Professional Documents
Culture Documents
Francii
şi
întemeierea regatului franc al lui Clovis I
Este lipsit de orice îndoială că cel mai însemnat moştenitor al Imperiului Roman de
Apus a fost regatul întemeiat de poporul francilor. După cum am avut deja ocazia să
constatăm, majoritatea statelor germanice întemeiate pe ruinele imperiului au avut o
existenţă efemeră, de cele mai multe ori limitată la durata vieţii unei personalităţi
marcante din istoria acestor popoare.
Prin cucerirea Galiei romane de către franci s-a constituit şi consolidat Regatul
franc, care sub dinastia Merovingienilor ajunge cel mai puternic regat din Europa
Apuseana. Clovis (481-511) este un moştenitor al regilor de la Soissons, care işi lărgeşte
prin cucerire statul şi care îşi obţine legitimitatea prin recunoaşterea oficială a
împăratului roman de la Răsărit. Bazele Regatului Franc sunt puse de Clovis (481 -511)
provenit din dinastia Merovingienilor.
1
Preluând o parte din instituţiile şi funcţionarii fostului imperiu, noile regate au adoptat ca
alfabet şi limbă oficială scrisă, limba latină. Păstrând titlul de rege al francilor, aceşti
regi adaugă titlurile romane de prinţ şi de om ilustru. Titlul de Maiestate a aparţinut
împăraţilor de la Constantinopol, dar treptat regii franci şi l-au insuşit. Ei adoptă
însemnele imperiale: coroana de aur, tronul, sceptrul, hlamida şi tunica de purpură.
Organul central de cârmuire rămâne curtea regală sau palatul regal. Acest palat avea un
caracter itinerant, fiin d stabilit succesiv în „capitalele” regatelor france: Paris, Orlèans,
Soissons etc. Monarhul era seniorul unui număr mare de vasali. În cadrul relaţiilor
vasalice, monarhii aveau o calitate întreită fiind stăpânitori de întinse domenii funciare,
vârf al „piramidei vasalice” ca senior suprem şi suveran al ţării. Într-o epocă în care
stăpânirea funciară constituia bogăţia esenţială, iar mijloacele de guvernare ale seniorilor
proveneau, cu precădere, din resursele materiale, umane ş i militare ale propriilor
domenii, autoritatea efectivă ca suveran era corelată cu puterea de senior funciar.
Suveranul nu putea fi vasalul nimănui, datorita calităţii sale de şef de stat şi de monah de
drept divin.
2
La începutul fiecărei domnii avea loc o reuniune a supuşilor, nu pentru a delibera
alegerea ci pentru a-l aclama pe noul rege. În această epocă tulbure se prezentau
numeroşi pretendeţi la tron. Gondovald, care îşi va disputa ceva mai târziu tronul micilor
fii ai lui Clovis, spunea ,,Sunt rege ca şi voi pentru că aparţin ca şi voi familiei
merovingiene ‘‘. Incepând cu Dagobert, dinastia merovingiană s-a prăbuşit, regii
respectivi domnind cu numele mai mult de un secol şi jumătate.
Acest rege moare în anul 482 când ştim că îşi extinsese deja autoritatea şi asupra
oraşului Tournai în care rezidează şi unde este descoperit deja în anul 1653, în vechiul
cimitir al oraşului, bogatul său mormânt, una dintre primele descoperiri arheologice de
senzaţie cunoscute. Fiul lui Childeric a fost regele numit de izvoarele de limbă latină
Clovis, dar întâlnit în scrierile de limbă germană şi sub numele de Chlodwig sau în cele
de limbă franceză drept Chlodovech. Acest suveran a fost cel ce a întemeiat pe drept
cuvânt regatul francilor, făcând din acesta cel mai puternic şi întins stat barbar de pe
teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus. Clovis a fost fără îndoială înzestrat cu mari
calităţi militare şi politice, dar şi cu o ambiţie căreia nu i-a prea stat în cale nic i o
prejudecată, metodele de punere în practică a dezideratelor sale nefiind dintre cele mai
fine..
3
Poate că acesta este şi unul dintre paşii cei mai importanţi făcuţi de Clovis, care
cu abilitatea sa politică a sesizat că viitorul unei puteri reale se poate realiza doar printr-o
alianţă între puterea laică şi cea eclesiastică, prin atragerea de partea sa, nu numai a
propriului popor, ci şi a autohtonilor galo -romani, deziderat realizabil în această etapă
doar pe cale spirituală.
