You are on page 1of 10

Istoric: Moraru Tudor editat mai,2009

Francii
şi
întemeierea regatului franc al lui Clovis I

Este lipsit de orice îndoială că cel mai însemnat moştenitor al Imperiului Roman de
Apus a fost regatul întemeiat de poporul francilor. După cum am avut deja ocazia să
constatăm, majoritatea statelor germanice întemeiate pe ruinele imperiului au avut o
existenţă efemeră, de cele mai multe ori limitată la durata vieţii unei personalităţi
marcante din istoria acestor popoare.

Francii au făcut excepţie de la această regulă, ei edificând un stat ce a durat mai


mult în timp şi care a reuşit să supravieţuiască personalităţilor ce i-au asigurat
ascensiunea, şi a culminat cu restaurarea Imperiului occidental.

Prăbuşirea Imperiului Roman de Apus ş i stabilirea triburilor germanice în


provinciile acestuia au creat premisele social-economice şi politice necesare organizării
statale la germanici şi înlocuirea Imperiului Roman cu regate romano -germanice sau
barbare. Spre deosebire de conceptul roman, care considera statul o instituţie publică,
republica, si pe locuitorii săi cetăţeni, cives, conceptul germanic socotea statul o
stăpânire cu caracter patrimonial, dobândit prin cucerire, regele fiind şeful unui grup de
invadatori.

Prin cucerirea Galiei romane de către franci s-a constituit şi consolidat Regatul
franc, care sub dinastia Merovingienilor ajunge cel mai puternic regat din Europa
Apuseana. Clovis (481-511) este un moştenitor al regilor de la Soissons, care işi lărgeşte
prin cucerire statul şi care îşi obţine legitimitatea prin recunoaşterea oficială a
împăratului roman de la Răsărit. Bazele Regatului Franc sunt puse de Clovis (481 -511)
provenit din dinastia Merovingienilor.

1
Preluând o parte din instituţiile şi funcţionarii fostului imperiu, noile regate au adoptat ca
alfabet şi limbă oficială scrisă, limba latină. Păstrând titlul de rege al francilor, aceşti
regi adaugă titlurile romane de prinţ şi de om ilustru. Titlul de Maiestate a aparţinut
împăraţilor de la Constantinopol, dar treptat regii franci şi l-au insuşit. Ei adoptă
însemnele imperiale: coroana de aur, tronul, sceptrul, hlamida şi tunica de purpură.
Organul central de cârmuire rămâne curtea regală sau palatul regal. Acest palat avea un
caracter itinerant, fiin d stabilit succesiv în „capitalele” regatelor france: Paris, Orlèans,
Soissons etc. Monarhul era seniorul unui număr mare de vasali. În cadrul relaţiilor
vasalice, monarhii aveau o calitate întreită fiind stăpânitori de întinse domenii funciare,
vârf al „piramidei vasalice” ca senior suprem şi suveran al ţării. Într-o epocă în care
stăpânirea funciară constituia bogăţia esenţială, iar mijloacele de guvernare ale seniorilor
proveneau, cu precădere, din resursele materiale, umane ş i militare ale propriilor
domenii, autoritatea efectivă ca suveran era corelată cu puterea de senior funciar.
Suveranul nu putea fi vasalul nimănui, datorita calităţii sale de şef de stat şi de monah de
drept divin.

Regele avea alături o suită de demnitari şi curteni: conţi, servitori, cancelari,


camerieri. Puterea lui se exercita în toate domeniile vieţii publice. El era cel care hotăra
în problemele de ordin extern şi intern (legislaţie, armată, administraţie, organizare
bisericească). Pentru a fi ales ca rege, individul trebuia să facă parte dintr-o dinastie,
astfel impunându-se principiul ereditar. De asemeni, vedem regi care au fost răsturnaţi şi
alţii care au fost puşi în locul lor de o partidă invingătoare. Principiul ereditar era î n mod
universal acceptat. Astfel, Gontran, în lipsă de fii, transmite tronul nepotului său: ,,Tu vei
fi moştenitorul meu şi vei avea drept posesie regatu’’ şi apoi adresându-se războinicilor
le spune:,,Iată regele pe care voi trebuie să-l ascultaţi”. În mod frecvent regele îi punea
pe episcopi să-l recunoască din timpul vieţii, pe cel care îl desemna ca succesor al său, ca
asociat la domnie. Dreptul monarhic nu s-a raliat dintr-o dată la cel de primogenitură
(ainesse). Acest privilegiu s-a impus în Franţa, însă în Germania, care era fidelă vechilor
sale cutume, observăm o acceptare cu unele rezerve. Acestui drept de primogenitură i se
opunea dreptul copilului născut „în purpură”, adică în timp ce tatăl său era rege.

