Amino Acizi

Denumire Abreviere Formula structurii lineare

======================================================

Alanina Ala CH3-CH(NH2)-COOH

Arginina Arg HN=C(NH2)-NH-(CH2)3-CH(NH2)-COOH

Asparagina Asn H2N-CO-CH2-CH(NH2)-COOH

Acid aspartic Asp HOOC-CH2-CH(NH2)-COOH

Cisteina Cys HS-CH2-CH(NH2)-COOH

Glutamina Gln H2N-CO-(CH2)2-CH(NH2)-COOH

Acid glutamic Glu HOOC-(CH2)2-CH(NH2)-COOH

Glicina Gly NH2-CH2-COOH

Histidina His NH-CH=N-CH=C-CH2-CH(NH2)-COOH

|__________|

Isoleucina Ile CH3-CH2-CH(CH3)-CH(NH2)-COOH

Leucine Leu (CH3)2-CH-CH2-CH(NH2)-COOH

Lizina Lys H2N-(CH2)4-CH(NH2)-COOH

Metionina Met CH3-S-(CH2)2-CH(NH2)-COOH

Fenilalanina Phe Ph-CH2-CH(NH2)-COOH

Prolina Pro NH-(CH2)3-CH-COOH

|_________|

Serina Ser HO-CH2-CH(NH2)-COOH

Treonina Thr CH3-CH(OH)-CH(NH2)-COOH

Triptofan Trp Ph-NH-CH=C-CH2-CH(NH2)-COOH

|_______|

Tirozina Tyr HO-p-Ph-CH2-CH(NH2)-COOH

Valine Val (CH3)2-CH-CH(NH2)-COOH

1
2
DENUMIRE AMINOACID
STRUCTURA (la pH neutru)
Grupari R nepolare (hidrofobice)
Glicina (Gly)

Alanina (Ala)

Valina (Val)

Leucina (Leu)

Isoleucina (Ile)

Prolina (Pro)

Metionina (Met)

3
 Fenilalanina (Phe)

Triptofan (Trp)

Grupari R polare (hidrofile)

Serina
(Ser)

Treonina
(Thr)

Tirozina
(Tyr)

Cisteina
(Cys)

4
 Asparagina
(Asn)

Glutamina
(Gln)

Grupari R incarcate negativ

Acid aspartic (Asp)

Acid glutamic
(Glu)

Grupari R incarcate pozitiv

5
 Lizina
(Lys)

Arginina
(Arg)

Histidina
(His)

6
Catena
laterala

7
 SISTEME DE CLASIFICARE A AMINOACIZILOR

Există mai multe sisteme de clasificare a aminoacizilor proteici,

majoritatea bazându-se pe structura şi proprietăţile radicalilor R, care substituie
α -atomul de carbon.
A) În funcţie de comportamentul în mediul apos, aminoacizii proteici pot fi
clasificaţi astfel:
1) – aminoacizi cu grupări R nepolare: Ala, Val, Leu, Ile, Met, Pro,
Phe, Trp
2) – aminoacizi cu grupări R polare, dar neîncărcate electric: Gly, Ser, Thr,
Asn, Gln, Tyr, Cys
3) – aminoacizi cu grupări R polare, dar încărcate electric la pH fiziologic
- încărcare pozitivă: Lys, His, Arg
- încărcare negativă: Asp, Glu.
A1) Aminoacizii din această clasă sunt mai puţin solubili în apă decât cei cu
grupări R polare. Comportamentul cel mai slab hidrofob îl are Ala, aceasta fiind
considerată la graniţa cu aminoacizii cu grupare R polară, dar neîncărcată
electric.
Pro diferă de toţi ceilalţi aminoacizi, fiind un α -iminoacid.
Gly este clasificat uneori ca aminoacid cu grupare R nepolare, iar alteori
ca aminoacid cu grupări R polare, dar neîncărcate electric. Clasificarea în prima
categorie este justificată de faptul că în acest caz R= H, un singur atom de
hidrogen neputând să influenţeze gradul ridicat de polaritate al grupărilor α -
NH2 şi α -COOH.
A2) Aceşti aminoacizi sunt relativ mai solubili în apă decât cei cu grupare R
nepolară. Radicalii lor conţin grupări funcţionale polare neutre care pot forma
legături de hidrogen cu apa.
Polaritatea Ser, Thr şi Tyr se datorează grupării lor hidroxil, cea a Asn şi
Gln – grupării amidă, iar cea a Cys – grupării SH (sulfhidril).
A3) - toţi aminoacizii bazici în care gruparea R prezintă sarcini net pozitive la
pH 7 au 6 atomi de carbon (Lys-grupare amino în poziţia ε ; Arg-grupare
guanidină; His-grupare imidazol).
- aminoacizii acizi ce prezintă o a doua grupare COOH ionizată complet.

8
 Clasificarea aminoacizilor în funcţie de polaritate

B) În funcţie de structura chimică:

- aminoacizi alifatici (cu grupări R alifatice): Gly, Ala, Val, Leu, Ile;
- aminoacizi alifatici (non-aromatici) cu grupări OH: Ser, Thr;
- aminoacizi cu grupări ce conţin S (aminoacizi cu S): Cys, Met;
- aminoacizi acizi şi amidele lor: Asp, Asn, Glu, Gln;
- aminoacizi bazici: Arg, Lys, His;
- aminoacizi cu inele aromatice: Phe, Tyr, Trp;
- iminoacizi: Pro.

C) În funcţie de structura lanţului hidrocarbonat şi a numărului de grupări

amino şi carboxil:
- aminoacizi aciclici (alifatici) monoaminomonocarboxilici
(Gly, Ala, Ser, Cys, Met, Thr, Val,
Ile, Leu)

9
 monoaminodicarboxilici
Asp, Glu, Gln, Asn
diaminomonocarboxilici
Lys, Arg
- aminoacizi ciclici aromatici: Phe, Tyr
heterociclici: Trp, His, Pro

Prezentarea aminoacizilor standard

Glicina(Gly)- este aminoacid cu cea mai simplă structură şi este singurul

care nu prezintă activitate optică. Datorită faptului că radicalul R este un atom de
hidrogen, Gly are capacitatea unică de a se “acomoda” în regiunile înalt pliate ale
catenelor polipeptidice. Deşi se găseşte atât în regnul vegetal, cât şi în cel animal,
Gly nu se întâlneşte în structurile tuturor proteinelor.
Gly se găseşte în stare liberă în seminţele unor plante. Organismul animal
sintetizează Gly şi o utilizează în procesele de dezintoxicare, prin combinarea sa
cu produşi toxici (acid benzoic, acid nicotinic).

