CALCULATORUL CUANTIC

Introducere
Mecanica cuantică a avut un impact foarte mare atât în tehnologie cât şi în
societate. Este suficient să cităm realizarea tranzistorului, poate cea mai remarcabilă
dintre aplicaţiile sale. Mecanica cuantică a avut, de asemenea, o influenţă enormă asupra
realizării calculatoarelor şi, prin aceasta, asupra vieţii noastre zilnice. Importanţa
calculatoarelor este atât de mare încât în prezent putem spune că trăim în era informaticii.
Revoluţia în informatică a fost posibilă datorită realizării tranzistorului, adică datorită
simbiozei dintre ştiinţa calculatoarelor şi mecanica cuantică. In prezent, mecanica
cuantică oferă o cale complet nouă şi promiţătoare de progres atât în ştiinţele
fundamentale cât şi în aplicaţiile tehnologice. Ne referim la faptul că mecanica cuantică
poate fi folosită acum pentru procesarea şi transmiterea informaţiei [1,2].
Miniaturizarea dispozitivelor electronice(tranzistori, circuite integrate, etc) a
condus la idea că legile mecanicii cuantice vor deveni importante în cele din urmă în
domeniul tehnicii de calcul. Această miniaturizare este necesară pentru a creşte
capacitatea de calcul, adică a numărului de operaţii pe secundă pe care le poate efectua un
calculator. În anii 1950, calculatoarele electronice bazate pe tuburile cu vid erau capabile
să efectueze aproximativ 10 3 operaţii pe secundă, în timp ce în prezent acestea pot
efectua până la 1013 operaţii pe secundă. S-a stabilit chiar aşa numita lege empirică a lui
Gordon Moore, în anul 1965, care afirmă că numărul de tranzistori pe un singur chip de
circuit integrat se dublează la fiecare 18-24 luni. Această creştere exponenţială nu atins
încă o valoare de saturaţie şi legea lui Moore este încă valabilă. In prezent, limita este
aproximativ 10 8 tranzistori pe chip, iar dimensiunea tipică a componentelor din circuitele
electronice este de ordinul a 100 nanometri. Extrapolând legea lui Moore, este de aşteptat
ca în jurul anului 2020 să se atingă dimensiuni de ordinul unui atom pentru a stoca un
singur bit de informaţie. În acest punct, efectele cuantice vor deveni dominante în
tehnologia calculatoarelor.
Pe lângă efectele cuantice, există şi alţi factori care vor conduce la abandonarea
legii lui Moore. În primul rând, vor fi consideraţii economice. Intr-adevăr, costurile de
fabricaţie ale dispozitivelor electronice cu dimensiuni tot mai mici au crescut exponenţial
în timp. Trebuie precizat însă că aceste limitări vor fi dictate în cele din urmă de
mecanica cuantică. Chiar dacă barierele economice vor fi depăşite cu ajutorul a noi
tehnologii, mecanica cuantică va pune limitări fundamentale asupra dimensiunii
componentelor electronice din circuite. Se pune atunci problema dacă este mai
convenabil să se dezvolte în continuare tehnologia bazată pe tranzistori cu siliciu până la
limita sa fizică, sau este mai convenabil să se realizeze dispozitive alternative cum sunt
punctele cuantice (quantum dots) tranzistori cu un singur electron (single electron
transistor) sau comutatoarele moleculare (molecular switches). O caracteristică specifică
pentru toate aceste dispozitive este aceea că ele au dimensiuni de ordinul nanometrilor şi,
ca urmare, efectele cuantice vor juca un rol esenţial în utilizarea lor.
Dispozitivele cuantice vor înlocui tranzistorii şi, prin inter-conectarea mai multor
astfel de dispozitive se vor putea executa alogoritmi clasici bazaţi pe logica Boolean-ă.
Un calculator cuantic, realizat cu astfel de dispozitive, va reprezenta însă ceva cu totul
diferit. Acesta va fi un calculator bazat pe o logică cuantică, capabil să proceseze
informaţia şi să efectueze operaţii logice în concordanţă cu legile mecanicii cuantice.
 2. Logică cuantică
Unitatea elementară folosită în informatica cuantică este qubit-ul (corespondentul
cuantic al bit-ului clasic. Un calculator cuantic poate fi considerat deci ca un sistem
multi-qubit. Din punct de vedere fizic, un qubit este un sistem fizic cu două stări diferite
posibile, cum ar fi electronul cu cele două stări de spin sus şi jos, un foton cu cele două
stări de polarizare orizontală şi verticală, sau un atom cu două stări energetice posibile.
Un bit clasic este un sistem care poate exista în două stări distincte, care sunt
folosite pentru a reprezenta 0 şi 1, adică un singur digit binar. Singurele operaţii posibile
(porţi) într-un astfel de sistem sunt identitatea ( 0 → 0 ,1 → 1 ) şi NOT( 0 → 1, 1 → 0 ). În
contrast, un qubit este un sistem cuantic cu două stări, descris de un spaţiu Hilbert
complex, bi-dimensional,. În acest spaţiu se poate alege o bază orto-normată formată din
