Slova creştină
PROVOCĂRI MISIONARE
Fenomenul secularizării
O mare provocare, în aceste timpuri, pentru comuniune a vieţii creştine, ci pe autonomia agonie când nu-şi găseşte izvorul şi temeiul în
Biserică este fenomenul secularizării, pe individuală şi emanciparea omului de sub Dumnezeu, Persoana infinită sau mai curând
care vom încerca să-l explicăm în ascultarea eclesială.
continuare. În cadrul procesului de secularizare se
Umanitatea contemporană suferă de o
descentrare spirituală, de o alunecare alienată pe
partea pragmatismului îngust, în care ideea de
transcendenţă este mutilat ă sau abolit ă .
Umanismul de tip antropocentrist al veacurilor
trecute, cu toate meritele lui, pare a sucomba sub
povara multiplicării întrebărilor şi problemelor
fără răspuns pe care omenirea însăşi le recunoaşte.
Se remarcă o atrofiere a conştiinţei spirituale, o
diminuare a exerciţilor de autentică tr ăire
interioară, o percepţie slabă sau falsă a universului
valoric transcendent în beneficiul artificialului,
episodicului, prozaicului.
Specific epocii moderne şi postmoderne
este procesul de secularizare, cel mai provocator şi
complex pentru credinţa şi spiritualitatea creştină.
El se caracterizează prin autoafirmarea agresivă şi
obsesivă a omului în raport cu Dumnezeu şi cu
lumea devenind o caracteristică a civilizaţiei
occidentale moderne care tinde să se univer-
salizeze.
În limbajul teologic actual noţiunea de
secularizare , foarte frecvent ă , cunoa şte o
ambiguitate semantică. Pentru a înţelege sensul
cuvântului secularizare se impune să vedem
etimologia acestuia. Termenul vine din
substantivul latin saeculum care în limba română se
poate traduce lume ca realitate spaţio-temporală.
În limba latină există şi un alt termen sinonim cu
noţiunea de lume şi anume mundus, acesta se
referă doar la sensul spaţial,fiind corespondentul
substantivului κοσμος din limba greacă.
Iniţial noţiunea de secularizare derivată
din substantivul saeculum avea o conotaţie juridico-
canonică, semnificând trecerea unei persoane de la
statutul de cleric la cel de laic sau trecerea
bunurilor bisericeşti din proprietatea Bisericii în
proprietatea Statului. Cu această conotaţie juridică
no ţiunea de secularizare apare în timpul
Revoluţiei franceze şi în timpul lui Napoleon, când
au fost confiscate bunurile bisericeşti. De
asemenea, cu acelaşi sens termenul a fost folosit şi
în limba română în timpul lui Alexandru Ioan
Cuza, primul domnitor al Principatelor Române
unite, care a semnat decretul de secularizare a
averilor mănăstireşti, adică trecerea lor în
proprietatea puterii seculare.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea s-a conturat şi un sens
cultural al noţiunei în discuţie, pentru a exprima
procesul de emancipare a vieţii moderne, sub toate
aspectele ei: economice, ştiinţifice, politice, etc. de
sub tutela bisericii şi a teologiei creştine.
După majoritatea cercet ătorilor acest
proces a început odată cu Renaşterea. Cauzele care
au dus la declanşarea secularizării sunt legate de
maniera de a înţelege şi interpreta teologia în
perioada Scolasticii medievale, dar şi a influenţelor
negative asupra teologiei creştine pe care le-au
avut marii filosofi europeni promotori ai
subiectivismului (I. Kant), ai obiectivismului
raţionalist modalist şi panteist (Hegel), ai
existenţialismului pesimist (Heidegger ).
Secularizarea nu pune accent pe dimensiunea de
5
Unitatea infinită a Persoanelor dumnezeieşti.”
Când vorbeşte de secularizare, Părintele
disting două momente importante: unul de Stăniloae foloseşte două noţiuni: mundaneizarea
discontinuitate , de ruptură, exprimat mai ales prin lumii şi ispita adogmatismului. El afirmă că
Iluminism şi Revoluţia franceză şi un moment de răspunsul pe care Ortodoxia îl poate oferi pentru
continuitate care se referă la contribuţia majoră pe estomparea secularizării se situează în continuitate
care teologia şi Biserica au avut-o la formarea cu răspunsul Părintii bisericii l-au dat societăţii din
mentalităţii moderne şi a valorilor sale specifice. vremea lor.