2
La începutul fiecărei domnii avea loc o reuniune a supuşilor, nu pentru a delibera
alegerea ci pentru a-l aclama pe noul rege. În această epocă tulbure se prezentau
numeroşi pretendeţi la tron. Gondovald, care îşi va disputa ceva mai târziu tronul micilor
fii ai lui Clovis, spunea ,,Sunt rege ca şi voi pentru că aparţin ca şi voi familiei
merovingiene ‘‘. Incepând cu Dagobert, dinastia merovingiană s-a prăbuşit, regii
respectivi domnind cu numele mai mult de un secol şi jumătate.

Aşezaţi în Toxandria ca federaţi ai imperiului în zona Rinului In ferior, deja din


anul 358, francii salieni se extind treptat, ocupând la cumpăna veacurilor IV -V, întregul
teritoriu cuprins între Rin şi Somme, cu centrele la Tournai şi Cambrai. Alte două ramuri
ale francilor, ripuarii şi hessienii se aşează primii în jurul Coloniei (Köln), ceilalţi pe
valea Moselei. Primii care intră în istoria politică a Europe i sunt salienii, iar în ceea ce
priveşte tradiţia strămoşului întemeietor de dinastie Merowech, după care regii franci
salieni s-au numit „merovingieni”, personalitatea sa se confundă cu legenda şi memoria
istorică nu i-a păstrat decât numele.

Urmaşul lui Merowech, regele Chlojo, a fost contemporan cu Aetius, care îl


înfrânge obligându-l să rămână în zona Cambrai, unde îşi stabileşte centrul de putere.
Moştenitorul lui Chlojo a fost regele Childeric, care se pune în slujba militară a
comandantului roman al Galiei, Egidius. După cum s -a mai arătat, după căderea
Imperiului Roman de Apus, fiul lui Egidius, pe nume Syagrius ia în stăpânire o mare
parte a Galiei în calitate de „rex romanorum”, ajutat fiind de francii salieni ai lui
Childeric.

Acest rege moare în anul 482 când ştim că îşi extinsese deja autoritatea şi asupra
oraşului Tournai în care rezidează şi unde este descoperit deja în anul 1653, în vechiul
cimitir al oraşului, bogatul său mormânt, una dintre primele descoperiri arheologice de
senzaţie cunoscute. Fiul lui Childeric a fost regele numit de izvoarele de limbă latină
Clovis, dar întâlnit în scrierile de limbă germană şi sub numele de Chlodwig sau în cele
de limbă franceză drept Chlodovech. Acest suveran a fost cel ce a întemeiat pe drept
cuvânt regatul francilor, făcând din acesta cel mai puternic şi întins stat barbar de pe
teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus. Clovis a fost fără îndoială înzestrat cu mari
calităţi militare şi politice, dar şi cu o ambiţie căreia nu i-a prea stat în cale nic i o
prejudecată, metodele de punere în practică a dezideratelor sale nefiind dintre cele mai
fine..

În anul 486, el îl atacă pe tradiţionalul aliat al tatălui său şi ultimul reprezentant al


autorităţii romane din Galia, Syagrius. După o puternică rezistenţă, francii reuşesc să
cucerească oraşul Soissons, capitala lui Syagrius. Acesta încearcă să se refugieze în statul
vizigoţilor, de unde este însă predat lui Clovis care îl execută şi anexează toate teritoriile
acestuia. Următoarea acţiune al lui Clovis se îndreaptă împotriva poporului germanic al
alamanilor locuitori ai Alsaciei, pe care îi înfrânge în anul 496, anexând teritoriile lor.
Prestigiul de care se bucura Clovis, mai ales după înfrângerea lui Syagrius, este dovedit
de interesul matrimonial pe care îl prezintă acest rege. Teodoric, regele ostrogot al Italiei,
cere mâna surorii lui Clovis, aceasta devenind regină la Ravena, în anul 493. Clovis se
căsătoreşte cu moştenitoarea Burgundiei, prinţesa Chrodechilde, nepoata regelui
Gundobard. Prin această alianţă nu s-a extins numai teritoriul francilor, ci şi capitalul de
încredere al regelui lor, Chrodechilde fiind catolică şi bucurându -se de mare credibilitate
în rândul clerului galo-roman deja destul de influent.