două stări cuantice, notate prin 0 şi 1 , care constituie corespondentul valorilor 0 şi 1
ale bitului clasic. Dar, conform principiului superpoziţei din mecanica cuantică, orice
stare a unui qubit se poate scrie sub forma:
ψ = α 0 +β1 (2.1)
unde amplitudinile α şi β sunt numere complexe care satisfac condiţia de normare
2 2
α + β = 1. (2.2)
O mulţime de n qubiţi formează un registru cuantic de dimensiune n. Stările
cuantice corespunzătoare aparţin unui spaţiu Hilbert complex de dimensiune 2 n . În timp
ce starea unui bit dintr-un registru clasic format din n biţi este descrisă, în notaţia binară,
{
printr-un întreg k ∈ 0 ,1,...,2 n − 1 de forma }
n −1
k = k n −1 2 + ... + k1 2 + k 0 , (2.3)
unde k 0 , k1 ,..., k n−1 ∈ {0,1} sunt digiţi binari, starea unui qubit dintr-un registru cuantic de
dimensiune n are forma
2 n −1
ψ = ∑ Ck k , (2.4)
k =0
unde
k = k n−1 ... k1 k 0 , (2.5)
k j reprezentând starea qubit-ului al j-lea şi
2 n −1
∑ Ck
2
= 1. (2.6)
k =0
Principiul de superpoziţie, folosit în scrierea ecuaţiei (2.4), arată că în timp ce n
biţi clasici pot stoca numai un singur întreg k, un registru cuantic format din n-qubiţi se
poate afla în starea corespunzătoare k bazei spaţiului Hilbert dar şi într-o stare care este
o superpoziţe de forma (2.4). Subliniem că numărul de stări ale bazei de calcul în această
superpoziţie este 2 n şi prin aceasta se deschid noi posibilităţi de calcul. Astfel, când se
efectuează un calcul pe un calculator clasic, diferitele intrări necesită rulări separate. În
schimb, un calculator cuantic poate efectua calcule într-o singură rulare pentru un număr
arbitrar (finit) de intrări. Aceasta pune în evidenţă capacitatea de calcul extraordinar de
mare a unui calculator cuantic faţă de cea a unui calculator clasic.
O altă proprietate importantă care apare la calculatorul cuantic o constituie
amestecarea (entanglement) stărilor. Aceasta reprezintă cea mai spectaculoasă şi lipsită
de o intuiţie directă manifestarea a mecanicii cuantice care a fost observată la sistemele
cuantice. Ea înseamnă existenţa unei corelări ne-locală între măsurătorile efectuate pe
particule aflate în locuri diferite. După ce două sisteme clasice au interacţionat, ele se află
în stări diferite, distincte. Din contra, conform mecanicii cuantice, după ce două particule
au interacţionat, ele nu mai pot fi descrise prin stări independente între ele. Între cele
două stări vor exista corelări cuantice, independent de separarea lor spaţială, adică de
distanţa dintre particulele respective. Exemple de stări amestecate dintr-un registru cu 2
qubiţi sunt următoarele patru stări care formează aşa numita bază Bell:
1 1
φ ± = ( 00 + 11 ), ψ ± = ( 01 + 10 ) . (2.7)
2 2
Măsurarea stării de polarizare a unui qubit va afecta instantaneu şi starea celuilalt qubit,
oricare ar fi distanţa dintre ei. În fizica clasică nu există fenomenul de amestecare a
stărilor, adică nu se poate realiza niciodată o superpoziţie de stări ale unor sisteme clasice
aflate în poziţii diferite.
În concluzie, datorită proprietăţilor de superpoziţie şi de amestecare a stărilor, un
calculator cuantic poate realiza o creştere exponenţială de 2 n ori a vitezei de calcul odată
cu creşterea numărului n de qubiţi folosiţi, în timp ce la un calculator clasic această viteză
creşte liniar cu n, adică numai de n ori.
Una din problemele principale o constituie implementarea unui calcul pe un
calculator cuantic. În acest scop, trebuie să existe posibilitatea de a controla evoluţia în
timp a stărilor dintr-un registru cuantic. Dacă se neglijează cuplajul cu mediul
înconjurător, această evoluţie este descrisă de un operator unitar şi este guvernată de
ecuaţia lui Schrödinger. Un astfel de operator constituie o poartă cuantică. Se ştie că, în
cazul calculatoarelor clasice, un număr mic de porţi logice elementare permite
implementarea oricărui calcul complex. Înseamnă că la schimbarea problemei de calcul
nu este necesar să se calculatorul (hardware). Această proprietate se menţine şi în cazul
calculatoarelor cuantice. Acest lucru este adevărat deoarece orice transformare unitară
care acţionează pe stări dintr-un registru cuantic format din mai mulţi qubiţi poate fi
descompus în porţi cuantice unitare care acţionează pe un singur qubit şi o poartă
cuantică convenabilă acţionând pe 2 qbiţi, de exemplu poarta CNOT (controlled NOT).
Poarta CNOT este definită prin transformările:
00 → 00 ,
01 → 01 ,
(2.8)
10 → 11 ,
11 → 10 .
Deci, operatorul unitar corespunzător porţii CNOT are următoarea reprezentare
matricială:
 1 0 0 0
 