Alanina(Ala)- este o componentă de bază a proteinelor, fiind nelipsită din

toate proteinele animale şi vegetale. Catena laterală este de tip alifatic şi de
natură hidrofobă. Este un aminoacid chimic nereactiv şi are un rol important în
stabilirea, precum şi în menţinerea, structurii tridimensionale a proteinelor
datorită tendinţei de a “evita” apa (hidrofobicitate).
În stare liberă, Ala a fost identificată în diverse alge şi în frunzele de tutun. În
bacteria Lactobacillus arabinarus a fost identificată prezenţa D-Ala.

Valina (Val)- are catena laterală alifatică şi hidrofobă. Se găseşte în

cantităţi mici în numeroase proteine vegetale şi animale, cu excepţia proteinelor
din seminţele de in, care sunt bazate pe Val.

Leucina (Leu)- se găseşte în structura tuturor proteinelor studiate,

predominând în proteinele vegetale (zeina şi edestina). Bogată în leucină este
globina din hemoglobină (½ din totalul de aminoacizi este reprezentat de Leu).

Izoleucina (Ile)- conţine în moleculă 2 atomi de carbon asimetrici şi se

poate prezenta sub forma a 4 izomeri: L şi D-izoleucină, alături de L şi D-
aloizoleucina

Metionina (Met)- are un tioeter în catena laterală. Atomul de S, prin

electronii săi neparticipanţi poate stabili legături cu atomii metalelor sau poate

10
reacţiona cu alte grupări electrofile. Metionina este prezentă în gelatină şi în
keratine. Are rol de metilant (donor de grupare –CH3) în procesele metabolice.

Prolina (Pro)- diferă marcant de restul aminoacizilor, fiind un iminoacid.

Are o structură ciclică şi este doar moderat polară. Gruparea iminică a Pro este
menţinută într-o conformaţie rigidă, care reduce flexibilitatea structurală a
regiunilor polipeptidice care conţin Pro. Rigiditatea se datorează faptului că
atomul de N nu poate participa la formarea de punţi de hidrogen. Pro introduce
constrângeri conformaţionale, determinând modificarea bruscă a direcţiei catenei
polipeptidice. Se găseşte în aproape toate proteinele vegetale şi animale,
predominând în prolaminele din cereale.

Fenilalanina (Phe)- prezintă în structură o grupare fenil. În structura

proteinelor şi în mediu apos, acest aminoacid este orientat spre interiorul
moleculei, evitând contactul cu apa, stabilindu-se între mai multe molecule de
Phe interacţii Van der Waals. Se găseşte în majoritatea proteinelor. Phe
reprezintă substanţa de plecare în biogeneza hormonilor tirodieni.

Triptofanul (Trp)- are în structură o grupare indol, prezintă o înaltă

hidrofobicitate. Este larg răspândit în compoziţia proteinelor şi are un rol
important în metabolism, fiind strâns legat de formarea vitaminei PP şi a
coenzimelor nucleotidice.

Serina (Ser)- conţine o grupare hidroxil care într-un micromediu special

reprezintă situsul catalitic activ al multor enzime, având rolul unui catalizator
nucleofil şi putând ioniza. Se găseşte în proteinele din mătase (de ex. sericină), în
fibrină, cazeină. Adesea se găseşte în aceste proteine sub formă de esteri
fosforici. În stare liberă, se găseşte în seminţele germinate.

Treonina (Thr)- prezintă în structură o grupare hidroxil, dar nu participă

la alcătuirea structurii situsului catalitic activ al enzimelor.
Thr se găseşte în cantităţi mai mari în lactoblobulină, edestină şi în
proteinele din cereale, soia, cartofi, alge marine. Având 2 atomi de carbon
asimetrici, se prezintă sub forma a 4 izomeri optici (2 treonine şi 2 alo-treonine).

Asparagina (Asn)- amida acidului aspartic. Catenele laterale înalt

polarizate se găsesc în contact cu mediul apos, într-o poziţie externă a catenei
polipeptidice pliate.

Glutamina(Gln)- amida acidului glutamic

11
 Tirozina(Tyr)- are în structură o grupare fenilică. Gruparea ei hidroxil are
un caracter slab acid, ca şi al fenolului, putând forma legături de hidrogen şi este
o grupare funcţională importantă a unor enzime, găsindu-se în situsul catalitic
activ al acestora. Tyr este unul dintre cei mai răspândiţi aminoacizi naturali. Se
caracterizează prin slabă solubilitate în apă. Tyr are o deosebită însemnătate în
organismele animale prin faptul că poate forma adrelină, tiroxină şi tiramină.

Cisteina(Cys)- are în structură o grupare sulfhidril. Deoarece atomii de

carbon şi sulf au aproximativ aceeaşi electronegativitate, legătura C-S practic nu
este polară. Din aceleaşi considerente, legătura S-H este nepolarizată. Însă
atomul de S este polarizabil datorită electronilor din orbitalii exteriori, ce pot fi
influenţaţi de câmpurile electrice ale altor molecule şi ioni polari. Ca rezultat,
gruparea –SH din Cys este reactivă chimic. Atomul de hidrogen din gruparea SH
poate forma punţi de hidrogen cu atomi de O şi N ai altor grupări. Grupările SH-
a 2 molecule de cisteină pot fi oxidate cu formarea unei disulfuri, numită cistină.

CH2-SS- CH2

CH-NH2 CH-NH2

COOH COOH

Punţile -S-S- au o mare importanţă în structura proteinelor, putând lega

două catene polipeptidice separate sau putând înreţela aceeaşi catenă
polipeptidică, formând legături covalente între părţi ale aceleiaşi molecule
proteice. Această punte disulfurică conferă stabilitate şi rigiditate structurii unei
proteine. Cistina se găseşte, mai ales, în scleroproteinele ţesuturilor animale
(unghii, păr, piele etc.), precum şi în unele proteine de origine vegetală (cartofi,
orz).
Cisteina se regăseşte printre produşii finali ai hidrolizei proteinelor şi se
întâlneşte în regnul animal şi vegetal (în proteinele din piele; edentina din
cânepă).

