1. Noţiunile de bază ale ingineriei.

Totalitatea corpurilor fizice,aflate în interacţiune, în ingenerie poartă

denumirea sistem. Fabricarea produsului de indiferent care gen şi distinaţie
reprezintă un sistem pentru transformarea materiei prime în produsul finit prin
diferite metode conform tehnologiei – ştiinţei despre aplicarea legilor
fundamentale ale naturii în practica de producere concretă.
Transfopmarea materiei prime se face prin exercitarea asupa acestei
prin intermediul a unor actiuni de diferită natură- fizică sau chimică,sau
combinaţia a acestor,care poartă denumirea operaţiile tehnologice.
Succesiunea strict determinată a operaţiilor tehnologice,prezentată prin
simboluri convenţionale a utilajului se numeşte schema tehnologică.
Operaţiile tehnologice constă din operaţii unitare sau procese,care
rezultă oricare transformare intermediară sau finită a produsului.
Operaţii tehnologice pot fi manuale-dacă ele se efectuează de către
muncitor cu ajutorul oricărui instrument simplu, mecanizate-dacă în
executarea operaţiilor sunt aplicate maşini,dirijate de către operator,şi
automatizate-dacă operaţiile se realizează de către unitate de utilaj sub
supravegherea operatorului.
Utilajul tehnologic se clasifică ca maşină-dacă organul de lucru a
acestui este mobil ( cuţite în maşina de tocat carne etc.),aparat-dacă organul
de lucru este imobil (suprafaţă termică a schimbătorilor de căldură etc.) şi
reactor-acelaşi aparat,însă în care are loc oricare reacţie chimică(amfore cu
tratarea chimică a vinului etc.).
Operaţii tehnologice se divizează în cele de bază,care rezultă
produsul –marfă a întreprinderii şi deobicei se aplică în mai multe ramuri ale
industriei (fărîmiţare,tratarea termică etc.),auxiliare-rezultă produsul, care
asigură efectuarea operaţiilor de bază (reparaţiile utilajului,producerea energiei
etc.) şi de deservire,care asigură condiţiile, necesare pentru efectuarea
operaţiilor de bază şi acelor auxiliare(controlul tehnic etc.)
Operaţiile unitare de bază conform legilor determinante ale vitezei de
desfăşurare se clasifică în modul următor:
-operaţii mecanice –la baza cărora stă exercitarea mecanică asupra
materialului şi care sunt guvernate de către legile fizicii corpului solid
(fărîmiţare,amestecare şi clasificare a materialului solid,transportarea etc.) ;
-operaţii hidrodinamice –viteza de desfăşurare a cărora se determină
de către legile hidrodinamicii –ştiinţei despre deplasarea a
fluidelor( transportarea fluidelor, separarea şi amestecarea sistemelor fluide
eterogene etc.) ;
-operaţii termice –la bază cărora stau legile termodinamicii( încălzire,
răcire, evaporare) ;
-operaţii de schimb de masă (fizico-chimice) –guvernate de către
legile fenomenelor de transfer ( absorbţia,adsorbţia,extracţia,distilare,uscare).
1
 În funcţie de modul de executare operaţiile de bază se divizează în
operaţii continuu ,dacă toate stadiile ale operaţiei tehnologice în diferite
puncte ale sistemului se efectuează în acelaşi moment de timp,şi operaţiile
discontinuu, dacă toate stadiile ale operaţiei se execută în aceeaşi unitate de
utilaj, însă în diferite momente de timp.
Utilizarea operaţiilor continuu permite majorarea esenţială a
capacităţii de producere a utilajului,uşurează automatizarea şi mecanizarea a
procesului de producere, reduce investiţii capitale şi cheltuieli pentru
exploatare,însă este rezonabilă pentru întreprinderile cu capacitatea de
producere sporită.Pentru întreprinderi, sortimentul produselor de fabricare ale
căror este destul de mare,iar capacitatea de producere redusă, deseori mai
rezonabilă este utilizarea operaţiilor discontinuu.
Operaţiile continuu deobicei se efectuează în regimul
staţionar(stabilizat),adică în condiţiile, în care valorile a tuturor parametrilor
determinante nu variază în funcţie de timp.Operaţiile discontinuu sunt
nestaţionari.

2.Bazele modelării.
2.1 Principiile de bază a analizei sistematizate.
Progresul tehnico-economic este bazat pe legătura strînsă între teorie
şi experiment,adică oricare teorie necesită să fie confirmată prin
experiment(practica) şi la rîndul său rezultatele experimentale,neexplicate prin
teorie,nu pot fi realizate în practică.
Sensul cercetărilor ştiinţifice constă nu numai în colectarea şi
generalizarea faptelor teoretice şi experimentale,dar şi în dezvăluire a naturii
şi cauzelor de înfăptuire a acestor fapte,legăturilor existente şi influenţei
faptelor exterioare asupra rezultatelor.
Deaceea oricare metodica particulară de cercetare în tehnică
neapărat include studierea fenomenului în statica (starea sistemului în
condiţiile marginale),în cinetica (dezvăluire caracterului a forţelor motrice) şi
în dinamica (variaţia parametrilor a sistemului în funcţie de timp sub influenţa
forţelor motrice), ceea ce face posibilă determinarea legăturilor reciproce
dintre stadiile succesive ale procesului şi cauzele de desfăşurare a operaţiei în
întregime.
Abordarea sistematizată de studiere a operaţiilor tehnologice are ca
scopul evaluarea funcţionării a sistemului la oricare nivel şi se efectuează în
mai multe etape conform cu nivelul de discompunere a sistemului în
elemente,care asemenea pot fi considerate drept sistemele,însă cu nivelul mai
detailat.
În general analiza sistematizată poate fi realizată în patru etape:
1.Analiza de sens şi calitativă a obiectului se face cu scopul de a
dezvălui elementele determinante a acestuia şi legăturile existente de
interacţiune a acestora conform nivelului de ierarhie şi scopului de studiere;
2
 2.Formalizarea informaţiei cunoscute despre elementele sistemului şi
interacţiunea acestora,adică prezentarea rezultatelor primei etape de analiză
sub forma expresiilor matematice a legăturii între parametrile de întrare şi cele
de ieşire;
3.Modelarea matematică constă în reproducerea proceselor reali în
model, adică sistemul ecuaţiilor diferenţiali,obţinut prin formalizarea,se
amenagează cu algoritmul de soluţionare,reprezentînd astfel model
matematic,care apoi trece încercare prin maşina de calcul.

Descrierea matematică a Medoda de soluţionare a descrierii

operaţiei matematice a operaţiei

Algoritmul de soluţionare a ecuaţiilor de

descrierea matematică

Programul de soluţionare

Fig 1. Structura modelului matematic

4.Identificarea modelelor matematice ale elementelor constă în
determinarea parametrilor necunoscuţi şi în evaluarea parametrilor de stare ale
sistemului,adică parametrile modelului matematic se supun verificării prin
experimentarea în model fizic.
Deci,considerănd operaţia tehnologică ca un sistem complicat,este
necesar de evidenţiat cît interacţiunile elementelor interne ale sistemului atît şi
interacţiunile sistemului cu ambianţă.

h1 H
h2 h3 hn
x1
Hx2
X Obiectul de
x3 Y
examinare
xn (sistem)
z1 z2 z3
Z
Pe Fig.2
fig.2 sunt schematic
Schema prezentate
interacţiunilor legăturile
externe ale exterioare ale sistemului.
Exercitărilesistemului.
din exteriorul asupra sistemului - factorii de întrare –sunt notate

3
prin h,x,z, dar reacţiunea sistemului (rezultatul influenţei factorilor de întrare)
– ecoul – prin y.
Fie : X - factorii controlabili,însă nereglabii (deobicei acestea sunt
parametrii, care pot fi măsurate, însă nu pot fi modificate pe parcursul
operaţiei – caracteristicele dimensionale ale utilajului);
H -factorii controlabili şi reglabili (parametrile tehnologice,care se
supun controlului şi reglării pe parcursul operaţiei) şe deaceea deseori acestea
se numesc factori de guvernare;
Z -factorii necontrolabili şi nereglabili ( se află în afară de controlul
nostru şi sunt condiţionate de insuficienţa cunoştinţelor despre obiectul
examinat,de stare psihică a operatorului,de rezultatele simplificării modului de
examinare a obiectului).Influenţa acestor factori asupra factorilor de ieşire
(ecoului) al sistemului poartă caracterul ocazional şi deobicei este clasificat ca
zgomot.
Descrierea matematică a funcţionării sistemului în forma generală se
prezintă prin sistemul de ecuaţii de tip
yi  f i ( H , X , Z ) ,
care determină dependenţa a oricărui factor de ieşire i de toţi factori de
întrare.
Deoarece factorii Z nu pot fi luate la evidenţa din motivul influenţei
inprevizibile a acestora,funcţia zgomotului se separă în problema aparte,adică
yi   i ( H , X )   i ( Z )
şi sistemul de ecuaţii
yi   i ( H , X )
în acest caz se cosideră drept modelul matematic.
Funcţia a modelului matematic poate fi abordată prin:
1.Metoda structurală,care constă în analiza şi studierea profundă a
tuturor elementelor sistemului la toate nivelurile de detalizare şi prezentarea
rezultatelor în forma sistemului de ecuaţii matematice,care includ coeficienţii
necunoscuţi,numiţi parametrii modelului.Parametrii modelului pot fi
determinate pe calea experimentală sau prin intermediul calculatorului cu
verificarea ulterioară a rezultatelor pe calea experimentală.Avantajul principal
a metodei structurale constă în obţinerea datelor cu probabilitate inaltă de
pronostic,adică cunoscînd mecanizmul a oricărui process,se poate de făcut un
pronostic corect referitor la desfăşurare a acestuia în diferite condiţii.
2.Metoda empirică,care constă în studierea experimentală a influenţei
variaţiei parametrilor de întrare asupra caracterului de variaţie a parametrilor
de ieşire,adică fără a face analiza elementelor şi a legăturilor existente
interioare şi exterioare ale sistemului.Rezultatele experimentale se descriu
prin ecuaţiile empirice,care reprezintă modelul matematic.Metoda empirică
este cea mai simplă,însă cea mai costisitoare şi extrapolarea rezultatelor
4
experimentali este inadmisibilă,adică datele experimrntale pot fi aplicate în
practica cu siguranţă numai în limitele parametrilor studiaţi.
Deci,dacă procesul este complicat,studierea acestuia se recomandă de
separat în două etape: la prima – de-al studia prin metoda empirică,ceea ce
uşurează şi asigură însuşirea rapidă; la a doua – de a efectua prin metoda
structurală studierea aprofundată a procesului,ceea ce permite elaborarea toriei
corecte şi precizarea datelor empirice.

