CUPRINS

INTRODUCERE............................................................................................................................................1
CAPITOLUL I - FENOMENUL MIGRAŢIEI ŞI DIMENSIUNILE ACESTUIA.................................6
1.1. MIGRAŢIA INTERNAŢIONALĂ A FORŢEI DE MUNCĂ: CONCEPT, CAUZE, DIMENSIUNI.................................................7
1.2. EVOLUŢIA FENOMENULUI ÎN EUROPA. PROCESUL IMIGRAŢIONIST ŞI INTEGRAREA U.E.........................................10
1.3. MIGRAŢIA TOTALĂ – TIPURI, CAUZE, EFECTE................................................................................................16
1.4. PROFILUL MIGRANTULUI. ASPECTE ALE INTEGRĂRII ÎN SOCIETATEA ŢĂRII GAZDĂ................................................22
1.5. OPINIA PUBLICĂ ŞI PROBLEMA MIGRAŢIEI......................................................................................................25
CAPITOLUL II - CONSECINŢE ALE MIGRAŢIEI..............................................................................28
2.1. CONSECINŢE LA NIVELUL MIGRANŢILOR.......................................................................................................31
2.2. CONSECINŢE LA NIVELUL COMUNITĂŢII.......................................................................................................34
2.3. CONSECINŢE LA NIVELUL FAMILIEI.............................................................................................................36
2.4. IMPACTUL MIGRAŢIEI ASUPRA PIEŢEI FORŢEI DE MUNCĂ ŞI POLITICI DE IMIGRAŢIE................................................38
CAPITOLUL III - MIGRAŢIA DIN ROMÂNIA ŞI POLITICILE U.E. ÎN DOMENIUL
GESTIONĂRII FORŢEI DE MUNCǍ IMIGRANTE.............................................................................41
3.1. POLITICA COMUNĂ EUROPEANĂ PRIVIND MIGRAŢIA.......................................................................................41
3.2. CADRUL LEGISLATIV AL REGLEMENTĂRII FENOMENULUI DE MIGRAŢIE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ............................45
3.3. PERSPECTIVE ALE MIGRAŢIEI FORŢEI DE MUNCÃ ÎN ROMÂNIA...........................................................................51
3.4. PROBLEMA MIGRAŢIEI ÎN CONDIŢIILE ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ...........................................58
3.5. CADRUL LEGISLATIV AL REGLEMENTĂRII FENOMENULUI DE MIGRAŢIE ÎN ROMÂNIA.............................................60
CAPITOLUL IV - EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI PRIVIND MIGRAŢIA ÎN ROMÂNIA ÎN
PERIOADA 1989-2008.................................................................................................................................62
4.1. POLITICA PRIVIND IMIGRAŢIA CONTROLATĂ ŞI POLITICA PRIVIND PREVEDIREA ŞI COMBATEREA IMIGRAŢIEI ILEGALE...63
4.2. POLITICA PRIVIND AZILUL..........................................................................................................................89
4.3. POLITICA PRIVIND INTEGRAREA SOCIALĂ A STRĂINILOR...................................................................................94
CONCLUZII.................................................................................................................................................98
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ............................................................................................................102

INTRODUCERE
Fenomenul migraţiei a existat dintotdeauna, concretizat prin transhumanţă,
invazii, colonizări şi cruciade, sau provocat, în general, de atracţia exercitată de regiunile
mai bogate asupra populaţiilor mai sărace. Nu există în plus nici un exemplu în istorie al
vreunei ţări a cărei influenţă politică şi economică să nu fi beneficiat de o demografie
dinamică sau de acţiunea unei populaţii importante şi omogene.
 Tocmai de aceea, unul dintre elementele de noutate ale prezentei lucrări îl
constituie faptul că, tema abordată este de o stringentă actualitate, datorită numeroaselor
crize ce au avut loc în ultimii ani pe aproape toate continentele lumii, situaţii ce au
generat valuri mari de refugiaţi, care au creat probleme extrem de mari guvernanţilor şi
tuturor celor puşi să gestioneze asemenea crize, demonstrând necesitatea abordării
instituţiilor azilului politic şi a extrădării cu mai mult interes şi profunzime. Acest
fenomen, care a declanşat deplasări masive de persoane, a avut cauze multiple, printre
care cele mai importante au fost cele generate de crizele economice şi conflictele militare
care au zguduit omenirea în decursul istoriei.
Scopul nu a fost să epuizez subiectul, ci a fost mai degrabă să semnalez aspecte,
să interpretez anumite măsuri şi, poate, să deschid noi subiecte de discuţie. Lucrarea este
concepută în scopul analizării modului în care se realizează protecţia socială a lucrătorilor
migranţi în cadrul Uniunii Europene pe de o parte, şi în cazul României pe de altă parte
ca o consecinţă a importanţei deosebite pe care o are fenomenul migraţiei forţei de muncă
în Europa, generat şi potenţat, în principal, de efectele sale pozitive.
Ceea ce am încercat a fost în primul rând o abordare a emigraţiei pentru muncă în
termeni de trasee de migraţie. Traseele sunt moduri de a face migraţia care dau seamă de
eterogenitatea fenomenului. Iar modurile de a face migraţia pentru muncă din România
au fost şi sunt multiple.
Distincţia cu care am lucrat operează cu termeni la un grad destul de ridicat de
generalitate: trasee de migraţie privată (categoria traseelor care îmbină elemente de
clandestinitate şi legalitate, dezvoltate pe baza reţelelor de migranţi, care au la bază
decizia individului de a-şi asuma migraţia pe cont propriu, independent sau chiar
împotriva regulilor de primire de lucrători migranţi la destinaţie) şi trasee de migraţie
legală. Spre deosebire de traseele de migraţie privată, traseele de migraţie legală au un
curs în mare parte prestabilit de regulile referitoare la modalităţile de intrare pe piaţa
forţei de muncă la destinaţie.
Obiectivul principal este acela de a investiga necesitatea stabilirii unei legislaţii
pentru migranţi şi felulul în care statul român s-a alineat la nivel european în ceea ce
priveşte politicile în domeniul migraţiei, dar şi actualitatea şi relevanţa soluţiilor adoptate
în calitate de stat membru al Uniunii Europene.

2
 De asemenea, în cadrul lucrării vor fi analizate progresele înregistrate în procesul
de adaptare a cadrului legislativ şi instituţional din România la prevederile comunitare în
domeniul migraţiei şi azilului. În urma analizei, voi concluziona cu privire la punctele tari
şi slabe ale procesului de adaptare la sistemul comunitar în cadrul negocierilor pentru
aderare şi a modalităţii în care dificultăţile întâlnite pot fi depăşite.
Principalele metode de cercetare folosite au fost cercetarea teoretică, ce a
presupus trecerea în revistă a teoriei relevante pentru tema aleasă şi analiza acesteia, şi
cercetarea calitativă prin care am încercat să explic felul în care legisaţia românească în
domeniul migraţiei a evoluat, precum şi motivele ce au determinat această evoluţie.
Structura lucrării include o introducere, patru capitole şi concluzii, şi este astfel
concepută încât sa stabilească o relaţie de cauzalitate între subietele tratate, urmarindu-se
o abordare graduală a temei propuse pentru cercetare, în vederea realizării obiectivului
principal urmărit.
Am pornit în primul capitol de la o perspectivă internaţională asupra migraţiei
forţei de muncă încercând să surprind cauzele şi dimensiunile acestui fenomen precum şi
efectele unui astfel de proces asupra populaţiei unui teritoriu. De aceea am considerat
necesar să fac o trecere în revistă a celor două forme ale fenomenului migraţiei, emigraţia
şi imigraţia, aspecte cu un pronunţat caracter de actualitate, impus de situaţia
internaţională din ultimul secol şi în special de evoluţia fenomenului de după destrămarea
lagărului socialist, dar nu numai.
Tot aici am considerat că este necesar sa realizez o tipologie a acestei acţiuni
bazată pe considerente de timp şi spaţiu, realizând apoi trecerea către planul european,
subliniind amploarea şi importanţa fenomenului în contextul integrării europene. Am
reamintit aceste momente tocmai în ideea de a scoate în relief atât actualitatea
fenomenului în sine, dar şi pe cea a necesităţii efectuării unor studii aprofundate şi
sistematice legate de aspectele pe care le cuprinde, asupra cadrului legislativ existent la
nivel universal şi european precum şi a celui intern.
Totodată, pe lângă cercetarea legată de trendul acestui fenomen şi a cadrului
legislativ existent, o preocupare semnificativă trebuie să fie orientată atât pe aspectele
teoretice care stau la baza acestuia, cât şi pe analizarea eficienţei instituţiilor create în

3
acest scop şi spre cunoaşterea nevoilor de modernizare ale acestora, în strânsă legătură cu
tendinţele de creştere sau diminuare a valurilor de migranţi.
Un alt aspect interesant al acestui capitol este analiza care încearcă să contureze
un profil psihologic al migrantului, să determine motivaţia plecării dintr-o ţară în alta,
precum şi să stabilească aspectele atât pozitive cât şi negative cu care migrantul se
confruntă în spaţiul în care a ajuns. Nivelul de adaptabilitate a acestuia este rezultatul
unui întreg demers de la cauză la efect cu puternice implicaţii materiale şi psihologice.
În capitolul doi am făcut o trecere în revistă a consecinţelor pe care fenomenul
migraţionist le are asupra individului, a familiei acestuia, asupra societăţii, şi în cele din
urmă, asupra pieţei forţei de muncă, şi am stabilit că legătura dintre schimbările
demografice şi politicile privind migraţia este şi va continua să fie o problemă importantă
a Uniunii Europene în viitorul apropiat. Pe de o parte, migranţii sporesc forţa de muncă
dintr-o ţară, cu consecinţele care decurg din aceasta, dar, pe de altă parte, generează şi noi
locuri de muncă, sporind cererea pentru o serie de sectoare de activitate.
În plus, previziunile arată o tendinţă de creştere a migraţiei, având în vedere
evoluţia unor factori favorizanţi ai fenomenului. Cel mai probabil, decalajul tehnologic şi
cel al veniturilor per capita dintre statele membre şi ţări mai puţin dezvoltate se va
accentua şi tot mai mulţi indivizi vor opta să-şi asume riscul de a emigra.
În cel de-al treilea capitol mi-am orientat atenţia spre planul naţional, şi am
prezentat o serie de perspective ale migraţiei forţei de muncã în România dar şi cadrul
legislativ european în care acest fenomen se desfăşoară. Tot aici am analizat migraţia în
contextul aderării României la Uniunea Europeană, subliniind problemele care apar în
cadrul acestui proces şi reglementările pe care acestea le presupun. De apreciat în acest
sens este faptul că în ultimii ani UE a făcut remarcabile progrese în abordarea problemei
migraţiei, într-o manieră concisă şi ordonată.
Uniunea Europeană se afirmă aşadar, puţin câte puţin, ca un nou actor major în
ceea ce priveşte problematica migranţilor întrucât sunt luate numeroase decizii care, în
materie de migraţie interesează în mod direct toţi cetăţenii Uniunii dar şi pe cei al ţărilor
candidate şi al ţărilor terţe. Se manifestă astfel într-o manieră din ce în ce mai presantă
găsirea unui echilibru just între apărarea drepturilor fundamentale, perspectivele
economice şi necesitatea de a trasa anumite limite clare fluxurilor migratoare.

4
 Tot aici am discutat câteva elemente în legătură cu migraţia în contextul aderării
României la Uniunea Europeană, care sunt motivele pentru care tinerii români şi nu
numai, aleg să părăsească teritoriul ţării, şi care au fost acordurile bilaterale pe care
România le-a semnat cu alte state în vederea facilitării şi soluţionării acestui proces.
Ultimul capitol este destinat analizei felului în care legislaţia românească în
domeniu a evoluat începând cu perioada imediat următoare prăbuşirii comunismului,
continuând cu perioada de tranziţie din anii '90 şi încheind cu aderarea României la
Uniunea Europeană. Folosind o metodă deductivă şi interpretativă, am observat în acest
context că opţiunea statului român a fost una clară, cel puţin la nivel legislativ.
Am încercat să surprind, ce a făcut statul român pentru a controla migraţia, pentru
a oferi protecţie şi sprijin cetăţenilor săi din afara graniţelor, ce nu a făcut şi ce poate fi
făcut pentru a limita efectele negative şi a le maximiza pe cele pozitive. În mod evident
nu am putut răspunde tuturor acestor interogaţii. Nu tuturor şi nu în manieră completă. Şi
asta din cel puţin două motive: pe de o parte pentru că migraţia este unul dintre
fenomenele totale cu implicaţii în domenii multiple şi influenţată de decizii din cele mai
diferite domenii. Pe de altă parte pentru că, în ciuda „impresiei” generale că statul român
nu s-a implicat în controlul migraţiei, o mare parte dintre măsurile adoptate în perspectiva
integrării în Uniunea Europeană au afectat puternic migraţia românească pentru că, cel
puţin destinaţiile majore ale emigraţiei pentru muncă din România sunt state ale Uniunii
Europene.
Cu toate acestea, am putut cu uşurinţă observa că statul român se orientează în
ceea ce priveşte fenomenul migraţiei asupra a patru mari politici: politica privind
imigraţia controlată, politica privind prevenirea şi combaterea imigraţiei ilegale, politica
privind azilul şi cea privind integrarea socială a străinilor.
Pentru a oferi date cât mai precise legate de aceste politici am folosit metoda
grafică care a dat expresivitate şi conţinut ideilor enunţate şi am utilizat o selecţie de
paradigme, idei şi teme specifice domeniului migraţiei.
Istoria, migraţia şi globalizarea sunt responsabile de faptul că numeroase
comunităţi diferite trăiesc astăzi una lângă cealaltă în Europa. Scopul în prezent trebuie să
fie acela de a le ajuta pe toate să dobândească o mai bună înţelegere a celorlalte şi a
patrimoniului acestora, de a dezvolta conştientizarea valorilor comune pe această bază,

5
ajungându-se astfel să se înţeleagă mai bine reciproc şi să se simtă parte a identităţii
europene comune. În această direcţie vom vedea că se îndreaptă şi atenţia statului român,
unul din principalele motive fiind acela că este necesară pregătirea instituţiilor
responsabile pentru a face faţă în cazul unui aflux masiv de imigranţi, în special acum
când România este membră a Uniunii Europene.

CAPITOLUL I - FENOMENUL MIGRAŢIEI ŞI DIMENSIUNILE

ACESTUIA
Originile umanităţii sunt strâns legate de mişcarea geografică neîncetată a
populaţiilor primitive care, căutând hrană sau fiind alungate de variaţiile imprevizibile ale
factorilor naturali, nu ezitau să străbată spaţii întinse în căutarea unor locuri mai prielnice.
Migraţia avea încă de pe atunci o funcţionalitate socială certă: prin ea se evitau

6
consecinţele dereglărilor ecologice, se puteau descoperi condiţii superioare de existenţă,
se asigura aşadar continuitatea speciei umane.
Deplasările maselor de sclavi constituiau principalele fluxuri migraţionale din
Antichitate. Pe plan extern, politica statelor sclavagiste întreţinea o migraţie cu scop
colonizator: mulţi soldaţi din trupele cuceritoare renunţau la cariera militară şi se
stabileau în teritoriile ocupate.
În Evul Mediu rãspândirea popoarelor migratoare şi asimilarea lor de către
populaţia autohtonă au creat premisele demografice ale formării statelor feudale
centralizate. Datorită intoleranţei politice şi religioase generată de complexitatea
centralizării feudale, grupuri mari de persoane sunt nevoite sã migreze şi astfel au loc
importante descoperiri geografice precedate sau urmate de exoduri masive. Treptat,
migraţia îşi pierde caracterul violent-invazionist şi, concomitent cu extinderea
capitalismului şi înfăptuirea revoluţiei industriale e susţinută de o cauzalitate economică.
Astfel, în varianta sa la nivel macro, migraţia internaţională se declanşează ca urmare a
diferenţelor dintre raportul între cererea şi oferta de forţă de muncă în diversele arii
geografice, reflectate de diferenţele între nivelul salariilor/veniturilor.

1.1. Migraţia internaţională a forţei de muncă: concept, cauze, dimensiuni

Migraţia internaţională a forţei de muncă, fenomen complex şi de mare
amplitudine al lumii contemporane a atras atenţia multor specialişti (economişti,
sociologi, politologi), a unor organizaţii ştiinţifice naţionale şi internaţionale, a cercurilor
guvernamentale din diverse ţări. Privit în evoluţia lui istorică, fenomenul migraţiei
populaţiei de pe un teritoriu pe altul, este tot atât de vechi ca şi existenţa societăţii însăşi1
iar frecvenţa şi amploarea acestuia sunt impresionante. Individual sau colectiv, în mod
voluntar sau forţat, oamenii şi-au schimbat rezidenţa în interiorul propriei ţări sau în
afară, asociind aproape întotdeauna actul migraţiei cu realizarea unor aspiraţii vizând
oportunitãţi şi certitudini noi. Mobilitatea teritorială a devenit atât de indisolubil legată de
organizarea şi funcţionarea societăţilor umane încât în absenţa ei progresul şi schimbarea
socială ar putea fi cu greu imaginate.
În varianta la nivel individual, decizia de migraţie este rezultatul unui proces prin
1
Fenomenul migraţiei populaţiei s-a accentuat chiar din perioada preistorică, din leagănul civilizaţiilor
anticeale fenicienilor, arienilor, grecilor şi al altor triburi din Asia Centrală şi din alte zone ale lumii.

7
care individul raţional evaluează beneficiile migraţiei internaţionale comparându-le cu
câştigurile în condiţiile în care ar rãmâne imobil şi luând în calcul costurile pe care le
presupune aceastã deplasare (costul călătoriei, al supravieţuirii în ţara de destinaţie până
la găsirea unui loc de muncă, dificultatea adaptării la o nouã piaţă a forţei de muncă,
efortul pentru învăţarea unei noi limbi şi al adaptării la o nouã cultură, costul psihologic
al ruperii vechilor relaţii şi stabilirii unora noi).2 În sensul său cel mai larg termenul de
migraţie internaţională a forţei de muncă sugerează “deplasări de persoane, singulare sau
de grupuri, în afara granitelor naţionale, în speranţa unor condiţii de trai mai bune”.3
Având ca punct de plecare această determinare a conceptului de migraţie internaţională a
forţei de muncã trebuie sã avem în vedere următoarele elemente:
a) Piaţa internaţională a forţei de muncă, formată din totalitatea indivizilor ce
desfăşoară o activitate economico-socială în afara ţării de origine şi au statut de rezidenţă
a ţării în care îşi desfăşoară activitatea.
b) Piaţa internaţională a forţei de muncă are o sferă de cuprindere mai redusă
decât migraţia internaţională, deoarece cuprinde şi persoanele care au părăsit ţara de
origine şi care nu au în acel moment o activitate social-economică salarizată. Migraţia
internaţională a forţei de muncă este un proces deosebit de amplu şi complex care
evidenţiazã evoluţia fluxului internaţional al forţei de muncã spre deosebire de piaţa
internaţională a forţei de muncă care oferă doar o imagine asupra situaţiei la un moment
dat.
c) În afara migraţiei internaţionale a forţei de muncă, circulaţia internaţională a
forţei de muncã cuprinde şi deplasarea peste graniţe a forţei de muncă în cadrul acţiunilor
determinate de cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, precum şi
funcţionarii internaţionali.4
Sub aspect motivaţional, migraţia internaţională poate fi impulsionată de motive
de ordin personal şi de evenimente religioase sau politice. Prima formă se datorează în
principal hotărârii indivizilor motivată de dorinţa îmbunătăţirii situaţiei lor materiale, iar
2
Se poate vorbi despre o evoluţie a formulei atribuită de economia neoclasică drept stând la baza deciziei
potenţialului migrant care a condus, prin îmbunătăţiri succesive la varianta: salariu aşteptat + salariu
evaluat la destinaţie – costuri ale migraţiei (varianta propusã de Borjaas în anii ‘90). Aceeaşi afirmaţie este
valabilã şi în cazul costurilor migraţiei.
3
A.D. ALBU, Migraţia internaţională a forţei de muncă, ed. Ştiinţificã şi Enciclopedică, Bucureşti 1987,
p. 11-13
4
Idem, p 26

8
migraţia politică este provocată de considerente de ordin politic extrem de diferite.
Aceastã formă de migraţie cuprinde deplasări de populaţie ca urmare a unor schimbări de
guverne determinate de lovituri de stat sau ca urmare a deplasării în masă a populaţiei din
cauza unor acţiuni de discriminare. Asemenea situaţii demonstrează că migraţiile politice
au prin excelenţă un caracter forţat. În mod similar se pune problema migraţiei
determinată de diverse motive religioase.
Diferitele tipuri de migraţii pot fi identificate cu ajutorul unor variabile de natură
geografică şi temporală.Astfel, în funcţie de aria geografică migraţiile pot fi
intercontinentale, spre exemplu migraţia din ţările Europei şi din cele asiatice în S.U.A.,
respectiv din India în Anglia sau Canada etc. şi intracontinentale, cum este cazul
migraţiei dintre ţările din Europa, cu precădere între ţãrile C.E.E. sau între ţările nordice.5
Dacă ţinem cont de durata deplasării migraţia internaţională poate fi pe termen
lung, atunci când migranţii rămân în noul spaţiu pentru totdeauna sau pentru o perioadă
lungã de timp, temporară, făcută cu intenţia de a se întoarce în ţara de origine în 1-2 ani
şi sezonieră în cazul în care migranţii fac deplasări zilnice spre locurile de muncă. În
unele lucrări de specialitate6 se subliniază importanţa turismului văzut ca o acţiune de
migrare temporară, care favorizează activităţi de producţie şi de consum precum şi o nouă
repartizare de bunuri şi servicii în scopul satisfacerii unor cerinţe specifice.
După gradul de calificare al forţei de muncă, migraţia internaţională cuprinde
forţa de muncă fără o calificare specifică şi forţa de muncă calificată ce îndeplineşte o
serie de cerinţe specifice dând naştere în ţara de destinaţie unor activitãţi generatoare de
venituri.

Migraţie si globalizare
Istoria, migraţia şi globalizarea sunt responsabile de faptul că numeroase
comunităţi diferite trăiesc astăzi una lângă cealaltă în Europa. Scopul în prezent trebuie să
fie acela de a le ajuta pe toate să dobândească o mai bună înţelegere a celorlalte şi a
patrimoniului acestora, de a dezvolta conştientizarea valorilor comune pe această bază,

5
Un interes deosebit prezintă sub aspectul evoluţiei curentul migraţional intereuropean al forţei de muncă.
După cum rezultă din unele surse şi documente ale ONU, rapiditatea creşterii economice a unor ţări din
Europa Occidentală şi condiţiile unei lente evoluţii a sistemului forţei de muncă a determinat importante
mişcări ale populaţiei pe teritoriul continentului.
6
AL. PUIU, Relaţii economice internaţionale, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 294.

9
ajungându-se astfel să se înţeleagă mai bine reciproc şi să se simtă parte a identităţii
europene comune.
Globalizarea se bazează în primul rând pe intensificarea relaţiilor economice
internaţionale care se datorează în mare masură companiilor multinaţionale din cele mai
industrializate state. Globalizarea reprezintă şi migraţia oamenilor în căutarea de salarii
mai bune şi presupune o formidabilă accelerare a tranzacţiilor pe pieţele de schimb,zilnic
1400 miliarde de dolari, ceea ce provoacă destabilizarea unor economii naţionale în
special a naţiunilor în curs de dezvoltare.Favorizând sporirea schimburilor şi mobilitatea
capitalului, globalizarea pune în contact sisteme diferite pe planul dezvoltării economice
şi al organizării sociale. Dar mondializarea nu are doar avantaje. În realitate,costurile
adaptării pot fi ridicate pentru anumite clase sociale şi anumite ţări,cel puţin pe termen
mediu,dacă nu pe termen lung. Problema se pune în special pentru salariaţi şi pentru
agricultori,două categorii ale căror venituri şi activitãţi sunt puternic afectate de mutaţiile
care au loc în lumea actuală.
În aceste condiţii migraţia internaţională devine un fenomen universal. Fluxurile
de imigranţi ilegali sunt mai reduse decât cele de imigranţi legali,iar apariţia cartierelor
mulsumane în lumea occidentală este o constanţă. În consecinţă ţările dezvoltate au
adoptat o atitudine din ce în ce mai categorică, iniţiind legi care sã limiteze imigraţia si
drepturile imigranţilor.
Iată deci că migraţia este un fenomen deosebit de important care face obiectul
cercetării academice performante şi nu doar obiectul articolelor denigratoare de tabloid.
Rezultat sau componentă a procesului de globalizare,efectele economice ale migraţiei
sunt uriaşe, pentru unele ţări migranţii fiind surse importante generatoare de profit, pentru
altele fiind surse de bani ce se îndreaptă spre familiile aflate în ţara de origine şi
contribuie indirect la supravieţuirea economicã într-un mediu tot mai competitiv.