Lizina(Lys)- are o a doua grupare amino primară în poziţia ε, pe catena

laterală alifatică. La pH = 7, Lys este o bază puternică. Se găseşte în toate
proteinele, îndeosebi în proteinele din lapţii peştilor. Prin decarboxilare, pe

12
parcursul proceselor de putrefacţie (sub acţiunea bacteriilor) trece în diamina
corespunzătoare, cadaverina.

Arginina(Arg)- are o grupare guanidino încărcată pozitiv şi este cel mai

bazic aminoacid. Este prezentă în compoziţia tuturor proteinelor, cu precădere în
cele mai simple din clasa protaminelor.

Histidina(His)- are o grupare imidazol. Este singurul aminoacid cu o

catenă laterală ionizabilă cu pka aproape de neutralitate. În multe reacţii
catalizate enzimatic, un rest de His facilitează reacţia servind ca donor/acceptor
de protoni. Este foarte răspândită în proteinele vegetale şi animale, cu deosebire
în sturină (12,9%) şi în globulina hemoglobinei. Sub acţiunea unor enzime trece,
prin decarboxilare, în histamină.

Acidul aspartic(Asp)- alături de acidul glutamic, pot stabili între ei sau cu

alţi compuşi ionici interacţii ionice, iar cu moleculele de apă - punţi de hidrogen
şi interacţii ion-dipol. În structura proteinelor, resturile acestor aminoacizi
ionizaţi sunt orientate spre exteriorul conformaţiei proteice. Asp este foarte
răspândit în lumea vegetală, mai ales sub formă de Asn.

Acidul glutamic(Glu)- se găseşte sub formă de Gln, mult răspândită în

proteinele vegetale (seminţe de cereale şi drojdie). Are un rol important în
metabolism. Se găseşte în natură şi sub forma D (în proteinele tumorilor
canceroase) fiind cel mai răspândit aminoacid din seria D.

Aminoacizi proteici rari

Din hidrolizatele de colagen, principala proteină a ţesutului conjunctiv s-

au separat4-hidroxi-prolina şi 5-hidroxi-lizina.

H
N
COOH
HO

4-hidroxi-prolina

13
 6 5 4 3 2 1
NH2-CH2-CH-CH2-CH2-CH-COOH

OH NH2

5-hidroxi-lizina

În elastină, proteina fibroasă găsită în majoritatea ţesuturilor conjunctive,

se află dezmozina şi izodezmozina, care au o structură neobişnuită, formându-se
în urma unor oxidări şi condensări la care participă 4 resturi de lizină,
introducându-se în molecula elastinei o serie de legături încrucişate.
Dezmozina

H2N COOH

CH
N 2)4
(CH
H2N
N
+ NH2
CH (CH2)4 (CH2)4 CH
HOOC COOH

(CH2)

CH

H2N COOH

Izodezmozina

H2N COOH

CH
N 2)4
(CH NH2
H2N
N
+
(CH2)4 CH COOH
CH (CH2)4
HOOC
(CH2)4 CH COOH 14

NH2
 Din hidrolizatele unor proteine moleculare s-au separat:
3-metil-histidina şi ε -N-metil-lizina.
3-metil-histidina
CH 3

N CH 2 CH COOH

NH 2

NH-(CH2)4-CH-COOH

CH3 NH2

ε -N-metil-lizina

În hidrolizatele unor enzime de la procariote şi eucariote a fost identificată

seleno-cisteina (de ex. în hidrolizatul celor 2 formiat dehidrogenaze ale E. coli).
NH2-CH-COOH

CH2-Se-H
Stereochimia aminoacizilor

Stereoizomerii sunt izomeri ce diferă numai prin aranjamentul spaţial

tridimensional al atomilor. Ei au aceeaşi formulă moleculară şi aceleaşi legături
între atomi, numai că acestea sunt diferit aranjate în spaţiu.
Enantiomerii sunt o formă de stereoizomeri, respectiv o pereche de
stereoizomeri ce sunt chirali (asimetrici). O moleculă chirală nu este
superpozabilă peste imaginea ei în oglindă, astfel încât imaginea din oglindă
reprezintă o altă moleculă.
În chimia organică, în general, originea comună a enantiomerilor este
atomul de carbon tetraedric legat de 4 grupări diferite. Dacă oricare 2 grupări

15
legate la atomul de carbon sunt identice, atunci şi imaginea în oglindă este
aceeaşi.
Stereoizomerii aminoacizilor
În cazul tuturor aminoacizilor standard, cu excepţia Gly, atomul de carbon
α este legat la 4 grupări diferite:
- o grupare carboxil;
- o grupare amino;
- o grupare R (în cazul Gly R=H);
- un atom de H.
Existenţa a 4 substituenţi diferiţi la atomul Cα îi determină acestuia
structura unui centru de asimetrie sau centru chiral, iar aminoacizilor le conferă
activitate optică, adică capacitatea de a roti planul luminii polarizate. Activitatea
optică este o caracteristică a substanţelor ce conţin atomi de carbon hibridizaţi
sp3 (simetrie tetraedrică).
Datorită aranjamentului tetraedric al orbitalilor în jurul atomului Cα, cele 4
grupări diferite pot ocupa 2 tipuri de aranjări spaţiale, care sunt imagini în
oglindă una pentru cealaltă (imagini nesuperpozabile), respectiv o pereche de
enantiomeri.
Activitatea optică, cuantificată prin rotaţia planului luminii polarizate la
trecerea prin soluţia substanţei respective, a fost măsurată mult înainte ca
structura tridimensională a moleculelor să poată fi determinată prin metode ca
raze X, cromatografie, RMN. Determinarea experimentală a activităţii optice a
evidenţiat posibilitatea ca soluţiile de aminoacizi să rotească planul luminii
polarizate spre dreapta (d) sau spre stânga (l).
Din punct de vedere istoric, notaţiile d şi l au fost utilizate iniţial pentru
desemnarea activităţii optice a aminoacizilior astfel:
- molecule dextrogire (d) sau prefix (+) în cazul în care rotesc planul
luminii polarizate în sensul acelor de ceasornic când se priveşte dinspre sursa de
lumină;
- molecule levogire (l) sau prefix (-) în cazul în care rotesc planul luminii
polarizate în sensul invers acelor de ceasornic.
O măsură cantitativă a activităţii optice a unei molecule este rotaţia
specifică:
[α] 25D = rotaţia determinată (grade) / l·c
l = lungimea drumului optic parcurs de lumină;
c = concentraţia soluţiei, în g/100 ml;
250C = temperatura la care s-a realizat determinarea;
D = linia D a spectrului sodiului (589,3mm) = lumina monocromatică a
polarimetrului

