Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d.

3 august 1889, Văratec) a fost o

poetă română. A publicat poezii, nuvele şi traduceri în revistele vremii şi un volum de poezii. E
cunoscută publicului larg în special datorită iubirii care a legat-o de Mihai Eminescu.

După cursurile primare Veronica se înscrie la Şcoala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863 cu
calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alţii, Titu
Maiorescu şi Ştefan Micle, viitorul ei soţ, atunci în vârstă de 43 de ani.

La 7 august 1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ştefan Micle, oficiată la Biserica Bob din Cluj. La
data căsătoriei Ştefan Micle era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector al Universităţii
din Iaşi.

În anii 1864 şi 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câţiva membri
ai fracţiunii politice liberale lui Titu Maiorescu, pe atunci profesor de gramatică şi pedagogie la
Şcoala Centrală de fete şi preşedinte al Comitetului de inspecţiune şcolar. I se impută „fapte
scandaloase, ba chiar şi romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura
Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu uşurinţă

În anul 1866 se naşte primul copil al soţilor Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în
1868 se naşte Virginia Livia, alintată „Fluture”.

În 1869 contribuie la înfiinţarea şi bunul mers al unei şcoli profesionale de fete, se implică în
îndrumarea unor şcoli de fete din Iaşi şi începe să fie activă în viaţa literară.

În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi
este prezentat Mihai Eminescu. Tot în 1872 debutează în revista Noul curier român cu două scrieri
în proză.

La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Va locui în Iaşi până
în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relaţie tumultoasă.

În 1875 Ştefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universităţii şi numit director al Şcolii de Arte şi
Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.

În timpul Războiului de Independenţă a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central
pentru ajutorul oastaşilor români răniţi” şi i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele
lor.

La 4 august 1879 moare soţul ei, Ştefan Micle. Urmează un lung şir de demersuri pe lângă oamenii
politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaş (în ciuda promisiunilor, nici
în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu
Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reuşească, să-şi întemeieze o familie.

În 1886 Veronica locuieşte la Bucureşti, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din Bucureşti.
Cealaltă fiică îmbrăţişează cariera tatălui său şi devine profesoară de fizică. Veronica donează casa
din Târgu Neamţ, moştenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec.

La 3 august 1889 se sinucide cu arsenic la Mănăstirea Văratec.

Relaţia cu Eminescu

Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile şi poeziile sale influenţa deosebită pe care
Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanţe la moartea lui Ştefan
Micle, el scrie: „viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un
înţeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturiseşte că până când a întâlnit-o „n-
aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în
lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.

O descriere obiectivă a evoluţiei relaţiei dintre ei se poate obţine prin urmărirea cronologică a
informaţiilor din scrisorile lor şi din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor
nepublicate şi a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei.

Până la 4 august 1879

Din amintirile lui Slavici ştim că după stabilirea la Iaşi în 1874, Eminescu frecventa salonul
Veronicăi. Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot
acest timp el a iubit-o pătimaş de la distanţă: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, şi
am urmărit ca un idiot o speranţă, nu numai deşartă, nedemnă.” În acelaşi text Eminescu scrie: „d-
ta erai o idee în capul meu şi te iubeam cum iubeşte cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăşte să
ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel şi-ai făcut din visul meu un capriţ al d-
tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a făcut
Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei putem afla din aluziile conţinute în altă ciornă de
scrisoare din aceeaşi perioadă. Odată, când Ştefan Micle a trebuit să plece din Iaşi, Veronica i-a
dăruit lui Eminescu o oră de intimitate şi l-a lăsat să o strângă în braţe. Această întâmplare este
confirmată şi de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria ce-i
aparţinea lui Eminescu: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut
pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi
ţine toată viaţa mea.”

Jumătatea de an scursă de la îmbrăţişarea din februarie până la următorul eveniment al legăturii lor
a fost o perioadă de frământări continue. Acum Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc
zbuciumul din sufletul său: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme şi suspin-un
cânt, Ce şopteşti atât de tainic, Zadarnic şterge vremea, Venin şi farmec, Gelozie şi multe altele.
Până la urmă Eminescu reuşeşte să se desprindă din vraja ei şi scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu
vorbe de iubire:

„Cum mulţămesc eu soartei că am scăpat de tine,

Făr-a comite, Doamnă, păcatul moştenit.
Azi iarăşi mă văd singur şi fericit şi bine!”

Veronica preia din nou inţiativa şi reuşeşte să îl înlănţuie folosind ceea ce până atunci îi refuzase:
„păcatul moştenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876 pe care Eminescu o
încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuşi, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie şi
picioarele fără ciorapi şi te rog să nu mă uiţi, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această
scrisoare Perpessicius observă că scrisoarea este ruptă la colţul unde apare anul în care a fost
scrisă, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corectează ulterior cu anul 1879. Această încercare
evidentă de postdatare este o dovadă că Veronica avea ceva de ascuns, şi anume faptul că
legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ştefan Micle din 4 august 1879. Anul real este
cu siguranţă 1876 pentru că atunci în poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală. Dacă
poeziile de până atunci erau pline de revoltă şi nemulţumire, din acest moment ele încep să
exprime fericirea unei iubiri împărtăşite. Între poeziile scrise după august 1876 sunt câteva în care
Eminescu afirmă explicit că schimbarea s-a produs la iniţiativa Veronicăi. De exemplu, în poezia Ah,
cerut-am de la zodii sau în O stradă prea îngustă. Urmează o perioadă în care în manuscrise apar
poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica: Dormi! , Cărţile, Tu mă priveşti cu marii
ochi sau Terţine.

Cu timpul pasiunea lui Eminescu se mai domoleşte. El hotăreşte să se mute la Bucureşti în

octombrie 1877. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conţine explicaţiile
pentru comportarea ei de până atunci.
„Nu-i aşa că indiferenţa mea ţi-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor
că nu era o indiferenţă reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea
ta imensă pe care o afişai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârşit, toată persoana ta în
prezenţa mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi, încât chiar şi
persoana cea mai proastă ştia că eşti îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o
dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”

Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este
evitarea divorţului, pensia pe care o aştepta după moartea soţului ei fiind o compensaţie pentru
copilăria ei sacrificată (se căsătorise la 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară
pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea.

Prima „logodnă” (4 august 1879 – aprilie 1880)

După moartea lui Ştefan Micle din 4 august 1879 legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de
condoleanţe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie şi octombrie le petrec împreună într-un fel
de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-şi
întemeieze un cămin, fără să reuşească. În această nereuşită un rol important l-a avut lipsa
mijloacelor materiale cu care să poată să-şi asigure un trai decent.

Reproşul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria prea
puţin şi prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii aşa de puţin încât abia
o deschid şi o şi sfârşesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ţi mai scrie, pentru a
nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ţi le storc cum ai stoarce apă din piatră”;
„îndărătnica-ţi tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).

Un alt reproş pe care i-l face frecvent lui Eminescu este că nu venea la Iaşi să o viziteze. După „luna
de miere” Eminescu a mai fost la Iaşi în noiembrie la serbarea anuală a Junimii şi apoi a fost ea la
Bucureşti să-l vadă. Sărbătorile din decembrie 1879 el le petrece în Bucureşti, pentru că era bolnav
şi obosit, după cum îi scrie Veronicăi. Numai în februarie 1880 mai face un drum la Iaşi pentru a o
îmbuna pe Veronica după ce ea îl anunţase că vrea să se despartă. După entuziasmul iniţial, lui
Eminescu îi era din ce în ce mai greu să ţină pasul cu cerinţele ei. Veronica se răzbuna scriindu-i
scrisori scurte „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14
ianuarie 1880) sau anunţându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie şi 12 martie 1880). Ea ştia
cât de gelos putea să fie Eminescu şi într-adevăr el reacţiona imediat prin scrisori furibunde. În
sfârşit, măsura represivă extremă era ameninţarea cu ruperea legăturii şi cererea ca Eminescu să-i
înapoieze toate scrisorile. Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28
decembrie 1879, 30 ianuarie şi 19 februarie 1880) pe care Eminescu a reuşit să le rezolve; primele
două prin scrisori, iar ultima printr-o călătorie la Iaşi.

