a) din studiul „Există Dumnezeu” de
Frank Thomas, Versuri de: Cridim, Diaconescu, Cruceanu şi
Eugeniu Speranţia.
D-na Lia Hârsu continuă traducerea dramei „Nădejdea”
actul al III-lea de Herman Heîjermans etc.”
*
„…Situată la 7 kilometri de Siret şi la 35 de kilometri de
Dorohoi, pe drumul naţional 17A, comuna Mihăileni este o
localitate relativ nouă, ea a fost întemeiată de boierul C. Mareş
în 1792, pentru asigurarea moşiei sale cu braţe de muncă. Iniţial
a purtat numele de Vlădeni şi era cunoscută prin iarmaroacele
care se ţineau aici.
În 1835, Mihalache Sturza, domnul Moldovei, cumpără
târgul de pe Molniţa, căruia îi dă numele de Mihăileni… şi pe
care îl investeşte cu atributul de reşedinţă a judeţului Dorohoi.
Aşezarea, devenită domnească, începe să cunoască o dezvoltare
economică şi socială deosebite. Fiind la graniţă cu Bucovina
(care era ocupată de austrieci) ea devine punct de vamă,
reglementând traficul pe una dintre însemnatele artere
comerciale ce venea din Lemberg şi cobora spre Balcani.
…În 1892, satul, răscumpărat de la Grigore M. Sturza,
fiul şi moştenitorul fostului domnitor, devine „târg liber” cu o
viaţă social - economică de sine stătătoare, la sfârşitul secolului
al XIX-lea, fiind sediul administrativ de plasă.
În timpul răscoalei din 1907, ţăranii din Zvoriştea şi din
satele vecine s-au adunat la Mihăileni, au atacat târgul şi au dat
lupte cu armata.
Aşezarea Mihăileni s-a remarcat prin dezvoltarea
meşteşugurilor şi în deosebi a olăritului, ceramica produsă aici
fiind apreciată şi căutată.
228
 Mihăileni are şi o frumoasă tradiţie culturală. Aici au
funcţionat societăţi culturale cu o bogată activitate şi s-au editat
reviste la care au colaborat şi Nicolae Iorga, Eusebiu Camilar,
George Lesnea, Petru Manoliu ş.a.
Monografia localităţii (Mihăilenii de altădată, Editura
Litera, Bucureşti, 1982), scrisă de colecţionarul de artă populară
Nicolae Zaziacinschi, originar din Mihăileni, reflectă aceste
tradiţii, valorificate şi continuate în zilele noastre.
Astăzi vizitatorul poate vedea la Mihăileni Monumentul
Eroilor Neamului ridicat de Societatea „Gh. Asachi” în 1934.
Se mai păstrează casa în care au locuit bunicii dinspre
mamă ai lui George Enescu, Ion şi Zenovia Cosmovici şi în care
s-a născut Maria, mama reputatului muzician.

Casa copilăriei lui George Enescu

De asemenea, pot fi văzute mormintele lor. George

Enescu îndrăgea acest sat în care venea în timpul verii. Aici a
compus unele dintre lucrările sale: „Plugar” (1900), „De ziua
ta”, Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră op 8”
(1901) etc.
Mihăileni este şi localitatea de obârşie a poetului Ion
Păun Pincio, a romancierului Ury Benador, a dramaturgului şi
traducătorului Petru Manoliu „îşi susţin pledoaria Dragoş

229
Cusiac şi Dragoş Luchian în „Mic îndreptar turistic”, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1989.
Despre societatea culturală „Gheorghe Asachi” şi
activitatea sa a se vedea şi cele scrise despre „Licăriri”, revistă
înfiinţată de aceasta.
*
Într-un alt registru scrie revista săptămânală
„Sămănătorul” la rubrica „Revista critică” din nr. 32/9 august
1909, p. 670:
„În ziua de 24 iulie 1909, am primit „Revista idealistă” pe
lunile septembrie şi octombrie 1908!... Care va să zică, după ce
revista a făcut înconjurul lumii timp de 11 luni, a sosit abia şi în
Bucureşti. D. Holban intenţiona să reclame la poştă, pentru că
de la Mogoşeşti (judeţul Dorohoi) şi până la Bucureşti, orice
corespondenţă poate ajunge în cel mult două zile. Consecventă
datei la care a apărut, „Revista idealistă” făcea recenziile
revistelor şi cărţilor din anul trecut. Afară de articolul dlui
N. Zaharia, nu mai avem nimic de citit în revista simpaticului
ex – consul”.
*

Revista poporului Român

Revista Poporului Român, întemeiată de Gr. Soltuzu,
dirigintele Şcoalei din Lozna, a fost „organ al intereselor
generale ale poporului”, proprietar al ei, până în momentul
constituirii Societăţii „Solidaritatea Corpului didactic
dorohoian”, când, aşa cum rezultă din Statutul societăţii, a
cedat-o acesteia „pentru a-i înlesni scopul social, cultural şi
economic care îi revine”.
Revista, după cum ne spune Ştefan Ciubotaru, a fost
scoasă la 1 ianuarie 1906. Ea îşi „propunea să ridice ţărănimea
pe o treaptă mai omenească din punct de vedere economic,
cultural şi social. Meritul acestui harnic dascăl de ţară rezidă în
faptul de a fi înţeles că dezideratul amintit se poate realiza şi
prin cultură şi, implicit, printr-o revistă care să fie numai pentru
ţărani, care să-i îndrume, să-i ajute”.

230
 În statutul societăţii era prevăzut că „direcţia revistei
revine de drept dlui Gr. Soltuzu”, iar „dacă din diferite
împrejurări s-ar trece direcţia unei alte persoane, dlui Sultuzu i
se va menţiona titlul de întemeietor”. De asemenea, „în caz de
dizolvare a societăţii dl Soltuzu îşi poate relua titlul de
proprietar al revistei şi o poate continua pe spezele sale”.
„Revista Poporului Român” ca organ al Societăţii
„Solidaritatea corpului didactic dorohoian” apare cu numărul 1
la 1 iulie 1906, lunar, sub conducerea unui comitet.
Asociaţia de solidarizare a membrilor corpului didactic
dorohoian, menită să cucerească binele obştesc, să lupte
împotriva minciunii, corupţiei şi venalităţii, chema şi preoţii, pe
toţi oamenii de bine, să pună „umărul la munca pentru
îndulcirea moravurilor noastre sociale, să luptăm din răsputeri
pentru salvarea oropsitului nostru popor”.

Frontispiciul revistei

După articolul „Alexandru Ioan Cuza şi M.S. Regele

Carol I”, semnat de directorul revistei, sunt
publicate: „Despre educaţie”, de Anton
Popescu; „Un deziderat” de D. Romanescu;
„Rachitismul – boală englezească” de dr.
Binder; „Excursiunea la Dersca” de Em.
Bârlădeanu.
Urmărindu-şi programul propus, însuşi
Grigore Şoltuz este un autor prolific. El
Grigore Şoltuz
semnează în revistă articole de conţinut ca:

231
„Soarta ţăranului român”, „Cauzele sărăciei săteanului român”
în care spunea, atunci, în ajun de 1907, că ţăranii erau săraci
într-o ţară bogată, robi într-o ţară liberă, iar înlăturarea acestei
situaţii nu se putea înfăptui „cu plânset de copil, cu văicăreli pe
toate tonurile, spre a implora mila cuiva”.
De subliniat că în revistă o pondere importantă au avut-o
articolele cu caracter pedagogic semnate de Anton Popescu, G.
Andrei-Suhărău, articolul pe teme sanitare purtând semnătura
dr. Binder – atât de necesare ţăranului român.
G.I. Coatucerna semnează versurile „Salutul Bucegilor”,
o poezie ocazională.
Mai sunt publicate: Statutele asociaţiei, rubricile: „Poşta
redacţiei”, „Ştiri”, „Bibliografie”. Sfaturi pentru ţărani, maxime,
legende, cugetări, reclame, erau alte rubrici ale publicaţiei.
Devenită organ al Societăţii „Solidaritatea corpului
didactic dorohoian”, revista poate fi socotită una din primele
publicaţii învăţătoreşti din Moldova. O foaie căreia i se
trimiteau materialele spre publicare la Lozna, iar de ele se
ocupa cu pasiune un singur om care era şi redactorul, şi
corectorul, dar şi distribuitorul ei.
Publicaţia a sfârşit prin a deveni în scurt timp organul
Societăţii „Luminătorii poporului”, moment în care îi pierdem
urma.
Trebuie spus că învăţătorii din judeţul Dorohoi au dat
naştere societăţii „Solidaritatea corpului didacric”, la 14 mai
1906 într-o adunare generală, când s-a discutat şi admis şi
statutul organizaţiei. Printre altele, în statut se prevedea
susţinerea intereselor materiale şi morale ale tuturor membrilor
săi, protejarea lor în împrejurări deosebite; îmbunătăţirea stării
materiale şi morale ale ţăranului român, a muncitorimii în
general, prin măsuri care să conducă la dezvoltarea spiritului de
demnitate naţională. Se subînţelege că Societatea „Solidaritatea
corpului didacric” nu-şi propunea direct perfecţionarea
capacităţii profesionale a membrilor săi cât ridicarea materială,
morală şi culturală a ţăranului şi muncitorului român, ceea ce
mărea valoarea etică şi patriotică a demersului.

232
 Din comitetul de conducere făceau parte Anton Popescu
(preşedinte), D. Romanescu şi Ion Ilasievici (vicepreşedinţi),
Gr. Şoltuz şi alţii.
La 31 martie 1912 Societatea „Solidaritatea” devenea
Asociaţia învăţătorilor din judeţul Dorohoi.
În 1924 asociaţia avea să ia în discuţie
construirea unui local propriu ca sediu,
editarea unei reviste (Cuvântul nostru),
înfiinţarea unei biblioteci, a unui sanatoriu
la Techirghiol.
De mult succes s-au bucurat acum
cursurile de perfecţionare a cadrelor
didactice la care au conferenţiat
personalităţi de prestigiu: I. Petrovici, C.
Giurescu, C. Narly, Simion Mehedinţi,
Elena Cuparencu
Stanciu Stoian. În cadrul ei s-a evidenţiat
activitatea unei militante de frunte a învăţătorimii – Elena
Cuparencu, cea care timp de aproape 20 de ani a fost alături de
învăţători şi a publicat lucruri interesante în revistele „Cuvântul
nostru” sau „Tudor Pamfile”.
Iubitoare a folclorului, Elena Cuparencu adresa colegilor
cuvinte înflăcărate: „Aceste obiceiuri sunt o parte integrantă din
viaţa noastră. Sunt mărgăritarele ce din adâncul sufletului
neamului nostru îşi trimit strălucirea peste veacuri ca să arate
lumii valoarea noastră ca popor. De nu le-am fi avut pavăză şi
mândrie – în vremuri de restrişte, am fi fost de mult pierduţi”.
Se tipărea la Tipografia N. Fainar, Dorohoi; format
15x23 cm.

Revista tinerimii
Revista tinerimii, organ de cultură al Societăţii
Tinerimea, apărea lunar la Mihăileni – Dorohoi în perioada
octombrie 1927 – decembrie 1932.
În intervalul ianuarie-februarie 1929 avea titlul „Moldova
Literară” – publicaţie cu profil literar-istoric.
233
 Revista Tinerimii publică sub semnătura lui Lucian
Predescu documente inedite referitoare la B.P. Haşdeu
(nr. 3-4/1929), amintiri despre Ion Adam, N. Beldiceanu,
N.N. Beldiceanu, G. Ibrăileanu.
Tot Lucian Pintilie îşi pune semnătura sub articole
referitoare la Barbu Delavrancea, Duiuliu Zamfirescu ş.a.
Cu versuri colaborează Eusebiu Ceandru – Camilar
(„Cetatea mea” nr. 10-12 1929; „Califul” în nr. 1 (1930), Octav
Sargeţiu, Aurel Labrino, George Lesnea, Aspazia Munte.
Formatul 22x31 cm.
*
„Revista Tinerimii”, organ cultural al Societăţii
Tinerimea, Mihăileni . Director Filimon Rusu.
După cum ni se spune în frontispiciu, are de scop
răspândirea culturii în popor, scop ce-l atinge prin istorioarele,
nuvelele, poeziile etc. ce publică. Citind această revistă rămâi
cu mulţumirea în suflet că ai parcurs-o şi aştepţi cu plăcere
numărul următor.
(Din „Cuvântul nostru”, Ion T. Athanasiu, institutor).
*
Societatea Tinerimea Română, născută în 1877 din rândul
elevilor Liceului Matei Basarab, face ca la 15 februarie 1882 să
apară primul număr al Revistei Societăţii Tinerimea Română,
care va dăinui 42 de ani, cu o apariţie în două etape (1882-1902
şi 1920-1944), cu întreruperi deci între 1902-1920, şi avea ca
deviză: „Prin noi înşine. Făclia criticii nu trebuie să ardă, ci să
lumineze”.
Societatea a sprijinit toate şcolile din ţară, a organizat
olimpiade, concursuri anuale şcolare, pe specialităţi, ceea ce l-a
făcut pe I. Găvănescul să scrie în 1896 despre „Olimpiada
tineretului şcolar: „O vie mişcare de emulaţie a străbătut de la
Dorohoi la Severin printre şcolari şi profesori. N-a fost o şcoală,
din câte am vizitat, unde să nu se vorbească de întrecerile ce se
vor ţine în Bucureşti, în luna mai”…
„…În Dorohoi, între 1927-1935, apare „Revista
tinerimii”, binecunoscuta publicaţie moldovenească, unde

234
printre alţi elevi debutează cu versuri şi liceenii Eusebiu
Camilar (Eusebius Candry – Camilar) şi Theodor Constantin,
viitor prozator (p. 92).
(Din „Reviste literare ale elevilor 1834-1974”, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, de Teodor Opriş,
p. 50-53).
*

Satul nostru
Satul nostru, revistă literară, Dorohoi, 1 mai 1916,
format 17x24 cm.
Colaborează Gh. M. Vârnav, Constantin Zarojan.
*

Solia

Solia, organul „Naţionaliştilor Democraţi” din Dorohoi,

apare în fiecare duminică, sub direcţia lui N.I. Buţureanu,
avocat: redacţia şi administraţia – Dorohoi, strada Carmen
Sylva nr. 18; Tipografia”Dacia” în Iaşi. Str. P.D. Iliescu, nr. 16
apare în octombrie 1911. Foaia cu nr. 16 din 15 ianuarie 1912
nu are indicat anul editării sale şi mărturiseşte: „ziarul este
tipărit într-o tipografie românească la Iaşi, în format redus
(32x48 cm) din cauza lipsei de timp (avea două pagini şi numai
o faţă cu text), pentru că tipografia unde se tipăreşte foaia

235
noastră, fiind devastată şi numerele „Soliei” furate, iar maşina
tipografiei stricată”.
În articolul „Pe cine vi-i pune deputaţi, şi-i primiţi”,
iscălit de N. Iorga, se spune: „Pentru naţionaliştii-democraţi –
care vreau doar atâta: ţara aceasta să nu fie a străinilor, că
astăzi, şi, dintre Români, numai a celor cu bani mulţi , oricum
i-ar fi câştigat, tot ca astăzi – se înfăţişează candidatul Nicolae
Buţureanu, fost inspector agricol prielnic sătenilor şi acum
avocat al săracilor”.
Cât priveşte candidatul cârmuirii, „proprietar de obârşie
străină”, care „ a stat multă vreme prin străinătate” şi n-a fost
„în atingere cu dumneavoastră niciodată, iar interesele dumisale
nu se potrivesc cu ale dumneavoastră, să fie cât de priceput şi
cât de harnic, ce-o să vă poată folosi?”
La alegerile din 15 ianuarie, în chiar ziua apariţiei foii,
erau trei candidaţi înscrişi: Constantin Stoianovici, Eugéne
Uhrynovschi şi N. Buţureanu, toţi trei avocaţi, toţi în stare de a
vorbi „când aveau să aibă parte la cuvânt”, dar cel care putea
„să vorbească şi la Dorohoi dar şi la Bucureşti” era „ singurul dl
N. Buţureanu”, spune Tiberiu Crudu, profesor la Gimaziul din
Dorohoi.
După alegeri, în articolul” „Silnicie şi nelegiuire” din 29
ianuarie 1912, N.I. Buţureanu nota că „la alegerile pentru un
scaun de deputat la Colegiul al III-lea, şi cel numit chiar
împotriva a lor săi, a plecat pentru a nu mai fi văzut, cu un
mandat smuls prin silnicie şi nelegiuire: din 1104 alegători au
votat numai 444 din care număr, cârmuirea tuturor rălelor n-a
putut smulge decât 232 de voturi”.
Despre „verdictul infam” mai semnau articole preot
Al. Dolinescu, Gheorghe Tătaru, Alexandru Cusin, Vasile
Roată, Dumitru Furtună (Constantin Stoianovici în Sfatul Ţării).
Se mai publicau: „O revistă învăţătorească „Vremea
Nouă” de I.I. Duzinschi, învăţător în Molniţa; „Presa română de
peste munţi şi procesul A.C. Cuza – Em. Socor – ce zic ziarele
„Românul” şi „Tribuna” din Arad”; „Spre alte vremi – mişcări
literare” de Tiberiu Crudu; „Un pericol naţional – luxul la sate”
de N.V. Hănţescu; „Un mare om uitat: Mitropolitul Veniamin
Costache” de preot Alex. Dolinescu.
236
 La „cronica feminină”; „Femeia la altarul casnic” de
N. Felin.
Se publica: „Akrte, roman istoric din timpul lui Nerone”
de Alexandru Dumas – tatăl, întâia dată tradus în nemţeşte de
Clara Lanser, cu instrucţiuni de Fritz Bergen, ediţia a IV-a,
Stuttgart. Din nemţeşte tradus în româneşte de Vasiledo.
Foiţa ziarului „Solia”: „Preotul şi superstiţiile din popor”
de D. Furtună; „Un articol înduioşător de peste ocean – despre
„Glasul vremii” din America.
„De la liceul din Pomârla” se intitula articolul semnat
V.G. Nalbă în „Solia” din 25 noiembrie 1912 care se ridica
împotriva mandatului de prelungire a directoratului şcolii care
„de la 1906 trecuse la stat, iar fondul Başotă în administraţia
Casei Şcoalelor”. În alt articol „Din Pomârla”, semnat Gh. V.
Baltă, în acelaşi număr, clarifica faptul că obştea locală care
ţinea în arendă de la Casa şcoalelor moşia din al cărei venit se
întreţinea liceul „A. Başotă” avea ca mentor pe I. Vasiliu,
primarul comunei, care avea mijloace să-i pună la punct pe
cârtitorii afacerii.
Mai semnau articole: A. Leontescu, Petru Chirica, dr. Al.
Sandovici, C.C. Coroi, P. Irimescu, H. Iulian, Gh. Nemţeanu,
D. Cuţic, Vasile Peneş, M.L. Corbu, D. Tomescu, Ştefan
Pânzaru, P. Stoian, Th.I. Oroveanu, N. Şioman, V.G. Rozmarin,
iar versuri: Costea Gruia („Cântec”, „Pastorală”), Ispir („Unde
sunt acei viteji” şi „Ar fi toate cum ar fi”), N.S. Juban
(„Credinţa noastră – dlui Neculai Iorga”).
Ziarul informa: „Solia se află de vânzare cu numărul în
Dorohoi la librăria Cooperativă”, în Botoşani la chioşcul de
ziare „Lumina” din piaţa centrală, în Iaşi la Librăria
Românească din strada Lăpuşneanu şi chioşcul de ziare
„Neamul Românesc” din Piaţa Unirii, în Bacău la depozitul de
ziare Filip Manea, în Bucureşti la Librăria „Neamul Românesc”
din Calea Victoriei, 107”.
*
„Solia” din 8 octombrie 1912 avea adăugat titlului
subtitlul: Organul naţionaliştilor-democraţi din judeţele
Dorohoi, Botoşani şi Suceava, iar ca directori: N. Buţureanu,
237
P. Irimescu şi Ion Zelea Codreanu, cu fotografiile „Conducătorii
noştri”: N. Iorga şi A.C. Cuza, iar în materialul „Pe drumul cel
bun” «îngropate» pozele localnicilor: N. Buţureanu, avocat, Ion
Zelea Codreanu, profesor, P. Irimescu, profesor, Tiberiu Crudu,
profesor.
Preotul Dim. N. Ştefănescu semna articolul „Din viaţa
ziarului Solia”, iar Dumitru Furtună articolul „Legendă
adevărată”, care se vroia o poveste a Dorohoiului:
„…lacul cel mare sau Iezerul care astăzi nu mai este
decât în amintirea bătrânilor”, provine din „scrierea lui
Gh. Asachi, fiul protopopului vestit pe care marele Veniamin îl
cinstea atât de mult”, poveste scrisă în versuri încă de pe la
1850:
Printre fum şi prin scântei
Tristă voce de femei

„Zânele care cântă, joacă şi ademenesc cu glasurile lor,

din mijlocul cărora se desprinde o fermecătoare crăiasă,
cunoscătoare a poveştii locului Dorohoian şi care, împreună,
însufleţite în credinţa în Hristos şi-au clădit schit în cinstea
Mântuitorului, spre:
A-l ruga a ajuna,
Şi a servi mărirea sa…

Crăiasa, blândă şi întristată, cu ochii umezi şi glasul

înecat, care nu poate fi decât neamul neamurilor aceloraşi
locuri”.
Miresele lui Hristos au slujit cu evlavie schitul până ce,
cu ropot şi urlet de fiare, barbarii au năvălit, iar slujnicele
Domnului, căzute în genunchi înaintea sfintei Cruci, au fost
înghiţite de vii de pământ şi luciul lacului, în iezerul, izvoraşul
Jijiei – cu ape întinse şi adânci
„Printre care până-n fund
Numai razele pătrund”…

238
 N. Iorga A.C. Cuza

Dar frumoasa ducându-se, lacul a secat, barbarii i-au luat

locul, iar dorohoienii au rămas cu datoria să facă şi să
pocnească odată şi odată lanţurile ferecate ale robiei, măcar
rugându-se
„Către Dumnezeul sfânt
Pentru-al patriei pământ!”...

Ziarul mai publica: „Dezrobirea neamului românesc şi

Programul Partidului Naţionalist-Democrat, votat în conferinţa
de la 23-24 aprilie 1910”, sub semnăturile A.C. Cuza şi
N. Iorga; Chemarea către cucernicii preoţi, către domnii
învăţători şi către toată suflarea ţărănească din judeţul Suceava
pentru depunerea candidaturii a doi naţionalişti-democraţi –
Alexandru C. Cuza şi Ion Zelea Codreanu la Colegiul al III-lea
pentru 12 noiembrie 1912.
Deosebit erau publicate: „Cugetări, cântece, epigrame”.
Om, odată jumătate, semnată E, se intitula următoarea:

„Conu Mişu-Carapace
Ţuică bea, iar berea-i place,
Vin, coniac, jamaică veche
Nu le duce la ureche.

239
 Om cu-atâtea calităţi!
Toate 'ntregi… nu jumătăţi
De departe îţi spui drept,
Că miroase a… respect”.
„Lumina”, ziar local, a trimis „Epigramistului de la
„Solia” următoarea epigramă:
„Se crede teribil
Când îşi spune ghimpe
Ce folos? Că scrie
Fără ca să-nghimpe!...”
La care i se răspunde de către Ion Ghimpe:
„Că de-un ghimpe ascuţit
Vouă nu vă pasă
Lucru-i tare lămurit:
Aveţi pielea groasă!”
V. Cornescu semna în „Solia” din 31 martie 1913
documentarul: „Un glas nebăgat în seamă” în care vorbea
despre împuţinarea populaţiei de naţionalitate română:
„…locuitorii oraşului Dorohoi s-au înmulţit / de la 12.690
câţi erau în 1899 la 14.068 în 1912, cu un spor de 1378 sau
10,9%;
…să aruncăm însă o privire asupra cifrelor din
recensământul şcolar pe 7 ani în urmă:

Copii în vârstă de şcoală:

Anii Dorohoi Herţa Mihăileni Săveni
Rom. Stră. Rom. Stră. Rom. Stră. Rom. Stră.
1906 575 528 147 192 164 450 174 248
1907
1908 669 796 209 329 228 361 175 250
1909 627 869 119 251 100 210 203 200
1910 802 1204 127 283 122 411 203 206
1911 710 1128 126 284 271 382 204 284
1912 709 1064 117 313 114 316 173 307

După ce comentează creşterile ori minusurile, autorul

concluzionează: „se impune deci, ca o neînlăturabilă şi
inexorabilă datorie, de a nu sta nepăsători în faţa acestor fapte şi
a începe, fără întârziere, înlesnirea românilor de a intra în

240
comerţ şi meserii, crearea acestor clase, cu sprijin puternic şi cu
jertfe chiar, nimic fără jertfe pe lumea asta”.
„Inaugurarea bustului Mihail Kogălniceanu la Dorohoi la
începutul lunii iunie 1913, operă a lui V. Heghel, situat în faţa
primăriei – reprezentantul Dorohoiului în Divanul Ad-hoc al
Moldovei la 1857” a fost alt documentar din ziarul „Solia”.
Ziarul se tipărea când la Iaşi (Tipografia I.S. Ionescu şi
M.N. Bogdan), când la Bucureşti (Tipografia Românească, str.
Izvor nr. 14), apoi la Iaşi (Tipografia Trecerea Carpaţilor, str.
Lăpuşneanu), când la Dorohoi – Tipografia Speranţa –
N. Mateescu.
*
În cel de al XIII-lea an, la 16 decembrie 1923, cu
numărul 4, săptămânalul apărea având conducători pe N.I.
Buţureanu, avocat, şi H. Berijan, în format 32x48 cm, cu titlul:
Solia partidului naţionalist-ţărănist de la nr. 4/1923 la
nr. 9/1924, apoi Solia partidului naţionalist al poporului de la 16
noiembrie 1924, numai cu Buţureanu director, care semna
articolele şi cu calitatea pe care o avea de senator.
Mai semnau: Gh. Pribeagu, N. Şoinean, M. Mogoş,
N.E. Moldoveanu.
*
Spicuiri din presa vremii – ecouri asupra contribuţiilor
Şcolii normale Şendriceni la ridicarea nivelului profesional al
învăţătorilor şi la culturalizarea satelor:
În „Solia” anul IX, nr. 11, din 20 mai 1922, la rubrica
„Culturale”, se spune: „În ziua de 14 mai 1922 a avut loc
şedinţa cercului cultural la şcoala din Lozna. Serbarea şcolară a
fost dată de elevii Şcolii normale din Şendriceni, având un
foarte frumos program artistic, sub conducerea profesorului de
muzică P. Cârlan”.