16
 Configuraţia absolută a grupărilor (aranjamentul spaţial) din jurul unui
centru asimetric a fost stabilită în 1891 de Emil Fischer, convenţional în raport
cu gliceraldehida.
Astfel, simbolurile „D” şi „L” au fost asociate cu configuraţia absolută a
unei substanţe de referinţă, aleasă în mod arbitrar dar ceea ce trebuie subliniat
este faptul că este vorba de desemnarea corectă a configuraţiei absolute a
formelor dextro şi levo ale gliceraldehidei. (Gliceraldehida este structură cu 3
atomi de carbon având un atom de carbon chiral central, ceea ce determină
existenţa celor 2 enantiomeri „D” şi „L”, în funcţie de activitatea lor optică
determinată de planul luminii polarizate ce trece prin soluţia unuia dintre cei 2
stereoizomeri).
Stereoizomerii (+) şi (-) ai gliceraldehidei au fost notaţi D, respectiv L.

Prin convenţia Fischer-Rosanoff, pentru toţi compuşii chirali,

stereoizomerii care au o configuraţie asemănătoare L-gliceraldehidei sunt
denumiţi L şi stereoizomerii asemănători D-gliceraldehidei sunt denumiţi D.
Activitatea optică este specificată prin folosirea notaţiilor (+) şi (-).
În cazul aminoacizilor, convenţia D- şi L- se defineşte prin raportarea
structurii lor la structura D- şi L- gliceraldehidei în următorul mod:

17
 - atomul de C asimetric (Cα) al unui α-aminoacid este aliniat cu atomul de
C asimetric (C2) al gliceraldehidei.
- grupările chimice similare din cele 2 structuri sunt orientate în mod
similar; astfel gruparea –COOH a aminoacidului este aliniată paralel cu gruparea
aldehidică (-CHO) a gliceraldehidei, gruparea α-NH2 a aminoacidului este
aliniată paralel cu gruparea hidroxil (-OH) ce se leagă de atomul de carbon al
gliceraldehidei.
- grupările variabile ale aminoacidului, respectiv radicalii R, sunt aliniaţi
cu gruparea metanol (-CH2-OH) a gliceraldehidei.
În această configuraţie, gruparea α-NH2 a oricărui L-aminoacid este
localizată în partea stângă şi din punct de vedere spaţial deasupra Cα, întocmai cu
gruparea OH legată de carbonul secundar (asimetric) al L-gliceraldehidei. În
mod similar, se procedează în cazul D-aminoacizilor.

18
 În concluzie, L-aminoacizii vor avea gruparea amino pe aceeaşi parte ca
gruparea OH a L-gliceraldehidei, respectiv gruparea amino în partea stângă. D-
aminoacizi se află în acelaşi raport cu D-gliceraldehida, deci gruparea amino în
partea dreaptă.

Metodă mnemotehnică de identificare a izomerilor L- şi D- prin legea

CORN
CORN este acronimul pentru –COOH (gruparea carboxilică din structura
principală a aminoacidului), -R (lanţul secundar) şi NH2 (azotul din gruparea
amino a aminoacidului).
Legea CORN permite determinarea prin tehnică mnemotică a izomerului
optic al aminoacidului în funcţie de ordinea în care se găsesc cele trei grupări ce
dau numele acronimului CORN. Se procedează în felul următor:
- se ia ca referinţă legătura H-Cα din structura aminoacidului;
- privind de-a lungul legăturii H-Cα se reface acronimul CORN, mişcând
privirea de la gruparea COOH, la R şi apoi la amino;
- dacă acronimul CORN se realizează prin mişcarea privirii în sensul
acelor de ceasornic, atunci moleculele sunt în forma izomerului D;
- dacă acronimul se realizează în sens invers→ izomer L.

19
 Pe lângă izomerii D- şi L-, există şi izomerul meso. Dacă formele D- şi L-
se află într-un raport ca un obiect cu imaginea lui în oglindă, forma meso are un
plan de simetrie internă care dă naştere unei compensaţii intramoleculare ce
conduce la pierderea activităţii optice. Izomerul meso nu există în natură. Forma
meso indică aminoacizii şi derivaţii lor care, deşi conţin grupări chirale, sunt
achirali.
Un amestec echimolar de compuşi D şi L este un amestec racemic şi este
desemnat prin prefix DL sau prin prefix rac- sau prin prefix [+/-].
La fel ca şi izoformele gliceraldehidei, aminoacizii sunt optic activi. În
general, soluţiile pure ale oricărui aminoacid standard vor roti planul luminii, la
fel ca stereoizomerii gliceraldehidei. Totuşi, nu toţi L-aminoacizii sunt levogiri,
iar direcţia de rotaţie a luminii corespunzătoare unui anumit aminoacid depinde
de structura sa particulară într-un mod greu previzibil. Cu alte cuvinte, unii
aminoacizi sunt levogiri în timp ce alţii sunt dextrogiri din complicate
considerente structurale.
În concluzie, aminoacizii standard sunt L-aminoacizii indiferent de
proprietăţile lor optice particulare, structură bazată pe omologia lor structurală cu
L- şi D-gliceraldehida.
O moleculă poate avea, însă, mai multe centre asimetrice. Pentru astfel de
molecule, termenii de stereoizomerie şi izomerie optică se referă la moleculele
cu configuraţii diferite la cel puţin unul dintre centrele lor chirale. Deoarece
fiecare centru asimetric dintr-o moleculă chirală poate avea 2 configuraţii
posibile, o moleculă cu n centre chirale poate avea 2n stereoizomeri diferiţi şi 2n-1
perechi de enantiomeri
Pentru moleculele cu mai mult decât un centru asimetric se recomandă
folosirea convenţiei CAHN, INGOLD şi PRELOG, introdusă în 1956, în care
cele 4 grupări substituente ale unui centru chiral sunt considerate printr-o schemă