2.2 Teoria de similitudine-baza cercetărilor ştiinţifice.

Diversitatea universului material face necesară aplicarea mai multor
metode de studiere a fenomenelor,care determină transformările sistemelor de
oricare natură. În tehnica pentru elaborarea concepţiilor generale teoretice,
valabile pentru totalitatea fenomenelor similari de aceeaşi grupă,este vast
aplicată metoda de generalizare,care permite de transferat pe toată grupa
fenomenelor similari rezultatele cercetărilor,obţinute la studierea a unui
fenomen pe baza modelului.Deci,teoria de similitudine este ştiinţa despre
metodele de generalizare ştiinţifică a rezultatelor de cercetare.

H h
H1 h1
d d1
D D1
Similari se consideră sistemele,geometric similari între ei, în care se
efectuează procesele de aceeaşi natură , iar raportul parametrilor omologe ale
sistemelor sunt mărimi constante. De exemplu, fie doi amestecători mecanici
şi dacă modelul este similar aparatului,atunci raporturi mărimilor liniari
D d H
 cD ;  cd ;  cH ,
D1 d1 H1
şi a celor fizice
  t
 c ;  c ;  ct ; etc. ,
1 1 t1
se vor exprima prin valorile constante c , numite constante de
similitudine,care permite de trecut de la model la original simplu prin
multiplicarea
P  c P  P1
ceea ce represintă prima ecuaţie fundamentală a teoriei de similitudine.
5
 Similitudinea sistemelor poate fi exprimată şi prin invariantele de
similitudine, adică raportul parametrilor a fiecărui sistem aparte
H H 1 D D1
    il ; etc.
D D1 d d1
şi deci, constantele de similitudine în toate punctele ale sistemului păstrează
valoarea constantă pentru parametrul concret,însă, variază dacă se trece la
altul parametru,iar invariantul de similitudine este lipsit de acest neajuns şi
rămîne constant în toate puncte ale sistemelor similari.
2.2.1 Teoremele teoriei de similitudine.
Metodele teoriei de similitudine sunt bazate pe trei teoreme de bază,
 -teorema şi metoda de analiză dimensională.
Prima teoremă conform lui Newton postulează ,că sistemele sunt similari,
dacă criteriile caracteristice de similitudine ale acestor au aceeaşi valoare,
adică,de exemplu,dacă criteriul lui Reynolds are aceeaşi valoare în ambele
sisteme, acestea sunt similari din punct de vedere hidrodinamic.
Kirpiciov întroduce un alt indice de similitudine.Prezentînd deplasarea
corpurilor în două sisteme similare prin legea a doua lui Newton
d 1 d 2
F1  m1  şi F2  m 2  ,
d 1 d 2
şi alcătuind constantele de similitudine,venim la
F1 m1 d 1 d 2
   ,
F2 m2 d 2 d 1
sau prin constante de similitudine.
c m  c
cF 
c
Grupîndu-le pînă la
cm  c c c
cF   m  1 - indicatorul de similitudine,
c c F  c
obţinem formularea primei teoreme conform lui Kirpiciov: indicatorii de
similitudine ale fenomenelor similari sunt unitari.
Procese complicate se descriu prin mai multe ecuaţii,transformarea
simultană (obţinerea criteriilor din ecuaţii iniţiali)cărora rezultă mai mulţi
criterii de similitudine,caracteristice pentru diferite aspecte ale procesului.
Teorema a doua de similitudine (Federman-Băchinghem) determină modul de
prezentare a rezultatelor experimentali sau modul de soluţionare a sistemelor
de ecuaţii diferenţiali,ce descriu procesul,cu ajutorul metodelor teoriei de
similitudine: rezultatele cantitative ale experimentului necesită de prezentat

6
prin relaţii de corelare între criteriile de similitudine, caracteristice
procesului.
Criterul K 1 ,care include parametrul de determinat,se prezintă ca
funcţia celorlalţi criterii K 2 ,K 3 ,K 4 , ,K n ,care reflectă diferite
aspecte ale procesului:
K 1  f ( K 2 ,K 3 ,K 4 , ,K n ) sau
( K 1 ,K 2 ,K 3 ,K 4 , ,K n )0
Ecuaţii de acest fel se numesc ecuaţii variabilelor generalizaţi, ecuaţii
criteriali sau ecuaţii generalizaţi. Majoritatea proceselor fizice şi de caracter
comun urmăresc funcţia de putere sau exponenţială şi deaceea deobicei
rezultatele experimentale se reprezintă respectiv
K 1  A K 2m  K 3n  K 4p  
unde A,m,n , p , constantele,aflate din experiment.

Particularitatea practic importantă a metodei de similitudine este

faptul,că sistemul iniţial a ecuaţiilor fizice diferenţiali nu se soluţionează
analitic,ci se generalizează.
Teorema a treea( Kirpiciov - Guhman) formulează condiţiile, necesare şi
suficiente pentru similitudinea fenomenelor sau proceselor: fenomene sunt
similari dacă criteriile determinante acestor au aceeaşi valoare sau dacă ei se
descriu prin aceeaşi ecuaţii de corelare şi condiţiile de univocitate a căror
sunt aceeaşi.
Ecuaţia diferenţială descrie fenomene sau procese în general,dar dacă
ingenerul este cointeresat în soluţionarea acestei pentru aparat sau procedeu
concret,el este obligat se limiteze problema prin introducerea anumitor
condiţii, numiţi condiţii de univocitate, care asigură soluţionarea unică a
problemei.
Condiţiile de univocitate se referă la mai multe aspecte ale sistemului şi includ
următoarele:
- informaţia despre particularităţile geometrice ale sistemului,
- datele despre proprietăţile fizice ale constituenţilor sistemului,
- informaţia despre starea sistemului la limitele acestuia şi influenţa mediului
înconjurător,
- datele despre starea iniţială şi finală a sistemului.
În unele cazuri descrierea procesului prin sistemul de ecuaţii diferenţiali
este imposibilă,adică nu poate fi formată baza pentru generalizare şi atunci
problema se soluţionează cu ajutorul metodei de analiză dimensională a
parametrilor determinante ale procesului(metoda lui Bridjmen),la baza cărei
stă - teorema lui Băchinghem: dacă procesul este determinat de N mărimi
fizice,unităţile cărora se exprimă prin n unităţi de bază,acesta poate fi

7
caracterizat prin ecuaţia generalizată din  = N - n criterii adimensionali de
similitudine.