Pentru a da un exemplu despre felul în care reacţiona Veronica atunci când se considera neglijată şi
hotăra să se despartă, reproducem un pasaj din scrisoarea ei din 19 februarie 1880.

„D-le Eminescu, să nu ţi se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul,
mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de
minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intenţiunea bine meditată
şi bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată
lumea, căci m-ai făcut ca fără ruşine să afişez relaţia mea cu D-ta şi multe altele pe care de mai ai
puţină conştiinţă trebuie să te îngrozeşti când îţi vei aduce aminte de ele, şi care îţi mai repet nu le-
ai făcut decât cu scopul să-ţi baţi joc de mine şi din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât
să-mi vie nebuneală.”

Ea spune că încă din decembrie a înţeles planul lui de a face să fie dispreţuită de oameni. Acum îl
declară liber de orice obligaţie, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ţi îngreuna mintea şi-ţi
încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic şi moral” în
viaţa lui de holtei. Şi pentru a oficializa despărţirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze
toate scrisorile şi fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru că „eu
am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzaţii Veronica
mai adaugă că el este „sub orice critică” şi că singura lui calitate este inteligenţa pe care dacă
„printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare.

La această scrisoare înveninată Eminescu răspunde în glumă şi se duce repede la Iaşi, reuşind
astfel să mai amâne cu două luni deznodământul. Atunci când răspunde în scris la acuzaţiile şi
reproşurile repetate ale Veronicăi întotdeauna îi explică cu multă răbdare că este bolnav şi obosit.
De exemplu în scrisoarea din 4 februarie 1880 încearcă să o împace pe Veronica dându-i dreptate şi
recunoscând ca este vinovat că nu reuşeşte să păstreze singura fericire de care a avut parte în
viaţă.

„Ştiu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierţi dac-am îndrăznit să
arunc asupra vieţii D-tale umbra aceasta nefericită şi tot de atâtea ori ai avut bunăvoinţa de a-mi
trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acţiune care e cauza tuturor
relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe
acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ţi-ar mânca zilele cu propria
lui neputinţă şi laşitate. Neavând curajul vieţii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu
toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorinţa
de-a fi a mea peste orice consideraţii şi peste orice cuvinte de cruţare aş fi avut; mă sperii eu
însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

La primirea unor scrisori ca aceasta Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca apoi,
la primul gest care nu îi convenea, să reacţioneze violent luând în râs explicaţiile lui Eminescu. De
exemplu, în 30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înţelege gingăşia
amorului, poetica atenţiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăşte să renunţe la legătura lor.

La sfârşitul lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o
săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai
după ce va avea „o poziţie cât de cât asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai el este
de vină pentru starea în care se află şi care „desigur că îţi place mult”. Acum intervine ruptura care
se amânase câteva luni de zile.

A doua „logodnă” (decembrie 1881 - august 1882)

Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă ni s-au păstrat câteva scrisori
disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeaşi eleganţă, dar
încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt
pline de ameninţări şi de reproşuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declaraţii de
dragoste şi încearcă să obţină de la el un semn cât de mic de atenţie.

Într-o scrisoare nedatată, dar care este foarte probabil din a doua jumătate a anului 1880, Veronica
începe prin a-l ameninţa pe Eminescu că se va răzbuna pentru că el, în mod deliberat, în înţelegere
cu Mite Kremnitz şi Maiorescu, a făcut-o „de râsul şi dispreţul lumii”. Răzbunarea ei va consta în
publicarea unei descrieri a Junimii sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar pe
care i-a făcut-o chiar Eminescu. Iar dacă va fi dată în judecată pentru calomnie ea deţine două
scrisori de la el care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect. Este
adevărat că Veronica nu a publicat nimic din destăinuirile lui Eminescu, dar a spus tuturor
cunoscuţilor tot ce ştia. O mărturie a felului în care a acţionat o avem în scrisoarea din 8 decembrie
1880 pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie pentru ca să-l roage să intervină în favoarea
aprobării pensiei de pe urma soţului ei, dar în prima parte a scrisorii se plânge că este
deznădăjduită pentru că Maiorescu l-a convins pe Eminescu să renunţe la căsătoria proiectată.

La finele lunii decembrie 1881 ea se duce la Bucureşti unde se întâlneşte cu Eminescu şi reuşeşte
să-i redeştepte iubirea. Ea îi stârneşte gelozia faţă de Caragiale cu care avusese între timp o
legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise lui Caragiale, îi cere sfatul
şi îi povesteşte amănunte de fiecare dată când are de-a face cu Caragiale. Eminescu reacţionează
cu o violenţă extremă. După cum relatează el însuşi în scrisoarea din 28 decembrie şi după cum
confirmă şi însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu
ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă. În cele din urmă Eminescu consideră că nu Veronica este
vinovată în povestea cu Caragiale, ci totul nu este decât o consecinţă a greşelilor lui pe care
încearcă să le îndrepte. Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte asemănătoare cu
cea anterioară. Veronica a manifestat de data asta mai multă reţinere în a-l ameninţa cu
despărţirea, dar în rest a continuat să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele şi pretenţiile ei. Într-o
scrisoare din 28 martie 1882 recunoaşte chiar ea că în felul acesta încerca să-l ţină lângă ea.
Despărţirea se produce din aceleaşi motive ca şi cea anterioară în cursul lunii august 1882.

Opera literară

Debutează în 1872 în Noul curier român cu două lucrări în proză: Rendez-vous şi Plimbarea de mai
în Iaşi. Majoritatea poeziilor sunt publicate în Convorbiri literare. Mai colaborează la Columna lui
Traian, Familia, Literatorul, Universul literar. În 1887 apare volumul de poezii care cuprinde poezii
originale, prelucrări după Théophile Gautier şi Lamartine şi aforisme.

Eminescu: „Cartea ei e veşnic nouă pentru mine … Ce frumoase versuri întâlneşti în cărticica asta.
Citeşte-le şi o să vezi câtă dreptate am!”

Delavrancea considera volumul de poezii o palidă imitaţie a liricii lui Eminescu iar pe Veronica Micle
„poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemare de a spune ceva pe
lume”.

Iorga considera că viaţa şi opera Veronicăi Micle „sunt ca una din acele drame antice, în care se
cuprind trei piese deosebite, reprezentând cele trei faze ale aceleaşi acţiuni: greşeala, efectele ei
înainte de expirare şi pedeapsa”.

George Sanda: „Dramei ceatorului neînţeles din erotica eminesciană, Veronica Micle i-a opus drama
femeii neînţelese: pentru o astfel de femeie, dragostea nu este şi condiţia creaţiei ci numai a vieţii;
femeia care capătă conştiinţa personalităţii sale răzbună nu un sentiment jerfit, ci o viaţă pierdută.”

BibliografieDulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, Corespondenţă inedită Mihai Eminescu –
Veronica Micle,

M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondenţa. Documentar, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989.