20
de prioritate specifică pe baza numărului atomic al atomului legat direct de
atomul de carbon asimetric, respectiv descreşterea numărului atomic.
Acest sistem utilizează simbolurile R (rectus-dreapta) şi S (sinister-
stânga).
Configuraţiile R şi S sunt desemnate astfel:
- pornind de la legătura cu substituentul ce are cea mai mică prioritate (cel
mai mare număr atomic), configuraţia R se regăseşte când ceilalţi 3 substituenţi
sunt aranjaţi (în ordine descrescătoare) în sensul acelor de ceasornic;
- forma S corespunde formei moleculare când substituenţii sunt aranjaţi în
sensul invers acelor de ceasornic.
Câteva din regulile de determinare ale configuraţiei R/S:
Grupuri prioritare: SH>OH>NH2>COOH>CHO>CH2OH>C6H5>CH3>H
Grupări mai mari sunt aranjate (ordonate) în funcţie de punctele lor de divergenţă
(respectiv de atomii ce îi deosebesc), de ex: CH2-CH2-OH, deoarece numărul
atomic al S>numărul atomic al O.
Dacă definirea stereochimiei izomerilor L şi D este într-o anumită măsură
intuitivă, bazându-se pe similitudinile dintre grupările chimice a 2 tipuri de
molecule, acest sistem (conversia R-S) este mai riguroasă şi este recomandată
pentru analiza detaliată a stereochimiei.
Conform acestei convenţii, D-gliceraldehida poate fi descrisă ca R-
gliceraldehidă, iar L-gliceraldehida ca S-gliceraldehidă.
În consecinţă, configuraţia L pe care o posedă aminoacizii chirali din
proteine, corespund aproape întotdeauna formei S din sistemul R/S, deoarece
în cazul majorităţii aminoacizilor, ordinea priorităţilor grupărilor din jurul C2
este: NH+3, COO-, R, H.
În cazul sistemului R/S, modificarea unui singur substituent poate
modifica ordinea, respectiv desemnarea izomerului. Acest lucru se întâmplă în
cazul L-cisteinei şi L-cistinei, când gruparea R precede COOH deoarece numărul
atomic al sulfului ataşat la C3 este mai mare decât cel al oxigenului ataşat la C.
Din această cauză, Cys şi Cys-Cys fac excepţie de la regula generală a
aminoacizilor standard, care sunt de tip 2S, aceşti 2 aminoacizi fiind de tip 2R.
L – cisteina Glicina

21
 Treonina şi izoleucina au câte 2 centre chirale şi deci 22= 4 stereoizomeri
posibili, având şi la C3 un carbon asimetric.
Configuraţia absolută a Thr din proteinele normale, respectiv a L-Thr, este

L – treonina L - izoleucina

2S, 3R, iar a enantiomerului (compusul corespunzător imaginii în oglindă) este

D-Thr (2R, 3S).
În cazul Thr, perechile L şi D de enantiomeri sunt diastereoizomeri cu L-
alo şi D-alo Thr. Formele D şi L pe de o parte şi formele D-alo şi L-alo pe de altă
parte se găsesc în aceeaşi relaţie cu un obiect şi imaginea lui în oglindă.
Diastereoizomerul cu configuraţia 2S, 3S se numeşte L aloThr, iar cel cu
configuraţia 2R, 3R se numeşte D-aloThr.
În cazul Ile, configuraţia normală a L-Ile este 2S, 3S.
În contrast cu cazul perechilor de enantiomeri, diastereoizomerii se
deosebesc prin unii parametrii fizico-chimici: puncte de topire, spectre,
reactivitate chimică.

Importanţa enantiomerilor
Toţi α-aminoacizii obţinuţi prin hidroliza proteinelor au configuraţia
stereochimică L, dar nu toţi L-aminoacizii sunt levogiri. De ex., în hidrolizatele
proteice se regăsesc L (+)-Ala, L (+)-Val, L (+)-Ile, dar L (-)-Leu, L (-)-Phe,
L (-)-Ser.
În cele mai multe cazuri, enantiomerii au proprietăţi fizice şi chimice
identice. Totuşi, diferenţele dintre cei 2 enantiomeri pot avea un impact imens, în

22
special în cazul sistemelor biologice, deoarece multe molecule biologice
importante sunt chirale.
Cum toţi aminoacizii naturali există într-una sau alta din formele de
enantiomeri, prin extensie, toate proteinele şi enzimele sunt de asemenea chirale.
Distincţia dintre cei 2 enantiomeri este de multe ori critică din punct de
vedere a supravieţuirii organismului, încât există unele microorganisme care
utilizează D-aminoacizi pentru sinteza unor peptide ce sunt toxice pentru alte
organisme.
Astfel, D-aminoacizii sunt importanţi în structurile multor antibiotice, de
tipul bacitracinei, gramicidinei, actinomicinelor.
Rinichii animalelor au capacitatea de a distruge D-aminoacizii, eliminând
orice posibilitate de sinteză a unor peptide toxice.
D-aminoacizii sunt legaţi de 2 probleme biologice majore: cancerul şi
senescenţa:
- s-a pus în evidenţă că proteinele tumorale conţin D-aminoacizi;
- s-a emis ipoteza că menţinerea gradului de puritate a izomerilor optici
este în corelaţie cu vârsta şi vitalitatea organismului animal.

Proprietăţile fizice ale aminoacizilor

Aminoacizii care se întâlnesc în structura proteinelor native au fost izolaţi

sub formă de substanţe incolore, cristalizate, stabile în stare solidă şi la
temperatura mediului ambiant (250C).
Aminoacizii sunt substanţe solubile în apă, însă gradul de solubilitate este
diferit de la un aminoacid la altul.
Solubilitatea cea mai mică în apă o are cisteina şi tirozina, iar cea mai
mare-prolina şi oxiprolina. Prolina este singurul aminoacid cu o solubilitate bună
în alcool (aproximativ 1,6g la 100ml, la temperatura de 200C), în timp ce restul
aminoacizilor se dizolvă foarte greu în alcool.
Clorhidraţii şi diclorhidraţii aminoacizilor sunt mult mai solubili în apă
decât aminoacizii corespunzători în stare liberă; majoritatea clorhidraţilor sunt
solubili şi în etanol. Sărurile de sodiu ale aminoacizilor sunt, de asemenea, mai
uşor solubile în apă decât aminoacizii liberi din care provin.
În soluţii slab alcaline sau acide, toţi aminoacizii sunt uşor solubili. Cu
toate acestea, după o anumită perioadă de timp unii aminoacizi sunt oxidaţi
(triptofanul, cisteina şi altele) sau se descompun parţial (serina, treonina, etc.).