1.2. Evoluţia fenomenului în Europa. Procesul imigraţionist şi integrarea U.E.

Din anii '60 încoace Europa cunoaşte o amploare fără precedent a curentelor
migratorii şi o varietate a direcţiilor de deplasare necunoscută în alte zone. Această
evoluţie a proceselor migraţionale a fost determinată, în principal, de apariţia unui
excedent de slujbe pe piaţa muncii din câteva ţãri occidentale şi de existenţa unei

10
considerabile oferte de personal în regiunile sudice mai puţin dezvoltate ale continentului,
în Turcia precum şi în Africa de Nord. Pentru a-şi susţine expansiunea economicã
postbelică, o serie de ţări industrializate europeneă la importul de muncitori străini în
domenii de activitate care atrăgeau din ce în ce mai puţin muncitorii autohtoni.
Modernizarea economiei, avântul industrial şi extinderea serviciilor au permis
forţei de muncă din ţările dezvoltate să promoveze în cadrul sistemului productiv, ceea ce
a creat în mod firesc o cerere ocupaţională suplimentară la nivelele inferioare ale ierarhiei
profesionale. În acest fel au devenit disponibile locurile de muncă necalificate,
periculoase, murdare, penibile, prost plãtite şi desconsiderate de societate.
Relansarea mişcărilor migratorii în Europa postbelică a cunoscut trei faze
importante, prima de emigraţie, celelalte de imigraţie: la începutul deceniului şase se
amplifică exodul spre America şi Oceania, ulterior survine repatrierea europenilor din
vechile teritorii coloniale africane şi asiatice, iar în anii '60 se declanşeazã valul
imigrãrilor din zonele slab dezvoltate.
Dupã sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările europene au experimentat
patru perioade principale de migraţie7:
a) Migraţia forţei de muncă şi reconstrucţia Europei (1950 – 1970)
În aceastã perioadã, s-a dezvoltat industria grea, manufacturieră, sectorul
construcţiilor şi activităţile publice, determinând o creştere economică importantă în
ţările europene. Lucrătorii migranţi din Irlanda şi Europa de Sud – ţări care s-au
confruntat cu economii în stagnare şi rate ridicate ale şomajului – au răspuns la început
nevoilor pieţei muncii din Europa de Vest. Tratatul de la Roma din 1957 se fundamenta
pe anumite principii printre care asigurarea liberei circulaţii a persoanelor între cele şase
state fondatoare.
Astfel, Franţa, Belgia, Olanda şi Marea Britanie aveau posibilitatea să foloseascã
forţa de muncă din coloniile lor sau din fostele colonii, iar relaţiile economice, politice şi
culturale ofereau şansa de a obţine forţă de muncă fără a utiliza sisteme de recrutare
specifice. Dimpotrivă Germania sau Elveţia nu aveau acces la mâna de lucru „colonială”
şi de aceea au creat sisteme de recrutare a forţei de muncă pentru atragerea lucrãtorilor
străini temporari cărora li s-a acordat permisiunea de şedere ca „lucrători oaspeţi”. În
7
SEE ABELLA, World Migration, ed. IOM, Geneva, 2003, p 121

11
perioada 1945 – 1975 dependenţa economiilor statelor membre de lucrătorii străini a
diminuat volumul imigraţiei ilegale.
Conform statisticilor OCDE de la începutul anilor '60 şi până la începutul anilor
'70 mai mult de 30 milioane de lucrători străini au intrat în CEE, incluzând lucrătorii
temporari şi pe cei cu intrări multiple. Până la începutul anilor '80, numărul străinilor
rezidenţi în Europa de Vest s-a triplat faţă de anii '50 ajungând la 15 milioane. În 2000,
peste 20 milioane de lucrători străini locuiau în Spaţiul Economic European,reprezentând
5,4% din totalul populaţiei.8
b) Perioada crizelor economice 1970 - prima jumãtate a anilor '80.
Cea de-a doua perioadă a fost marcată de crizele economice,datorate creşterii
preţului petrolului din 1973 şi 1979. În anii următori, schimbările din economia
mondială, revoluţia economică şi noile modele de organizare a afacerilor au modificat
natura muncii, erodând modelele de ocupare tradiţionale. Ca urmare migraţia forţei de
muncă s-a modificat.9 Unele state europene au redus sau au încercat să reducă imigraţia.
Şomajul în creştere şi escaladarea tensiunilor sociale au determinat guvernele sã elimine
politicile active de recrutare din strainătate. Au crescut costurile recrutării din străinătate
pentru angajatori, au fost limitate categoriile de lucrători străini ce puteau fi angajaţi şi s-
au stabilit cote anuale pentru forţa de muncã din străinătate.
De asemenea, guvernele au aplicat politici pentru încurajarea lucrătorilor migranţi
să se întoarcă în ţările de origine. În realitate, regresul economic din ţările gazdă nu a
condus la întoarcerea masivă a imigranţilor în ţările de origine.
c) Diversificarea ţărilor gazdă şi de origine şi creşterea numãrului solicitanţilor
de azil, refugiaţilor şi minoritãţilor etnice.
Ţările de emigraţie tradiţionale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda, Grecia
şi Portugalia, se transformã trepatat în ţări de imigraţie. Migranţii nu mai provin în
majoritate din fostele colonii, ci dintr-un grup de ţări mult mai diversificate. Numărul
solicitanţilor de azil şi al refugiaţilor a crescut semnificativ datorită schimbărilor politice
din Europa Centrală şi de Est şi din fosta Uniune Sovietică, dar şi datorită conflictelor
regionale precum cele din fosta Iugoslavie şi Nordul Irakului. Aceastã perioadă se
8
http://www.ectap.ro/articole/211.pdf accesat la data de 11.10.2007
9
www.europa.eu.int/comm/employment_social/fundamri/movement/studies: “Migration in
Europe:Lessons from the Past”, 2002 accesat la data de 18.01.2008

12
caracterizeazã de asemenea prin proeminenţa fluxurilor migratorii pentru reunificare
familială şi revenirea interesului pentru migraţia forţei de muncă, în special pentru
lucrătorii calificaţi şi înalt calificaţi, spre sfârşitul anilor '90. dupã prăbuşirea blocului
comunist şi deschiderea frontierelor, a sporit fluxul migrator est – vest, în special
circulaţia minorităţilor etnice. Tot în aceşti ani aspectele referitoare la frontiere, în special
cele legate de migraţie, au devenit probleme de interes major în Europa. Pe de o parte
ţările terţe nu beneficiază de condiţii privilegiate privind accesul şi participarea la
procesul de integrare europeană, dar trebuie să facă faţă efectelor externe ale U.E., printre
care şi migraţia ilegală, iar pe de altă parte state membre ale U.E., precum şi state
candidate se confruntã cu noi probleme în domeniul controlului frontierei şi migraţiei.
d) Migraţia forţei de muncă „preferenţială”. Creşterea migraţiei ilegale.
În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a migraţiei permanente şi a celei temporale
ca urmare, pe de o parte, a intenstăţii fazei de expansiune de la sfârşitul anilor '90, iar, pe
de altă parte, dezvoltării tehnologiei informaţiei şi comunicaţiei, sănătăţii şi educaţiei,
sectoare ce necesită forţa de muncă înalt calificată. Totodată, a crescut cererea de mână
de lucru strãină necalificată, în special în agricultură, construcţii şi lucrări publice,
precum şi serviciile casnice (Italia, Spania, Grecia şi Portugalia). Dupã 1989 migraţia a
crescut în special în Germania şi Marea Britanie care au favorizat lucrãtorii străini
temporari. În aceste ţări a crescut ponderea femeilor în rândul migranţilor începând din
anii '90, iar studenţii străini au contribuit la acoperirea necesarului de forţă de muncă. Ca
urmare a dezvoltãrii reţelelor de trafic internaţional şi a noilor dimensiuni ale migraţiei
ilegale, politicile Statelor Membre privind migraţia şi angajarea străinilor au sporit
măsurile represive împotriva traficanţilor, angajatorilor, sau imigranţilor aflaţi într-o
situaţie de ilegalitate.
Ţări precum Marea Britanie, Germania şi Franţa au adoptat măsuri pentru
facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în special specialişti IT, pentru a face faţă
competiţiei globale pentru astfel de lucrători. Acestă cerere de lucrători înalt calificaţi
poate fi satisfãcută de ţările în curs de dezvoltare chiar dacă are o semnificaţie mai
scãzută. Se poate previziona, însă, o creştere a fluxului invers de specialişti dinspre ţările
bogate înspre cele mai puţin dezvoltate datorită creşterii eficienţei economice în statele
dezvoltate. Totodată, capitalul şi investiţiile directe vor merge spre ţările sărace atrăgând

13
specialişti din ţările bogate.
În Europa, problema sensibilă a imigraţiei pare sã se afle din ce în ce mai des pe
agendele politicienilor. Malta este ţara cu densitatea cea mai mare din Europa, 1200
persoane/km2, iar numărul crescând de imigranţi ilegali dă mari bătăi de cap guvernului
maltez. Chiar şi în Cehia, chestiunea imigraţiei a declanşat discuţii aprinse printre
politicieni vizând pericolul pe care „multiculturalismul artificial” şi „migraţia de masă” îl
reprezintă pentru securitatea Europei. Atentatele teroriste care au avut deja loc în Europa,
au accelerat reuniunile pe tema migraţiei ilegale. 10
Spania şi Franţa au semnat un acord bilateral de cooperare care cuprinde măsuri
comune de repatriere a imigranţilor ilegali. Franţa este o destinaţie preferată a
imigranţilor ilegali chinezi, care, dupã un articol apărut în „Le Monde”, ar reprezenta
între 12% şi 15% din migraţia clandestină din Franţa. Pentru aceştia, Franţa este doar o
rampă de lansare spre Canada şi SUA, sau este ţara unde vor fi folosiţi de reţelele
franceze de muncă la negru în domeniul textilelor şi marochinăriei.11
În Austria, Parlamentul va vota în curând o lege care va permite poliţiei sã deţină
azilanţii şi imigranţii ilegali pe timpul cât cererile lor sunt studiate de autorităţi, o
încercare de a stăvili numărul mare de delicte comise de străini. În acelaş timp, legea
prevede accelerarea cercetării dosarelor de cerere de azil.
În Olanda, asasinarea regizorului Theo van Gogh, de către un tânăr născut în
Olanda din părinţi marocani, care îl acuza pe acesta de insulte la adresa Islamului, a
alimentat discuţiile şi controversele despre loialitatea imigranţilor faţă de patria adoptivă.
În Anglia, politica „prea liberală” în materie de imigraţie, este pusă sub lupă de
mass-media şi politicieni, încercând fiecare după convingerile sale, să pătrundă legătura
dintre terorism şi imigraţie. Guvernul britanic se pregăteşte să ia măsuri mai severe
împotriva străinilor de pe teritoriul său. Chiar cei care vor primi azil politic nu vor mai
avea dreptul să rămână definitiv în Anglia, situaţia lor fiind revizuită periodic în timp ce
noi reglementări restrictive vor fi introduse în privinţa permiselor de muncă temporară.
Pe fondul acestor nemulţumiri, integrarea imigranţilor în Europa, în special a
celor musulmani, este şi mai mult pusă sub semnul întrebării. Eventualitatea intrării

10
http://ro.altermedia.info/minoritati/imigratia-culturi-in-miscare_2793.html accesat la data de 20.02.2008
11
www.europa.eu.int/comm/employment_social/fundamri/movement/studies: “Migration in
Europe:Lessons from the Past”, 2002 accesat la data de 18.01.2008

14
Turciei în UE, contribuie şi mai mult la creşterea animozităţilor, transformate pe alocuri
în tensiuni şi răbufniri de violenţă. Tranziţia Europei de la o societate naţională la una din
ce în ce mai multiculturală, provoacă frisoane în rândul cetăţenilor ei, care văd numărul
crescând al străinilor, ca o ameninţare la adresa culturii şi identitãţii naţionale. Atentatele
teroriste şi intoleranţa unor clerici islamici din Franţa şi Anglia la adresa societăţii
occidentale, au intensificat clivajele, prejudecăţile şi discriminările.
Încã nu se poate vorbi de un butoi cu pulbere al multiculturalismului de tip
european, dar în lipsa unor soluţii politice, economice, sociale, pe termen lung, scânteiele
pot declanşa explozii locale uşor de propagat într-un spaţiu comun al tensiunilor. Iar cum
într-o lume atinsă de globalizare, conflictele locale sau regionale se resimt la nivel
planetar, perturbările introduse de imigraţie într-o ţară au toate şansele sã creeze
periculoase reacţii în lanţ.

Caracteristicile actuale ale migraţiei forţei de muncă în U.E.

Statisticile arată că, în ultimii ani, numărul lucratorilor străini a crescut în
majoritatea statelor europene dezvoltate.12 Străinii au o pondere mult mai mare în anumite
sectoare decât în totalul forţei de muncă. În Germania şi Italia, de exemplu, mai mult de
un sfert din forţa de muncă străină e ocupată în sectorul minier şi industrial, iar în
Austria, Belgia sau Franţa, străinii sunt preponderenţi în domeniul contrucţiilor.13
În general aceşti lucrători străini sunt mai vulnerabili faţă de şomaj decât
naţionalii datorită atât tendinţelor economice cât şi naturii activităţilor desfãşurate de
străini. Şomajul variază în funcţie de vârstă, sex, naţionalitate, iar cunoaşterea limbii ţării
gazdă contribuie semnificativ la integrarea pe piaţa muncii şi în societate.
U.E. s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulaţii a cetăţenilor statelor
membre în spaţiul european. Migraţia şi azilul au căpătat un loc proeminent pe agenda
politică a U.E. şi statelor membre după 2000, iar prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în
vigoare în 1999, toate eforturile s-au concentrat asupra stabilirii unor politici comune în
domeniul azilului şi migraţiei. Se consideră în prezent că este de dorit o abordare
integrată şi corespunzătoare pentru a gestiona mai bine fenomenul migraţiei şi de aceea
12
TRUICĂ GILDA, GEANĂ ELENA, Repere şi puncte de vedere referitoare la dezbaterea privind
viitorul Uniunii Europene,, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2001, p.123
13
SEE ABELLA, World Migration, ed. IOM, Geneva, 2003, p 143

15
statele membre trebuie sã stabilească exact condiţiile în care cetăţenii altor state pot intra
şi locui pe teritoriile lor, drepturile şi obligaţiile acestor persoane precum şi accesul la
informaţii şi mecanismele de control funcţionale.
Politicile externe şi programele actuale ale Comunităţii Europene în sprijinul
drepturilor omului, consolidării democraţiei, reducerii sărăciei şi creării de locuri de
muncă sunt instrumente cu rol esenţial în vederea reducerii presiunii migraţiei. Realizarea
liberei circulaţii a persoanelor prin crearea unei pieţe comune şi prin armonizarea
graduală a politicilor economice a statelor membre este unul din obiectivele comunitare
prioritare, însă, statele membre ale U.E. se confruntă cu situaţii foarte diferite în ceea ce
priveşte migraţia (istoric diferit, nivel diferit al dependenţei economice faţă de migraţie,
preocupări diferite faţă de tendinţa migraţionistă) şi de aceea dezideratul unei politici
comune privind migraţia rămâne un obiectiv ambiţios.

1.3. Migraţia totală – tipuri, cauze, efecte

Deşi în ultimul deceniu în unele zone ale lumii, precum Europa, migraţia a
înregistrat fluxuri sporite, problema migraţiei externe la scară internaţională fiind pentru
multe state ale lumii o preocupare conjuncturală, chiar rezidulală. În cadrul fluxurilor de
populaţie, circulaţia forţei de muncă înregistrează dimensiuni în creştere, atât a numărului
cât şi a intensităţii. La scară mondială migraţia este relativ redusă, cca 3% din populaţia
lumii.
Termenul de migraţie este adesea modificat de către un prefix sau adjectiv, atunci
când se referă la o formă specifică. Aceasta a avut ca efect multiplicarea termenului
într-un număr mai mare de categorii. De exemplu, migraţia poate fi categorisită în
conformitate cu direcţia în care persoana se mişcă, înspre sau dinspre o ţară.
Emigraţia este actul sau fenomenul părăsirii ţării sau regiunii natale de către un
individ sau grup de indivizi pentru a se stabili în alta. 14 Emigrarea poate avea diferite
motive, unele politice, altele economice sau chiar personale (cazul căsătoriei). În alte
cazuri, oamenii în vârstă din ţări bogate, dar cu o climă rece, aleg să se mute în ţări cu o
climă mai caldă, după ce ies la pensie. Cei mai mulţi emigranţi politici sau economici se
mută în noile regiuni sau ţări însoţiţi de toţi membrii familiilor lor, sperând să găsească

14
DEX, ediţia a II-a, ed. „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1998. p 339

16
condiţii mai bune de muncă, o piaţă a muncii mai dezvoltată sau pur şi simplu un climat
de pace. De-a lungul istoriei, numeroşi emigranţi s-au reîntors în patriile lor, după ce au
reuşit să strângă suficienţi bani în ţările de adopţie. În unele cazuri, emigranţii se mută în
ţări care se deosebesc profund de ţările de origine prin tradiţiile culturale, economice sau
religioase. În funcţie de motivele către care este îndreptată emigraţia se disting cinci
tipuri ale acesteia.15
Emigrarea umanitară (azil, refugiere), acceptată doar pentru acele persoane a
căror viaţă este în primejdie în ţara natală sau de rezidenţă. Fiecare caz în parte este
studiat conform normelor de tratare a refugiaţilor impuse de ONU. În marea majoritate a
cazurilor, cetăţenii unei ţări democratice nu mai pot invoca acest procedeu de emigrare.
Emigrarea oamenilor de afaceri sau a investitorilor este acceptată pentru acele
persoane care au un anumit capital (peste 500.000 de dolari), pe care doresc sã îl
investească într-o afacere proprie, ori sã devină acţionari la o afacere deja existentă în
ţara de emigrare. Banii trebuie sã provină din afaceri sau investiţii anterioare şi sã fie
liberi de orice debit.
Emigrarea prin sponsorizare se poate face doar de persoanele care au rude foarte
apropiate în ţara în care doresc sã emigreze. În acest caz, ruda va trebui sã-şi ia
angajamentul şi să facă dovada fondurilor necesare de întreţinere a emigrantului
sponsorizat.
Emigrarea prin contract de muncă se poate face doar în Statele Unite. Este nevoie
de un contract de muncă din partea unei companii americane, care să aibă aprobarea US
Department of Labour, care să arate că străinul angajat nu ia locul nici unui american. Pe
baza acestui contract se obţine o viză permanentă de muncă, iar după un an de muncă în
Statele Unite se poate cere rezidenţa permanentă (Green Card).
Emigrarea persoanelor independente este posibilă pentru oricine întruneşte
condiţiile impuse de Ministerul de Emigrare al ţării respective. Acest sistem este general
valabil, indiferent de naţionalitate, etnie, sex, religie. Dacă se îndeplineşte punctajul de
emigrare, cazierul este curat, starea de sănătate corespunzătoare, atunci se poate depune
dosarul de emigrare, se plătesc taxele aferente şi se poate emigra cu certitudine în ţara
aleasă. În momentul emigrării, toţi membrii familiei obţin rezidenţa permanentă a ţării

15
http://news.softpedia.com/news/1/2004/May/8239.shtml accesat la data de 12.02.2008

17
respective, deci toate drepturile cetăţeneşti. Această rezidenţă trebuie folosită cel puţin
şase luni pe an în ţara de emigrare, altfel se poate pierde.
Imigraţia este acţiunea prin care o persoană îşi stabileşte reşedinţa obişnuită pe
teritoriul unui stat membru pentru o perioadă de cel puţin 12 luni, după ce, în prealabil, a
avut reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru sau într-o ţară terţă.16
O distincţie poate fi făcută şi între migraţia internaţională şi migraţia internă.
Prima se referă la mişcarea persoanelor care pleacă din ţara lor de origine, sau din ţara
unde au reşedinţa de obicei, pentru a se stabili în mod permanent sau temporar într-o altă
ţară. În acest caz este trecută frontiera. Migraţia internă are loc în interiorul unui stat, cum
este de exemplu migraţia rurală către mediul urban.
Migraţia internaţională poate fi divizată la rândul ei în migraţie legală şi ilegală.
Migraţia ilegală, deşi nu este nouă, este în creştere şi se află cu prioritate pe agendele
naţionale şi internaţionale. În cartea sa pe această temă, profesorul Ghosh, a scris că „nu
este o definiţie clară sau universal acceptată a migraţiei ilegale. Un motiv important
pentru acest lucru este acela că neregularitatea sau inegalitatea mişcărilor migratoare
poate fi văzută din diferite unghiuri.”17 El explică că fenomenul migraţiei ilegale este
văzut din perspectiva ţărilor de destinaţie, şederea sau munca ilegală într-o ţară
însemnând că migrantul nu are autorizarea necesară pentru efectuarea acestor activităţi.
În mod evident termenul de „migraţie legală” se referă la migraţia care are loc în
conformitate cu legislaţia ţărilor în cauză. Migraţia este voluntară atunci când persoanele
implicate se deplasează din proprie iniţiativă, iar migraţia forţată apare atunci când
deplasarea persoanelor are loc ca urmare a unor conflicte interne, calamităţi naturale sau
persecuţii din partea reprezentanţilor guvernului. Aceasta din urmă presupune intervenţia
unei forţe externe voinţei persoanelor implicate care determină deplasarea acestora.
Deplasarea persoanelor poate fi individuală, atunci când se are în vedere mişcarea
la nivel de individ. Aceasta presupune luarea deciziei de migrare de fiecare persoană în
parte şi totodată alegerea căilor şi a mijloacelor de migrare. Migraţia în masă presupune
mişcarea concentrată a unui număr mare de persoane, chiar colectivităţi întregi fiind
concretizată prin deplasarea până la locul cel mai apropiat care oferă protecţie împotriva

16
DEX, ediţia a II-a, editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1998, p 476
17
GHOSH, B. HUDDLED, Masses and Uncertain Shores, Insights into Irregular Migration, International
Organization for Migration, ed. Martinus Nijhoff, 1998, p. 1

18
cauzelor care au determinat-o.
În funcţie de durata cât migrantul rămâne în ţara de destinaţie, migraţia poate fi
permanentă sau temporară. Atunci când migrantul se stabileşte definitiv în ţara de
destinaţie, uneori dobândind şi cetăţenia acelui stat, ne aflăm în prezenţa unei migraţii
permanente. Când migrantul se află în ţara de destinaţie pentru o perioadă determinată de
timp, de regulă pe perioada unui contract de muncă, după care se întoarce în ţara de
origine ne aflăm în prezenţa unei migraţii temporare. O ultimă categorie a migraţiei se
referă la returnare ca fiind procesul de întoarcere a migranţilor în ţara de origine.
Returnarea poate fi benevolă, când persoanele se întorc din proprie iniţiativă, sau forţată
când migrantul este obligat de autorităţile ţării de destinaţie să se întoarcă.
Migraţia din ultimul secol şi jumătate poate fi grupată, după numărul, originea şi
caracterul ei specific în cinci mari etape.18
Prima dintre acestea, încadrată între 1335 – 1846 este perioada unor mari refaceri
sociale în aproape toate statele Europei Occidentale şi marchează o reînviorare a
migraţiei din secolul al XVIII-lea. Curenţii principali pornesc din ţările atlantice,
îndeosebi Anglia şi Scoţia, din ţările Scandinaviei şi, în secundar, din Franţa. Numărul
celor plecaţi se apreciazã la circa 100.000 persoane în întreaga perioadă, emigranţii fiind
în principal ţărani sau meşteşugari care se îndreptau spre America de Nord şi coloniile
europene din Australia şi Noua Zeelandă.
Etapa 1846 – 1880 se caracterizează prin deplasări masive care ajung la 300.000 –
500.000 persoane pe an, direcţiile de deplasare rămânând de regulă aceleaşi.
Perioada premergătoare primului război mondial (1880 – 1914) e marcată de o
creştere puternică a emigraţiei, în medie de circa 800.000 de persoane anual. Curenţii de
emigrare vizează anglo-saxonii la care se adaugă locuitorii din Europa central-orientală şi
meridională, iar masa emigranţilor e formată din muncitori necalificaţi, fără mijloace şi
resurse de trai. Zonele de emigrare se extind, America de Nord rămânând în continuare
principala atracţie.
Perioada interbelică prezintă trăsături distincte şi, spre deosebire de perioada
primului război mondial, emigraţia forţată rezultă din poziţia unor guverne faţă de
minorităţile naţionale, din atitudini politice şi religioase, din condiţiile unor tratate de
18
JEAN PIERRE GARSON, “Changes and Challenges: Europe and Migration from 1950 to the Present”,
Bruxeles, 2003, p. 142

19
pace sau în urma formării noilor state independente.
Etapa de după cel de-al doilea război mondial a fost marcată de schimbări
importante în mişcarea migratorie. Milioane de oameni au fost evacuaţi, alţii au emigrat
temporar, au avut loc schimburi de populaţie între ţări vecine şi au reînviat migraţiile
determinate de cauze economice. În ultimul deceniu, în mod deosebit, s-au produs
modificări importante în caracterul migraţiilor tradiţionale fiind evidentă reducerea
emigraţiei europenilor în ţările Asiei şi Africii şi imigrarea masivă în Europa Occidentală
a funcţionarilor, militarilor şi membrilor familiilor lor.
Din analizele sale variate şi detaliate, Ravenstein (1885) a dedus şapte „legi ale
migraţiei”19 dupã cum urmează:
1. Cea mai mare parte a migranţilor parcurg distanţe mici, producând „curente de
migraţie” orientate înspre marile centre culturale şi industriale.
2. Procesul de „absorbţie” a migranţilor se desfăşoară mai rapid în oraşele cu o
dezvoltare rapidă, unde aceştia contribuie, direct proporţional cu numărul lor la
dezvoltare.
3. Procesul de „dispersie” este inversul procesului de „absorbţie” şi manifestă
trăsături similare.
4. Fiecare curent de migraţie produce un contra - curent de compensare.
5. Cei stabiliţi în oraşe migrează mai puţin faţă de cei din zonele rurale ale ţării.
6. Migranţii care parcurg distanţe mari preferă de obicei mari centre industriale
sau comerciale.
7. Femeile migrează mai mult decât bărbaţii.
Pornind de la cauzele generale şi particulare care generează mobilitatea
populaţiei în teritorii, obţinem următoarea clasificare generală a migraţiilor:
a) Migraţii individuale determinate în primul rând de factori economici. În funcţie
de raza lor de acţiune, de perioada de deplasare şi de mijloacele de deplasare, acestea se
subdivid în migraţii sezoniere şi deplasări definitive la mare distanţă. Cea mai des
întâlnitã formă de migraţie de acest fel este cunoscută sub denumirea de exod rural care
vizează în primul rând mişcările din interiorul ţărilor, dar la fel de cunoscute sunt şi
19
The Early History Of Migration Research, Michael J. Greenwood şi Gary L. Hunt, International Regional
Science Review 2003; 26; 3
Versiunea on-line al acestui articol poate fi gãsitã la http://irx.sagepub.com/cgi/content/abstract/26/1/3
accesat la data de 28.11.2007

20
deplasările periodice de tip turism şi de tip pelerinaj.
b) Migraţii pe grupe organizate, care pot fi definitive (migraţii războinice – o
parte a marilor invazii, colonizarea, migraţiile crescătorilor de animale şi agricultorilor
după epuizarea resurselor lor), ritmice, desfăşurându-se într-un spaţiu definit (nomadism
pastoral) sau cu caracter de seminomadism (viaţa agricolă şi pastorală de munte).
S-a pus de multe ori întrebarea cu privire la motivele pentru care aceste persoane
emigrează, iar pentru a gãsi un raspuns s-au utilizat categoriile oferite de teoria
motivaţională a lui Abraham Maslow. Acesta din urmă susţine că omul are cinci nevoi de
bază care declanşează majoritatea comportamentelor sale: nevoile fiziologice (hrană, apă,
căldură), nevoile de siguranţă (securitate, stabilitate, sănătate), nevoile sociale de afiliere
şi dragoste, nevoia de stimă (recunoaşterea valorii) şi nevoia de autoîmplinire.
Dacă ne raportăm la teoria lui Maslow motivul cel mai invocat de emigrare a fost
nevoia de stimă concretizată într-un nivel de trai mai ridicat, studii mai bune şi un salariu
mai bun. Al doilea motiv de emigrare invocat este nevoia de siguranţă urmată de nevoia
de autoîmplinire. Persoanele care au emigrat din acest motiv au fãcut-o în mod definitiv,
pentru a-şi rezolva anumite probleme de conştiinţă: sã fie libere, autonome, să scape de o
lume în a cărei valori nu se regăsesc.

80%
70%
60%
Nevoia de stim a
50%
Nevoia de siguranta
40%
Nevoia de autoim plinire
30%
Nevoia sociala de afiliere
20%
10%
0%

Figura 1.3. Motivele emigrării – scara lui Maslow.20

Datele disponibile au arătat că migraţia are deopotrivă efecte pozitive şi negative,

atât în ceea ce priveşte mentalităţile cât şi în plan social.21 Între efectele pozitive se
numără dezvoltarea economică locală, stimularea spiritului antreprenorial şi toleranţa

20
http://www.robcc.ro/studii_bcc/571956278125000_ro.pdf accesat la data de 12.12.2007
21
http://www.migratie.md/news/901/ accesat la data de 18.01.2008

21
crescută în unele din zonele cu indice ridicat de migraţie. Efectele negative asociate
fenomenului includ dependenţa comunităţilor de veniturile provenite din migraţie, copii
abandonaţi, trafic de persoane.
În societăţile în tranziţie schimbarea mentalităţilor este procesul de transformare
cel mai lent şi de multe ori şi, în multe cazuri, imobilitatea credinţelor şi opiniilor
anulează efectele schimbării instituţionale. În acelaşi timp, contactul frecvent al
membrilor comunităţii cu străinatatea, mergând până la stabilirea pe perioade mai lungi
sau mai scurte în alte ţări, poate accelera procesul de schimbare a mentalitãţilor.
Studierea fenomenului permite identificarea situaţiilor în care efectul migraţiei
internaţionale este unul pozitiv, pentru a se interveni prin măsuri de politică publică fie
pentru a crea condiţiile necesare progresului, fie pentru a integra efectele deja create în
strategii de dezvoltare locală.