(Gh. Borcea, autorul articolului „Cercurile culturale ale învăţătorilor”

p. 57 din volumul „Şcoala normală de la Şendriceni –
evocări 1919-1957”, Bucureşti, 1978).

241
 PERSONALITĂŢI DE LA „SOLIA”

P. Irimescu Tiberiu Crudu

Profesor profesor

Ion Zelea Codreanu N. Buţureanu, avocat

profesor directorul ziarului

242
 Speranţa

Speranţa, organ de publicitate pentru apărarea şi

susţinerea intereselor creştine, apărea de două ori pe lună,
director şi proprietar N. Mateescu, redacţia şi administraţia la
tipografia cu acelaşi nume – Speranţa Dorohoi al aceluiaşi
director şi proprietar.
Numărul 1 apare la 1 septembrie 1924, format 32x47 cm,
având deviza: „Români, uniţi-vă, prin cooperaţie, cumpăraţi şi
vindeţi-vă produsele tot prin cooperaţie”, iar începând cu cel de
al II-lea număr adăugându-se: „Armele de luptă ale jidanilor:
minciuna, calomnia, corupţia, trădarea”.
„Speranţa” – spunea la apariţie, că „a fost provocată de
minciunile şi turpitudinile jidoveşti, puse la cale prin ziarele
ideşe de către corespondenţii lor locali, cu scopul de a ne
discredita ca popor faţă de celelalte popoare cu care întreţinem
legături amicale, dar în special faţă de Liga Naţiunilor”.
„Speranţa” îşi lua angajamentul să lupte, pe faţă, contra
tuturor acestor jidani care prin minciunile lor caută să ne
ponegrească şi să ne arate ca pe un popor de dezordine şi de
sălbăticie”; să chemăm „şi pe jidanii noştri care prin atitudinea
lor inspiră celorlalţi jidani obrăznicia de care au dat dovadă în
trecut şi în prezent în oraşul nostru”…
Sub titlul „Provocări jidoveşti” ziarul reproducea din
publicaţia „Dimineaţa” nr. 6373 din 10 august 1924 următoarea
corespondenţă „plină de calomnii la adresa poporului şi
studenţilor: „Excesele din Dorohoi – oraşul continuă a fi pus
sub teroarea huliganilor”:

243
 „…Ni se transmit din Dorohoi noi amănunte cu privire la
dezordinile antisemite din acest oraş. Suntem informaţi că cete
de bătăuşi antisemiţi cutreieră străzile oraşului, se leagă de
trecătorii paşnici, provoacă scandaluri, bat pe evrei pe un cap,
molestează femeile evreice, rupându-le rochiile (dar nu dă nume
N.R.) şi toate acestea sub ochii îngăduitori ai autorităţilor
poliţieneşti.
Bandele de ciomăgari se compun în majoritate din elevi
de liceu şi câţiva studenţi din Iaşi, adepţi ai dlui Cuza. La grupul
acestora se alătură haimanale care nu au nimic de pierdut.
Populaţia evreiască este lăsată pur şi simplu la discreţia
bătăuşilor. Dorohoiul a devenit un sat fără câini. Huliganii sunt
lăsaţi să-şi facă mendrele nesupăraţi şi dacă se găseşte şi printre
evrei cineva care să riposteze la violenţele bătăuşilor, atunci
urgia cea mai mare se dezlănţuie asupra capului său.
Foarte adeseori vine la Dorohoi cunoscutul agitator
antisemit Gârneaţă, care fusese implicat în complotul terorist
din Capitală, şi care nestingherit de autorităţi ţine consfătuiri cu
huliganii de aici pentru a pune la cale scandalurile şi bătăile.
La grupul scandalagiilor se alătură şi câteva „studente”
printre care o fată a notarului Eduard Ionescu din Dumeni. Fata
aceasta cutreieră satele cu crucea germană încârligată la piept şi
ţine discursuri incendiare, aţâţând pe săteni la dezordine.
Printre agitatorii antisemiţi mai e şi un băiat al avocatului
Adam”.
Unui asemenea articol, M. Mateescu îi răspunde cu
editorialul: „Români uniţi-vă!”
„Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă în simţiri”, cum a fost şi
strigătul marelui poet Andrei Mureşanu, făuritorul lui
„Deşteaptă-te române”.
Mai existau articolele: „Cum respectă jidanii legile”, o
înştiinţare către meseriaşi, comercianţi şi ţărani, spunându-le că,
omul care şi-a pus tot sufletul în slujba ţării şi care se
interesează de aproape de soarta şi nevoile voastre este dl A.C.
Cuza, mare învăţat şi iubitor de neam şi, pornind de la cartea
„Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Frac-Masoneria” de dr.
N.C. Paulescu, ziarul explica ce este Cahalul:

244
 „…Cahalul este factorul corupţiei care răstoarnă statul
nostru; el este cauza acaparărilor, a trusturilor, a falimentelor
care ruinează comerţul, industria şi agricultura în România; el
este organul care rătăceşte opinia publică prin ziarele pe care le
subvenţionează; el este agentul propagării perfide a
materialismului şi a ideilor liberaliste, socialiste, anarhiste
(bolşevice n.r.), el este puterea ocultă a Franc-Masoneriei”.
La „Ştiri diferite” se scria că „în oraşul Dorohoi sunt
peste o sută de cârciumi jidoveşti a căror patroni sunt îmbogăţiţi
din banul românilor”; „că nu se găseşte absolut nici un român
comerciant de cereale”; „mai toţi cetăţenii ni se plâng că pe
toate barierele oraşului, atât în zilele de lucru, cât şi în
sărbătorile creştineşti, se postează o mulţime de mici
negustoraşi jidani care cumpără diferite produse ca: lapte,
brânză, unt, ouă, popuşoi, grâu şi altele, pe care le revând
negustorilor din centru, contribuind astfel la scumpirea acestor
alimente, fiind monopolizate în mâna a 2-3 negustori”.
Alte articole semnate de N. Mateescu: „Un pericol
naţional – Cahalul”; „Jidane!”; „Apăraţi-vă legea de jidani!”;
„Ce voiesc jidanii”; „Tovărăşia Nicu Stoianovici – Iosif
Marcovici – Bruno – Florian”; „Legi bune – înţelese rău”; „La
Palestina”; „Împroprietărirea jidanilor”; „Luminaţi satele!” etc.
Mai semnau: Nic Vinter (versuri), I.M., A.G., T.D.,
Al. Pohoaţă, Vifor, Locotenent E.I., Adam Marcel Delavora ş.a.
Exista o rubrică „Trădătorii” în care erau trecute numele
evreilor condamnaţi la moarte şi dezertorilor din războiul 1916-
1918 – peste 1000…
La 25 aprilie 1926, în numărul 10, „Speranţa”, în apelul
„Fraţi săteni”, în vederea colectării voturilor pentru Liga
Apărării naţionale Creştine, reda preceptele din programul Ligii
şi al profesorului A.C. Cuza:
„Să scoatem pe jidani din armată;
Să ridicăm pe jidani de la sate;
Să luăm de la jidani toate pământurile pe care le
stăpânesc şi să le dăm sătenilor agricultori;
Să expropriem pădurile cumpărate sau exploatate de
jidani şi să le trecem obştiilor săteşti;

245
 Să scoatem jidanii din şcolile româneşti, făcându-i să-şi
aibă şcolile lor, până când vor pleca din mijlocul nostru;
Să facem loc meseriaşilor şi negustorilor creştini, la
oraşe, expropriind casele stăpânite de jidani, ale căror chirii
le-au scumpit în aşa fel, că nici un creştin nu se mai poate hrăni;
Să înlăturăm pe jidani din orice funcţie publică;
Să scoatem din ţară imediat pe jidanii veniţi după 1914 şi
pe toţi ceilalţi oricând, înlesnindu-le drumul până la graniţă”.

Facsimil dintr-o pagină a „Speranţei”

Alegerile generale trecând, aleşii L.A.N.C. (Liga Apărării

Naţionale Creştine) erau: dr. H. Vasiliu la Botoşani; prof. dr.
Şumuleanu la Dorohoi; profesor A.C. Cuza la Iaşi; profesor Ion
Zelea Codreanu la Rădăuţi; Gh. Cârlan la Suceava; avocatul
Paul Iliescu la Câmpulung.

246
 „Speranţa” din 5 septembrie 1926 publica în prima
pagină: „Înfometarea oraşului de banda brutarilor Haras-
Waisman-Şchor et Comp – consilierul comunal Avram
Calmanovici – Triumful cârdăşiei speculanţilor pâinii;
înfrângerea autorităţilor comunale; intervenţia prefectului prin
ordonanţe de reglementare şi stârpire a haosului comercial”.
La 20 septembrie 1926 „Speranţa” intră în al treilea an de
activitate. Până la 4 februarie 1926 ea apăruse în doar două
pagini, apoi, de regulă, în 4 pagini.
*

Steaua

Steaua, organ al intereselor generale, director Mihail

Nicolau, apare săptămânal, începând din mai 1902; redacţia şi
administraţia Hotel Segal – Dorohoi, strada Grigore Ghica
nr. 28, Tipografia „I.L. Bercovici”; format 31x47 cm, iar de la
17 noiembrie, cu numărul 26 – 38x58 cm, realizat la Tipografia
„Steaua”.
Apărea şi suplimentul ziarului „Steaua” nr. 21 tipărit doar
pe o faţă a foii, format 26x40 cm, servind unor interese
publicitare, evidente mai ales la suplimentul nr. 23 „Steaua”,
prilejuit de „O necuviinţă grosolană” („duelul” între „Steaua” şi
„Dorohoiul”).

247
 Din 1904 nu se mai precizează caracterul săptămânal al
publicaţiei.
Dar iată care era structura administrativ-teritorială a
judeţului Dorohoi, în baza noii legi comunale, publicată de ziar
la 2 mai 1904:
1. Plasa Săveni: Săveni, Stiubieni, Drăguşeni, Sârbi,
Vlăsineşti, Borzeşti şi Vorniceni - reşedinţă Săveni.
2. Plasa Rădăuţi: Horodiştea, Păltiniş, Rădăuţi, Hudeşti-
Mici, Coţuşca şi Bivol – reşedinţă Rădăuţi.
3. Plasa Manoleasa: Avrămeni, Manoleasa, Mitoc –
reşedinţă Manoleasa.
4. Plasa Herţa: Mamorniţa, Pilipăuţi, Buda, Hreaţca,
Oroftiana, Târnauca, Movila şi Herţa – reşedinţa Herţa.
5. Plasa Dorohoi: Darabani, Ibăneşti, Şuharău, Hudeşti-
Mari – reşedinţa Dorohoi.
6. Plasa Havârna: Cordăreni, Havărna, Mileanca –
reşedinţă Havârna.
7. Plasa Mihăileni: Dersca, Hilişeu, Pomârla, Tureatca şi
Mihăileni – reşedinţă Mihăileni.
8. Plasa Zvoriştea: Zamostea, Grămeşti, Adâcata,
Hănţeşti, Zvoriştea – reşedinţă Zvoriştea.
9. Plasa Văculeşti: Brăieşti, Văculeşti şi Vârfu-Câmpului,
reşedinţă Văculeşti;
10. Plasa Şendriceni: Corlăteni, Dimăcheni, Şendriceni,
Lozna, Broscăuţi şi Dorohoi – reşedinţa Dorohoi.
În iunie 1905, când apare numărul 1 din cel de al IV-lea
an, „Steaua” este organ naţional-liberal sub conducerea unui
comitet, „după patru luni de întrerupere, ca protest contra
trimiterii în Sfatul ţării a doi Fişcherişti”. Ziarul „reapărea şi
ridica la Dorohoi steagul de război al partidului liberal, cu
gândul că Steaua va fi organul care va lua apărarea tuturor
nedreptăţilor”, ea „fiind biruitoare, neîmblânzită, apărătoare
mândră a drepturilor cetăţeneşti”…
După cele patru luni de întrerupere, pe frontispiciul
ziarului nu mai apărea nici numele directorului, nici data de
apariţie, dar nici semnătura lui Mihail Nicolau care, totuşi, îşi
anunţa, din când în când, clientela că, „în calitate de avocat, şi-a
mutat biroul în localul Villa regală, peste drum de vechea
248
locuinţă din Hotel Segal”, sau că „reîntorcându-se din manevre
şi-a reluat afacerile de avocatură”.
Pentru ca „ilegalităţile, cele mai revelatoare, abuzurile
cele mai mari, gheşefturile cele mai neruşinate, se săvârşesc în
provincie, sub scutul autorităţilor de tot felul, din ordinile
prefecţilor, care au ajuns un fel de satrapi”, „Steaua” reproduce
din „Săptămâna” lui Gheorghe Panu pasaje referitoare la
importanţa ziarelor de provincie:
„E nevoie ca partidele de opoziţie să întemeieze ziare,
măcar săptămânale, în toate judeţele, să găsească oameni
devotaţi şi cinstiţi, care să se sacrifice pentru binele public, în
toate păturile şi unghiurile, care să facă operă de vendetă
publică.
Idealul ar fi ca 70-80 de gazete de provincie, să dea
măcar o dată pe săptămână în publicitate turpitudinile
funcţionarilor şi ale partizanilor acestui regim.
Ar fi grandios lucru dar în acelaşi timp ar fi un moment
de dezvăluire a putreziciunii când 70-80 de gazete ţi-ar
descoperi măcar un colţ din ceea ce se petrece în realitate…
…În contra acestei lupte nu este adversar care să reziste
când este vinovat”.
(„Steaua”, 6 noiembrie 1905)

De la 20 noiembrie 1905, „Steaua” era organ naţional-

liberal, director şi proprietar Gh.N. Pillat, iar girantul ziarului
Th. Dobjanschi (atacat de către bătăuşul Vasile Brânzei în
noaptea de 16 octombrie 1905).
Cât timp a fost directorul ziarului, majoritatea
editorialelor erau semnate de Mihail Nicolau, indiferent de
temă: „Drumurile comunale”, „Bătrânii şi asigurările”,
„Serbările populare”, „Alcoolismul la sate”, „Expoziţiile
săteşti”, „Şcolile de adulţi”, „O clasă oropsită – arendaşii de
moşii”, „Politica noastră”, „Emigrările”, „Lupta de clasă”,
„Cercurile culturale”.
Ziarul oferea cititorilor rubrici variate şi consistente:
„Literatură”, „Diverse”, „Judiciare”, „Informaţiuni”, „Ştiri din
ţară”, „Ultima oră”, „Cota cerealelor”, „Corpul portăreilor”,
„Politica la Dorohoi”, „Starea timpului”, „Distracţii”, „Steaua în

249
judeţ”, „Medicina populară”, „Hazuri”, „Cronica medicală”,
„Note şi discuţii”, „Portrete”, „Opinii libere”, „Aşchii”,
„Scrisori săptămânale”, „Varietăţi”, „D-ale zilei”, „Aritmograf
şi şarade”, „Cinel-Cinel”, „Sfaturi”, „Cugetări” etc.
Era activă „Foiţa ziarului Steaua” care publica: „Spre
dezrobire” – roman de Eugenia Ianculescu de Reus; „Pretinsa
inferioritate a femeii„ (după Revue des revues),”Pomana care
jigneşte” de Eugené Demalder; „Psihologia pasiunii” după
Camille Mélinard; „Mica proprietate agrară şi progresele
culturii naţionale a pământului” etc.
În 1905 locul „Foii” îl ia rubrica „Din ziare şi reviste”,
apoi aceasta cedează locul foiletonului.
Semnau proză: Mihail Nicolau, Gh. şi Dimitrie Obuz,
Radu Vrească, Const. F., Ştefan I. Gailov, dr. G.D. Creangă,
I. Nădejde („Sângele apă nu se face – câţi şi unde suntem”),
Gh. Z. – Săveni, iar versuri: Săcăluş, Quidam, Petru
Uhrinnowschi, I.M. Iliescu, Piridus, Al. Tomescu, Gabriela,
Fritz Moraschi, Alex. Litwinkievici, M. Floraru, N. Jepureanu,
I. Lăţescu, G.D. Timuş, Gh. St. Dimitriu ş.a.
*

Steaua Poporului
Steaua Poporului, „gazeta de ieri a Partidului poporului,
a tătucei Averescu, şi gazeta de azi a duşmanului tătucăi, dar cu
chipul şi steaua Generalului pe fruntea ziarului pentru că
colonelul Anghelescu a uitat să le scoată”, spunea „Liberalul”
din 5 martie 1924.
Iar „Biruinţa”, organ al Partidului Poporului, secţia
Dorohoi, scria la 10 februarie 1924: „Acum trei ani „Biruinţa”,
atât de scumpă sătenilor şi meseriaşilor, a încetat de a mai
apare, fiind înlocuită apoi, ca organ politic al Partidului
Poporului, prin foaia „Steaua Poporului”.
Rezultă că părăsind pe Generalul Averescu, conducătorii
ziarului „Steaua poporului” încetase a fi organul local al
Partidului Poporului, el devenind organ de presă al grupului
Argentoianu.
*
250
 „Steaua Poporului” apare la Dorohoi vremelnic, ca
înlocuitor al ziarului „Biruinţa”, organ al partidului popular şi
aparţine aripei Argentoianu (1921-1924).
(Din „Biruinţa”, 10 februarie 1924).
*

Suceava
Suceava, la 20 august 1883, consemna: „În comuna
Lămăţeni din plăşile unite Moldova-Somuz învăţătorul sătesc
Sevastian Andreescu numai de şcoală nu se ocupă”, fapt reluat
de ziarul „Românul” şi redat în paginile sale din 28 august
1883.
*

Şcoala normală de la Şendriceni

Şcoala normală de la Şendriceni – evocări, 1919-1957
este unitatea de învăţământ care în cele 32 de serii de absolvenţi
a dat ţării peste 1000 de învăţători care au contribuit la marea
operă de răspândire a învăţăturii de carte, operă pe care au
înţeles-o un grup de profesori şi foşti elevi ai şcolii care au
realizat un volum dedicat aşezământului, dar şi oamenilor care
au dat oameni.
Din comitetul de iniţiativă şi de realizare a cărţii citate,
apărută la Editura „Litera” Bucureşti, în anul 1978, au făcut
parte: Grigoraş Gheorghe, Amarandei Gheorghe, Munteanu
Mihai, Iancu Constantin, Cricleviţ Alexandru, Prisăcaru
Haralambie, Balan Ion, Borcea Gheorghe, Ostafi Alexandru,
Berbecaru Teodor, Marţolea Ioan, Hrib Ioan.
În prefaţa volumului, Al. Zub, fost elev al şcolii, astăzi
academician şi director al Institutului „A.D. Xenopol” din Iaşi,
are de spus cuvinte preţioase nu numai despre istoricul şi
însemnătatea cultural-umană a edificiului cât şi despre cadrul
natural al aşezării de la Şendriceni:
„Fondarea Şcolii normale de la Şendriceni, nu departe de
Dorohoi, între dealuri care interziceau ochiului să o descopere
de la distanţă, spre a-i oferi, pe neaşteptate surpriza unui

251
edificiu vegheat de un parc impunător şi de un iaz aşternut
feeric la poalele unui amfiteatru natural, ce se prelungea către
încheierea văii cu o pădure la fel de feerică. În partea opusă se
întindea terenul agricol al şcolii, teren ce oferea nu numai
posibilitatea formării unor deprinderi de muncă, indispensabile
viitorilor dascăli rurali, dar şi mijloace de întreţinere pentru
mulţi dintre ei”.

Şi pentru că despre viaţa din şcoală, din internat, ori de la

punctele gospodăreşti ale şcolii am vorbit atunci când ne-am
referit la revista „Frângurele”, dar şi în alte ocazii, să pătrundem
acum, cu ajutorul autorilor cărţii, să cunoaştem oamenii care au
pregătit măcar o parte dintre cei peste 1000 de învăţători pentru
şcolile patriei.
252
 Intrarea în şcoală se făcea „pe sub monumentala poartă
de lemn, lucrată cu vechi meşteşug, ce amintea de porţile
maramureşene şi de străvechea civilizaţie autohtonă a lemnului”
– cum zice Al. Zub:
„Se oploşise la Şendriceni un bătrân bucovinean, cu chip
de dac şi port specific ţinutului care l-a produs, numit Toader
Nicuţoiu, cunoscut, mai ales, sub numele de „moş Toader”.
Avea o privire blândă şi liniştitoare, o pasiune pentru frumos
moştenită de la străbuni, calm şi indiferent la viaţa care se
scurgea prin faţa lui. Cunoştea dulgheria şi rotăria şi de aceea a
fost angajat de conducerea şcolii pentru repararea căruţelor şi să
mai cârpească diferite hrube, în care ferma şcolii îşi ţinea
animalele şi produsele agricole. Elevii l-au îndrăgit pentru
frumoasele lui calităţi.
Mereu îl provocam să ne povestească din viaţa lui bogată,
din călătoriile lui. Fusese prin America şi în multe ţări din
Europa. Cunoştea limbile germană, ucraineană, engleza, se
descurca şi cu franceza şi italiana. Cunoştea bine arta populară
românească, dar niciodată nu a spus ce ştie să facă. Când s-a
proiectat construirea porţii monumentale de la intrarea
principală, i-a fost cerută şi părerea lui. Moş Toader n-a spus
decât cam aceste cuvinte: „Să încercăm şi trebuie să facem
ceva”. Atunci a început acest moş să-şi dezlege baierele
cunoştinţelor artistice.
Cu câţiva elevi voluntari şi cu înclinaţie spre această
muncă, arta populară românească a devenit expresie certă în
şcoală, spre admiraţia tuturor. Ne arăta şi ne corecta cu o
răbdare demnă de admiraţie, iar când greşeam ne spunea: „Eile
mit Weile” (Graba strică treaba).
Lui Moş Toader – palatinul Şendricenilor – i s-a dat titlul
de „maistru cioplitor”. Aşa figura şi pe lucrările făcute de noi.
Numele său era săpat pe aceste lucrări, alături de numele
elevilor”.
Coriolan Tebrian

253
 „Încă de la înfiinţarea Şcolii normale de învăţători din
Şendriceni (1919), profesorul C.N. Iancu este numit director al
acestei şcoli, la care funcţionează neîntrerupt până la ieşirea sa
la pensie (1944) şi apoi ca profesor pensionar până în anul
1947.
Ca director şi profesor la Şcoala normală, C.N. Iancu îşi
desfăşoară activitatea călăuzit, pe de o parte, de concepţia lui
Spiru Haret despre rolul şi misiunea învăţătorului în mediul
sătesc, iar pe de altă parte de cea a lui Alexandru Vlahuţă cu
privire la misiunea scriitorului şi literaturii pe plan social, pe
planul atitudinii civice şi al difuzării valorilor culturale care
corespundeau comandamentelor sociale noi ale vremii de după
primul război mondial. De aici se şi explică însăşi denumirea
şcolii: Şcoala normală de învăţători „Alexandru Vlahuţă” din
Şendriceni – Dorohoi”….
Grigore Davideanu, Leon Timofte

Profesorul emerit Constantin N. Iancu,

întemeietorul Şcolii normale de învăţători din Şendriceni.
*
Ioan Constantinescu „este unul dintre profesorii
valoroşi pe care i-a avut Şcoala normală de la Şendriceni.
Numele lui este cunoscut de toţi iubitorii de drumeţii, prin
ghidul turistic „Din valea Bistriţei în valea Vişeului”, semnat de
acest geograf renumit.

254
 ...Pasionat cercetător al
faunei şi florei României,
profesorul Ioan Constantinescu
studia mult şi din cele
acumulate împărtăşea celor din
jur, în mod deosebit elevilor
săi. Pentru a lega teoria cu
practica şi în felul acesta a
prezenta concret lecţia referitor
la ţinutul unde era situată
şcoala, a întocmit o hartă în
relief a zonei Şendricenilor.
Ioan Constantinescu

Activitatea lui Ioan Constantinescu nu se rezuma numai

la cea de profesor la catedră. El a depus o muncă intensă în
domeniul cartografiei, al redactării unor lucrări de specialitate.
Astfel, pentru a veni în ajutorul micuţilor şcolari din
primele clase, a întocmit un manual de geografie a fostului judeţ
Dorohoi. Intrând în contact cu Institutul cartografic, redactează
harta României în relief, material intuitiv important, folosit din
plin de şcolile de toate gradele din ţara noastră.
Dotat cu un spirit de observaţie deosebit, înzestrat cu
darul descrierii şi al povestirii, Ioan Constantinescu întocmeşte
ghidul turistic al Văii Bistriţei, al bazinului Dornelor până sus,
către Vişeu, spre depresiunea Sighetului-Marmaţiei. Lucrarea se
distinge printr-un limbaj viu, atrăgător. Descrierile sale
amintesc de cele ale marilor scriitori Al. Vlahuţă, Calistrat
Hogaş sau Mihail Sadoveanu”.
Gheorghe Enacache
*
N. C. Enescu, „...ca profesor de pedagogie şi director al
Şcolii de aplicaţie, la Şendriceni, reprezenta cel de-al doilea
stâlp de boltă al şcolii, alături de vrednicul director C. N. Iancu,
cu care a îmbinat în chip fericit teoria cu pedagogia aplicată în
scopul temeinicii pregătiri a viitorilor învăţători. Împreună cu

255
 institutorii Şcolii de aplicaţie a
îmbunătăţit prin noi metode şi
procedee practica pedagogică a
normaliştilor.
Cuvântul său la sfârşitul
lecţiilor ţinute de practicanţi avea
menirea de a încuraja, de a spori
încrederea în forţele proprii ale
acestora.
*
N.C. Enescu
*
Cu toţii ni-l amintim ca pe un adevărat şi desăvârşit
metodician care ne introducea cu măiestrie în tainele muncii de
la catedră. Pentru noi, portretul său ca profesor şi educator,
rămâne un „Pestalozzi al Şcolii româneşti”…
Romulus V. Pandele, Const. V. Ilioaia
*
Ion Galiţa „…îl găsisem la şcoala normală, din primul
an, adică din 1941, dar mult timp pentru mine a fost o enigmă.
Profesor de pedagogie şi
psihologie, director la Şcoala de
aplicaţie, preda şi îndruma practica
pedagogică la clasele mari, aşa că
noi, cei mai mici, deşi îl vedeam
zilnic, ştiam doar din auzite că nu
lasă corigenţi decât în cazuri
extreme... Iată un atribut pentru a-l
simpatiza. Dar nu acesta era Galiţa.
*
Ion Galiţa
*
Dintre profesorii de la Şendriceni, Galiţa se distingea prin
modestie. De statură potrivită, îndesat, cu ochelari, cu ţinută
foarte îngrijită, fără a fi pedant, adâncit în sine, îşi îndeplinea
lucrarea zilnică de dascăl fără emfază şi poză”...
(Al. D. Lungu)

256
 Octav Guţic, „...un bărbat
de statură mijlocie, armonios şi
suplu, ceea ce îi da un plus de
înălţime, blond, cu aer nordic, cu
eleganţa la zi, întotdeauna curat
şi proaspăt, intra în clasă
aducând cu el un aer superior;
„Măi Trică, se adresa unui elev,
cu o voce pronunţat grosiată, ce
avem pentru azi?”... Şi „Trică”
(niciodată nu-l chema aşa)
spunea lecţia cum se pricepea el.