Deci, procesul determinat de 5 parametri fizice,unitătile cărora se

exprimă prin3 unităţi de bază,poate fi prezentat în forma generală prin ecuaţia
f (  , , , , )0 ,
care poate fi tpansformată în ecuaţia generalizată din 5 - 3 = 2 criterii,adică î
n f 1 ( K1 ; K 2 )  0 sau K1   ( K 2 )
Să prezentăm ecuaţia generală a procesului prin funcţia de putere
  x   y   z   m   n , în care x , y , z , m , n  coeficienţi necunoscuţi.
Exprimăm unităţile parametrilor sistemului prin unităţile de bază(lungimea L,
masa M şi timp T )
  La T b M c ;   La 1 T b 1 M c 1 ;   La 2 T b 2 M c 2
;  L T M ;  L T
a3 b3 c3 a4 b4 c4
M
înlocuim parametrii a ecuaţiei generale prin unităţile acestor parametri
La T b M c 
 x( La 1T b 1 M c 1 ) y ( La 2 T b 2 M c 2 ) z ( La 3T b3
M c3
)
şi ţinînd cont,că unităţile ambelor părţi a ecuaţiei sunt aceeaşi,putem egala
exponentele unităţilor de bază
L: a  a1 y  a 2 z  a 3 m  a 4 n
T: b  b1 y  b2 z  b3 m  b4 n
M : c  c1 y  c2 z  c3 m  c4 n
Am obţinut sistemul din trei ecuaţii cu patru necunoscuţi şi deci,nu ne rămîne
decît se prezentăm trei necunoscuţi prin al patrulea(fie z , m , n prin y ).Să
admitem rezultatul soluţionării sistemului obţinut, după cum urmează
z  A y  B;mC y  D;n E y  F
şi atunci va fi
  x  y   A y  B   C y  D   E y  F ,
de unde prin gruparea membrilor venim la expresiile a criteriilor determinante:
K 1  (  B  D F ) ; K 2    A C E
şi ecuaţia criterială a procesului
K 1  x K 2y .
Obţinerea formulei de calcul ,valabile pentru grupa proceselor
similari,se face prin determinarea experimentală a valorilor coeficientului x
şi exponentei y .
Neajunsul principal metodei de analiza dimensională constă în
subiectivitatea acestuia,adică aplicarea acestei metode presupune cunoaşterea
8
în prealabil a mărimilor determinante fizice ale procesului şi dacă cercetătorul
scapă vre-o una din aceste, sau,dinpotrivă, adaugă mărimea ,nepotrivită
procesului, analiza dimensională poate se aducă la comiterea erorii serioase în
ecuaţia de calcul.

3. Procese termice.
Sunt guvernate de legile termodinamicii. In procesele termice are loc
schimbul de energie termică între corpuri fizice, care au diferită temperatură
(indice potenţialului de energie termică) şi se numesc respectiv: agentul termic
fierbinte degajă energie şi agentul termic rece absorbă energie degajată.
Energie termică poate fi transferată de la agent fierbinte la acel rece
prin contactul nemijlocit (amestecare ) a agenţilor - metodă,care se
întrebuinţează destul de rar,deoarece deseori aplicarea acestei metode este
inadmisibilă din considerente tehnologice, şau prin oricare suprafaţă solidă,
care separă agenţii şi se numeşte suprafaţă termică - vast întrebuinţată metodă
de transfer a energiei termice
Energia termică se transportă prin conducţie (mecanism molecular )
convecţie (mecanism convectiv) şi radiaţie(mecanism radiant). În condiţii
reale transferul energiei termice se realizează cel puţin prin două mecanisme
deoarece mecanismul molecular, fiind bază a tuturor variaţiilor a materiei, are
loc întotdeauna.
Calculul utilajului termic include următoare compartimente:
1. Calculul debitului de energie sau sarcinii termice a
aparatului(cantitatea de energie termică, trecută prin aparat într-o unitate de
timp), care constă în alcătuirea şi rezolvarea ulterioară a bilanţului termic a
aparatului.
2. Calculul valorii de suprafaţă termică a aparatului, necesară pentru
asigurarea debitului necesar de energie.Acest parametru tehnologic depinde de
viteza transferului de energie şi poate fi calculată prin ecuaţiile generale de
transfer a căldurii.

3.1 Bilanţul termic.

Pe baza bilanţului termic se poate de obţinut formulele de calcul a
cheltuelilor energetice.Se alcătueşte bilanţul în conformitate cu legea
conservării a energiei prin egalarea valorilor energiei degajate şi acelei
absorbite.De la bun început se admitem notaţiile şi explicaţiile parametrilor
termofizice ale bilanţului:
- debitul energiei termice (cantitatea energiei,transportată într-o
unitate de timp de la agent termic fierbinte spre acel rece) se numeşte fluxul
termic sau sarcina termică a aparatului,se notează prin Q ,avînd unitatea
puterii, J s sau W ,

9
 - debitul agentului termic fierbinte - G f ,kg s ,( kmol s ) , şi
acelui rece- Gr ,kg s ,( kmol s ) Gr ,kg s ,( kmol s )
- entalpia agentului termic rece- i r  cr  t r , kJ kg , ( kJ kmol ),
şi acelui fierbinte - i f  c f  t f ,
- c -capacitatea termică specifică a agentului - cantitate de
căldură,necesară pentru încălzirea unităţii de substanţă cu 1K , sau
degajate de către aceasta la recirea cu 1K , reprezentîndu-se respectiv,(
kJ ( kg  K ) , ( kJ ( m 3 K ),( kJ ( kmol  K ).
- t f - temperatura agentului termic fierbinte şi t r - a acelui rece (
0
C ).
Deci,ecuaţia bilanţului termic în lipsa pierderilor sarcinii termice (caz ideal)
Q f Qr
va fi: sau G f  c f  (t f 1 t f 2 )G r  c r  (t r 2  t r 1 )
sau G f (i f 1  i r 2 )  G r  (i r 2  i r1 )
adică, dacă agentul termic în procesul de schimb de energie nu-şi schimbă
starea agregatică,poate fi întrebuinţată prima transcrierea a sarcinii
Q  G c  t ,
şi dacă e vorba despre variaţia stării agregatice a agentului
termic(condensarea, evaporarea) este folosită transcrierea a doua a sarcinii
termice
Q  G  i .
Dacă în calitate de agent fierbinte se întrebuinţează abur
supraîncălzit,energia, degajată de către acesta,poate fi prezentată prin suma:
Qa b  Qs.i  Qcond  Qs.r
în care :
Qs.i  Ga b  ca b  (t1  t s ) - căldura,consumată pentru supraîncălzire acestuia
de la temperatura de saturaţie t s pînă la temperatura de supraîncălzire t 1 ,
Qc ond  Gab  r  Gab  (iab  ccond  t s ) - căldura,degajată în procesul de
condensare a aburului saturant.
Aici r - căldura latentă de evaporare (condensare): căldura,necesară pentru
obţinerea unităţii masice a aburului de potenţialul dat, kJ kg ,kJ kmol ,
Qs r  G ab  c c o n d ( t s  t f ) -căldura,degajată suplimentar de către condensat
la recirea acestuia de la temperatura de saturaţie t s pînă la temperatura finală
t f (numită condensarea cu suprarăcirea condensatului).

10
3.2 Ecuaţiile de transfer a energiei termice.
Pot fi explicate pe baza schemei simplificate a profilului de
temperatură:fie doi agenţi termici în mişcare,aflaţi în procesul de schimb de
căldură prin suprafaţă termică. Fluxul de energie este îndreptat de la agent
fierbinte spre acel rece datorită diferenţei de potenţial (diferenţei sau saltului
de temperatură a fiecărei trepte de transfer). Urmărind itinerarul transferului,se
poate uşor de observat,că în mediul agentului fierbinte energia se transportă
spre suprafaţă termică prin mecanism convectiv graţia deplasărilor transversali
a macroformaţiunilor ale curentului, traversînd suprafaţă termică prin
mecanism
molecular si apoi trecînd în mediul agentului rece iarăşi prin mecanism
convectiv, însă de la suprafaţă termică spre agent rece.

tf 
2
ts 1
ts 2
1
k
tr
Profilul de temperatură în zona de transfer

Deci, fluxul de energie,degajat de către agentul fierbinte şi absorbit de către

agentul rece, poate fi exprimat prin ecuaţia de transfer convectiv :
degajat
Q  1 ( t f  t s 1 )  A ,
sau fluxul unitar q Q A 1 ( t f t s 1 ) ;
şi-absorbit
Q   2 (t s 2  t r )  A
sau q   2 (t s 2  t r )
Coeficientul caracterizează intensitatea transferului în limitele
agentului termic, se numeşte coeficientul parţial de transfer, W ( m 2  K )
şi depinde de proprietăţile fizice a mediului şi situaţia hidrodinamică în sistem,
A - aria suprafeţii termice, m 2 .
Fluxul, format de mecanism molecular şi trecut prin suprafaţă
termică,se exprimă prin ecuaţia de conductivitate ( legea lui Fourier)

Q  ( t s 1  t s 2 )  A,

11
sau prin fluxul unitar
Q 
q  ( ts1  ts 2 ) ,
A 
în care:  coeficientul de conductivitate termică, W ( m  K ),  - grosimea suprafeţii
termice(distanţă între izoterme ts 1 şi ts 2 ), m, t s 1 şi ts 2 -temperatura suprafeţii termice
respectiv din partea agentului fierbinte şi acelui rece, 0 C.
Sarcina termică a aparatului poate fi exprimată şi prin ecuaţia de
transmitere a energiei termice:
Q  k A  t m e d -sarcina totală a aparatului,
sau
dQ  k dA (t f  t r )  sarcina elementului dA de suprafaţă
termică a aparatului,care uneşte expresiile precedente prin coeficientul global
de transfer k , dependent de coeficienţi parţiali de transfer.Aceasta
dependenţă poate fi manifestată ,dacă forţa motrice globală de prezentat prin
suma celor parţiali,adică prin saltul de temperatură
t f  tr  ( t f  t s 1 )  ( t s 1  t s 2 )  ( t s 2  t r ) ,
sau,ţinînd cont, că
q q
t f  tr  ; t f  t s1  ;
k 1
 q
t s 1  t s 2 q ; ts 2  tr 
 2
şi q este acelaşi,obţinem confirmarea directă a principiului de aditivitate a
rezistenţelor termice
1 1  1
   , sau R  r1  rS  r2 ,
k 1  2
adică rezistenţa termică globală, opusă transferului ,este suma rezistenţelor
termice parţiali, traversate de itinerarul fluxului.De aici coeficientul global de
transfer pentru suprafaţă termică dintr-un singur strat
1
k