Veronica Micle, Corespondenţă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.

Veronica Micle, Poezii, E.P.L., Bucureşti, 1969.

Augustin Z.N. Pop, Mărturii … Eminescu – Veronica Micle, Agenţia Litera, Chişinău, 1989.

George Sanda, Veronica Micle, Ed. Cartea Româneasca, Bucureşti, 1872.

C. Vamoş, D. Vamoş, Eminescu – viaţa unui om singular, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008.

Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la
15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop
al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de
origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea
Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia
înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan
Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el
rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern. Ioan
Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la Şcoala Centrală din Craiova. În
timpul revoluţiei de la 1848 a stabilit legătura dintre revoluţionarii munteni şi ardeleni şi a
activat ca agent al Guvernului provizoriu lângă Dieta germană din Frankfurt. În acest timp,
familia lui, constând din soţia, Maria, născută Popasu, şi cei doi copii, Emilia şi Titu, a
călătorit la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult timp la Braşov, unde viitorul
critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în
ziarele austriece articole despre români şi redactează memorii în legătură cu problema
românească. Revenit în ţară după Unire, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Obşteştii
Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“,
director al Eforiei Instrucţiunii Publice şi profesor la Şcoala Superioară de Litere din
Bucureşti.

Copilăria

Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova. În zilele revoluţiei,
Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii
pribegeşte la Bucureşti, Braşov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea lui Avram
Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Braşov. Titu Maiorescu continuă
cursul primar (1848/1849 şi 1849/1850) la şcoala protodiaconului Iosif Barac unde urmează
primele două clase elementare.

Între 1850 - 1851 – absolvind şcoala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul
românesc din Schei-Braşov, gimnaziu înfiinţat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan
Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al oraşului. El face
clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Braşov. În casa protopopului Popazu îl
vede pe Anton Pann care îi va lăsa o impresie de neşters.

La Academia Tereziană

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al
Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul
academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul
de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei
Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ţinut până în iulie
1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române
şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii
şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l
prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine,
pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor
austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe
care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o
încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

Studiile universitare

Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare (după numai un an de studii

la Berlin obţine la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licenţa în litere
şi filosofie la Sorbona şi, după încă un an de studii universitare la Paris, licenţa în drept) nu
afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui
Maiorescu se instaurează acum.

Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania cu intenţia

de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimite apoi
revistei. În numărul următor intenţiona să publice traducerea unei povestiri de Jean Paul,
intitulată "Noapte de Anul Nou". Deşi traducerea nu a fost publicată la acea dată,
scrisoarea editată de Aurel A. Mureşianu în Gazeta cărţilor, nr. 1, 1934 este considerată
totuşi „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a şi fost retipărită.
În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare şi
franceza în casa Kremnitz.

Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecţii celor patru
copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soţie), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soţul lui
Mite Kremnitz, n. Bardeleben) şi Hermann. Titu Maiorescu îşi trece doctoratul în filozofie la
Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea
doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în ţară,
publică articolul „Măsura înălţimii prin barometru” în revista Isis sau natura.

Doctorat

În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului
de la Giessen. In anul urmator ii apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische
in gemeinfasslicher Form („Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa
ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophische in gemeinfasslicher

Form (Ceva filosofie pe înţelesul tuturor), şi după „o apărare verbală făcută înaintea
facultăţii în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès
lettres“. În continuare Titu Maiorescu îşi va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai
d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârşitul lui 1861, când va părăsi
Franţa.

Cariera universitară

În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se căsătoreşte
cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea
din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.

În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria

republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu
privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna
septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie
1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este
numit director al Şcolii Normale „Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica
română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica
pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.

În 1863 Titu Maiorescu publică la Iaşi „Anuariul Gimnasiului şi Internatului din Iaşi pe anul
şcolar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertaţia lui: „Pentru ce limba latină este
chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie se naşte
fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu
Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea „fundamental
reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de
atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-
se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.

Implicarea în viaţa socială

În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ţine la Berlin o conferinţă (Die alte französische
Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză şi muzica lui Wagner”) în
folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des
sociétés savantes“ şi reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la
Societatea de filozofie.

La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".

În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferinţe despre „Educaţiunea în familie”. Tot

în decembrie se întoarce în ţară şi se stabileşte în Bucureşti.

Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile
la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi
politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie
de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu
Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape
imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iaşi) la 22 de ani, decan la 23 şi
rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de
ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici
scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse
de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până
când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor
îndreptate împotriva lui.

Fondarea Junimii

Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecţiunile populare“ (conferinţe asupra
unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii
împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th.Rosetti, începerea
activităţii de avocat, directoratul la Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi, înfiinţarea, în
1867, a revistei Convorbiri Literare.

Deşi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor
paşoptiste, totuşi unele accente se schimbaseră, condiţiile erau altele decât pe vremea
tinereţii romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă
noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti.
Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluţii naturale,
organice şi temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face
în articolul din 1868, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care condamnă
introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un
fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român.
Titu Maiorescu, critic literar

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri
de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o
nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri
entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să
cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea
mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei
selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi
asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică
judecătorească“, întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară
discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură,
un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel
de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor,
urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care
marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa
publicului.

Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă
Maiorescu întreaga viaţă, împărţită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la
funcţia de prim-ministru, dar şi să piardă un prieten din tinereţe, pe P.P. Carp), universitară
(ca profesor a avut şi a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P.
Negulescu, Pompiliu Eliade şi alţii), de avocat şi de critic literar. I s-a reproşat lui Maiorescu
faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic
marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române:
perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi
impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici,
Duiliu Zamfirescu şi alţii.

În privinţa comportării, a felului de a fi i s-a reproşat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii,
atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens
aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald şi frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat
de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii şi discipolilor său, chiar adversarului său,
Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viaţa acestuia, ne relevă însă un om de
o mare şi, în acelaşi timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav,
care îşi făcea scrupule în legătură cu provenienţa mijloacelor materiale permiţând
întreţinerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă
delicateţe sufletească:

„Vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi
aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact,
deşi este mai tare), admiraţia adeseori entuziastă ce o am eu şi tot cercul nostru literar
pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a
fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am
contribuit pentru puţinele trebuinţi materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta
tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un
amic de valoarea d-tale“.

Misoginism

Titu Maiorescu a declarat într-o conferinţă de la Ateneul Român din 1882, susţinând că
femeile îşi merită locul de la marginea societăţii din cauza creierului lor prea mic[1]:
 • „Cum am putea într-adevăr să încredinţăm soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a
căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei
mai dezvoltaţi pentru a putea conduce o naţiune pe calea progresului şi prosperităţii
materiale... Din 1.000 de căpăţâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie
la bărbat şi numai 1.250 la femei“.

• „Cu cât înaintăm însă în civilizaţiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât
el trebuie să-şi muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia
socială şi să fie în stare a-şi asigura existenţa şi viitorul familiei sale. El trebuie să
mişte cultura, el să conducă sau să susţină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie
să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al omenirii prin descoperiri şi
perfecţionări zilnice, aduse în sfera practică a vieţii, pe când femeia e redusă la un
rol cu mult mai mărginit în mişcarea societăţilor culte. De aici, nici îndoială, diferenţa
craniană“.

Cronologie
• 1864
o 9 februarie – Iniţiază, la Iaşi, „prelecţiunile populare“, cu prilejul cărora va
înfiinţa societatea Junimea împreună cu Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile
Pogor şi Theodor Rosetti.

