Tema 1. Conţinutul şi esenţa economică politicii financiare la nivelul întreprinderii.

1.1. Concept şi sfera de cuprindere al politicii financiare la nivelul întreprinderii.

1.2. Instrumentele de realizare a politicii financiare.

1.1. Concept şi sfera de cuprindere al politicii financiare la nivelul întreprinderii.

Teoria financiară are menirea celei mai bune călăuze spre maximizarea valorii, a averii
proprietarilor. Teoria clasică a finanţelor întreprinderii includea un obiectiv unic: maximizarea
profiturilor. Acest obiectiv era atins atunci când se realiza egalitatea între încasările marginale şi
costurile marginale. Teoria clasică a fost criticată, deoarece maximizarea profitului posibilă din
punct de vedere teoretic, fie pe termen scurt, fie pe termen lung, (dar nu în acelaşi timp şi numai
în situaţie de monopol), nu poate fi atinsă în condiţii de incertitudine, de risc, de concurenţă,
când creşterea preţului ca principal factor de sporire a profitului este limitată de oferta
concurenţei şi de alţi factori conjuncturali.
În prezent, preocuparea prioritară a economiştilor din domeniul finanţelor este obiectivul
de maximizare a valorii întreprinderii, adică a patrimoniului. Strategia întreprinderii moderne se
bazează pe realizarea în permanenţă de produse şi servicii noi, care să fie adaptate la gustul şi
cerinţele consumatorilor, producţia nefiind un scop în sine, ci un mijloc de satisfacere a
utilizatorilor.
Finanţele private se supun normelor dreptului comercial privat şi au drept obiect modul şi
proporţiile constituirii capitalului social la nivelul agenţilor economici, repartizarea profitului,
modalităţi de efectuare a plasamentelor lor, mobilizarea operativa a creanţelor si lichidarea
obligaţiilor fata de terţi etc. Analiza conţinutului finanţelor private poate viza în egala măsura
cele trei modalităţi de manifestare ale finanţelor:
- Teoria financiară, concretizată în: ipoteze, modele, verificare empirică, validare statistică.
- Politica financiară, care se referă la: politica de investiţii, de finanţare, de dividend, precum
şi la evaluarea economică a întreprinderii;
- Practica financiară, ce cuprinde: analiza financiară; diagnosticul şi gestiunea financiară.
Pentru toate aceste modalităţi de manifestare a conţinutului finanţelor, obiectivul
primordial este maximizarea valorii întreprinderii, deci - creşterea averii acţionarilor.
În ceea ce priveşte politica financiară, se poate spune ca prin intermediul acesteia,
finanţele private îndeplinesc obiectul unei politici a conducătorilor întreprinderii, care este
expresia unui comportament, a unei alegeri, a unei decizii tactice sau strategice, ce vizează
atingerea în cea mai buna măsura, a obiectivului de maximizare a valorii. Totodată, deciziile în
stabilirea politicii financiare a întreprinderii sunt puternic influenţate de acţionari,
asociaţi, creditori şi împrumutători, precum şi de politica monetar-creditară şi bugetar-
fiscală a statului.
Politica financiară reprezintă o componentă a politicii generale a întreprinderii, având o
influenţă deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor, în scopul realizării
programelor economice curente şi de dezvoltare, al creşterii eficienţei ciclurilor de exploatare şi
de investiţii şi a întregii activităţi. Între politica economică generală şi cea financiară există
convergenţe. Politica financiară are ca obiectiv rezolvarea aspectelor legate de metodele de
procurare a fondurilor, alocarea pe destinaţii raţionale şi folosirea eficientă a acestora, asigurarea
echilibrului financiar, reducerea costurilor capitalului etc., şi trebuie să fie adaptată permanent la
condiţiile concrete ale fiecărei întreprinderi.
Politica financiară a agenţilor economici reflectă corelarea unei duble strategii:
solvabilitate şi rentabilitate. Politica financiară nu poate fi stabilită odată pentru totdeauna, ci se