1 1
 
1  2
1
k
sau 1  1 - pentru suprafeţe din mai multe straturi.
 i
1 i  2

12
 Dacă suprafaţă termică este de forma cilindrică,adică aria externă a
suprafeţii se deferă esenţial de acea internă ( q  Q A  const .) , salturi de
temperatură se determină în mod următor:

Q n
Q i Q
t f  t s1 
 1 A1
;  (t s1  t s 2 ) i 
i 1

 i Ai. me d
; ts 2  tr 
 2  A2
;

aici Ai . m e d - aria medie a fiecărui strat a suprafeţii termice, A1 , A2 - respectiv, aria internă şi
externă a suprafeţii termice, m 2 ;

ceea ce rezultă expresia

1 1 i 1
   .
k  A  1  A1 i Ai me d  2  A 2
în care aria de referinţă A poate fi substituită prin oricare din celelalte: de
exemplu - prin aria internă A 1 şi atunci ecuaţia se transformă în
1 1  A1 A1
    ,
k 1  A med  2 A 2
sau ,prezentînd aria prin diametru,definitiv obţinem expesia coeficientului
global pentru suprafaţă cilindrică de transfer referitor la aria suprafeţii interne,
1
k
1  d1 d
  1
1  d med  2 d 2
în care valoarea medie a diametrului se calculează ca medie logaritmică -
d e x t  di n t
d me d  de x t
de x t ,dacă 2
ln di n t
di n t
sau- medie aritmetică
d e x t  di n t de x t
dmed  ,dacă 2
2 di n t
Ecuaţiile de transfer a energiei termice prin mecanismul radiant sunt obţinute
pe bază legilor Stefan -Boltsmann şi Kirhgoff. După cum e ştiut, corpuri
materiali cu temperatura,superioară faţă de ambianţă,emită energia termică şi
prin radiere (termounde cu lungimea 4-40k ) intensitatea cărui se determină
prin expresia
legii Stefan-Boltsmann
13
 Q C AT4 ,
care include:C - coeficientul de emitere, W ( m 2  T 4 ), A - aria suprafeţii de emitere,

m 2 ,
T - temperatura absolută a corpului, 0 K.
Referitor la acest fenomen corpuri fizice convenţional se divizează în
felul următor: corpul absolut negru -absorbă, absolut alb - răspinge şi
transparent -lasă se treacă toată energia termică, nimerită pe suprafaţă
acestuia.În realitate nu există decît corpuri sure.
Valoarea maximală a coeficientului de emitere o are corpul absolut
8
negru - C 0 5,68  10 W ( m  K ) .Acesta serveşte pentru evaluarea
2 4

capacităţii de emitere a corpurilor reali prin C s  C 0 ,unde este

gradul de negru a corpului respectiv, egal, conform lui Kirhgoff , capacităţii
de absorbire a corpului, adică   Qr . ab s Qr . t o t - raportul energiei termice
radiante absorbite la energia termică radiantă totală ,nimerită pe corp.
Deci, schimbul de energie termică radiantă între corpuri fizice poate
fi prezentat prin ecuaţia Stefan - Boltsmann
 T   T  
4 4

Q   C 0  A   1   2   , W
  100   100   
în care:  - gradul de negru efectiv a sistemului(valabil pentru ambii corpuri),

A - aria suprafeţii termice , m 2 .

Cu ajutorul acestei ecuaţii se calculează de obicei pierderi de energie radiantă

de pe suprafaţă exterioară a utilajului termic in mediul înconjurător.Fluxul
total de pierderi termice,însă,include şi partea convectivă acestora,adică
 T  4  T  4 
Q p Qc  Qr   c  A(t s  t  ) C 0  A    s      
  100   100  
  TS 100 4   T 100 4 
sau Q   c   C 0  A (t s  t  ) 
 t s  t 
 ( c   r )  A  ( t s  t  ) ,

 TS 100   TS 100 
4 4

de unde este evident,că  r   C 0 s - în

ts  t
corelaţii prezentate nu este altceva decât coeficientul parţial radiant de transfer
.

14
Aici Ts , T  temperaturile absolute a suprafeţii şi a ambianţei,( 0 K ), t s , t   aceleaşi
temperaturi,însă în scala Celsius, ( 0 C );

Suma  c   r   c.r -coeficientul parţial de transfer comun

convectiv -radiant,care în calculile ingenereşti a aparatelor termice,instalaţi în
încăpere,pentru diapazonul de variaţie a temperaturii suprafeţii
50  350 0C, poate fi calculat cu precizia suficientă după formula
  9,3  0,058 t s , W (m2  K ).
Cu scopul diminuării pierderilor de energie termică utilaj termic se
acoperă cu un strat de izolaţie termică,care majorează rezistenţa termică a
suprafeţii aparatului. Pentru protejare peretelui aparatului de supraîncălzire,
stratul de izolaţie se fixează pe partea interioară a suprafeţii aparatului.
Capacitate considerabilă de iradiere şi absorbire energiei termice
posedă şi gaze poliatomice,însă,spre deosebire de corpuri solide,gazele emită
şi absorbă raze termice de anumit diapazon a lungimii undelor.Pentru raze
termice cu lungimea undelor în afară diapazonului potrivit gaze sunt
transparente şi energia emiterii de gaz a acestor raze este nulă.Deoarece gazele
absorbă şi emită raze termice cu volumul întreg,capacitatea de emitere şi
absorbire a acestor depinde de forma şi grosimea stratului de gaz,precum şi de
presiunea parţială a gazului iradiant (sau absorbant) în amestec, adică de
concentraţia.

3.3 Diferenţa medie de temperatură (forţa motrice medie) şi temperatura

medie a agentlui termic.
Intensitatea procesului termic este direct proporţională forţei motrice
(diferenţei intre temperaturile a agenţilor termici),valoarea cărui variază în
funcţie de lungime(suprafaţă termică) a aparatului.

t f .1 t t f .1t
t max t f ..2
t max t f ..2 t r .2 t min
t r .1 t mint r .2 t r .1
echicurent A contracurent A
Variaţia temperaturii a agenţilor termici pe suprafeaţă termică

15
Din schema prezentată este evident că la întrare în schimbător de căldură forţa
motrice t  t f  t r se deferă de acea de la ieşire din aparat, şi deci în toate
calcule ale schimbătorilor de căldură necesită de folosit valoarea medie a
acestui parametru, care se calculează după diferite formule în dependenţa de
schema de curgere reciprocă a agenţilor termici.
Se analizăm schimbător de căldură cu o singură trecere pentru fiecare
agent termic, care se vehiculează în echicurent.
t
t1 dA
t 1
t  t X t 
t 2
t2

X A L 

Se examinăm un element arbitrar a suprafeţii termice dA , aflat la coordonata

X . Fluxul elementar de energie, degajat de către agent fierbinte şi absorbit
de către agent rece, şi trecut prin elementul de suprafaţă dA , se va prezenta
prin
dQ  G1 c 1 dt 1 sau dQ  G2 c2 dt 2
De aici variaţia forţei motrice poate fi prezentată prin diferenţa
 1 1 
dt 1  dt 2  d  t 1  t 2   d  t  X   dQ    dQ  m ,
G c
 1 1 G c
2 2 

 1 1 
unde m    
G c
 1 1 G 2 c2 
Ţinînd cont că pe din altă parte dQ  kdA t 1  t 2  X , obţinem
d  t  X  mkdA t 1  t 2  X
Separăm variabilele şi integrăm ecuaţia obţinută
d  t  X
  kmdA şi ln t X  kmA ,  A
 t1  t 2  X t 
de unde
t X  t e  kmA  B
16
ceea ce confirmă caracterul exponenţial de variaţie a temperaturii agenţilor în
funcţie de suprafaţă.
Valoarea medie a forţei motrice pe suprafaţă termică se determină
conform ecuaţiei cunoscute
1 A 1 A
t e  kmA ,
A 0 A 0
t m   t X dA 

adică, integrînd ecuaţia  B  şi cu ajutorul ecuaţiei  A , se obţine expresia

diferenţei medii de temperatură (forţei motrice medii)

t m 
kmA
e
t  kmA
1  
t   t   t   t 
  1 
t   t   t 
ln ln
t  t 
Aceeaşi expresie se obţine şi pentru contracurent.
Deci pentru schimbători de căldură cu o singură trecere pentru fiecare
agent termic, care se vehiculează în echi- sau contracurent (v. figura),.forţa
motrice medie pe suprafaţă termică este sau medie logaritmică
 t m a x   t mi n
 tm 
 tma x
ln
 t mi n
 tma x  tm a x   t mi n
sau,dacă  2 - cea media aritmetică  t m 
 t mi n 2
În aceste expresii  t max este diferenţa maximală de temperatură a
agenţilor termici şi t min -cea minimală.
Pentru schimbători de căldură cu măi multe treceri schema mişcării
reciproce a agenţilor termici se complicită(curentul mixt simplu sau multiplu)
şi valorile diferenţei medii de temperatură,calculate ca media logaritmică,se
obţin superioare acelor reale.