0 1 0 0
CNOT =  . (2.9)
0 0 0 1
 
0 0 1 0
 
Ca şi poarta clasică XOR, poarta CNOT schimbă starea celui de al doilea qubit (ţintă)
dacă primul qubit (de control) este în starea 1 şi o lasă pe loc dacă primul qubit este în
starea 0 . Poarta CNOT poate genera stări amestecate; de exemplu, dacă ea se aplică
1
stării fără amestec (non-entangled) (0 + 1 ) 0 , atunci se obţine starea amestecată
2
1
(entangled) Bell ( 00 + 11 ) .
2

3. Algoritmi cuantici
După cum s-a văzut, capacitatea unui calculator cuantic este datorată unui
paralelism cuantic asociat cu principiul de superpoziţie. Aceasta înseamnă că un
calculator cuantic poate procesa un număr mare de intrări clasice într-o singură rulare.
Dar, problema mai dificilă o constituie extragerea informaţiei utile din starea de ieşire
(finală). Această informaţie este, într-un anumit sens, ascunsă. Rezultatul unui proces de
măsurătoare este inerent probabilistic şi probabilităţile diferitelor stări de ieşire posibile
sunt determinate de postulatele de bază ale mecanicii cuantice. În prezent, există totuşi
algoritmi cuantici eficienţi care permit extragerea informaţiei utile
Unul dintre algoritmii cuantici a fost propus de Peter Shor [3] în anul 1994 şi el
rezolvă eficient problema descompunerii în factori primi: dat fiind un număr N impar
compus, întreg şi pozitiv, să se găsească factorii primi în care el poate fi descompus.
Aceasta este o problemă centrală în ştiinţa calculatoarelor şi se afirmă, deşi nu s-a
demonstrat, că folosind un calculator clasic este dificil să se găsească factorii primi
pentru un număr N dat. Algoritmul lui Shor rezolvă eficient problema factorizării unui
număr întreg prin creşterea considerabilă a vitezei de calcul. Trebuie menţionat că există
în prezent sistem de codificare (cryptographic systems), cum ar fi RSA, bazate pe faptul
că nu există algoritmi eficienţi pentru rezolvarea problemei descompunerii în factori
primi. Deci, algoritmul Shor implementat pe un calculator cuantic va înlocui actualul
sistem de codificare RSA.
Au fost realizaţi şi alţi algoritmi cuantici care prezintă avantaje faţă de cei clasici.
Astfel, L. Grover a arătat că folosind calculatorul cuantic se poate rezolva uşor problema
găsirii unui anumit obiect într-o bază de date care conţine N = 2 n obiecte [4]. Cu un
calculator clasic, ceea ce se poate face este să se parcurgă baza de date până ce se găseşte
obiectul respectiv. Această cale va necesita deci N operaţii. În schimb, folosind
calculatorul cuantic problema va putea fi rezolvată în N operaţii.
O a treia clasă de probleme importante privind algoritmii cuantici o constituie cea
a simulării sistemelor fizice. De exemplu, se ştie că simularea unui sistem cuantic
compus din mai multe particule aflate în interacţiune pe un calculator clasic este foarte
dificilă deoarece dimensiunea spaţiului Hilbert al stărilor acestui sistem creşte
exponenţial cu numărul de particule. Astfel, pentru un lanţ uni-dimensional compus din n
particule cu spinul 1/2, dimensiunea acestui spaţiu este 2 n şi deci o stare posibilă a
sistemului respectiv este determinată de 2 n numere complexe. În schimb, cu un
calculator cuantic creşterea de memorie necesară este proporţională cu numărul n de
particule şi este necesară o bază compusă numai din n qubiţi. Ca urmare, un calculator
cuantic operând pe un registru compus din câteva zeci de qubiţi poate depăşi in
performanţă orice calculator clasic actual. Desigur, această afirmaţie este adevărată
numai dacă se pot realiza algoritmi cuantici eficienţi pentru extragerea informaţiei utile
din calculatorul cuantic. Este foarte interesant de observat că un calculator cuantic poate
fi folosit nu numai pentru studiul proprietăţilor sistemelor multi-particule dar şi pentru
determinarea dinamicii sistemelor clasice şi cuantice complexe [5].