Iată deci raţiunile care l-au purtat pe Clovis, în noaptea de Crăciun a anului 498, în
faţa baptisteriului din Reims, unde primeşte în rit roman taina botezului de la episcopul
Remigius. Încă în aceeaşi noapte mii de franci îşi urmează suveranul fiind botezaţi în
credinţa Romei. Prin acest act, Clovis este acceptat ca suveran nu numai de către francii
săi, ci de toată populaţia Galiei, potenţialul uman şi material al statului său crescând
simţitor fără eforturi militare sau vărsări de sânge.
Tocmai acest aspect nu a fost sesizat de alte mari personalităţi ale epocii ca
Teodoric, regele ostrogoţilor din Italia sau Geiserich, regele vandal al Africii de Nord,
care au păstrat prăpastia spirituală sau confesională între supuşii germanici şi cei
romanici, menţinând în statele lor un puternic factor de dezbinare .
Botezul lui Clovis împreună cu poporul său oferă premisele stăpânirii francilor în
Galia din punct de vedere sp iritual, un anumit gen de relaţii cu Bizanţul era menit să o
legitimeze din punct de vedere politic. Grigore din Tours povesteşte că după victoria din
507 împotriva vizigoţilor, Clovis a primit de la împăratul Anastasie codicilul de consulat
şi a fost îmbrăcat în biserica preafericitului Martin cu o tunică de purpură şi o hlamidă şi
i s-a pus pe cap o diademă. Apoi a fost numit consul şi august şi a străbătut oraşul Tours
în aclamaţiile mulţimii, împărţind bani în calea sa.
În contextul mai sus arătat al creştinării în rit roman al francilor, Clovis găseşte
motivul atacării sub masca războiului confesional a regatului vizigoţilor creştinaţi în rit
arianist. Rivalitatea dintre cele două popoare germanice a mocnit încă din momentul
4
primelor contacte directe. Deja în timpul războiului cu Syagrius, acesta din urmă înfrânt
fiind se refugiază – după cum s-a arătat deja – la vizigoţi, care iniţial îi promiseseră
ajutor împotriva francilor. Ameninţarea evidentă de război din partea lui Clovis îl face
însă pe destul de nestatornicul rege vizigot Alaric al II-lea să îl extrădeze pe fostul său
aliat Syagrius, trimiţându-l practic la moarte sigură. Prin acest act vizigoţii au sperat că
şi-au răscumpărat liniştea, iar Alaric al II-lea neglijează pericolul franc şi se antrenează
în războiul din Italia sprijinindu-şi rudele ostrogote. Când francii ajung cu posesiunile lor
la Loara, curtea vizigotă de la Toulouse a început să-şi dea seama de pericol, dar era deja
prea târziu. Francii declanşează războiul iar în anul 507, în bătălia de la Vouillé zdrobesc
oastea lui Alaric al II-lea şi desfiinţează statul vizigoţilor alipind teritoriile acestora.
Nu este cunoscută cu exactitate perioada în care micile regate sau uniunile tribale
independente ale francilor se supun regelui salian. Se pare că primii care recunosc
suzeranitatea lui Clovis sunt triburile france ale chamavilor, chatteilor şi chatuarilor de la
nordest şi est de Rin. Francii ripuari în schimb participă încă la campania împotriva
vizigoţilor sub conducerea unui rege propriu, ucis din ordinul lui Clovis la scurt timp
după încheierea ostilităţilor. Prin urmare francii ripuari îl aleg rege la Köln pe Clovis
prin ridicarea scutului. Ceilalţi franci încă independenţi sunt aduşi sub ascultarea regelui
merovingian de cele mai multe ori prin intrigi şi chiar prin uciderea conducătorilor
recalcitranţi, unii chiar înrudiţi cu Clovis.
Importantă pentru ultima perioadă de domnie a lui Clovis este şi redactarea codului
de legi al francilor, cunoscut sub numele de „Lex Salica”, ce cuprinde cutume ale tuturor
francilor chiar dacă prin nume aminteşte doar de neamul salienilor. De asemenea trebuie
menţionată recunoaşterea de către Bizanţ a statului francilor şi acordarea titlului de
consul lui Clovis, în anul 508.
Emisarii Imperiului Roman de Răsărit sunt primiţi la Tour, într-un cadru deosebit
de festiv, o adevărată demonstraţie de putere şi religiozitate. În acest sens, alegerea
oraşului Tour, reşedinţa episcopului Martin de Tour, întemeietorul vieţii monastice din
Galia, a avut o semnificaţie deosebită pecetluind încă o dată alianţa biserică -regalitate în
statul francilor, alianţă consfinţită dealtfel în ultimul an de domnie a lui Clovis,în
Conciliul de la Orleans, unde se pun bazele organizării bisericeşti a regatului. Pe bună
dreptate episcopul Gregoir de Tour, de origine senatorială romană şi pricipalul cronicar al
acestei perioade, îl numeşte, în lucrarea sa „Historiarum libri decem”, pe regele Clovis
„unealta lui Dumnezeu”.