3
Poate că acesta este şi unul dintre paşii cei mai importanţi făcuţi de Clovis, care
cu abilitatea sa politică a sesizat că viitorul unei puteri reale se poate realiza doar printr-o
alianţă între puterea laică şi cea eclesiastică, prin atragerea de partea sa, nu numai a
propriului popor, ci şi a autohtonilor galo -romani, deziderat realizabil în această etapă
doar pe cale spirituală.

Iată deci raţiunile care l-au purtat pe Clovis, în noaptea de Crăciun a anului 498, în
faţa baptisteriului din Reims, unde primeşte în rit roman taina botezului de la episcopul
Remigius. Încă în aceeaşi noapte mii de franci îşi urmează suveranul fiind botezaţi în
credinţa Romei. Prin acest act, Clovis este acceptat ca suveran nu numai de către francii
săi, ci de toată populaţia Galiei, potenţialul uman şi material al statului său crescând
simţitor fără eforturi militare sau vărsări de sânge.

Tocmai acest aspect nu a fost sesizat de alte mari personalităţi ale epocii ca
Teodoric, regele ostrogoţilor din Italia sau Geiserich, regele vandal al Africii de Nord,
care au păstrat prăpastia spirituală sau confesională între supuşii germanici şi cei
romanici, menţinând în statele lor un puternic factor de dezbinare .

Botezul lui Clovis împreună cu poporul său oferă premisele stăpânirii francilor în
Galia din punct de vedere sp iritual, un anumit gen de relaţii cu Bizanţul era menit să o
legitimeze din punct de vedere politic. Grigore din Tours povesteşte că după victoria din
507 împotriva vizigoţilor, Clovis a primit de la împăratul Anastasie codicilul de consulat
şi a fost îmbrăcat în biserica preafericitului Martin cu o tunică de purpură şi o hlamidă şi
i s-a pus pe cap o diademă. Apoi a fost numit consul şi august şi a străbătut oraşul Tours
în aclamaţiile mulţimii, împărţind bani în calea sa.

În contextul mai sus arătat al creştinării în rit roman al francilor, Clovis găseşte
motivul atacării sub masca războiului confesional a regatului vizigoţilor creştinaţi în rit
arianist. Rivalitatea dintre cele două popoare germanice a mocnit încă din momentul
4
primelor contacte directe. Deja în timpul războiului cu Syagrius, acesta din urmă înfrânt
fiind se refugiază – după cum s-a arătat deja – la vizigoţi, care iniţial îi promiseseră
ajutor împotriva francilor. Ameninţarea evidentă de război din partea lui Clovis îl face
însă pe destul de nestatornicul rege vizigot Alaric al II-lea să îl extrădeze pe fostul său
aliat Syagrius, trimiţându-l practic la moarte sigură. Prin acest act vizigoţii au sperat că
şi-au răscumpărat liniştea, iar Alaric al II-lea neglijează pericolul franc şi se antrenează
în războiul din Italia sprijinindu-şi rudele ostrogote. Când francii ajung cu posesiunile lor
la Loara, curtea vizigotă de la Toulouse a început să-şi dea seama de pericol, dar era deja
prea târziu. Francii declanşează războiul iar în anul 507, în bătălia de la Vouillé zdrobesc
oastea lui Alaric al II-lea şi desfiinţează statul vizigoţilor alipind teritoriile acestora.

Nu este cunoscută cu exactitate perioada în care micile regate sau uniunile tribale
independente ale francilor se supun regelui salian. Se pare că primii care recunosc
suzeranitatea lui Clovis sunt triburile france ale chamavilor, chatteilor şi chatuarilor de la
nordest şi est de Rin. Francii ripuari în schimb participă încă la campania împotriva
vizigoţilor sub conducerea unui rege propriu, ucis din ordinul lui Clovis la scurt timp
după încheierea ostilităţilor. Prin urmare francii ripuari îl aleg rege la Köln pe Clovis
prin ridicarea scutului. Ceilalţi franci încă independenţi sunt aduşi sub ascultarea regelui
merovingian de cele mai multe ori prin intrigi şi chiar prin uciderea conducătorilor
recalcitranţi, unii chiar înrudiţi cu Clovis.