t F .1 t R .2 t t R.2 t
F ..2 F .1
t F ..2
t F.2 t F .1
t R.1 t R.1 t R.1 t R.2
contracurent 17 echicuren curent mixt
t
Schemele existente de miscarea reciprocă a agenţilor termici
 Deci,dacă schimbătorul are numărul pară de treceri în spaţiul tubular
şi o singură trecere în spaţiul intertubular(curent mixt simplu)

t 2f t 2
r
t m 
t ma x  t mi n  t 2
f  t 2
r ,
ln
t ma x  t mi n  t 2f t 2
r

şi dacă schimbătorul are N treceri în spaţiul intertubular şi numărul de treceri

în spaţiul tubular,divizibil cu N (curent mixt multiplu)

t 2
f  t 2
r
t m 
P t 2
f  t 2
r .
N ln
P t 2
f  t 2
r

în expresiile prezentate t f ,  tr - saltul de temperatură a agentului termic fierbinte şi a acelui

rece,  t m a x ,  t mi n - diferenţa maximală şi minimală între temperaturile agenţilor (în
secţiunile de întrare şi de ieşire a aparatului) considerînd că schema de curgere reciprocă a agenţilor
este contracurent,
N t m a x  N t mi n
membrul P ( t m a x  t mi n )
N t m a x  N t mi n
.

Temperaturile medii ale agenţilor se determină din considerente,că

diferenţa între acestea constitue diferenţa medie de temperatură, adică
temperatura medie a agentului cu variaţia minimală a temperaturii se
consideră media aritmetică a sumei de temperatură iniţială şi cea finală a
acestui agent, iar temperatura medie a celuilalt agent se determină prin
adăugarea sau scăderea diferenţei medii de temperatură:
t r .1 t r .2
dacă t r  t f ,atunci t r .m  , iar t f .m t r .m  t m
2
t f .1 t f .2
şi, dacă t r . t f ,atunci t f .m  , iar
2
t r .m t f .m t m

18
3.4 Calculul schimbătorilor de căldură.
Proiectul schimbătorului de căldură de obicei constă din trei
compartimente de bază –termic, constructiv şi hidraulic.
Calculul termic constă în determinarea suprafeţii termice a aparatului
conform ecuaţiilor de transfer de căldură
Q
A  .
k  tM
Sarcina termică a aparatului se calculează conform ecuaţiilor de
bilanţ termic în funcţie de proprietăţile sistemului: care sunt proprietăţile fizice
ale agenţilor termici, se schimbă sau nu starea lor agregatică, care sunt
parametrii a aburului de încălzit etc.
Diferenţa medie de temperaturi se calculează după o formulă din cele
sus-citate, potrivită construcţiei solicitate a aparatului( mişcarea reciprocă a
agenţilor termici).
Coeficientul global de transfer se calculează cu ajutorul formulei
generale, care include coeficienţii parţiali de transfer.Coeficienţii parţiali de
transfer se determină pentru fiecare agent termic cu ajutorul corelaţiilor
empirice criteriale, corespunzătoare mecanismului de transfer şi regimului
hidrodinamic de curgere a agentului respectiv. Deseori, pentru a calcula  ,

necesită cunoaşterea temperaturii de suprafaţă termică t S 0 C sau a
 
fluxului unitar de energie q W m 2 , valoarea cărui depinde, la rîndul său,
de valoarea coeficientului parţial de transfer  . În astfel situaţie coeficientul
parţial de transfer se calculează cu ajutorul metodei de aproximarea
consecutivă : ce admit valorile t S şi q , se calculează coeficientul k , iar
apoi se verifică valorile admise. Dacă valorile admise se deferă de acele
calculate, se admit alte valori a parametrilor t S şi q şi totul se recalculează
prin aceeaşi metodă pînă la coincidenţa mărimilor
calculate cu acele admise.
Calculul constructiv constă în determinarea pe baza rezultatelor a
calculului termic, numărului necesar a elementelor constituiente ale suprafeţii
termice(ţevilor, plăcilor, spirelor de serpentină etc.) şi a dimensiunilor
aparatului şi a ştuţelor.
Calculul hidraulic se efectuează deobicei cu scopul de a asigura
soliditatea necesară a aparatului şi de a utila schimbătorul de căldură cu o
pompă sau alte dispozitive hidraulice, şi constă în determinarea rezistenţei
hidraulice a schimbătorului.

3.5 Evaporarea.
3.5.1 Noţiuni generale.
19
 Operaţia de înlăturare parţială a dizolvantului din soluţie prin fierbere
se numeşte evaporarea.Pe timpul evaporării nu se-nlăturează decît dizolvantul,
rezultatul fiind creşterea concentraţiei a substanţei dizolvate în soluţie.
Acest proces de asemenea poate fi aplicat pentru obţinerea
dizolvantului în starea pură.
Evaporarea se realizează în aparate de evaporare, care se deferă de
schimbători de căldură printr-o cameră specială, numită separator, în care are
loc separarea de soluţie a vaporului de dizolvant.
Încălzirea aparatului poate fi efectuată cu ajutorul indiferent carei
surse de energie termică, însă predomină utilizarea aburului saturant de apă,
care se numeşte abur primar. Vaporul dizolvantului, format în procesul de
evaporare, se numeşte abur secundar.
Evaporare poate fi realizată la depresiune- dacă produsul este
termoirezistent, potenţialul aburului primar şi aria suprafeţii termice a
aparatului sunt reduse, însă aceasta metodă necesită cheltuieli suplimentare; la
presiunea atmosferică- deobicei în instalaţii cu un singur corp cu capacitatea
de evaporare redusă; la presiunea ridicată- dacă soluţia este termorezistentă şi
instalaţia este cu efectul multiplu(cu mai multe corpuri) aceasta modalitatea de
evaporare este cea mai potrivită, deoarece în acest caz se produce vaporul
secundar de potenşial destul de mare pentru a fi folosit în calitate de abur de
încălzit.

3.5.2 Forţa motrice a procesului de evaporare.

Evaporarea este procesul termic şi prin urmare este vorba despre
diferenţa temperaturilor a agenţilor termici, adică a vaporului de încălzit şi -de
fierbere a soluţiei
 tUT  t A. Î  t F ,
numită diferenţa utilă de temperaturi, care se menţine constantă, dacă
presiunea nu variază, adică forţa motrice la evaporare nu depinde de
coordonate spaţiale, rămînînd aceeaşi în toate puncte ale suprafeţii termice.
Structura forţei motrice poate fi văzută din schema profilului de
temperatură la suprafaţă termică
 tUT   t A.Î   t S   t S   t SOL ,
adică forţa motrice este compusă din pierderi temperaturice, existente pe
itinerarul fluxului termic.

t A. Î
 t A. Î
 tS
 t GL
 tUT  t S

20
 t SOL t F
 T
Presiunea vaporului de dizolvant deasupra soluţiei întotdeauna este mai mică
de acea deasupra dizolvantului pur. Prin urmare temperatura de fierbere a
soluţiei e mai mare de acea de fierbere a dizolvantului pur la aceeaşi presiune.
Diferenţa de temperatura de fierbere t F a soluţiei şi cea a dizolvantului pur
t SAT
se numeşte depresiunea fizico-chimică
F .C  t F  t SAT ,
depinde de proprietăţile dizolvantului şi a substanţei dizolvate, de presiune şi
se determină pe calea experimentală (în majoritatea cazurilor datele
experimentale se referă la presiunea atmosferică). Depresiunea temperaturică
la oricare presiune poate fi calculată după formula lui Tiscenco, obţinută
pentru soluţiile de zahăr, dacă este cunoscută depresiune la presiunea
atmosferică
T2
   16 ,2    ATM
r
Aici T şi r – temperatura absolută de fierbere  0
K  şi căldura latentă de evaporare a apei la
presiunea dată  J kg  .

Temperatura de fierbere de asemenea este influenţată şi de

depresiunea hidrostatică şi cea hidraulică.
Depresiunea hidrostatică HS este cauzată de înălţimea coloanei de
lichid în aparat : fiecare strat a lichidului fierbe la temperatura,
corespunzătoare presiunii la nivelul său (stratul inferior a soluţiei fierbe la
temperatura mai mare de acea a stratului superior) şi deci temperatura medie
de fierbere a soluţiei se măreşte cu depresiune hidrostatică, care în medie
constituie HS  ( 1  3 ) K .
Depresiune hidraulică  H ţine cont de majorarea temperaturii de
fierbere a soluţiei, cauzată de majorarea presiunii în aparat la trecerea aburului
secundar prin captator spre ieşire din aparat.
Deci temperatura medie de fierbere a soluţiei se exprimă prin
t F  t SAT  F .C  HS  H  t SAT   T
şi deci diferenţa utilă de temperaturi
 tUT  t A.Î  t F  t A.Î   t SAT   T 

21
 Diferenţa t A. Î  t SAT   t GL este numită diferenţa globală de
temperaturi şi atunci
 tUT   t GL   T

3.5.3 Evaporarea simplă.

Aceasta modalitate de evaporare se realizează în înstalaţie cu un
singur corp. Indiferent de diversizazea constructivă aparatul de evaporare în
principiu constă din camera de încălzire 1 şi separator 2. Suprafaţă termică a
camerei de încălzire, alcătuită deobicei din ţevi, se încălzeşte cu ajutorul
aburului saturant (abur primar), care se îndreaptă în spaţiul intertubular a
camerei. Condensatul se-nlăturează prin partea inferioară a camerei de
încălzire. Soluţie se-ncălzeşte şi fierbe în spaţiul tubular a camerei de
încălzire. Aburul secundar, obţinut prin fierbere, se separă de soluţie în
separator şi apoi, trecînd prin captator de picături, se evacuează din aparat prin
partea superioară a acestuia.