23
Aceste transformări se întâlnesc şi în cazul hidrolizei acide sau alcaline a
proteinelor când aceşti aminoacizi suferă modificări chimice sau sunt racemizaţi.
De remarcat faptul că triptofanul pur în soluţii acide este stabil, în timp ce
în amestecuri sau în hidrolizatele proteice se oxidează.
Aminoacizii sunt substanţe cu caracter amfoter datorită prezenţei
concomitente în moleculă a unei grupări funcţionale acide (-COOH) şi a unei
grupări funcţionale bazice (-NH2). De aceea, moleculele de aminoacizi au
structura unor amfioni bipolari de forma:
R
+
H3N-CH-COO-
Existenţa ionului bipolar explică utilizarea aminoacizilor pentru prepararea
soluţiilor tampon:

R R
+
- - +
H3N-CH-COO + (Cl ) + H3O H3N-CH-COOH + H2O + (Cl-)
Acid Acid slab Bază
Bază tare
tare slabă

R R
+
H3N-CH-COO- + (Na+) + OH- H2N-CH-COO- + H2O + (Na+)
Acid tare Bază tare Bază slabă Acid slab

Dacă la soluţia aminoacizilor se adaugă un acid tare, de ex. HCl, protonii

săi sunt consumaţi dând naştere unui acid slab, iar dacă se adaugă o bază tare, de
ex. NaOH, ionii hidroxil sunt consumaţi concomitent cu formarea unei baze
slabe. În acest mod, pH-ul soluţiei nu variază apreciabil, aminoacizii
îndeplinindu-şi rolul de „soluţie tampon”.

Proprietăţile acido-bazice

Aminoacizii au cel puţin 2 grupări ionizabile.

Astfel, gruparea acidă ionizează conform ecuaţiei: HA A- + H+

24
descrisă de ka =[ A-]· [ H+]/ [ HA ](1)

Logaritmând ecuaţia se obţine: log ka= log [H+] + log [A-] /[HA] (2)

Rescriind ecuaţia 2: pH = pka + log [A-]/[HA]→ec. Henderson-

Hasselbalch
ce stabileşte o corelaţie între pH soluţiei unui acid, constanta sa de aciditate ka şi
raportul concentraţiei bazei sale conjugate şi a acidului în condiţii de echilibru.
Gruparea carboxil din poziţia α a acizilor monoaminomonocarboxilici este
un acid mai puternic decât gruparea COOH a acizilor alifatici corespunzători,
datorită grupării amino din poziţia α şi sarcinii sale pozitive, care produce un
puternic efect de câmp, crescândastfel tendinţa hidrogenului carboxilic de a
discocia ca proton (efect – IS).
Gruparea amino din poziţia α a acizilor monoaminomonocarboxilici este o
bază mai slabă (sau un acid mai tare) decât gruparea amino a aminelor alifatice
corespunzătoare.
Toţi aminoacizii monoaminomonocarboxilici (mNH2mCOOH) cu radicali
R neîncărcaţi au valori pk’1 şi pk’2 aproape identice.
Nici unul dintre aminoacizi mNH2mCOOH nu au capacitate de tamponare
în jurul pH-ului fiziologic, între pH 6 şi pH 8. El prezenta capacitate de
tamponare la pH apropiat de valorile pk, între pH 1,3-3, şi 8,6-10,6.
Singurul aminoacid cu putere de tamponare semnificativă între pH 6 şi 8
este histidina.
Gruparea β-carboxil a acidului aspartic şi γ-carboxil a acidului glutamic,
deşi complet ionizate la pH 7, au valori pka considerabil mai mari decât valorile
pka ale grupărilor α-COOH şi aproape egale cu cele ale acizilor carboxilici
simpli.
Gruparea tiol a cisteinei şi gruparea p-hidroxil a tirozinei sunt foarte slab
acide. La pH 7, prima este ionizată în proporţie de aproximativ 8%, iar a doua de
0,01%.
Gruparea δ-amino a lizinei şi gruparea guanidinice a argininei sunt
puternic bazice; aceste grupări cedează protoni numai la valori foarte ridicate ale
pH-ului. La pH 7 aceşti aminoacizi prezintă o sarcină net pozitivă.

Proprietăţile spectrale ale aminoacizilor

Nici unul dintre cei 20 aminoacizi standard nu prezintă absorbţie în vizibil.

Trei aminoacizi: Tyr, Trp şi într-o măsură mai mică Phe absorb în UV.
Cys-Cys prezintă o absorbţie slabă la 240 nm datorită punţilor disulfurice. Toţi
aminoacizii absorb în UV îndepărtat (220nm).

25
 Valoarea pH-ului soluţiei aminoacizilor are un efect major asupra
maximului de absorbţie, de aceea dozările spectrofotometrice se realizează în
soluţii alcaline.
Punctele de intersecţie ale curbelor de absorbţie sunt la 257nm şi 294nm.
La aceste puncte, valorile extincţiei sunt proporţionale cu conţinutul total de Tyr
şi Trp.
La 280nm, concentraţia celor 2 aminoacizi poate fi calculată după formula
lui GOLWIN şi MORTON:
E280= y EM1+ (x-y) EM2
unde x = moli totali/l
y = moli Tyr/l
(x-y) = moli Trp/l
EM1 Şi EM2 = extincţiile molare ale Tyr şi Trp în soluţie alcalină (0,1N la
280nm).
Întrucât majoritatea proteinelor conţin resturi de Tyr, determinarea DO280nm
a unei soluţii proteice reprezintă o metodă de determinare a concentraţiei
proteice.

Proprietăţile chimice ale aminoacizilor

Reacţiile caracteristice ale aminoacizilor sunt cele ale grupărilor

funcţionale prezente în structura generală a aminoacizilor, şi anume grupările –
COOH, -NH2 şi R din lanţurile laterale. De aceea, proprietăţile chimice ale
aminoacizilor sunt comune, în general, şi sunt utilizate în chimia proteinelor
pentru:
- identificarea şi analiza aminoacizilor din extracte, hidrolizate şi lichide
biologice;
- identificarea secvenţei de aminoacizi în moleculele proteice,
- identificarea resturilor de aminoacizi specifici proteinelor native, care
sunt esenţiali pentru funcţia biologică;
- identificarea resturilor de aminoacizi din molecula proteică în vederea
producerii de modificări ale activităţii biologice sau ale altor proprietăţi ale
proteinei.

A) Reacţii ale grupării carboxil

Grupările COOH din structura aminoacizilor reacţionează cu metale, oxizi
metalici, hidroxizi etc.