Importantă pentru ultima perioadă de domnie a lui Clovis este şi redactarea codului
de legi al francilor, cunoscut sub numele de „Lex Salica”, ce cuprinde cutume ale tuturor
francilor chiar dacă prin nume aminteşte doar de neamul salienilor. De asemenea trebuie
menţionată recunoaşterea de către Bizanţ a statului francilor şi acordarea titlului de
consul lui Clovis, în anul 508.

Emisarii Imperiului Roman de Răsărit sunt primiţi la Tour, într-un cadru deosebit
de festiv, o adevărată demonstraţie de putere şi religiozitate. În acest sens, alegerea
oraşului Tour, reşedinţa episcopului Martin de Tour, întemeietorul vieţii monastice din
Galia, a avut o semnificaţie deosebită pecetluind încă o dată alianţa biserică -regalitate în
statul francilor, alianţă consfinţită dealtfel în ultimul an de domnie a lui Clovis,în
Conciliul de la Orleans, unde se pun bazele organizării bisericeşti a regatului. Pe bună
dreptate episcopul Gregoir de Tour, de origine senatorială romană şi pricipalul cronicar al
acestei perioade, îl numeşte, în lucrarea sa „Historiarum libri decem”, pe regele Clovis
„unealta lui Dumnezeu”.

Regatul franc merovingian.

Conform vechiului obicei german ic, după moartea lui Clovis, regatul său a fost
împărţit între cei patru fii ai săi, încercându -se însă păstrarea unei unităţi de ansamblu a
zonelor locuite de franci.

În primul rând, regatul nu a fost împărţit din punct de vedere juridic, rămânând
sub o administraţie nedivizată total, doar puterea fiind împărţită între cei patru urmaşi
mai mult pentru evitarea luptelor dinastice şi a războaielor fratricide. Reşedinţele celor
patru regi: Reims, Soissons, Paris şi Orleans erau situate relativ grupat în inima regatului,
iar toţi cei patru se intitulau „rege al francilor”, deci îşi asumau autoritatea asupra
întregului regat fără ca teritoriul acestuia să fie împărţit în zone de responsabilitate
individuală.
5
Că puterea regatului nu a scăzut în această perioadă o demonstrează continuarea
politicii de expansiune teritorială începută de Clovis. După anul 531 este cucerită
Turingia cu ajutor saxon iar regele Erminfried al Turingiei de la nord de Main este ucis în
anul 534 iar nepoata sa şi moştenitoarea regatului, prinţesa Radegunde, este obligată să
devină soţia regelui franc Chlotar.

Această prinţesă a devenit cunoscută tocmai prin căsătoria forţată şi nefericită cu


Chlotar, care o determină să se retragă la mănăstirea din Poitiers, fiind considerată una
dintre întemeietoa-rele ordinelor monastice feminine. Între zidurile acestui claustru s-a
dedicat literaturii şi în special poeziei, domeniu în care a înjghebat o strânsă colaborare
cu poetul Venantius Fortunatus, episcop de Poitiers şi unul dintre ultimii reprezentanţi ai
culturii clasice romane în Galia. Cel mai vârstnic dintre fiii lui Clovis, Teuderich, născut
de o concubină a regelui înaintea căsătoriei acestuia cu Chrodechilde, a fost şi cel mai
important urmaş din punct de vedere politic.

Rezidând la Reims, el îşi impune autoritatea în părţile răsă ritene ale regatului şi
devine vârful de lance al expansiunii spre Răsărit. Urmaşul său, Theudebert (533 -548) a
reuşit să-şi atragă duşmănia Bizanţului datorită amestecului său în Italia şi a dorinţei sale
declarate de a restaura Imperiul Roman cu putere francă. Lui Theudebert îi urmează un
fiu minor, născut din mamă romană iar în acelaşi timp, în jurul anului 555, se stinge fără
descendenţi masculini şi fratele mijlociu, Childebert, rezident la Paris. Astfel se oferă
şansa ca din nou aproape întregul regat al lui Clovis să ajungă într-o singură mână, cea a
fiului mezin Chlotar, rezident la Soissons. Dar deja în anul 561, regatul este din nou
împărţit, de data aceasta efectiv, între urmaşii lui Chlotar, în ceea ce vor deveni cele trei
mari provincii france: Burgundia în sudest, Neustria în vest şi Austrasia în est.