Octav Guţic

Nu punea note întotdeauna, mai ales când elevul bâlbâia

răspunsul, dar era „ca o aspră măsură” ironia pe care o arunca,
armă a inteligenţei, oricând la îndemâna profesorului, care părea
a distanţa catedra de bănci, la asta adăugându-se şi exigenţa lui,
dreaptă”…
Al.D. Lungu
*
„Dintre cadrele mai în
vârstă ale fostei Şcoli normale de
la Şendriceni face parte şi
Gheorghe Paranici, profesorul
de matematică.
Serii întregi de absolvenţi
au plecat de la Şendriceni cu
temeinice cunoştinţe de
matematică, bine pregătiţi pentru
a face faţă cerinţelor
învăţământului. Aceasta pentru
faptul că profesorul Gh. Paranici
era exigent, bine pregătit,
pretenţios cu obiectul pe care-l
Gheorghe Paranici
preda. În acelaşi timp era bun şi

257
drept, obiectiv în apreciere. Aceasta explică faptul că după
obţinerea diplomei de învăţător, mulţi absolvenţi de la
Şendriceni şi-au continuat studiile în învăţământul superior,
devenind profesori de matematică”.
Ioan Balan
*
Ilie Popescu-Teiuşan
„Cine vrea să câştige
timp, să se scoale devreme, iar
cel ce nu ştie să umble cu
unealta, nu va şti să o
perfecţioneze mâine” spunea
distinsul pedagog, bun organi-
zator, Ilie Popescu-Teiuşan cu o
bogată şi lungă activitate de
cercetare, tipărind un număr
mare de lucrări din domeniul
pedagogic, specialitatea sa.

Ilie Popescu-Teiuşan

Făcând parte din galeria celor mai distinşi pedagogi şi

cercetători, îl găsim între anii 1963-1967 cercetător ştiinţific
principal şi şef al sectorului istoria pedagogiei la Institutul de
Ştiinţe Pedagogice din Bucureşti, iar în prezent este membru
activ în comisia Ministerului Educaţiei şi Învăţământului pentru
redactarea „Istoriei Învăţământului românesc în Muntenia,
Oltenia şi Dobrogea”.
Material semnat de Alexandru Cricleviţ
*
Cezar Şerbu. „…Alături de alţi profesori care au
contribuit la pregătirea cadrelor didactice pentru învăţământul
primar se număra şi profesorul Cezar Şerbu. Vorbea atât de
frumos, atât de convingător, încât noi vedeam aievea
desfăşurarea faptelor dintr-un act istoric prezentat. Antrenat în
povestire uita de multe ori că sunase clopoţelul pentru
258
 terminarea orei. Ne pomeneam
de multe ori cu profesorul de la
lecţia următoare. Emoţionat,
prof. Şerbu ceda catalogul şi
părăsea stingherit clasa. Noi,
elevii, mai păstram în imagini
chipuri de voievozi şi domniţe,
ori episoade de lupte descrise
atât de plastic de acest minunat
dascăl.

Cezar Şerbu

Nu uita niciodată să cultive la elevi, prin intermediul

lecţiilor de istorie, adevăratul sentiment patriotic. El ne învăţa
să ne iubim glia strămoşească şi dacă va fi nevoie s-o apărăm cu
preţul vieţii. Unii din foştii lui elevi au dat dovadă de adevărat
eroism. În ultimul război mondial, ei şi-au dat viaţa pentru
apărarea patriei, pentru cuceririle revoluţionare ale poporului”.
Ioan Balan

*
Mihai Gh. Soroceanu.
„...Ca profesor, era de o
conştiinciozitate exemplară. În şase
ani de zile cât l-am avut profesor
nu-mi amintesc să fi lipsit vreo oră,
deşi condiţiile în care călătorea de
la Dorohoi la Şendriceni erau
foarte grele, mai ales în acele ierni
cu viscole şi geruri năprasnice.
Lecţiile sale erau aşteptate de elevi
cu interes, dar şi cu emoţie.

Mihai Gh. Soroceanu

259
 Când abia începea să sune pentru începutul orei,
profesorul Soroceanu intra în clasă şi cu pasul uşor şi sigur
parcurgea drumul până la catedră. Îşi îndrepta privirea asupra
clasei, să vadă dacă elevii erau pregătiţi să-l urmeze într-o nouă
călătorie în lumea minunată şi plină de taine, pentru noi, a
ştiinţei. Din privirea sa înţelegeam că are dragoste şi încredere
în noi, iar glasul ferm, dar cu un timbru plăcut, ne îndemna la
muncă. Atunci ne părăsea emoţia şi lecţia începea în linişte”...
Haralambie Prisăcaru
*
Al.Gr. Ostafi. „...Înzestrat
cu o bună memorie, stăpân pe un
mare număr de fapte, putea
oricând ilustra, circumscrie,
clarifica o idee prin precepte şi
locuţiuni din cărţi a căror
însemnătate avea să ni se
dezvăluie doar mai târziu, fiindcă
şcoala punea accentul,
deocamdată, pe cunoştinţele
imediat utile revoluţiei culturale
pe care o traversam.
Al. Gr. Ostafi

Unii vor fi fost copleşiţi probabil de mulţimea definiţiilor,

de schemele complicate, de stufoasele „încrengături” de idei,
însă cine avea spiritul deschis spre această lume, care devenise
fascinantă, cât de fericit putea fi în compania marilor creatori de
la Platon şi Pitagora la Goethe şi Eminescu. În ce mă priveşte,
am profitat mult de acele ronduri filozofice şi culturale. Într-o
zi, observând că citeam Faust I, nu s-a sfiit să-mi evoce în
şoaptă primul său contact cu capodopera goetheană, riscând
chiar o fredonare (probabil după Gounod) a prologului: „Iar îmi
veniţi, figuri şovăitoare/ Ce-odinioară tulburi mi-apăreaţi”...
Profesorul putea deveni, aşadar, un suflet apropiat, comunicativ
şi tandru, atent la exigenţele dezvoltării atât de variate în fond a
elevilor pe care ţinea să şi-i apropie. Vocea lui şoptită,

260
sâsâitoare, ea însăşi ca „figurile” din versiunea lui Ion Gorun, o
mai aud şi acum, venind din acea zonă a sufletului care
sedimentează impresiile durabile”.
Alexandru Zub
*
Arcadie Luţă. „...Nu e singura voce. O mai aud încă,
limpede, înaltă şi uşor metalică, venind de pe alt tărâm, pe aceea
a profesorului Arcadie Luţa, cel mai
sever şi mai impenetrabil dintre
profesorii care defilau dimineaţa prin
faţa şcolii, venind de la Dorohoi
pentru oficiul cotidian al meseriei.
Preda matematicile şi l-am avut
profesor în clasa I, apoi după
capacitate. Sobru, distins, personifica
însăşi rigoarea disciplinei pe care o
preda”.
Arcadie Luţă

„Poate la fel de misterios îmi apărea profesorul Ion

Sârcu venit la Şendriceni în 1947, pentru a nu rămâne decât
patru ani. Preda nu numai
geografia, care-i era specialitatea,
dar şi ştiinţele naturii, iar la nevoie
limba română. Mie mi s-a
întâmplat să-mi fie şi diriginte în
clasa a II-a, iar în această calitate
ne incita să medităm în scris pe
marginea unor teme sugerate de
literatura militantă. Îmi amintesc,
de pildă, că la una din ore am
comentat versul eminescian
„Sărac în ţară bogată”.
Ion Sârcu

Tema nu trebuie să surprindă, fiindcă în acelaşi timp un

cărturar eminent ca D. Furtună ne cerea, suplinind româna, să

261
explicăm expresia „brânză zburată” sau „dacă ai carte, ai parte”,
gândindu-se, în cazul din urmă, la sensul istorico-juridic al
zicalei. Ca profesor, Ion Sârcu stăpânea o metodă admirabilă,
transformând orele de geografie într-o încântare pentru toată
clasa. Explica întotdeauna cu harta alături şi cu creta în mână,
disecând şi scriind ceea ce trebuia să reţinem. Divagaţiile
istorico-culturale nu erau ceva neobişnuit. Momentul ascultării
şi acela al fixării deveneau, pentru cei mai mulţi, un prilej de
destindere graţie cuvintelor de spirit şi ironiilor pe care
profesorul le risipea cu măsură, fără să jignească. Înalt, distins,
cu o ţinută nobil-sportivă, ştia să fie şi apropiat, după cum
m-am convins în excursia organizată de şcoală în Bucovina, cu
ascensiune nocturnă pe Rarău (1948)”...
*
Gheorghe Romândaşu. „Orientarea spre istorie o
datorez, în bună măsură, profesorului Gheorghe Romândaşu, cu
care am străbătut această materie în ultimii ani de şcoală: 1951-
1953. Masiv, impunător, privirea îi aluneca oblic asupra clasei,
când dură, dacă afla neînţelegere, când îmblânzită de bucuria
succesului, dacă observa o bună însuşire a materiei. Clasa îl
aştepta într-o tăcere încordată, care devenea dialog viu când
profesorul începea să asculte ori
să fixeze cunoştinţele. Iar dacă
răspunsul unuia nu era întreg ori
destul de precis, profesorul
stăruia, cu vocea şuierată
gutural: „Şi încă? Şi încă?”.
Acel „Şi încă”, îndemnând la
învăţare metodică, deplină,
solicitând răspunsuri logice şi
exacte, devenise o obsesie, ca şi
replica, la fel de succintă, a
dezaprobării”.
Alexandru Zub
Gheorghe Romândaşu

262
 Dintre absolvenţii şcolii, autorii volumului „Şcoala
normală de la Şendriceni”, dar şi noi, am reţinut pentru cititori
pe:
Nicolae Cântec. „...Cine a
fost Nicolae Cântec?
S-a născut la 15 august
1934, în satul Dorobanţi, comuna
Nicşeni, judeţul Botoşani.
Urmează cursurile Şcolii normale
(pedagogice) din Şendriceni-
Dorohoi.

Nicolae Cântec

Mai târziu, la cursurile fără frecvenţă, va deveni licenţiat

al Facultăţii de filologie din Iaşi.
În anul 1958 este promovat ca redactor al ziarului „Zori
noi” din Suceava. Se afirmă ca un gazetar talentat, parcurgând
toate treptele afirmării ziaristice: şef de secţie, redactor şef-
adjunct, iar apoi mulţi ani redactor şef al ziarului „Clopotul” din
Botoşani. Pentru bogata sa activitate în ziaristică a fost decorat
cu ordine şi medalii ale R. S. România.
Ca elev, la Şendriceni, a fost unul dintre cei mai buni din
clasa sa, cititor pasionat, bibliotecar al şcolii, iubitor al cărţilor
rare şi frumoase”...
Mihai Munteanu
*
Alecu Ivan Ghilia. „...Când în clasa V-a a plecat la Iaşi,
la Institutul de artă plastică, mulţi au început să-i simtă lipsa: în
ceea ce mă priveşte, am simţit că mi-a plecat fratele. M-am
întâlnit mai târziu, nu cu el, ci c-un mesaj trimis de el în lume,
cu volumul: „Fraţii Huţulea”. Iscălea: Alecu Ivan Ghilia. Se
dedicase scrisului. Când ne-am întâlnit aievea la Bucureşti,
ne-am apropiat cu sfială unul de altul, dar cu atât mai trainic. El
a fost naşul primelor mele scrieri. Generos, exigent cu sine şi cu
alţii, dăruit cu ardoare muncii sale, îl văd într-o cameră de
mansardă de pe strada Apolodor, scriind „Cuscrii”, îl văd în

263
goană prin sate, prin oraşe, pe şantiere, în miezul tuturor
frământărilor vremii. Alecu este omul pasiunilor, al arderilor, al
neliniştii, al chinului de-a crea.
Romane ca „Cuscrii”, premiat cu premiul Academiei,
„Ieşirea din apocalips”, „Recviem pentru vii”, volumele de
nuvele, de reportaje, scenariile de film, volumele de poezie i-au
creat un nume şi un loc distinct în literatura română”...
Alexandru D. Lungu

Alexandru D. Lungu.
„Cine ar fi bănuit că Alexandru
Lungu, coleg de clasă cu Ivan
Alexandru (scriitorul de mai târziu
Alecu Ivan Ghilia), bun violonist,
cu o rostire neaoş moldovenească,
va ajunge actor şi, în acelaşi timp,
scriitor!”
Mihai Munteanu

Alexandru D. Lungu

Constantin Radinschi. „S-a născut la 21 ianuarie 1920,

în satul Brăeşti, judeţul Botoşani.
Primele patru clase primare
le-a făcut în satul natal, având ca
învăţător pe Ilie Barnea. În anul
1932 se înscrie la Şcoala normală
„Al. Vlahuţă” din Şendriceni-
Dorohoi, urmând a se pregăti
pentru cariera de învăţător. Încă
din această perioadă se simte atras
de arta culorilor. Elev fiind,
prezintă o expoziţie de lucrări
personale în oraşul Dorohoi.

Constantin Radinschi

264
 După absolvirea celor opt clase de şcoală normală se
înscrie la Academia de arte frumoase din Iaşi, secţia de grafică
şi artă decorativă. Are aici ca profesori pe Corneliu Baba şi pe
sculptorul Ion Irimescu, de la care primeşte preţioase
îndrumări”.
Ioan Balan

*
29 martie 1978
„…Merg la înmormântarea lui C.N. Iancu. Am ajuns la
timp. Tocmai cortegiul era gata de plecare. Printre participanţi:
Gheorghe Grigoraş, Gheorghe Enacache, Teodor Luciuc (fost
inspector şcolar şef al raionului Dorohoi). Multă lume, maşini.
Directorul este dus într-un car tras de patru boi. Aşa i-a fost
dorinţa. Carul a fost adus de la Dumeni, comuna George
Enescu, localitate în care s-a născut doamna Iancu. Poate că şi
tabloul lui Nicolae Grigorescu să fi fost sursă de inspiraţie.
Domnul director avea în biblioteca sa albumul lui Nicolae
Grigorescu, iar Alexandru Vlahuţă, patronul şcolii, scrisese
rânduri entuziaste despre pictor.
Cortegiul a făcut un înconjur: pe la prefectură (azi
muzeu), pe la Liceu, pe la primărie, poştă şi s-a îndreptat spre
cimitirul de la „Brazi”. Au vorbit foştii elevi Bostan, Ilioaia, iar
Alexandru Ionescu a dat citire telegramelor trimise de Leon
Timofte şi Grigore Davideanu.
N-am mai citit poezia închinată acestui trist eveniment,
dar am trimis-o apoi doamnei Eugenia Iancu. Iat-o aici:

La moartea lui C.N. Iancu

Căzu stejarul aproape secular,

Bătuse-n el mereu tăioase vânturi.
A fost, însă, o bornă de hotar,
O harpă slobozind vibrante cânturi.

Învăţăcei, cărora v-a aprins

Lumina ce spre înălţimi vă urcă,
Lăsaţi o clipă şopotul mai stins
O lacrimă pe acest mormânt să curgă!
265
 Bărbatul care-a fost şi nu mai este
Trăieşte-n voi, în cei ce l-aţi urmat,
Reîntrupând frumoasa lui poveste
Ca-n basmul cu feciorul de-mpărat.

La Şendriceni ne duce iarăşi gândul,

Pe-alei încă răsună paşii lui,
Ori poate apele se joacă, vântul…
Dar toate plâng; azi sunt a nimănui”…
(Mihai Muneanu, din volumul „Lumina de la Şendriceni”,
Editura „Quadrat”, Botoşani, 2004).
*
Trecuse prin atelierul pictorului A. Chladek, se făcuse
cunoscut în pictura bisericească pentru că în perioada 1858-
1860 realizase chipurile sfinţilor şi coloritul luminos al
ansamblului de la biserica mânăstirii Agapia, încercase şi
reuşise valoroasa compoziţie istorică „Mihai scăpând
stindardul”, dând valoare baladelor lui D. Bolintineanu; o seamă
de desene alegorice pe tema Unirii Principatelor îşi găsiseră
locul în casele şi saloanele admiratorilor, iar în 1861 – cu o
bursă de studii obţinută cu sprijinul lui
Mihail Kogălniceanu se desăvârşise la
Paris, unde, timp de un an, a lucrat în
atelierele Şcolii de arte frumoase, după
care se alăturase grupului de pictori de la
Barbizon; îi studiase pe Rembrandt,
Courbet, Rubens, Gericault; în Franţa, în
ţară, dar şi în Italia (1873-1874) făcuse
artă de înaltă clasă artistică: „Bătrână
cârpind” – 1867; „Apus de soare la Nicolae Grigorescu
Barbizon” etc. (1838-1907)
Când „Societatea amicilor belelor-arte” au organizat
expoziţia de la Bucureşti în 1873, N. Grigorescu a participat cu
peste 140 de lucrări; în 1877 fusese chemat să-şi dea „tributul
de sânge” şi participase ca reporter pe front – unde a lucrat cu
rapiditate şi talent sute de desene prin care a redat momente

266
semnificative din epopeea războiului pentru independenţa
României. Aceste desene şi schiţe i-au servit în realizarea
marilor tablouri de mai apoi: „Spionul” – 1877; „Convoi de
prizonieri turci” – 1877-1878; „Atacul de la Smârdan” – 1885.
A plecat la Paris în 1881 iar în 1887, acolo, în Franţa,
printr-o mare expoziţie, a cucerit laurii valorii europene, ca
pictor. Întors în ţară, s-a concentrat asupra vieţii satului şi a
priveliştilor ţării, pe care transpunându-le pe pânză, Al. Vlahuţă
l-a numit „rapsod al pământului nostru”.
Cum a fost perceput şi ajutat de autorităţile române,
găsesc edificatoare următoarea întâmplare:
Raportul relativ la proiectul de lege, prin care se autoriza
comuna Bucureşti de a ceda fără plată dlui pictor Grigorescu un
loc, proprietatea comunei, era citită în şedinţa de la 30 martie
1887 a Senatului, prezidată de Dim.Gr. Ghika, de către
Gr. Capeleanu, raportor şi unul din secretarii biroului:
Domnilor senatori,
Proiectul de lege prin care se autoriză comuna Bucureşti
de a ceda fără plată şi în deplină proprietate dlui pictor
Grigorescu un loc, proprietatea comunei, situat pe şoseaua
Jianul de la bariera Victoria, votat şi adoptat de onor Adunare a
Deputaţilor în şedinţa de la 18 martie 1887 şi adus în
deliberarea Senatului cu Mesagiul regal nr. 890, secţiunile
Dvoastră luându-l în cercetare toate l-au admis în unanimitate,
numind delegaţi:
Secţiunea I – pe D. Climescu;
Secţiunea II – pe Gen. Berendei;
Secţiunea III – pe Mihălescu;
Secţiunea IV – pe Gr. Capeleanu;
Secţiunea V – pe Ath. Nedelcovici, care, întrunindu-se în
ziua de 29 martie curent, a luat din nou în cercetare acest
proiect de lege şi l-au admis în unanimitate, numindu-mă
raportor.
Domnilor senatori,
Consiliul comunal, în şedinţa sa de la 30 aprilie 1885,
având în vedere că dl pictor Grigorescu a depus o muncă de mai
mulţi ani pentru terminarea lucrărilor de artă cu care a fost

267
însărcinat de comună, cum şi pentru marile merite artistice de
care este înzestrat, făcând onoare ţării chiar şi în străinătate,
după cum s-a văzut acum de curând frumoasele aprecieri ce-i
făceau unele jurnale din capitala Franciei asupra tablourilor ce
le are expuse la Paris, a decis în unanimitate de a i se da fără
plată şi în deplină proprietate un loc, proprietatea comunei,
situat pe şoseaua Jianul de la bariera Victoria.
Pentru aceste considerente, Comitetul delegaţilor a admis
acest proiect de lege, numind pe subscrisul raportor care vine cu
onoare a vă ruga să binevoiţi a-l vota şi dumneavoastră.
Raportor, Gr. Capeleanu

Lege
Art. unic. Se autoriză comuna Bucureşti să cedeze fără
plată şi în deplină proprietate dlui pictor Grigorescu un loc,
proprietatea comunei, situat pe şoseaua Jianul de la bariera
Victoria, în dimensiunile următoare: adâncimea pe lungime de
166,95 metri liniari, faţada despre strada Jianul pe 25,25 metri,
la prima frântură în adâncime de 46,30 metri, la a doua frântură
în adâncime de 47,50 metri, iar în fundul proprietăţii, de 50
metri.
Acest loc se învecinează în faţă cu şoseaua Jianul, în fund
cu proprietatea societăţii Tramvaiului, despre apus cu
proprietatea dlui Irimia Babic, despre răsărit până la a doua
frântură cu proprietatea dlui Pandrav şi de aici înainte cu
proprietatea comunei zisă târgul de ţuică.
Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa
de la 18 martie 1887 şi s-a adoptat cu unanimitate de şasezeci şi
unu voturi.
Preşedinte, D. Lecca
(L.S.A.D.) Secretar, I.A. Ghica

Discuţiunea generală la punctul de pe ordinea de zi fiind

declarată deschisă de vicepreşedintele C. Nanu, a luat cuvântul
senatorul G. Mârzescu care a cerut „o mică desluşire de la
raportor”:
- Proiectul acesta de lege conţine o donaţiune; comuna
Bucureşti dăruieşte pictorului Grigorescu un loc, orice

268
donaţiune presupune o accepţiune. Unde-s, a vrut să spună
vorbitorul.
După desluşirile primite de la raportor, G. Mârzescu a
continuat:
- „Iată o donaţiune pe care noi legiştii, după limbajul
codicelui o numim donaţiune remuneratorie, răsplătim serviciile
care ni le face un cetăţean. Comuna Bucureşti răsplăteşte
serviciile distinsului pictor Grigorescu.
Dar recunosc că poate ca un cetăţean să aibă distinse
calităţi, poate să vie Corpurile legiuitoare, în vederea cutăror
servicii aduse ţărei de acel cetăţean să-i cedeze o moşie?
Mâine mă aştept să vină Corpurile legiuitoare să zică:
Cutărui distins cetăţean, pentru serviciile aduse ţării i se
dăruieşte cutare moşie! În adevăr ţara este bogată, nu datoreşte
nimănui; comuna Bucureşti nu datoreşte nimănui nici o para,
poate, prin urmare, să dăruiască.
Dar eu, mandatar al Corpului legiuitor sunt dator astăzi să
ştiu un lucru: care sunt serviciile speciale pe care le-a adus
pictorul Grigosercu comunei Bucureşti? Eu sunt unul dintre
admiratorii domnului Grigorescu, recunosc că este un cetăţean
care, în profesiunea sa, face onoare nu numai comunei de
Bucureşti, dar ţării întregi.
De unde şi până unde vine Consiliul comunei Bucureşti şi
dăruieşte pictorului Grigorescu, o bucată de loc în Bucureşti?
Sunt în dreptul meu, putere legiuitoare, să întreb: care
sunt serviciile speciale pe care le-a adus pictorul Grigorescu
comunei Bucureşti, pentru ca comuna să-i ofere astăzi această
donaţiune. Căci în proiectul de faţă este o oferire; oferă comuna
Bucureşti pe Tabla de argint un loc pictorului Grigorescu!...
Raportul este foarte laconic în această privinţă şi nu ştiu cum se
face că mai toţi raportorii noştri sunt mai mult muţi, decât
limbuţi”.
- Domnilor, comuna Bucureşti prin acest proiect de lege
vine şi cere să-i dăm o simplă autorizaţie ca să cedeze
distinsului pictor Grigorescu un loc situat la bariera
Mogoşoaiei, a lămurit raportorul.
- Nu se cedează fără plată, e donaţiune, şi-a continuat
argumentarea G. Mârzescu.
269
 - Vă rog nu mă întrerupeţi, eu în tot timpul cât aţi vorbit
nu v-am întrerupt. A ripostat Gr. Capeleanu, raportorul, şi a
continuat:
- „Îndeplinirea celorlalte formalităţi de care vorbeşte dl
Mârzescu, cred că comuna Bucureşti la va face în urmă, va
merge la tribunal unde se va cere şi accepţiunea dlui
Grigorescu.
La a doua chestiune, îi voi răspunde că Consiliul comunal
de Bucureşti, fiind reprezentaţiunea legală a capitalei întregi, eu
cred că are şi dreptul de a cere asemenea autorizaţie de la
Parlamentul ţării ca să poată ceda sau dărui acest loc. cât pentru
meritele domnului Grigorescu, vă mărturisesc că-mi pare foarte
rău ca să văd că un om de talia dlui Mârzescu ia cuvântul ca să
le puie la îndoială şi să facă dificultăţi la votarea acestei
autorizări ce se dă primăriei să încurajeze şi să răsplătească
meritele artistice ale unui pictor renumit ca dl Grigorescu.
Meritele dlui Grigorescu sunt mari. Dsa s-a distins prin operele
sale şi pot să zic că e unicul pictor distins care îl avem în ţară.
Operele sale sunt de faţă: şi vă rog să mergeţi la primăria
capitalei ca să vedeţi opera dumisale, care reprezintă bătălia de
la Smârdan şi sunt sigur că nu-l veţi mai combate, nu veţi mai
ridica obiecţiuni. Dl Grigorescu a fost autorizat de comuna
capitalei să facă acel mare tablou care să reprezinte vitejia
soldaţilor noştri în lupta pentru independenţă; acest pictor
român, cu talentul său inspirat, a lucrat timp îndelungat, şi a
făcut sacrificii ca să ne dea o operă de o valoare foarte mare.
Afară de munca ce a pus la această operă, artistul a făcut şi
spese pentru acest tablou, care toate acestea fac de cinci ori mai
mult decât suma bănească şi decât locul acesta de la marginea
Bucureştilor. Cred dar că în necunoştinţă de cauză s-a ridicat în
contra dl Mârzescu, şi mă mir de aceasta! De aceea, vă rog să
admiteţi proiectul acesta de lege cum vi s-a propus”.
După încercări pentru domolirea tonului discuţiei a luat
cuvântul dr. Varlam, senator de Vaslui:
- Domnilor, credeam când s-a dat citire acestei legi, că au
să fie unanimitate aplauze în Senat, căci un artist ca dl
Grigorescu care părăsise ţara poate de 10-15 ani şi de-al cărui
talent beneficiază străinii, astăzi vine în ţară ca oricare om care
270
îşi iubeşte ţara lui şi vrea şi el un adăpost… El nu a cerut nimic
până acum pentru marele sale talente şi servicii care le-a adus
ţării; astăzi i se oferă ca o răsplată meritorie un loc în marginea
capitalei pe care artistul nostru va face un atelier dând cu
aceasta o oarecare valoare acelui teren. Aceasta o ştiu bine…
- O ştii dumneata, dar nu sunt în inima dumitale să o ştiu!
A ripostat cel combătut.
- Eu ştiu foarte bine că aceasta e în intenţia sa. Şi dr.
Varlam a continuat: Acum, dl Grigorescu, nu a adus destule
servicii ţării prin talentul său ca să merite această onoare? Apoi,
dl Grigorescu, pictor distins, câţi discipoli are în ţară? Am văzut
oameni care au adus mult mai puţine servicii, şi noi ne-am
grăbit să le facem recompense.
Domnul Grigorescu doreşte să aibă un colţ de pământ în
ţara sa, şi dumneata găseşti că e o crimă să i se dea un asemenea
loc?
Eu cred, domnilor, că pentru măgulirea acestui om şi
pentru onoarea ţării să nu mai discutăm pentru că e chiar un Ce
trist o asemenea discuţie!
Atacat şi de alţi vorbitori – Gr. Ştefănescu, profesor de
universitate ca şi dl Mârzescu -, dl Mârzescu cere din nou
cuvântul:
- Dl Grigorescu prin profesiune se face cunoscut nu
numai comunei Bucureşti, prin urmare, să vie ţara să-i dea o
recompensă naţională. Dacă este un om eminent nu-l scoborâţi
jos până la câteva pălmuşoare de pământ în comuna Bucureşti.
Este un cetăţean distins, să-i dăm o recompensă naţională… A
punctat şi ironic parlamentarul.
După alte discuţii de procedură şi de lexic juridic, supus
la vot, proiectul de lege pentru „donarea” porţiunii de teren
pictorului N. Grigorescu a fost aprobat cu 49 bile albe, zece bile
negre, din 59 senatori prezenţi la vot.
(Din Dezbaterile Senatului, 21 aprilie 1887, p. 601-604)

Recompensa naţională care i se cuvine astăzi lui

N. Grigorescu este nemăsurată.
I. Andreescu (1850-1882), discipolul său, este o altă
valoare care măsoară eminenţa.

271
 N. Grigoresu, într-adevăr, a fost şi rămâne un cetăţean
distins al României.

*
Poate mai mult decât în alte părţi, la Dorohoi şcoala – ca
fiică a bisericii – şi-a respectat mereu credinţele şi neamul.
Tocmai de aceea, alătur celor de mai sus, ceea ce scria „Cuvânt
şi suflet”, buletin al Arhiepiscopiei Iaşilor în numărul său din
februarie 1991 (p 4), sub semnătura lui Aurel Leon, cu titlul:
„O viaţă de om în slujba bisericii”:

272
 Iaşi, 26 mai,2003, discutând despre Şendriceni, la Institutul
„A.D. Xenopol”: academicianul Al. Zub şi Mihai Munteanu. Fotografia
reprezintă coperta IV la volumul “Lumina de la Şendriceni” de Mihai
Munteanu

Facsimil din articolul amintit mai sus, semnat de Aurel Leon despre
activitatea preotului D. Hadârcă, la vârsta de 90 de ani, plecat la cele veşnice,
ca şi fiul său Ştefan Hadârcă.