3. Prima implementare experimentală

Cea mai importantă problemă în informatica cuantică o constituie realizarea
practică a calculatorului cuantic. Pentru aceasta trebuie sa se îndeplinească mai multe
condiţii. În primul rând, trebuie să se dispună de o colecţie de sisteme cuantice cu două
nivele (stări) care să poată fi manipulate li măsurate. Altfel spus, trebuie să avem
posibilitatea să controlăm şi măsurăm starea unui sistem cuantic compus din mai mulţi
qubiţi. În al doilea rând, trebuie să se realizeze analogul cuantic al circuitelor integrate
din folosite în calculatoarele clasice. Deci, qubiţii trebuie să interacţioneze într-un mod
controlat pentru a putea implementa un set universal de porţi cuantice. În acest sens,
există în prezent mai multe sisteme cuantice care pot fi buni candidaţi pentru un
calculator cuantic.
Un prim candidat î-l constituie calculatorul cuantic bazat pe o instalaţie de
rezonanţă magnetică nucleară (RMN) cu lichid ca substanţă de lucru. În acest caz,
hardware-ul cuantic constă dintr-un lichid conţinând un număr mare de molecule, de
ordinul 1018 de un tip dat, plasat într-un câmp magnetic intens [2]. Fiecare nucleu dintr-o
moleculă este un qubit cu cele 2 stări de spin ale sale, iar porţile cuantice se
implementează cu ajutorul unor câmpuri magnetice variabile de rezonanţă (impulsuri
Rabi), adică se foloseşte tehnica RMN obişnuită. Moleculele sunt menţinute în echilibru
termic, la temperatura camerei. Dar, in proba aflată în stare lichidă starea de spin a
fiecărui nucleu nu este fixată şi nici măsurabilă. Ceea ce se poate măsura este valoarea
medie a stării de spin a celor 1018 molecule conţinute în soluţie. Cu ajutorul instalaţiei
RMN a fost posibil să se probeze experimental câţiva algoritmi cuantici, printre care se
număr algoritmul lui Grover, algoritmul Shor, algoritmul de calcul al transformatei
Fourier, folosind registre cuantice de 3 până la 7 qubiţi (molecule). Totuşi, metoda
prezintă dezavantajul că semnalul măsurat scade exponenţial cu numărul de qubiţi dintr-o
moleculă.
Un al doilea candidat î-l constituie cavităţile cuantice electrodinamice (QED) în
care un singur atom interacţionează cu un singur mod de vibraţie din cavitate sau cu un
număr de moduri selectate în experiment. Cele două stări ale unui qubit sunt reprezentate
de stările de polarizare ale unui singur foton sau de două stări excitate ale unui atom.
Metoda cavităţii QED a permis implementarea a unor porţi cuantic cu 1 sau 2 qubiţi şi s-a
dovedit foarte eficientă în verificarea unor caracteristici de bază ale mecanicii cuantice,
cum sunt amestecarea stărilor cuantice, tranziţia de la un sistem cuantic la unul clasic
(principiul de corespondenţă) etc.
Au fost propuse şi alte metode pentru implementarea unui calculator cuantic, bazate pe
optica cuantică, sisteme de atomi la temperaturi joase dintr-o reţea, sau sisteme de tipul
punctelor cuantice sau spinii particulelor dintr-un semiconductor. Este încă prea devreme
pentru a conchide care anume dintre aceşti candidaţi va cel mai convenabil pentru a
realiza calculatorul cuantic. Vom prezenta mai jos, în detaliu, două dintre implementările
care prezintă în prezent cele mai mari avantaje: capcane ionice şi circuite
supraconductoare.