1.4. Profilul migrantului. Aspecte ale integrării în societatea ţării gazdă

Migraţia rãmâne, indiferent de durata şi distanţa parcursă, o schimbare simultană
în spaţiul fizic şi socio-cultural. Ea implică „nu numai deplasarea dintr-o comunitate în
alta, ci presupune distrugerea ataşamentelor structurale din zona de plecare, reorganiza
sistemului relaţional la destinaţie şi asimilarea culturală a mediului de primire”22.
Discriminările, restricţiile şi adversităţile de tot felul nu îngăduie o funcţionare normală a
mecanismelor de învăţare a noii culturi. Contactele şi relaţiile cu locuitorii ţării gazdă
sunt sporadice şi tensionate, iar xenofobia şi rasismul constituie obstacole insurmontabile
în calea asimilării. Marginalizarea survine încă de la intrarea în ţară începând cu
derularea formalităţilor de instalare, care atestă dincolo de orice, o diminuare gravă a
statusului social oferit imigranţilor.
Plecarea dintr-o ţarã în alta, mai ales atunci când migraţia este ilegalã, este
costisitoare şi adesea cei care pleacă apelează la împrumuturi informale, fie de la rude, fie
de la reţeaua, adesea ilegală care-i va transporta în ţara de destinaţie. Aceastã ţară gazdă
utilizează forţa de muncă a imigranţilor semi-calificaţi în special în meserii care necesită
un nivel redus de calificare oferindu-le salarii mici. Imigranţii sunt utlizaţi fie ca un
complement al forţei de muncă naţionale, dacă economia este în creştere şi nu există

22
AUREL DRÃGUŢ, Migraţia internaţionalã şi problemele dezvoltãrii, ed. Politicã, Bucureşti 1981, p. 24.

22
destulă forţă de muncă pentru a susţine dezvoltarea, sau este utilizată în acele sectoare în
care muncitorii naţionali refuză să se angajeze, cum ar fi în unele cazuri construcţiile.
Pierre George distinge patru categorii de emigranţi23 în funcţie de relaţiile pe care
aceştia le au cu ţara de plecare sau cu ţara gazdă.Avem astfel, emigrantul care îşi
manifestă dorinţa de a-şi schimba ţara şi, în final, naţionalitatea; muncitorul străin care
este un emigrant temporar; persoanele deplasate (expulzate, repatriate, transferate)
alungate din ţara lor de origine şi refugiaţii care au optat pentru părăsirea ţării lor.
În funcţie de candidatura la emigrare există patru tipuri de migranţi şi anume:24
Migranţi Clasa Muncitori Calificaţi care sunt selectaţi pe baza vârstei, nivelului
educaţional, nivelului lingvistic şi al experienţei lor în muncă, adică pentru ceea ce pot să
ofere din punct de vedere profesional viitoarei ţări de adopţie.
Migranţi Clasa de Afaceri selectaţi pe baza cunoştinţelor manageriale şi a situaţiei
materiale disponibile, adică a patrimoniului care urmează să fie investit în ţara gazdă.
Migranţi Clasa Reîntregirea Familiei care sunt sponsorizaţi de către rudele aflate
deja în ţara de emigrare în calitate de rezidenţi permanenţi sau cetăţeni.
Migranţi Clasa Refugiaţi cărora sistemul ţării în care emigreazã le oferă protecţie,
în urma persecuţiilor de ordin politic, social, religios, rasial, etc.
Cei care decid sã-şi părăsească ţara continuă să păstreze legătura cu familia şi
rudele, sau chiar cu acele persoane care au convingeri politice şi ideologice similare.
Doresc să-şi păstreze stilul de viaţă şi să utilizeze aceleaşi practici culturale (religie,
mâncare sau haine). Contactul cu o altã cultură înseamnă o schimbare în practicile
obişnuite şi o problemă importantă este dacă acest contact reprezintă o influenţă într-un
singur sens, dinspre cultura dominantă, conducând la omogenizare, sau se reflectă în
transformarea şi adaptarea practicilor dominante de către minoritate. Odată ajunşi în ţara
de destinaţie, problema crucială pentru imigranţi este aceea a adaptării şi asimilării lor. S-
a remarcat că ei rup legătura cu mediul din care provin păstrând doar anumite moduri de
a gândi, de a simţi şi de a acţiona. Această transplatare dintr-un mediu în altul antrenează
rupturi sau şocuri, traumatisme psihice serioase. Emigranţilor le este greu sã se
obişnuiască cu activitatea oraşelor puternic industrializate, să facă faţă unei hrane şi
îmbrăcăminţi diferite, să se amestece într-o civilizaţie periculoasă şi să se obişnuiască cu
23
http://www.armyacademy.ro/revista4/rev4_art6.html accesat la data de 18.01.2008
24
http://www.avocaturaemigrare.ro/serviciu.aspx?sID=2 accesat la data de 19.02.2008

23
hobby-ul unei colectivităţi impresionante numeric.
Există trei indici ai asimilării migranţilor în zona de sosire.25 Primul dintre aceştia,
integrarea instituţională semnifică măsura diseminării acestora în interiorul unor sfere
sociale (familia, economia, politica). Ceilalţi indici sunt aculturaţia, adică achiziţionarea
de norme, moravuri şi cutume aparţinând mediului de primire şi adaptarea care se
exprimă prin gradul de integrare personală în noul sistem de relaţii sociale.
Până la realizarea acestei asimilări, imigrantul trece prin etapele şocului cultural.
Prima dintre acestea este incitarea care apare atunci când acesta călătoreşte undeva pentru
câteva zile sau săptămâni, şi totul i se pare minunat. Apare apoi dezamăgirea, când
realizează că lucrurile nu sunt chiar aşa cum par, nu înţelege ce se întâmplă în jurul său,
se simte singur, începe să se îndoiască de sine. Aceasta este faza în care cei mai mulţi
imigranţi se întorc în ţara-mamă. Pentru cei care reuşesc sã treacă peste dezamăgire
începe schimbarea când, inconştient de cele mai multe ori, începe să se adapteze, să-şi
facă prieteni.
În final se produce integrarea, individul simţindu-se ca acasă în ţara în care a
emigrat, dar, întorcându-se în ţara de origine, ar trece printr-un proces asemănător de şoc
cultural. Dacã intervine o incompatibilitate între modelele culturale de la destinaţie şi
orientarea migranţilor, conflictele vor fi cu atât mai puternice cu cât diferenţa este mai
evidentă. Atunci când aspiraţiile imigranţilor sunt blocate de tendinţe discriminatorii, ei
pot evolua în mod regresiv sau agresiv, acest lucru ducând la o stare de dezorganizare
personală. Sferele economice şi socio-culturale în care aceşti imigranţi îşi desfăşoară
activitatea au grade diferite de permeabilitate. Procesul de integrare se declanşează odată
cu obţinerea unui loc de muncă de aceea migranţii care sunt titularii unui contract de
muncă au şanse de adaptare mai mari, deşi autorizaţia de a lucra nu se obţine prea uşor,
fiind precedată de numeroase demersuri pentru atestarea şi echivalarea diplomelor, sau,
absolvirea unui curs profesional.
Celor angajaţi li se acordă prin lege dreptul sã aplice pentru un permis de şedere şi
patronul este obligat sã furnizeze documentele necesare şi să fie de acord cu intrarea în
legalitate a celui care munceşte pentru el. Dacă refuză, poate fi dat în judecată, însă
aceasta este o practică destul de rară pentru că imigranţii nu au resursele necesare pentru

25
CAMELIA TOANCHINÃ, Migraţia internaţionalã şi politicile sociale,ed. Lumen, Iaşi 2006, p 18.

24
a face faţă unui proces. Sub aspect individual portretul imigrantului la munca în
străinătate poate fi construit din trăsături prin care acesta este definit de compatrioţii lui,
sau din imagini pe care le au lucrătorii din ţara gazdă despre „noul venit”.
În acest context emigranţii trec prin crize de identitate, întrucât în ţara de origine
aparţineau populaţiei majoritare, în timp ce în ţara de destinaţie aparţin unui grup etnic
minoritar şi uneori pot fi etichetaţi ca cetăţeni de mâna a doua. Pentru a evita această
marginalizare, aceştia preiau stereotipurile grupului dominant şi fac eforturi pentru a-şi
ascunde identitatea etnică. Pentru emigranţii care au dobândit permis de şedere în ţara de
destinaţie, păstrarea legăturilor cu reţeaua etnică nu mai este la fel de importantă
preferându-se o apropiere de populaţia autohtonă. Privit în mod obiectiv acesta este un
schimb economic mai degrabă decât unul afectiv constând în exploatarea muncii celor
proaspăt veniţi şi în obţinerea forţei de muncă necesare.

1.5. Opinia publică şi problema migraţiei

Migraţia internaţională a forţei de muncă, prin amploarea, dinamismul şi
consecinţele profunde pe care le generează, se impune tot mai mult atenţiei opiniei
publice din toate ţările lumii. Cunoaşterea prin mass-media a dimensiunilor acestui
fenomen, a implicaţiilor sale, a căilor şi posibilităţilor de înlăturare, sau cel puţin de
atenuare, a urmărilor negative pe care le are asupra ţărilor furnizoare de forţă de muncă,
asupra migranţilor însuşi şi a familiilor lor prezintă însemnătate atât din punct de vedere
informaţional cât şi sub aspect educativ.
Fiecare ţară se distinge prin politica sa de primire ce exprimă modelul intervenţiei
normative, sociale şi culturale cu care se explică raportul dintre statul gazdă şi imigrant.26
Modelul german: foloseşte o tehnică care instituţionalizează situaţia de
nesiguranţă. Pentru germani, imigranţii sunt doar “muncitori oaspeţi” pentru care nu se
doreşte realizarea unei politici stabile de convieţuire fapt ce măreşte dorinţa de
reîntoarcere în propria ţară. Parlamentul german începând cu 9 iulie 2004 a aprobat o lege
care tinde sã rezolve problema afluxului de forţă de muncă calificată. Pentru această

26
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116-117/art11-dragulin.html accesat la data de 15.02.2008

25
categorie Germania a eliminat dictonul “Germania nu este o ţară de imigraţie”. Noua lege
se concentrează în special în cazul imigranţilor cu un înalt nivel de calificare (oameni de
ştiinţă, manageri) permi-ţându-le acestora sa obţină permisul de şedere pe o perioadă
nelimitată. Companiile ce activează în Germania vor putea să angajeze aceşti specialişti
în baza unui concurs cu condiţia să nu existe candidaţi germani sau europeni.
O altă reglementare priveşte politica atragerii de capital. Legea prevede că în
cazul în care este investită o sumă minimă de 1.000.000 de euro şi se creează minimum
10 locuri de muncă proprietarul acestei activităţi va putea primi permisul de şedere.
Studenţii străini care au studiat în Germania la momentul încheierii studiilor vor beneficia
de 12 luni de permis de şedere, în acest timp având posibilitatea să găsească un contract
de muncă care sa le convertească vechiul permis de şedere pe motive de studiu într-un alt
tip, pe motiv de muncă. Dacă la sfârşitul acestei perioade nu vor găsi un contract de
muncă vor trebui să părăsească ţara.
Modelul englez: legislaţia engleză utilizează un model care favorizează
diversitatea etnică şi culturală, permiţând formarea de comunităti etnice care în afară de
faptul cã întăresc diversitatea, reprezintă un punct de referinţă administrativă pentru
autoritatea publică. În acelaşi timp cetăţenii Regatului Unit împreună cu alţi 25% dintre
cetăţenii vechii Europe sunt împotriva “falşilor imigranţi pe motive politice” şi împotriva
unei “invazii din Est”. În aprilie 2004 a izbucnit un imens scandal în presa engleză ce a
provocat demisia secretarului pe problema imigraţiei Beverly Huges, deoarece a fost
acuzată că nu a ştiut să-şi controleze propriul departament, în care funcţionari de la
Bucureşti, acceptând documente false au permis câtorva zeci de mii de români să
pătrundă pe teritoriul Marii Britanii ca refugiaţi politici.
Modelul francez: autorităţile franceze explică propriul raport cu imigrantul prin
tehnica asimilării în baza căruia acesta îşi abandonează identitatea culturală pentru a
deveni “buni cetăţeni francezi”. În faţa presiunii venite din partea comunitătii musulmane
care cerea statului francez să permitã tinerelor fete să poată purta vălul la şcoala, în luna
martie 2004, parlamentul votează o lege prin care este interzisă afişarea simbolurilor
religiose în locuri publice. Această măsură se încadrează în politica statului în care “tot
ceea ce contează este raportul cetăţeanului cu statul, iar religia devine o problemă privată
căreia nu-i este acordat dreptul de a ocupa alte teritorii.

26
 Modelul olandez: dintr-o ţară ideală pentru cei care fug de foame şi razboaie
Olanda devine una dintre ţările cele mai intolerante privind imigranţii. Opinia publică
olandeză este împărţită de două opţiuni: una tradiţională liberală, ospitalieră, iar cea de-a
doua opusă, care cere o politică de închidere a graniţelor. Parlamentul olandez, în această
atmosferă de dividere a opiniei publice, a emis o lege în 2003 prin care se reduce drastic
posibilitatea de a obţine azil pe motive politice sau umanitare şi se introduce sistemul
cotelor în acordarea permiselor de şedere pe motive de muncă. În baza acestei legi toţi
străinii care au intrat în ţară înainte de aprilie 2001 şi nu au obţinut un permis de şedere
sunt obligaţi să părăsească imediat ţara27.
Modelul italian: începând cu anii ’90 statul italian prin diverse legi a acordat
permis de şedere străinilor care demonstrau că lucrează. Politica italiană în acest domeniu
se încadrează în două coordonate: încheierea procesului de acordare de permise de şedere
în masă, menţinându-se o politică de acordare de permise pe motive de muncă pe baza
sistemelor cotelor, şi obligarea imigranţilor de a deţine un loc de muncă stabil pe baza de
contract, în caz contrar acestora nemaifiindu-le înnoit permisul. În domeniul integrării
străinului în faţa cererilor comunităţilor musulmane de a se permite fetelor de această
religie să poarte vălul la şcoală, statul italian s-a declarat împotrivă, considerând
nefondată şi cererea anumitor organizaţii musulmane de a înlătura crucifixul din clasele
unde învaţă copiii de religie musulmanã, arătându-se că Italia este un stat unde religia
majoritară este creştină. Această decizie îşi găseşte legitimarea inclusiv în preambulul
Constituţiei europene, în care se arată că “moştenirea culturală, umanistă şi religioasă a
Europei”, stă la baza propriei civilizaţii28.
În acelaşi timp în legislaţia italiană există reglementări care se găsesc într-o
vizibilă contradicţie cu acte şi documente internaţionale. Se au în vedere anumite
dispoziţii privind intrarea şi şederea străinilor pe teritoriul italian, ca şi reglementări cu
privire la modalităţile de expulzare. Prin legea publicatã pe 18.06.1931, care se află încă
în vigoare, este caracterizat modul în care statul se raportează la străini. În conformitate
cu această lege sunt prevăzute un important sistem de controale, autorizaţii şi puternice
limitări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

27
Ibidem
28
KHALED FOUAD ALLAM, Musulmanii în Europa creştină, ed. La Repubblica, Bucureşti, 2004, pg. 23

27
 Am observat că statele percep diferit fenomenul migraţionist, în funcţie de
contextul specific fiecãruia. De asemenea, publicul percepe migraţia, cel puţin dinspre
ţările terţe, preponderent, cu conotaţie negativă. De aceea, este nevoie de o campanie de
conştientizare asupra aspectelor pozitive ale migraţiei şi a necesităţii acesteia. Totodată,
politicile privind dezvoltarea trebuie să includă şi măsuri corespunzătoare pentru
gestionarea eficientă a fenomenului migraţiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât fenomenul
va avea consecinţe tot mai importante atât asupra pieţei muncii, cât şi asupra sistemelor
de pensii şi de sănătate. De aceea, este nevoie de o abordare comună a problematicii
managementului migraţiei şi armonizarea politicilor tuturor ţărilor în gestionarea
eficientă a consecinţelor acestui fenomen.

CAPITOLUL II - CONSECINŢE ALE MIGRAŢIEI

Aşa cum am amintit în capitolul anterior, migraţia are un rol important în

transformările sociale contemporane. Este atât un rezultat al schimbărilor globale, dar şi o
forţă pentru viitoarele schimbări atât în statele de origine, cât şi în cele primitoare.
Impactul său imediat se resimte, în primul rând, la nivel economic, dar afectează şi
domeniul muncii şi cel social, sistemul de protecţie socială, cultura şi politicile naţionale,
relaţiile internaţionale, conducând inevitabil la o mai mare diversitate etno-culturală în
toate statele.29
Acest fenomen complex are o multitudine de efecte, nu numai la nivel comunitar.
Dincolo de acest cadru, migraţia are o serie de consecinţe, atât pozitive, cât şi negative,
pentru toate părţile implicate: ţări primitoare, ţări de origine şi lucrătorii migranţi.
Circulaţia forţei de muncă favorizează diseminarea cunoştinţelor tehnice şi a metodelor
moderne de lucru între statele afectate de fenomenul migraţiei. De asemenea, în Uniunea
29
BERND SCHULTE, Treatment of Third Country Nationals in European Community Law. The Status
Quo, ed. Yves Jorens, Munchen, 1998, p. 83

28
Europeană, libera circulaţie a persoanelor potenţează dobândirea unui mod de gândire
european. În teorie, libera circulaţie a forţei de muncă, fără intervenţii din partea statului
de origine sau a celui gazdă, are efecte pozitive, echilibrând avantajele.30 Pe de o parte, în
ţara de origine rata şomajului scade şi salariile cresc, migrarea forţei de muncă reducând
dezechilibrele de pe piaţa muncii. În acelaşi timp, apar noi factori de creştere economică:
transferul veniturilor migranţilor şi calificările îmbunătăţite ale lucrătorilor care se întorc.
Pe de altă parte, în ţara de destinaţie, rezerva de resurse umane creşte, ceea ce duce la
încetinirea creşterii salariilor şi la creşterea de capital.
După teoria clasică, procesul de migraţie încetează atunci când plăţile pentru
muncă sunt egale în ambele ţări. De aceea, migraţia este un proces pozitiv pentru ambele
părţi. Pe termen lung, nu există învingători sau învinşi. După Michael Piore, motivul
pentru cererea susţinută de forţă de muncă straină este fragmentarea profundă a pieţei
muncii.31 Ramurile şi sectoarele de activitate nu se dezvoltă toate în acelaşi mod. În
fiecare economie există segmente care sunt mari consumatoare de capital, după cum sunt
şi segmente mari consumatoare de forţă de muncă şi câteva segmente intermediare cu
variaţii ale cererii pentru aceşti doi factori de producţie. Dezvoltarea economică diferită
generează diferenţe în ceea ce priveşte cererea de forţă de muncă cu trăsături structurale
speciale.
Sintetizând volumul şi direcţiile migraţiilor, îndeosebi din ultimele trei secole,
obţinem un tablou semnificativ al deplasărilor umane. Primul loc între ţările de emigraţie
îl deţin statele din Europa occidentală. Cea mai veche poate fi considerată emigraţia
iberică, cunoscută încă din secolul al XVI-lea şi continuată într-un ritm susţinut până în
secolul al XVIII-lea. În această perioadă, spre America de Sud şi Centrală s-au îndreptat
circa două milioane de spanioli şi câteva sute de mii de portughezi. După această
perioadă, intensitatea emigraţiei iberice este oscilatorie, însă continuă până în zilele
noastre.32

30
IDU NICOLAE şi ZAMFIRESCU IULIA, Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană
pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European din România, Bucureşti,
2001, p. 44
31
MICHAEL J. PIORE Birds of Passage: Migrants Labour and Indutrial Societies,ed. Harvard University
Press Londra, 1979, p. 41
32
http://209.85.129.104/search?q=cache:qJ1B1RV5Y9sJ:www.mae.ro/index.php%3Funde%3Ddoc%26id
%3D29671+migratia+in+australia&hl=ro&ct=clnk&cd=2&gl=ro&client=firefox-a accesat la data de
23.04.2008

29
 Atât prin vechime, cât mai ales prin volumul ei, se remarcă emigraţia britanică.
Valoarea acestei emigraţii numai în perioada 1825-1940 este de circa 21 milioane
persoane, într-o structură variată de la epocă la epocă. 33 Această emigraţie este continuă
până la începutul secolului al XX-lea, când se produce o „reîntoarcere” a ei din S.U.A. şi
o „redistribuire” spre Canada, Australia, Africa de Sud ş.a.
Emigraţia germană formează un contingent de circa 6,5 milioane (1820-1930), cu
intensităţi maxime, îndeosebi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea. Ea cuprinde în primele faze, mai ales pe ţăranii Germaniei Orientale şi Renaniei
(zone cu o agricultură slabă) sau pe meşteşugarii ruinaţi de concurenţa marii industrii; în
perioada anilor 1930-1940 emigraţia germană este dominată de refugiaţi politici (circa
400.000 persoane).34
Încă din secolul al XVII-lea se afirmă cu toată vigurozitatea emigraţia scandinavă.
Ea cuprinde îndeosebi o serie de categorii de muncitori specializaţi, marinari, tăietori de
lemne etc. Emigraţia franceză se afirmă mai tarziu decât cele menţionate anterior şi cu o
intensitate mai redusă. Ea cuprinde îndeosebi forţa de muncă disponibilă din regiunile
periferice ale Franţei, regiuni mai slab dezvoltate, în acele timpuri, din punct de vedere
economic.
Din cadrul Europei meridionale şi orientale se remarcă îndeosebi emigraţia
italiană care se manifestă către sfârşitul secolului al XIX-lea (începand cu anii 1880 până
în 1928 circa 17-18.000.000 persoane)35. Ea s-a orientat fie spre ţările vecine, fie spre
ţările de peste ocean (S.U.A., Argentina, Brazilia). Curentul cel mai activ pornea din
Italia de sud, din regiunile cu regim latifundiar, bazat pe o agricultură extensivă.
Deosebit de activă a fost şi emigraţia austro-ungară (circa 4,3 mil. persoane în
perioada 1875-1914), cuprinzând îndeosebi ţărani săraci sau prigoniţi politici. Nu este de
neglijat nici emigraţia poloneză cu maximum de intensitate îndeosebi în perioada 1919-
1939, când circa un milion polonezi s-au îndreptat spre America sau alte ţări ale Europei.
Traficul de sclavi din Africa se înscrie, de asemenea, în procesul mişcărilor de
populaţii. Comerţul cu sclavi a început în secolul al XV-lea în Africa occidentală şi
atinge punctul său culminant la finele secolului al XV III-lea. Se apreciază la circa 20

33
Ibidem
34
http://www.rom2.de/modules.php?name=News&file=article&sid=74 accesat la data de 23.04.2008
35
Ibidem

30
milioane numărul negrilor deportaţi pe plantaţiile de tutun, zahăr, cafea din Brazilia şi
regiunea Caraibe. Un număr mare de negri au fost transportaţi, de asemenea, în celelalte
ţări din America de Sud precum şi în S.U.A.
Comerţul de sclavi a fost practicat de toate puterile coloniale. Acest “fildeş
negru", provenit mai ales de pe coasta occidentală a Africii ecuatoriale, a fost debarcat în
America (la Santo Domingo), la numai 10 ani de la călatoria lui Co1umb. De atunci, cu o
intensitate de neimaginat, a continuat, timp de mai bine de 50 ani, răspândindu-se în
întreg continentul latino-american. În Brazilia ei au fost aduşi pentru prima oară în anul
1532.
În S.U.A., negrii sclavi au început să fie aduşi din anul 1619, fiind apreciat prin
anul 1860 un număr total de aproximativ 4.000.000 persoane. Dar emigraţia s-a orientat
nu numai spre continentul Americii, ci şi spre o serie de ţări din Europa sau Asia. Reţin
atenţia, prin amploare şi dimensiunile lor teritoriale, migraţiile din Africa spre Europa şi
mai ales spre Franţa, care în 1900 îşi deschidea frontierele. În 1954, numărul "străinilor"
atinge deja circa 1.000.000, iar mâna de lucru nord-africană se apropie de o jumătate de
milion.36
Negoţul cu sclavi negri a influenţat depopularea multor regiuni ale Africii.
Numărul total a1 sclavilor negri a fost apreciat la 20.000.000; dar dacă se ţine seama atât
de faptul că pentru a prinde un negru erau distruşi alţi 3-4 negri, cât şi de "pierderile"
necalculate survenite în timpul călătoriilor, atunci desigur că pierderea Africii poate fi
apreciată la mai mult de 80.000.000 persoane. Din cadrul continentului asiatic se remarcă
îndeosebi emigraţia indiană, chineză şi japoneză care de pe la mijlocul secolului al XIX-
lea până în 1910 cuprindea circa 2,5 milioane emigranţi în afara continentului.37

2.1. Consecinţe la nivelul migranţilor

Pentru lucrătorii migraţi, principalul avantaj îl constituie posibilitatea de a-şi găsi
un loc de muncă, în funcţie de aptitudini şi calificare, de cele mai multe ori obţinând un
salariu mai mare decât în ţara de origine. În plus, în Uniunea Europeană, conform
prevederilor Regulamentului nr. 1612/68 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul
Comunităţii, avantajele sociale şi fiscale acordate lucrătorilor comunitari migranţi sunt
36
RENE REMOND, Istoria Statelor Unite ale Americii, ed. Corint, Bucureşti, 1999, p 15
37
Idem, p. 21

31
similare cu cele acordate cetăţenilor proprii. De asemenea, de aceleaşi avantaje sociale
beneficiază şi familia lucrătorului. Noţiunea de avantaj social, în întelesul din
Regulamentul nr. 1612/68, se deosebeste de cea de prestaţie socială prevazută de
Regulamentul nr. 1408/71 referitor la coordonarea sistemelor de securitate socială.
În privinţa avantajelor fiscale, prin Tratatul asupra Comunităţii Europene se
interzice Statelor Membre să prevadă în legislaţia lor fiscală ca impozitul pe salariu,
reţinut la sursă, sa fie trecut în sarcina lucrătorului contribuabil, atunci când acesta îşi are
reşedinţa doar o parte a anului fiscal pe teritoriul acelui stat. O persoană care lucrează în
străinătate intră în contactul cu practicile şi uzantele existente în statul de destinaţie
referitoare la desfăsurarea activităţii sau cu un alt tip de cultură antreprenorială. De
asemenea, lucrătorii migranţi pot participa la cursuri de formare profesională, ca şi
cetăţenii statului respectiv. Experienţa şi cunoştinţele acumulate în străinatate vor putea fi
valorificate ulterior, la întoarcerea în ţara de origine.
Un alt avantaj pentru lucrătorul migrant îl constituie contactul cu elemente de
civilizaţie şi cultură specifice statului respectiv. În acest mod, se dobândesc noi
experienţe, cunostinţe, obiceiuri care pot avea un efect pozitiv asupra dezvoltării
individuale ulterioare. Pe de altă parte, însă, acceptarea unei oferte de angajare din
străinătate face incerta evoluţia profesională pe termen mediu şi lung. Mai mult, lucrătorii
imigranţi sunt de multe ori dispuşi la compromisuri în ceea ce priveşte tipul de activitate
pe care urmează să o desfaşoare în străinatate raportat la studiile, calificările şi
aptitudinile dobândite în statul de origine. Întreruperea activităţii specializate are un
impact negativ asupra continuităţii profesionale, precum şi asupra abilităţilor necesare
pentru practicarea profesiei respective la întoarcerea în ţară. Din această perspectivă,
emigrarea personalului calificat şi înalt calificat constituie o pierdere şi pentru statul de
origine, acesta nemaiputând beneficia de rezultatul investiţiilor în formarea resurselor
umane.
În cazul lucrătorilor din Europa Centrală şi de Est, acceptarea condiţiilor oferite
în Statele Membre se datorează posibilitătii obţinerii unor câştiguri mai bune în sectoare
prost plătite din străinătate (unde există cerere), comparativ cu sectorul în care lucrau sau
în care li s-a oferit un loc de muncă în ţară. Acceptarea unui loc de muncă cu prestigiu

32
scăzut se face cu mai mare uşurinţă când este vorba de un post temporar şi când cei din
anturajul individului nu cunosc acest lucru.
Pierderile pentru lucrătorii migranţi, la nivel de individ, sunt atât de natură
economică cât şi, mai ales, de natură socială:
a) discriminare de tratament, comparativ cu forţa de muncă autohtonă sau chiar a altor
lucrători migranţi;
b) riscul de nerespectare din partea angajatorului a contractului de muncă încheiat;
c) tensiuni în relaţiile cu forţa de muncă autohtonă, putând ajunge uneori până la
conflict;
d) dificultăţi de acomodare şi ca atare eficienţă redusă în muncă, ceea ce poate conduce
la nemulţumiri şi de o parte şi de alta;
e) protecţie socială mai redusă sau necorespunzătoare, concretizată în securitate şi
condiţii de muncă nu totdeauna satisfăcătoare, oricum sub cele promise la interviul de
selecţie şi angajare.
Lucrătorii migranţi se confruntă uneori şi cu lipsa de cunoştinţe sau informaţii cu
privire la drepturile lor sau diverse oportunităţi de care pot beneficia în străinătate. De
asemenea, emigranţii pot sa nu fie foarte bine informaţi cu privire la condiţiile de viaţă şi
de muncă existente în statul de destinaţie, uneori devenind victime ale traficului de fiinţe
umane. Emigrarea poate avea, de asemenea, şi efecte de ordin social asupra familiilor
lucrătorilor migranţi. Părăsirea familiilor, chiar şi pentru o perioadă determinată de timp,
în vederea desfăsurării de activităţi lucrative în străinatate, poate avea efecte negative
asupra educaţiei copiilor sau asupra evoluţiei viitoare a familiei.
La nivelul Uniunii Europene, se dezbate şi se caută soluţii cu privire la problema
“migraţiei creierelor” care însoţeşte fenomenul migraţiei în anumite ţări sau în anumite
perioade. Persoanele educate au o înclinaţie mai mare pentru migraţie atunci când şansele
de câştig care corespund aspiraţiilor lor sunt mici. În acelaşi timp, aceste persoane au
probleme de adaptare mai mici în ţara de destinatie, cunoscând limbi străine sau având
abilităţi mai bune sau deprinderi care le permit sa înveţe mai repede. Pentru ţările de
origine, plecarea specialiştilor poate avea ca efect reducerea dezvoltării tehnologice, a
creşterii economice, scăderea veniturilor şi a ocupării în anumite sectoare.