Această preocupare răspunzând unei vocaţii, Maiorescu va continua, cu intermitenţe,

conferinţele pe teme umanistice, în cadrul „Junimii“, până în 1881, Decan al Facultăţii
de litere (din februarie până în septembrie), Rector al Universităţii ieşene (din
septembrie până în anul 1867).
Ia fiinţă „Junimea“, a cărei personalitate reprezentativă, al cărei coordonator este
Maiorescu; alături de el, membri fondatori: P. P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob
Negruzzi. Titu Maiorescu publică Anuariul Institutului Vasile Lupu, Şcoala normală Trei
Ierarhi din Iaşi, pe anul şcolar 1863—1864. În acest anuar Ion Creangă figurează ca
premiant.
Apare broşura "Regulile limbii române pentru începători", Iaşi, 18 p.
Din octombrie 1864 până în aprilie 1865 Titu Maiorescu este suspendat din
învăţământul universitar în urma unor acuzaţii calomnioase de imoralitate proferate
de adversarii politici şi de la Şcoala normală, în timpul procesului calomnios înscenat
de o grupare adversă de universitari ieşeni, în frunte cu N. Ionescu. Achitat, Titu
Maiorescu va fi repus în toate drepturile sale.

• 1865
o 8 februarie – Achitat în procesul împotriva acuzaţiilor de imoralitate.
o 26 mai – Reintegrat în învăţământ.

În cadrul „Junimii“, Titu Maiorescu îşi expune opiniile asupra scrierii în limba română,
idei teoretizate apoi în studiul "Despre scrierea limbii române".

• 1866
o 10 ianuarie – Intră în baroul Iaşi începând să profeseze avocatura.

Volumul "Despre scrierea limbii române", ed. I (cuprinzând partea I şi a II-a).

Înfiinţarea Societăţii Academice Române.
 Împreună cu o asociaţie de profesori, Titu Maiorescu întemeiază Institutul academic,
care va fuziona în 1879 cu Liceul nou sub denumirea de Institutele unite (1879—
1907).
Apare Despre scrierea limbei române.

• 1867 – Apare primul studiu de critică literară al lui Titu Maiorescu, Despre poezia
română în Convorbiri literare (I), (reluat mai apoi în volumul "Poezia română", sub
titlul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867).
• 1868 – Dreptul public al românilor şi şcoala lui Bărnuţiu (în volum, sub titlul Contra
şcoalei Bărnuţiu).
o 1 martie – Apare revista Convorbiri literare, organul literar al „Junimii“, în faza
ieşeană (1867—1885), avându-l redactor pe Iacob Negruzzi.
o 20 iulie – Titu Maiorescu este numit membru al Societăţii Academice Române.
o În Convorbirile literare din 15 septembrie V. Alecsandri publică poezia Tânăra
creolă, iar în nr. din 15 octombrie Cânticèle comice, începându-şi astfel
colaborarea la această revistă.

Revista Convorbiri literare publică În contra direcţiunii de astăzi a culturii române şi

Aforisme de Titu Maiorescu.

• 1868
o 16 ianuarie – Înlăturat de la direcţia Şcolii Normale.
o 10 octombrie – Demisionează din Societatea Academică Română, ca protest
împotriva exagerărilor latiniste ale unora dintre membrii acesteia.
o Asupra poeziei noastre populare.
o Limba română în jurnalele din Austria, în Convorbiri literare (II), articol care
trezeşte o vie polemică în Transilvania.
o În contra direcţiei de astăzi în cultura română. Este acuzat de A. Densusianu că
studiul lui Titu Maiorescu Poezia română este un plagiat din Estetica lui Fr. Th.
Visscher, acuzaţie anulată de cercetătorii operei lui Maiorescu.
o Aforismele îi apar tot în revista Convorbiri literare (II)

• 1869 – La 9 august se naşte fiul lui Titu Maiorescu, Liviu, mort la 26 noiembrie 1872.
Pe data de 12 august Titu Maiorescu demisionează din Societatea Academică
Română, ca urmare a neaderării sale la etimologismul ardelean dominant în acest
for.

Apare articolul Observaţiuni polemice, în Convorbiri literare (III), un răspuns la criticile

trezite de studiul "Poezia română. O cercetare critică".

• 1870
o 24 martie - Destituit din învăţământ fiindcă pledase în câteva procese;
reintegrat după scurt timp.
o mai – Deputat în Parlament.

Numărul din 15 aprilie al Convorbirilor literare publică poezia lui Eminescu Venere şi
Madonă, marcând începutul colaborării poetului la această revistă.
Apare articolul Despre reforma învăţământului public, în Convorbiri literare (IV)
(studiul, neterminat, dar care este revelator pentru ideile lui Titu Maiorescu în epoca
aceea).
• 1871 – Apare articolul Direcţia nouă, în Convorbiri literare (V), studiul de consacrare a
lui Mihai Eminescu. În iunie T. Maiorescu se întâlneşte cu Mihai Eminescu la Botoşani,
se pare că este prima lor întâlnire.

Începutul carierei parlamentare a lui Titu Maiorescu, carieră de care se va lăsa

antrenat în tot restul vieţii. Apare continuarea articolului "Direcţia nouă", în
Convorbiri literare (VI).

• 1872
o Traduce Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă de Arthur Schopenhauer.
o Publică articolul Direcţia nouă în poezia şi proza română.

• 1873
o Apar articolele "Răspunsurile „Revistei Contimporane"“ în Convorbiri literare
(VII), şi, în broşură, "Al doilea studiu de patologie literară. Răspunsurile
„Revistei contimporane“", Iaşi.
o Beţia de cuvinte la „Revista contemporană“
o Răspunsurile „Revistei contemporane“

• 1874
o Critice
o primăvara – Titu Maiorescu părăseşte Iaşul, stabilindu-se la Bucureşti. Face
parte pentru prima oară dintr-un guvern între 7 aprilie şi 29 ianuarie. Se
stabileşte definitiv la Bucureşti.
o 7 aprilie – Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. În această calitate va
elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va
dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va
ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic.

• 1876 – Devine ministru la Culte şi Instrucţiune Publică în cabinetul Lascăr Catargi. De

notat, ca iniţiative ale lui Titu Maiorescu, subvenţionarea şcolilor române din Braşov,
restaurarea bisericii de la Curtea-de-Argeş, organizarea publicării Arhivei
Hurmuzachi, reorganizarea învăţământului rural, proiectul de lege publică (care, cu
toate limitele lui, îşi avea meritele pentru dezvoltarea unui învăţământ ştiinţific) ş. a.
o 28 ianuarie – Demisionează de la minister pentru că i se respinsese proiectul de
lege. Titu Maiorescu este propus ca membru al Societăţii „România jună“ din
Viena.
o În Convorbiri literare (X), Aforismele pentru înţelepciunea în viaţă de Arthur
Schopenhauer, trad. de Titu Maiorescu.
o 31 mai/2 iulie – Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin. Apare
primul volum de Critice, Bucureşti, la editura Socec.

Apare Logica , partea I: Logica elementară, Bucureşti, lucrare elocventă pentru

studiul de 19 ani al lui Titu Maiorescu asupra acestei discipline filozofice.

• 1877, martie/iulie – Titu Maiorescu preia conducerea ziarului conservator Timpul.

• 1878, ianuarie – Deputat în Parlament.

• 1879
 o Reintrarea lui Titu Maiorescu la Academia Română în ziua de 24 mai, instituţie
reorganizată pe fundalul Societăţii Academice, prin decretul din 29 martie
1879.
o Deputat în Adunarea Constituantă.