273
 La împlinirea a 90 de ani a Patriarhului Bisericii ortodoxe
Române (B.O.R.) Teoctist, publicaţia independentă românească
„Cernăuţi” „Arcaşul” – fondator şi editor Vasile Tărăţeanu,
valorificând lucrări ale Institutului Naţional pentru studiul
Totalitarismului (condus de Radu Ciuceanu), subordonat
Academiei Române, evidenţia în numărul său din februarie
2005 (2-220) rezistenţa prin credinţă a înalţilor ierarhi faţă de
autorităţile comuniste instalate în România.
„Ca vicar al Arhiepiscopiei de la Iaşi, Teoctist este ajutat
de preotul C. Nonea („fost simpatizant legionar pe timpul cărora
ţinea discursuri, cu care ocazie combătea şi U.R.S.S.”- în acele
vremuri. Securitatea aplica eticheta de legionar tuturor
opozanţilor regimului bolşevic indiferent dacă persoana
respectivă a avut sau nu vreo legătură cu mişcarea legionară sau
cu regimul Antonescu”, preotul C. Vuescu (fost membru al
PNL – Brătianu) şi preotul D. Hadârcă („care în trecut a făcut
parte din mişcarea legionară, iar în prezent (…) critică acţiunile
guvernului actual”) – p. 138-157 – volumul 181 documente cu
titlul „Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945-
1958, vol. 1, Bucureşti, 2001, de Cristina Pauşan şi Radu
Ciuceanu (ultimul luptător pentru rezistenţă armată în munţi,
„beneficiar de ani grei de puşcărie, spune „Arcaşul”, cu
semnătura lui Tudor Nedelcea).
*

Noua clădire a Şcolii normale din Şendriceni

274
 *

Tribuna Dorohoiului
Tribuna Dorohoiului, ziar independent, apare
săptămânal, marţea, începând cu 18 decembrie 1929, având
deviza: „Respectul şi stricta aplicare a legilor” înscrisă în
dreapta titlului.
Director proprietar: Al. Elefterescu – Urzică; redacţia
şi administraţia Dorohoi, strada Grigore Ghica nr. 8; format
47x31 cm.
În „Primul cuvânt”, „Tribuna Dorohoiului” spunea că
pentru respectarea legilor „vom da la iveală orice abuz, orice
călcare de lege şi vom lupta pentru ca ele să fie sancţionate.” Se
punea la dispoziţia „tuturor claselor sociale, făcând ca opinia
publică să fie identificată cu politica generală”.
În afara articolelor despre „Legea contabilităţii publice”,
„Alegeri judeţene şi comunale” (în ianuarie 1930), printre alte
ştiri aflăm cum s-a făcut ultima împărţire administrativă:
„Judeţul Dorohoi are trei plăşi: Centru, Herţa şi Săveni; 5
comune urbane – Dorohoi, Herţa, Darabani, Mihăileni şi
Săveni; o comună suburbană – Târnauca, la Herţa, 16 comune
mari rurale cu 149 sate cu consilii şi 62 sate cu adunare
sătească.

275
 Plasa Baseu (Centru) cu reşedinţa la Săveni, cuprindea
comunele: Avrămeni, Bivol, Havârna, Rădăuţi, Ştiubini şi
Săveni;
Plasa Herţa cu reşedinţa la Herţa, cuprindea comunele
Hilişeni, Mogoşeşti, Molniţa, Suharău, Vorniceni, Tarnauca,
Dorohoi şi Herţa;
Plasa Siret cu reşedinţa la Vârful Câmpului, cuprindea
comunele: Bălăneşti, Brăeşti, Corlăteni, Hănţeşti, Lozna, Vârful
Câmpului şi Mihăileni.
Prefect al judeţului era I. Constantinescu.
„Comitetele de revizuire” – era titlul unui documentar –
din care rezulta că acestea sunt o formă de organizare a
instanţelor judecătoreşti, cu o compunere ad-hoc, alcătuite din
înalţi magistraţi cât şi de persoane din rândul înalţilor
funcţionari administrativi – inovaţie a noii legi administrative
care făcea din tribunalele de primă şi a doua instanţă instituţii ce
judecau mai operativ incidentele şi abuzurile ivite.
*

Tabloul cu rezultatul alegerilor pe circumscripţii

electorale ale alegerilor pentru Adunarea deputaţilor, efectuat în
ziua de 12 decembrie 1928 arăta astfel:
În Circumscripţia Dorohoi candidau: Pilat Ioan,
Stoianovici Neculai, Bălănescu Remus şi Verona Paul (de la
Partidul Naţional liberal) pentru care au votat 3895 alegători din
37014 prezenţi la urne (10,5%).
De la Partidul Naţional Ţărănesc candidau: Alex. Al.
Răutu, Dimitrie Ştefanovici, Ioan Ţăranu, Gh. Dintevici pentru
care au votat 29202 alegători (78,9%);
De la Partidul Poporului şi Naţional candidau:Cezar
Papacostea, Gheorghe Săvescu, Ioan Trufin, Nicolai Bodeanu
pentru care au votat 855 de alegători (2,31%);
De la Liga A.N.C. candidau George A. Cuza, Emil
Vasiliu, Dumitru Răbei, Surugiu Gheorghe pentru care au votat
2670 alegători din cei prezenţi la vot (3,7 %).
Alegători înscrişi pe liste: 42.572.

276
 Au fost aleşi: Alex. Al. Răutu şi Dimitrie Ştefanovici de
la Partidul Naţional Liberal; Ioan Ţăranu şi Gheorghe Dintovici
de la Partidul Naţional Ţărănesc.
La alegerile pentru Senat, colegiul universal, efectuate în
ziua de 15 decembrie 1928, din judeţul Dorohoi au candidat:
Franc Ioan din partea Partidului Naţional Liberal, care a obţinut
1885 voturi din partea a 15909 alegători prezenţi la urne;
Lt. Col. Anghel Ţaţomir din partea Partidului Naţional
Ţărănesc, care a obţinut 13453 voturi; şi Ion Alexandrescu din
partea Partidului Poporului şi Naţional, care a obţinut 369
voturi.
Candidatul proclamat ales a fost Lt.col. Anghel Ţaţomir.
Tot la alegerile pentru Senat, dar pentru colegiile
membrilor consiliilor comunale şi judeţene efectuate în ziua de
17 decembrie 1928 – din judeţul Dorohoi au candidat Tomaziu
Gheorghe din partea Partidului Naţional Liberal, care a obţinut
287 voturi din partea a 508 alegători prezenţi la urne şi Gh. I.
Franc din partea Partidului Naţional Ţărănesc, care a obţinut
213 voturi.
A fost ales Tomaziu Gheorghe.
Prin Decret-regal nr. 2935 din 11 august 1930,
contrasemnat de dr. Al. Vaida Voievod, ministru de interne,
publicat în Monitorul oficial nr. 186/21 august 1930, se aproba
stema oraşului Dorohoi, ca reşedinţă de judeţ: „Pe scut roşu,
Sfântul Nicolae de aur nimbat, văzut din faţă, binecuvântând cu
dreapta şi ţinând cu stânga, evanghelia, tot de aur. Faţa şi
mâinile de culoare naturală. Scutul timbrat cu o coroană murală
de argint, cu cinci turnuri. Reprezintă hramul vechii biserici
catedrale din acest oraş”.
La 21 septembrie 1931, în Monitorul Oficial nr. 220
apărea „Tabelul comunelor” rurale din judeţul Dorohoi, formate
potrivit legii sancţionate cu Înaltul Decret Regal nr. 2536 din 14
iulie 1931 din care rezultă că numărul comunelor rurale era de
41, iar al satelor de 201. Rădăuţi, cu reşedinţa la Rădăuţi,
comună formată din satele Crăiniceni, Rădăuţi şi Rediu făcea
parte din judeţul Rădăuţi. Şendriceni era comună distinctă, cu 7
sate, cu reşedinţa în satul Ghilia.
*
277
 Tractorul roşu

Tractorul roşu, foaie volantă, organ al organizaţiei de

partid şi al comitetului de întreprindere al S.M.T. – Dorohoi,
înfiinţată în anul 1950, a adus o contribuţie deosebită în
educarea mecanizatorilor…
…apărea de 3 ori pe lună sub îngrijirea unui colectiv de 9
tovarăşi (muncitori, tehnicieni, ingineri, şefi de brigadă) şi era
urmărită cu mult interes de muncitori.
În foaia volantă „Tractorul roşu” editată în acest an (1958
n.n.) câteva articole vorbesc despre realizările unei singure
brigăzi, brigada a V-a…
În loc de 12 foi volante câte ar fi trebuit să se scoată până
acum s-au scos numai 5 foi volante şi acestea la un nivel
necorespunzător. Foaia volantă „Tractorul roşu” are 6
colaboratori şi 16 corespondenţi: Fătu Dumitru, Asăvoaie
Toader, Budeanu Octavia”…
(Mihai Buceceanu, din ziarul „Lupta noastră” din 11 octombrie 1958)

Tribuna Liberă
Tribuna Liberă, ziar dorohoian, apărea în anul 1933.
*

Tudor Pamfile
Tudor Pamfile, revistă de limbă, literatură şi artă
populară, apare odată pe lună, la Dorohoi, începând cu luna
februarie 1923, sub conducerea unui comitet format din preot
econom. D. Furtună, directorul Gimnaziului Dorohoi, econom.
Petru Gh. Savin, Jorăşti – Covurlui, Mina I. Grădinaru,
controlor al cooperativelor săteşti, Bucureşti.
Întemeietori ai revistei figurau: P.S. Iacob Antonovici,
Tiberiu Crudu, directoriul Şcolii normale Botoşani, C. Capră,
D. Capră, Fundaţia Culturală „Principele Carol”, econ.
D. Furtună, I. Giosanu, Mina I. Grădinaru, preot N.V.

278
Hodoroabă, C. Lavronschi, Al. Al. Leontescu, Elena T. Pamfile,
econ. P.Gh. Savin, C. Şoltuz, Gr. Şoltuz, Şt.Şt. Tuţescu,
G. Tutoveanu, D. Urzică, dar numărul întemeietorilor se va
cunoaşte în numerele următoare ale revistei.

Coperta revistei

279
 De la numerele 1, 2 şi 3, 1924, apare cu subtitlul Revistă
de muzică, artă populară şi folclor, condusă de econ.
D. Furtună. Partea artistică de Aurelian Borşianu, până la
nr. 9/1926, când revine la subtitlul: „Revistă de limbă, literatură
şi artă populară”.
Sediul redacţiei era la Gimnaziul din Dorohoi, unde
trebuiau trimise scrisorile către econ. D. Furtună. Tipografia
„Gazeta Dorohoiului”, Dorohoi, strada Grigore Ghica nr. 26;
format 17x24 cm.
Plecând la drum, revista aducea prinos de recunoştinţă
„amintirii marelui prieten al românilor – dr. I. Urban – Iarnik
din Praga” închinând gândul „cu evlavie, în numele graiului
bătrânesc al lui Ispirescu şi Creangă, cu aceeaşi neţărmurită
dragoste cu care minunatul învăţat al Cehoslovaciei a învăţat, a
scris şi simţit cuvântul sufletului nostru popular”, iar „pentru
sprijinul dat amintirii mult iubiţilor T. Pamfile şi M. Lupescu”
aducea mulţumiri şi urări Fundaţiei culturale „Principele Carol”.
Întemeietorii revistei „Tudor Pamfile” se declarau
continuatori ai revistei „Ion Creangă” din Bârlad, care în anul
1908, în numărul 1 zicea:
„Vrem, laolaltă cu alte publicaţii de acest fel, să sporim
tot mai mult cunoaşterea minunatelor produceri ale poporului,
adevărate comori de gândire şi simţire, de credinţi şi datini
gospodăreşti, în care se oglindeşte sufletul şi viaţa neamului
nostru”.
Pledând că „o muncă atât de folositoare, având o ţintă
atât de curată, nu trebuie să se risipească” Revista atrăgea
atenţia:
„Viaţa unui Pamfile şi a unui Lupescu, a seninului Andrei
Bârseanu şi a nobilului nostru prieten I. Urban – Iarnik, stinşi
toţi, în chip atât de neaşteptat, acum de curând – arată că ei au
lucrat pe un tărâm de mare însemnătate şi puţini ştiu ce a
pierdut literatura populară cu trecerea lor dintre noi!”
În revistă s-au publicat, aşa cum îşi propusese, „datini şi
credinţe, pluguşoare, oraţii, vorbe adânci, poveşti şi legende,
cântece din copilărie, o seamă de cuvinte, colinde, vrăji şi
farmece, cântece bătrâneşti, poveşti, glume, ghicitori,
împărtăşiri arheologice”, dar şi orice alte texte din cuprinsul
280
literaturii populare scrise: cântece de oaste, taclale, chiuituri,
descântece, obiceiuri vechi, urări şi bineţe, boli şi leacuri,
ilustraţii, precum şi bibliografie, o bogată poştă a redacţiei.

Biserica veche din Rădăuţi (Din revista „Tudor Pamfile”)

Sunt prezente articole cu titlul: „Elevii şi literatura

populară” de P.G. Savin, „Tudor Pamfile” de Ion. N. Popescu;
„Dr. Urban Iarnik” de Em. Elefterescu; „Mărturii despre Urban
Iarnik” de Şt. Şt. Tuţescu; „O seamă de cuvinte” de Gh.F.
Ceauşean şi ec. D.F.; „Cum l-am cunoscut pe Tudor Pamfile”
de Gr. Şoituz; „Ion Creangă şi România jună din Viena” de
econ. D. F.; „Dragostea poporului român” de P.G. Savin;
„Vrancea” de Ion D. Neagu – Negrileşti.
Sunt puse în valoare preocupările pentru folclor ale lui
Alecu Russo, Ion Creangă, Tudor Pamfile, M. Lupescu, Ştefan
Stan Tuţescu, C. Rădulescu – Codin, S.T. Kirileanu.
Nr. 5-8/1926 sunt tipărite cu prilejul ridicării unui bust al lui
Tudor Pamfile la Tecuci, iar nr. 7-12/1928, număr festiv,
publică scrisori trimise de Ion Bianu şi N. Iorga lui Tudor
Pamfile, despre care mai semnează articole S. Mehedinţi, M.
Sadoveanu şi Artur Gorovei.

281
 Vasile C. Nicolau, directorul Imprimeriilor Statului
Chişinău, editorul revistei „România Administrativă”, scria
despre Tudor Pamfile:
„…Fiu de răzeşi din Ţepu – Tecuci, luptătorul cu greutăţi
de tot felul, cu gândul de a-şi face o situaţie, s-a pomenit într-o
bună zi ofiţer de cavalerie.
Un rătăcit printre militari, dar totuşi un ostaş distins şi
brav care a ştiut să se impună printre camarazii lui.
L-am cunoscut la Bârlad, acolo unde şi-a petrecut cei mai
frumoşi şi activi ani ai lui: 1908-1920.
Fire blândă şi idealistă, muncitor neobosit, era veşnic în
căutarea unor tovarăşi de muncă care să-l înţeleagă, cu care
să-şi petreacă timpul, muncind fără răgaz şi fără gând de
răsplată.

282
 …Cu el am cercetat multe localităţi de pe Valea Tutovei,
cu el am făcut săpături la „Cetăţuia”, în apropiere de târgul
Puieşti – Tutova, unde am descoperit comori din trecutul
neamului nostru şi pe care le-am comunicat domnilor profesori
Tafrali şi Pârvan, cu nădejdea că începuturile noastre vor
interesa oficialitatea.
Cu el, ani de-a rândul, am răscolit conacele vechilor
boieri moldoveni, am cercetat biblioteci, am strâns sau am
copiat vrafuri de documente.
Alături de el, timp de doi ani (până la război) am redactat
revista de cercetări istorice „Miron Costin”...
În Bârlad, alături de neuitatul şi blândul Moş Mihaiu
Lupescu şi de alţi câţiva inimoşi tovarăşi, a scos revista „Ion
Creangă”…
Tot la Bârlad, alături de poetul Tutoveanu, de dr.
Voiculescu şi alţi câţiva scriitori, a scos revista „Florile Dalbe”.

283
 ...Ca un omagiu pentru munca acestui om… intelectualii
Bârladului au datoria de a-l revendica şi de a-i eterniza
amintirea printr-un modest bust – aşa cum a fost el toată viaţa –
care, aşezat în Casa Naţională, alături de neuitatul Stroe
Beloescu, să amintească generaţiilor viitoare, că fiul răzeşului
de la Ţepu, plecat din mijlocul lor, a muncit pentru ei, lăsând în
urma lui comori nepreţuite ale graiului românesc şi atâtea
nepreţuite acte şi documente, care fără el s-ar fi pierdut.
(„Tudor Pamfile” nr. 9/1923)

În numărul 10/1923 revista, care cerea date şi mărturii

despre Tudor Pamfile, publica „O scrisoare” semnată Al. Saint-
Georges:
„Cu adâncă emoţie am citit acum câteva zile în vitrina
unei librării din Botoşani, în fruntea unei noi reviste de folclor,
numele lui Tudor Pamfile, vechiul meu prieten, camaradul din
şcolile militare, apoi mai târziu din aceeaşi brigadă de cavalerie
şi tovarăşul cu care am scos la Bârlad timp de câţiva ani revista

284
„Miron Costin”, precum şi acela după îndemnul căruia am
strâns şi publicat folclor în revista „Ion Creangă”, prea puţin
însă, alături de specialişti ce au lucrat atât de mult în această
direcţie ca: moş Lupescu, Gorovei, econ. D. Furtună, Tuţescu,
Urzică, Savin, Rădulescu şi mulţi alţii. Activitatea mea extra-
militară o îndreptasem mai mult în cercetări paleo-grafice şi
numismatice.

Nu pot decât să-mi exprim mulţumirea mea sufletească,

văzând că foştii tovarăşi de muncă ai lui Pamfile – garda veche
de la „Ion Creangă” - urmează mai departe activitatea rodnică şi
folositoare ce au desfăşurat atâţia ani, printr-o revistă nouă –
urmare a celei vechi – având în fruntea ei numele acelui care a
fost conducătorul şi sufletul revistei, şi care în câţiva ani a
publicat nu mai puţin de 40 de volume.
…Găsind în arhiva muzeului meu (în refacere după ce a
fost distrus de trupele germane ce au fost la Târgovişte în 1916-
1918) trei manuscrise vechi ce socot că sunt interesante. Le-am
transcris şi vi le trimit aici alăturat, cu rugămintea de a le
publica”…

285
 Către sfârşitul anului I de activitate lista întemeietorilor
revistei „Tudor Pamfile” s-a completat cu noi nume: Ştefan
Bârsănescu, profesor de pedagogie la Şcoala normală „Vasile
Lupu” din Iaşi, Aurelian Borişianu, N.I. Dumitraşcu, Alex
Dimitriu, I. Isăceanu, M. Mateescu, M.I. Munteanu, V.C.
Nicolau, I. Niculescu-Poenile, Gh. Polcovnicu, Ion. N. Popescu,
C. Rădulescu-Codin, Simion Rusu, pr. N. Sandovici, Al. Saint-
Georges, V. Todicescu, directorul Şcolii normale „Vasile Lupu”
din Iaşi, Gh. Vlădescu – Albeşti.
Revista „Tudor Pamfile” a apărut până în decembrie
1928. De la nr. 9 la nr. 12/1926 a apărut cu subtitlul: revistă de
limbă, literatură şi artă populară, ca şi în 1923. A fost şi revistă
de muzică, artă populară şi folclor.
*
Societatea „România-Jună” din Viena, care avea la
temelie sufletul lui Eminescu, şi-a sărbătorit la 2 februarie 1923,
la Botoşani, semicentenarul, prilej cu care s-a subliniat
„legăturile oamenilor de cultură cu această societate, de la
Eminescu şi Titu Maiorescu, până la înrâurirea domnului Iorga,
prin N. Dobrescu şi Ion Grămadă”.
Marele povestitor Ion Creangă, prin Eminescu şi
Maiorescu, a avut şi el legături cu studenţii români din Viena.
Din cartea lui Ion Grămadă despre istoricul „României
June”, „Tudor Pamfile” publica în nr. 5 din iunie 1923
scrisoarea lui Creangă de mulţumire pentru numirea sa ca
membru de onoare al Societăţii:
Iaşi, 1882, Decembrie, 28
Domnule Preşedinte,
Mişcat sufleteşte, mulţumesc onorabilei Societăţi
academice – „România-Jună” pentru distinsa onoare ce mi-a
făcut de a mă numi „membru onorar” al ei, şi vă rog, Domnule
Preşedinte, a comunica onorabilei societăţi, din partea-mi, că
sunt mândru de această numire neaşteptată.
Primiţi, vă rog, Domnule Preşedinte, încredinţare despre
stima şi recunoştinţa ce vă păstrez.
Ion Creangă
(Din actele Societăţii „România-Jună” din Viena, publicată în
monografia dlui I. Grămadă, Arad, 1912, p. 135)

286
 *

Ion Creangă

*
Nu atât de preţuit a fost M. Eminescu de către factorii de
putere din vremea sa. La 25 noiembrie 1888, în dezbaterile
Senatului, în calitate de raportor al unei comisii de lucru,
N. Ganea răspundea cererii de ajutor a poetului, prezentând
următorul proiect de lege:

Domnilor senatori,
Camera legiuitóre, în şedinţa din 2 Aprilie anul curent, a
votat proiectul de lege, eşit din iniţiativa parlamentară, prin care
se acorda poetului M. Eminescu o pensiune viageră de 250 lei
pe lună.
Acest proiect, venind în desbaterea onor. Senat, tóte
secţiunile l-au adoptat, fără nici o modificare, şi au numit
delegat:

287
 Pentru secţiunea I pe Dl George Chiţu;
III V.A. Urechiă;
IV Al.V. Liteanu;
V A1. Vilner;
II pe subsemnatul.
Comitetul delegaţilor s-a
întrunit astădi, 23 curent, sub
preşedenţia Dlui George Chiţu,
şi
Avend în vedere că
Mihail Eminescu este unul
dintre cei mai însemnaţi poeţi ai
României, ale cărui scrieri sunt
de o valóre recunoscută de toţi
şi a cărui nume iubit şi popular
va figura cu onóre în istoria
literaturei nóstre;
Avend în vedere că
Eminescu pe lângă că este lipsit
cu desăverşire de midloce
materiale, are nenorocirea de a fi atins şi de o bólă cronică fórte
grea care-1 pune în imposibilitate de a-şi câştiga dilnica
existenţă.
În unanimitate a admis proiectul de lege aşa cum l-a votat
onor. Cameră şi m-a însărcinat ca raportor de a ve ruga să bine-
voiţi a admite şi D-vostre acestă modestă, póte prea modestă,
recompensă în comparaţie cu meritele nefericitului poet. Dic
modestă, D-lor, căci dacă până acum Corpurile legiuitore ale
ţerei au fost cu mâna largă, şi cu drept cuvent, pentru a acorda
pensiuni şi recompense omenilor noştri politici, cari au lucrat la
constituirea şi organisarea Statului român, e o datorie sântă
pentru ele, acum că opera politică e aprópe săverşită, de a
întinde aceeaşi mână genórosă şi a celor ómeni, cari s-au
devotat unei alte munci mai ingrate, mai neproductive pentru
denşii, dar tot atât de folositóre ţerei, munca sciinţifică şi
literară. Dupe produsul acestei munci intelectuale s-a mesurat în
tóte timpurile gradul de cultură al popórelor.