GW

2
Gd
D
K
1
Gc
Bilanţul de materie a aparatului de evaporare.
Se notăm: debitul de masă a soluţiei diluate (la întrare în evaporator) -
Gd şi a soluţiei concentrate (după evaporare) - Gc , kg s ; debitul
vaporului
secundar - GW , kg s ; concentraţia substanţei dizolvate în soluţie diluată -
Bd şi în cea concentrată - Bc , fracţii de masă. Utilizînd aceşti notaţii,
bilanţul
fluxurilor materiali va fi (bilanţul global)
Gd  Gc  GW

22
iar bilanţul substanţei dizolvate (bilanţul parţial)
G d  Bd  G c  Bc
Acest sistem de ecuaţii reprezintă bilanţul de materie, care poate servi pentru
calculul fluxurilor materiali necunoscute. Deobicei G d , Bd , Bc sunt
cunoscute şi atunci
 B  B 
GW  G d   1  d   Gc   c  1
 Bc   Bd 
şi Gc  G d  B d  G c  Bc 

Bilanţul de energie a aparatului de evaporare.

aportul energiei cheltueli de energie

cu aburul de încălzit cu abur secundar
Qa .î  D  i a .î Q a .s  GW  i a .s
cu soluţie diluată cu soluţie concentrată
Qs .d  Gd  c  t d Q s .c  c  t f
cu pierderi în ambianţ Qp
cu condensatul aburului de încălzit
Q K  D  c apă  t sat

Egalînd energia aportată cu cea cheltuită şi ţinînd cont că G d  G c  GW ,

obţinem ecuaţia bilanţului de energie în forma
D  i a .î  G d  c  t d  GW  i a .s  G d  c  t f  GW  c apă  t f  D  c apă t sat  Q p
în care D , i a .î - debitul  kg s  şi entalpia  kJ kg  a aburului de încălzit; c , c apă -
capacitatea termică specifică a soluţiei diluate şi a apei  kJ  kg  K   ; W ,i a .s - debitul
 kg s  si entalpie  kJ kg  a aburului secundar ; t d , t f , t sat -temperatura soluţiei
diluate, de fierbere şi de saturaţie a aburului de încălzit  0

C .

Grupînd membrii acestei ecuaţiei şi rezolvînd-o faţă la debitul

aburului secundar, obţinem expresia de calcul a capacităţii de evaporare a
aparatului
i a .î  c apă  t sat td  t f Qp
GW  D   Gd  c   ,
i a .s  c apă  t f i a .s  c apă  t f i a .s  c apă  t f
sau GW  ( D    Gd  c   )  
În aceasta ecuaţie

23
 i a  c apă  t sat
  - coeficientul de evaporare,
i a . sec .  c apă  t sat . sec .
t d  t fierb
  - coeficientul de autoevaporare.
i a . sec .  c apă  t sat . sec
Coeficientul de evaporare evaluează cantitate aburului secundar, evaporat prin încălzire (forţat), dar
coeficientul de autoevaporare evaluează aburul secundar, evaporat de sine stătător din cauza
supraîncălzirii a soluţiei diluate (diferenţei t d  t fierb pozitive),
  1 - coeficientul de pierderi, care evaluează pierderi de
energie.
Capacitatea termică a soluţiei în dependenţa de concentraţie poate fi
calculată destul de precis pentru calculile ingenereşti după formula
c  c s .d  B  c apă  1  B  ,
în care c s .d , c apă - capacitatea termică a substanţei dizolvate şi a apei  kJ  kg  K   ;
B -fracţia de masă a substanţei dizolvate în soluţie.

Bilanţul termic poate fi prezentat referitor la cheltueli de abur de

încălzit şi atunci

i a .s  c apă  t f td  t f Qp
D  GW   Gd  c   , 
i a .î  c apă  t sat i a .î  c apă  t sat i a .î  c apă  t sat
de unde e văzut, că în caz ideal, cînd pierderile energiei sunt negligabile şi
soluţia se pune la evaporare, avînd temperatura de fierbere, debitul
dizolvantului evaporat este egal cu debitul aburului consumat, adică admiţînd
egalitatea căldurilor latente de evaporare a aburului primar şi cel secundar,
venim la concluzie că 1kg de abur primar evaporă 1kg de abur secundar: Acest
principiu, numit principiu lui Klassen, este pus la bază metodei de evaporare
cu efect multiplu.

3.5.4 Evaporarea cu efectul multiplu.

Acest principiu de evaporare se realizează în instalaţii, alcătuite din
mai multe aparate şi dacă potenţialul aburului secundar permite utilizarea
acestuia în calitate de sursă de energie, atunci conform principiului lui
Klassen, utilizarea aburului secundar a fiecărui corp pentru încălzirea
următorului corp rezultă reducerea consumului specific a aburului primar
E 2
1 corpurilor în instalaţie.
proporţional numărului E
Aburul primar3 în acest caz nu
E
se consumă decît pentru încălzirea a primului corp a instalaţiei.
W 1 2 W 3 W
Gd 1 D 2 D  3
D G c .1
 24
Gc.2

Gc.3
K1 K2 K3
 Scema instalaţiei cu trei corpuri: G d ,Gc -debitul soluţiei diluate şi
celor concentrate; D , D , D  - debitul aburului de încălzit primar şi celor secundari; E
-debitul aburului prelevat, K  D - debitul condensatului de abur de încălzit, kg h .

D  kg 
Consumul specific a aburului primar d  ,  
W  kg 
Cantitatea aparatelor în instalaţie Klassen real

1 1 1,1
2 0,5 0,57
3 0,33 0,4
4 0,25 0,3
5 0,125 0,27
Cheltueli reale a aburului de încălzire sunt mai mari, deoarece valorile
parametrilor termodinamice ale vaporilor se diferă, adică raportul căldurilor
latente de evaporare a aburilor e mai mare de unitate -
  
i v .s  c apă  t fierb i v  c apă  t sat   rv .s rv   1 .
Din tabela prezentată e văzut că economia aburului primar
diminuează destul de considerabil cu creşterea numărului corpurilor în
instalaţie : la trecerea de la unu la două corpuri economia constituie 50%, iar
la trecerea de la patru la cinci corpuri economiaavantajul scade pînă la 10%, adică
numărul corpurilor în instalaţie nu poate fi admis ( 1 arbitrar,
), dar necesită
optimizarea pe baza calculului tehnico-economic. C cheltuieli
Optimizarea numărului corpurilor în instalaţie( 2de) evaporare.
Diferenţa utilă de temperaturi a fiecărui corp a instalaţiei este cu atît
mai mică, cu cît mai multe sunt aparate în instalaţie şi prin urmare, la aceeaşi 2
capacitate de evaporare, suprafaţă termică a instalaţiei 1 este proporţional mai
mare. Aşadar economia aburului de încălzit pentru instalaţie de evaporare cu
efectul multiplu este legată cu
majorarea suprafeţii termice C MIN
şi prin urmare- cu cheltuieli
suplimentare.deaceea este numărul corpurilor
25
nOPT n
rezonabil de a optimiza
cantitatea corpurilor
în instalaţie cu ajutorul
analizei tehnico-economice.
Majorarea treptelor de
evaporare rezultăeducerea
consumului de abur de încălzit
şi prin urmarere duce cheltuieli
pe aceasta poziţie. Însă totodată
cresc investgaţii capitale şi
cheltuieli de exploatare şi
amortizare. Prezentînd ambele
funcţiipe acelaşi grafic, obţinem
o curbă, extrema minimum a cărei corespunde cheltuielilor minimale la
numărul optim a treptelor de evaporare (corrpurilor a instalaţiei).
În industria alimentară deobicei se utilizează instalaţii cu 2 – 5
corpuri.
Aburul secundar a fiecărui corp (cu excluderea ultimului, dacă el
funcţionează ca concentrator) poate fi utilizat parţial pentru încălzirea altor
aparate termice.Acest abur se numeşte abur prelevat( pe schemaeste notat
prin E). Dacă înstalaţia funcţionează la presiune avansată, aburul secundar
poate fi prelevatdin toate aparate ale instalaţiei.

Bilanţul de materie a instalaţiei cu efect multiplu.