dezvoltă, se modifică, se perfecţionează şi se adaptează continuu, atât ca scopuri, cît şi în ceea ce
priveşte folosirea instrumentelor financiare-conform problemelor şi sarcinilor noi apărute în
perioada respectivă. Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de
creştere a capitalului economic şi a modalităţilor de finanţare ale acestei creşteri, deoarece
asemenea alegere guvernează sporirea capitalului financiar şi gradul de autonomie al
întreprinderii
La nivelul întreprinderii se pot identifica 3 mari categorii de politici financiare:
1. politica de investiţii, care este legata de constituirea si gestionarea portofoliului de active;
2. politica de finanţare, care se refera la structura financiara a întreprinderii şi la modul de
constituire a resurselor;
3. politica de dividend, care priveşte decizii de reinvestire a profitului sau distribuire de
dividende.
Politica de investiţii, în sens larg, se refera la decizia de investire sau de dezinvestire.
Orice decizie de cheltuire care conduce la achiziţionarea de active In vederea obţinerii în viitor
de lichidităţi şi având drept scop creşterea bogăţiei (capitalului) proprietarilor firmei, constituie о
decizie de investire. Obiectul investirii poate fi divers: active materiale, nemateriale, comerciale,
industriale, financiare, inclusiv active financiare deţinute cu scopuri speculative.
Opus deciziei de investire este decizia de dezinvestire, adică reducerea portofoliului de
active prin vânzare. Aceasta decizie urmăreşte, de asemenea, creşterea bogăţiei proprietarilor în
sensul ca lichidităţile obţinute pot căpăta ulterior destinaţii mai rentabile.
În sens restrâns, în politica de investiţii alternativele de decizie pot fi:
- specializarea, respectiv adâncirea profilului de activitate m produse noi, în tehnologii noi;
- diversificarea, respectiv cumpărarea de participaţii la capitalul soc al altor societăţi sau
reprofilarea activităţii.
Politica de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-si acoperi nevoile de
finanţare a proiectelor de investiţii, fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie in
participaţie. Deci, alternativele de decizie pot fi:
- din surse proprii, rezultate din autofinanţare (profit + amortizări) şi din dezinvestiri de active
fixe şi curente;
- din surse externe, respectiv atragerea de capitaluri din afara întreprinderii, care la rândul lor pot
fi: sursei proprii (atragerea de capitaluri noi de la acţionari) şi împrumutate (credite bancare,
emisiuni de obligaţiuni).
Politica de dividend priveşte decizia adunării generale a acţionarilor de a distribui
dividendele din profitul obţinut la sfârşitul exerciţiului financiar şi/sau de a reinvesti în
dezvoltarea întreprinderii. Distribuirea constanta de dividende conduce la creşterea încrederii
publicului faţă de întreprindere, la creşterea valorii de piaţa a firmei. Pe de alta parte, reinvestirea
din profitul net conduce la creşterea autonomiei financiare, la creşterea capacităţii de
autofinanţare, la îmbunătăţirea structurii financiare a capitalurilor. Alternativa reinvestirii
integrale sau parţiale a profitului net în finanţarea proiectelor de investiţii face parte din politica
de finanţare. De aceea, politica de dividend constituie adesea parte componenta a politicii de
finanţare.
În cadrul politicii financiare a întreprinderii cea mai complexă problema financiara
constituie determinarea impactului politicii financiare asupra valorii întreprinderii. Cum
obiectivul întreprinderii este maximizarea valorii, politica financiara trebuie sa reţină investiţiile
si mijloacele de finanţare, care permit obţinerea valorii celei mai ridicate. Însă, trebuie de
menţionat că, politica financiară poate realiza acest obiectiv doar încadrându-se într-o strategie
generală industrială sau comercială. Relaţia între strategia, politica financiară a unei întreprinderi
şi valoarea ei pe piaţa pot fi ilustrate cu ajutorul graficului:
 Definiţia strategiei financiare