4. Capcane ionice
Un calculator cuantic care foloseşte o capcană ionică constă în următoarele. Mai
mulţi ioni de un anumit tip sunt confinaţi (dispuşi) liniar cu ajutorul unei combinaţii de
câmpuri electrice constante şi variabile în capcana ionică (Fig.1). Un qubit este un singur

Fig 1. Schema unui registru de qubiţi (ioni) aflaţi într-o capcană liniară

ion care prezintă două stări cu timp de viaţă mare. O astfel de aranjare constituie un
registru cuantic. Iniţializarea qubiţilor în starea 0 se face printr-un proces de pompaj
optic: dacă un ion se află în altă stare decât 0 , acesta absoarbe succesiv fotoni de la un
fascicol LASER trimis către ionii din capcană, trecând final în starea 0 . După
efectuarea calculului cuantic, starea unui ion poate fi măsurată folosind detecţia cu salt
cuantic. Fiecare ion este iluminat cu lumină LASER polarizată şi având frecvenţa
convenabilă pentru ca să se produc absorbţia fotonilor de către ioni şi apoi. Prin
fluorescenţă, ionii re-emit fotoni dacă ei se află în starea 1 . Din contra, dacă ionul se
află în starea 0 , frecvenţa LASER este diferită de cea de rezonanţă şi tranziţia
respectivă nu se produce. Aşadar, detecţia fluorescenţei indică faptul că ionul era în
starea 1 .
Porţile cu un singur qubit se obţin prin trimiterea fiecărui ion individual un impuls
LASER de frecvenţă, intensitate şi durată convenabil alese. Interacţiunile între qubiţi
necesare pentru a implementa operaţii controlate cu doi qubiţi sunt mediate de mişcarea
de vibraţie colectivă a lanţului de ioni din capcană. Pentru implementarea porţii CNOT pe
2 qubiţi, J. Cirac şi P. Zoller [6] au propus următoarea schemă. Starea cuantică a qubit-
ului (ionului) de control este trecută într-o stare a mişcării de vibraţie a întregului lanţ de
ioni folosind fascicole LASER focalizate pe acel ion. Atunci, se poate realiza o poartă
care să acţioneze asupra ionului de control şi acelui ţintă. Acest lucru este posibil
deoarece qubitul ţintă participă la mişcarea colectivă a modului de vibraţie selectat.
Efectul fascicolului LASER asupra qubit-ului ţintă depinde de starea în care se află qubit-
ul de control. În final, această stare este trecută înapoi pe ionul de control. În prezent, s-au
realizat practic astfel de porţi, cu mare precizie şi stabilitate.
Poarta CNOT Cirac-Zoller a fost realizată de un grup de cercetători din
Innsbruck, Austria [7], folosind doi ioni de 40 Ca + menţinuţi într-o capcană liniară şi care
sunt acţionaţi individual cu fascicole LASER. O stare generică pe un singur qubit este
creată ca o superpoziţie a stării fundamentale S1 / 2 şi starea metastabilă D5 / 2 (al cărei
timp de viaţă este de 1 s). Recent, în anul 2004, cercetătorii de la NIST, Boulder şi din
Innsbruck au reuşit să implementeze un program de teleportare cuantică între o pereche
de ioni aflaţi în capcane situate în locuri diferite [8,9]. Teleportarea se bazează pe
proprietatea de amestecare a stărilor şi furnizează un mijloc de transport a informaţiei
cuantice (o stare cuantică) dintr-un loc în altul, fără transferul sistemului fizic care
furnizează acea informaţie. Această posibilitate prezintă interes practic pentru informatica
cuantică, deoarece va putea oferi o cale de transfer al informaţiei cuantice între diferite
unităţi ale unui calculator cuantic.
Surse importante de erori pot apare la calculatoarele cuantice bazate pe capcanele
ionice datorită fluctuaţiilor câmpurilor electrice şi magnetice folosite cât şi zgomotelor
care influenţează frecvenţa fascicolelor LASER folosite. În prezent, implementarea unei
porţi CNOT folosind o secvenţă de 8 impulsuri LASER necesită aproximativ 500 µs , pe
când timpul de decoerenţă este de ordinul 1 ms. Prin decoerenţă (sau pierderea coerenţei
cuantice) se înţelege alterarea informaţiei cuantice stocată în calculatorul cuantic datorită
interacţiunii cu mediul înconjurător [10]. Folosind tipuri de ioni care interacţionează mai
puţin cu mediul înconjurător, este de aşteptat ca în următorii câţiva ani să se
implementeze zeci de porţi cuantice pe câţiva ioni, fără a se pierde coerenţa cuantică.
Implementarea unui num[r mare de qubiti se realizează folosind o reţea de
capcane ionice interconectate. Comunicarea între capcane se obţine folosind fluxuri de
fotoni sau trecerea ionilor de la o capcană la alta. În primul caz, starea unui qubit este
transferată de la un ion dintr-o capcană la un foton şi apoi, de la acel foton la ionul al
doilea din cealaltă capcană. În cel de al doilea caz deplasarea ionilor se realizează
folosind câmpuri electrice convenabile. Deşi se afirmă că nu există obstacole fizice
fundamentale care să nu permită realizarea acestei implementări, până în prezent nu acest
lucru nu s-a realizat practic.
 5. Circuite supraconductoare
Până în prezent, au fost făcute mai multe propuneri de a realiza un calculator
cuantic folosind starea solidă. În special, se intenţionează utilizarea tehnologiile actuale
privind crearea unor structuri artificiale şi a nano-dispozitivelor.
Una dintre metodele propuse constă în folosirea circuitelor microelectronice
supraconductoare pentru a construi sisteme artificiale cu două nivele [11]. Într-un
supraconductor, perechile de electroni interacţionează între ele şi formează obiecte cu
sarcina electrică dublă faţă de cea a unui singur electron, numite perechi Cooper.
Potenţialele electrostatice pot confina perechile Cooper într-o „cutie” (box) de
dimensiunea unui micron (1 µm) Într-o joncţiune Josephson o pereche de „cutii” Cooper,
denumită „insulă”, se conectează printr-un strat izolator subţire (joncţiune tunel) cu un
rezervor supraconductor (Fig. 2). Perechile Cooper se pot deplasa din „insulă” în rezervor