Acest proces nu s-a petrecut fără disensiuni, degenerând în lupte sângeroase ce au


marcat evoluţia regatului francilor la cumpăna secolelor VI-VII. Din neînţelegeri
patrimoniale şi probleme de familie s-a născut un război fratricid, generat şi acutizat de
ceea ce istoriografia a numit „cearta reginelor”.

Fredegunde, concubina regelui Chilperich al Neustriei, reuşeşte prin intrigi să o


înlăture pe soţia legitimă a acestuia, pe nume Galswintha, fiica regelui vizigot Athanagild
şi în cele din urmă chiar să-l determine pe regele franc să o ucidă. Brunhilde, cumnata lui
Chilperich de Neustria se va erija în răzbunătoarea surorii sale şi a propriului soţ
Sigibert, rege al Austrasiei, ucis şi el în urma unui atentat pus la cale tot de ambiţioasa
Fredegunde.

Foarte curând şi foarte ciudat moare însă şi soţul Fredegundei, Chilperich de


Neustria, în anul 584, ceea ce le pune nemijlocit faţă în faţă pe cele două regine rivale
Fredegunde şi Brunhilde, în calitate de regente pentru fiii lor minori. Cel de -al treilea fiu
al lui Chlotar, frate al celor doi regi dispăruţi şi cumnat al celor două regine rivale,
Guntram de Burgundia, a sprijinit pe rând cele două tabere adverse, încercând să
slăbească puterea Neustriei şi a Austrasiei şi să dobândească pentru sine şi pentru
Burgundia rolul preponderent şi coroana întregului regat. Guntram este însă lipsit de
urmaşi masculini, ceea ce îl determină să încheie în anul 587 tratatul de la Andelot, prin
care recunoaşte succesiunea la tronul Burgundiei pentru Brunhilda şi urmaşii acesteia.
Prin acest act balanţa de putere se dezechilibrează în favoarea Austrasiei şi a reginei
vizigote Brunhilda. Dar aceasta prin politica autoritară pe care o promovează îşi atrage
duşmani atât în Austrasia cât şi în Burgundia, în special din rândul aristocraţiei şi al
6
clerului înalt, ceea ce va duce în anul 613 la o revoltă deschisă şi la alianţa rebelilor cu
Chlotar al II-lea, fiul Fredegundei şi rege al Neustriei.

În anul următor, 614, armata neustrasiană sprijinită de rebelii austrasieni şi


burgunzi pătrunde în Burgundia iar Chlotar al II-lea o ucide pe octogenara Brunhilde,
care era din nou regentă pentru strănepotul ei, după ce supravieţuise fiului şi nepotului.

Prin acest act unitatea statală era din nou restabilită chiar dacă cu un preţ destul de
mare plătit de regalitate care este nevoită să facă mari concesii aristocraţiei şi clerului
înalt prin semnarea edictului de la Paris din anul 614. Prin acest act, marii nobili şi
înaltul cler ajung practic să domine coroana. Se introduce indigenatul funcţiilor, prin care
regele nu mai putea numi în provincii duci decât din rândul nobilimii respectivei
provincii şi doar cu acordul marilor seniori locali. Biserica câştigă imunitate în
posesiunile sale iar Austrasia îşi păstrează un statut aparte, de pronunţată autonomie,
fiind deja în anul 623 cedată spre guvernare lui Dagobert, fiul lui Chlotar al II-lea.

Decăderea regalităţii merovingiene şi ascensiunea carolingienilor în statul franc.

Odată cu promulgarea edictului de la Paris, procesul pactizării dintre marii seniori


şi înalţii prelaţi a început să marcheze tot mai pregnant situaţia monarhiei merovingiene.
Pe lângă ascensiunea aristocraţiei şi a bisericii, rivalitatea dintre Austrasia şi Neustri a
aveau să devină principala caracteristică a evoluţiei statului francilor, a politicii regale şi
până la urmă a soartei dinastiei mero-vingiene.