Politica financiară:
Constrângeri - investiţii Constrângeri
externe - finanţare-creditare interne
- distribuirea de dividende

Rentabilitate Risc

Valoarea întreprinderii

Constrângerile interne privesc factorii de influenţa asupra procesului de producţie şi a

situaţiei financiare. Cele externe – privesc influenţa statului prin politica fiscală, politica
monetară, mediul economic, etc.

1.2. Instrumentele de realizare a politicii financiare la nivelul întreprinderii

În organizare şi conducerea activităţii financiare ale întreprinderii o importanţă deosebită
revine instrumentelor financiare. Instrumentele financiare sunt elemente care dau impuls
activităţii economico-financiare a firmei şi prin intermediul cărora se asigura funcţionarea
mecanismului financiar, o gestiune eficientă şi operativă, precum şi se realizează politica
investiţională, de finanţare, de creditare. Instrumentele financiare pot fi structurate în trei mari
categorii:
- operaţionale,
- de realizare a funcţiei financiare,
- funcţionale.

I. Instrumente operaţionale. În aceasta categoria se includ: profitul, acţiunile, obligaţiunile,

credite bancare, angajamente la termen şi creanţele ale întreprinderii.
Profit. În cadrul întreprinderii profitul îndeplineşte mai multe funcţii cum sunt: indicator
sintetic de apreciere a eficienţei; ca instrument de control asupra gestiunii economice şi
financiare; sursa de autofinanţare; pârghie de cointeresare a acţionarilor, asociaţilor şi a
salariaţilor, sursa de plata a costurilor capitalurilor împrumutate; sursa de alimentare a fondurilor
generale ale statului, etc. Aceste funcţii impun ca repartizarea profitului sa aibă în vedere atât
interesele întreprinderii, cât şi ale fiecărui asociat, salariat şi ale întregii societăţi.
În acest scop, în contextul politicii financiare a firmei, prezintă însemnătate stabilirea
unui raport raţional şi echitabil, între partea de profit care rămâne la dispoziţia întreprinderii
pentru autofinanţare sau autodezvoltare, partea ce se acorda acţionarilor şi salariaţilor, precum şi
partea care se virează la bugetul statului.
Acţiunile - ca instrumente financiare operaţionale, acţiunile au o dublă semnificaţie. Pe
de o parte, stabilirea proporţiei destinate acumulării (politica autofinanţării) şi repartizării ca
dividende din profit (politica de dividend). Pe de altă parte, orice întreprindere îşi poate plasa
capitalurile procurate (proprii sau împrumutate) în acţiunile emise de către alte societăţi, fie în
vederea obţinerii dividendului la sfârşitul anului şi a participării la administrarea acelor societăţi,
fie în vederea speculării la bursa (politica de investiţii).
 Obligaţiunile - în cadrul politicii financiare al firmei, acest instrument poate fi folosit
pentru obţinerea unor împrumuturi, în cazul în care costul capitalului împrumutat prin emiterea
de obligaţiuni este mai mic decât costul altor surse de finanţare sau poate apărea în activul
bilanţului, atunci când întreprindere cumpăra obligaţiuni emise de către alte firme, de către stat,
colectivităţi locale - ca plasament de capital disponibil.

Creditul bancar - un instrument esenţial în mobilizarea şi circulaţia lichidităţilor din

economie, un instrument la dispoziţia agenţilor economici, prin care aceştia îşi realizează politica
financiara în cadrul unui ansamblu de relaţii de credit intermediate de instituţiile bancare. Prin
intermediul creditului întreprinderile debitoare pot obţine fondurile necesare acoperirii deficitului
de resurse financiare, iar cele creditoare pot plasa eficient resursele financiare disponibile.

Datorii pe termen scurt - reprezintă obligaţii băneşti ale firmei faţa de stat, furnizori,
instituţii bancare, acţionari, salariaţi. Până la achitarea sumelor datorate acestor terţi (impozite si
taxe, contravaloare materiilor prime şi a materialelor, energiei si combustibilului, credite si
dobânzi, dividende, salarii), aceste surse financiare pot fi folosite de întreprindere în realizarea
politicii financiare constituind instrumente în asigurarea funcţionării mecanismului financiar al
firmei.

II. Instrument de realizare a funcţiei financiare a întreprinderii.

Portofoliul de active financiare reprezintă o mărime şi o structura a volumului de valori

publice şi private (hârtii de valoare) achiziţionate de o întreprindere. În cadrul politicii financiare
a întreprinderii prezintă importanţă alegerea modului de administrare sau gestiune a
portofoliului. Astfel, exista doua modalităţi de administrare a portofoliului de hârtii de valoare şi
anume: activă şi pasivă.