Apare ediţia a II-a a lucrării Regulile limbii române pentru începători (clasa a II-a
primară), retipărită cu învoirea autorului de Ion Creangă, Iaşi, 20 p.

• 1880 – Titu Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea proiectului
ortografic, alături de Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, sub preşedinţia lui Bariţ.

La 8 aprilie Titu Maiorescu citeşte în sesiunea generală a Academiei proiectul noii

ortografii a limbii române.

• 1881 – În Convorbiri literare (XI)apar articolele În contra neologismelor şi "Literatura

română şi străinătatea", un an mai târziu, apoi are loc retragerea lui Titu Maiorescu
din Comitetul Clubului conservator şi formarea grupării junimiste.

• 1882 – Literatura română şi străinătatea.

• 1883 – Apariţia articolului Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare,

mai întâi în Almanahul Societăţii Academice „România jună“ din Viena (în acelaşi nr.
este publicat Luceafărul eminescian), apoi în Convorbiri literare (XVII).

Titu Maiorescu publică ediţia princeps "Poezii" de Mihai Eminescu, Editura Librăriei
Socec & Comp. — Bucureşti. Titu Maiorescu motivează culegerea ca izvorâtă... „dintr-
un simţământ de datorie literară. Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru
iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începătoare ale unui
autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte
gânduri într-o frumuseţe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o
nouă viaţă“. Numărul ediţiilor de poezii ale lui Eminescu se ridică în timpul vieţii lui T.
Maiorescu la 10 (publicate în 1883—1913).

• 1884, 10 octombrie – Începând cu data de 10 octombrie Titu Maiorescu îşi reia

cariera didactică în cadrul Universităţii din Bucureşti (după 13 ani de la destituirea sa
din învăţământ de către ministrul Cristian Tell) ţinând cursuri de Logică şi Istoria
filozofiei (germane, franceze, engleze) în secolul al XIX-lea, discipline pe care le va
preda până în 1909. Ţine un curs de istoria filosofiei în secolul al XIX-lea.

• 1885 – Apare articolul Comediile d-lui I.L. Caragiale, în Convorbiri literare (XIX). Din
acest an revista Convorbiri literare se mută la Bucureşti.

• 1886 – 1886 În Convorbiri literare (XX) apar articolele Poeţi şi critici, un răspuns
polemic la tentativele lui Vasile Alecsandri de a intra în domeniul criticii literare, şi În
lături! (articol scris cu prilejul apariţiei lucrării lui A. Densusianu Istoria limbii şi
literaturii române, Iaşi 1885).
o În luna decembrie începe divorţul lui Maiorescu de soţia sa Clara, n. Kremnitz,
care părăseşte România. Aceasta s-a îmbolnăvit de cancer la sân iar Maiorescu
îşi va nota repulsia în jurnalul său intim. Clara va muri de altfel după scurtă
vreme.

• 1887 – Titu Maiorescu se căsătoreşte cu Ana Rosetti.

• 1888, 23 martie – Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

• 1889 – Articolul Eminescu şi poeziile lui este publicat în Convorbiri literare (XXIII).
o 29 martie – Demisionează din funcţia de Ministru al Cultelor.

• 1890, 16 noiembrie – Redevine Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

o Apare volumul Arthur Schopenhauer, "Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă",
traducere de Titu Maiorescu.
o Publică articolul Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului în Convorbiri
literare (XXV).

• 1891, februarie – Părăseşte ministerul.

• 1892 – Se tipăreşte ediţia Critice (1867—1892). Buc., Socec, în 3 vol. Articolul Asupra
personalităţii şi impersonalităţii poetului în Convorbiri literare (XXV). Titu Maiorescu
publică Contraziceri? constituind o replică la studiul lui C. Dobrogeanu-Gherea
"Personalitatea şi morala în artă".

• 1892/1897 – 31 octombrie Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii din

Bucureşti.

• 1893 – Apare Anuarul Universităţii din Bucureşti pe 1892—1893.

• 1894 – C. Dobrogeanu-Gherea răspunde la articolul Contraziceri? cu Asupra esteticii

metafizice şi ştiinţifice.

• 1895 – Conducerea revistei Convorbiri literare este preluată de o nouă echipă

redacţională: M. Dragomirescu, Ioan Bogdan, S. Mehedinţi, P. P. Negulescu, C.
Rădulescu-Motru, I. Al. Rădulescu (Pogoneanu), D. Evolceanu.

Începe editarea Discursurilor parlamentare (vol. I şi vol. II, în 1899 va apărea vol. III;
în 1904 vol. IV, Bucureşti, Socec, vol. V va fi tipărit în 1915 la Ed. Minerva, Bucureşti).
Publică studiul Ioan Popovici-Bănăţeanul.

• 1897/1904 – Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României

sub domnia lui Carol I, volumele I - IV.

• 1897– Titu Maiorescu demisionează din funcţia de rector al Universităţii. În Convorbiri

literare (XXXVI) se publică articolul Oratori, retori şi limbuţi.

• 1898 – Demisionează din profesorat, dar continuă cursul de la Universitate, la

rugămintea ministerului.

• 1902 – Oratori, retori şi limbuţi.

• 1903 – Apare O rectificare literară (Eminescu), în Convorbiri literare (XXXVII).

• 1904 – Titu Maiorescu prezintă în sesiunea Academiei proiectul ortografic.

Titu Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea unui proiect de
revizuire a ortografiei (aprobată în 1880) care recunoaşte prioritatea fonetismului în
scrierea limbii române.
 • 1906 – Se publică raportul asupra volumului: Octavian Goga, Poezii, Budapesta,
1905, în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905—1906), apoi în Convorbiri literare
(XL).
o Poeziile d-lui Octavian Goga (raport cetit în Academia Română pentru
acordarea unui premiu).
o Povestirile d-lui M. Sadoveanu (raport cetit în Academia Română pentru
acordarea unui premiu).

• 1907– Se publică rapoartele academice asupra volumelor: M. Sadoveanu, Povestiri,

Buc., în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905—1906), apoi în Convorbiri literare
(XLI), şi I. Al. Brătescu-Voineşti, În lumea dreptăţii, în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXIX
(1906—1907), apoi în Convorbiri literare (XLI).

• 1908 – Se tipăreşte ediţia Critice (1866—1907), ed. completă, 3 vol., Minerva.

• 1909 – În chestia poeziei populare (răspuns la discursul de recepţiune al d-lui Duiliu

Zamfirescu rostit la Academia Română la 16 mai 1909). În Convorbirile literare
(XLVIII) se publică Răspuns la discursul de recepţie al dlui Duiliu Zamfirescu.
o 9 martie – Se pensionează din învăţământ iar pe 31 octombrie Titu Maiorescu
se va retrage din învăţământ sub motivul limitei de vârstă.

• 1910, 29 decembrie – Sărbătoarea lui Titu Maiorescu la împlinirea a 70 de ani. Număr

festiv al Convorbirilor literare, înmânat lui Titu Maiorescu la 15 februarie de către
Barbu Delavrancea; cu aceeaşi ocazie se tipăreşte la Suceava broşura societăţii
vieneze „România jună“ lui Titu Maiorescu. Devine Ministru de Externe.

• 1912, iulie – Devine Ministru al Justiţiei.

• 1913, 29 martie – La 28 martie Titu Maiorescu este numit prim-ministru şi ministru de

externe. În această calitate, prezidează conferinţa de pace de la Bucureşti în urma
războiului balcanic (iulie).