26
 Din punct de vedere biochimic, o reacţie importantă este cea de
decarboxilare a aminoacizilor cu formare de amine. In vivo, reacţia are loc sub
acţiunea enzimelor specifice, decarboxilaze, care sunt piridoxal-5-fosfat
dependente.
De exemplu, prin decarboxilarea histidinei se obţine histamina, care este
implicată în reacţiile alergice. Histamina este un agent vasodilatator, creşte
permeabilitatea vaselor sanguine provocând pierderea proteinelor din plasmă în
spaţiul extracelular, creşte viteza bătăilor inimii, scade presiunea arterială. Forma
acută a acestor simptome se numeşte şoc histaminic.

O altă reacţie a grupărilor carboxil din structura aminoacizilor care

prezintă importanţă practică în biochimie este reacţia de esterificare, ce este
folosită pentru protejarea grupărilor carboxil în cazul sintezei peptidelor. Esterii
metil-, etil-, benzil-, p-nitrobenzil- şi t-butil ai aminoacizilor sunt cei mai
frecvent utilizaţi în sinteza peptidelor.

B) Reacţii ale grupării amino

Datorită prezenţei în molecula aminoacizilor a grupării –NH2, aceştia pot
reacţiona cu acidul azotos (HNO2) cu formare de azot molecular şi a
hidroxiacidului corespunzător:
NH2 OH

R-CH-COOH + HONO → R-CH-COOH + N2↑ + H2O

Această reacţie stă la baza metodei van Slyke de determinare a azotului
aminic al aminoacizilor prin măsurarea volumului de azot degajat în timpul
reacţiei.
Clorurile acide acilează gruparea amino a aminoacizilor, astfel clorura de
benzoil reacţionează cu glicina formând acidul hipuric, forma de excreţie a
acidului benzoic.
C6H5-CO-Cl + NH2-CH2-COOH + NaOH→C6H5-CO-NH-CH2-COOH +
NaCl + H2O
Metilarea aminoacizilor conduce la betaine, care sunt agenţi de metilare în
reacţiile biochimice:
+
CH2-COO + 3CH3I + 3NaOH→(CH3)3N-CH2-COO- + 3NaI + 3H2O
-

+
NH3

27
 Aminoacizii reacţionează cu dioxidul de carbon. Această reacţie se
regăseşte în cazul funcţiei hemoglobinei de transport a acestui gaz de la ţesuturile
periferice la plămâni.
NaOH
- +
R-CH-COO Na + CO2 R-CH-COO-Na+

NH2 NH-COO-Na+
derivat carbamino
Grupările α-amino ale aminoacizilor reacţionează reversibil cu aldehidele,
formând compuşi numiţi baze Schiff, care apar ca intermediari ai unor reacţii
enzimatice în cazul în care substratul este un compus carbonilic, iar enzima are
în centrul catalitic activ un rest de lizină. Baza Schiff poate fi redusă în prezenţa
LiBH4, formându-se un produs separabil, ceea ce în cazul particular al
compusuui intermediar dintre substrat şi enzimă permite separarea complexului
E-S.
R’-CH=O + R-CH-NH2 →R-CH-N=CH-R’ +H2O

COOH COOH

C) Reacţii ale grupărilor R

Grupările R ale aminoacizilor conţin, de asemenea, radicali reactivi care

pot participa la diferite tipuri de reacţii.
De exemplu, cisteina poate reacţiona cu săruri ale metalelor grele (Ag, Pb
sau Hg). Din reacţia Cys cu clorura mercurică se formează un mercaptan
(cloromercuri-cisteina).
NH2-CH-COOH + HgCl2 → NH2-CH-COOH +HCl

CH2-SH CH2-S-HgCl

28
 Reacţii de identificare a aminoacizilor

Reacţii generale de identificare a aminoacizilor

a) Reacţia cu acidul azotos (metoda van Slyke) (vezi „Reacţii ale grupării
amino”)
Obs. În cazul glicinei (un aminoacid alifatic) se
constată o puternică eliberare de azot gazos
În cazul tirozinei (un aminoacid aromatic) se
formează, într-o primă etapă, o sare de diazoniu, care prin încălzire se
descompune în azot şi acid p-hidroxifenilen beta lactic.

b) Reacţia cu ninhidrina este cea mai comună reacţie de detecţie şi de dozare

cantitativă a unui aminoacid. Ninhidrina (tricetohidrinden hidrat) este un puternic
agent oxidant, care reacţionează cu toţi α-aminoacizii şi determină dezaminarea
oxidativă a acestora, reacţie însoţită de eliberarea de NH3, CO2 şi de formarea
aldehidei corespunzătoare şi a formei reduse a ninhidrinei. Reacţia are loc în
domeniu de pH 4-8 şi se formează compuşi coloraţi în albastru-violet (purpura
lui Ruhemann). Excepţie, fac iminoacizii- prolina şi hidroxiprolina – care în
urma reacţiei cu ninhidrina formează o serie de compuşi coloraţi în galben.
În timpul reacţiei:
- are loc dezaminarea şi decarboxilarea aminoacizilor, sub acţiunea oxidantă a
ninhidrinei, însoţită de eliberarea de CO2 şi NH3; aminoacidul trece prin stările
intermediare de acid α-iminic şi de acid α-cetonic (grupare carbonil la Cα).

COOH COOH COOH R

H-C-NH2 C=NH C=O C=O

-2H+ NH3 CO2

R R R H

29
 - concomitent, ninhidrina este redusă; ninhidrina redusă condensează cu un al
doilea mol de ninhidrină şi reacţionează cu amoniacul eliberat pe parcursul
reacţiei de dezaminare a aminoacidului, formând o substanţă purpurie ce are
absorbţia maximă la 570nm. Prolina formează un compus galben cu maxim de
absorbţie la 440nm.

O
O O
OH H+ H OHH
+
OH
OH OH
O
O O
ninhidrina ninhidrina redusa a doua molecula
de ninhidrina
-H2O

O OH
O NH3 O
HO
O N
-H2O
O O O O

produs de condensare purpura lui Ruhemann

(hidrindantina)

4) Reacţia cu prolina

O
O H
N +
OH
COOH N + CO2
+
OH

O O-

ninhidrina prolina compus galben

30
 Reacţia aminoacizilor cu ninhidrina este foarte sensibilă şi este
frecvent utilizată pentru identificarea aminoacizilor.
Deoarece absorbţia este proporţională cu cantitatea de aminoacid
prezent în probă, această reacţie furnizează o metodă colorimetrică de dozare
cantitativă a aminoacizilor.