288
 Sunt deci fericit, D-lor senatori, de a fi astădi la acestă
tribună interpretul simţimentului unanim al D-vostre, cari sciţi a
precia înalta valóre literară a lui Mihail Eminescu, şi a aduce
măcar o slabă uşurare crudelor sale suferinţi rugându-ve să
bine-voiţi a vota următorul proiect de lege.
Raportor, N. Ganea.
LEGE
Articol unic. Se acordă D-lui Mihail Eminescu o
pensiune viageră de 250 lei pe lună, care se va respunde din
casa Statului.
Acestă lege s-a votat de Adunarea deputaţilor în şedinţa
de la 2 Aprilie anul 1888, şi s-a adoptat cu maioritate de 57
voturi, contra 5.
Preşedinte, D. Lecca.
Secretar, I. Neniţescu.

Cât de importantă era suma propusă drept ajutor pentru

poetul naţional al românilor se vede din faptul că ea era
inferioară salariului unui cadru didactic la un liceu, dar egală cu
leafa unui oficiant inferior, de gradul II, la Corpul telefonic
poştal.
Despre cât i-a folosit poetului ajutorul în cauză este
suficient să spunem că dacă Senatul a luat în discuţie cererea la
8 luni după ce se pronunţase afirmativ Camera Deputaţilor, nu
ştim dacă suma a mai ajuns vreodată la Eminescu pentru că, la
data de 15 iunie 1889, poetul a decedat.
*
Nu numai pentru Urban Iarnik a avut cuvinte alese
„Tudor Pamfile”. Sub semnătura econom D. Furtună revista
publica în martie 1923 următoarele la încetarea din viaţă a prof.
T.T. Burada:
„Mângâiat de inima iubitoare a Iaşului întreg, T.T.
Burada – sârguinciosul şi neobositul nostru etnograf şi
folclorist, membru corespondent al Academiei Române – ne-a
părăsit în seara zilei de 17 februarie 1923. Minunatul bătrân cu
paşi mărunţi s-a stins în vârstă de 84 de ani (născut la 3 oct.
1839). Norocos ca pregătire, vârstă şi sporul ce a adus în viaţă,

289
Burada lasă în urmă multe şi numeroase lucrări de preţ, unele cu
totul rare astăzi: ar trebui retipărite, ca şi nenumăratele sale
însemnări şi studii (în vremea din urmă, mai mult istorice) din
„Arhiva” ieşeană.
Apoi viaţa ce a dus are un înţeles de mare preţ pentru
îndrumarea neamului nostru. A văzut Unirea cea dintâi (când
urma la Iaşi Academia Mihăileană), a văzut şi Unirea cea mare,
la care ajutase prin scrierile sale şi prin cântecul viorii sale
fermecate, ca şi prin colindarea tuturor ţinuturilor (Peninsula
Balcanică, Serbia, Bosnia, Dalmaţia, Craina, Istria, Moravia,
Vitinia şa.) unde se găsea răsfirat vreun suflet de român. Nu se
poate scrie azi nimic pe tărâmul folclorului şi a istoriei muzicii
sau teatrului la români fără a primi lămuririle cele dintâi de la
Burada. A fost cel dintâi elev moldovean înscris la
Conservatorul de muzică din Paris, de unde şi-a luat atestatul în
1863, iar în 1865 licenţa în drept.
Viaţa şi scrisul său de la 1866 până azi, mai ales în
bătrânul Iaşi, trebuie cercetate de aproape, căci lucrările lui
Burada sunt cel mai curat izvor de patriotism şi credinţă”.

Etnograful şi folcloristul
*

290
 O părere despre cântecul popular:
„Cântece populare! Voi, sicriu sfânt al credinţei, ce legaţi
timpurile vechi de cele nouă, în voi îşi pune un neam odoarele
eroilor lui, nădejdea gândurilor şi floarea simţămitelor lui.
Sicriu plin de sfinţenie! Pe voi nici vă atinge, nici vă
sfarmă vreo lovire, dacă poporul vostru însuşi nu v-a profanat.
Cântece populare! Voi staţi şi păziţi biserica amintirilor
naţionale: aveţi aripi şi glas de arhangheli şi arme ca şi dânşii
aveţi. Flăcările mistuiesc scrisul condeiului, tâlharii jefuiesc
comorile, dar voi vă strecuraţi printre oameni, şi, dacă sufletele
înjosite nu ştiu să vă hrănească cu dor, voi fugiţi la munţi, vă
agăţaţi de ruine şi de acolo grăiţi din vremurile străbune”.
Adam Mickiewicy
(Din revista „Tudor Pamfile” nr. 4/mai 1923).

„În dimineaţa zilei de 29 martie 1926, după o scurtă şi

grea suferinţă, a încetat din viaţă vrednicul revizor şcolar al
judeţului Muscel, C. Rădulescu – Codin. Era în vârstă de numai
50 de ani”.
S-a stins, fulgerător, un suflet din sufletul artistic al
ţăranului nostru, peste care civilizaţia oraşelor şi pospăiala
cărturărească de împrumut a trecut fără să-i deformeze conturul.

C. Rădulescu – Codin

291
 Două rânduri de la C.Rădulescu – Codin adresate
conducătorului revistei „Tudor Pamfile”:
Mult stimate părinte,
Vă trimit aici un exemplar din „Muscelul nostru”, pe
velină şi o legendă pentru „Tudor Pamfile”.
Vă felicit din inimă pentru ideea ce aţi avut de a da
revistei numele celui mai harnic din culegătorii şi cercetătorii
odoarelor trecutului.
Poate, în viitor, voi trimite şi eu ceva despre prietenul
drag Tudor Pamfile, a cărui muncă uriaşă nu cred să o mai
poată ajunge cineva.
Rog treceţi-mă printre întemeietori şi comunicaţi-mi
condiţiile.
Aştept răspuns şi vă salut cu iubire.
C. Rădulescu – Codin
1925, martie 9, Câmpulung.
(Din revista „Tudor Pamfile” nr. 5-8/1926)

„De la Cântarea României a lui Alecu Russo şi de la

Doina lui Eminescu nu s-a scris ceva mai frumos, specific
românesc decât această bucată („Rugămintea”) care e un imn
către Dreptate şi Adevăr, iar dibăcia cu care autorul îmbină şi
împacă simţămintele general omeneşti cu acelea exclusiv
naţionale, umple de mirare – aş zice – aproape de recunoştinţă.
Aceste trei pagini de proză ar trebui să rămână ca un Credo al
oricărui suflet de român cinstit”.
(Din „Convorbiri literare” pe dec. 1925, p. 878,
„Graiul nostru”, Bârlad, noiembrie 1925).
*
Numărul 1,2 şi 3 din 1924 era închinat lui Artur Gorovei
care aniversa vârsta de 60 de ani.
Rememorând martie 1912 când revista „Ion Creangă” de
la Bârlad, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de viaţă a revistei
„Şezătoarea”, oferea amintiri frumoase scrise de G.T. Kirileanu,
S.T. Kirileanu, L. Mrejeriu, pr. Fl.A. Drăghici, N.I. Dumitraşcu,
I.I. Ciuncanu, C.N. Mateescu, Al. Morariu, Al. Moisei,
I.N. Popescu, P. Gh. Savin, Şt.Şt. Tuţescu, C. Rădulescu-Codin,

292
C. Daniiescu, N.I. Munteanu ş.a., econ. D. Furtună dădea
aceeaşi preţuire lui Artur Gorovei şi în „Tudor Pamfile”.
Născut la 19 februarie 1864 în Fălticeni, Artur Gorovei,
chiar dacă numai de „Şezătoarea” i-ar fi rămas legat numele,
„singură”, îi este de ajuns ca ştiinţa românească să-i păstreze
veşnică recunoştinţă” îi aprecia truda Tudor Pamfile.

Artur Gorovei

Ca să-l înţelegem pe Gorovoi, D. Furtună reamintea ce

s-a scris în „Adevărul” din 18 decembrie 1914: „…Să punem în
mâinile copiilor noştri steaua şi luceafărul, şi să-i trimitem la
neamurile şi prietenii noştri, să le vestească naşterea
Mântuitorului, cântând şi ei:
„Trei crai de la răsărit
Cu steaua-au călătorit,
precum au cântat neam de neamul nostru, până ce ne-am ivit noi
pe lume, noi epigonii care ne-am bătut joc de tot ce ne-au lăsat
strămoşii ca să ne fălim cu Pomul de Crăciun”…
Ca şi atunci, în 1912, acum, în 1924, în numărul închinat
lui Artur Gorovei semnau nume prestigioase ca: D. Furtună,
Aurelian Borşianu, M. Mateescu, St.St. Tuţescu, N.I.
Dumitraşcu, Petru G. Savin, I.D. Neagu – Negrileşti, Aristide
M. Geamăn, D.Gr. Constantinescu, Virgil Ionescu – Darzeu, pr.
293
G. Baz, Marin Popa, Emilian Novacovici, I. Berixas, Ilie
Merticariu, Simeon Rusu, Ioan Isăceanu, Ion N. Popescu,
V.D. Brădul, A. Craciuc, C.D. Vasiliu, Tudor Ivan, D. Urzică,
V.Gh. Mihăilescu, Pompeiu Hossu Longin, pr. Ioan Boca,
Filimon Rusu, P.G. Moroşanu, Simion T. Kirileanu, Lucian
Costin, Gh. Polcovnicu ş.a.
*
Către 1928 revista „Tudor Pamfile” îşi menţinea sediul la
Cancelaria Seminarului Teologic din Dorohoi, dar administraţia
funcţiona la Căminul cultural Ungureni, Botoşani, prin Eugen
Neculau, profesor la Seminar, se colectau abonamentele la
publicaţie.
Numărul 7-12/iulie-decembrie 1928 era închinat
neuitatului Tudor Pamfile, cu prilejul dezvelirii bustului său la
Tecuci şi cuprindea articole sub semnătura: Iacob al Huşilor,
I. Bianu, N. Iorga, S. Mehedinţi, M. Sadoveanu, A. Gorovei,
econ. pr. Ch. Savin, Ap.D. Culea, G.G. Vartolomeu, Alex.
Lascarov-Moldoveanu, Liviu Marian, St.Şt. Tuţescu,
N.I. Dumitraşcu şi econ. D. Furtună.
A fost ultimul număr al revistei „Tudor Pamfile”…
„Prin satul Hajdăilor” se intitulează broşura scrisă de
Calinic Istrati, vajnicul luptător din Noua-Suliţă, judeţul Hotin,
care ne face dovada că ştie să dea la lumină lucruri foarte
valoroase, amintiri despre mormintele Hajdăilor din satul
Cristineşti, judeţul Hotin, descriindu-ne unele adevăruri care ar
trebui să dea nu numai de gândit dar şi de lucru celor în drept –
căci, altmintrelea, mormintele hajdăilor vor rămâne în aceeaşi
paragină şi uitare…
(Din revista „Tudor Pamfile” nr. 9-12/1925)
*
Alesul Dorohoiului dintre ţărani, în Divanul Ad-hoc.
Alesul sătenilor dorohoieni în Divanul Ad-hoc, pe
vremea lui Cuza, a fost Dumitru Savin, de loc din satul
Tătărăşeni.
El a fost căsătorit cu femeia Casandra, fiica Doamnei.
Este şi azi pe moşia Tătărăşeni o fântână care se numeşte
Fântâna Doamnei. Pe vremea lui Cuza Vodă, acest Dumitru
Savin a fost ales de boieri ca deputat. Savin a avut trei feciori:
294
Mihalache, Gheorghe şi Ion şi două fete: Maria şi Ecaterina.
Mihalache a murit în spital la Săveni pe la 1908; Gheorghe la
Herţa şi Ion la Balinţi. Fetele, una – adică Maria – a fost
măritată la Vorniceni, iar a doua (Ecaterina), la Şipoteni.
La Dumitru Savin era coşerul împărătesc (de rezervă) şi,
la timp de foamete, dădea la locuitori popuşoi. Aceşti popuşoi
se lucrau îndeobşte pe o bucată de moşie şi cât ieşea toamna, se
punea în coşerul împărătesc.
Tot Dumitru Savin a împărţit la '64 pământul locuitorilor
din Tătărăşeni.
Comunicat din Tătărăşeni – Dorohoi de pr. Gh. Axinte.
(Din revista „Tudor Pamfile” nr. 5-8/1926).
*
Despre „Academia Bârlădeană” revista „Tudor Pamfile”
din Dorohoi nota:
„Primul război mondial nu a întrerupt activitatea
Academiei Bârlădene; dimpotrivă, marile bătălii pentru
desubjugarea ţării şi pentru întregirea neamului au întărit-o, au
ajutat-o chiar să-şi deseneze mai bine profilul, potrivit după
nevoile de atunci ale dragostei de neam şi ţară. Calendarul
Nostru pe 1918, distribuit pe front, şi revista cu fericit nume
Florile dalbe, scoasă de G. Tutoveanu, V. Voiculescu,
T. Pamfile şi M. Lungeanu, urmând o idee a poetului Ion
Buzdugan, arată faptul că războiul nu numai că nu a întrerupt
activitatea societăţii, ci a fortificat-o.
Perioada dintre cele două războaie mondiale găseşte
Academia Bârlădeană fără să fi avut nici un zig zag ori sincopă
în trecut. Ea rămâne vârsta de aur şi de aceea mulţi îi confundă
acest crâmpei de viaţă intensă cu întreaga ei existenţă pe care o
opresc undeva pe aici. Academia Bârlădeană avea să mai
trăiască însă mulţi ani. Ecourile ei stăruie şi astăzi, cu o
concreteţe de materialitate. Şi cum ecoul e vibraţie, înseamnă că
academia există, sublimată în forme superioare. Îşi trăieşte
poate, în felul acesta, chiar visul... în efervescenţa creatoare din
acei ani de pace, valorile s-au ales, şi-au aflat expresia proprie,
unele s-au desprins de Bârlad, altele nu l-au părăsit. Furtunile şi
aerul iute dinaintea celui de-al doilea război mondial au
295
problematizat existenta societăţii, dar nu au destrămat-o.
Academia a îmbrăcat noi forme, dictate de situaţia în spaţiu şi
de psihologia membrilor, care s-a schimbat – cum e firesc – si
ea. Dar pe deasupra tuturora, se schimbau vremurile. Singur,
G. Tutoveanu, întemeietorul ei, a rămas neschimbat, nu şi-a
părăsit oraşul, nu a abdicat de la datoria pe care singur şi-a
impus-o, aceea de a descoperi şi cultiva tinerele talente literare.
Excursiile la păduri, la conace ori la mânăstiri au dispărut, au
dispărut şezătorile literare în alte localităţi, apoi cele de la Casa
Naţională Stroe Belloescu. Până la urmă, ţesătura Academiei
Bârlădene „s-a iezit”, cum se spune la Bârlad. Dar dacă a slăbit
ca rezistenţă, a sporit, diafanizându-se, în rafinament şi-n
bogăţiile aducerii aminte pe care le aduce cu ea conştiinţa unui
trecut ce-ţi aparţine.
În anul 1940 a încetat din viaţă „Mama Zoe”, poeta Zoe
G. Frasin, care, după expresia lui Nicolae Iorga, era „...femeia
de mare merit care-i stătea alături” lui G. Tutoveanu. Vreme de
un sfert de veac, Zoe G. Frasin fusese liantul de taină şi izvorul
farmecului discret al întâlnirilor Academiei. Descumpănit,
G. Tutoveanu a plecat din Bârlad la Bucureşti, locuind în anii
războiului, care tocmai se declanşase, la unul din fiii săi.
Dispăruse însă Academia Bârlădeană? Nu, deoarece membrii ei
continuau întâlnirile literare fie la Bârlad, fie în Bucureşti”…
*
Fotea Mircea în „Revista de folclor „Tudor Pamfile”,
Dorohoi, 1923-1928”, comunicare ştiinţifică la Universitatea
Al. I. Cuza din Iaşi, Institutul pedagogic de 3 ani, 1969, o vede
ca o continuatoare a ceea ce fusese publicaţia „Ion Creangă” de
la Bârlad, ceea ce reiese şi din articolul program al promovatei
de la Dorohoi care „face front comun cu alte reviste de folclor
apărute anterior: „Şezătoarea”, „Ghiluşul”, „Izvoraşul” sau
posterior ei: „Comoara satelor” şi „Doina”, reviste care aduc în
istoria folcloristicii noastre contribuţia intelectualilor din mediul
sătesc”.
Dintre pasionaţii culegători de folclor care au colaborat
substanţial la revistă, Fotea Mircea îi enumără pe D. Furtună cu
32 de colaborări, Aurelian Borşianu – 26 de colaborări, Lucian
296
Costin – 16 colaborări, Petru Gh. Savin – 15, Şt.Şt. Tuţescu,
N.I. Dumitrescu cu câte 14 colaborări, D. Urzică, Gr.F. Oanea,
Filimon Rusu şi I. Niculescu cu câte 10 colaborări, Ion N.
Popescu şi Marian Popa câte 9 colaborări.
Revista, spune recenzentul, s-a făcut remarcată şi prin
articolele închinate unor scriitori sau culegători de folclor: Ion
Creangă, Alecu Ruso, T.T. Burada, Artur Gorovei, Tudor
Pamfile, C. Rădulescu – Codin, Şt.Şt. Tuţescu, Simion
I. Kirileanu, Al. Vasiliu, M. Lupescu ş.a., materiale cu valoare
documentară, deoarece constituie singurele surse de informaţii
despre personalitatea şi munca pasionată a culegătorilor de
folclor.
*
Al. Vasiliu, învăţătorul de la
Tătăruşi, împătimit culegător de
folclor, colaborator la presa vremii
– revistele Ion Creangă,
Şezătoarea, Tudor Pamfile, la
realizarea celor 10 volume ale
„Proverbelor românilor” de Iuliu
A. Zanne, lucrare considerată „un
monument pentru literatura
naţională”, membru ales în
comitetul diriguitor al Societăţii
folcloriştilor din România,
clasificat ca fiind „unul din cei mai
buni folclorişti români”, în anul
1908, la recomandarea lui Gh.T. Kirileanu, Titu Maiorescu
susţine şi propune în Secţiunea literară a Academiei Române
tipărirea culegerii de „Cântece, urături şi bocete de ale
poporului” adunate de Vasiliu, apărută la Bucureşti în 1909,
însoţită în volum de 43 arii notate de Sofia Teodoreanu,
profesoară la Conservatorul de muzică din Iaşi.
Despre această operă s-au scris cuvinte de apreciere în
revistele: „Viaţă nouă”, condusă de Simion Mehedinţi, „Viaţa
românească”, „Sămănătorul”, „Neamul românesc”, „Junimea
literară” din Cernăuţi, „Ion Creangă” din Bârlad etc.
297
 În 1927, la stăruinţa lui Gh.T. Kirileanu, I. Bianu şi
V. Bogrea, Academia Română publica al doilea volum de
folclor cules de Al. Vasiliu: „Poveşti şi legende”, în colecţia
„Din viaţa poporului român”.
Din anul 1927 începe să scrie „Amintiri din satul meu” şi
să transcrie „Amintiri din primul război mondial” care vor apare
în volum în anul 1978, cu titlul „Focul cel mare”.
A fost o prezenţă activă în viaţa culturală a României
mereu acolo unde l-au chemat datoria şi prietenii.
*
În „Reviste literare ale elevilor 1834-1976”, Editura
Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1977, Tudor Opriş
ocupându-se de „viitorul folclorist Tudor Pamfile, stins la o
vârstă tânătă” spune că acesta, în anul 1906, ca elev la Liceul
„Spiru Haret”, publică în Colnicul Hora, prima publicaţie
literaro-ştiinţifică de tineret a Dobrogei, la 12 ani şi jumătate o
remarcabilă poezie, în bun spirit tradiţionalist „Pârcălabul”
(p. 64).
*
În ziarul „Adevărul” din 31 ianuarie 2005, cu titlul „La
Bârlad va fi tipărită în ediţie anastatică revista „Ion Creangă”,
Constantin Coroiu scria următoarele:
„În 1908 apărea la Bârlad revista „Ion Creangă”,
publicaţie „de limbă, literatură şi artă populară”, coordonată de
părintele etnografiei româneşti Tudor Pamfile. Revista a apărut
timp de 13 ani, fiind apreciată de marile personalităţi ale culturii
noastre, între care însuşi Nicolae Iorga, care o considera ca fiind
cea mai valoroasă culegere de creaţii folclorice din toate
ţinuturile locuite de români. Prestigioasa revistă a avut un
număr record de colaboratori, între ei numărându-se Nicolae
Iorga, Alexandru Philippide, Sextil Puşcariu, Petru Caraman,
Vasile Bogrea. Cheltuielile de tipărire erau acoperite, situaţie
extrem de rară în istoria publicisticii româneşti şi nu numai, din
abonamente. Acum, la aproape 100 de ani de la apariţia revistei,
Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale
Vaslui va pune în circulaţie, într-o primă fază, printr-o ediţie

298
anastatică (reproducerea fidelă a ediţiei originale), două volume
însumând numerele din anii 1908-1910. Până în 2008, va apare,
în această formă, ediţia integrală a revistei „Ion Creangă”.
*
Cum se întâmplă de obicei, până a ajunge lucrarea la
publicul larg, în unele biblioteci, cititorii se documentează deja
din cunoscuta publicaţie, realizată sub coordonarea doamnei
Rodica Pop. Volumul I conţine republicarea numerelor 1-5 din
1908 şi a numerelor 1-12 din 1909; volumul II conţine
republicate numerele 1-12 din 1910.
*
Lucrul acesta – de reconsiderare a valorilor trecute – la
Rădăuţi se întâmpla încă din 1996. Colectivul de redacţiei al
revistei „Iconar” (Mihai Pânzaru – Bucovina), începând cu
nr.5/1996 a retipărit, tot anastatic,, „Iconarul” din perioada
anilor 1935-1938, redându-l cititorilor.
*
La Bucureşti, la Editura „Tritonic”, cu o prefaţă semnată
de Carmen Muşat, a apărut volumul „Bucureştii anului 1935”,
un mănunchi de 22 articole, culese din săptămânalul „Realitatea
ilustrată” de către Bogdan Hrib, care realizează nu numai
selecţia, ci semnează şi postfaţa cărţii.
Prin pana unor jurnalişti ca Felix Aderca sau Alex.
F. Mihail, parfumul acelei epoci – de acum 70 de ani – lucrarea
nu şi-a pierdut prospeţimea, ci din contra, viaţa de atunci, cu
diferenţe de nuanţe, îşi păstrează actualitatea, „nu în favoarea
noastră, a celor de azi”.
*
Sunt semne sigure că ediţiile anastatice intră în obişnuitul
vieţii gazetăreşti, pe linia aceasta făcându-şi loc şi încercările
noastre de revigorare şi aducere la cititor a publicisticii timpului
care a trecut peste noi.
*

299
 Ţara de Sus
Ţara de Sus este titlul noului ziar care apare la Dorohoi
„şi-şi propune a exprima idei liberale. Nu putem decât să
felicităm pe un confrate care-şi ia o atât de nobilă sarcină” –
scria ziarul „Românul” din Bucureşti, la 22 iulie 1879, p. 687.
Şi continua… ştirea: „Ţara de Sus anunţă în primul său
număr că rapiţa şi grâul nu dau cât promiteau; totuşi, în general,
recolta în judeţ e destul de bună. Popuşoiul e foarte frumos”.
(Vedeţi şi însemnările despre “Ecoul Ţării de Sus”)

Unu
Unu. Avangardă literară. Apare la Dorohoi din aprilie şi
până în luna noiembrie 1928, după care la Bucureşti din iulie
1929 până în decembrie 1932, iar, apoi, în septembrie 1935, tot
la Bucureşti.
O revistă lunară. Redactor Saşa Pană.
Comitetul de redacţie: Saşa Pană, Stephan Roll şi Ilarie
Voronca.
Primul număr începe prin a oferi cititorilor o surpriză,
făcându-le chemări incendiare:
„Cetitor, deparazitează-ţi creierul/
strigăt în timpan,/
avion/
t.f.f., radio/
televiziune/
75 H.P./
marité/
breton/
vinea/
tzara etc.”
Declarându-se suprarealistă, revista continuă experienţele
manifestărilor avangardiste: futurismul lui Maritain, dadaismul
lui Tristan Tzara, suprarealismul lui Ion Vinea, constructivismul

300
lui Ilarie Voronca, curente proliferate în paginile
„Contimporanului” şi ale revistelor din sfera lui de influenţă.
Atitudinea de frondă („Contimporanul nu are nimic cu
entuziasmul şi tinereţea noastră, cu arta şi spiritul pe care
singuri le reprezentăm în această oră”, nr. 29/1930), ca şi
pretextul antitradiţionalist şi anticonformist, devin uneori
spectaculoase, nedepăşind nivelul jocului gratuit, al violenţei
verbale, al farsei alambicate, al spaţiilor albe în revistă.
Semnau proză şi reportaje: Geo Bogza (Reportaj de
toamnă, nr. 35/1931), Saşa Pană traduce textul: „Un bărbat şi o
femeie” de André Breton (nr. 47/1932). Numărul 31/1930 al
revistei este dedicat lui Urmuz, Geo Bogza semnând articolul:
„Urmuz premergătorul”, iar Saşa Pană „Moartea lui Urmuz”.
Din domeniul poeziei am reţinut: Geo Bogza (Poemul
invectivă, nr. 38/1931; Poem petrolifer, nr. 49/1932; Aurel
Baranga, Al. Dimitriu – Păuşeşti, Ilarie Voronca (Zodice,
nr. 23/1930 ş.a.; Ulise, fragment, nr. 28/1930), Saşa Pană.
Ilustraţiile din revistă aparţineau lui Victor Brauner şi
M.H. Maxy,
Alţi colaboratori: I. Wittner, B. Fondane şi M.H. Maxy.
Formatul 20x32 cm.
*
„Unu”, revistă de „avangardă literară”, apărută în aprilie
1928 la Dorohoi. Din mai 1929 şi-a continuat apariţia lunară, la
Bucureşti, până în decembrie 1932, sub conducerea poetului
Saşa Pană. Declarându-se suprarealistă, revista era însă deschisă
manifestărilor moderniste de orice nuanţă. Respingând
formulele estetice tradiţionale, manifestând un nonconformism
anarhic, „Unu” prelua experienţa revistelor de avangardă
anterioară: „Contimporanul”, „75 HP”, „Punct”, „Integral”.
Atitudinea de frondă cu substrat protestatar al publicaţiei
s-a concretizat şi în forme spectaculoase, dar ineficiente, care
adesea nu depăşeau nivelul farsei; violenţă verbală, numere de
revistă care nu conţineau nimic, „albe” etc. Printre colaboratorii
revistei se numărau poeţii şi prozatorii Saşa Pană, Ştefan Roll,
Ion Vinea, Ilarie Voronoca, Geo Bogza ş.a., precum şi
graficienii Victor Brauner, M.H. Maxy, J. Perahim.
301
 La „Unu” au colaborat şi scriitori străini: Louis Aragon,
Theo van Doesburg, Paul Eluard, T. Tzarra, Robert Desnos ş.a.”
(Din Dicţionarul enciclopedic român, Editura Politică,
Bucureşti, 1966, vol. IV, p. 791

Unirea ţărănească

Unirea ţărănească, organ oficial al Partidului Ţărănesc

din Dorohoi, apare bilunar începând cu luna mai 1926, sub
îngrijirea unui comitet, director – proprietar Alex. Răutu,
avocat; Tipografia „Speranţa” N. Mateescu – Dorohoi. Redacţia
şi administraţia la domiciliul proprietarului în strada Justiţiei
nr. 11 Dorohoi, unde redacţia îşi primea şi corespondenţa.
Format 32x47 cm.
În aprilie 1926 Alex. Răutu primise sarcina de a pune în
mod oficial bazele partidului ţărănesc din judeţul Dorohoi, în
jurul căruia s-au strâns: „Bravul conducător din război, maiorul
C. Găluşcă, luptătorul lt. colonel Gh. Miclescu, gospodarul
ţăran Dumitru Ion Iordache din Văculeşti, avocatul Dumitru
Cuţic, iar la sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai s-a
organizat oficiosul partidului – „Unirea ţărănească”, care „intră
în lupta declarată pentru alegerile din Sfatul ţării, care începeau
la 25 mai – semnul luptei fiind inelul (veriga) care forma lanţul
cu care „vor lega cot la cot pe toţi pungaşii ce au prădat ţara”.
„Unirea ţărănească” „însemna partidul ţărănesc şi
naţional-ţărănesc, partidul ţărănesc din care făceau parte
luptători precum Ion Mihalache – căpitan tânăr şi viteaz în

302
război, decorat cu cea mai mare distincţie „Mihai Viteazu”,
dr. Neculai Lupu, fiul bunului şi blândului preot din ţinutul
Huşilor, Virgil Madgearu, Grigore Iunian, E. Mirto, Pan-Halipa,
luptători viguroşi pentru întărirea drepturilor democraţiei;
naţional – al fruntaşilor din Ardeal, Banat, Bucovina, conduşi
de Iuliu Maniu”…

Ion Mihalache Iuliu Maniu

Vice preşedinte al Partidului Preşedintele Partidului
Naţional Ţărănesc Naţional Ţărănesc

La consfătuirea din 5 decembrie 1927 s-a stabilit şi la

Dorohoi fuziunea celor două partide şi organizarea Partidului
Naţional-Ţărănesc; s-au luat măsuri pentru consolidarea şi
apariţia pe mai departe a gazetei „Unirea ţărănească”, ca foaie
oficială a noului partid naţional-ţărănesc, omagiindu-se şeful
partidului – Iuliu Maniu, cât şi a domnilor Ion Mihalache,
dr. N. Lupu, Al. Vaida Voievod, P. Brătăşanu şi Virgil
Madgearu, vice-preşedinţi şi secretarul general al partidului.
În programul partidului, publicat în jurnal, naţional-
ţărăniştii îşi doreau: alegeri libere, dări după putere,
desăvârşirea împroprietăririi şi în al patrulea rând bănci şi
cooperative săteşti care, cu dobânzi mici, să poată îndeplini
nevoile ţărăneşti…

303
 Alexandru Răutu,
avocat, fost deputat, Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc din Dorohoi.
Membru în Comitetul executiv central.