• 1914 – La 4 iunie se retrage din viaţa politică, pronunţându-se în continuare pentru o

politică de neutralitate a României.
o iunie—octombrie Călătorie în străinătate; într-un sanatoriu din Heidelberg
moare Ana Maiorescu.

• 1916, 14/27 august – Participă la Consiliul de Coroană, pronunţându-se pentru

neutralitate. În timpul războiului rămâne în Bucureşti, refuzând orice colaborare cu
ocupanţii germani.

• 18 iunie 1917 – Moare Titu Maiorescu, la vârsta de 77 de ani, în urma unei boli de
cord. E înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.

Selecţiuni din opera literară

• O cercetare critică asupra poeziei române (1867)
• În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868)
• Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872)
• Comediile domnului Caragiale (1885)
• Eminescu şi poeziile sale (1889)
 • Povestirile lui Sadoveanu (1906)
• Poeziile lui Octavian Goga (1906)
• Retori, oratori, limbuţi
• Beţia de cuvinte

Operele publicate postum

• Jurnal, se întinde pe zece volume, e cel mai lung jurnal intim din literatura română
• Scrieri de logică, restituite de Alexndru Surdu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
1988
• Istoria politică a României sub domnia lui Carol I ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1994
• Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia
lui Carol I, vol.I-V, studiu introductiv, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de
Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, 2001-2003

Bibliografie
• Simion Mehedinţi, Titu Maiorescu. Bucuresti, 1925.
• Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, studiu monografic, (I-II, 1940)
• Eugen Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui (I-II, 1943-1944)
• Eugen Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, (1943);
• Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, 1970

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau
Ipoteşti - d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de
cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din
literatura română.[1] Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII şi XIX, poetul şi-
a asimilat viziunile poetice occidentale, creaţia sa aparţinând unui romantism târziu.
Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul
oficial al Partidului Conservator.[2] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19
ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta
din 25 ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din
Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul
orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost
înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti. A fost ales post-mortem (28
octombrie 1948) membru al Academiei Române[4].

Data şi locul naşterii

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind 20
decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuţi unde a studiat Eminescu este
trecută data de 14 decembrie 1849. Totuşi, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu şi poeziile
lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia
privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. Această
dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva
bisericii Uspenia (Domnească) din Botoşani; în acest dosar data naşterii este trecută ca „15
ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeaşi lună. Data naşterii este confirmată
de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susţine că locul naşterii trebuie
considerat satul Ipoteşti.[5]
Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe
Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi
Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Familia cobora pe linie paternă din
Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgeşti, obligaţiilor
militare şi a persecuţiilor religioase. Bunicii săi, Vasile şi Ioana, trăiesc în Călineştii lui
Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranţii transilvăneni. Mor
din cauza epidemiei de holeră din 1844, şi poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaşte şi
nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din
Bucovina în Moldova şi îndeplineşte funcţia de administrator de moşie. Este ridicat la
rangul de căminar şi îşi întemeiază gospodăria sa la Ipoteşti, în Ţinutul Botoşanilor.

Primul născut, Şerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăveşte de

tuberculoză şi moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala
venerică şi se va sinucide în Ipoteşti, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară
din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în
timpul unei misiuni. Ruxandra se naşte în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost
tovarăşul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei
epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăieşte doar şapte ani şi jumătate. Aglae (n.
1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuieşte în Ipoteşti şi are doi băieţi, pe Ioan şi
pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al şaptelea fiu. După el
s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după
instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmaşi direcţi. A studiat
Politehnica la Praga şi a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu,
încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an şi
jumătate, data naşterii sau a morţii nefiind cunoscute.

O posibilă explicaţie este că în secolul al XIX-lea speranţa de viaţă nu depăşea 40 de ani,

epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun
tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o

totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare evocată cu adâncă
nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 şi 1866, a urmat cu intermitenţe şcoala primară National Hauptschule (Şcoala
primară ortodoxă orientală) la Cernăuţi. Frecventează aici şi clasa a IV-a în anul scolar
1859/1860. Nu cunoaştem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension
particular. Are ca învăţători pe Ioan Litviniuc şi Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile
Ilasievici. Cadre didactice cu experienţă, învăţătorii săi participă la viaţa culturală şi
întocmesc manuale şcolare. Termină şcoala primară cu rezultate bune la învăţătură. Nu s-a
simţit legat, afectiv, de învăţătorii săi şi nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la
„Nationale Hauptschule“ din Cernăuţi, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat
clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Între 1860 şi 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuţi înfiinţat în
1808, singura instituţie de învăţământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul
habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă şi
marea severitate în procesul de învăţământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din
Austria, întocmesc studii şi colaborează la publicaţiile vremii. Se înfiinţează şi o catedră de
română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin
Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 şi 1865, cea dintâi istorie a
literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium şi fraţii săi, Şerban,
Nicolae, Gheorghe şi Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învăţătură. Nu are notă la
română pe primul semestru şi este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii
ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în
primul semestru şi al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o,
l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din
creaţie populară şi autor de studii de ţinută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele
semestre, cu note maxime la română. A obţinut insuficient pe un semestru la Valentin
Kermanner (la limba latină) şi la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai
târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deşi avea o situaţie bună la învăţătură. Avea
note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich
(eminent). Plecând de vacanţa Paştelui la Ipoteşti, nu s-a mai întors la şcoală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învăţământului din Bucureşti o

subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un
loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din
Botoşani, i s-a promis că va fi primit „negreşit la ocaziune de vacanţă, după ce, însă, va
îndeplini condiţiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuţi unde trupa de
teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentaţii. La 5 octombrie 1864, Eminovici a
intrat ca practicant la Tribunalul din Botoşani, apoi, peste puţin timp, a fost copist la
comitetul permanent judeţean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna

februarie să fie înmânat fratelui său Şerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat
paşaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron
Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situaţia lui şcolară era de „privatist“. Cunoştea
însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Debut

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare
profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor
gimnazişti (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare şi poezia
La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie
(stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea.
Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu şi mai târziu adoptat şi de alţi
membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleur şi copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuţi – Blaj – Sibiu – Giurgiu – Bucureşti. De
fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a
realităţilor româneşti, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul.
„Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuţene, respectând adevărul istoric
atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a
fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenţei», a fost - în fond -
încheierea sublimă a unei lecţii pentru toată viaţa: ideea unităţii naţionale şi a culturii
române aplicată programatic şi sistematic, cu strategie şi tactică, după toate normele şi
canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu şi-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit
Bucovina şi s-a stabilit la Blaj cu intenţia mărturisită de a-şi reîncepe studiile. În perioada
27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a
părăsit Blajul şi a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densuşianu. De aici a trecut
munţii şi a ajuns la Bucureşti.

În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în
formaţia lui Mihail Pascaly şi, la recomandarea acestuia, sufleor şi copist la Teatrul
Naţional, unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galaţi,
Giurgiu, Ploieşti. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente
de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta
reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleur în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forţe
teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu şi actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În
timpul verii, aceasta trupă a jucat la Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad şi alte oraşe
bănăţene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu şi a obţinut de la Eminescu
poeziile La o artistă şi Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august şi
19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici
află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în Bucureşti, Eminescu a făcut cunoştinţă
cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulţumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleur a doua oară şi
copist al Teatrului Naţional. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în
această calitate. Obţine de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să
traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată ştiinţific şi în
legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediţia a II-a).
Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele
rămase. Acum începe şi proiectul său de roman Geniu pustiu.

Student la Viena şi Berlin

Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii
studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc
la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare),
se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe
colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar
primele semne ale "bolii".

Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu
condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a
prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869, a înfiinţat împreunã cu alţi tineri, cercul literar Orientul, care avea ca
scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare şi a documentelor privitoare la
istoria şi literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale
Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru
Moldova. În vară se întâlneşte întâmplător în Cişmigiu cu fratele său Iorgu, ofiţer, care l-a
sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa
Pascaly în turneu la Iaşi şi Cernăuţi. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu
familia, iar tatăl său i-a promis o subvenţie regulată pentru a urma cursuri universitare la
Viena, unde se aflau mai toţi colegii lui de la Cernăuţi. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris
la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit
bacalaureatul. Aici a făcut cunoştinţă cu Ioan Slavici şi cu alţi studenţi români din
Transilvania şi din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuţi şi de la Blaj.
S-a înscris în cele două societăţi studenţeşti existente, care apoi s-au contopit într-una
singură - România junã. A început să crească numărul scrisorilor şi telegramelor către
părinţi pentru trimiterea banilor de întreţinere.

Împreună cu o delegaţie de studenţi, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul

domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a
urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până
în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de
lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universităţii. Îl preocupau şi
unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunicã lui Eminescu impresia puternicã
provocatã de poet în sânul societăţii Junimea din Iaşi, prin poeziile publicate de acesta în
Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iaşi.

La 6 august 1871, i se adresează din Ipoteşti lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relaţii
privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanţi activi la serbare, s-au
remarcat pictorul Epaminonda Bucevski şi compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societăţii România
junã, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi
sunt acuzaţi că sunt ataşaţi ideilor Junimii din Iaşi. În studiul său despre Direcţia nouă, Titu
Maiorescu evidenţiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui
Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipăreşte cu începere din acest an
în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Şerban, care se afla în
ţară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt,
la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenţionează să se mute la o altă
universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a
aceluiaşi an, într-o scrisoare către părinţi, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află
într-o stare sufletească foarte rea, agravată şi de ştirile triste primite de acasă. În 18
martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii şi a
lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se
plânge şi de lipsa unui pardesiu.

În aceste împrejurări a părăsit Viena şi s-a întors în ţară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenţii lunare de 10 galbeni, din
partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui
certificat de absolvire de la liceul din Botoşani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care
şi le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei şi
dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai
departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru
semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondenţă între Maiorescu
şi Eminescu, în care i se propunea poetului să-şi obţină de urgenţă doctoratul în filosofie
pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi. Ministrul Învăţământului i-a trimis la
Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina
de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-
o în tovărăşia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamaţie a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost

numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă,
Eminescu a predat acum lecţii de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19
septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenţiei diplomatice din Berlin, a
motivat de ce a abandonat această sarcină şi de ce a luat drumul către ţară. În 7
octombrie, Maiorescu a luat cunoştinţă prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca aşa
curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două
surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Şerban, fratele poetului,
care dăduse semne de o alienaţie mintală, s-a internat în spital prin intervenţia agenţiei
române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va
veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat
din folclor. În 28 noiembrie, agenţia din Berlin a anunţat moartea lui Şerban, fratele
poetului.

Reîntoarcerea în ţară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă şi a propus îmbogăţirea ei cu

manuscrise şi cărţi vechi româneşti. Tot în acest an a început traducerea din germană a
unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără
serviciu, Eminescu a primit postul de corector şi redactor al părţii neoficiale la ziarul local
Curierul de laşi, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A
frecventat cu regularitate şedinţele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca
sa. A făcut un drum la Bucureşti, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz,
Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învăţământului, a înaintat o listă
bogată de tipărituri şi manuscrise vechi pentru achiziţionare, iar în 14 martie, în cadrul
prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferinţa pe care a tipărit-o în Convorbiri literare
din 1 august sub titlul Influenţa austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărţi didactice alcătuită de
Ion Creangă şi alţii. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în
disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu
prin care i s-a propus funcţia de revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 22 iunie,
prin raportul său către Ministerul Învăţământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost
bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte şi cărţi „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul
Parchetului din Iaşi.

În 1 iulie a fost invitat să-şi ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat
biblioteca lui D. Petrino, autorul broşurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere
critică. Tot în această vreme a fost înlocuit şi la şcoală, din cauza grevei declarate de elevii
unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu
ocazia conferinţelor cu învăţătorii din judeţul Iaşi. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de
la Şcoala nr. 2 din Păcurari, Iaşi. În 15 august s-a stins din viată la Ipoteşti, mama poetului,
Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a şcolilor din judeţul Vaslui,

iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucţie în cazul raportului înaintat la Parchet de către
D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui
Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către acelaşi, că
Iaşii i-au devenit „nesuferiţi“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în
redacţia ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iaşii şi a venit la Bucureşti, unde s-a dedicat
gazetăriei.

În 6 august 1879, a murit Ştefan Micle. Văduva lui Micle a venit la Bucureşti şi l-a rugat să
intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie
nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru şi că este
bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte. Din partea familiei a primit numai imputări, în
special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziţie să-l felicite măcar pe
Matei, care-i trimisese invitaţie de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie
imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunţat la căsătoria proiectată cu
Veronica Micle.

S-a reîntors în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale,
profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul Curierul de
Iaşi. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe
care l-a determinat să scrie şi l-a introdus la Junimea. Situaţia lui materială era nesigură; a
avut necazuri în familie (i-au murit mai mulţi fraţi, i-a murit şi mama). S-a îndrăgostit de
Veronica Micle.

În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-şef (în
1880) la ziarul Timpul. A desfăşurat o activitate publicistică excepţională, care i-a ruinat
însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

Boala

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri
„Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în şedinţele Junimii de la Titu
Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu
este flancat de un director şi un comitet redacţional care urmau să-i tempereze avântul său
polemic. Reorganizarea redacţiei este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în
stilul său propriu. În 13 septembrie, în absenţa poetului, probabil, se citesc „iarăşi vecinic
frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui
se citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La Bucureşti, în 23
iunie, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala"
a izbucnit din plin. În aceeaşi zi a fost internat în sanatoriul doctorului Şuţu, cu diagnosticul
de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici şi de fratele poetului

(locotenentul), care au cerut relaţii asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea
biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuţiei amicilor pentru plecarea lui
Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie şi internat în sanatoriul de la
Ober-Dobling, fiind însoţit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu şi de vărul acestuia, C. Popazu, din
Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la
Ipoteşti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că
doreşte să se întoarcă în ţară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i
aceeaşi dorinţă. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o
călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoţit de
Chibici.

În 7 martie la Ipoteşti, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împuşcare. Eminescu a sosit
la Bucureşti în 27 martie, primit la gară de mai mulţi amici. A plecat în 7 aprilie la Iaşi, cu
acelaşi însoţitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii
Centrale din Iaşi. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în
noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui
Vlahuţă, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.