33
 Există, însă, modalităţi de a evita sau combate astfel de efecte: motivarea
specialiştilor, schimburile temporare de specialişti, crearea de reţele între specialiştii din
ţară şi cei stabiliţi în străinătate, stimularea investiţiilor din sumele trimise în ţara de către
specialiştii migranţi.
Acest fenomen prezintă o serie de avantaje, mai ales de ordin financiar, în special pentru
ţările de destinaţie. Pot fi aduse, însa, şi argumente care arată unele dezavantaje ale ţărilor
de destinaţie. Pe termen lung, poate fi observată neglijarea propriilor sisteme
educaţionale. Dacă cererea de specialişti poate fi suplinită cu uşurinţă din străinătate,
structura care furnizează calificări autohtone devine necorespunzătoare şi începe să se
înrăutăţească. Cheltuielile colective cu educaţia scad, fapt care are un impact negativ
asupra procesului de inovaţie şi de adoptare de noi tehnologii.38

2.2. Consecinţe la nivelul comunităţii

Migraţia este un fenomen cu implicaţii la nivel comunitar şi se realizează prin
reţele de familie şi comunitate. Unul dintre cele mai importante efecte ale migraţiei se
simte la nivelul comunităţii: apar schimbări la nivelul mentalităţilor determinate de
contactul cu străinatatea, creşte critica socială activă şi spiritul antreprenorial. Acestea
sunt efecte pozitive ce trebuie incluse în politicile autorităţilor locale şi promovate la
nivelul comunităţii. Totodată, apar schimbări demografice puternice, comunităţi
depopulate şi îmbătrânite care trăiesc în principal din remitenţe.
Pentru ţările de destinaţie, influxul de forţă de muncă straină este benefic pentru
susţinerea activităţilor economice pe care piaţa internă a muncii nu le poate acoperi, fie
din cauza lipsei de personal calificat în acele domenii, fie din lipsa interesului forţei de
muncă autohtone pentru acele sectoare de activitate. De asemenea, oferta mult mai
diversificată în ceea ce priveşte calificările şi aptitudinile, permite angajatorilor să
găsească cele mai potrivite persoane pentru diverse activităţi economice. De multe ori,
Statele Membre faciliteaza accesul pe pieţele naţionale ale muncii pentru persoanele înalt
calificate, ceea ce are influenţe pozitive asupra eficienţei economice, creşterii veniturilor

38
IDU NICOLAE şi ZAMFIRESCU IULIA, Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană
pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European din România, Bucureşti,
2001, p. 64

34
din anumite activităţi economice şi asupra creşterii economice în general. Surplusul de
forţă de muncă nu determină doar creşterea şi întinerirea ofertei pe piaţa muncii, ci şi
creşterea consumului, deci şi a ofertei generale, rezultând creşterea PIB şi, ca o
consecinţă, îmbunătăţirea nivelului de trai.
Temerile Statelor Membre în ceea ce priveşte migraţia forţei de muncă se referă la
diminuarea posibilităţii propriilor cetăţeni de a-şi găsi un loc de muncă datorită
competiţiei sporite şi, cu atât mai mult, a dumping-ului social. De asemenea, integrarea
lucrătorilor imigranţi, precum şi a membrilor lor de familie, necesită alocarea unor
resurse financiare, umane şi materiale suplimentare, precum şi soluţionarea tuturor
tensiunilor şi problemelor sociale care pot apărea ca urmare a diferenţelor culturale.
Activitatea desfăşurată de lucrătorii migranţi are efecte pozitive, ca urmare a veniturilor
şi producţiei realizate, nu numai pentru statul primitor, ci şi pentru statul de origine.
Nigel Harris39 consideră că principalele canale prin care migraţia exercită un
impact favorabil asupra dezvoltării statelor de origine sunt remisiile şi repatrierea know-
how-ului acumulat de către lucrătorii migranţi în ţările gazdă. Creşterea volumului
migraţiei va determina şi creşterea remisiilor. 40 Implicaţiile deosebit de favorabile ale
acestora asupra dezvoltării rezultă din faptul că, aşa cum arăta Uri Dadush41, remisiile
constituie cea mai stabilă sursă de valută pentru ţările sărace, care reprezintă principala
lor destinaţie. Statul poate avea avantaje financiar-fiscale, dar şi sociale, datorită
veniturilor obţinute de cetăţenii proprii care desfăşoară activităţi într-un (alt) Stat
Membru. Sumele de bani trimise în ţară de către lucrătorii migranţi consolidează baza de
impozitare a veniturilor, determinând creşterea veniturilor bugetului de stat.
Rata şomajului poate fi diminuată ca urmare a posibilităţii cetăţenilor de a-şi găsi
un loc de muncă pe teritoriul unui (alt) Stat Membru. Libera circulaţie a persoanelor
presupune dreptul de a-şi alege liber reşedinţa şi ocupaţia. Astfel, dacă o persoană nu-şi
găseşte un loc de muncă în ţara de origine, se poate deplasa şi stabili acolo unde a primit
o ofertă convenabilă. În acest mod, scade presiunea asupra bugetului de asigurări de
şomaj şi asupra sistemului de asistenţă socială din statul de origine. De asemenea,

39
http://www.ectap.ro/articole/142.pdf accesat la data de 13.03.2008
40
Sumele repatriate în ţara de origine de către emigranţi
41
URI DADUSH, Relaţia de cauzalitate între procesul migraţiei şi dezvoltarea la nivel global, ed. Jorens,
Bruxelles, 2004, p. 8

35
lucrătorul migrant care revine în ţara de origine poate beneficia de experienţa dobândită
în străinatate, sporindu-şi şansele de angajare sau putând deveni angajator pentru alte
persoane, contribuind şi în acest fel la reducerea şomajului.
În cazul ţărilor de destinaţie fenomenul „migraţiei creierelor” prezintă o serie de
avantaje, mai ales de ordin financiar. Ca urmare, specialiştii din ţările bogate încep să
emigreze şi vor emigra din ce în ce mai mult către ţările mai sărace pentru a căuta slujbe
care corespund calificărilor şi aspiraţiilor lor. Cu cât capitalul şi investiţiile directe vor
merge spre ţările sărace, cu atât aceste persoane vor emigra din ţările bogate.
Experienţa dobândită în străinătate asigură şi un nivel sporit de flexibilitate al
forţei de muncă. Aptitudinile suplimentare obţinute în străinatate vor facilita angajarea
lucrătorului migrant la întoarcerea în ţara de origine. Migraţia determină apariţia, mai ales
în statele care constituie principale destinaţii ale fluxurilor migratorii, a unor comunităţi
ale imigranţilor. Prezenţa acestora este benefică din perspectiva facilitării schimburilor
economice şi culturale, a susţinerii intereselor naţionale în cadrul comunitar şi a
promovării, într-o anumită masură, a identităţii naţionale.
Pentru statele de origine efectele negative ale migraţiei sunt determinate de
pierderea forţei de muncă înalt calificate, dar şi de consecinţele migraţiei ilegale,
respectiv nevoia de a-i integra în societate şi pe piaţa muncii pe cei repatriaţi. Pentru
aceste state, plecarea specialiştilor poate avea ca efect reducerea dezvoltării tehnologice,
a creşterii economice, scăderea veniturilor şi a ocupării în anumite sectoare. Există, însă,
modalităţi de a evita sau combate astfel de efecte: motivarea specialiştilor, schimburile
temporale de specialişti, crearea de reţele între specialiştii din ţară şi cei stabiliţi în
străinătate, stimularea investiţiilor din sumele trimise în ţară de către specialiştii migranţi.

2.3. Consecinţe la nivelul familiei

Familia rămâne a fi instituţia pusă la mari încercări de către fenomenul
migraţionist deoarece au loc schimbări în modul de constituire, mărimea şi structura
familiei, funcţiile acesteia. Deşi un subiect amplu mediatizat, situaţia copiilor cu părinţi
plecaţi în străinătate la muncă a fost puţin studiată. În acest moment nu se cunoaşte nici
numărul acestora şi nici consecinţele negative sau pozitive generate de plecarea părintilor
la muncă în străinătate. Există unele date statistice oficiale, precum şi câteva studii ale

36
unor organizaţii non-guvernamentale.42
Analiza acestor studii arată că aceşti copii sunt lăsaţi în grija bunicilor, a rudelor
şi chiar a fraţilor sau surorilor mai mari. Casele de copii sînt, de asemenea, o opţiune
pentru părinţii care nu pot conta pe ajutorul celor apropiaţi. În marea parte a cazurilor,
părintele plecat este mama, iar acest lucru poate marca profund copilul căruia îi lipseşte
dragostea şi îndrumarea maternă exact în perioada creşterii şi formării. Studiul relevă că
plecarea părinţilor este cel mai frecvent întîlnită în familiile ai căror copii au vîrste
cuprinse între 13 şi 17 ani. Durata şederii constituie, în mediu, de la 1 la 3 ani. Studiul
indică faptul că, în cazul în care sînt plecaţi ambii părinţi, timpul petrecut în străinătate
creşte, iar cu cît durata de şedere este mai mare, cu atît mai profunde sînt efectele.Cel mai
utilizat mod de comunicare dintre părinţi şi copii este cel telefonic, frecvenţa
convorbirilor fiind săptămînală. Cu toate acestea, dragostea părintească şi comunicarea cu
cei dragi le lipseşte cel mai mult copiilor.
În ceea ce priveşte efectele plecării părinţilor, exista studii43 care precizează
câteva dintre acestea:
a) creşterea nivelului de trai (familiile au o situaţie financiară mai bună decît anterior);
b) modificarea structurii familiale (separarea determină o ruptură la nivel familial şi poate
conduce la divorţ);
c) schimbarea exercitării rolurilor (supraîncărcarea şi inversarea de rol; rolul poate fi
preluat de fratele sau sora mai mare care va neglija activităţile şcolare);
d) schimb cultural (părinţii se întorc cu o mentalitate nouă, fapt ce poate influenţa mediul
familial);
e) apariţia diverselor probleme ale copiilor.
Deşi, pe plan material, plecarea părinţilor este justificată, lipsa de afecţiune şi
supraveghere pot determina o serie de riscuri. Principalele dificultăţi identificate se referă
la modul de relaţionare cu colegii, la îndeplinirea sarcinilor şcolare, la apariţia unor
probleme de disciplină, la scăderea rezultatelor la învăţătură. Toate acestea pot cauza
marginalizare, schimbarea anturajului de prieteni, deseori nefast pentru copil.

42
http://www.alternativesociale.ro/_images/servicii_sociale/publicatii_si_resurse/UNICEF&AAS_Studiul_n
ational_SA.pdf accesat la data de 14.04.2008
43
UNDP Moldova, Economic Policies for growth, employement and poverty reduction, 2005, p. 172

37
 Migraţia a creat din totdeauna probleme şi pe linia sănătăţii publice. Aceste
probleme se referă în general la pericolul izbucnirii unor epidemii, care pot afecta atât
migranţii cât şi populaţia ţării gazdă. De asemenea este de notorietate precaritatea
asistenţei medicale în cazul deplasării unor grupuri mari de persoane care nu dispun, de
apă curentă, hrană suficientă, condiţii minime de preparare a hranei, asistenţă medicală
sau medicamente.
Pe lângă aceste probleme în ultimul timp, au apărut noi provocări care se referă în
special la tendinţa migranţilor ilegali de a solicita tratamente medicale, inclusiv
intervenţii chirurgicale foarte scumpe de care nu pot beneficia în ţara de origine sau nu le
pot obţine gratis. De multe ori migranţii folosesc ca argument starea sănătăţii pentru a nu
fi repatriaţi sau pentru a obţine un drept de şedere. Ţările dezvoltate au ajuns astfel într-o
adevărată dilemă în sensul că din punct de vedere umanitar înţeleg nevoia de asistenţă
medicală, dar pe de altă parte sistemul propriu de asistenţă medicală este supraîncărcat şi
trebuie să acorde prioritete propriilor cetăţeni care contribuie direct sau indirect la
finanţarea sistemului de sănătate.

2.4. Impactul migraţiei asupra pieţei forţei de muncă şi politici de imigraţie

În ultimii ani România a fost în primul rând ţara sursă sau ţara de tranzit în
fluxurile de migraţie. Statutul de ţară membră a Uniunii Europene corelat cu creşterea
nivelului veniturilor şi a salariilor în Romania foarte probabil va conduce în anii următori
la o schimbare a acestei situaţii. Într-o primă fază România va fi în acelaşi timp ţară sursă
şi destinaţie, pentru ca apoi numărul imigranţilor să îl depăşească pe cel al emigranţilor.
Această evoluţie s-a petrecut în ţări precum Spania, Portugalia sau Italia, şi este în curs,
în ţările care s-au integrat în UE în 2004. Exemplele unor ţări ca Spania (care a negociat
din timp acorduri bilaterale de migraţie şi a dezvoltat politici interne flexibile de
acomodare a imigranţilor) şi Italia (care nu a făcut aceste lucruri) arată că abordarea
raţională şi coerentă a fenomenului permite diminuarea efectelor sociale şi economice
negative (trafic de persoane, economie subterană, violenţă, conflicte etnice, creşterea
incidenţei atitudinilor radicale, efecte asupra sistemelor de asigurări sociale etc.), fară a
afecta efectele pozitive.

38
 Recent, ca urmare a poziţiei de stat membru UE, România a început să dezvolte
unele politici în acest domeniu, dar evoluţiile sunt în acest moment puternic încetinite de
schimbările politice permanente. Proiectul îşi propune să organizeze un grup
interdisciplinar care să schiţeze o strategie de politici şi să sprijine organismele
guvernamentale care acţionează în domeniu, acolo unde este cazul. Unul din efectele cele
mai vizibile şi în acelaşi timp cu impact mare asupra fluxurilor de migraţie este evoluţia
pieţei forţei de muncă, atât migraţia masivă pentru muncă, cât şi procesul de îmbătrânire
a populaţiei afectectând în prezent oferta de forţă de muncă.
În concluzie, efectele pozitive ale migraţiei de muncă se referă la sferele
socioculturală, economică, politică. Ele se manifestă la nivel de migrant şi familia sa şi la
cel al statului şi societăţii. Migraţia permite oamenilor să supravieţuească să rezolve
problemele materiale şi financiare, să asigure bunăstarea familiilor lor.
Din perspectiva statului şi societăţii, efectul principal al migraţiei de muncă este
transferul de bani în statul de origine. În acesta se regăsesc influenţele social-economice
pozitive atât pentru indivizi şi familiile acestora, cît şi pentru stat. Transferurile băneşti se
realizează pe căi diferite, atât oficiale, cît şi neoficiale. Volumul transferurilor băneşti,
realizate pe căi oficiale creşte din an în an. În 2004 ele constituiau 701 mln. dolari SUA,
pentru ca în 2005 ele să sporească la aproximativ 1 mlrd. dolari SUA.44
Analiza structurii utilizării banilor primiţi de peste hotare de către gospodării
denotă că cea mai mare parte a banilor este folosită pentru cheltuieli curente. Adică se
utilizează pentru necesităţile elementare. O parte din bani se utilizează pentru satisfacerea
„necesităţilor dezvoltării”: studii, servicii medicale, turism, achiziţionare mărfurilor ce
măresc informarea, cunoştinţele, potenţialul uman (calculatoare, servicii informaţional-
comunicaţionale), iniţierea sau dezvoltarea buisnesului propriu. Împrumutul banilor (cu
dobândă) pentru migrare la fel este un buisnes, o investiţie.
Migraţia de muncă are o influenţă distructivă asupra forţelor de muncă,
condiţionând descalificarea generală a cadrelor. Aceasta împiedică dezvoltarea
economică, scoate problema pregătirii cadrelor în prim-plan, solicitând resurse din
bugetul statului. Problema constă în faptul că majoritatea săracilor în moldova sunt săraci
angajaţi în câmpul muncii. Conform Băncii Mondiale ¾ din cei ce au un serviciu sunt
44
http://www.psdm.md/ro/centert.asp?page=27&idDocument=463 accesat la data de 28.03.2008

39
săraci. Acest fenomen în masă duce la apariţia unui deficit de specialişti. Nu sunt rare
cazurile când în urma insuficienţii cadrelor pregătite nu pot fi realizate proiecte
economice, investitorii străini pierzând orice interes faţă de economia ţărilor sărace.
Efectul multiplicării nu se observă – nu există investiţii străine directe în sectorul real al
economiei, transferurile de bani a migranţilor nu se regăsesc în economia statului.
Una din principalele repercusiuni economice negative ale treansferurilor de bani
de la migranţii de muncă este majorarea neargumentată a preţurilor la mărfuri şi servicii,
de care au nevoie în special de familiile bogate de migranţi. O situaţia analogică a avut
loc şi cu preţurile la alte mărfuri, ca rezultat, capacitatea de cumpărare a scăzut. Sărăcia
familiilor fără migranţi de muncă internaţionali a devenit mai reliefată, concomitent
crescând motivaţia de plecare din ţară în căutare de lucru.
Efectele negative ale migraţiei par a le întrece pe cele pozitive. Medierea acestora
este posibilă prin gestionarea eficientă a fenomenului dat, prin includerea instituţiilor
specializate, a societăţii civile, a organismelor internaţionale care ar facilita cooperarea
între state şi a comunităţii academice. Stoparea migraţiei, prin impunerea de politici
restrictive, nu este un răspuns. Crearea unor oportunităţi pentru atragerea migranţilor şi a
investiţiilor în comunitatea locală, promovarea unei migraţii circulatorii şi crearea unui
cadru instituţional şi legal adecvat realităţii ar putea soluţiona efectele negative ale
fenomenului vizat.
Din a doua jumătate a anilor '90, s-au intensificat discuţiile cu privire la efectele
migraţiei internaţionale a lucrătorilor înalt calificaţi. În Europa, migraţia specialiştilor şi
studenţilor, în special a celor din Centru şi Est s-a remarcat după căderea Zidului
Berlinului şi a regimurilor socialiste din 1989. La nivelul Uniunii Europene legătura
dintre schimbările demografice şi politicile privind migraţia, va reprezenta o problemă
importantă în viitorul apropiat.
Lucrătorii imigranţi sunt, în medie, mai tineri decât restul forţei de muncă şi sunt
distribuiţi într-o gamă largă de activităţi în cadrul economiei: agricultură, construcţii,
industrie uşoară, turism sau activităţi casnice. În general, stăinii sunt mult mai vulnerabili
faţă de şomaj decât naţionalii. Aceste diferene se datorează tendinţelor economice, dar şi
naturii activităţilor desfăşurate de străini. Şomajul variază în funcţie de vârstă, sex,

40
naţionalitate, categorie de migranţi (refugiat, membru de familie sau lucrător), aptitudini
şi durata şederii.
Această libertate include dreptul persoanei de a se deplasa într-un alt Stat
Membru pentru a-şi căuta un loc de muncă sau pentru a lucra acolo, fie ca lucrător
independent, fie ca angajat. Legătura dintre schimbările demografice şi politicile privind
migraţia este şi va continua să fie o problemă importantă a Uniunii Europene în viitorul
apropiat. În plus, previziunile arată o tendinţă de creştere a migraţiei, având în vedere
evoluţia unor factori favorizanţi ai fenomenului. Cel mai probabil, decalajul tehnologic şi
cel al veniturilor per capita dintre statele membre şi ţări mai puţin dezvoltate se va
accentua şi tot mai mulţi indivizi vor opta să-şi asume riscul de a emigra.45

CAPITOLUL III - MIGRAŢIA DIN ROMÂNIA ŞI POLITICILE U.E.

ÎN DOMENIUL GESTIONĂRII FORŢEI DE MUNCǍ
IMIGRANTE
În decursul ultimelor două decenii, ţările industrializate, ca şi ţările din Sud, cu
nivele înalte şi medii de venit au înregistrat un număr mare de imigranţi. În ultimii ani s-a
înregistrat o creştere a numărului de migranţi care încearcă să se stabilească fără acceptul
UE.46 Alţii au recurs la procedurile de azil fără a îndeplini statutul de refugiat sau
condiţiile altor forme de protecţie. Migraţia ilegală este în permanentă creştere şi din
acest motiv în ultimii ani ea a devenit o prioritate a agendei politice şi tinde să devină o
problemă de dezbatere cu privire la care trebuie luate măsuri serioase.

3.1. Politica Comună Europeană privind migraţia

În ultimii ani UE a făcut remarcabile progrese în abordarea problemei migraţiei,
într-o manieră concisă şi ordonată. Până în 1992 problema migraţiei şi a refugiaţilor era
doar în grija statelor membre, însă o dată cu tratatul de la Maastricht şi mai târziu cu cel
de la Amsterdam, politicile privind azilul, libertatea de mişcare a persoanelor, vizele,

45
Studiile arată că fenomenul va fi, însă, atenuat de procesul de liberalizare şi integrare a pieţelor
mărfurilor şi serviciilor la nivel mondial. Acesta va avea efecte în direcţia egalizării veniturilor realizate de
lucrători, diminuând interesul pentru emigrare.
46
CONSTANTIN VALENTIN, Documente de bază ale comunităţii şi Uniunii Europene, ediţia a II a, ed.
Polirom, Iaşi, 2002, p.45

41
migraţia şi drepturile naţiunilor din statele terţe au devenit responsabilităţi ale
Comunităţii.47
În urma întâlnirii speciale a Consiliului European de la Tampere, s-a căzut de
acord că UE are nevoie de o politică comună privind migraţia care să cuprindă
următoarele elemente: parteneriat cu ţările de origine, un sistem european comun privind
azilul şi încercarea de a controla migraţia. Unul din elemente esenţiale ale politicii
comune enunţate la reuniunea de la Tampere, îl reprezintă managemetul fluxurilor
migraţioniste pe mai multe căi.48 Prima dintre acestea viza dezvoltarea unei cooperări cu
ţările de origine şi ţările de tranziţie ale migranţilor, asigurarea unei campanii de
informare cu privire la posibilităţile actuale ale migraţiei pentru a evita traficul de fiinţe
umane şi dezvoltarea unei politici comune active cu privire la documente şi vize false.
Următoarele două căi se referă la combaterea surselor migraţiei şi la strânsa
colaborare în domeniul controlului frontierelor. S-a urmărit apoi armonizarea legislaţiei
la prevederile Acquis-ului Schengen şi ale Acquis-ului în domeniul azilului, precum şi
acordarea de asistenţă ţărilor de origine în vederea dezvoltării şi promovării repatrierii
voluntare.
La toate acestea se adaugă programele de asistenţă pentru ţările candidate la
aderare constând în sprijin financiar, logistic, expertiză, derularea unor programe de
instruire, de construcţie instituţională şi de armonizarea legislaţiei. Toate aceste iniţiative
vizează diminuarea pe cât posibil a factorilor care generează migraţia, cât şi dezvoltarea
capacităţii de acţiune pe linia combaterii efectelor migraţiei. În mod tradiţional, ţările
Europei de Vest au întreţinut permanent o politică unilaterală şi suverană în privinţa
controlului fenomenului migraţiei, ţinând cont de considerente de natură culturală,
economică şi istorică.
Putem aprecia că există numeroşi factori care contribuie la construirea unei
politici comune europene a migraţiei. În primul rând ar fi acordarea unei mai mari
importanţe atât către ţările de origine, cât şi către cele de destinaţie. Luarea în considerare
a situaţiei economice, demografice, sociale, politice şi cea a respectării drepturilor omului

47
PREDA MARIAN, Politicile sociale ale Uniunii Europene, ed. Institutul European din România,
Bucuresti, 2002, p. 31
48
V.DRǍGOI,C.ALEXANDRU Migraţia şi azilul in contextul aderării României la Uniunea Europeană,
ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, p. 15

42
din ţările de origine reprezintă un element esenţial al abordării prezente şi viitoare a
problemei migraţiei.
Un al doilea element este progresul realizat în stabilirea unui sistem european
comun al azilului. Deşi conceptele de azil şi migraţie sunt distincte şi de cele mai multe
ori cer răspunsuri diferite, progresele în domeniul azilului duc la o integrare în cadrul
politicii migraţiei.
În al doile rând, la începuturile formării C.E., instituirea unei graniţe comune a
dus la acceptarea faptului că e nevoie de o serie de reguli pornind de la controlul de
graniţă până la cererile de viză. În continuare se pare că cea mai importantă componentă a
politicii comune de migrare este cea a drepturilor migranţilor, de aceea obţinerea
cetăţeniei după un număr minim de ani ar putea fi o garanţie suficientă pentru ca mulţi
dintre aceştia să se stabilească cu succes într-o societate.
Pe de altă parte, în ciuda faptului că există tendinţa clară de a restricţiona migraţia
prin controlul la intrările în UE, ar trebui luate în considerare studiile demografice, care
subliniază că în următoarea perioadă este inevitabilă descreşterea populaţiei active.
În ultimul rând, lărgirea UE a adus în discuţie problema migraţiei privită atât din
perspectiva statelor candidate cât şi din cea a unei Uniuni în expansiune. Iniţiativele
propuse au cerut la rândul lor o viziune clară asupra unei politici cuprinzătoare şi
stabilirea unor obiective concrete prvind migraţia în cadrul UE.49
Creşterea populaţiei, ca urmare a imigraţiei sau a extinderii UE, nu reprezintă o
problemă în sine. În prezent, în Uniunea Europeană se acordă o importanţă deosebită
eficientizării utilizării resurselor umane. De aceea politica Uniunii Europene se
concentrează, în special, asupra pieţei muncii şi integrării sociale, a emigranţilor care
locuiesc legal în Statele Membre. În ceea ce priveşte dreptul de a practica o profesie într-
un Stat Membru, deşi s-au înregistrat progrese în acest domeniu, mai sunt încă destule de
făcut cu privire la egalitatea de tratament între lucrătorii migranţi şi cetăţenii respectivului
stat.
La nivel comunitar, nu există încă o politică privind migraţia; există politici
comune privind anumite aspecte ale migraţiei. În practică, migraţia este reglementată prin
acte normative naţionale, care sunt actualizate conform nevoilor economice. Se încearcă
49
PETER J. van KRIEKEN, The Migration Acquis Handbook, ed. T.M.C. Assre Press, Haga, 2001, p. V-
VIII.