Ortodoxia, străină procesului de Deşi secularizarea ca autoafirmare a
secularizare datorită contextelor istorice specifice, omului ,,în absenţa lui Dumnezeu” produce
a început să resimtă consecinţele sale începând adesea un suflet vid spiritual şi însingurare, în mod
abia cu secolul al XVIII-lea, ea se află în faţa acestui paradoxal acastă stare suscită ca reacţii, dor după
proces în continuă expansiune datorită globalizării o comuniune şi o înnoire spirituală autentice.
informaţiei şi a relaţiei interumane. Ortodoxia a înţeles şi a afirmat dintot-
În contextul lumii contemporane omul este deauna că umanitatea nu se poate salva din
înţeles mai întâi ca homo faber (constructor şi infernul singurătăţii decât prin comuniune cu
inventator de instrumente tehnologice). Hristos în Duhul Sfânt.
Cercetătorii constată c ă pozitivismul Pricolul secularizării trebuie cunoscut şi
ştiinţific nu şi-a putut onora pe deplin promisiunile luat în considerare şi pe cât posibil, evitat. Noi,
sale; nu numai că nu a făcut umanitatea mai teologii, suntem cei care purtăm această
fericită, dar a creat şi instrumente ale morţii: responsabilitate având rolul de a interpreta şi a
radioactivitatea a sfârşit prin fabricarea ogivelor aduce la viaţă cuvântul Evangheliei în lumea
nucleare, industrializarea exagerată a dizolvat secularizată, pluralistă a zilelor noastre. Suntem
trăsăturile sociale tradiţionale, a epuizat resursele datori faţă de noi înşine şi faţă de generaţiile care
naturale, a început să polueze intens ecosistemele, vor veni, şi mai presus de toate o datorăm lui
informatica a creat o reţea de supraveghere şi de Hristos Domnul.
dezinformare, avansul vertiginos al tehnicii
biomedicale sau al practicilor care implică Bibliografie:
controlul omului asupra vieţii a culminat cu
problema clonării care devine sursa unor dezbateri Pr. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire
complexe ce se prezintă după cum este vorba de spirituală în contextul secularizării lumii moderne,
clonare reproductivă sau despre clonare celulară. Ed.Trinitas, Iaşi, 2000
Pr. Alexandre Schmemann sublinia în acest sens că Pr. D. Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa
,,nu Dumnezeu, ci omul a devenit măsura tuturor Sfântului Duh, Traducere din franceză, Paris, 1989
lucrurilor, nu credinţa ci ideologia şi utopia au
ajuns să definească starea spirituală a lumii”. Prin Pr. Mihai-Claudiu FOCA
urmare, progresul ştiinţific, cu toate
cunoştinţele sale, nu a condus la
apariţia unei societăţi ideale.
O altă definire a omului este
cea de homo aeconomicus (producător
şi consumator al bunurilor materiale).
Preocuparea majoră a societăţii nu
mai este religia ci economia, aceasta
ducând inevitabil la uitarea lui
Dumnezeu şi la apariţia fenomenului
cunoscut sub numele de consumism.
După cum remarca un teolog
occidental ,,a trăi pentru a consuma şi
a consuma pentru a trăi” constituie
unul din cercurile vicioase cele mai
periculoase ce caracterizează în mod
relevant condiţia noastră socială şi
existenţială.
Însăşi religia este definită de
ordin privat, fiecare individ are
posibilitatea de a alege din evantaiul
mesajelor religioase, pe acela care-i
convine şi care îi favorizează
bunăstarea individuală.
Un ultim înţeles al omului este
cel de homo loguens sau symbolicus (o
fiinţă a cuvântului şi a comunicării).
Omul, scria Părintele Stăniloae, ,,este
în agonie când este lipsit de
comuniunea cu alt om, dar comu-
niunea între persoane umane este în