Administrare activă porneşte de la faptul ca orice portofoliu este temporar şi constă în

obţinerea informaţiilor, evaluarea hârtiilor de valoare, achiziţionarea celor mai eficiente si
vânzarea celor cu un grad ridicat de risc; toate acestea necesită un nivel înalt de organizare în
adoptarea deciziilor privind alegerea hârtiilor de valoare şi presupune cheltuieli ridicate.

Administrare pasivă constă în crearea unui portofoliu diversificat, în baza unor prognoze
referitoare la gradul de risc şi rentabilitatea fiecărei hârtii de valoare, şi păstrare portofoliului
neschimbat pe o perioada mai lunga de timp. Are un caracter stabil şi intensitate scăzuta a
operaţiunilor cu hârtii de valoare, aceasta determină un nivel scăzut al cheltuielilor de
administrare.

III. Instrumente financiare funcţionale sau informaţionale:

1. Bilanţul contabil – este tabloul care cuprinde, în formă sintetică şi în expresie valorică,
mijloace economice patrimoniale, sursele de constituire a acestora, precum şi rezultatul activităţii
unui agent economic la un moment dat. Bilanţul furnizează conducerii întreprinderii elementele
de bază necesare pentru selectarea direcţiilor de dezvoltare a modelelor de optimizare a
procesului de producţie, de desfacere a politicii financiare de investiţii, de creditare. Acest
document reprezintă o sursă de informaţii pentru analiza şi controlul situaţiei economico-
financiare, pentru verificarea respectării legislaţiei fiscale şi bugetare, dar în acelaşi timp şi
pentru fundamentarea deciziilor cu privire la orientarea activităţii, pentru creşterea
competitivităţii firmei şi profitului său, deci un important instrument în realizarea politicii
financiare a firmei.
2. Tabloul de finanţare - este tabloul alocărilor şi resurselor care explică variaţiile în cursul unei
perioade de referinţă. Scopul elaborării tabloului de finanţare este de a explica formarea fondului
de rulment şi relaţia acestuia cu soldul de trezorerie, prin intermediul fluxurilor monetare de
încasări şi plăţi ale exerciţiului încheiat. Prin intermediul tabloului de finanţare se
evidenţiază fluxurile de resurse financiare mobilizate de întreprindere: din autofinanţare şi
din aport de capital şi din împrumuturi externe, precum şi utilizarea acestor resurse pentru
investiţii, plata dividendelor, rambursarea împrumuturilor. Astfel, tabloul de finanţare
reflectă fluxurile de resurse financiare permanente şi cele curente (ciclice şi temporare),
fiind un instrument principal al politicii şi gestiunii financiare pentru analiza şi previziunea
variaţiei fondului de rulment şi variaţia a trezoreriei nete.
3. Bugetul de venituri şi cheltuieli - este programul financiar al întreprinderii, cu ajutorul
căruia se prevăd veniturile, cheltuielile rezultatele financiare ale activităţii acesteia,
fondurile proprii şi cele împrumutate, relaţiile cu agenţii economici, cu salariaţii,
vărsămintele la buget şi reflectă modul de formare, administrare şi utilizare a mijloacelor
financiare şi asigură furnizarea informaţiilor necesare fundamentării deciziilor privind
gestiunea unităţii patrimoniale.
4. Darea de seamă privind circulaţia mijloacelor băneşti - sintetizează
tranzacţiile în numerar pentru o anumită perioadă. În acest raport se reflectă toate
modificările intervenite în resursele financiare ale întreprinderii, din punctul de vedere al
încasării şi plăţii mijloacelor băneşti, în cursul perioadei de gestiune respective. Este
destinat să reflecte modul în care activităţile întreprinderii au efectuat lichiditatea şi
solvabilitatea acestuia, relaţiile dintre fluxul de numerar din activitatea investiţională,
operaţională şi financiară.
5. Darea de seamă privind rezultatele financiare - evidenţiază veniturile
şi cheltuielile pentru o anumită perioadă de timp grupate în funcţie
de natura lor precum şi rezultatul exerciţiului concretizat în profit sau
pierderi; adică reflectă situaţia financiară a întreprinderii la un anumit moment de timp şi
generalizează totalitatea operaţiunilor economice .