43
la acest nivel gestionarea factorilor care stau la baza fenomenului emigrării: sărăcia,
şomajul, subdezvoltarea, dar şi persecuţia.50
La nivelul pieţei muncii comunitare, migraţia economică împiedică creşterea sau
chiar reduce costurile cu forţa de muncă, participând astfel la creşterea competitivităţii
internaţionale. Mai mult decât atât, migraţia forţei de muncă poate reduce strangulările
care apar pe piaţa muncii, contribuie la reducerea inflaţiei generată de creşterile salariale
şi, la dezvoltarea unor culturi antreprenoriale.
Multe dintre Statele Membre, chiar şi cele care se opun aplicării imediate a
acquis-ului privind libera circulaţie pentru statele care urmează să adere la Uniune, se
confruntă cu consecinţele demografice şi sociale ale îmbătrânirii populaţiei. Aceasta
generează îngrijorări mai ales legat de perspectivele creşterii economice şi rata de
dependenţă dintre pensionari şi populaţia activă, un număr tot mai redus de lucrători fiind
nevoiţi să susţină o populaţie tot mai îmbătrânită.
Din acest motiv, acceptarea lucrătorilor migranţi, mai ales din noile State
Membre, ca mijloc de susţinere a creşterii economice şi protejare a sistemelor de
securitate socială şi regimurilor de pensii, reprezintă o preocupare deosebit de importantă.
Există de asemenea şi alte aspecte economice, pozitive care susţin migraţia forţei de
muncă în cadrul Uniunii. Statele Membre pot înregistra câştiguri din acest fenomen, câtă
vreme migranţii primesc, în general, salarii mai mici decât venitul realizat ca valoare
adăugată la economie. Din acest motiv, câştigurile imigranţilor nu ar reprezenta o povară
pentru populaţia naţională.
În mare parte Statele Membre ale Uniunii Europene susţin ideea unui acces
controlat al forţei de muncă migrante, în special din ţările candidate, luând în considerare
încheierea de acorduri privind migraţia forţei de muncă în domeniul de interes. Astfel, se
poate controla fenomenul migraţionist, lucrătorii migranţi fiind orientaţi spre anumite
sectoare cu deficit de forţă de muncă. În cadrul Uniunii Europene, există poziţii foarte
diferite în ceea ce priveşte libera circulaţie, ceea ce face problema migraţiei de o foarte
mare importanţă atunci când este abordat subiectul extinderii.

50
IDU NICOLAE şi ZAMFIRESCU IULIA, Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană
pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European din România, Bucureşti,
2001, p. 83

44
 Atâta timp cât imigranţii nu sunt atraşi doar de sistemul de protecţie socială,
influxul de forţă de muncă poate genera o creştere a PIB în statul primitor. În acest sens,
cheltuielile cu securitatea socială pentru migranţi nu reprezintă o povară pentru Statele
Membre, pentru societăţile acestora şi pentru economie, deoarece, în cea mai mare parte
lucrătorii migranţi contribuie mai mult la taxe şi impozite decât beneficiază de prestaţii
sociale, sau folosesc infrastructura socială din ţările primitoare.

3.2. Cadrul legislativ al reglementării fenomenului de migraţie în Uniunea

Europeană
Independent de atitudinea comunitară faţă de migraţia din Statele Terţe, în cadrul
Uniunii Europene libera circulaţie a persoanelor reprezintă un drept şi un principiu
fundamental. Statele candidate şi cetăţenii acestora trebuie să cunoască toate consecinţele
ce decurg din această libertate şi să se pregătească pentru momentul aderării. Spre
deosebire de legislaţia cu privire la regimul străinilor, care asigură o bază legală mai mult
sau mai puţin uniformă statutului străinilor, nu se poate spune că există o legislaţie
socială specifică privind străinii.
Pentru lucrătorii migranţi, cetăţeni ai Uniunii Europene, drepturile de securitate
socială sunt asigurate prin prevederi care conexează legislaţiile Statelor Membre, astfel
încât aceştia să nu fie dezavantajaţi din punct de vedere al protecţiei sociale. Deci, libera
circulaţie a persoanelor, în adevăratul sens nu ar fi posibilă dacă nu s-ar asigura drepturile
de securitate socială ale lucrătorilor şi familiilor lor.
Pentru primii doi ani dupã aderarea noilor State Membre accesul la piaţa forţei de
muncã a Statelor Membre existente va depinde de mãsurile şi politicile naţionale ale
acestora, ca şi de acordurile bilaterale pe care acestea le au cu noile state membre.
Programul Haga, adoptat de Consiliul European din noiembrie 2004, invitã
Comisia Europeanã „sã prezinte un plan de politici privind migraţia legalã, inclusiv
proceduri de admisie capabile sã rãspundã prompt cererii fluctuante de lucrãtori migranţi
pe piaţa muncii, înainte de sfârşitul anului 2005”. Ca urmare, Comisia Europeanã a
adoptat, în martie 2005, Cartea Verde privind o abordare a UE pentru gestionarea
migraţiei economice. Documentul urmãrea stimularea de dezbateri publice asupra

45
necesitãţii de dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene pentru gestionarea fluxurilor
de lucrãtori migranţi.51
Cartea Verde nu susţine, însã, în niciun fel, ideea ca UE sã-şi deschidã porţile spre
o migraţie economicã nerestricţionatã. Statele membre continuã sã rãmânã responsabile
pentru stabilirea numãrului cetãţenilor statelor terţe, care, odatã admişi, cautã un loc de
muncã în UE. Trebuie subliniat cã, în Cartea Verde, Comisia are în vedere doar
procedurile de admisie pentru migraţia economicã a cetãţenilor din state terţe, fãrã a
afecta libera circulaţie a cetãţenilor europeni în interiorul Uniunii Europene.52 În luna
iunie 2005, a avut loc dezbaterea publicã asupra Cãrţii Verzi, în cadrul cãreia au fost
abordate urmãtoarele aspecte: gradul de armonizare al politicilor naţionale care ar trebui
vizat, procedurile de admisie pentru lucrãtorii migranţi, admiterea cetãţenilor statelor
terţe şi mãsurile complementare precum integrarea migranţilor, problemele legate de
returnare şi cooperarea cu statele terţe.
În Uniunea Europeană, migraţia forţei de muncă a stimulat politici care au condus
nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării, dar şi la ameliorarea şi modernizarea
sistemelor de securitate socială existente şi crearea unui sistem comunitar care să asigure
protecţia socială a lucrătorilor migranţi. Libera circulaţie a persoanelor constituie una
dintre cele patru libertăţi fundamentale din cadrul Pieţei Interne şi a politicilor comunitare
la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a
serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor, aşa cum a fost definită de Actul Unic
European (1987). Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea tuturor discriminărilor între
cetăţenii unui Stat Membru şi cetăţenii celorlalte State Membre ce locuiesc sau muncesc
pe teritoriul respectivului stat. Aceste discriminări se referă la condiţiile de intrare,
deplasare, recunoaşterea pe bază de reciprocitate a calificărilor şi a diplomelor dobândite
pe teritoriul statului de origine, precum şi condiţiile de muncă, angajare sau remuneraţie.
Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a
persoanelor în spaţiul comunitar.53 Libera circulaţie, ca modalitate de realizare a Pieţei
51
RITLI LASZLO, Dreptul la libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Facultatea de Ştiinţe
Politice şi Ştiintele Comunicării, Universitatea din Oradea, 2004
52
IDU NICOLAE, Analiza comparativa a stadiului negocierilor în vederea aderarii la Uniunea
Europeana a statelor candidate din Europa Centrala si de Est, ed. Institutul European din România,
Bucuresti, 2001, p. 72
53
www.mie.ro accesat la data de 9.03.2008

46
Interne a Comunităţii Europene, este prevazută de articolul 3 al Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene54 care stipulează că „acţiunea Comunităţii urmăreşte crearea unei
pieţe interne caracterizată de înlăturarea, între Statele Membre, a obstacolelor în calea
liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi capitalurilor.” Actul Unic European55
stabileşte că „Piaţa Internă va reprezenta un spaţiu fără graniţe interioare, în care va fi
garantată libera circulaţie a persoanelor”. Libertatea de circulaţie este un drept
fundamental, pe care legislaţiile naţionale trebuie sa îl respecte. În Tratatul de la
Maastricht56 , s-a stabilit că toţi cetăţenii Uniunii Europene au posibilitatea de a circula
sau de a-şi stabili resedinţa în mod liber în cadrul Uniunii57.
Accesul la locurile de muncă dintr-un Stat Membru reprezintă un aspect
fundamental al liberei circulaţii a persoanelor în cadrul Uniunii Europene. Această
libertate include dreptul persoanei de a se deplasa într-un alt Stat Membru pentru a-şi
cauta un loc de muncă sau pentru a lucra acolo, fie ca lucrător independent, fie ca angajat.
Din punct de vedere politico-economic, libera circulaţie a persoanelor urmăreşte crearea
unei pieţe comune a forţei de munca şi promovarea unei cetăţenii a Uniunii Europene,
prin eliminarea barierelor în acest domeniu.
Accesul la pieţele forţei de muncă din Statele Membre presupune dreptul la
egalitate de tratament în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, precum şi dreptul la
integrare socială, economică şi culturală a lucratorului migrant şi a familiei acestuia în
ţara gazdă. Dreptul la libera circulaţie a lucratorilor este completat şi susţinut de un
sistem de coordonare a sistemelor de securitate socială şi un sistem de recunoaştere
reciprocă a diplomelor. O mobilitate ridicată determină creşterea oportunităţilor
lucrătorilor de a găsi un loc de muncă şi ale angajatorilor de a găsi persoane cu un nivel
corespunzător al aptitudinilor, impulsionându-se astfel ocuparea forţei de muncă şi
creşterea economică. În cadrul comunitar, libera circulaţie a lucrătorilor are ca scop
principal deschiderea pieţei europene a forţei de muncă tuturor lucrătorilor din UE,

54
www.europa.eu.int accesat la data de 9.03.2008
55
http://www.psdm.md/ro/centert.asp?page=27&idDocument=463 accesat la data de 28.03.2008
56
Ibidem
57
Articolul 14:1. Comunitatea va adopta măsuri în scopul stabilirii progresive a unei pieţe interne până cel
mai târziu la data de 31 decembrie 1992, în conformitate cu prevederile acestui articol şi al articolelor 15,
26, 47(2), 49, 80, 93 si 95 şi fără a aduce atingere altor prevederi ale actualului Tratat;

47
contribuind astfel la obiectivul general vizând pacea şi prosperitatea şi completând piaţa
internă a mărfurilor, serviciilor şi capitalului.
Actele normative comunitare prin care este reglementată libera circulaţie a
persoanelor au în vedere: recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale, profesiile
reglementate de directivele sectoriale (avocaţi, arhitecţi, medici, farmacişti, asistenţi
medicali, moaşe şi medici veterinari), drepturile cetăţenilor (cetăţenia europeană, dreptul
de vot, vizele), libera circulaţie a lucrătorilor, coordonarea sistemelor de securitate socială
şi migraţia. sociala.
În scopul asigurării mobilităţii forţei de muncă în cadrul Comunităţii – ceea ce
presupune eliminarea oricărei forme de discriminare bazată pe naţionalitate – cadrul
normativ comunitar s-a dezvoltat şi perfecţionat continuu. Libera circulaţie a lucrătorilor
trebuie susţinută de o protecţie socială adecvată. Legislaţia comunitară în domeniul
liberei circulaţii a lucrătorilor asigură dreptul oricărui cetăţean al unui Stat Membru de a
avea acces la o activitate remunerată într-un alt Stat Membru, în conformitate cu
dispoziţiile legislative, normative şi administrative care reglementează angajarea
lucrătorilor naţionali din acel stat. Lucrătorii, cetăţeni comunitari, beneficiază în Statele
Membre de tratament egal şi nediscriminatoriu în ceea ce priveşte condiţiile de angajare
şi de muncă, în special salarizarea, concedierea şi, dacă a devenit şomer, reintegrarea
profesională sau reangajarea. Membrii de familie ai unui cetăţean al unui Stat Membru
angajat în alt Stat Membru, respectiv soţia acestuia şi descendenţii lor în vârstă de până la
21 de ani aflati în întreţinerea acestuia, precum şi rudele dependente în linie ascendentă
ale lucrătorului şi soţiei acestuia, au dreptul de a se instala împreună cu lucrătorul
respectiv şi de a desfăşura orice activitate remunerată pe întreg teritoriul acelui stat, chiar
dacă ei nu sunt cetăţeni comunitari.
Directiva nr. 64/221/CEE, din 25 februarie 1964, pentru coordonarea măsurilor
speciale cu privire la străini, referitor la deplasare şi sejur, justificate de raţiuni de ordine
publică, de securitate publică sau de sănătate publică, vizează persoanele care se
deplasează într-un Stat Membru, altul decât cel de origine, pentru a se stabili acolo şi a
exercita o activitate salarială sau independentă. Măsurile care afectează libera circulaţie
sunt motivate exclusiv de comportamentul persoanei în cauză şi nu pot fi invocate din
raţiuni economice.

48
 Regulamentul Consiliului nr. 1612/68/CEE, din 15 octombrie 1968, cu privire la
libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii prevede în preambul: „Mobilitatea
forţei de muncă în cadrul Comunităţii trebuie să constituie unul din mijloacele prin care li
se garantează lucrătorilor posibilitatea de a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă şi de muncă
şi de a avansa pe plan social”. Îndeplinirea acestui obiectiv necesită abolirea oricărei
discriminări bazată pe naţionalitate între lucrătorii din Statele Membre în privinţa
angajării, salarizării şi a altor condiţii de muncă şi angajare, precum şi dreptul acestor
lucrători de a circula liber în cadrul Comunităţii pentru a desfăşura o activitate
remunerată, sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică, securitate
publică sau sănătate publică. Acest drept trebuie asigurat fără discriminare lucrătorilor
permanenţi, sezonieri şi transfrontalieri şi celor care îşi desfaşoară activitatea în scopul
prestării de servicii.
Tratamentul nediscriminatoriu prevăzut de Regulamentul nr. 1612/68 constă în a
aplica persoanelor vizate prevederile legislative şi administrative, precum şi procedurile
care se referă la cetăţenii proprii. Dispoziţiile legislative şi procedurile administrative ale
Statelor Membre care limitează accesul la locurile de muncă pentru străini nu sunt
aplicabile cetăţenilor altor State Membre.
În baza Directivei Consiliului nr. 68/360/CEE, din 15 octombrie 1968, privind
abolirea restricţiilor în domeniul circulaţiei şi rezidenţei în cadrul Comunităţii, pentru
lucrătorii din Statele Membre şi pentru familiile lor, Statele Membre desfiinţează
restricţiile de circulaţie şi rezidenţă pentru această categorie de lucrători şi pentru
membrii familiilor lor, cărora li se aplică Regulamentul nr. 1612/68/CEE. Statele
Membre nu pot deroga de la aceste dispoziţii decât pentru raţiuni de ordine publică, de
securitate sau sănătate publică.
Dispoziţiile Regulamentului nr. 1251/70/CEE, din 29 iunie 1970, cu privire la
dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui Stat Membru după încetarea perioadei
de angajare stabileşte condiţiile în care cetăţenii unui Stat Membru care au lucrat ca
salariaţi pe teritoriul altui Stat Membru, precum şi membrii familiilor acestora au dreptul
de a rămâne permanent pe teritoriul acelui stat dupa încetarea activităţii. Statele Membre
facilitează readmisia pe teritoriul lor a lucrătorilor care au locuit acolo permanent o lungă

49
perioadă şi au fost angajaţi acolo, dar au părăsit acel stat şi doresc să se reîntoarcă după
ce au atins vârsta de pensionare sau sunt în incapacitate permanentă de muncă.
Directiva Consiliului nr. 72/194/CEE, din 18 mai 1972, stabileşte că cetăţenii
Statelor Membre care rămân pe teritoriul unui Stat Membru în baza Regulamentului
Comisiei nr. 1251/70/CEE cu privire la dreptul lucrătorilor de a ramâne pe teritoriul unui
Stat Membru după ce au fost angajaţi în acel stat, vor intra sub prevederile Directivei
Consiliului nr. 64/221/CEE privind circulaţia şi rezidenţa cetăţenilor străini, care se
justifică prin raţiuni de ordin politic, siguranţa publică sau sănătate publică.
Decizia Comisiei nr. 2003/8/CE, din 23 decembrie 2002, de implementare a
Regulamentului Consiliului nr. 1612/68/CEE în ceea ce priveşte verificarea posturilor
vacante şi solicitărilor pentru ocuparea unui loc de muncă are ca obiective întărirea reţelei
EURES113 şi integrarea acesteia în activităţile serviciilor de ocupare din Statele
Membre, monitorizarea implementării serviciilor de ocupare în ţările care aderă la
Uniunea Europeană, utilizarea oportunităţilor oferite de noile tehnologii informatice şi de
comunicaţie, sprijinirea liberei circulaţii a lucrătorilor, integrarea pieţelor muncii
europene şi informarea cetăţenilor asupra legislaţiei comunitare relevante.
Directiva nr. 2004/38/CE, din 29 aprilie 2004, reuneşte diversele măsuri
legislative care gestionau domeniul liberei circulaţii a persoanelor. Această simplificare
face mai facilă legislaţia comunitară, atât pentru public, cât şi pentru autorităţile implicate
şi reduce la minimum formalităţile care trebuie îndeplinite de cetăţenii Statelor Membre
pentru exercitarea drepturilor lor în domeniu.
UE se afirmă aşadar, puţin câte puţin, ca un nou actor major în ceea ce priveşte
problematica migranţilor întrucât sunt luate numeroase decizii care, în materie de
migraţie interesează în mod direct toţi cetăţenii Uniunii dar şi pe cei al ţărilor candidate şi
al ţărilor terţe. Se manifestă astfel într-o manieră din ce în ce mai presantă găsirea unui
echilibru just între apărarea drepturilor fundamentale, perspectivele economice şi
necesitatea de a trasa anumite limite clare fluxurilor migratoare.
Data de 1 Mai 2004, momentul aderării celor 10 noi State Membre, dintre care 8
din Europa Centrală şi de Est,58 au generat diverse preocupări în rândul Statelor Membre
ale Uniunii, care se vedeau ameninţate din perspectiva exodului de forţă de muncă. Se

58
Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.

50
dorea intensificarea controlului fluxurilor migratorii, acordarea statutului de refugiat
numai acelor persoane care într-adevăr îndeplinesc criteriile Convenţiei de la Geneva şi,
nu în ultimul rând dezvoltarea cooperării între Statele Membre şi statele de origine ale
migranţilor pentru a putea realiza obiectivele propuse.
Temerile au fost legate în general de riscul preconizat al unui aflux masiv de
persoane în căutarea unui loc de muncă din noile State Membre, considerându-se că o
asemenea situaţie va exercita presiuni asupra forţei de muncă europene, cu efecte
nedorite asupra propriilor lucrători (cum ar fi creşterea şomajului sau scăderea nivelului
de salarizare).59
În prezent statele central şi est europene, gestionează generaţiile de urmaşi ai
imigranţilor şi sunt destul de preocupate de adoptarea unei politici de integrare a
străinilor şi copiilor acestora pe piaţa muncii şi în societate în general.
O politică prea tolerantă s-ar putea dovedi contra-productivă, stârnind numeroase
tensiuni în cadrul populaţiei din UE şi al ţărilor de origine. UE nu va putea să închidă
ermetic frontierele sale şi nici nu intenţionează să realizeze acest lucru. Vizele acordate
pentru motive de studiu sau pentru vizite simple nu pun nici o problemă. UE îşi deschide
frontierele celor care răspund condiţiilor impuse şi le închide pentru cei care nu
corespund acestora.
Într-o manieră tot atât de fermă, Uniunea garantează anumite drepturi
fundamentale tuturor celor care o vizitează şi de aceea apare pentru mulţi ca un loc unde
libertatea şi protecţia de care au nevoie este posibil de găsit.

3.3. Perspective ale migraţiei forţei de muncã în România

Exil, emigraţie, diaspora. Sunt cuvinte care exprimă situaţia în care s-au aflat sau
se află încă o parte dintre români în diferite perioade ale istoriei noastre naţionale.
Fenomenul plecării în masă a românilor spre alte meleaguri datează din a doua jumătate a
secolului XIX, când în condiţiile înăspririi dominaţiei austro-ungare, un număr mare de
români ardeleni au plecat spre SUA şi Canada.60 Pentru anii de început ai perioadei
postbelice, informaţia asupra migraţiei este foarte saracã. Cel mai adesea a fost vehiculată

59
Ministrul Afacerilor Externe, Notă referitoare la regimul liberei circulaţii a forţei de muncă după
aderare, Bucureşti, 2004.
60
D. DOBRE, Români în exil, emigraţie şi diaspora, ed. Pro Historia, Bucureşti, 2000, p. 9.