Reacţii specifice de identificare a aminoacizilor

Denumire Reactanţi Aminoacid Culoare
Reacţia Millon HgNO3 cu urme de HNO2 Tyr roşu
Reacţia xanto- HNO3 conc. la fierbere Tyr galben
proteică Trp
Phe
Reacţia acid glioxilic în H2SO4 conc. Trp purpuriu
Hopkins-Cole
Denumire Reactanţi Aminoacid Culoare
Reacţia Erlich p-dimetilaminobenzaldehidă Trp albastru
în HCl conc.
Reacţia α-naftol şi NaClO Arg roşu
Sakaguchi
Reacţia cu nitroprusiat de Na în NH3 Cys roşu
nitroprusiat de diluat
sodiu
Na2Fe(CN)5NO
Reacţia 1,3-naftochinon-4-sulfonat Cys roşu
Sullivan de sodiu şi hidrosulfit de
sodiu
Reacţia Pauly acid sulfanilic diazotat, în His roşu
mediu alcalin Tyr
Reacţia Folin- acid fosfomolibdotungstic Tyr albastru
Ciocâlteu
Reacţia Ellman acid 5,5’-ditio-bis-2-nitro Cys
benzoic

31
 Metode de determinare cantitativă a aminoacizilor

Metode microbiologice
Multe microorganisme cresc şi se dezvoltă pe medii ce includ cantităţi
adecvate de aminoacizi, vitamine, săruri, baze purinice şi pirimidinice.
Multe bacterii cresc cu o viteză scăzută când unul dintre aminoacizii
esenţiali este prezent în cantităţi mai mici decât cea optimă. Pornind de la această
constatare experimentală, se poate determina cantitativ un aminoacid în
următorul mod:
- I experienţă: se realizează un studiu al variaţiei
vitezei de creştere a unei bacterii în funcţie de diferite cantităţi cunoscute din
aminoacidul ce urmează a fi determinat;
- II experienţă: se determină viteza de creştere a
bacteriei în medii în care s-au introdus cantităţi variabile dintr-un amestec de
aminoacizi ce conţin şi aminoacidul ce urmează a fi determinat;
- calcularea rezultatelor: prin compararea vitezelor
de creştere în cele 2 tipuri de experienţe se poate calcula cantitatea de aminoacid
din amestec.
Viteza de creştere a unei bacterii în mediu lichid poate fi determinată prin
măsurarea creşterii turbidităţii suspensiei celulare în mediul de cultură sau prin
determinarea concentraţiei unui produs al metabolismului ei.

Metode enzimatice
Cele mai precise şi sensibile metode de dozare a aminoacizilor utilizează
enzime ce caracterizeză transformarea unui singur aminoacid (chiar a unui singur
stereoizomer al acestuia), cum ar fi decarboxilazele şi dezaminazele.
decarboxilazaza

R-CH-COOH R-CH2-NH2 + CO2

NH2
aminoacid amină

dezaminază
R-CH-COOH + A + H2O R-C=O + NH3 + AH2

NH2 COOH
cetoacid

32
 Metode cromatografice
Metoda cromatografică este o metodă fizico-chimică de separare a unor
amestecuri lichide sau gazoase în zone separate spaţial şi se bazează pe diferenţa
funcţiilor de repartiţie a substanţelor între 2 faze: lichid-lichid, lichid-gel, gaz-
lichid la suprafaţa unei faze solide.
Repartiţia între 2 faze se repetă în mod continuu în diferitele puncte ale
fazei staţionare prin care curge amestecul ce trebuie separat.
În cazul aminoacizilor se folosesc 2 tipuri de cromatografii:
cromatografia pe hârtie şi cromatografia în strat subţire. Cele 2 metode
cromatografice sunt similare atât din punct de vedere al principiului metodei, cât
şi din punct de vedere experimental, diferenţa constând în natura fazei staţionare
(suportul) care în primul caz este hârtia cromatografică (de obicei hârtie
Whatmann 1,2,3), iar în cel de-al doilea caz este un oxid de siliciu (de obicei,
Silicagel).
După direcţia de migrare se deosebesc mai multe tipuri de
cromatografie:
- ascendentă: când solventul migrează de jos în
sus;
- descendentă: când direcţia de migrare a
solventului este de sus în jos;
- radială şi sferică: când se utilizează rondele de
hârtie sau sfere compacte ale acesteia.
După numărul de migrări ale solventului:
- cromatografie unidimensională
- cromatografie bidimensională (solventul migrează în două direcţii
diferite şi perpendiculare una pe alta).
Etape ale cromatografiei
1. obţinerea amestecului de aminoacizi (de exemplu prin extracţii de
material vegetal sau din ser)
2. aplicarea probelor (0,2-0,4mg proteină)
3. irigarea hârtiei sau plăcii cromatografice cu un amestec de solvenţi,
care reprezintă faza mobilă
4. uscarea cromatogramelor
5. revelare cu o soluţie de ninhidrină 0,2-0,3% în alcool 960 prin
pulverizare.
6. uscare
7. determinare calitativă: spoturile colorate ce apar corespund
diverşilor aminoacizi din amestecul de analizat. Identificarea aminoacizilor se
face prin determinarea valorii Rf (factor de retenţie)

33
 Rf = distanţa parcursă de o componentă a
amestecului/distanţa parcursă de frontul solventului
Pentru un compus, valoarea Rf reprezintă în condiţii bine standardizate o
constantă caracteristică prin care se poate identifica un anumit aminoacid prin
determinarea experimentală a valorii Rf şi compararea acesteia cu valorile din
tabele sau prin comparare cu un standard sau etalon al aminoacidului pur
respectiv, ce a fost tratat în mod similar cu amestecul de analizat.
Deoarece unii aminoacizi au în anumite amestecuri de solvenţi valori Rf
foarte apropiate, separarea lor necesită realizarea unei cromatograme
bidimensionale, folosind succesiv 2 solvenţi de irigare diferiţi, astfel aleşi încât
unul din cei 2 compuşi să aibă valori Rf diferite în unul din solvenţi.
8. determinarea cantitativă se face prin eluţia petelor (spoturilor) şi
anume: pe hârtia cromatografică se depunde fiecare probă în dublu exemplar, iar
după irigare se developează numai una, obţinându-se spoturi corespunzătoare
aminoacizilor. Probele nedevelopate se identifică prin comparaţie cu nivelul
spoturilor colorate, se taie şi se eluează în eprubete cu apă distilată, la
temperatura camerei timp de 15 minute. Probele se tratează cu CdCl2.
Eluţia se mai poate realiza şi după developarea cu ninhidrină.

34