Ziarul apărea cu intermitenţă pentru că „acum câteva

săptămâni am primit o adresă de la prefectură prin care ni se
făcea cunoscut că suntem obligaţi să arătăm tot ce vrem să
scriem prefectului, că nu avem voie să tipărim în gazetă decât
ceea ce-i place d-sale, să facem din gazeta „Unirea ţărănească”
un fel de jurnal liberal”.
(articolul „Cenzura” din 25 august 1927)

La 1 ianuarie 1928, cu titlul: „După doi ani” – „Unirea

ţărănească” sublinia: „Cu începutul lui 1928 „Unirea
ţărănească” trece în al treilea an al existenţei sale”.
Apăreau editoriale ori articole de analiză cu titlurile:
„Plecarea doctorului Lupu” (1 martie 1927); „Înfierarea
potlogăriilor”; „După Alba-Iulia”; „Săriţi, hoţii!”; „Rezistenţă
cetăţenească”; „Zarva cu noile dări puse asupra ţării”; „În
ghearele bolşevicilor”; „Alegerile parohiale”; „Situaţia
financiară a judeţului nostru”; „Legea controlului averilor intră
în funcţiune”, dar şi rubrici specifice: „Ştiri diferite”,
„Informaţii”, „Ultima oră”, „Literare”, „Cronică ritmată”,
„Rubrica agricolă”, medicală, „Ştiri felurite”, „Şcolare”,
„Culturale” ş.a.

304
 Semnau: I. Mihalache, Alex. Răutu, maior Găluşcă,
I. Croitoru, Costache Băetu, Ion Ojoc (până la excluderea sa din
partid), Basarabeanu Ion Cazacu, V. M. Madgearu,
N. Karadaşcă, Ion Constantinescu, G.G. Jonescu, C. Dumitraş,
N. Mateescu, Pahomie I. Gheorghe, Carol Segall, pr. C. Dron,
Vasile Alexandrescu, Nicu Mihăilă, I.C. Botezatu,
P.I. Gheorghiu, Emil Costeanu, iar versuri: Radu Poiană, Ion
Sandu a lui Ichim, Gheorghe din Moldova, Vasile Brumă ş.a.
Un obijduit – Pamfil S. – publica în „Unirea ţărănească”,
din 1 septembrie 1928 sub titlul „Mirosit-au”, versurile:
„Iată că domnii miniştri/ Câte cinci doar deodată,/ Încep
şi ei să se care/ De la cârmă fără plată;/ Mirosit-au cum se vede/
De apropiata zi/ Când a lor frumoase fapte/ Foarte scump le vor
plăti./La noi, apoi, ca şi oriunde/ Se întâmplă lucruri mari:/ Se
mai prind şi arestează/ Câte unul din primari/ Căci se prea întrec
cu gluma…/ Pungăşiile sporesc/ Ei fură, mânca-i-ar ciuma/ Însă
alţii dări plătesc;/
Dări cu greu agonisite…/ Că şi poate nemâncat/ Ban cu
ban a strâns ţăranul/ Să plătească dări la stat/
Iar domnii de la cârmă/ De la mic şi pân' la mare/ Fur cu
toţi avutul ţării/ Şi-l bagă în buzunare”…
Rezultatul recensământului din judeţul Dorohoi la 1
februarie 1931 arăta astfel:
Oraşul Dorohoi: numărul de clădiri - 2996; numărul de
gospodării – 3463; numărul de suflete – 15375;
Herţa: 1264 – 1192 – 5171;
Mihăileni: 898 – 876 – 3699;
Săveni: 1133 – 1108 – 4905;
Rădăuţi: 2329 – 2336 – 10167;
Vârful Câmpului: 1924 – 1959 – 9859
La 15 decembrie 1931, sub semnătura lui Gheorghe
Bărăgan, ziarul publică din „Ţărănismul” – „Frământările cu
întocmirea bugetului”:
„Nu-i d'a bună/ E o lună/ De când tună/ Şi adună/ Ş-o
suceşte/ Şi-o 'nvârteşte/ Şi tot scade/ Şi tot rade/ Şi comprimă/
Şi suprimă/ Şi-ajustează/ Şi-ncadrează/ Lefi de bază/ Băgând
groază/ 'n diurnişti/ Şi-n conţopişti/ Cu bugetul pe un an/
Marele tehnician.
305
 Dar când vede ce-a făcut/ Şterge tot ce-a aşternut/ Şi o ia
de la-nceput/ Adânceşte curba iar/ În bugetul ordinar./ Dar la
ţipetele scoase/ Se întoarce şi descoase/ Şi o ia cu încadrarea/
Drămuie salarizarea/ Leafa brut o'nmulţeşte/ După aceea
o-mpărţeşte/ Şi-o comprimă-ncet încet/ Ca să-ncapă în buget.
Dar bugetul e şiret,/ Când să-ncapă se dezumflă/ Ş-apoi
pune-te şi-l umflă/ Cu impozite şi dări/ Că-i cerneală-n călimări/
Calculează pentru mâine/ Taxele pe cozi de câine/ Pe căciulile
de oaie/ Pe galoşii sparţi de ploaie/ Pe momâile din grâne/ Pe
holeră şi pe râie/ Şi le varsă ca-n hambar/ În bugetul ordinar.
Pe o parte din slujbaşi/ care sunt mai cetlăiaşi/ Cum sunt
bieţii 'nvăţători/ Încadraţi ca ierbivori/ La judeţe îi trimite/ Să-i
plătească pe-ndelete/ După cum se va-ndura/ De ei Maica
Precista!!
Şi-aşa Mări socotind/ Şi scăzând şi înmulţind/ Aplicând
şi curbe grase/ Pe lefşoarele rămase/ Cu guvernul de boieri/ O
să-ajungem toţi şomeri!!”
La rubrica „Literatură”, şi mai şugubăţ, Gheorghe din
Moldova zice în „La Horă”:
„- Bădişor cu părul nins,
Printre fete ce te-ai prins?
- De când lumea-s buni vecini
Trandafirii lângă crini.
- Printre fete ce te-ncurci,
Când de-abia te ţii pe furci?
- Lupul părul ş-a schimba
Iar năravul, ba!
- Fost-ai lupe, când ai fost,
Dar la fete tu n-ai rost!
- Nu vă fie cu bănat,
Grăp şi eu unde-am arat!”

Numărul 8-9 (anul V) din 15 decembrie 1931 din „Unirea

ţărănească” se publică din „Lumea” scrisoarea funcţionarilor
către dr. profesor N. Iorga:
„Foaie verde de cicoare/ Să ne fie cu iertare/ Că vă scrim
astă-scrisoare/ Şi-o mai dăm şi în ziare./ Însă crede-ne, nu ştim/
Cui să ne mai jeluim./ La cine să ne adresăm/ Că degeaba ne
306
rugăm./ Şi iar verde de susai/ Coane Iorga Neculai/ Au, cu noi
oare ce ai?/ De mereu la cap ne dai/ Şi într-una tot ne tai?
Că doar nouă drag ne eşti/ Şi-ţi dorim ca să trăieşti/ Câtă
frunză, câtă iarbă/ Câte fire ai în barbă/ Numai lasă-ne cu curba/
Că zău ne apucă turba./ Lasă-ne cu încadrarea/ Şi chiar cu
salarizarea/ Că ne vede Născătoarea.
Noi n-avem ce pune-n gură/ Alţii ca în codrii fură/ Şi
se-ndoapă din friptură/ Dacă cerem ne înjură./ Mata faci
literatură/ Şi nu ştii cât mai îndură/ Cei ce jalba ţi-o făcură.
Ş-apoi verde şi-o Sipică/ Oare Iorga ne explică/ Chestia
cu încadrarea/ Că ne-a apucat turbarea/ De câte tot auzim,/ Am
voi şi noi să ştim/ Cum devine şi ce fel/ Să ne luminăm niţel/ Că
spun unii, bată-i vina!/ Că în legea cu pricina-/ Toate-s puse
alandala/ Să îţi vie nebuneala!/ Ceferiştii cu gardiştii,/ Generalii
cu muscalii/ Profesorii cu actorii/ Inginerii cu şoferii/ Moaşele
cu ofiţerii/ Popii cu copistele/ Doctorii cu balistele./ Cei de pe la
ministere/ (Să le faceţi o plăcere)/ Încadraţi sunt fiecare/
Cu-anumite „domnişoare”/ Ce se plimbă pe trotuare/ Of,of,of
cucoane Iorga/ Vrei să ne vezi cumva la morga/ Ori pe toţi
intrând buluc/ Pensionari la balamuc!?/ Pentru ce n-ai îndurare/
Că ne-om ruga fiecare/ Cu neveste şi copii/ La Guvern ca să
mai vii/ Şi să-ţi dea Domnul ce n-ai/ Coane Iorga Neculai”.
De la 1 ianuarie 1932 „Unirea ţărănească” apărea în două
pagini, iar de la 1 octombrie 1932, urmare a faptului că Alexa
A. Răutu ajunsese prefect încă din iulie, pe frontispiciul
ziarului, acesta apărea doar ca fondator al lui.
De la jumătatea lui octombrie 1932, Partidul Naţional
Ţărănesc se afla din nou la guvernare, sub conducerea lui Iuliu
Maniu, ministru de externe – Nicolae Titulescu, ministru de
finanţe – Virgil Madgearu.
*

De abonamente şi reclama ziarului răspundea dl. N.

Mateescu, proprietarul Tipografiei „Speranţa”, preşedintele
Băncii meseriaşilor din Dorohoi, secretarul – casier al
organizaţiei Dorohoi a Partidului Naţional Ţărănesc.

307
 Nicolae Mateescu
Secretar – casierul Organizaţiei Dorohoi a Partidului Naţional-Ţărănesc
*

Vatra Başoteştilor, revista Institutului „Anastasie

Başotă” apare în număr dublu (nr. 1-2) în luna mai 1938 în
„chinovia de la Vatra Pomârla, departe de zarva oraşului”, cum
spune profesorul C. Mihalache în „Cuvânt înainte” şi s-a tipărit
la Tipografia „Şcoalelor” – Dorohoi, format 15x23, în 64 de
pagini.
Revista era condusă de un comitet format din: profesor
Laur Gârbu, C.N. Mihalache, N.P.Musteaţă, D.I. Atănăsoaei şi
C.N. Turiceanu. De colectarea articolelor răspundea profesorul
C.N. Mihalache.
Iată şi câteva rânduri din „Cuvânt înainte”:
„O revistă a Institutului Başotesc, redactată aici în
chinovia de la Vatra-Pomârla, departe de zarva oraşului, de o
mână de oameni, e o îndrăzneală.
O mare îndrăzneală, căci atâtea şi atâtea reviste au
apărut şi au murit după primul sau al doilea număr. O
sumedenie de greutăţi se ivesc şi se vor ivi la fiecare pas cătând
să ne zăgăzuiească avântul şi să ne curme puterile. Unele de
ordin material, altele de natură sufletească.

308
 Coperta revistei

Când am pornit la drum, le-am cântărit pe toate şi am

aflat în sufletul nostru destul entuziasm şi putere de muncă, în
stare să învingă chiar piedicile ce s-ar părea, la prima vedere,
de nebiruit.
Se vor întreba unii, poate, ce voim prin această
publicaţie. Voim să arătăm că între zidurile şcolii, la temelia
căreia stă sufletul atât de generos şi larg al boierului An.
Başotă, peste bulgării şi necazurile de toate felurile de aici, se
frământă şi astăzi ca şi odinioară, o spiritualitate.
Un suflet tânăr, dornic de muncă şi de jertfă.

309
 Voim să arătăm că institutul lui Başotă, creat înadins
pentru fiii clăcaşilor de pe moşiile sale – cărora învăţătura de
carte le era inaccesibilă, într'o vreme când puţini se gândeau la
un asemenea lucru, a avut un rol însemnat în cultura
românească şi că astăzi nu e, cum îndeobşte se crede, o şcoală
anacronică.
Ci, dimpotrivă, este de o acută actualitate. Fiii de săteni
cari s'au luminat aici, în şcoala lui, nu-l uită şi formează o
familie strâns unită sufleteşte”.
Coperta revistei înfăţişează pe logofătul An. Başotă, iar
interiorul unei pagini de început redă „Din testamentul
ctitorului”: „Fiindcă prin cultură şi învăţătură omul poate deveni
util societăţii, pentru că numai prin lumină poate osebi căile
rătăcite de acelea care conduc la adevărata cunoştinţă a binelui
şi a răului; regulez că din cealaltă avere a mea, cât va prisosi
după plata integrală a legăturilor şi îndeplinirea tuturor
dispoziţiilor de mai sus, să se înfiinţeze pe moşia mea Pomârla
un Institut academic cu titlul: Institutul Anastasie Başotă,
compus din toate clasele trebuitoare, pentru ca un elev, când va
isprăvi studiile în acest institut, să fie primit în orice universitate
europeană pentru învăţătura vreo unei ştiinţe.
În acest institut se vor admite numai fii de români, de
religie ortodoxă, fără de mijloace, de pe moşiile mele Pomârla,
Lişa şi Cucereni, cum şi parte din copiii Institutului de
orfanotrofie Gregorian din Iaşi, la a cărui fondare am contribuit
şi eu.
Permit să fie admişi şi alţi copii de români creştini-
ortodocşi de a compatrioţilor mei, care vor voi a se lumina din
acest institut, însă toată cheltuiala necesară pentru ei, afară de
învăţătură, va fi pe socoteala lor proprie”.
„…Voim ca prin această publicaţie să arătăm că institutul
lui Başotă, creat înadins pentru fiii clăcaşilor de pe moşiile sale
– cărora învăţătura de carte le era inaccesibilă, într-o vreme
când puţini se gândeau la acest lucru, a avut un rol însemnat în
cultura românească, că fiii de săteni care formează o familie
strâns unită sufleteşte, se „mândresc cu minţi strălucitoare,
răsărite din rândurile acelora ce şi-au ros coatele pe băncile
şcolii, dintre care amintim numele celor dispăruţi: V. Bogrea,
310
D. Călugăreanu, I. Păun Pincio, glorii ale ştiinţei şi Neamului
Românesc”, se mai spune în „Cuvânt înainte”.
Laur Gârbu, profesor, vorbind în revistă despre „Institutul
Anastasie Başotă”, îl compară cu Colegiul de la Eton – Anglia
unde „se scot valori din copiii celei mai înalte pături sociale
engleze”, la noi „se scot valori din rândul copiilor de ţărani,
lipsiţi de mijloace, chemaţi de glasul şi dania lui Anastasie
Başotă”.
„…Aşezând şcoala în fostul său conac boieresc, în
mijlocul moşiilor sale, fondatorul apare ca un adevărat
îndrumător al pedagogiei şi apropie institutul său de cel de la
Etien şi prin faptul că preconizează în testament ca „întreţinerea
copiilor din institut să fie totdeauna potrivită cu deprinderile lor
naţionale, fără lux şi cheltuială, după cum au fost crescuţi şi la
părinţii lor”, fiecare elev trebuind, ca şi cei de la Etien, „să-şi
îngrijească şi să-şi măture singur camera în care locuieşte”.
În articolul „Sufletul de la temelia ctitoriei lui Anastasie
Başotă”, profesorul Vasile Alexandrescu, invocând faptele din
istorie, dezvăluie rolul boierilor în trecutul românilor: „Cine se
pleacă asupra filelor din bătrânele cronici şi ştie să le descifreze
slova şi să le prindă sensul, află marele rol pe care adevăraţii
boieri de ţară l-au jucat în trecutul politic şi cultural al
Principatelor Române, boierii fiind alături de voievozi şi preoţi,
conducătorii spirituali ai destinului românesc”.
„Vornici, logofeţi şi hatmani, mari sau mici, răspândiţi în
diferite colţuri de ţară erau flacăra nestinsă care a ţinut în
veşnică stare de trezire virtuţile şi energia poporului în mijlocul
căruia trăiau”.
Ctitoria şi testamentul logofătului Anastasie Başotă, boier
cu strămoşi care vin din secolul al XVI-lea, exprimă şi
„luminează legătura tainică, dar puternică, ce a existat între
ţărani şi acei care, selecţionaţi în mod natural dintre ei, au fost
sortiţi să le fie reprezentanţi fireşti”.
În Institut, după cum spune testamentul, „se vor primi la
învăţătură numai fii de săteni români creştini, lipsiţi de
mijloace, cei născuţi pe moşiile lui, gratuit, iar cei din alte părţi
cu plata întreţinerii”.

311
 Satul Pomârla este aşezat la poalele vestitului codru al
Herţei, la o depărtare de aproximativ 20 kilometri de Molniţa şi
cam tot atât de Prut, în apropiere deci şi de Bucovina şi de
Basarabia, spune prof. Alexandrescu, iar „o şcoală naţională de
învăţământ superior într-un sat din partea cea mai de nord a
Moldovei, între Basarabia şi Bucovina, îşi avea şi un rol
naţional-politic: de a ţine veşnic treaz în sufletul elevilor
sentimentul de solidaritate cu cei subjugaţi şi totodată mirajul
unei dreptăţi ce avea să întârzie”…
În anul 1879, când s-a înfiinţat Institutul Başotă, epitropii
I. Ianov şi V. Pogor au căutat mult printre profesorii din Iaşi
unul căruia să-i încredinţeze conducerea institutului, spune
C.N. Mihalache, profesor, în articolul intitulat „Samson
Bodnărescu”.

Samson Bodnărescu, poetul junimist şi primul director al

Institutului Başotă, născut la 27 iunie 1841 în comuna
Gălăneşti-Rădăuţi, din părinţi ţărani

312
 „În fruntea acestei şcoli trebuia un om cu autoritate care
să ridice şi să facă din şcoala de aici ceea ce a fost în gândul
logofătului donator. Greutatea era cu atât mai mare cu cât
nimeni nu vroia să-şi ia o asemenea sarcină şi să se închidă la
Pomârla”, să frământe glodul satului.
Samson Bodnărescu, care era atunci profesor la şcoala
normală „Vasile Lupu”, unde fusese şi director, prieten apropiat
al lui Titu Maiorescu, care intrase în politică şi fusese ministru
al Instrucţiunii Publice, ascultă glasul fiului de ţăran ce era în el
(”cel de al optulea născut în familia ţăranului Alexandru Bodnar
din Voitinel, judeţul Suceava” – Dicţionarul Literaturii Române
de la origini până la 1900, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti,
1979) „pătrunse gândul înalt al lui Başotă şi lăsând la o parte
perspectivele ce i se deschideau, părăsi Iaşul şi primi direcţia
Institutului Başotă”.
„…Timp de 23 de ani a vegheat la propăşirea şi
organizarea şcolii, făcând din ea una dintre cele mai bune şcoli
ale ţării” „…Prin talentul său, prin preocupările sale
spirituale,prin legăturile sale cu „Junimea”, prin venirea
membrilor Junimei pe aici – dintre care nu pot să nu amintesc
de numele lui Mihai Eminescu şi I. Slavici – Bodnărescu a
înjghebat o atmosferă spirituală, a făcut să licărească aici o
spiritualitate” – spunea prof. Mihalache.
Mort în 1902, chiar „în seara zilei în care şi-a început
rodnica-i activitate la acest institut”, Vasile Bogrea spunea în
ziua de 21 februarie 1902, în cuvântarea rostită la
înmormântarea directorului şi profesorului Samson Bodnărescu:
„un părinte a fost răposatul pentru noi, elevii – un adevărat
părinte, bun şi blând, şi îngăduitor, dar mai presus de toate,
iubitor”.
A fost îngropat la Pomârla, în „căsuţa cu pereţi înguşti de
lut, numai bine de 'ncăput”.
Institutul Anastasie Başotă a crescut oameni, toţi unul şi
unul. Prof. dr. D. Călugăreanu, la moartea căruia din partea
Asociaţiei foştilor elevi ai şcolii a vorbit Gh. Azamfirii, a fost
printre cei dintâi elevi ai Institutului Anastasie Başotă, înfiinţat
la 17 februarie 1879.

313
 După terminarea liceului şi a facultăţii de ştiinţe din Iaşi,
a obţinut premiul „Adamachi”, pleacă din ţară şi îşi ia
doctoratul în ştiinţe la Sorbona. Străbătând treptele
învăţământului universitar, de la asistent la profesor, de la decan
la rector, profesorul Călugăreanu a rămas şi un om al sufletului:
a rezidit biserica din Vârnav, ctitorită de Anastasie Başotă, a
vegheat ca liceul din Pomârla să servească şi generaţiilor
viitoare – el fiind iniţiatorul înfiinţării Asociaţiei foştilor elevi
ai Liceului „Anastasie Başotă”, el fiind preşedintele Asociaţiei
până la plecarea în eternitate.
„Se duc bătrânii – spunea Gh. Azamfirii. Rând pe rând ne
părăsesc! Întâi, Vasile Bogrea, prof. Mihai Tomida, prof.
V. Popescu, Vasile Pavlov şi acum prof. dr. D. Călugăreanu”.
În afara celor enumeraţi, şcoala din Pomârla a dat şi alte
valori: Udrinski, Gh. Agavriloaie, D. Gafiţeanu, L. Luca,
I. Luca, profesori universitari, dar şi pe valoroşii profesori de
liceu: G. Romândaşu, C.N. Mihalache, C. Puşcaşu, N. Mustaţă,
Laur Gârbu ş.a.
„La toţi copiii botezaţi de mine le hărăzesc câte una sută
galbeni, ce nu li se va da decât, după ce vor fi îndeplinit studiile
în şcoala mea”, a hotărât Anastasie Başotă prin testament.
„Cuvântul donatorului a fost împlinit cu recunoştinţă de
Anastasie Scripcă, donatorul bibliotecii populare ce-i poartă
numele, pusă la dispoziţia elevilor institutului Başotesc”
consemnează Gârbu Laur în articolul „Suflet din sufletul lui
A. Başotă”.
Dacă A. Başotă a pus şcoala sa în serviciul ţărănimii de
pe moşiile sale, A. Scripcă l-a urmat cu fidelitate, a oferit
liceului peste 6000 de volume care a ştiut „să înmulţească
talanţii primiţi şi să-i restituie”, biblioteca fiind cea mai
importantă anexă a institutului başotesc. Soarta ducându-l la
Câmpina, a făcut acolo ceea ce făcuse mentorul său la Pomârla:
„o şcoală de adulţi, o şcoală industrială de ucenici şi o şcoală
practică de comerţ, unde munca învăţătorului era urmată de
stăruinţa muncitorilor români care ziua munceau la sonde, prost
plătiţi, iar seara la lumina lămpii se adunau să se instruiască
pentru a lua mai târziu locurile străinilor bine plătiţi”.