Fig 2. Schema unui qubit cu joncţiune Josephson

şi invers prin efect tunel. Ele pot fi făcute să intre în „insulă” una câte una folosind un
electrod poartă de control cuplată capacitiv cu „insula”. Dar, „insula” prezintă stări
cuantice discrete în condiţii experimentale convenabile şi stările 0 şi 1 cu energia cea
mai joasă formează un qubit. În Fig. 3 se arată un circuit bazat pe folosirea perechilor
Cooper care prezintă avantaje faţă de cel prezentat anterior. Aplicând impulsuri de
microunde electrodului poartă, se poate crea un qubit într-o superpoziţie de stări coerente
ψ = α 0 + β 1 . Aceste stări cu un qubit pot fi apoi „manipulate”, adică un impuls de
microunde cu durata τ induce oscilaţii Rabi controlate între stările 0 şi 1 . Dacă τ este
convenabil aleasă, se poate implementa poarta NOT ( 0 → 1 , 1 → 0 . Folosind un
experiment cu franje de interferenţă, s-a măsurat timpul de decoerenţă a stărilor
obţinându-se valoarea t d ≈ 0,5 µs pentru acest circuit [12]. Acest timp este mult mai
mare

Fig 3. Schema unui circut cuantic supraconductor

Cel necesar implementării unei porţi cu un singur qubit, ceea ce permite să se obţină o
stare dorit cu ajutorul unor impulsuri de microunde succesive convenabile. Subliniem că
s-au realizat stări cu un qubit cu timp de viaţă de ordinul a 2 ns. Recent, s-au obţinut porţi
cuantice care acţionează pe registre cuantice cu 2 qubiţi supraconductori cuplaţi capacitiv
[12].