În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris
cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iaşi.
Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menţinut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri şterse: a scris
statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărţilor
împrumutate şi pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al
societăţii studenţilor universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nţelegi. A fost înlocuit în
9 noiembrie din postul de la bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este transportat la
ospiciul de la Mânăstirea Neamţ.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoşani, la sora sa Henrieta, şi a fost internat
în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iaşi s-au organizat comitete de
ajutorare, care au lansat liste de subscripţie publică pentru întreţinerea şi îngrijirea
poetului. În 13 iulie a mers la Iaşi pentru un consult medical. Aceştia au recomandat
trimiterea pacientului la Viena şi Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinaţiile
recomandate, însoţit de doctorandul Grigore Focşa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la
Botoşani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak şi a sorei sale, Henrieta. Trupa de
teatru a fraţilor Vlădicescu, cunoscuţi poetului, a dat în luna decembrie la Botoşani, un
spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a dorit în 1888 să-şi termine unele lucrări de care şi-a amintit că le-a lăsat în
manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la
Biblioteca Centrală din Iaşi. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită
biblioteca şi manuscrisele rămase la Bucureşti. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei
scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaţilor o petiţie din partea unui
număr de cetăţeni din toate părţile ţării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde
poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susţinută şi de Mihail
Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoşani
şi l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la Bucureşti. În 15 aprilie, poetul s-a
stabilit definitiv la Bucureşti. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23
noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susţinut de Nicolae Gane ca
raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistenţa
judiciară a bolnavului.

În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului
Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti. Ziarul Românul anunţa ziua următoare la ştiri:
Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din
cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Şcoala normală de institutori din
Bucureşti.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va
răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ
să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.
[6]
”

Tudor Vianu a spus: "fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci"

Cauza exactă a morţii sale rămâne însă învăluită în mister, existând suspiciunea că ar fi
murit ucis. [7]

Profilul psihologic
Pentru detalii, vezi: Eminescu văzut de Caragiale.

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după
moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie şi Două
note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul
că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”[8]. Viaţa lui Eminescu a fost o
continuă oscilare între atitudini introvertite şi extravertite.[9]

„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi
trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna
de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi
căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! –
fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral şi material pe parcursul întregii vieţi dar
mai ales după tragicul moment al declanşării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două
dintre articolele sale, Direcţia nouă în poezia şi proza românească(1872), în care va analiza
doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi
articolului, este vorba despre Venere şi Madonă, Mortua Est, şi Epigonii şi va reveni ulterior
după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu
şi poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate
documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în
care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l
că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediţie princeps în 1883, se bucură de o bună
recepţie, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileştilor cît şi de doamnele de la Curtea
Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe
lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincţia "Bene merenti", refuzată totuşi de poet
din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu şi poeziile
sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de
altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care
nu suferea din cauza condiţiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile şi laudele
semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”[10].

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa
covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată
nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după
firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea
pururea la îndemână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă,
convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a
persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, aşa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, şi aşa cum îşi
aminteşte Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influenţa unor impulsuri inconştiente
nestăpânite. Viaţa lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate
din avânturi alimentate de visuri şi crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau
dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcţie de importanţa
întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele
care i-au marcat viaţa în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din
timpul studenţiei, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca
exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuşi accesele sale de gelozie.[11]

„Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără
cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are
preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu
exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu
care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura
mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te
arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am
intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a
evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor
vieneze, cît şi sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea
societăţii "României june", din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la
Universitatea din Viena..

Activitatea de jurnalist politic

Pentru detalii, vezi: Eminescu jurnalist politic.

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din
cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese
revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie obţinută cu sprijinul ministrului conservator
al învăţământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către
liberalul Chiţu, Eminescu a fost demis din funcţia de revizor şcolar şi a lucrat ca redactor la
Curierul de Iaşi, publicaţie aflată atunci în proprietatea unui grup de junimişti. La iniţiativa
lui Maiorescu şi Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul
Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii şase ani.

Deşi a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul

ca pe o meserie oarecare din care să-şi câştige pur şi simplu existenţa. Articolele pe care le
scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educaţie politică, aşa cum îşi propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi
în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina
înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-
nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din
adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu
caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.[12]”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naţionalităţii şi întărirea

statului naţional:

„ … toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte
de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale,
chiar dacă şi mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează
masca şi pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau
eterogene.” [13]”

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ţinând seamă „de calităţile şi
defectele rasei noastre, de predispoziţiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu
dorea să constrângă cetăţenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viaţa
publică. Ceea ce îşi dorea era ca interesul naţional să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea
ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că ţara este, în linia întâia,
elemental naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta şi
caracterul acestui stat.” [14]

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independenţă, a proclamării

independenţei, a satisfacerii condiţiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru
recunoaşterea independenţei şi proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente
politice şi sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societăţii româneşti
din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituţie şi legea electorală, bugetul,
înfiinţarea Băncii Naţionale, dările, inamovibilitatea magistraţilor, politica externă, etc.
Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu
ziarele liberale şi în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci
la guvernare.

Opere antume
Opera Anul apariţiei Observaţii
Din 1870
Venere şi
15 aprilie 1870, „Convorbiri literare“
Madonă
Mortua est! 1 martie 1871, „Convorbiri literare“
Noaptea... 15 iunie 1871, „Convorbiri literare“
Floare albastră 1 aprilie 1873, „Convorbiri literare“
Melancolie 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Crăiasa din
1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
poveşti
Lacul 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Dorinţa 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Povestea
martie 1878, „Convorbiri literare“
codrului
Singurătate martie 1878, „Convorbiri literare“
Departe sunt de
martie 1878, „Convorbiri literare“ A apărut fără titlu
tine...
Pajul Cupidon 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“
O, rămâi 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“
De câte ori,
septembrie 1879, „Convorbiri literare“
iubito...
Atât de fragedã... septembrie 1879, „Convorbiri literare“.
Afară-i toamnã... octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Sunt ani la
octombrie 1879, „Convorbiri literare“
mijloc...
Când însuşi
octombrie 1879, „Convorbiri literare“
glasul...
Freamăt de
octombrie 1879, „Convorbiri literare“
codru
Revedere octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Despărţire octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Din 1880
O, mamă... 1 aprilie 1880, „Convorbiri literare“
Scrisoarea I 1 februarie 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea II 1 aprilie 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea III 1 mai 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea IV 1 septembrie 1881, „Convorbiri literare“
aprilie 1883, „Almanahul Societăţii
Luceafãrul
Academice România jună“
S-a dus amorul... 24 aprilie/6 mai 1883, „Familia“ Nr. 18
Când amintirile... 15/25 mai 1883, „Familia“ Nr. 20
Adio 5/17 iunie 1883, „Familia“ Nr. 33
Doină 1 iulie 1883, „Convorbiri literare“
Pe lângă plopii 28 august/9 septembrie 1883, „Familia“
fără soţ... Nr. 35
Şi dacă... 13/25 noiembrie 1883, „Familia“ Nr. 46
Poeziile au fost scrise începând
Criticilor mei 1883/84
cu anul 1876.
Mai am un singur
1883/84,
dor
Somnoroase
1883/84,
păsărele...
Veneţia 1883/84,
Iubind în taină... 1883/84,
Trecut-au anii... 1883/84,
Din Noaptea... 12/24 februarie 1884, „Familia“ Nr. 7
Sara pe deal 1 iulie 1885, „Convorbiri literare“
Scrisoarea V -
1 ianuarie 1886, „Epoca“
Dalila
15 martie 1886, „Album literar“ al
Nu mă înţelegi
Asociaţiei studenţeşti Unirea
La steaua 25 octombrie 1886, „România liberă“
De ce nu-mi vii februarie 1887, „Convorbiri literare“
Kamadeva 1 iulie 1887, „Convorbiri literare“
Oricâte stele... 1 februarie 1890, „Convorbiri literare“
Albumul iulie 1892, „Convorbiri literare“

Teatru şi film

Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris in 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan şi achiziţionat oficial
de Centrul Cinematografic Bucureşti, secţia scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în America, scenariul
a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând şi în România
(Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Universitâţii din Bucureşti ş.a.).