314
 Anastasie Scripcă

Institutul liceal de băieţi „Anastasie Başotă” din Pomârla

a funcţionat până la reforma învăţământului din 1948 când, ca şi
alte şcoli prestigioase, a fost abuziv desfiinţat, iar numele
fondatorului trecut la… tăcere.
Astăzi sufletul logofătului Anastasie Başotă, ctitorul
renumitului liceu, cât şi sufletul distinsului pedagog, director şi
literat Samson Bădnărescu se află iarăşi deasupra Pomârlei: la 5
mai 1998, prin Ordinul nr. 3663 al Ministrului Educaţiei
Naţionale, urmare intervenţiei şi insistenţelor unor foşti elevi
care mai sunt în viaţă, şcoala a fost reînfiinţată, iar începând cu
anul şcolar 1998-1999 şi-a redeschis cursurile. Dorinţa
testamentară a marelui filantrop Anastasie Başotă s-a împlinit.
Bustul în bronz al lui Anastasie Başotă, dezvelit la 29
ianuarie 1916, este iarăşi la locul său. Alături, în hol, stă bustul
primului director Samson Bodnărescu, dar şi al profesorului
universitar Vasile Bogrea, fost elev al liceului…
*
În „cuvinte pentru început” semnat de profesor C.N.
Mihalache se înţelege că revista a fost mai întâi a Societăţii
ştiinţifico-literare „Samson Bodnărescu” devenită, după aceea,
revista şcolii. Apoi a îmbrăţişat şi adăpostit în coloanele ei şi
315
încercările literare ale elevilor, publicate ca „un fel de supliment
al revistei, supliment care-şi avea un comitet de redacţie format
din elevii: D.D. Grigoraş, redactor, Gh. Creţu, P. Irimescu,
C. Gherman. Una din încercările literare, semnate D.D.
Grigoraş se intitula „Amiază de vară”, din care redăm
următoarele:
„Printre clăi adie vântul
Cu miros de siminoc
Şi pe sus o ciocârlie
Face tumbe, stă pe loc.
Face salturi multe, multe
Şi la fiecare un cânt;
Merge-n sus şi iar se lasă
Spre pământ”.

În paginile revistei producţiile literare au un loc principal

şi pentru că redactorul – C.N. Mihalache – era profesor de
limba română. Devine explicabil de ce în revistă întâlnim
numeroase schiţe semnate de către elevii V. Scutaru (Revanşa),
D.V. Ungureanu (Suflet adormit), N. Dumitrescu (Mişu), Al.
Măgureanu (Schiţă tragică) etc. Poeziile publicate sunt semnate
de D.D. Grigoraş, D.I. Creţu, V. Dărângă şi profesorul M.D.
Andrieş.
Un spaţiu larg era rezervat folclorului, mai ales celui
cules de elevi din propriile localităţi, ei fiind în majoritate fii de
ţărani.
De reţinut şi faptul că numărul I din 1939 a fost dedicat
în întregime profesorului dr. C. Udrischi, fondatorul medicinei
veterinare din România, fost elev al şcolii din Pomârla.
Mai semnau versuri: Gh.I. Creţu, Ion Vrabie (folclor
cules), iar proză: D.D. Grigoraş, (Lui Dimitrie Leonescu),
V. Scurtu, V. Darangă, Nicolae Dumitrescu (Biserica din
Pomârla), D.V. Ungureanu (Suflet chinuit, schiţă).
Revista mai cuprindea o Dare de seamă asupra activităţii
Societăţii ştiinţifico-literare „Samson Bodnărescu” de pe lângă
Liceul Anastasie Başotă pe anul şcolar 1937-1938, recenzii de
cărţi şi reviste; Apelul Asociaţiei foştilor elevi şi profesori ai
liceului „Anastasie Başotă” din Pomârla către membrii săi
316
pentru „adunarea unui fond pentru ajutorarea unor foşti elevi
lipsiţi de mijloace materiale, să termine studiile universitare.
*
„În ziua de 30 ianuarie 1927 a avut loc la Iaşi, la sediul
ei, adunarea generală a Asociaţiei foştilor elevi ai „Liceului
Başotă” Pomârla.
După discuţiile purtate şi dările de seamă făcute, s-a fixat
ziua de 27 iunie pentru comemorarea şi inaugurarea bustului
Samson Bodnărescu.
S-a însărcinat pe dl consilier de curte C. Scripcă pentru a
pleca la Bucureşti pentru a comanda acest bust.
S-au însărcinat, de asemenea, dnii Dr. Popescu, prof.
Ionescu M. şi Puşcaşu C. cu redactarea unor broşuri
comemorative, conform propunerii regretatului profesor
V. Bogrea.
Asociaţia roagă pe toţi acei ce posedă amintiri şi lucrări
despre poetul Samson Bodnărescu – şi care ar interesa
comemorarea – să le trimită de urgenţă dlui dr. Popescu, str.
Păcurari nr. 50, Iaşi.
(Din „Uniunea ţărănească” – Dorohoi, 15 februarie 1927).

*
La 24 februarie 1879, sub titlul „Institutul Anastasie
Başotă” – din „Curierul Bălăşanu” din Iaşi, de la 21 a.c. ziarul
„Românul” scria la pagina 172, la rubrica „Ştiri d'ale zilei”:
„Duminica trecută s-a celebrat pe moşia Pomârla
deschiderea acestui institut, care, avându-şi existenţa asigurată,
e destinat a deveni un focar de cultură în Nordul Moldovei. La
această solemnitate, pe lângă domnii epitropi, au fost de faţă
prefectul judeţului Dorohoi, dl Cortazzi, ca reprezentant al
Ministerului de culte, şi un numeros public. Directorul
institutului e profesorul d. Bodnărescu. Dorim reuşită deplină şi
un viitor strălucit acestei şcoli”.
*

317
 Asociaţia foştilor elevi şi profesori în adunarea generală
din 16 ianuarie 1938 a hotărât să-şi mute sediul la Bucureşti.
La adunarea generală convocată la Bucureşti, la 13
martie, s-a ales următorul comitet de conducere: prof. univ. dr.
G. Udriski, preşedinte;
Farmacist inspector Gl. Gh. Marino, vicepreşedinte;
Prof. Dimitrie Gafiţeanu, Iaşi, vicepreşedinte;
Gl. Gh. Azamfirii, secretar;
Medic veterinar dr. D. Rusu, casier;
Ing. Gh. Tărnăuceanu, Iaşi, membru;
Avocat C. Ionescu, Bucureşti, membru;
Lt. col. ing. D. Vasiliu, membru;
Prof. Laur Gârbu, Pomârla, membru;
Cpt. Med. vet. Dr. Th. Ştirbu, membru;
Aristo Bodnărescu, Bucureşti, membru.
Din comisia de cenzori făceau parte: dr. Gh. Scripcă,
Giurgiu, Ion Spiridon, Bucureşti, Em. Alexandrescu, Bucureşti.
*
La 10 iunie 1879 ziarul „Românul” publica de la
Institutul Başotă, Dorohoi, 29 iunie, sub semnătura directorului
Bodnărescu, următoarele:
„În zilele de 14 şi 15 iunie, în prezenţa dlui Marcian,
delegatul Ministerului Instrucţiunii Publice, au avut loc
examenele generale la Institutul Anastasie Başotă din Pomârla,
la urma distribuţiei premierilor, deşi cursurile acestui institut s-
au început numai de patru luni, rezultatul a fost mai mult decât
satisfăcător, după cum însuşi delegatul ministerului a
recunoscut (p. 576).
*
„Monitorul (oficial) din 3 iulie 1879 publica decretul prin
care comunele Pomârla şi Suharău, din judeţul Dorohoi, sunt
autorizate a primi donaţiile făcute de defunctul Anastasie
Başotă bisericilor din acele comune, astfel, după cum se
specifică în testamentul zisului defunct” („Românul”, 3 iulie,
1879, p. 620).
*

318
 La circa 12 kilometri nord-est de Dorohoi se află
Pomârla1, veche aşezare pomicolă, situată la poalele fostului
codru al Herţii, cu case care se adună pe văi şi se răsfiră pe
versanţii dealurilor: Cărămidăriei, Pichinia, Comorilor, Viei,
Putinica…
Numele localităţii este legendă. Unii cred că ar proveni
de la Pamerla, fiica unui han al tătarilor năvălitori, iar Gheorghe
Ghibănescu, mai aproape de adevăr, spune că denumirea este
dată de însăşi „natura terenului mocirlos şi alunecos, plin de
tihăraie”. Acelaşi arată în lucrarea sa „Pomârla – Dorohoi,
studiu istoric”, Viaţa Românească, Iaşi, 1929, că închegarea
satului datează dinaintea „Descălecatului”, iar întemeietor al lui
ar fi un anume preot Draghie, pomenit pe la 1420, în vremea
domnitorului Alexandru cel Bun.
La Pomârla – unde a funcţionat fostul liceu „Anastasie
Başotă” – a fost inaugurată colecţia muzeală în 1974, cu ocazia
sărbătoririi centenarului instituţiei. În această casă – muzeu, în
două camere, funcţionează Biblioteca comunală iar pe vremuri
„şcoala pentru săteni, înfiinţată în 1838 de Atanasie Başotă,
prima şcoală rurală din nordul Moldovei.
Prin aceste locuri, la Pomârla, în 1884, şi-a purtat paşii
marele nostru poet Mihai Eminescu, ca oaspete al directorului
şcolii de atunci – Samson Bodnărescu. În amintirea
evenimentului, Samson Bodnărescu a răsădit atunci un castan
care trăieşte şi astăzi, iar în 1974, la centenar, pe peretele
clădirii în care a fost găzduit poetul, foştii elevi ai directorului
au pus o placă comemorativă cu următorul cuprins:
„Aici a locuit în 1884, când venea la Pomârla, Luceafărul
poeziei româneşti Mihai Eminescu, prieten al scriitorului
Samson Bodnărescu, directorul Liceului „Anastasie Başotă”.
La Pomârla se află biserica „Tuturor sfinţilor”, construită
din cărămidă şi pictată între anii 1811-1813 de către Ioniţă

1Înbaza Legii nr. 2/1968 de organizare administrativă a teritoriului României,

republicată în 1981, cu modificările de până la 1 noiembrie 2000, comuna
Pomârla este parte a judeţului Botoşani şi are ca sate componente localităţile:
Pomârla, Hulubeşti şi Racovăţ (n.a.).
319
Başotă, proprietarul Moşiei, renovată la 1854 de către Anastasie
Başotă, două decenii mai târziu.

Dar, iată, considerentele pentru care Senatul României, în

şedinţa sa din 3 martie 1886, în baza raportului şi proiectului de
lege prezentat de A. Nedelcovici i se recunoştea calitatea de
cetăţean român dlui Samson Bodnărescu:

Domnilor senatori,
Comisiunea de indigenate, întrunindu-se în ziua de 11
februarie 1886, în număr de patru membri, sub preşedenţia dlui
P.S. Aurelian, fiind prezenţi domnii Gr.C. Monteor,
A. Nedelcovici şi general A. Zefkar, a luat în cercetare proiectul
de lege, votat de Adunarea deputaţilor în şedinţa de la 23
februarie 1885 şi adus în deliberarea Senatului cu Mesagiul
regal nr. 708 de la 7 martie 1885, prin care, în virtutea art. 9 din
Constituţiune, se cere a se recunoaşte calitatea de cetăţean
român dlui Samson Bodnărescu, român din Bucovina, de
religiune greco-orientală, de profesiune profesor, domiciliat
actualmente în comuna Pomârla, plasa Prutu-de-Sus, judeţul
Dorohoi.
Examinând actele aflate în dosarul acestei cereri a
constatat:
Că este născut la 27 iunie 1840 în comuna Voitinel
(Bucovina), ţinutul Transilvaniei, din părinţi români şi s-a
botezat la 29 ale aceleiaşi luni şi an în religie greco-orientală;
Că s-a lepădat de la protecţia austro-ungară după cum se
constată din adresa nr. 3560 din 1876 a prefectului din Rădăuţi;
Că de când este stabilit în comuna Pomârla, ca director al
Institutului Anastasie Başotă, se bucură de cea mai bună
reputaţie în societate;
Că a fost bibliotecar la biblioteca Statului din Iaşi în
1870;

320
 Că a fost profesor de pedagogie la Institutul Vasile Lupu
din Iaşi în 1874;
Că a fost membru onorific în comisiunea pentru
examinarea cărţilor didactice din Iaşi;
Că la 7 februarie 1866 a obţinut de la Ministerul Cultelor
şi Instrucţiunei Publice brevetul nr. 4 cu dreptul de a exersa
misiunea de profesor privat de cunoştinţele ce se predau într-un
liceu.
În faţa acestor constatări, comisiunea a admis cererea dlui
Samson Bodnărescu, ca unul ce întruneşte condiţiunile prescrise
de art. 9 din Constituţiune, şi vine prin subscrisul, numit
raportor, a vă ruga să binevoiţi a-i recunoaşte calitatea de
cetăţean român votând proiectul de lege următor.
Raportor, P.S. Aurelian

LEGE
Art. unic. În virtutea art. 9 din Constituţiune, se
recunoaşte calitatea de cetăţean român dlui Samson
Bodnărescu, român din Bucovina.
Această lege s-a votat de Adunarea deputaţilor în şedinţa
de la 23 februarie 1885, şi s-a adoptat cu majoritate de şese-deci
şi noue voturi, contra trei.

Preşedinte, D. Lecca
(L.S.A.D.), Secretar, Em.M. Porumbaru
Dl vicepreşedinte Al. Orescu: Discuţiunea generală este
deschisă.
Neluând nimeni cuvântul, se pune la vot luarea în
consideraţiune a legii şi se primeşte.
Se pune la vot unicul articol şi se primeşte.
Se pune la vot legea prin bile.
Dl vicepreşedinte Al. Orescu: Dlor, rezultatul votului
este: votanţi 46; bile albe 43; bile negre 3.
Senatul a primit legea.
(Din Dezbaterile Senatului, Şedinţa de la 3 martie 1886, p. 521-522)

321
 Vestitorul

Vestitorul, organ independent, sub conducerea unui

comitet; redacţia şi administraţia – Dorohoi, strada Viitorul
nr.4, apare săptămânal, din anul 1929, la 2 ianuarie 1930, anul
II de la primul său număr.
Intrând într-un an nou, anul 1930, „Vestitorul” constată
că anul 1929 „a fost o grea încercare pentru prea puţin
norocoasa noastră ţară, pentru că a fost un guvern fără
experienţă”, dar „schimbări de regim nu prea dorim, căci
„schimbarea domnilor e bucuria nebunilor” şi toate „le plăteşte
tot cetăţeanul”.
Ca să credem însă în reuşita programului naţional-
ţărănist, nu ne lasă „mulţimea de necazuri abătute pe capul
ţării”, a celor „20 milioane de oameni buni şi paşnici ai
României întregite, care au ajuns din mari nevoi, să repete, în
loc de „Tatăl nostru”, versurile: „Munţii noştri aur poartă, noi
cerşim din poartă-n poartă”.
Să tăcem însă: „Doamne, pune pază gurii mele” spunea
cel ce semna cu numele de Index, articolul intitulat „1930”.
Pentru că „Ţara mişună de tâlhari ca în vremea lui Vlad
Ţepeş, tot tâlhari fiind şi cei care nu vor să muncească sau vor
să trăiască din munca altora, iar ţara, din pricina asta, este într-o
stare nenorocită, dl Gh. Filipescu, fiul marelui boier şi român
Nicolae Filipescu, s-a gândit să-l reînviem pe Vlad Ţepeş, să
creăm o ligă „Vlad Ţepeş”. Ideea e bună – zice ziarul – dar dacă
ar fi tradusă în fapt s-ar naşte un mare gol în jurul

322
propunătorului pentru că… „nu sunt vremurile sub cârma
omului, ci bietul om sub vremuri”.
Ziarul mai vorbea despre „Sărmanii invalizi de război”
care au ajuns să plângă pe la uşile stăpânirii, despre necesitatea
reintroducerii felinarelor pentru iluminatul public, pentru că
electricitatea, în afară că îndeamnă la lene, este şi scumpă…
„A patra putere în stat” era articolul semnat de Dascălu
Nicolae care cerea gazetarilor: verificaţi-vă stilul şi vorbiţi,
scrieţi româneşte, pentru Dumnezeu, cerinţă căreia îi punea
drept moto versurile lui G. Sion:
Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce vorbim.
Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm
Şi pe buze aduce miere
Când o cuvântăm.

Românaşul o iubeşte
Ca sufletul său
O! vorbiţi, scrieţi româneşte
Pentru Dumnezeu!
Un articol „Ciuntirea Moldovei” se referea la noua lege
administrativă care făcea ca provinciile alipite să-şi
dobândească o administraţie locală şi regională care să le
distingă de vechiul regat dar… „Prutul rămâne graniţă între
Basarabia şi Moldova, deşi basarabenii se numesc tot
moldoveni; judeţul Dorohoi face parte din Directoratul de
Cernăuţi; judeţul Fălticeni numit Baia, tot din Directoratul
Bucovinei, iar judeţul Putna (mai sus de Dorohoi n.n.) de
Directoratul Munteniei”. „Aceasta e o ciuntire a Moldovei din
punct de vedere administrativ”, acuza ziarul, fără să insiste şi să
descopere că, în birocraţia creată, încă de pe atunci, un
funcţionar oarecare, de la Centrul Regatului, gândindu-se la
chemarea: „Hai la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o
sorbire!” nesocotea Putna lui… Ştefan cel Mare, locul de
odihnă al acestuia, ducându-l la Milcov.
„Dorohoi – Sodoma?” se intitula articolul din 16
februarie 1930, care pleca de la titlul sub care -, „apreciatul
323
scriitor Ion Călugărul condamna în „Cuvântul”: „prostituţia ce
se practică clandestin în oraşul Dorohoi”. Articolul se încheia
cu însuşi cuvintele din „Cuvântul”: „…Înainte de război,
oamenii târgului – după câte ştim din manualul de geografie –
erau atât de puţini, că se cunoşteau între ei, se înrudeau şi
sufereau în comun. Lumea s-a înmulţit şi s-a dedat la păcate.
Fetele ies noaptea la drum şi ademenesc ca demoniţe, casele de
întâlnire s-au înmulţit şi peste toate, străjuieşte spiritul unei
proxenete ciupite de vărsat – Tecla.
Sodomă, târgul Teclei, leaşca vrăjitoare, tu nu te mai
numeşti Dorohoi şi nu mai stai sus în creştetul Moldovei!”…
La rubrica „Strigăte din pustiu”, C. Georgescu – Obrejiţa
din R. Sărat semna „Oameni de nici un folos”, în care spunea
despre „oamenii leneşi şi de nici o ispravă” „…oamenii răi,
trântorii, nu fac altceva decât spun mulţimii, că ce ne trebuie
nouă cărturari sau gazete, pentru că acestea sunt mijloace de
îmbogăţire şi realizarea scopurilor personale.
Oricât s-a obişnuit lumea cu ideea că în ţară la noi totul
se speculează, cărturăria şi gazetăria pentru luminarea
poporului, numai ele nu se pot specula pentru că aceste lucruri
se fac de către oameni cinstiţi, idealişti şi învăţaţi.
Lumea neştiutoare, care nu judecă serios, în asemenea
chestiuni, crede uşor prostiile altora şi iată cum operele create
cu jertfe de ani, se irosesc într-o zi, din pricina acelor secături,
care strică lucrurile cele bune”…
„…Nu s-ar putea înăspri legile împotriva bârfirii? Nu s-ar
putea găsi lopata pentru vânturatul plevelor şi alesul neghinei?
Mult s-ar face, dacă preotul ar începe lupta aceasta şi
dacă şi ceilalţi cărturari l-ar ajuta!
La fapte bune!”
Despre „Concursul Misselor” Ioan T. Atanasiu gândea:
„Multe lucruri am priceput eu în viaţa mea. Un lucru însă, cu
toată truda mea, de a-l pricepe, nu-l pot pricepe. Anume: nu pot
pricepe concursul de frumuseţe, concursul al aşa ziselor miss.
Ce rost o fi având, ce ţintă s-o fi urmărind, ce argumente or fi
pledând pentru necesitatea unui asemenea concurs făcut: cu
atâta cheltuială, cu atâta tămbălău, de la Dorohoi până la

324
Galveston în America, priceapă cine-o pricepe, eu unul, nici în
ruptul capului, nu pot pricepe.
Pricep o expoziţie agricolă, o expoziţie zootehnică, o
expoziţie de mobilă, o expoziţie de pictură: dar încă odată zic:
nu pricep concursul de frumuseţe între aşa zisele Miss.
…Lumea e plină de copii plini de bube, plini de rapăn,
plini de tină, plini de păduchi, slăbiţi, rebegiţi, plini de toate
apucăturile cele rele: tâlhari, leneşi, mincinoşi, dezordonaţi şi
lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe, datorită mamelor lor:
unele ignorante, altele leneşe, altele nepăsătoare, altele
cartoforiţe şi aşa mai departe.

Decât s-ar cheltui atâta bănet, atât interes în a se declara

pe cutare fată „Miss Dorohoi”, „Miss România”, „Miss Europa”
ori „Miss Universal”, mai bine, mai cu folos s-ar avea în vedere
cât mai buna creştere a copiilor şi deci mai bine s-ar organiza
Concursul de bune mame…
…Decât concurs de Miss, mai bine s-ar vedea în ce hal
sunt satele, oraşele noastre şi s-ar face concursuri pentru cele
mai frumoase, mai bine îngrijite, mai bine gospodărite
localităţi…; …concursuri pentru smulgerea atâtor suflete din
ghearele morţii, premiindu-se gospodinele cu deplină stare
igenică, premiindu-se moaşele, doctorii care-şi fac mai zelos
misiunea; …să se premieze satele care nu au în sânul lor nici un
hoţ, nici un ucigaş;
…Deci, pentru Dumnezeu! Lăsaţi drumul misselor!,
drumul frumuseţii, că „Frumuseţea-i trecătoare”, apucaţi calea
virtuţii; că virtutea face binele, fericirea omenirii”.
(„Vestitorul” din 2 martie 1930).

Tot Ioan T. Atanasiu făcea alte reflecţii în „Vestitorul”

din 13 noiembrie 1932, intitulându-le „Halal de noi!”:
„…Avem o ţară mare, frumoasă şi bogată.2

2  Din Buletinul Societăţii Geografice Române, fundată la 15 iunie

1875 (p. 184) rezultă: producţia cerealieră la 1885 era socotită pentru un
locuitor la 14,4 hectolitri în România, faţă de numai 11,8 în Danemarca, 8,1 în
Rusia, 6,9 în Franţa, 6,8 în Ungaria, 5,1 în Germania, 4,6 în Turcia, 3,2 în
Olanda, 2,8 în Italia, 2,1 în Elveţia (n.n.).
325
 Avem munţi de sare şi kilogramul de sare îl plătim cu 4
lei. Halal de noi!
Ţara este acoperită pretutindeni de codri seculari, cu tot
felul de esenţe, şi noi cumpărăm kilogramul de lemne cu 36-70
bani. Halal de noi!
Avem un pământ fertil. Suntem ţara cerealelor, ţara
porumbului, ţara grâului şi noi plătim pâinea cu 9 lei, când
kilogramul de grâu a fost cumpărat cu 3-4 lei. Halal de noi!
Avem nenumărate cârduri de oi şi noi plătim kilogramul
de brânză 32 de lei. Halal de noi!
Nu mai încape în râuri, bălţi, iazuri, lacuri şi în Mare
peştele şi noi îl mâncăm cu 20-30 lei kilogramul! Halal de noi!
Avem nesfârşite zăcăminte de petrol şi noi plătim litrul
de gaz 4 lei. Halal de noi!
Avem munţii bucşiţi cu aur, avem tot felul de bogăţii şi
leul nostru e cel mai mic din lume. Halal de noi!
Suntem bogaţi, putrezi de bogaţi şi doar pe ceva zălogie
de ni se mai acordă un împrumut, şi acela cu experţi, cu
controlul cămătarilor străini. Am zălogit telefoanele, am zălogit
tutunul, am zălogit chibriturile. Halal de noi!
…Funcţionarii, pensionarii nu sunt plătiţi de luni de zile.
De mizerie, unii se spânzură, alţii mor de foame. Nu-şi pot
educa copiii…
…Ateismul şi sectarii de tot felul ne dărâmă biserica,
credinţa, iar prelaţii îşi rotunjesc pungile şi burţile. Halal de
noi!”
Despre care perioadă a României e vorba, domnilor? Ne
întrebăm noi, dar şi dumneavoastră, cititorii de astăzi.
*
„Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă” se
intitulează unul din romanele istorice ale lui Mihail Sadoveanu,
apărut la Editura Naţională S. Ciornei, a cărui recenzie în
„Vestitorul” o semnează Carol Drimer:
„…Dar târgul Frumos era departe de a răspunde imaginii
zâmbitoare pe care o evocă… Bordeie de ţigani robi, în jurul
unor şandramale mai răsărite… Cetăţeanul de astăzi din Târgul
Frumos, cititorul romanului „Zodia Cancerului” vede zilnic în
326
strada Nicolae Iorga „Bordeile de ţigani”, dar nu mai zăreşte pe
„boierul”, adică „nobilul locului”, cum scrie Sadoveanu.
Un poet cizmar din Târgu Frumos, D.Th. Neculuţă
(1859-1903) a descris în versuri pe aceşti ţigani:
„Cu dorul lor, cu-a lor cântări,
Cu-al basmelor străvechi şirag,
Ei merg jucând, cântând mereu,
Că doar uita-vor chinul greu,
Ducând prin văi, prin depărtări,
Prin codri-adânci, prin fund de zări,
Un trai pribeag.

Sărmani, cu suflet ars de dor,

De tihna stării la un loc,
De cerul lor senin şi sfânt,
De ţara lor, de-al lor pământ,
Străini în lumea tuturor,
Trăiesc bătuţi, în calea lor,
De nenoroc.

Sub bolta veşnicului cer,

În colţul plin de chin şi fum,
Bătuţi de vânt, bătuţi de ploi,
Batjocoriţi, flămânzi şi goi,
În loc de soare, foc de ger,
Nemângâiaţi, sărmanii pier,
Uitaţi pe drum.

O, până când, o, până când,

Atât amar de trai pribeag,
Şi-atâta chin pe viaţa lor?
Au lumea nu-i a tuturor,
Au dânşii nu s-or fi născând
Cu toţi la fel, şi ei trecând
Al vieţii prag?

O, daţi-le şi lor pământ:

În tihna vieţii tuturor

327
 Şi ei să intre… E păcat,
Cu sufletul întunecat
De chin să geamă 'n ger şi vânt,
Flămând şi gol, fără mormânt,
Un biet popor”.
(„Vestitorul” nr. 35, 36, 37…)

În anchetele ziarului citim titluri: „Educaţia sexuală a

tineretului în şcoli”, dar şi „Dorohoiul oraş de corupţie şi
desfrâu? Prostituţia clandestină. Negustorii de carne vie atrag
eleve de şcoală? Lupanare neautorizate şi case de întâlniri
sfidează bunele moravuri şi autorităţile. Bolile venerice fac
ravagii. Lipsa luminii. Viaţa şi avutul cetăţenilor periclitate. Să
se revie la metoda iluminatului prin fanare”.
Iar de la rubrica informativă:
„Singurul corespondent al ziarului „Cuvântul” din
Bucureşti este dl S. Şulimovici – Sandy, pentru oraşul Dorohoi
şi judeţul Dorohoi”.