51
ideea că România a devenit după 1939 cel mai important loc de îmbarcare pentru
emigranţii evrei ilegali, mulţi refugiaţi din Ungaria, Cehia, Polonia, Germania şi Austria,
evrei ce căutau să ajungă pe căi maritime în Palestina.
Începând cu anii ’40, în urma dezmembrării teritoriale a României la Est, în Vest
şi Sud, precum şi a instaurării regimului antonescian-legionar, alţi români au preferat să
rămână în ţările în care aveau misiuni oficiale (diplomaţi şi ambasadori). Sfârşitul celui
de-al doilea razboi mondial, abdicarea forţată a regelui Mihai I, dar mai ales
transformarea României într-un fief al Moscovei, au reprezentat îndemnul pentru mii de
români de a alege calea spre Occident.
În perioada martie 1941- august 1944 doar 17 vase cu 4500 emigranţi la bord au
plecat din România spre Palestina.61 În aceste condiţii, cu greu se poate spune că politica
de emigrare, episodică şi incoerentă, a fost preferată celei de deportare şi exterminare în
masă a populaţiei evreieşti. Cu atât mai puţin se poate vorbi despre o încercare de salvare
a evreilor europeni şi români. Foreign Office, care respinge propunerile guvernului
român privind emigrarea evreilor spre Palestina, din porturile româneşti, cu condiţia ca
aliaţii să plătească transportul (guvernul român oferindu-se, “pe hârtie”, să pună la
dispoziţie vase româneşti) şi chiar să-i răscumpere pe evreii lăsaţi să plece, nu se înşeală
deloc atunci când traduce “noua politică” promovată de guvernul de la Bucureşti în
termenii unei “soluţii mascate de îndepărtare a unei populaţii indezirabile”, obţinând şi
profit de pe urma acesteia. Înaintea Bucureştiului, Berlinul fusese şi el favorabil şi
practicase o politică asemănătoare înainte de primăvara anului 1941. Scopul declarat al
acestei politici era eliminarea evreilor din al Treilea Reich.
În România situaţia nu diferă mult de cea din Germania sau alte state atunci când
se pune problema emigrării evreilor. Emigraţia este posibilă şi încurajată înainte de vara
anului 1941 şi din toamna anului 1942 până în august 1944, cel puţin teoretic. Evreii
refugiaţi din alte state europene pot tranzita România şi pleca din porturile româneşti spre
alte destinaţii, de regulă Palestina. La fel evreii din România, mai ales cei din Vechiul
Regat, cei care fuseseră cetăţeni români înainte de 1918, faţă de care regimul antonescian
duce o politică diferită de cea aplicată în cazul evreilor din Bucovina de Nord, Basarabia
şi chiar Transilvania de sud şi Banat. Scopul este însă cel indicat mai sus: eliminarea din

61
http://www.idee.ro/holocaust/pdf/emigrare.pdf accesat la data de 02.05.2008

52
teritoriul românesc a unei populaţii nedorite, excedentare în cazul refugiaţilor, lipsită deja
de drepturi şi protecţie din partea unui stat. Mesajul transmis evreilor şi înţeles ca atare
este identic cu cel transmis de autorităţile germane: pentru evrei nu există nici o speranţă
de viitor în România.
Legislaţiile antisemite, românizarea, teroarea legionară, munca forţată,
deportările şi asasinatele în masă, starea de panică şi nesiguranţă sunt argumente
irefutabile pentru care decid să emigreze, atunci când pot să facă acest lucru. Nu trebuie
uitat că în perioada 1941-1942 emigrarea nu mai este încurajată de către regimul
Antonescu şi nici faptul că ea reprezintă cel mult o soluţie pentru evreii din Vechiul
Regat care se bucură încă de o oarecare libertate de mişcare şi de existenţa unor
organizaţii care se pot ocupa de organizarea transporturilor. Pentru cei din Bucovina şi
Basarabia ea nu reprezintã o opţiune, aceştia fiind deportaţi în masă în Transnistria.
Practic, nici pentru populaţia evreiască din România ea nu reprezintă o opţiune în
perioada 1941-1942 în care autorităţile româneşti acceptă planul nazist de deportare a
acestora în lagărele de exterminare din Polonia.62
Până în toamna anului 1942, când guvernul român se răzgândeşte, din diferite
motive, în privinţa soluţiei finale, salvarea evreilor din Regat ţine nu de emigrare ci de
decalajul în timp dintre momentul angajării totale şi cel în care lagărele devin
operaţionale şi transporturile pot fi organizate. Aceste câteva luni fac ca guvernul român
să se răzgândească, să amâne, în ciuda presiunilor venite de la Berlin, deportarea evreilor
în lagăre şi, ulterior, odată cu schimbarea situaţiei de pe front, mai ales după momentul
Stalingrad, nu în ultimul rând datorită avertismentelor din partea Londrei şi a
Washingtonului, să renunţe definitiv la deportare şi exterminare în favoarea emigrării.
Berlinul este înştiinţat official asupra acestei schimbări abia în 1943 când oficialii RSHA
şi cei ai Ministerului afacerilor externe german îşi pierduseră orice speranţă de a mai
colabora cu guvernul român la implementarea Soluţiei finale.
România anilor 1941-1943 nu a fost poarta prin care evreii refugiaţi din Europa şi
cei din Vechiul Regat puteau scăpa de la moarte plecând spre “Pământul Făgăduinţei…
unde viaţa, libertatea şi bunurile lor ar fi fost salvate”.63 Pe cât de seducătoare pe atât de
neadevărată se dovedeşte a fi această imagine chiar şi la o rapidă trecere în revistă a
62
http://www.idee.ro/holocaust/pdf/emigrare.pdf accesat la data de 02.05.2008
63
Ibidem

53
evenimentelor. Populaţia evreiască din România este ameninţată cu dispariţia odată ce
guvernul român aderă la politica de exterminare totală avansată de nazişti. Evreii din
România sunt internaţi in lagăre de concentrare, închişi în ghetouri, executaţi în masă.
Cei aproape 800.000 de evrei sunt expuşi aceloraşi primejdii ca pretutindeni în Europa.
Regimul mareşalului Antonescu promulgă o serie de legi cu caracter rasial, antisemit şi
trece la aplicarea lor. Exterminarea lor în totalitate era începând cu a doua jumătate a
anului 1941 doar o chestiune de timp. Emigrarea ar fi putut reprezenta o ieşire din acest
infern, dar guvernul Antonescu nu încuraja şi adesea nici nu permitea emigrarea evreilor.
În aceste condiţii puţine vase cu emigranţi evrei pleacă spre Palestina din porturile
romaneşti, unele cu permisiunea autorităţilor corupte în prealabil, altele clandestin. La
numeroasele restricţii oficiale se adaugă faptul că Palestina este singura destinaţie,
dificultatea obţinerii vizelor şi închirierea vaselor de transport, multe dintre ele nesigure,
pericolele din timpul călătoriei pe mare în vreme de război, costurile exorbitante ale
călătoriei.
Înainte de toamna anului 1942, oficial, guvernul nu prevede decât emigrarea unui
număr de 3000 de evrei şi asta doar în schimbul sumei de 2 milioane de lei pe care urmau
să-i plătească emigranţii, organizaţiile evreieşti şi, eventual, aliaţii. Abia după acest
moment se ajunge la propunerea ca din România să poată emigra între 75.000 şi 80.000
de evrei dar tot în schimbul unor sume exorbitante, câteva zeci de miliarde de lei. 64
Cei mai mulţi dintre aceştia erau evreii repatriaţi (abia) după 1943 din Transnistria, mulţi
dintre ei copii orfani, care nu aveau nevoie de viză pentru Palestina, evrei a căror revenire
în teritoriu nu este pe placul guvernul care îi acceptă cu greu şi care vrea să scape cât mai
repede de ei. Emigrarea lor, mult timp amânată, nu este prin urmare decât o altă
modalitate de a-i elimina din teritoriu, de a-i vinde în acelaşi timp, nu în ultimul rând de a
îmbunătăţi, printr-un nereuşit exerciţiu de imagine, situaţia României, acuzată de crime
de război şi contra umanităţii, în vederea reluării negocierilor cu aliaţii şi a tratatului ce
urma semnat la finalul unui război evident pierdut.
Perioada de după anul 1948 este dominată de teroare, eticheta de „duşman al
poporului” fiind extinsă asupra tuturor celor care nu împărtăşeau convingerile regimului
comunist. În consecinţă, închisorile au devenit neîncăpătoare. „Umanizarea” regimului

64
http://www.idee.ro/holocaust/pdf/emigrare.pdf accesat la data de 02.05.2008

54
comunist din România, începând din anul 1964, a dus la punerea în libertate a unui număr
însemnat de deţinuţi politici, o mare parte din ei reuşind să ajungă în Occident.
Cei mai mulţi români au optat pentru tradiţionalele ţări ale exilului şi emigraţiei
româneşti: Franţa, SUA, Canada, Germani. Alţii au ales ca destinaţie ţări mai îndepărtate
cum ar fi Australia, Argentina sau Venezuela.
Indicatorul general al migraţei interne (rata migraţei, calculată ca număr de
migranţi la 1000 de locuitori) arată o evoluţie destul de interesantă. Valoarea sa depăşeşte
20‰ în anii 1955–1956, scazând apoi la valori de 14–15‰ în primii ani ai deceniului 60;
în 1965–66 se produce un salt de aproape trei puncte, pentru ca între 1968–1971 sã ne
gasim din nou la valori de 14-15‰.

40

30

20 Evolutia m igratiei

10

0
1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000

Fig. 3.3. Evoluţia ratei migraţiei interne65

Ulterior după atacul asupra Legaţiei României în Elveţia din 1955, conducrea
PCR a ajuns la concluzia că românilor din afara graniţelor trebuie să li se acorde o mai
mare atenţie. Astfel s-au stabilit măsuri ce vizau îndeosebi, domeniile economic şi
cultural: încheierea de tranzacţii cu oamenii de afaceri originari din România, repatriere,
donaţii, trimiteri de cadouri şi ajutoare, recepţii, adunări festive şi sprijinirea activităţii
parohiilor ortodoxe române. Pentru promovarea şi organizarea relaţiilor emigranţilor cu
ţara, s-a constituit în 1972, Asociaţia „România”, care era condusă de un comitet din care
făceau parte reprezentanţi ai principalelor ministere şi instituţii centrale. Asociaţia avea
ca atribuţii sprijinirea în rândurile emigraţiei, a acelor activităţi economice, ştiinţifice şi
cultural-artistice, care contribuiau la apropierea faţă de ţară dar şi stabilirea de relaţii cu
personalităţile plecate din ţară şi invitarea lor să viziteze România ca membri ai

65
http://www.sociologieromaneasca.ro/1999/articole/sr1999.3-a1.pdf accesat la data de 11.02. 2008

55
Asociaţiei. În anii următori, până la evenimentele din Decembrie 1989, fenomenul
părăsirii ţării a căpătat înfăţişarea unui exod.
Populaţia României a început, odatã cu anii ’90, o adaptare la starea de
„normalitate” demograficã a ariilor (vest) europene (cel puţin pe indicatorii de fertilitate).
Ratele de fertilitate menţinute artificial la un nivel ridicat începând cu 1966-1967, au
început sa scadã în 1990. Pentru populaţia României începea o perioadã de „declin”: din
1992 creşterea naturalã a populaţiei devenea negativã. Din perspectiva ierarhiei
problemelor României anilor ’90, confruntatã cu un exces de lucrãtori datorat în primul
rând reformelor economice, scãderea numãrului de nascuţi vii nu avea aproape nici o
semnificaţie. Legatura a început sã fie conştientizatã abia în momentul în care generaţiile
de dupã 1989 se apropie de intrarea pe piaţa muncii.
Dupã anul 1990, migraţia externã devine un fenomen social care capatã amploare.
Migraţia în aceastã perioadã a îmbrãcat multiple forme: începând ca migraţie de
reunificare a familiei, apoi ca migraţie etnicã (a rromilor care au cerut azil în diverse ţãri
ale Europei sau a maghiarilor care în Ungaria), sau migraţia de afaceri (inclusiv micul
trafic de frontierã) şi dezvoltându-se prin creşterea mobilitãţii internaţionale a studenţilor,
accentuarea brain-drain-ului (în special, al celor din domeniul IT) şi terminând cu
migraţia pentru muncã. Studii recente, cum ar fi cele ale Organizaţiei Mondiale pentru
Migraţie, aratã cã dupã 1990, 12% din totalul populaţiei României a cãlãtorit în
strãinãtate pentru turism, 4% pentru muncã şi 1% pentru studii, precum şi faptul cã
migraţia permanentã nu depãşeãte procentul de 3–5%. 66

Studii
A lucrat tem porar
Vizita rude/prieteni
Turism

Fig. 3.3.1 Motivele pentru care tinerii au plecat in strãinãtate67

66
http://www.iccv.ro/romana/revista/rcalvit/pdf/cv2004.3-4.a08.pdf accesat la data de 14.05.2008
67
Ibidem

56
 Boom-ul de migraţie din 1990 nu se putea practic produce decât prin antrenarea
sporitã în migraţie a tuturor vârstelor, ceea ce înseamnã reducerea ponderii migraţiei la
20–30 ani. Aceasta aplatizare a vârfului migraţiei continuă şi după 1990, fapt ce reflectă,
de această dată, o schimbare nu de intensitate ci de structură a migraţiei. Întradevăr, se
vede cum creşte intensitatea migraţiei relative a copiilor şi a persoanelor de peste 30 de
ani (faţă de 1985), ceea ce sugerează faptul că reducerea ponderii migraţiei rural-urbane
în migraţia totală este însoţită de o creştere a migraţiei grupurilor familiale în
detrimentul migraţiei individuale (persoanele de 20–24 de ani, care până în 1989 aveau o
rată de migraţie superioară de 3-4 ori celei medii, sunt în mare parte necăsătorite;
Pe fondul dezvoltării pe care migraţia internaţională a cunoscut-o în România în
perioada recentă, şi mai ales a manifestării efectelor sale, întrebări legate de rolul pe care
statul român l-a jucat, îl joacă sau îl poate juca în migraţie sunt tot mai frecvente.
Migraţia internaţională, în condiţiile în care vorbim despre milioane de români în afara
graniţelor, nu poate fi neglijată la nivelul politicilor de migraţie. Deşi ideea protecţiei
cetăţenilor români care lucrează în străinătate prin intermediul acordurilor bilaterale apare
explicit la nivel de legislaţie încă din anii 2000 şi statul român îşi construieşte un aparat
instituţional care să faciliteze şi să gestioneze migraţia legală pentru muncă, totuşi,
numărul acordurilor bilaterale poate fi apreciat mai degrabă ca redus.
Până în 1999, statul român semnase acorduri bilaterale în domeniul circulaţiei
forţei de muncă cu numai două ţări: Germania şi Republica Libaneză.68 Prima convenţie
pe care România o semnează în 1991 este cea cu Germania, partener încă din perioada
comunistă pentru schimburi în domeniul migraţiei. Obiectul Convenţiei îl constituia
trimiterea de cetăţeni români, angajaţi ai unor întreprinderi cu sediul în România, pentru a
munci, pe baza unui contract al întreprinderii din România în Germania. Numărul
angajaţilor români care se puteau deplasa în Germania anual utilizând această traseu de
migraţie era stabilit la 2000, cu posibilitatea ca, în primii 3 ani de la intrarea Convenţiei
în vigoare, să se mai adauge un contingent de 1000 de lucrători. Numărul cetăţenilor
români cărora le era permisă intrarea în spaţiul german urma să fie adaptat evoluţiilor de
pe piaţa forţei de muncă din Germania: o formulă specificată adapta volumul

TUDOR ŞTEFĂNESCU, Politicile Sociale ale Uniunii Europene, ed. Institutul European din România,
68

Bucureşti, 2002, p. 132

57
contingentului la evoluţia şomajului pe piaţa forţei de muncă germane. Convenţia
conferea un rol important MMPS în aplicarea prevederilor pe care le conţinea.
În 1992, România semnează o nouă convenţie cu Germania. Prin prevederile
noului act, unui contingent de 500 de persoane îi era permis anual să se deplaseze din
fiecare ţară către cealaltă. Înţelegerea se adresa unei categorii specificate, numită
„personal muncitor oaspete”, cuprinzând indivizi cu o pregătire profesională încheiată,
care desfăşoară pe teritoriul celeilalte ţări o activitate temporară pentru perfecţionarea
cunoştinţelor profesionale şi de limbă şi se înscriu în limita de vârstă 18-35 de ani. Durata
şederii pe teritoriul Germaniei era reglementată la 1 an cu posibilitatea de prelungire cu
încă 6 luni. La fel ca în cazul primei Convenţii cu Germania, MMPS avea un rol
important, fiind instituţia desemnată să pună în aplicare înţelegerea.
În 1999 se semnează un nou act cu statul German în domeniul circulaţiei forţei de
muncă. Înţelegerea vizează lucrătorii sezonieri pe o perioadă de trei luni într-un an
calendaristic şi ajutorii de lucrători în parcurile de distracţii pe o perioadă de nouă luni pe
durata unui an calendaristic. Fără a fi contigentat, schimbul permite cetăţenilor români să
presteze, pe o perioadă determinată activităţi remunerate pe teritoriul german. Înţelegerea
are un grad ridicat de detaliere, conţinând specificări legate de condiţiile de muncă,
asigurări sociale, cazare, condiţii de sănătate pentru lucrătorii români.

3.4. Problema migraţiei în condiţiile aderării României la Uniunea

Europeană
Una din dimensiunile majore ale procesului de democratizare a societăţii
româneşti, a constituit-o demersul de modificare şi adaptare a legislaţiei în vederea unei
concordanţe cu reglementările internaţionale în domeniul drepturilor omului.
Chestionarul transmis de UE, privind problema vizelor, a relevat faptul că România a
făcut paşi importanţi spre o politică ştiinţifică în domeniul migraţiei.69
Dacă în primii ani de la schimbările democratice România era cunoscută ca ţară
de origine a solicitanţilor de azil, în momentul de faţă este considerată în ceea ce priveşte
azilul, o ţară de tranzit care, în termen scurt va deveni o ţară de destinaţie datorită faptului
că cei mai mulţi solicitanţi ai statutului de refugiat depun cererile în România, ca măsură
69
V.DRǍGOI,C.ALEXANDRU Migraţia şi azilul în contextul aderării României la Uniunea Europeană,
ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, p.43

58
intermediară atunci când le lipsesc mijloacele şi posibilităţile de a ajunge în alte ţări
europene.
Liberalizarea şi democratizarea pe care au cunoscut-o ţările din Europa Centrală
şi de Est, printre care şi România au condus, în domeniul migraţiei, la două fluxuri
principale, cu evoluţii precise. Primul dintre acestea se referă la emigrarea propriilor
cetăţeni către Europa de Vest şi continentul American, iar celălalt la imigrarea cetăţenilor
proveniţi din ţările orientale, africane şi asiatice, România devenind în principal o ţară de
tranzit şi aşteptare. Ponderea cetăţenilor străini asociaţi în societăţi cu capital străin sau
mixt o deţin cetăţenii veniţi din China, Liban, Iraq, Iran.70 O mare parte din aceşti cetăţeni
străini folosesc perioada şederii legale pentru a-şi pregăti „rampa” continuării emigrării
spre Occident. Nu trebuie omisă însă categoria cetăţenilor străini rezidenţi în România
care sunt integraţi în societate din punct de vedere familiar, social şi profesional.
O altă categorie de cetăţeni străini imigranţi sunt solicitanţii statutului de refugiat,
care sunt originari din aceleaşi ţări cu tendinţă de emigrare la care se adaugă Bangladesh,
Afganistan, Sri-Lanka, Nigeria, Liberia, Congo.
Pentru pătrunderea pe teritoriul naţional, migranţii afro-asiatici, se folosesc de
serviciile contra cost ale reţelelor internaţionale specializate de traficanţi de persoane,
riguros organizate şi care, pentru ajungerea la frontiera României utilizează în general
rutele: Moscova-Kiev-Chişinău, Odesa-Ismail-Edirne-Varna-Ruse, Edirne-Varna-
Tolbuhin.71
Este evidentă „diluarea” direcţiei poloneze în urma întăririi posibilităţilor sale de
combatere a migraţiei ilegale, prin sprijinul financiar al UE şi canalizarea acţiunilor
reţelelor de traficanţi de persoane pe direcţiile care vizează teritoriul românesc.
Traversarea frontierei naţionale de către grupuri de imigranţi se realizează atât pe căi
legale, cât şi prin utilizarea documentelor false ori trecerea ilegală a frontierei cu sprijinul
călăuzelor de pe teritoriul statelor vecine. În cadrul fenomenului emigraţiei ilegale, reţele
internaţionale de trafic de persoane continuă să acţioneze organizat utilizând ca rute
principale următoarele direcţii: Satu Mare-Budapesta-Praga-Germania, Arad-Budapesta-
Viena, Timişoara-Belgrad-Macedonia-Grecia.
70
LĂZĂROIU SEBASTIAN, Migraţia circulatorie a forţei de muncă din România. Consecinţe asupra
integrării europene, Bucureşti, 2003, p. 93
71
V.DRǍGOI,C.ALEXANDRU Migraţia şi azilul în contextul aderării României la Uniunea Europeană,
ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, p. 68

59
 Un factor de conjuctură ce acţionează pe o perioadă mai scurtă de timp îl
constituie modificarea politicilor în domeniul migraţiei şi în special în domeniul
combaterii migraţiei ilegale din ţările vecine sau din statele ţintă, modificări ce au ca
urmare imediată schimbarea rutelor folosite.
Exercitarea efectivă a dreptului de liberă circulaţie a persoanelor pe teritoriul
României a determinat rapid plasarea ţării noastre într-un context nou de migraţie
determinat de factori economici, politici, demografici şi culturali. Cu toate că la nivelul
tuturor instituţiilor şi autorităţilor cu atribuţii în domeniul migraţiei a existat o preocupare
permanentă pentru aducerea legislaţiei la standarde europene, nu s-a reuşit crearea pe
deplin a mecanismelor necesare a unui sistem naţional capabil să ia decizii în domeniul
migraţiei. În cadrul procesului de aderare a României la UE, se încadrează efortul ţării
noastre de elaborare a unei politici în domeniul azilului şi al migraţiei care să se alinieze
la politica comună a UE.

3.5. Cadrul legislativ al reglementării fenomenului de migraţie în România

Dreptul la liberă circulaţie este garantat de Constituţia României, fiecare cetăţean
român având dreptul de a emigra şi de a reveni în ţară. Astfel, potrivit art.25 din
Constituţia României, revizuită, „dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este
garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. Fiecărui cetăţean îi este
asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a
emigra, precum şi de a reveni în ţară.” Dreptul la liberă circulaţie este un drept care
asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte
care formează conţinutul dreptului la liberă circulaţie: libera circulaţie pe teritoriul
României şi libera circulaţie în afara teritoriului.72
În acest sens se garantează dreptul la libera circulaţie în deplinătatea elementelor
sale constitutive. Libertatea de circulaţie a cetăţenilor nu este absolută, ci trebuie
circumscrisă unor limite, care sunt determinate de necesitatea apărării securităţii
naţionale, asigurarea ordinii publice şi prevenirea unor posibile consecinţe negative ale
exercitării cu rea-credinţă a acestei libertăţi. Aceasta, deoarece limitările dreptului de
liberă circulaţie sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare, într-o societate
72
MIHAI CONSTANTINESCU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU - Constituţia României
revizuită comentarii şi explicaţii, Editura All Beck 2004, p 46.

60
democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice,
prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.73. De regulă, aceste condiţii privind exercitarea dreptului
la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori economice şi sociale, a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, normala desfăşurare a relaţiilor cu alte state. Reglementările
legale privind actele de identitate, paşapoartele sau celelalte documente, regulile privind
trecerea frontierelor şi, în general, privind starea civilă a persoanelor nu sunt şi nu pot fi
considerate restricţii la libera circulaţie a persoanelor, ci dimpotrivă, ca norme ce conferă
un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept.
Articolul 12 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice
stabileşte că libera circulaţie poate face obiectul unor restricţii dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- sunt prevăzute de lege;
- sunt necesare pentru protejarea siguranţei naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau
moralităţii publice;
- sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute.74
Exercitarea acestui drept poate fi, astfel, condiţionată prin lege dacă această
condiţionare se impune pentru evitarea unui pericol grav ce ar ameninţa ordinea
constituţională, pentru prevenirea riscului răspândirii unei epidemii, a consecinţelor unei
calamităţi naturale. Unele restricţii se pot motiva şi prin protecţia minorilor împotriva
abandonului sau pentru combaterea unor infracţiuni ori pentru executarea unor hotărâri
judecătoreşti.75
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, ea este de
asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o
regulă ce rezultă din documentele juridice internaţionale şi de tradiţie în materie, în
sensul căreia orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.

73
Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1127 din
14 decembrie 2005
74
Idem, p.47
75
Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1127 din
14 decembrie 2005

61
 Interesant este de observat în acest sens sens cum a evoluat legislaţia românească
din perioada ce a urmat revoluţiei de la 1989 şi până la aderarea României ca stat cu
drepturi depline al Comunităţii Europene.

CAPITOLUL IV - EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI PRIVIND MIGRAŢIA

ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1989-2008
România este unul dintre statele democratice care garantează dreptul la liberă
circulaţie cetăţenilor săi, care asigură libertatea de mişcare a acestora. Constituţia
reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la liberă circulaţie:
libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului.76
Cu toate acestea, dreptul la liberă circulaţie nu trebuie înţeles însă în sens absolut.
Statul poate adopta o serie de măsuri care să limiteze în condiţii clar stabilite acest drept,
după cum poate impune respectarea unei serii de condiţii la ieşirea din ţară.
Reglementările cu caracter nespecific privind ieşirea/reîntoarcerea în/din ţară au o
importanţă specială pentru segmentul migraţiei private pentru muncă. Dacă acceptăm că
în România este vorba de o migraţie predominant temporară cu ieşiri şi intrări multiple la
nivelul aceluiaşi individ,77 atunci pachetele de măsuri legate de ieşiri/intrări în spaţiul
românesc şi cele legate de modalităţile de obţinere/schimbare/prelungire a unui paşaport
capătă o semnificaţie aparte.
Statul român a încercat să controleze migraţia privată pentru muncă, catalogată ca
migraţie clandestină, prin măsuri de acest tip. Este vorba de măsuri restrictive, care se
aglomerează, în mod firesc în jurul perioadei 2000-2006. Perioada de început a
intervalului este preponderent marcată de eforturile pentru suspendarea obligativităţii
vizelor, a doua parte de eforturile de integrare (armonizare a legislaţiei, implementarea

76
MIHAI CONSTANTINESCU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU, ELENA SIMINA-
TĂNĂSESCU, Constituţia României revizuită comentarii şi explicaţii, ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 46
77
D. SANDU, Migraţia transnaţională a românilor din perspectiva unui recensământ comunitar, din
revista Sociologie Românească, Bucureşti, 2003, p.29

62
acquis-ului comunitar). Analizând legislaţia de specialitate, putem concluziona că
România se orientează în direcţia realizării a patru politici în domeniul migraţiei:
politica privind imigraţia controlată, politica privind prevedirea şi combaterea imigraţiei
ilegale, politica privind azilul şi politica privind integrarea socială a străinilor.
În cele ce urmează vor fi ilustrate cele patru politici din perspectiva legislaţiei
care a fost adoptată de statul român în perioada 1989-2008, cu o încercare de a oferi
soluţii acolo unde acestea nu corespund dinamicii continue a fenomenului migraţiei.