Când regele Dagobert I, (629-638), conştient de legitimitatea sa monarhică


hotărăşte, după moartea tatălui său, să-şi mute reşedinţa din Austrasia la Paris pentru ca
de aici să preia singur conducerea regatului, aristocraţia din Austrasia s -a văzut
dezavantajată şi îndepărtată din funcţiile înalte ale statului, de către nobilii neustrasieni
de la curtea din Paris a fostului rege Chlotar al II-lea. În urma unui puternic conflict şi a
numeroase ameninţări, nobilii din Austrasia reuşesc în anul 633 să impună din nou
numirea unui vicerege pentru părţile de răsărit ale regatului. Pe de altă parte, nobilii
neustrasieni nu doreau ca lui Dagobert să-i urmeze la tron un alt prinţ educat şi format în
Austrasia, situaţie ce va duce la o nouă împărţire între fraţi a regatului, la conflicte
militare, detronări şi chiar ucideri de regi. Astfel neustrasienii intervin în anul 662
militar, când austrasienii îşi alungă monarhul, încercând fără rezultat să obţină dominaţia
asupra întregului regat. În anul 673, austrasienii reuşesc să-şi impună un rege favorabil la
Paris, susţinuţi fiind de o grupare rebelă neustrasiană care tocmai îl a lungase pe propriul
suveran Teuderich al III-lea. În anul 675, regele impus de austrasieni este detronat de o
altă grupare nobiliară, care îl reinstalează în tron pe Teuderich al III-lea adus direct din
mănăstirea în care fusese internat cu doi ani în urmă. Este deci foarte evident că în
această perioadă regii merovingieni devin simple marionete în jocul politic al marilor
grupări nobiliare.

Adevărata forţă conducătoare în toate regatele france era de fapt, în această


perioadă, conducătorul celei mai putern ice fracţiuni nobiliare, aşanumitul „majordom”,
respectiv mai marele casei regale (maior domus), care era în acelaşi timp administrator al
curţii regale şi al domeniilor coroanei, consilier juridic, conducător al suitei regale şi
comandant al armatei.

7
Autorizaţi practic de sus şi de jos, majordomii ajung să concentreze în mâinile lor
puterea efectivă a regatului şi chiar să-şi transmită funcţia în familie asemeni regilor,
întemeind adevărate dinastii majordomiale.

Încă în timpul „certei reginelor”, principalii organizatori ai revoltei împotriva


Brunhildei au fost episcopul Arnulf de Metz şi majordomul Austrasiei Pepin cel Bătrân
de Heristal. Fiul acestuia din urmă, Grimoald, a preluat funcţia majordomială fiind chiar
tentat de preluarea coroanei. Pentru a nu permite un amestec din partea Neustriei, regele
austrasian Sigibert al III-lea (638 -656), bolnav fiind şi lipsit de copii, se arată dispus să-l
adopte pe fiul majordomului său şi să-l proclame succesor la tron. Când lui Sigibert al
III-lea i se naşte totuşi un succesor şi neustrasienii încercau să impună o regenţă pentru
acest urmaş minor, Grimoald îşi instalează fiul ca rege.

Acţiunea eşuează însă prin intervenţia militară a neustrasienilor susţinuţi şi de


unele fracţiuni nobiliare austrasiene pentru c are ridicarea unui nemerovingian în tron era
încă o variantă inacceptabilă.

Astfel uzurpatorul este prins şi executat la Paris în anul 662. În aceeaşi perioadă
funcţia majordomială era deţinută în Neustria de Ebroin, nobil de origine franconă, care
exercita practic funcţia de conducere în stat în numele regelui minor Chlotar al III -lea
(657-673). Ebroin transformă practic funcţia marjordomială în funcţie supremă a statului,
atrăgându-şi în acest fel, duşmănia unor puternice fracţiuni nobiliare.

În urma intervenţiei acestora, majordomul este înlăturat în anul 673 şi trimis la


mănăstire, de unde iese însă după doi ani şi preia din nou înalta funcţie. În anul 680
Ebroin este însă ucis, nu din raţiuni politice, ci într-un banal conflict particular.
Dispariţia puternicului majordom neustrasian a permis însă din nou ascensiunea
majordomilor din Austrasia, unde se impune Pepin al II-lea de Heristal (680 -714), al
cărui bunic a fost Arnulf de Metz şi al cărui unchi a fost Pepin cel Bătrân de Heristal.