D.Th. Neculuţă

328
 „Dorohoiul oraş vechi, înainte de formarea statului
Moldova (1300), istorie, edilitar (cu gospodărire/şi cultural (cu
şcoli, biserici, instituţiuni)” de C. Ciocoiu, prof. pensionar.
„C.N. Iancu, Comandantul Cohortei „Al. Vlahuţă”
Şendriceni – Dorohoi, şi fostul comandant de Legiune –
Dorohoi, între 1916-1919”.
„Familia lui Ştefan cel Mare (1457-1504): Ştefan
Voievod, Bogdan Voievod – părinte; Oltea – mamă; Ioachim,
Cristea – fraţi; soţiile: Maruşca, Evdochia de la Chiev, Maria de
la Mangop, Maria fiica lui Radu Vodă, Maria Rareş; fii şi fiice:
Alexandru, Iliaş, Petru, Bogdan, Bogdan Vodă, Petru Rareş,
Oleana, Cneajna, Maria Cneajna”.
„Bogdan-Petriceicu-Hajdeu (1836-1907), basarabian,
născut la Hotin, învăţat în Rusia la Harcov, ofiţer în armata
rusească, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti”.
În ianuarie 1931, o dată cu desfiinţarea unor seminarii,
dr. D. Furtună, directorul Seminarului din Dorohoi, scrie în
„Vestitorul”: „…eparhia Iaşilor cu 5 judeţe mari de abia rămâne
cu un seminar care urma să servească şi cele 5 judeţe ale
Bucovinei, ca şi cele două judeţe ale Eparhiei Bălţilor. Nordul
Moldovei, deci, înstrăinat şi periclitat de secte, unde dispar
obiceiurile strămoşeşti şi portul este lăsat descoperit,
desfiinţându-se şi seminarile din Dorohoi şi Bălţi”.

*
Un titlu din „Vestitorul” – 29 martie 1931: „Cât costă un
ha de pământ? – 3000 lei. Cât costă un costum de haine? – 3000
de lei”.
*

329
 De la numărul 87 din 15 martie 1931, ziarul săptămânal
„Vestitorul” este editat pentru judeţele Dorohoi şi Botoşani,
sediul redacţiei şi administraţiei de la Dorohoi rămânând tot în
strada Viitorul nr. 4, iar la Botoşani în Calea Naţională nr. 172.
Alături de titlul ziarului era tipărit un citat de dr. N. Lupu, luat
dintr-un autograf pentru ziarul „Vestitorul”: „Numai lupta
pentru binele general poate cere şi impune sacrificiul persoanei,
al averii, al vieţii”.
Ce mai aflăm din
„Vestitorul”?
Că la Herţa a luat fiinţă
partidul naţional evreiesc sub
conducerea dlor dr. Rabinovici,
avocat Ţoller şi Marcu Segal.
„Cu satisfacţie pătimaşă a
idealistului, părintele Ciocoiu a
venit zilele acestea la mine şi mi-
a prezentat repertoriul în care a
strâns, în fine, laolaltă, toate
contribuţiile sale referitoare la
istoria satelor dorohoiene.
Ce interesantă lucrare!
scria dr. D. Furtună.
330
 Mai interesant este gestul idealist; în prezent, părintele
leagă solid şi frumos 8 exemplare şi le va depune, spre veşnică
folosire, de către intelectualii locali, câte un exemplar, după
cum urmează: la Mihăileni, la Herţa, la Siret, la Rădăuţi, la
Darabani, la
V. Câmpului, iar în Dorohoi la protoierie şi la seminar”.
La alegerile parlamentare din 17 şi 24 iulie 1932 au luat
parte partidele: Liberali-Ducişti, Naţional-Ţărănesc, Cuzişti,
Averescani, Liberali-Georgişti, LANC, Gogişti, Uniunea
Naţională, Partidul Evreiesc, Garda de fier, Blocul Cetăţenesc,
Frontul economic.
„Vestitorul” din 31 iunie 1932 scotea o ediţie specială cu
un titlu mare: „Clerul dorohoian şi Octavian Goga, iar la alegeri
Gogiştii mergeau cu I. Capră, preot D. Furtună, Th. Puiu şi
I. Pascu candidaţi la Cameră, iar pentru Senat – colonelul
I. Toplicescu.
*
„Vestitorul” a apărut în format 47x32 cm, în patru dar şi
în două pagini până la 9 februarie 1930, iar apoi format 62x46
cm, în 2 pagini.
Girant responsabil: I. Ceauşu. Tipografia Segal Dorohoi.
Cu numărul 30, ziarul publica şi o cronică
cinematografică săptămânală, semnată de Dan Diego, redactor
la revista „Ecranul”.
Directorul ziarului era I. Zemet care a participat şi la
Congresul ziariştilor din provincie care a avut loc la Galaţi în
zilele de 3 şi 4 septembrie 1932.
La 27 noiembrie 1932, ziarul ajunsese la numărul 169 şi
purta anul IV de la înfiinţare.
Au colaborat: dr. D. Furtună, C. Ciocoiu, Mircea
Zăvoianu, C. Georgescu – Obrejiţa, dr. Binder, D.A. Gheorghiu,
Eman Bucur, dr. Marcel Zerner, Carol Drimer, Em. Lega,
N.C. Enescu, prof. I. Botezatu, Cezar Retezeanu, I. Caciuc,
V.N. Lupu, pr. C. Munteanu, A. Simca-Marva, Max Croitoru,
Ioan T. Atanasiu, dar şi G.D.R., E.C., Jim, Z.Rep, Cicero, Pan,
C.R., D.N., Satyricon, X, Cronicar, Styfax, Moni.
*
331
 „O noapte feerică veţi petrece numai la Sublima zilei
Vestitorul” spunea publicaţia la 16 iulie 1932.
*

Voinţa poporului
Voinţa poporului a apărut ca ziar, în Dorohoi, la 1911.
*

Vremuri Noi
Vremuri noi, ziar care este citat că a existat, la Dorohoi,
în 1916.

332
 POSTFAŢĂ

Şi la Dorohoi au fost oameni care au ridicat ziaristica

înnobilând-o şi investind-o cu valori ale artei autentice. Aceasta
şi pentru că mulţi dintre ziariştii timpului au fost dintre scriitorii
locului ori dintre acei care s-au îndreptat cu prietenie către fosta
Capitală a Ţării de sus.
Scriitor-cetăţean, publicistul s-a identificat organic cu
viaţa locală, cu durerile, bucuriile şi aspiraţiile autohtonilor, şi-a
pus conştient şi consecvent talentul în slujba adevărului,
purtând şi ducând cu el mesajul social-uman care a dat sens
condiţiei umane şi destinului istoric, în epocă.
La concluzia aceasta ajunsesem înainte de a străbate
publicistica de la Dorohoi, citind ziarele şi revistele apărute la
Cernăuţi sau Rădăuţi, de exemplu.
La capătul muncii desfăşurate cu ziarele, revistele şi
anuarele de la Dorohoi, mi s-a confirmat din plin optimismul.
Dăruindu-se cu pasiune activităţii publicistice, condeiele
de la Dorohoi – şi n-au fost deloc puţine – s-au implicat cu
demnitate în problematica zilei. Refuzând tentaţia speculei
gustului unora pentru exagerări, senzaţional şi scandal, care să
umple coloanele şi să atragă cititorii, ziariştii, ca cetăţeni şi
artişti ai cuvântului, au descifrat resorturile şi semnificaţia
faptelor vremii, le-au comentat şi interpretat, adesea, şi din
perspectiva zilei de mâine, alimentând optimismul cititorilor.
Materialele publicate în presa de la Dorohoi, fidele realităţii
cotidiene, evocă şi reliefează samavolniciile, opreliştile,
cenzura, tratamentul inuman aplicat în procese şi închisori celor
mai puţin apăraţi, condamnă actele săvârşite de cei puternici sub
protecţia legilor de ei fabricate, denunţă tragicul, sărăcia,
sinuciderea, alcoolismul, incultura, avarismul -, decalajul dintre
avuţi şi pauperi, situaţia precară a bisericii şi a şcolii, a
educaţiei, în general, dar relevă şi actele de bărbăţie şi succese
în aceste direcţii.
Unele articole sunt atacuri vehemente împotriva
fascismului, a urii de rasă, vitriolând mentorii lor.
333
 Ridicând vălul de pe „faptul divers”, aparent comun şi
banal, ziariştii i-au descifrat semnificaţiile, dându-i sens şi
valoare, înlesnind cititorului de atunci dar şi de astăzi, accesul la
realitate. Publicistica de la Dorohoi, ca şi cea de la Cernăuţi,
Rădăuţi, Bârlad, Vaslui şi Huşi – atât cât am cercetat-o –
parcurge o gamă bogată de fapte, de la întâmplări dramatice din
viaţa oamenilor obişnuiţi, la probleme care ţin de destinul
copiilor şi a mamei, a ţăranului ori a muncitorului care trebuie
să aducă pâine familiei, reclamând pentru ei dreptate şi adevăr,
nu act de filantropie ieftină, politicianistă.
Elogiind eroismul şi jertfele cotidiene ale unor oameni
modeşti, care adesea rămân anonimi – şi se obosesc a rămâne
aşa –, presa creionează satiric diferite tipuri, specifice societăţii
în care lucrează, folosind când tonul avântat ori caustic,
acuzator, când polemica de idei, nota lirică, blândă şi apropiată
sufletelor, explozivă, uneori sobră, metaforică, meditativă.
Religioasă chiar.
Edificatoare sunt şi articolele referitoare la activitatea
diferitelor partide politice, ale ziarelor sau revistelor care le-au
susţinut lupta de idei şi interese dintre acestea, victoria unora,
căderea altora, articole care dezvăluie caracterul anticultural al
fascismului şi hitlerismului, cele care acuză tarele societăţii
bogaţilor, lipsită de solicitudine pentru creatorii de frumos,
articolele privitoare la viaţa politică şi literară românească.
Deosebit de interesante am găsit referirile la scriitorii şi ziariştii
proeminenţi ai timpului, ale căror cuvinte le-am pus în paginile
cărţii de faţă.
Pentru trăitorii timpurilor noastre asemenea materiale,
scoase din fondul arhivistic, constituie adevărate pagini de
cronică. Ele se citesc cu emoţie, cu intensă vibraţie lăuntrică,
deoarece zugrăvesc fapte şi evenimente trăite de înaintaşii noştri
şi nimănui nu-i este permis să le ignore, să le lase tăcerii,
prafului. Cunoscându-le, reuşim să avem o viziune de ansamblu
şi pentru ceea ce este astăzi, dar mai ales ce va fi mâine.
Presa din Dorohoi, ca şi cea din orice localitate, aducând
omagiul cuvenit valorii istoriei, ştiinţei şi culturii, celor care au
cinstit patria şi poporul de-a lungul timpului, este ea însăşi un
oştean la datorie. De aceea, microcronicile realizate trebuie
334
citite ca documente de epocă, ca scrieri care se circumscriu şi
prezentului.
Cine nu-i interesat să cunoască publicistica din localitatea
unde vieţuieşte, dacă nu în conţinutul ei, măcar ca număr, titluri
şi perioada, în care a activat o gazetă sau alta?
Cineva spunea că în Dorohoi au existat în timp vreo 60
de titluri de reviste şi ziare. Eu am identificat mai multe, dar
cercetările nu-s la sfârşit.
Cum Dorohoiul împlineşte 600 ani de atestare
documentară, cunoaşterea şi a o parte din viaţa lui, din însăşi
presa care i-a jalonat şi susţinut avânturile, dar şi poticnelile,
datorate vicisitudinilor, este oferta de suflet ce le-am făcut-o
celor interesaţi, dăruindu-le rândurile din cartea prezentă.
Când a terminat de scris „Cronica Huşilor”… episcopul
Melchisedec, un mare cărturar, făcea apel către autorităţi să
salveze fondul arhivistic şi să-l multiplice, dăruindu-l
publicului, ca izvor nesecat de cunoaştere şi învăţătură, pentru
că din acel izvor se adăpase el, scriindu-şi cartea…
În spiritul unui asemenea îndemn, la Rădăuţi, colectivul
de redacţie al reînviatei reviste Iconar, încă de la numărul
5/1996 a început opera de retipărire a seriei vechi (1935-1938),
redând-o cititorilor în întregime, aşa cum a fost publicată iniţial
de grupul lui Mircea Streinul.
Cinste şi felicitări lui Mihai Pânzaru – Bucovina, director
la Iconar, serie nouă 1995, şi colectivului redacţional care au
înfăptuit o asemenea lucrare importantă.
La Vaslui, Centrul local pentru conservarea şi
promovarea culturii tradiţionale pune în circulaţie, într-o ediţie
anastatică (reproducerea fidelă a ediţiei originale), două volume
însumând numerele revistei „Ion Creangă” apărute la Bârlad în
anii 1908-1910, iar până în anul 2008 se va edita în această
formă opera întreagă…
Este foarte bine şi pentru că unele oaze de cultură ca cel
de la „Vârful Câmpului” nu numai că îşi continuă activitatea şi
după 1989 – când în multe localităţi săteşti s-a cam uitat de
tradiţie şi cultură, dar şi regenerează prin desăvârşire tematică şi
atragere de forţe noi, păstrându-şi-le şi valorificându-le pe cele
de mult dovedite ca valori autentice. De fapt, în zona
335
Dorohoiului şi mai în vechime au fost multe asemenea izvoare
şi forţe care au dat curs şi sens tradiţiilor mai ales de către
intelectualii locali, ei menţinând şi asigurând perenitatea
tradiţiilor. Iată, Societatea Culturală „Ecoul Siretului” Vârful
Câmpului, Şcoala generală nr. 1 şi Primăria locală, stimulate de
autorităţile judeţene, dar nu mai puţin de intelectualii comunei,
unii plecaţi de mult de acolo dar revenind, constant, în dialog şi
faptă cu localnicii – printre aceştia neapărat îl numesc pe acad.
Al Zub şi fiul său Al. Al. Zub, ca semn al continuităţii – au
participat recent (26 mai 2006) la cea de-a 34-a ediţie a
simpozionului intitulat „Comuna Vârful Câmpului – trecut,
prezent şi viitor” pe o temă aflată de mult la ordinea zilei, ca şi
tranziţia în România: „Reforma învăţământului între cerinţe şi
înfăptuiri”.
Cu gândul la viitorul intelectual al localităţii şi al ţării
participanţii – acad. Al. Zub, profesorii universitari Vasile
Cocriş, Nicoleta şi Cătălin Turliuc, cercetătorii Andi Mihalache,
Alexandru Al. Zub, Adrian Lăcătuş, Carmelia Leonte, Monica
Marţincu, Marius Râznic, Cătălina Isac şi alţii – au acceptat să-
şi înscrie contribuţiile lor la actul de înfăptuire şi direcţionare a
temelor alese de localnici pentru a da conţinut practic şi
teoretic, de mare însemnătate, imperativelor timpului.
Conjugate cu măsuri
organizatorice şi de cultură
care probează temeinicia
lucrurilor bine făcute –
acordarea titlului de
„Cetăţean de onoare” al
comunei ori lansarea de carte
pe teme educativ-formative
(vol. „Vâslaş în luntrea vieţii”
de prof. Vasile Fetescu, Iaşi –
produs al Şcolii Normale de
la Şendriceni), manifestarea
invocată nu numai ca program
desfăşurat, cât mai ales ca
iniţiativă permanentă a localnicilor şi fiilor comunei, este
demnă de a se regăsi în orice localitate, mai ales acolo unde
336
primăria, şcoala, biserica şi întreaga suflare simt şi ţin la tradiţie
şi se manifestă româneşte.
La Bucureşti, un autor, Bogdan Hrib, selecţionează un
număr de articole, scrise în anii 1935-1937 şi publicate în
„Realitatea ilustrată”, referitoare la Bucureşti şi viaţa
locuitorilor, le înmagazinează într-un volum intitulat
„Bucureştii anilor 1935”, care apare la editura Tritonic 2005,
şi-i elogiat de presă şi cititori, pentru că le-a redat „aerul acelor
vremuri”.
Realizator al unei cărţi care încorporează informaţii din
peste 80 de ziare şi reviste, apărute la Dorohoi în perioada
1874-2005, articole care aduc pentru cititori parfumul vieţii de
altădată, acum, în prag de an aniversar, de trăire istorică a uneia
dintre cele mai vechi localităţi ale ţării, cui trebuie dată mai
întâi cartea?
În primul rând edilului municipiului, mi-am zis, să o aibă
şi să o dea şi altora să vadă ce a fost şi în trecut Dorohoiul. Şi,
în tovărăşia discretă a profesorului Mihai Munteanu, poet şi
prozator, trăitor în Cordăreni, dar legat sufleteşte de Dorohoi şi
locurile din jurul lui, cu „Lumina de la Şendriceni” în mână, fac
cunoştinţă în închipuirea mea, cu nimeni altul decât cu dl
primar Sergiu Lungu, cel care i-a luat locul lui Vasile Gherasim,
„un fost activist de partid din timpul colectivizării, blând la grai,
septuagenar şi poet între şedinţele de tot felul şi audierile
rromilor”… Cunoştinţă veche şi pentru mine, dl inginer, pentru
că îl întâlnisem în paginile revistei Excelsior, soră mai mică a
vârstnicei Frângurele, ambele făcătoare de educaţie şi cultură la
Şendriceni, unde acelaşi lucru l-a făcut cu succes şi actualul
primar din sărbătoritul oraş al ţării.
Cu scrisoarea recomandată nr. 22.162 din 20 iunie 2005
m-am adresat Primăriei municipiului Dorohoi şi primarului,
invitându-i la colaborare pentru realizarea cărţii mele în
proporţie mai accesibilă doritorilor, dar în primul rând
aşezămintelor şi instituţiilor de cultură, şcolilor, parohiilor,
poate nostalgicilor…
Scrisoarea a rămas fără răspuns. Dar nu aceasta mă
întristează, cât mai ales temerea că, poate, edilul, s-a asociat
părerii celor de pe stradă care declară că, mulţi dintre ei, în
337
ultimii 5-10-15 ani, n-au mai citit nici o carte, părere
înmagazinată într-un sondaj de opinie şi difuzată la televizor cu
pretenţie de adevăr.
Cei intervievaţi pe stradă sunt o parte a posibililor
neconsumatori de cultură care, într-adevăr, ocupaţi cu vizitarea
locurilor publice, au o altfel de satisfacţie, şi poate că n-au citit
în viaţa lor nici o carte. Există însă o altă parte a populaţiei,
poate majoritatea, care adulează altceva. Bibliotecile, librăriile,
muzeele, galeriile de artă, spectacolele şi expoziţiile organizate
sunt suprapopulate la Iaşi. Alături de cei cu ghiocei la tâmple, în
prezenţa tinerilor, nu toţi elevi sau studenţi, periodicele şi cărţile
sunt prea puţine pentru îndestularea setei lor de cultură. Acesta
este adevăratul sondaj care exprimă foamea nepotolită a
populaţiei României pentru cultură şi carte, dar şi pentru
publicistica din depozitele de arhivă!
Când m-am îndreptat către dl ing. Sergiu Lungu, pe
asemenea oameni i-am avut în vedere.
A fost o ofertă în aşteptare, poate prea optimistă, dar şi
timpurie!
Dacă m-aş fi adresat lui Vasile Gherasim, blândul şi
septuagenarul poet în scaunul de primar, oare scrisoarea mea ar
fi avut o altă soartă? E o întrebare, doar, cam neprotocolară, e
drept, dar născută dintr-o anumită amărăciune…

Autorul

338
 Bibliografie

• Ziarele şi revistele din Dorohoi

• Andrei Tudor – George Enescu, Viaţa în imagini,
Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R.,
1961
• George Balan – Răsăritul de soare al Copilăriei din
„George Enescu”, Editura Tineretului, 1962
• Revista „Mitropolia Moldovei” nr. 4, 1936
• Ziarul „Românul” fondat de C.A. Rosetti la 1859
• C. Ciocoiu – Contribuţii la istoricul judeţului Dorohoi
• Gh. Ghibănescu – Dorohoiul – studii şi documente
• Octav I. Guţic şi Gh. Grigoraş – Mic îndreptar turistic,
Dorohoi, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1982
• Dragoş Cusiac şi Dragoş Luchian – Mic îndreptar
turistic, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1989.
• Teodor Opriş – Reviste literare ale elevilor 1834-1974,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
• Cuvânt şi suflet, buletin oficial al Arhiepiscopiei Iaşilor,
1991
• Cristina Pauşan şi Radu Ciuceanu – Biserica Ortodoxă
Română sub regimul comunist, 1945-1918, vol. I,
Bucureşti, 2001
• Fotea Mircea – Revista de folclor Tudor Pamfile,
Dorohoi, 1923-1928, comunicare ştiinţifică la
Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Institutul pedagogic de
3 ani, 1969
• Dicţionarul Literaturii române de la origini până la
1900, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979
• Anuarul presei române pe anii 1908 şi 1909, director
proprietar Gr. Grigoriu – Riga, Bucureşti

339
• Dicţionarul Enciclopedic Român, Academia R.S.R,
Editura politică, 1966
• I. Hagiu – Presa literară românească 1789-1948,
Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968
• Revista „Învăţătorimea vasluiană” – septembrie 1936
• Ziarul „Adevărul” din 15 aprilie 2004
• Revista istorică „Teodor Codrescu” scrisă de Gh.
Ghibănescu
• Almanahul dicţionar al presei din România, Bucureşti,
1926
• „Săptămâna Politică şi Culturală”, Bucureşti, 1911
• „Arcaşul”, publicaţie independentă românească,
Cernăuţi, februarie, 2005
• „Sămănătorul” nr. 32/august 1909
• Ştefan Ciubotaru – „Pagini din istoria învăţământului
botoşănean 1759-1948”, Editura Litera, Bucureşti, 1987
• Ion Pas – Prezenţe (1919-1967), cu un cuvânt
introductiv de Teodor Vârgoliu, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1968.

340
 Cuprins

Prefaţă……………………………………………………... 5

Cuvânt înainte…………………………………………..…. 7

Adevărul………………………………………………..….. 21
Amicul progresului…………………………………….….. 21
Anuarul Liceului „Anastasie Başotă”………………….….. 21
Anuarul Liceului „Grigore Ghica V.V.”……………….….. 23
Anuarul Liceului de matematică-fizică 1979-1980……….. 42
Anuarul Şcoalei Profesionale de fete, Gradul I
„Domniţa Ileana” din Dorohoi Anul şcolar 1923-1924…… 45
Aripi Tinere…………………………………………….….. 45
Astacus……………………………………………………. 45
Aquarium………………………………………………….. 47
Biruinţa……………………………………………………. 49
Breslaşul…………………………………………………… 53
Buciumul………………………………………………….. 56
Buletinul Bibliotecei „Zorile” din satul Vlăsineşti,
judeţul Dorohoi……………………………………………. 56
Buletinul Căminului cultural „Ungureni”,
comuna Ungureni – Jud. Botoşani………………………… 57
Buletinul comunei Dorohoiu………………………………. 59
Buletinul oficial al judeţului Dorohoiu……………………. 60
Chemarea………………………………………………….. 62
Chemarea nouă……………………………………………. 65
Către muncitori……………………………………………. 76
Contribuţii…………………………………………………. 76
Cooperaţia, foaie ocazională………………………………. 77
Cronica Dorohoiului………………………………………. 79
Curierul de Dorohoiu……………………………………… 81
Cuvânt Lămurit……………………………………………. 84
Cuvântul liber – Dorohoian……………………………….. 88
Cuvântul nostru…………………………………………… 90
Cuvântul nostru……………………………………………. 97
Cuvântul Ţăranilor………………………………………… 97
Dorohoiul………………………………………………….. 101
Dorohoiul………………………………………………….. 103
Drumul nostru……………………………………………... 105
Ecoul Dorohoiului…………………………………………. 105
Ecoul Ţării de Sus…………………………………………. 106
Excelsior…………………………………………………… 107
Farul……………………………………………………….. 111
Foaia Poporului……………………………………………. 111
Foişorul din Dorohoi………………………………………. 111
Frăţia Poporului…………………………………………… 119
Frângurele…………………………………………………. 132
Fulgerul……………………………………………………. 153
Gazeta Dorohoiului………………………………………... 153
Gazeta de Dorohoi………………………………………… 163
Glasul singurătăţii…………………………………………. 166
Hyperion…………………………………………………… 167
Hyperion…………………………………………………… 172
Informatorulu……………………………………………… 172
Informaţunile………………………………………………. 175
Informatorul Dorohoiului…………………………………. 175
Însemnări………………………………………………….. 177
Isbânda…………………………………………………….. 180
Liberalul…………………………………………………… 181
Licăriri…………………………………………………….. 191
Liga culturală……………………………………………… 193
Lumina…………………………………………………….. 194
Lumina conştiinţei………………………………………… 194
Luminiţa…………………………………………………… 194
Lumina de la Şendriceni…………………………………… 194
Lumina Poporului…………………………………………. 196
Lupta noastră………………………………………………. 198
Moldova Literară………………………………………….. 206
Noi orizonturi……………………………………………… 214
Orizonturi noi……………………………………………… 214
Observatorul……………………………………………..... 214
Poporul…………………………………………………….. 216
Păzitorul…………………………………………………… 216
Primăvara………………………………………………….. 217
Profilaxia…………………………………………………... 218
Progresul………………………………………………….. 222
Revista Idealistă - Literatură, artă, ştiinţă, sociologie……... 223
Revista poporului Român…………………………………. 230
Revista tinerimii…………………………………………… 233
Satul nostru………………………………………………… 235
Solia……………………………………………………….. 235
Speranţa……………………………………………………. 243
Steaua……………………………………………………… 247
Steaua Poporului…………………………………………... 250
Suceava……………………………………………………. 251
Şcoala normală de la Şendriceni…………………………... 251
Tribuna Dorohoiului………………………………………. 275
Tractorul roşu……………………………………………… 278
Tribuna Liberă…………………………………………….. 278
Tudor Pamfile……………………………………………… 278
Ţara de Sus………………………………………………… 300
Unu………………………………………………………… 300
Unirea ţărănească………………………………………….. 302
Vatra Başoteştilor………………………………………….. 308
Vestitorul………………………………………………….. 322
Voinţa poporului…………………………………………... 332
Vremuri Noi……………………………………………….. 332

Postfaţă……………………………………………………. 333

Bibliografie………………………………………………… 339