Analizînd de exemplu instalaţie cu trei corpuri, destul de uşor se
observă că bilanţul de materie a acestei este absolut analog bilanţului de
materie a instalaţiei cu un singur corp. Deci capacitate de evaporare a
instalaţiei cu efectul multiplu
 B 
GW  GW 1  GW 2  GW 3  G d   1  d 

 Bc 
care, urmărind principiul lui Klassen şi întroducînd în analiza aburul prelevat
se
poate de prezentat prin prelevările a aburului secundar
GW 3  E 3
GW 2  E 2  D   E 2  GW 3  E 2  E 3
GW 1  E1  D   E1  GW 2  E1  E 2  E 3
şi deci
GW  E1  2 E 2  3E 3

26
sau pentru instalaţie cu n corpuri
n
GW   i  Ei
i 1
De aici venim la concluzie că este mai avantajos de prelevat aburul secundar
din ultimii corpuri a instalaţiei.
Consumul aburului primar
n
D  GW 1  E1  E 2  E 3   Ei
i 1
creşte odată cu creşterea prelevării aburului secundar, însă mai lent decît
capacitatea de evaporare.
Ecuaţia a doua a bilanţului de materie permite de calculat
concentraţia soluţiei la ieşire din oricare corp
Gd  Bd  G1  B1  G2  B2    Gn  Bn ,
Gd  Bd G B Gd  Bd
de unde B1   d d ; B2  ;  ;
G1 G d  GW 1 G d  GW 1  GW 2
G d  Bd Gd  Bd
Bn  n
Bk  k
sau şi deci
G d   GW i G d   GW i
i 1 i 1

Bilanţul termic a instalaţiei de evaporare cu efectul multiplu se compune din

bilanţe termice a fiecărui corp a instalaţiei, alcătuite in conformitate cu ecuaţia
bilanţului termic a instalaţiei cu un singur corp. Pe baza instalaţiei cu trei
corpuri, din care numai primul se-ncălzeşte cu abur primar, iar alţii doi se-
ncălzesc cu aburul secundar, alcătuim bilanţul termic pentru fiecare corp
aparte :
-primul corp
Q  D   i a .î  c eau  t sat  
   
 G d  c  t f .1  t d  GW 1  i a .î  c apă  t f .1  Q p.1 ,
-al doilea corp

   
Q2   GW 1  E1   i a .î  c apă  t sat .1   G d  GW 1   c1  t f .2  t f .1 
 
 GW 2  i a .î  c apă  t f .2  Q p .2
,

-al treilea corp

27
 
Q3   GW 2  E 2   i a .î  c apă  t sat.2  
  
  G d  GW 1  GW 2   c 2  t f .3  t f .2  GW 3  i a .c  c apă  t c  Q p .3 
Aici td -temperatura soluţiei diluate, 0 C  ; t f .1 , t f .2 , t f .3 - temperaturile de fierbere în
corpuri, 0 C  ; c , c1 , c 2 -capacităţi termice a soluţiei în aparate, kJ  kg  K   ;
t sat , t sat .1 , t sat .2 -temperaturile de saturaţie a aburilor de încălzit în corpuri, 0 C  ; c apă
- capacitatea termică a condensatului ( a apei), kJ  kg  K   ; i a .î ,i a .î , i a.î ,i a .c -
entalpiile aburilor de încălzit în aparate, kJ kg .

Precum acest sistem de trei ecuaţii conţine patru parametri

necunoscuţi, se adaugă a patra ecuaţie – bilanţul apei evaporate
GW  GW 1  GW 2  GW 3
Urmărind aceşti ecuaţii, prezentăm bilanţul termic pentru oricare corp
n a instalaşiei

Qn   GW n 1  E n 1   i n 1  c apă  t sat .n  
 n 1 
  
  G d   GW i   c n 1  t f .n  t f .n 1  GW n  i a .î .n  c apă  t f .n  Q p .n 
 i 1 
n
GW   GW i
i 1
Expresiile bilanţului termic variază în dependenţa de schema de mişcare prin
instalaţie a fluxurilor aburului de încălzire şi a soluţiei (echicurent,
contracurent, alimentaţia parallelă a corpurilor cu soluţie diluată etc.).
Ecuaţiile bilanţului termic servesc pentru determinarea consumului de abur de
încălzit şi a sarcinii termice a aparatelor instalaţiei.

Distribuirea diferenţei utile globale de temperaturi în instalaţie de evaporare

cu efect multiplu.
Diferenţa utilă globală de temperaturi pentru instalaţie de evaporare
cu efect multiplu se exprimă prin diferenţa între temperatura aburului primar a
primului corp şi temperatura de fierbere a soluţiei în ultimul corp
 t ut .gl .  t a .î .1  t f .c  t a .î .1  t sat .c       t ut .
aici t a .î .1  temperatura aburului de încălzit a primului corp, 0
C ; t f ,c - temperatura de
fierbere a soluţiei concentrate a ultimului corp a instalaţiei, 0 C ; t sat .c - temperatura de

saturaţie în ultimul corp, 0 C ;   - pierderile globale temperaturice a instalaţiei, K .

28
 Diferenţa utilă comună de temperaturi necesită se fie distribuită între
corpuri a instalaţiei conform condiţiilor de lucru a acestor. Din ecuaţia de
transfer de căldură urmează că diferenţa utilă de temperaturi (forţa motrice a
procesului) în condiţii de perseverenţă a sarcinii termice şi a coeficientului
global de transfer, determină valoarea suprafeţii termice a instalaţiei, adică
distribuirea corectă a diferenţei utile comune de temperaturi între corpuri este
foarte importantă.
Admiţînd principiul de distribuire, se respectă următoarele
considerente:
- în ultimul corp condiţiile de schimb de căldură se-nrăutăţesc,
coeficientul de transfer diminuează şi deaceea pentru a evita majorarea
excedentă a suprafeţii termice a acestui corp se măreşte diferenţa utilă de
temperaturi în sensul spre ultimul corp;
- pentru a reduce valoarea suprafeţii termice a corpurilor cu sarcina
termică considerabilă, în aceşti corpuri se asigură diferenţa utilă de
temperaturi majorată;
- fiecare aparat a instalaţiei necesită se fie asigurat cu diferenţa utilă
de temperaturi cel puţin 6  7 K (pentru aparate cu circularea forţată -
4  5 K ).
Distribuirea   t ut în condiţiile de egalitate a suprafeţilor termice a
aparatelor: În acest caz valoarea suprafeţii termice a aparatelor e aceeaşi şi
deci acest principiu de distribuire permite destul de uşor de compus oricare
schema a instalaţiei din aparate de acelaşi tip, reduce preţul instalaţiei şi
cheltuieli de confecţionare şi exploatare.Aceasta metodă de distribuţie este
practic raţională dacă valorile de sarcină termică a aparatelor sunt de acelaşi
ordin.
Conform ecuaţiei de transfer de căldură diferenţa utilă de temperaturi
în fiecare corp a instalaţiei se exprimă prin
Q1 1 Q2 1 Qn 1
 t ut 1   ;  t ut .2   ;  ;  t ut .n   ,
k 1 A1 k 2 A2 kn A
însă s-a admis A1  A2    An  A şi deci diferenţa utilă comună a
instalaţiei

29
 n
1  Q1 Q 2 Q  1
 t ut .gl .    t ut .i  t ut .1   t ut .2     t ut .n      n 
 A
i 1 A  k1 k 2 kn 
n

1
  t ut .i
i 1
de unde  n
.
A Q
 ki
i 1 i
Substituind acest membru în expresiile diferenţei utile a aparatelor, obţinem
n n

Q
  t ut .i   t ut .i
Q 2 i 1
 t ut .1  1  i 1n ;  t ut .2   n ; 
k1 Q k2 Q
 ki  ki
i 1 i i 1 i
,
n
  t ut .i
Qn i 1
 ;  t ut .n   n
kn Q
 ki
i 1 i
sau în forma generală pentru oricare k corp
n
  t ut .i
Q k i 1
 t ut .k   n .
kk Q
 ki
i 1 i

Distribuirea de   t ut în condiţii de valoarea minimală a suprafeţii totale

a instalaţiei: Aceşti condiţii se admit dacă între valori de sarcină termică a
aparatelor există divergenţa considerabilă. Valoarea minimală a suprafeţii
integre se determină ca minimum pe curba funcţională a dependenţei a
valorii de suprafaţă integră de diferenţa utilă de temperaturi A  f   t ut  ,
adică în condiţiile de anulare a derivatei dA d   t ut   0 .
Aceasta metodă de distribuţie rezultă, că pentru oricare k corp

30
 n
  t ut .i
Qk i 1
 t ut .k   .
kk n Qi
 k
i 1 i
Din punct de vedere economic distribuirea diferenţei utile conform
primei metode de obicei este mai avantajoasă referitor la cheltuieli şi deaceea
este mai des folosită. Metoda a doua rezultă instalaţii mai costisitoare şi
deaceea sunt oportune în cazuri particulare.