Cu Pepin al II-lea începe de fapt o nouă etapă în istoria regatului francilor.


Evenimentul hotărâtor pentru desfăşurarea ulterioară a istoriei regatului l-a constituit
bătălia de la Tertry din anul 687, în care majordomul neustrasian Berchar este înfrânt iar
Pepin al II-lea devine majordom al întregului teritoriu franc. Eclipsat de personalitatea
lui Pepin, regele merovingian al Neustriei cade într-un anonimat total iar austrasienii nici
nu mai ridică pretenţia încoronării unui suveran propriu. Cât de mare a fost putere a lui
Pepin al II-lea, se poate vedea din numirea în anul 697 a fiului său Drago în funcţia de
comite al Burgundiei sau din instalarea fiului mai tânăr Grimoald ca majordom fără ca el
însuşi să renunţe la conducere. Practic Grimoald era majordom al lui Pepin, aşa cum
Pepin era majordom al regelui.

Ambii fii au murit însă înaintea lui Pepin al II-lea, făcând ca la moartea acestuia
survenită în anul 714, soţia sa Plektrudis să încerce preluarea puterii în numele nepotului
ei minor şi să genereze în acest fel o nouă criză de stat. Se ajunge din nou la separarea
majordomiatului neustrasian şi chiar la reîncoronarea a doi regi merovingieni. Situaţia va
fi însă salvată de Carol, fiul nelegitim al lui Pepin al II-lea, pe care acesta l-a considerat
nedemn pentru a-i încredinţa o funcţie ca celorlalţi doi fraţi.

Secolele(V-VIII) care vor urma,vor reprezenta o perioadă de formare a marii


propietăţi funciare de tip feudal domanial,pe deoparte propietăţile existente la venirea
8
germanicilor,pe care aceştia nu le-au desfinţat,ci dimpotrivă le-au menţinut,iar prin
sistemul ,,ospitalităţii” le-au transferat cuceritorilor,iar pe de altă parte,prin donaţiile
făcute de rege oamenilor din anturajul său pentru a le răsplătii faptele de vitejie şi
credinţa lor.

Dealtfel,pămâmtul constituia în acele vremuri singura valoare constantă,care a


devenit un mijloc de răsplată pentru toate seviciile prestate faţă de rege.Un alt mod
reprezentativ prin care a fost posibil cumulul de pământ,a mai fost şi predarea propietăţii
în mâinile unui ,,ocrotitor’’,care să-i asigure o siguranţă în momentele de criză.

Aşadar,elementele constitutive ale feudalismului occidental au fost


domeniul,precariu,patronatul,imunitatea,beneficiul şi vasalitatea.

Caracteristica de bază a socieăţii constituind-o pământul în folosinţă indiferent de


locul ocupat în ierarhia socială de către posesor,precum şi economia naturală.

Toate aceste elemente au reprezentat precursorii noii forme de organizare de tip


feudal a societăţii,care au dat naştere unui nou stat în Europa.

Bibliografie selectivă :

MANOLESCU, R., Istoria Evului Mediu, vol. I. Europa apuseană, partea I. Secolele V -
XV, Bucureşti, 1993.

MANOLESCU, R., (coord), Istoria Evului Mediu, I-III, Bucureşti, 1972-1978.

MANOLESCU, R., Societatea feudală în Europa apuseană, Bucureşti, 1974.

MANOLESCU, R., COSTACHE, V., BREZEANU, S., CAZAN, F., MAXIM, M., Istoria
medie universală, Bucureşti, 1980.

DRIMBA, O., Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 2 -3, Bucureşti, 1987-1991.

CAESAR, C. I., Războiul gallic, Bucureşti, 1964 .

Atlas istoric, Bucureşti, 1971.

Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972.

VASILE, P., Atlas istoric didactic, Bucureşti, 2000.

TACITUS, De origine et situ germanorum, trad. Teodor Naum, Bucureşti, 1958.

FLORENTINA CAZAN,Civilizaţia Medievală,Structuri feudale,Aspecte socio-politice şi


culturale 2006.

9
10

You might also like