Conform vechiului obicei german ic, după moartea lui Clovis, regatul său a fost
împărţit între cei patru fii ai săi, încercându -se însă păstrarea unei unităţi de ansamblu a
zonelor locuite de franci.
În primul rând, regatul nu a fost împărţit din punct de vedere juridic, rămânând
sub o administraţie nedivizată total, doar puterea fiind împărţită între cei patru urmaşi
mai mult pentru evitarea luptelor dinastice şi a războaielor fratricide. Reşedinţele celor
patru regi: Reims, Soissons, Paris şi Orleans erau situate relativ grupat în inima regatului,
iar toţi cei patru se intitulau „rege al francilor”, deci îşi asumau autoritatea asupra
întregului regat fără ca teritoriul acestuia să fie împărţit în zone de responsabilitate
individuală.
5
Că puterea regatului nu a scăzut în această perioadă o demonstrează continuarea
politicii de expansiune teritorială începută de Clovis. După anul 531 este cucerită
Turingia cu ajutor saxon iar regele Erminfried al Turingiei de la nord de Main este ucis în
anul 534 iar nepoata sa şi moştenitoarea regatului, prinţesa Radegunde, este obligată să
devină soţia regelui franc Chlotar.
Rezidând la Reims, el îşi impune autoritatea în părţile răsă ritene ale regatului şi
devine vârful de lance al expansiunii spre Răsărit. Urmaşul său, Theudebert (533 -548) a
reuşit să-şi atragă duşmănia Bizanţului datorită amestecului său în Italia şi a dorinţei sale
declarate de a restaura Imperiul Roman cu putere francă. Lui Theudebert îi urmează un
fiu minor, născut din mamă romană iar în acelaşi timp, în jurul anului 555, se stinge fără
descendenţi masculini şi fratele mijlociu, Childebert, rezident la Paris. Astfel se oferă
şansa ca din nou aproape întregul regat al lui Clovis să ajungă într-o singură mână, cea a
fiului mezin Chlotar, rezident la Soissons. Dar deja în anul 561, regatul este din nou
împărţit, de data aceasta efectiv, între urmaşii lui Chlotar, în ceea ce vor deveni cele trei
mari provincii france: Burgundia în sudest, Neustria în vest şi Austrasia în est.
Prin acest act unitatea statală era din nou restabilită chiar dacă cu un preţ destul de
mare plătit de regalitate care este nevoită să facă mari concesii aristocraţiei şi clerului
înalt prin semnarea edictului de la Paris din anul 614. Prin acest act, marii nobili şi
înaltul cler ajung practic să domine coroana. Se introduce indigenatul funcţiilor, prin care
regele nu mai putea numi în provincii duci decât din rândul nobilimii respectivei
provincii şi doar cu acordul marilor seniori locali. Biserica câştigă imunitate în
posesiunile sale iar Austrasia îşi păstrează un statut aparte, de pronunţată autonomie,
fiind deja în anul 623 cedată spre guvernare lui Dagobert, fiul lui Chlotar al II-lea.
7
Autorizaţi practic de sus şi de jos, majordomii ajung să concentreze în mâinile lor
puterea efectivă a regatului şi chiar să-şi transmită funcţia în familie asemeni regilor,
întemeind adevărate dinastii majordomiale.
Astfel uzurpatorul este prins şi executat la Paris în anul 662. În aceeaşi perioadă
funcţia majordomială era deţinută în Neustria de Ebroin, nobil de origine franconă, care
exercita practic funcţia de conducere în stat în numele regelui minor Chlotar al III -lea
(657-673). Ebroin transformă practic funcţia marjordomială în funcţie supremă a statului,
atrăgându-şi în acest fel, duşmănia unor puternice fracţiuni nobiliare.
Ambii fii au murit însă înaintea lui Pepin al II-lea, făcând ca la moartea acestuia
survenită în anul 714, soţia sa Plektrudis să încerce preluarea puterii în numele nepotului
ei minor şi să genereze în acest fel o nouă criză de stat. Se ajunge din nou la separarea
majordomiatului neustrasian şi chiar la reîncoronarea a doi regi merovingieni. Situaţia va
fi însă salvată de Carol, fiul nelegitim al lui Pepin al II-lea, pe care acesta l-a considerat
nedemn pentru a-i încredinţa o funcţie ca celorlalţi doi fraţi.
Bibliografie selectivă :
MANOLESCU, R., Istoria Evului Mediu, vol. I. Europa apuseană, partea I. Secolele V -
XV, Bucureşti, 1993.
MANOLESCU, R., COSTACHE, V., BREZEANU, S., CAZAN, F., MAXIM, M., Istoria
medie universală, Bucureşti, 1980.
9
10