3.5.5 Crearea vidului în instalaţii de evaporare.

În industria alimentară cu scopul de a crea depresiune destul de
frecvent se-ntrebuinţează procesul de condensare a aburului la recirea acestuia
cu apă sau aer rece. Cauza formării depresiunii în acest caz este faptul că
volumul, ocupat de către condensat, este de o mie şi mai multe ori mai mic,
decît volumul aburului, din care provine acest condensat.
Condensarea aburului se
efectuează în schimbători de căldură, apă gaze
numiţi condensatori. necondensabile
Există : condensatori de 4
suprafaţă, în care aburul şi agentul abur 1
rece sunt separate de către suprafaţă
termică – se foloseşte pentru obţinerea 2
3
condensatului pur ; condensatori cu
amestec, condensatul obţinut se
amestecă cu agentul rece. 5
În instalaţii de evaporare
6
depresiunea deobicei se creează
cu ajutorul condensatorilor cu
amestec, în care se condensează
aburul secundar a ultimului corp. Aceşti condensatori se numesc barometrici şi
se disting în : 1- umezi, dacă amestecul condensatului cu apă se evacuează
împreună cu gaze necondensabile. Deobicei deservesc instalaţii de capacitate
de evaporare moderată şi sunt de nivel inferior, adică se instalează la nivelul
pînă la 5m. superior nivelului instalaţiei de evaporare, ceea ce permite
folosirea depresiunii, create în condensator, cu scopul asigurării acestuia cu
apă rece;
2-seci, dacă amestecul de lichizi şi gaze necondensate se evacuează separat
Deservesc instalaţii de capacitate de evaporare avansată şi sunt de nivel
superior, adică se instalează la nivelul în jur de 11m. faţă de nivelul instalaţiei
de evaporare. Acest tip de condensatori funcţionează în contracurent (aburul şi

31
apa rece se deplasează în sensuri contrare) şi sunt amenajate cu pompe pentru
pomparea apei rece.
Pe figura este prezentată schema principială a condensatorului
barometric sec cu dispozitive de contactare în forma poliţelor perforate, care
funcţionează în contracurent.Aburul secundar din ultimul corp a instalaţiei
(concentrator) se îndreaptă în partea inferioară a camerei cilindrice a
condensatorului 1 prin ştuţul 3. Camera este prevăzută cu poliţe segmentice
perforate 2, amenagate la scurgere cu bordure mici pentru fixarea nivelului
maxim pe poliţe. Apă rece se refulează la înălţime 12 – 16 m. printr-un ştuţ 4
în partea superioară a condensatorului, de unde se scurge în cascadă prin
poliţe. Amestecul condensatului cu apă (apă barometrică) se scurge din
condensator prin tubul barometric 5 în recipientul deschis a apei barometrice
6. Tubul barometric împreună cu recipientul apei barometrice joacă rolul de
zăvor hidraulic.
Calculul condensatorilor barometrici constă în determinarea consumului de
apă rece, debitului de gaz necondensabil, evacuat din instalaţie prin
condensator, dimensiunilor a condensatorului, a ştuţelor şi a tubului
barometric.
Consumul de apă se calculează di bilanţul termic a condensatorului
Qa  Qapă
Pentru condensator cu amestec
 
W  ia  capă t b  Gapă  capă   tb  t1  ,
de unde

GW  i a  c apă  t b 
G apă  .
c apă   t b  t 1 
Pentru condensator cu suprafaţă termică
 
GW  i a  c apă  t sat  G apă  c apă   t b  t 1  sau
W  ra  Gapă  c apă   t b  t 1 
de unde
GW  ra
G apă  .
c apă  t b  t 1 
Aici GW , G apă –debitul aburului şi a apei rece, kg s ; i a , ra - entalpie şi căldura
latentă de condensare a aburului, kJ kg ; c apă -capacitatea termică a apei, kJ  kg  K   ;
t 1 , t b t sat -temperaturile : iniţială a apei, a apei barometrice şi de saturare (condensatului de
abur), 0 C .

32
 Deobicei cheltuieli specifice de apă pentru condensator barometric în
medie constituie 15  60 ( kg .apă kg .abur ).

Diametrul condensatorului se calculează prin ecuaţia integrată de continuitate

a fluxului (debitul de volum a substanţei respective)
GW  d c2 3
Qa     Sc     0 ,785  d c2 , m ,
a 4 s
de unde
4Q a Qa GW
dc    .
  0 ,785  a  0 ,785 
Aici Qv ,  v – debitul volum ( m 3 s ) şi densitatea ( kg m 3 ) a aburului ;
S c , d c -secţiunea vie ( m 2 ) şi diametrul (m) a condensatorului.

Viteza aburului se admite în limitele 15 – 55 ( m s ) în dependenţa

de potenţialul acestui.
Cantitatea necesară a poliţelor se calculează conform temperaturii solicitate a
apei barometrice.Empiric pentru o poliţă a fost stabilită corelaţia următoare
0 ,7
t  t 0 ,029  H 
l g sat   
t sat  t  Fr 0 ,2  d eq 
 
în care t sat , t  ,t  - temperatura de saturaţie a aburului şi temperatura apei la întrare în – şi cea

la ieşire din poliţă respectivă ( 0 C )  ; Fr   2  g  d ech  - criteriul Froud a jetului, calculat

conform diametrului echivalent d ech şi vitezei de scurgere  a acestui ; H - pasul poliţelor

(distanţa între poliţe), (m) .

Considerînd H constant şi variaţia debitului de apă la condensare

negligabilă, gradul de încălzire a apei într-un condensator cu n poliţe se poate
de exprimat prin
n
t sat  t 1  t sat  t  
  ,
t sat  t 2  t sat  t  
unde t 1 , t 2 – temperaturile apei la înrare în -şi la ieşre din condensator
(0C ) .
Deci de aici cantitatea necesară a poliţelor

33
 t t 
l g  sat 1 
n   t sat  t 2 
.
 t sat  t  
l g  

 t sat  t  
Teoretic presiunea absolută în condensator trebuie se fie acea a
aburului saturant la temperatura de condensare.Însă în realitate împreună cu
aburul secundar în condensator nimereşte şi oricare cantitate de aer, degajată
la fierberea soluţiei şi pătrunsă prin defecţiunile tehnice a montajului a
conductelor şi a aparatajului. În asistenţa aerului presiunea absolută în
condensator este egală cu suma presiunilor parţiali a aburului şi a aerului,
adică presiunii aburului saturant plus presiunea parţială a aerului. Deci
nimerirea aerului în condensator înrăutăţeşte funcţionarea acestuia şi deaceea
necesită de evacuat acest aer cu ajutorul pompelor cu vid. Debitul aerului, care
necesită de evacuat, depinde de calitatea montajului a instalaţiei şi a
conductelor, nu are soluţionarea precisă şi se determină prin formula empirică

Gaer  0 ,001  0 ,025 Gapă  10 GW , 
în care G aer , G apă , GW – debitul de masă a aerului, a apei şi a aburului ( kg s ) .

Temperatura aerului pentru condensatori cu schema echicurent se

admite acea a apei barometrice t aer  t b , iar pentru contracurent se
calculează după formula empirică
t aer  t 1  0 ,1  t b t 1   4 ,0 C .
Debitul de volum a aerului aspirat se calculează conform ecuaţiei de
stare a gazului ideal
Gaer RT G  288   273  t aer  m3
QV . aer    aer , ,
M aer p aer p aer s
în care R M aer  8314 29  288 J  kg  K  , p aer  p  p a -presiunea parţială a
aerului, p a -presiunea parţială a aburului, care se consideră drept presiunea aburului saturant la
temperature aerului.

Puterea, necesară pompei pentru funcţionare în condiţii izotermice poate fi

calculată după formula generală
QV .aer  p1.abs . p
N ln 2.abs .
P p1.abs .

34
în care QV .aer - debitul aerului, aspirat de către pompă, m 3 s , p1.abs - presiunea absolută
în condensator şi p 2.abs - la gura de aspiraţie, Pa ,   0.4  0.5 - randamentul
pompei.

Pentru evacuarea aerului se utilizează pompe cu vid de diferite construcţii, mai

des – cu piston, prevăzute cu captatori de picături de apă, de obicei –inerţiali.

Calculul dimensiunilor a tubului barometric.

Diametrul tubului barometric se determină cu ajutorul ecuaţiei de
continuitate, admiţînd debitul lichidului, scurgîndu-se prin acesta
Gl  G apă  GW , kg s ,
iar viteza de scurgere   2 m s .
Înălţimea coloanei de apă în tubul barometric echilibrează presiunea
barometrică, anulează pierderile hidraulice şi asigură viteza necesară de
scurgere, adică
H t .b  H b  H h  0 ,5 , m .
Înălţimea depinde de depresiune în condensator şi se exprimăprin:
H b  10 ,3  p v , dacă depresiunea p v  1  p abs este exprimată în
fracţii de atmocferă;
pv
H b  10 ,3  , dacă p v este prezentată în coloana de mercur,
760
mm.col .Hg ,  Torr  ;
pv
H b  10 ,3  , dacă p v este prezentată în Pa.
10 5
Înălţimea depinde de rezistenţe hidraulicăşi se exprimă prin
2
 H  
Hh   1       ,
 d  2g
în care  –coeficientul Darsy;  - coeficientul rezistenţei locale;  - viteza de scurgere,
m s ; H , d -înălţimea şi diametrul tubului, m .

Înălţimea 0,5 m este înălţimea de rezarvă.

35