6. Concluzii
Se pune întrebarea: Este posibil să se construiască un calculator cuantic şi peste
cât timp? Răspunsul este afirmativ privind posibilitatea de construire, dar cu privire la
durata necesară trebuie să menţionăm că există dificultăţi enorme în realizarea lui. Pe
lângă problema decoerenţei cuantice, trebuie să menţionăm şi dificultatea găsirii unor
algoritmi cuantici noi şi eficienţi. S-a menţionat anterior că problema factorizării unui
întreg se poate realiza eficient pe un calculator cuantic. Nu se cunoaşte însă ce clasă de
probleme pot fi simulate eficient pe un calculator cuantic. Se poate afirma că un
calculator cuantic deschide perspective noi fascinante, dar el nu va putea fi realizat
practic în următorii câţiva ani. Pentru a ne face o idee asupra duratei necesare trebuie să
ne amintim de efortul enorm care a fost necesar pentru realizarea calculatorului clasic.
Cu toate acestea, primele experimente demonstrative, deşi modeste, au pus în
evidenţă rezultate remarcabile nu numai pentru informatica cuantică, dar şi pentru
verificarea principiilor fundamentale ale mecanicii cuantice. Se ştie că mecanica cuantică
nu este o ştiinţă intuitivă şi deci informatica cuantică va conduce şi la o înţelegere mai
bună a principiilor şi rezultatelor sale. Cercetările respective vor permite să se pună la
punct metode experimentale de control a sistemelor cuantice individuale (atomi,
electroni, fotoni, etc.).
O altă problemă care va căpăta o soluţie îmbunătăţită până la un nivel de ne-
imaginat în prezent, este cea a codificării informaţiei. Procesul de codificare este folosit
pentru a nu se permite interceptarea şi citirea conţinutului unui mesaj transmis de către
diferite persoane străine. În prezent, este posibil să se copie conţinutul unui mesaj de
informaţie clasică fără a se altera respectivul mesaj. Din contra, într-un calculator cuantic,
procesul de măsură (interceptare) distruge mesajul respectiv. Realizările practice în
domeniul codificării în informatica sunt impresionante [14], existând deja protocoale de
codificare cuantice care au fost demonstrate experimental, folosind fibrele optice, pentru
distanţe de câţiva km.
Momentul în care calculatorul cuantic va apare pe masa noastră de lucru nu poate
fi încă precizat. Ceea ce se poate afirma acum este faptul că cercetările în domeniu au
căpătat o amploare foarte mare. În legătură cu această problemă reamintim afirmaţia lui
E. Schrödinger: „Niciodată nu putem realiza un experiment cu un singur electron, atom
sau moleculă. Dar în experimentele mintale presupunem că acest lucru este posibil.
Aceasta atrage invariabil consecinţa ridicolă – a experimenta cu o singură particulă este
mai dificilă decât a ridica un Ichthyosaur intr-o grădină zoologică”. Este însă remarcabil
faptul că în ultimii 50 ani experimentele efectuate pe un singur electron, atom sau
moleculă sunt obişnuite în laboratoarele din întreaga lume.
Bibliografie

[1] G. Benenti, G. Casati and G. Strini: Principles of Quantum Computation and

Information, Vol. IŞ Basic Concepts (World Scientific, Singapore 2004).

[2] M.A. Nielsen and I.L. Chuang, Quantum computation and quantum information
(Cambridge University Press, Cambridge, 2000).

[3] G. Benenti, G. Casati and S.Montangero, quant-ph/0402010.

[4] J.M.Raimond, M.Brune and S.Haroche Rev.Mod. Phys. 73, 565 (2001).
[5] F. Schmidt-Kaler et al., Nature 422, 408 (2003).
[6] M. Riebe et al., Nature 429, 734 (2004).
[7] M.D. Barrett et al., Nature 429, 737 (2004).
[8] W.H. Zurek, Rev.Mod. Phys. 75, 715 (2003).
[9] Y.Makhlin, G. Schön, and A. Shnirman,Rev.Mod. Phys. 73, 357 (2001).
[10] D.Vion et al., Science 296, 886 (2002).
[11] T. Yamamoto et al., Nature 425, 941 (2003).
[12] N. Gisin et al., Rev.Mod. Phys. 74, 145 (2002)