4.1. Politica privind imigraţia controlată şi politica privind prevedirea şi

combaterea imigraţiei ilegale
Aceste două politici, au presupus un set destul de amplu de măsuri legislative care
au vizat atât reglementarea regimului paşapoartelor cât şi condiţiile pe care cetăţeanul
trebuie să le îndeplinească la ieşirea din ţară.
Politica privind imigraţia controlată vizează şi domeniul reîntregirii şi formării
familiei, asigurând dreptul străinilor de a intra şi de a rămâne pe teritoriul României în
acest scop şi, totodată, creează instrumentele juridice necesare prevenirii imigraţiei
mascate sub forma căsătoriei de convenienţă. Elaborarea politicii în acest domeniu are la
bază experienţa statelor membre ale Uniunii Europene, din care rezultă că admisia în
scopul reîntregirii şi formării familiei constituie principala componentă actuală a fluxului
migraţionist legal.
Pe de altă parte, politica în domeniul prevenirii imigraţiei ilegale include măsuri
ferme de îmbunătăţire a capacităţii autorităţilor relevante de a reduce economia
subterană, caracterizată prin desfăşurarea de activităţi ilegale, angajare în muncă fără
forme legale, posibilitatea obţinerii de servicii de sănătate şi educaţie prin mijloace ilicite
şi posibilitatea folosirii documentelor false şi falsificate. Ţinând cont de progresele
tehnice în domeniul securizării documentelor de călătorie şi identitate, România
urmăreşte în permanenţă asigurarea unui nivel compatibil cu standardele europene.
Implementarea politicii în domeniul prevenirii şi combaterii migraţiei ilegale presupune
şi dotarea misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ale României cu aparatura
necesară detectării documentelor de călătorie false sau falsificate. Statul român

63
promovează extinderea instituţiei Ofiţerului de Legătură, cu personal specializat, inclusiv
în probleme de migraţie, în special în ţările cu un potenţial migrator ridicat.
O atenţie deosebită se acordă identificării soluţiilor adecvate pentru situaţia
străinilor care, ulterior unei perioade de şedere în România, au fost returnaţi din alte state
europene. Pentru a descuraja imigraţia ilegală, atât în ceea ce priveşte cazurile individuale
cât şi prin intermediul reţelelor de crimă organizată, politica în domeniu vizează
dezvoltarea unor canale de informare a potenţialilor migranţi asupra condiţiilor legale de
admisie şi şedere în România şi a riscurilor la care se expun prin alegerea unor canale
ilegale de imigraţie.
Paşaportul – instrumentul fundamental al circulaţiei internaţionale
Probabil pentru toţi românii care au trăit (şi) înainte de 1989, consecinţele
Decretului Lege 10 din 8 ianuarie 1990 au o semnificaţie aparte. Actul normativ pune
capăt unui lung şir de ani de restricţii legate de dreptul de ieşire şi intrare în România,
permiţând, „liberalizând consumul” unui bun rar până atunci, paşaportul.
„Cetăţenii români, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sex, limbă, religie, convingeri
politice, ocupaţie, se bucură de dreptul de a călători liber în străinătate.”
Dacă se poate spune aşa ceva despre un act legislativ, atunci actul normativ din
1990 începe cu o parte frumoasă: îi învaţă pe români care este semnificaţia paşaportului :
„Paşaportul dă dreptul la ieşirea şi intrarea în ţară prin toate punctele de frontieră
deschise traficului de călători, precum şi prin locurile stabilite prin înţelegeri
internaţionale la care România este parte. În străinătate paşaportul dovedeşte
identitatea, cetăţenia titularului, dând dreptul la protecţie şi asistenţă din partea
misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României.”
Actul normativ din 1990 prevedea că paşapoartele simple se eliberau, la cerere,
cetăţeanului român cu vârstă peste 14 ani. Copiii cu vârste mai mici de 14 ani puteau fi
înscrişi pe paşaportul însoţitorilor sau li se eliberau paşapoarte individuale în cazul în
care ar fi călătorit singuri.
Cetăţenii români cu domiciliul în străinătate aveau dreptul la obţinerea unui
paşaport românesc, care li se putea elibera la cerere. Cetăţenii români aflaţi în străinătate,
care „...din diferite cauze nu mai posedau documente de trece a frontierei de stat”78 li se

78
DL 10/1990

64
putea elibera, de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare române, un titlu de
călătorie, valabil pentru o singură deplasare în ţară. Paşapoartele se eliberau, la cerere
„...de către Direcţia pentru paşapoarte şi evidenţa străinilor, precum şi de
compartimentele teritoriale ale acesteia” (art. 13), în termen de 20 de zile sau nu mai mult
de 3 luni pentru persoanele care intenţionau să-şi stabilească domiciliul în străinătate.
Actul normativ prevedea şi eliberarea în regim de urgenţă, în termen de 3 zile, „în
caz de deces, afecţiuni medicale grave ale unei rude apropiate, citare într- un proces,
efectuare a unui tratament medical de urgenţă şi alte situaţii justificate, cererile pentru
eliberarea unui paşaport vor fi soluţionate în cel mult 3 zile.” (art. 17, alin. 2). Statul îşi
rezervă dreptul de a aplica restricţii dreptului de a călători în străinătate prin refuzul
eliberării paşaportului, retragerea sau anularea lui, în anumite situaţii specificate.
Decretul Lege 10/1990: situaţii în care se aplicau restricţii dreptului de liberă
circulaţie:
a) când împotriva persoanei în cauză a început urmărirea penală ori este condamnată la
o pedeapsă privativă de libertate;
b) dacă persoana în cauză este urmărită pentru debite către stat, persoane juridice sau
fizice, iar achitarea acestora nu este garantată;
c) când solicitanţii sunt cunoscuţi pe bază de fapte confirmate că desfăşoară activităţi
care afectează ordinea şi stabilitatea publică, precum şi bunele moravuri.
În aceste circumstanţe, cu siguranţă că migranţii vor deveni, cei mai mulţi,
cetăţeni români aflaţi în străinătate, cu sau fără domiciliu stabilit acolo, cu probleme şi
nevoi speciale legate de eliberarea de paşapoarte. Tot migranţii vor fi cei presaţi de
termenul şi locul de eliberare al paşaportului şi categoria cărora vor începe să i se
adreseze restricţiile legate de exercitarea dreptului de liberă circulaţie. În aceeaşi măsură,
copiii vor deveni o categorie afectată de fenomen până la dimensiuni care să trezească
interesul şi îngrijorarea statului: fie traficaţi, fie abandonaţi în străinătate, fie implicându-
se ei înşişi, asemenea adulţilor, într-o veritabilă migraţie pentru muncă.79
În 1994 prin OG 37/1994, apare prima modificare în spaţiul românesc: rămaşi
fără acte de călătorie, în străinătate, cetăţenii români se pot adresa misiunilor diplomatice
şi oficiilor consulare pentru obţinerea unui paşaport consular. Paşaportul consular era un
79
MONICA ALEXANDRU şi VINTILĂ MIHĂESCU, Între România şi Italia: traiectorii migratoare din
revista Societatea Reală nr. 4/2006, p.18

65
act cu valabilitate de 6 luni şi posibilitatea de a fi prelungit până la 1 an, care se reţinea la
obţinerea a noi documente de călătorie. O a doua modificare vizează cetăţenii români cu
domiciliul în străinătate, care aveau dreptul la obţinerea unui paşaport simplu, cu
specificarea ţării de domiciliu pe paşaport.
Următoarele modificări semnificative sunt aduse regimului paşapoartelor în 1997,
prin Ordonanţa de Guvern 65/1997 care abrogă o mare parte a prevederilor din 1990.
Până în anul 1997, reglementările impuse de Decretul Lege 10/1990 au fundamentat
funcţionarea regimului paşapoartelor în România. Noua ordonanţă impune ca unic
document de călătorie în cazul cetăţenilor români aflaţi în străinătate, care nu mai posedă
documente de călătorie, paşaportul consular. Titlul de călătorie dispare astfel din seria
documentelor pe care se putea călători în străinătate. Cererea pentru obţinerea unui
paşaport se adresa, personal, Direcţiei Paşapoarte sau unităţilor teritoriale ale acesteia.
Pentru motive „temeinic întemeiate” (fără a se specifica despre ce este vorba), cetăţenii
români puteau adresa cererea prin intermediul unui „mandatar”, persoană împuternicită
fie la notar, în România, fie la misiunile diplomatice şi oficiul consular.
Prelungirea valabilităţii actelor de călătorie se putea totuşi realiza şi în străinătate,
la aceleaşi misiuni diplomatice sau oficii consulare. Soluţionarea cererii de obţinere a
unui nou paşaport se putea realiza într-un termen de 20 de zile. Posibilitatea eliberării în
regim de urgenţă rămâne, însă numai în cazul îmbolnăvirii grave sau decesului rudelor
apropiate, tratamentului medical de urgenţă, citării în cazul unui proces în străinătate sau
situaţiilor „temeinic justificate”.
Aplicarea restricţiilor are în vedere fundamental aceleaşi categorii de persoane din
Decretul din 1990. Măsura de restricţie poate fi aplicată pentru un termen între 3 şi 12
luni, de către Direcţia de Paşapoarte sau serviciile teritoriale. Elementul esenţial este dat
de faptul că restricţiile pot fi aplicate din 1997 pe baza unor documente juridice care
demonstrează situaţia care conduce la suspendarea dreptului. În noul act normativ apar
deja modificări legate de condiţiile eliberării de paşapoarte în cazul minorilor. Paşaportul
individual se eliberează numai în situaţii „motivate” copiilor sub 14 ani, iar înscrierea pe
paşaportul unuia dintre părinţi nu se poate face decât cu acordul scris al celuilalt.
La numai un an după intrarea în vigoare a Ordonanţei, în 1998, Legea 216/1998
aduce noi modificări legate de regimul paşapoartelor. Legiuitorii încep să devină din ce

66
mai atenţi la modalităţile de utilizare a paşaportului. Paşaportul consular nu mai poate fi
folosit decât până la intrarea în ţară, când îşi pierde valabilitatea; sancţiunile referitoare la
restrângerea dreptului la liberă circulaţie se pot aplica (fără a se specifica şi în ce condiţii)
şi persoanelor care se reîntorc în ţară în baza acordurilor de readmisie.
Anul 2001 aduce modificări esenţiale în această direcţie. Măsurile erau fireşti din
perspectiva momentului 1 ianuarie 2002. Pentru a obţine „ridicarea” vizelor era nevoie de
măsuri ferme care să prevină sau să restrângă fenomene de tipul migraţiei private pentru
muncă, traficul de persoane, trecerea frauduloasă a frontierei (reţelele organizate în acest
scop) şi orice alte forme de infracţionalitate transfrontalieră. Era firesc ca presiunea
ţărilor UE, devenite deja destinaţiile favorite ale românilor în perioada respectivă80, să se
intensifice într-un asemenea moment. Pe de o parte, măsurile de restrângere a libertăţii de
circulaţie se înăspresc: perioada de aplicare a sancţiunilor de 3-12 luni creşte la 6 luni
81
până la 3 ani . Pe de altă parte, începe un proces de reorganizare instituţională în
domeniul evidenţei persoanelor care afectează şi regimul paşapoartelor.
După 1 ianuarie 2002, controlul şi sancţionarea abaterilor de la prevederile legale
sunt încă o dată extinse şi înăsprite. Ordonanţa de Urgenţă 119/2002 prevede posibilitatea
aplicării de restricţii liberei circulaţii şi în cazul „cerşetoriei”, şi măreşte limita minimă a
pedepselor la 1 an (restricţiile pot fi aplicate începând de la această dată între 1 şi 5 ani).
Pe aceeaşi linie, Legea 134/2003 creşte, un an mai târziu, cuantumul amenzilor aplicate
în cazul contravenţiilor legate de regimul paşapoartelor.
În 2003, o nouă Ordonanţă82 modifică două dintre aspectele importante pentru
traseele private de migraţie: prima vizează condiţiile de eliberare a unui paşaport simplu,
pentru minorii sub 14 ani, paşaportul individual se eliberează numai la cererea ambilor
părinţi, „în situaţii motivate”. A doua introduce noi specificări legate de condiţiile în care
se aplică restrângerea dreptului la liberă circulaţie, care va da mari bătăi de cap
migranţilor privaţi. Restricţii se puteau aplica acum şi cetăţenilor români care erau
„returnaţi” din state cu care România nu a semnat acorduri de readmisie şi celor care

80
SANDU DUMITRU, RADU COSMIN, MONICA CONSTANTINESCU, OANA CIOBANU, A country
report on Romanian migration abroad: stocks and flows after 1989 şi http://www.migrationonline.cz
accesat în data de 28.04.2008
81
Ordonanţa de Urgenţă nr. 86/2001
82
OG 84/2003

67
„...au depăşit termenele de şedere în statele în care au călătorit, stabilite prin acordurile
sau convenţiile încheiate cu acestea." (OG84/2003; art1. alin 6)
Ordonanţele 28/2005 şi 43/2005 modifică încă o dată prevederile Ordonanţei
65/1997, permiţând eliberarea paşapoartelor simple, în regim de urgenţă, la „cererea
expresă” a solicitantului, în termen de 3 zile, în condiţiile plăţii unei taxe speciale.
Instituţiile care primesc cererile pentru eliberarea paşaportului simplu se înmulţesc, iar
fluidizarea fluxului eliberării acestor documente este evidentă.
Anul 2005 aduce modificări substanţiale prin introducerea Legii 248/2005 privind
regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate. Acesta este al treilea act
important în seria celor care modifică regimul paşapoartelor, după Decretul Lege 10/1990
cu modificările ulterioare şi Ordonanţa Guvernului 65/1997 cu modificările ulterioare.
Legea 248 este un act „generos” care, în sfârşit, încearcă să răspundă problemelor puse de
traseul migraţiei private într-un mod detaliat. Această lege garantează dreptul cetăţenilor
români de a călători în străinătate, de a emigra şi reveni oricând în ţară, în condiţiile în
care îndeplinesc prevederile legale instituite. Cetăţenii români pot călători în străinătate
sau se pot reîntoarce în ţară pe baza a patru tipuri de documente de călătorie: paşaportul
diplomatic, paşaportul de serviciu, paşaportul simplu şi titlul de călătorie 83. Paşaportul
simplu, cel mai utilizat instrument în cazul migraţiei, poate fi obţinut, pe baza unei cereri
depuse personal, în ţară sau la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României în
străinătate.
Legea permite însă, în baza unor „motive obiective”, depunerea cererii prin
mandatar (prin procură specială autentificată în ţară, la notar public, sau, în străinătate, de
misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României). Reintroducerea titlului de
călătorie permite cetăţenilor români aflaţi în străinătate, care nu mai posedă documente
de călătorie valabile, să-şi continue călătoria şi reglementează şederea sau întoarcerea în
ţară. Valabilitatea titlului este de cel mult un an şi încetează în momentul intrării în
România.
Ani de zile, măsurile referitoare la limitarea dreptului de liberă circulaţie au
prezentat una dintre temerile migranţilor privaţi. Actul normativ aduce specificări şi în
această privinţă. În primul rând se face distincţia între suspendarea exercitării dreptului
83
Sau în baza unor documente stabilite prin acordurile internaţionale la care România/Guvernul României
este parte

68
de liberă circulaţie – definită ca „interdicţia temporară de părăsire a teritoriului
României”84 şi restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate – ca
„interdicţia temporară de a călători în anumite state”. Restrângerea dreptului de a călători
în străinătate se aplică numai cetăţenilor care au fost returnaţi dintr-un stat în baza unui
acord de readmisie sau a căror prezenţă pe teritoriul unui stat, „...prin activitatea pe care o
desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare ar aduce atingere gravă intereselor României sau,
după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat”85.
Suspendarea dreptului la liberă circulaţie se aplică numai în cazul în care persoana
este învinuită sau inculpată într-o cauză penală, a fost condamnată şi are de executat o
pedeapsă privativă de libertate, este internată într-un centru de re-educare, institut
medical-educativ, nu a respectat măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în
străinătate. Se modifică de asemenea şi perioada pentru care asemenea măsuri pot fi
aplicate unui cetăţean român: nu mai există o limită minimă, ci o perioadă de până la
maximum 3 ani (respectiv 5 ani pentru suspendarea în cazul încălcării limitării de
restrângere cu returnare pe baza unui acord de readmisie).
Dacă până în 2005 măsurile referitoare la condiţiile de ieşire instituite prin DL
10/1990, respectiv OG 65/1997 au constituit baza pentru numeroase revizuiri, Legea 248
consacră un spaţiu larg specificării condiţiilor în care se poate desfăşura circulaţia
minorului în străinătate. Conform noilor reglementări, cetăţenii români minori nu pot
călători în străinătate decât însoţiţi şi numai cu acordul părinţilor sau reprezentanţilor
legali. Condiţiile în care un minor sub 14 ani poate fi înscris pe paşaportul părinţilor,
condiţiile în care unui minor peste 14 ani i se poate elibera paşaport simplu, condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească însoţitorul minorului care călătoreşte în străinătate şi
obligaţiile acestuia cunosc specificări detaliate în actul normativ, încercând să prevadă
situaţiile de trafic, abandon sau muncă ilegală în străinătate în cazul acestei categorii.
Interesantă este, introducerea unui articol de Lege care vizează obligaţiile
cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate.86 Statul încearcă să stimuleze
„cooperarea” între cetăţenii români din străinătate şi să accentueze rolul misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare în protecţie şi sursă de informaţie asupra migranţilor.

84
Legea 248/2005, art. 3, alin.2
85
Legea 248/2005, art. 38
86
A se vedea Anexa 2

69
 Legea 248 este modificată încă o dată la începutul anului 2006. Ordonanţa 5/2006
introduce detalieri unor articole. Printre cele mai importante: se pun în circulaţie
paşapoartele cu valabilitate de 1 an, titlul de călătorie are o valabilitate de 30 de zile şi
poate fi utilizat numai pentru întoarcerea în ţară.
În 2006, Normele de aplicare a Legii 24887 aduc specificările pe care probabil
mulţi dintre migranţi le aşteptau. Este vorba până la urmă de adaptarea procedurilor de
dobândire a unui paşaport simplu la nevoile celor mai mulţi dintre cei care-l folosesc
pentru a munci în străinătate. Pentru obţinerea paşaportului, cetăţeanul se poate adresa
mai multor instituţii, există procedură de urgenţă pentru cei care au bani, dar nu au timpul
să aştepte, există posibilitatea mandatării unei persoane (inclusiv din străinătate, prin
procură emisă de misiunile diplomatice şi oficiile consulare) pentru a se ocupa de
problema eliberării unui nou paşaport, se poate solicita paşaport din străinătate. Există
reguli inclusiv pentru ridicarea noului paşaportul (care la rândul său poate fi transferată
unui mandatar). Există paşapoarte temporare, titluri de călătorie pentru întoarcerea în
ţară. O ofertă incomparabil mai bogată decât cea a Ordonanţei din 1997.
În luna august a anului 2001, când România se pregătea pentru o eventuală
eliberare a „poverii vizelor”, apare o Ordonanţă de Urgenţă cu o semnificaţie aparte.
OUG 112/2001, aprobată prin Legea 252/2002) este o măsură „extremă” prin care statul
român îşi asumă faptele cetăţenilor săi chiar şi atunci când sunt săvârşite în afara spaţiului
său de exercitare a autorităţii. Textul scurt al actului legislativ instituie măsuri severe
pentru cei care intră sau ies dintr-un stat prin trecerea ilegală a frontierei acestuia. Fapta
este considerată infracţiune şi este pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani. În
aceeaşi măsură şi tentativa.
Măsura se aplică nu numai cetăţenilor români, ci chiar şi celor fără cetăţenie care
au domiciliul în România. Actul de a racola, îndruma, călăuzi persoane în scopul trecerii
frauduloase a frontierei altui stat sau de a organiza aceste activităţi constituie de
asemenea infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Asocierea,
constituirea unei asocieri, aderarea la o asociere sau sprijinirea asocierii în vederea
trecerii frauduloase a frontierei altui stat se pedepseşte şi ea. Bunurile destinate săvârşirii
infracţiunii se confiscă. Unei persoane condamnate pentru asemenea infracţiuni i se

87
HG 94/2006

70
refuză eliberarea paşaportului sau i se suspendă pe o perioadă de 5 ani. Mai mult,
articolul final al Ordonanţei precizează: „Urmărirea şi judecarea infracţiunilor prevăzute
în prezentul act normativ se fac de urgenţă, potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură
penală referitoare la urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante.”88
O măsură care, dă seama de dificultăţile de a controla şi a sancţiona când este
vorba despre migraţie; o măsură despre cetăţenie ca status conferind drepturi şi obligaţii
dincolo de graniţe statale. O măsură de colaborare: statul român nu are autoritatea de a
constata o asemenea faptă şi nici de a aplica pedepse în afara spaţiului său; abaterile de la
legea românească sunt „identificate” pe baza abaterilor de la alte acte normative
aparţinând statelor de destinaţie, cetăţenii români sunt retrimişi în ţară în baza altor acte
bilaterale sau internaţionale şi primesc în final pedeapsa prevăzută de ordonanţa adoptată
în România.

Condiţii la ieşirea din ţară

Începând cu 1 decembrie 2001 cetăţenii români care doreau să călătorească în
străinătate în „scopuri particulare” sunt supuşi unei serii de restricţii care vin din partea
propriului lor stat. Seria de măsuri este în evidentă conexiune cu ridicarea obligativităţii
vizelor şi va afecta, la fel ca şi vizele turistice, în special traseele de migraţie privată
pentru muncă.
Printr-o Ordonanţă de Urgenţă89 Guvernul impune o sumă de condiţii considerate
obligatorii pentru ieşirea din ţară: fiecare cetăţean care dorea/sau avea nevoie să
călătorească în străinătate trebuia să prezinte la ieşirea din ţară: asigurare medicală, bilet
de călătorie dus-întors şi o sumă minimă în valută într-un „cuantum corespunzător
sumelor de referinţă determinate de autorităţile naţionale ale statelor de destinaţie sau de
tranzit, proporţional cu durata sejurului, dar nu mai puţin de 5 zile”. Cuantumul acestei
sume urma să fie stabilit şi actualizat prin ordin al Ministrului de Interne, cu avizul
Ministerului Afacerilor Externe. Elementul esenţial care va influenţa migraţia pe cont
propriu pentru muncă este prevăzut în articolul 2 al Ordonanţei 144: „dacă o persoană nu
îndeplinea condiţiile de ieşire din ţară, şeful punctului de frontieră putea dispune
întreruperea călătoriei.”
88
OUG 112/2001, art. 6
89
OUG 144/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 725 din 14.11.2001

71
 Primul cuantum stabilit prin Ordin al Ministrului de Interne90 stabileşte sumele per
diem de 50 de euro pentru Turcia şi fostele ţări socialiste pentru care nu era necesară viză
de călătorie şi 100 euro pentru ţările UE sau alte state pentru care nu este necesară viză.
Actul specifică şi formele în care suma prevăzută de lege putea fi „arătată”:
• suma la vedere;
• cecuri de călătorie sau cărţi de credit pentru conturi în valută
• alte garanţii financiare care fac dovada asigurării sumei necesare: voucher (pentru
turism organizat); scrisoare de garanţie sau angajament de sponsorizare din partea
persoanei care găzduieşte persoana pe teritoriul ţării respective (legalizat conform
legislaţiei ţării de destinaţie), garanţie legală din partea unei bănci sau ordine de plată
Excepţie de la prevederile legale făceau:
1. persoanele care se deplasau:
• Pentru a urma un tratament medical.
• Participau la simpozioane, conferinţe, studii, manifestări cultural sportive.
• În situaţia îmbolnăvirii sau decesului unei rude stabilite în străinătate.
• Alte scopuri temeinic justificate.
2. minorii sub 14 ani
3. minorii sub 18 ani care se deplasau la părinţi sau rude (care lucrează sau sunt stabiliţi
la destinaţie),
4. persoanele care se deplasau pentru muncă (în baza unui permis de muncă pentru ţara
de destinaţie)
5. cetăţenii români care călătoreau în ţările vecine în virtutea unui permis de mic trafic
sau trecere simplificată (ţările vecine).
Ordonanţa aprobată în oarecare grabă, va fi rectificată prin Legea 177/2002, în
luna aprilie, când autorităţile române realizează că, solicitarea unei asigurări medicale nu
are nici o justificare legată de protecţia cetăţenilor, în ţările cu care România a încheiat un
acord. Controlul pe care statul încerca să-l realizeze asupra plecărilor „private” la muncă
printr-o măsură nespecifică era dificil de pus în practică şi ridica probleme pentru
celelalte categorii de deplasări. În octombrie 2002 apare o nouă modificare la OUG
144/2001. Legea 580/2002 modifică articolul referitor la categoriile de persoane care sunt

90
Ordinul 177 din 22.11.2001

72
exceptate de la condiţiile stabilite prin Ordonanţa 144. Formularea vagă „alte scopuri
justificate” este înlocuită de „vizita pe baza unei invitaţii”.
După aproape 3 ani în care restricţiile funcţionează în această formă, în 2005,
Ordonanţa de Guvern 28/2005 introduce o nouă condiţie. Cetăţenii români trebuiau să
prezinte, pe lângă asigurarea medicală, biletul de călătorie dus-întors, suma de bani
calculată conform reglementărilor în vigoare (sau documente doveditoare) şi „documente
care justifică scopul şi condiţiile şederii planificate." Ca şi cuantumul sumei, documentele
justificative făceau obiectul ordinelor Ministrului de Interne. Prin Ordonanţă se renunţă şi
la exceptarea de la condiţiile obligatorii a persoanelor care se deplasează „în vizite pe
baza unei invitaţii”.
Interesant este că la numai câteva zile de la apariţia Ordonanţei 28/2005 apare
Legea 248/2005 care urma să intre în vigoare 6 luni mai târziu decât data la care era
publicată91 şi care anunţă abrogarea reglementărilor legate de impunerea unor restricţii la
ieşirea din ţară la data aderării României la Uniunea Europeană. Semnalul vis-a-vis de ce
urma să se întâmple era clar. Înăsprire pentru o perioadă scurtă. Sau impresia de final,
înainte de momentul integrării. La numai câteva zile după publicarea Legii 248, Guvernul
revine cu o nouă Ordonanţă, 43/2005, care re-modifică unul dintre punctele referitoare la
persoanele exceptate de la condiţiile legate de ieşirea din ţară: vizita în baza unei invitaţii
era din nou scutită de obligaţiile legate de ieşirile particulare. Odiseea condiţiilor de ieşire
din ţară continuă în 2006 cu respingerea, prin Legea 39/200692, a Ordonanţei 43/2005 -
vizita pe baza unei invitaţii nu era scutită de condiţiile de ieşire.
Finalul „condiţiilor la ieşirea din ţară” ar fi trebuit să fie integrarea în Uniunea
Europeană. Înainte de integrare apare însă o Ordonanţă a Guvernului, Ordonanţa de
Urgenţă 29/2006, publicată în aprilie în Monitorul Oficial nr. 337, care abrogă alineatul
referitor la actele justificative şi stabileşte, definitiv, „Cuantumul sumei minime în valută
prevăzute la alin. (1) lit. c), precum şi modalităţile prin care se face dovada deţinerii
acesteia se stabilesc şi se actualizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe."
(OUG 29/2006). Interesant este însă preambulul acestui act normativ care oferă, după 4

91
Publicată în Monitorul Oficial nr. 682 din 29 iulie 2005
92
Publicată în Monitorul Oficial nr. 220, din 10 martie 2006

73
ani de limitare a dreptului la liberă circulaţie prin impunerea de condiţii la ieşirea din ţară,
şi o explicaţie întregului proces.

Reglementări cu caracter specific privind emigraţia pentru muncă

Sub eticheta reglementări cu caracter specific privind emigraţia pentru muncă sunt
incluse măsurile care au vizat în mod ţintit categoria celor care, pe baza unui contract de
muncă, au părăsit România pentru a munci în străinătate. Este vorba de toate traseele de
migraţie legală pentru muncă, mediate (privat sau de către stat) sau nemediate. În
domeniul migraţiei legale, prezenţa statului este relativ limitată până în anul 2000.
Acordurile bilaterale legate de circulaţia forţei de muncă sunt puţine, iar controlul în
domeniul medierii private se restrânge la o singură destinaţie: Israel.
Apariţia Legii 156/2000 marchează începutul unei etape care afirmă preocuparea
statului pentru domeniul plecărilor legale pentru muncă şi pentru protecţia cetăţenilor săi
care muncesc în străinătate. Înfiinţarea Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă (sub
titulatura iniţială de Oficiului Naţional pentru Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în
Străinătate) introduce statul ca mediator al plecărilor pentru muncă în străinătate şi
deschide noi trasee pentru migraţia legală. Eforturile legate de protecţia cetăţenilor
români care muncesc în străinătate continuă o nouă etapă după înfiinţarea
Departamentului pentru Muncă în Străinătate în cadrul Ministerului Muncii Solidarităţii
Sociale şi Familiei.
Acordurile bilaterale care vizează securitatea socială a lucrătorilor români în
străinătate, deşi necentrate pe secvenţa plecărilor au, considerăm, o importanţă specifică
prin prisma consecinţelor pe care perioada petrecută la muncă în străinătate le are pe
termen lung asupra situaţiei migranţilor. În aceeaşi măsură, reglementările legate de
echivalarea diplomelor pot fi considerate ca având efecte asupra migraţiei pentru muncă.
Recunoaşterea (reciprocă a) diplomelor şi calificărilor este un mecanism care facilitează
transferabilitatea capitalului uman în migraţie, influenţând poziţionarea migranţilor pe
piaţa muncii la destinaţie.
Primele măsuri cu caracter specific se poate aprecia că apar în 1996 şi sunt legate
de una dintre cele mai active destinaţii pentru traseele de migraţie pentru muncă legale

74
mediate privat din acea perioadă: Israelul93. La începutul lunii august 1996, Ministrul
Muncii şi Protecţiei Sociale emite Ordinul 31194, al cărui articol unic prevede
obligativitatea întocmirii de către cetăţenii români care obţin un contract de muncă în
Israel a unei asigurări pentru situaţiile de „accidentare, îmbolnăvire, spitalizare, asistenţă
medicală, deces, repatriere”. Asigurarea era o condiţie care trebuia îndeplinită conform
Ordinului „înaintea de obţinerea documentelor de ieşire din ţară”.
Trebuie precizat că măsurile adoptate de statul român se inserează într-un spaţiu
lipsit de reglementări la nivel bilateral. Deşi Israelul a reprezentat pentru o perioadă
destul de lungă destinaţia cea mai importantă pentru exportul de forţă de muncă legal din
România, România nu a semnat nici un acord în domeniu cu statul evreu. Situaţia este o
ilustrare foarte bună legată de dificultatea gestionării migraţiei din perspectiva destinaţiei.
În condiţiile în care „...Israelul nu era interesat să încheie un acord privind schimbul de
forţă de muncă...”95, interesant este că statul român găseşte o modalitate de a interveni în
favoarea respectării drepturilor cetăţenilor români inclusiv la destinaţie. Societăţile de
intermediere, recrutare şi plasare a forţei de muncă în Israel şi a societăţilor de construcţii
care folosesc salariaţi români pentru realizarea lucrărilor în antrepriză încearcă să
prevină, prin intermediul firmelor de recrutare, situaţiile defavorabile cetăţenilor români
la destinaţie.
Obligaţiile societăţilor de intermediere recrutare şi plasare forţă de muncă în
Israel şi a societăţilor de construcţii care folosesc salariaţi români pentru realizarea
lucrărilor de antrepriză în Israel :
1. Verificarea şi urmărirea modului în care partenerul israelian îşi respectă obligaţiile
asumate prin contract faţă de societatea de recrutare şi plasare forţă de muncă pe de o
parte şi faţă de cetăţenii români pe de altă parte; măsurile întreprinse pentru remedierea
deficienţelor constate (…)
2. Se interzice introducerea prin contractul de muncă cu partenerul israelian a unei
clauze prin care paşaportul cetăţeanului român să se reţină de antreprenor pe perioada
în care se află în Israel (…)

93
DIMINESCU DANA, Circulaţia românilor după 1989, ed. YES SRL, Paris, 2004, p. 56
94
Publicat în Monitorul Oficial Partea I, nr. 210 din 05.09.1996
95
ANDREESCU DANIELA – NICOLETA, TEODORESCU AUREL, Emigraţia în scop de muncă a
românilor după 1990, ed. Yes SRL, Bucureşti, 2004, p.37

75
3. Comunică către reprezentantul Comisiei Speciale, în termen de 24 ore de la data la
care societatea de recrutare şi plasare forţă de muncă a luat la cunoştinţă de faptul că
persoanele fizice care au plecat prin ei au fugit de la locul de muncă şi li s-a anulat
poliţa de asigurare sau alte situaţii de excepţie legate de acest tip de activitate (deces,
accidente etc.)96

Intenţia măsurilor de a proteja şi preveni este la fel de evidentă cum este şi cea de
control. Totuşi, ar trebui remarcat caracterul reactiv al ambelor ordine: sunt răspunsul
statului la problemele tot mai frecvente (pe măsură ce emigraţia către această destinaţie
creştea ca volum) venite dinspre spaţiul israelian. Interesant este însă că avem de-a face
cu o măsură „uni-destinaţie”, prevederile aplicându-se numai în cazul migraţiei pentru
Israel.

Protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate

Anul 2000 pare să marcheze începutul unei noi perioade în privinţa măsurilor
ţintite pe segmentul emigraţiei legale pentru muncă. În a doua jumătate a acestui an este
publicată în Monitorul Oficial Legea 156, privind protecţia cetăţenilor români care
lucrează în străinătate97. Este primul dintr-un şir de acte normative care încearcă să
reglementeze piaţa plecărilor legale pentru muncă şi care vor afirma din ce în ce mai
puternic rolul statului în domeniu. Deşi titlul Legii trimite cu gândul la modalităţi prin
care statul încearcă să-şi protejeze cetăţenii din străinătate, numai primul capitol are
prevederi referitoare la acest aspect. Este vorba de exprimarea intenţiei de a proteja prin
încheierea de „...acorduri, înţelegeri, tratate sau convenţii” internaţionale şi de
specificarea principiilor cărora ar trebui să se supună.
Preocuparea statului pentru a „accelera” ritmul semnării de tratate bilaterale în
domeniul circulaţiei forţei de muncă este firească, dacă ţinem cont de faptul că, în 2000,
România avea semnate numai 5 acorduri bilaterale cu trei ţări, dintre care numai
Germania poate fi considerată o veritabilă destinaţie pentru migraţia pentru muncă din
România.
96
Idem, p. 184-186
97
Publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 364 din 04.08.2000

76
 Hotărârea 384 publicată în Monitorul Oficial nr. 208 din data de 28 aprilie 2001,
„detaliază” schimbările introduse de Legea 156, concentrându-se exclusiv asupra
reglementării plecărilor pentru muncă în străinătate mediate de agenţii privaţi. Actul
normativ se construieşte practic pe câteva subiecte: condiţiile de acreditare, desfăşurarea
activităţii propriu-zise de mediere de către firme, condiţiile în care se produce controlul,
suspendarea şi retragerea dreptului de mediere agenţilor privaţi şi accesul cetăţenilor
români care se deplasează în străinătate în scop de muncă la măsurile de protecţie socială
din România. Hotărârea impune de fapt standardele la care urma, pentru o perioadă, să se
desfăşoare activitatea de mediere privată.
După apariţia celor două acte normative, Legea 156 şi HG 384 migraţia legală
pentru muncă în străinătate urma să aibă o faţă complet schimbată. Statul recunoaşte
poziţia României ca ţară care exportă forţă de muncă, intervine pentru reglementarea şi
controlului activităţii de mediere derulată în sectorul privat, fixează o serie de condiţii la
origine care să prevină situaţiile de exploatare, trafic, înşelăciune etc. a cetăţenilor săi
care se deplasează să muncească în străinătate şi o serie de direcţii de acţiune pentru a-şi
proteja cetăţenii inclusiv la destinaţie. Actele normative menţionate continuă construcţia
instituţională din sectorul public în domeniul migraţiei legale iniţiată prin Ordinele din
199698: MMPS capătă noi atribuţii (pentru toate destinaţiile, nu numai pentru Israel), IM
intervine specific în controlul medierii, migraţia legală pentru muncă devine domeniu
individualizat pentru acţiuni MAE.

Statul ca mediator de forţă de muncă

Intervenţia statului în domeniul migraţiei legale pentru muncă continuă în 2001,
prin proiectarea unei instituţii proprii, cu atribuţii directe în mediere. Apărută la începutul
anului 200299, Hotărârea de Guvern 1320/2001 este actul de naştere a Oficiului pentru
Migraţia Forţei de Muncă (denumirea iniţială a instituţiei introdusă de HG 1320 era:
Oficiului Naţional pentru Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate).
ONRPFMS urma să aplice acordurile bilaterale în domeniul forţei de muncă
încheiate de statul român şi avea de asemenea dreptul de a recruta şi plasa forţă de muncă
în ţările cu care România nu avea încă acorduri bilaterale (HG 1320/2001, art. 1, alin. 2).
98
HG 384/2001 abrogă Ordinele 311 şi 439 din 1996.
99
Publicată în Monitorul Oficial nr. 19 din 15 ianuarie 2002

77
Oficiul, instituţie cu personalitate juridică, aflat în subordinea MMSS, avea practic
acelaşi raţiune de a fi ca şi agenţii privaţi de mediere. (Finanţată din venituri
extrabugetare şi din alocaţii de la bugetul de stat, instituţia publică urma să perceapă
comisioane pentru mediere). HG 1320/2001 aduce modificări şi în categoria instituţiilor
care gestionează sau controlează migraţie: apare ONRPFMS şi, în plus, ANOFM, fără a
fi precizat în mod direct rolul100 pe care ar urma/putea să-l joace.
Apariţia ONRPFMS produce reacţii din partea agenţilor privaţi de mediere a forţei de
muncă. La mai puţin de trei luni de la publicarea HG 1320/2001, la Judecătoria
Sectorului 2, Bucureşti, este înregistrat Patronatul Agenţilor Economici Acreditaţi pentru
Ocuparea şi Plasarea Forţei de Muncă „Acord”, organizaţie care reunea o parte dintre
agenţii privaţi de mediere101. După câte se pare, Patronatul adresează chiar o plângere
Consiliului Concurenţei, „...cerând să se sancţioneze şi să se închidă ONRPFMS”,
invocând că: deşi este o instituţie publică, desfăşoară o activitate comercială (activitatea
de mediere, cod CAEN 7450), încalcă prevederile Legii concurenţei (L 21/1996) şi este
într-o situaţie de „excepţie de la lege” atâta vreme cât Oficiul urma să desfăşoare o
activitate care era reglementată de Legea 156 şi HG 384, fără a se supune prevederilor
actelor normative menţionate.
Acţiunile agenţilor privaţi de mediere, protestele bazate pe aprecierea procedurilor
introduse prin L 156 şi HG 384 ca excesiv de birocratice şi consumatoare de timp, cu
consecinţe asupra activităţii economice pe care o desfăşoară102 nu au avut ca efect
„sancţionarea sau închiderea ONRPFMS”, dar au condus la modificarea măsurilor
legislative menţionate. În acest context apare Ordonanţa 43 din 25 iulie 2002 pentru
modificarea Legii nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în
străinătate103. Modificările pe care le introduce noul act normativ au în vedere exclusiv
reglementările legate de agenţii privaţi de mediere şi sunt semnificative: MMSS (MMPS)
pierde atribuţiile de acreditare, coordonare şi control, fiind practic eliminat din activităţile

100
În scopul realizării atribuţiilor sale, Oficiul Naţional pentru Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în
Străinătate colaborează cu Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi cooperează cu persoane
fizice, juridice şi organizaţii patronale, după caz.” (HG 1320/2001, art. 4)
101
ANDREESCU DANIELA – NICOLETA, TEODORESCU AUREL, Emigraţia în scop de muncă a
românilor după 1990, ed. Yes SRL, Bucureşti, 2004, p. 37
102
LAZĂROIU SEBASTIAN, Migration trends în Selected Applicant Countries, ed. IOM, Viena, 2003,
p.56
103
Publicată în Monitorul Oficial nr. 578 din 5 august 2002.

78
legate de agenţii privaţi. Procedura de acreditare este şi ea înlocuită cu o simplă
înregistrare la inspectoratul teritorial de muncă în raza de activitate a căruia îşi au sediul
agenţii privaţi de mediere, iar atribuţiile de control sunt preluate exclusiv de Inspecţia
Muncii. Modificări mai apar şi în specificarea entităţilor îndreptăţite a trimite oferte de
muncă (apar, pe lângă persoane fizice, juridice şi organizaţiile patronale), modalitatea de
operare cu datele personale. Dispare de asemenea posibilitatea încheierii unui contract de
muncă cu direct cu agentul de mediere (şi nu cu entitatea care oferă locuri de muncă din
străinătate).
În cadrul aceluiaşi proces de revizuire, proaspăt înfiinţatul ONRPFMS va fi supus
unor ajustări. Hotărârea de Guvern 823 din 2002104 modifică şi completează Hotărârea
Guvernului nr. 1320/2001 privind înfiinţarea şi organizarea Oficiului Naţional pentru
Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate. Schimbările aduse nu sunt esenţiale
în ceea ce priveşte activitatea Oficiului. Instituţia continuă să rămână agenţia statului de
mediere şi plasare a forţei de muncă româneşti în străinătate. Ea capătă însă o altă
semnificaţie, bine reflectată de schimbarea de titulatură: din Oficiul Naţional pentru
Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate în Oficiul pentru Migraţia Forţei de
Muncă. O titulatură care sugerează o activitate mult mai largă şi necentrată în mod
necesar pe mediere (activitatea principală a instituţiei va rămâne medierea, deşi cu o
modificare deloc de neglijat, dispariţia tarifului de mediere).
În acest sens sunt adăugate noile atribuţii/structuri OMFM. Oficiul nu se ocupă de
acum exclusiv de „acordurile bilaterale în domeniul forţei de muncă”, ci şi de aplicarea,
în domeniul forţei de muncă a „tratatelor internaţionale semnate în numele României,
precum şi a acordurilor, convenţiilor şi înţelegerilor semnate de Guvernul României şi
guvernele altor state” (HG 823/2002 art.1). Dincolo de recrutare şi plasare, OMFM
capătă atribuţii legate de imigraţia forţei de muncă (eliberează permise de muncă pentru
încadrarea străinilor din România); şi cooperare cu „instituţiile specializate din România,
statele membre ale Uniunii Europene, precum şi din alte state” (HG 823/2002 art.1).
Creşterea volumului activităţii OMFM (în special după intrarea în vigoare a
acordului cu Spania) şi necesitatea de a face faţă dificultăţilor legate de localizarea
instituţiei în Bucureşti, conduc, în 2006, la apariţia unor noi modificări legate de structura

104
Publicată în Monitorul Oficial nr. 606 din 15 august 2002

79
OMFM. Prin HG 771/2006105, în subordinea OMFM funcţionează „puncte de lucru”, care
îşi desfăşoară activitatea în cadrul direcţiilor de muncă, solidaritate socială şi familie
teritoriale (prin redistribuirea din numărul de posturi repartizate OMFM). În aceeaşi lună
august a anului 2002 apar şi modificările la normele metodologice de aplicare a Legii 156
(HOTĂRÂRE nr. 850 din 31 iulie 2002 pentru modificarea şi completarea Normelor
metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor
români care lucrează în străinătate, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 384/2001,
publicată în Monitorul Oficial nr. 628 din 23 august 2002). Hotărârea nu aduce noutăţi
semnificative, ci operează schimbările induse de modificarea legii.
Prevederile instituite de Legea 156 şi actele conexe vor mai fi modificate încă o
dată în 2002, prin Legea nr. 592 din 29 octombrie 2002 privind aprobarea Ordonanţei
Guvernului nr. 43/2002 pentru modificarea Legii nr. 156/2000 privind protecţia
cetăţenilor români care lucrează în străinătate (modificări legate de prevederile
contractelor individuale)106. Legea 592 pune capăt disputei iscate pe tot parcursul anului
2002 şi modificărilor succesive de legislaţie.
În 2004, statul român revine la “problema” cetăţenilor români care muncesc în
străinătate, adresându-li-se specific prin noi prevederi legate de atribuţiile Ministerului
Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei. Hotărârea de Guvern 1326 din 2004107 introduce
un nou capitol în atribuţiile MMSSF privind „protecţia cetăţenilor români care lucrează în
străinătate”108
Direcţiile de intervenţie pe care le menţionează actul normativ sunt generoase. Pe
lângă măsurile legate de asigurarea protecţiei şi prevenirii posibilelor abuzuri, MMSSF
facilitează legătura cu statul de origine, încearcă să asigure sprijin cetăţenilor români
pentru respectarea drepturilor lor în străinătate, asigură împreună cu MAE monitorizarea
acordurilor, convenţiilor, înţelegerilor şi tratatelor internaţionale semnate de România.
Două puncte sunt cu deosebire importante. Între atribuţiile Ministerului apare o
specificare legată de munca ilegală şi lipsa asigurărilor sociale. Statul român îşi propune

105
Publicată în Monitorul Oficial nr. 544 din 23 iunie 2006
106
Publicată în Monitorul Oficial nr. 808 din 7 noiembrie 2002
107
HOTĂRÂRE nr. 1326 din 19 august 2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr.
737/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei,
publicată în Monitorul Oficial nr. 792 din 27 august 2004
108
Vezi anexa 4

80
în mod programatic să promoveze acţiuni de informare şi conştientizare asupra riscurilor
muncii ilegale şi lipsei asigurărilor, recunoscând practic existenţa fenomenului migraţiei
clandestine.
Un al doilea punct interesant este legat de atribuţiile Ministerului în procesul de
integrare şi rolul post aderare în privinţa accesului cetăţenilor români pe piaţa forţei de
muncă UE. O nouă linie de dezvoltare a activităţii MMSSF care îi va atribui probabil un
rol din ce în ce mai important în circulaţia/migraţia forţei de muncă. Importanţa HG
1326/2004 nu se limitează la lărgirea atribuţiilor MMSSF. Actul normativ instituie
practic două noi structuri instituţionale, în cadrul Ministerului, cu atribuţii în domeniul
emigraţiei pentru muncă: Departamentul pentru Muncă în Străinătate şi Corpul
ataşaţilor pe probleme de muncă şi sociale. DMS urma să fie coordonat de un secretar de
stat, poziţie nou apărută în organigrama Ministerului. Alături de două direcţii înfiinţate,
Direcţia protecţia drepturilor cetăţenilor români care lucrează în străinătate şi Direcţia
evidenţă şi monitorizare, Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă intră din 2004 în
subordinea noului secretar de stat. Corpul ataşaţilor pe probleme de muncă şi sociale,
structură care „asigură reprezentarea ministerului în cadrul misiunilor diplomatice,
oficiilor consulare şi la alte reprezentanţe ale României în străinătate” (HG 1326/2004,
punctul 5) se subordonează şi el aceluiaşi secretar de stat.
HG 1326/2004 creează premisele pentru înfiinţarea, prin decizie a primului
ministru, a „Grupul de lucru interministerial, la nivel de secretar de stat”, grup care urma
să realizeze “…integrarea activităţilor diverselor structuri ale statului în a căror
competenţă se află rezolvarea problemelor specifice cu care se confruntă cetăţenii români
care lucrează în străinătate” (HG 1326/2004, punctul 3).
HG 1326/2004 poate fi considerată punctul de graniţă pentru trecerea la o nouă
etapă în preocuparea statului român pentru emigraţia legală în scopuri de muncă.
Recunoaşterea problemei muncii ilegale şi a (implicitei) lipsei de protecţie, preocuparea
pentru protecţia la destinaţie şi măsurile concrete (implicarea în rezolvarea conflictelor de
muncă), pregătirea pentru aderarea la UE în termeni de pieţe externe de forţă de muncă,
efortul de construcţie instituţională şi de coordonare instituţională sunt măsuri care
sugerează creşterea interesului şi a conştientizării rolului fenomenului în societatea
românească.

81
 Lipsa de experienţă a statului român în gestionarea migraţiei şi complexitatea
fenomenului este evidentă în ezitările succesive prin care ajunge să impună o măsură în
domeniu. Şi în cazul celei din 2004, după nici un an, în 2005, apar, prin HG 412/2005
modificări legate de atribuţiile MMSSF în domeniul protecţiei cetăţenilor români care
lucrează în străinătate şi specificările legate de atribuţiile personalului membru al
CAPMS. În atribuţiile MMSSF, probabil modificarea cea mai importantă este legată de
re-introducerea Ministerului ca autoritate care coordonează şi controlează „activitatea de
punere în aplicare a acordurilor în domeniul schimbului forţei de muncă şi al obţinerii de
contracte de muncă în străinătate de către cetăţenii români”. Nevoia de cunoaştere şi
monitorizare în domeniul migraţiei apare şi ea explicit formulată la acest nivel (Caseta
13, 2005, punctele d, e, f).
În direcţia care se prefigura de la apariţia HG 1326/2004, personalul CAPMS are
atribuţii legate nu numai de sprijinirea cetăţenilor români care lucrează în străinătate în
respectarea drepturilor lor, dar şi combaterea „muncii ilegale” în străinătate şi atragerea
de oferte de muncă pentru muncitorii români. Măsura adoptată, coerentă cu măsurile
anterioare, sugerează câteva elemente fundamentale ale modalităţii în care statul român
„gândeşte” poziţia sa vis-a-vis de migraţia legală pentru muncă:
• asumarea rolului de control şi coordonare a tuturor ieşirilor legale pentru muncă din
spaţiul românesc
• combaterea migraţiei clandestine (a muncii ilegale în străinătate)
• exportul de forţă de muncă, evaluat pozitiv
• încercare de protecţie a cetăţenilor români care lucrează în străinătate prin măsuri luate
la origine (cu efecte inclusiv în spaţiul de destinaţie)
• nevoia de monitorizare/studiu/analiză a migraţiei

Acorduri bilaterale în domeniul circulaţiei forţei de muncă

Deşi ideea protecţiei cetăţenilor români care lucrează în străinătate prin
intermediul acordurilor bilaterale apare explicit la nivel de legislaţie încă din anii 2000 şi
statul român îşi construieşte un aparat instituţional care să faciliteze şi să gestioneze
migraţia legală pentru muncă, totuşi, numărul acordurilor bilaterale poate fi apreciat mai

82
degrabă ca redus. Până în 1999, statul român semnase acorduri bilaterale în domeniul
circulaţiei forţei de muncă cu numai două ţări: Germania şi Republica Libaneză.
Prima convenţie pe care România o semnează în 1991 este cea cu Germania,
partener încă din perioada comunistă pentru schimburi în domeniul migraţiei. Obiectul
Convenţiei îl constituia trimiterea de cetăţeni români, angajaţi ai unor întreprinderi cu
sediul în România, pentru a munci, pe baza unui contract al întreprinderii din România în
Germania. Numărul angajaţilor români care se puteau deplasa în Germania anual
utilizând această traseu de migraţie era stabilit la 2000, cu posibilitatea ca, în primii 3 ani
de la intrarea Convenţiei în vigoare, să se mai adauge un contingent de 1000 de lucrători.
Numărul cetăţenilor români cărora le era permisă intrarea în spaţiul german urma
să fie adaptat evoluţiilor de pe piaţa forţei de muncă din Germania: o formulă specificată
adapta volumul contingentului la evoluţia şomajului pe piaţa forţei de muncă germane.
Convenţia conferea un rol important MMPS în aplicarea prevederilor pe care le conţinea.
În 1992, România semnează o nouă convenţie cu Germania. Prin prevederile
noului act, unui contingent de 500 de persoane îi era permis anual să se deplaseze din
fiecare ţară către cealaltă. Înţelegerea se adresa unei categorii specificate, numită
„personal muncitor oaspete”, cuprinzând indivizi cu o pregătire profesională încheiată,
care desfăşoară pe teritoriul celeilalte ţări o activitate temporară pentru perfecţionarea
cunoştinţelor profesionale şi de limbă şi se înscriu în limita de vârstă 18-35 de ani. Durata
şederii pe teritoriul Germaniei era reglementată la 1 an cu posibilitatea de prelungire cu
încă 6 luni. La fel ca în cazul primei Convenţii cu Germania, MMPS avea un rol
important, fiind instituţia desemnată să pună în aplicare înţelegerea.
În 1999 se semnează un nou act cu statul German în domeniul circulaţiei forţei de
muncă. Înţelegerea vizează lucrătorii sezonieri pe o perioadă de trei luni într-un an
calendaristic şi ajutorii de lucrători în parcurile de distracţii pe o perioadă de nouă luni pe
durata unui an calendaristic. Fără a fi contigentat, schimbul permite cetăţenilor români să
presteze, pe o perioadă determinată activităţi remunerate pe teritoriul german. Înţelegerea
are un grad ridicat de detaliere, conţinând specificări legate de condiţiile de muncă,
asigurări sociale, cazare, condiţii de sănătate pentru lucrătorii români. Deşi pentru partea
română instituţia împuternicită să medieze angajarea lucrătorilor este MMPS, procedura
de mediere prevede posibilitatea solicitării nominale de lucrători.

83
 Acordul cu Republica Libaneză, singurul care se interpune până în 2000 seriei de
înţelegeri cu Germania, este mai degrabă unul de principiu. Nu precizează tipuri de
activităţi, contingente etc., furnizează însă cadrul general al circulaţiei forţei de muncă
între cele două state pe baze legale. Influenţa contextului mai general în care este încheiat
acordul poate fi sesizată în prevederile care fac referire la stabilirea condiţiilor de muncă,
transferul bunurilor şi veniturilor lucrătorilor între cele două state şi proceduri în caz de
deces. România, care se confrunta în acel moment cu problemele ataşate fluxului de
muncă spre Israel (vezi Deciziile Ministrului Muncii şi Protecţiei Sociale din anul 1996),
negociază o formă care să prevină, pentru schimbul de muncă cu o ţară situată într-un
spaţiu de proximitate cu statul evreu, situaţiile similare.
Perioada 2000-2002 este una în care se intensifică eforturile în domeniul
încheierii de acorduri bilaterale în domeniul circulaţiei forţei de muncă. Cinci noi state
(Elveţia, Ungaria, Luxemburg, Spania şi Portugalia) devin parteneri statali ai
României.109 Conexiunea între ţările cu care s-au semnat acorduri în perioada 2000-2002
şi fenomenul migraţiei pentru muncă din România încep să devină evidente. Totuşi,
Elveţia şi Luxemburg nu figurează nici ele printre destinaţiile care atrăgeau un număr
semnificativ de cetăţeni români. Prin acordurile cu Ungaria, Portugalia şi mai ales
Spania, discutăm despre destinaţii active, în momentul semnării înţelegerilor, pentru
circulaţia forţei de muncă româneşti. Acordurile pentru schimburile de stagiari deţin o
parte semnificativă a înţelegerilor semnate.
Acordul cu Elveţia (contingentat la 150 de indivizi anual), unul dintre cele două
acorduri cu Ungaria (contigentat la 700 de stagiari anual), acordul cu Luxemburg
(contingent de maxim 35 stagiari anual) sunt adresate persoanelor cu vârste cuprinse între
18 şi 35 de ani, cu minim 2 ani de pregătire profesională, iar scopul deplasării este legat
de îmbunătăţirea şi perfecţionarea aptitudinilor profesionale, cunoştinţelor culturale şi
lingvistice. Pentru punerea în aplicare a tuturor acestor acorduri, instituţia desemnată
pentru partea română este Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale (sub diversele sale
denumiri).
Dincolo de acordurile referitoare la schimbul de stagiari, perioada aduce semnarea
unui acord necesar, am spune, cu Ungaria, semnat în 2001, cu privire la lucrătorii
109
SANDU D., Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990-2006, ed. FSD,
Bucureşti, 2006, p. 87-94

84
sezonieri. Contigentul, generos prin comparaţie cu acordul similar semnat cu Germania,
se ridica la 8000 de lucrători pe perioada unui an calendaristic (acordul prevede
posibilitatea reajustării numărului). Perioada de muncă legală precizată este de maximum
6 luni în decursul unui an calendaristic.
Acordul cu Portugalia, ca şi cel din 1999 cu Germania, permite angajarea
cetăţenilor români pe o perioadă determinată (de până la un an, cu posibilitatea
prelungirii), fără a stabili un număr limită de lucrători. Pentru analiza noastră, acordul
devine interesant pentru că sugerează necesitatea înfiinţării unei agenţii a statului român
care să gestioneze acest gen de înţelegere (cum va deveni ONFPRMS-OMFM un an mai
târziu). Conform acordului, partea română trebuia să răspundă solicitărilor de angajare de
lucrători români printr-o ofertă la care nu se putea ajunge decât în urma unui proces de
selecţie. Acordul desemnează Direcţia Generală Forţă de Muncă din cadrul Ministerului
Muncii şi Solidarităţii Sociale din România ca structura care primeşte ofertele de muncă
din partea părţii portugheze (respectiv Ambasadei Portugaliei la Bucureşti), urmând să o
transmită la rândul său Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă. Prin agenţiile
sale teritoriale, ANOFM urma să realizeze selecţiile, să retransmită listele cu cei selectaţi
către Direcţia din Minister, care la rândul său o prezenta Ambasadei portugheze.
Acordul semnat cu statul spaniol în 2002 reprezintă probabil cea mai importantă
realizare a perioadei 2000-2002 în domeniu. Spania reprezenta deja una dintre cele mai
importante destinaţii pentru emigraţia forţei de muncă din România, deşi fluxul era
preponderent unul bazat pe trasee de migraţie privată. Acordul este primul care
reglementează circulaţia forţei de muncă spre o destinaţie importantă când aceasta este
încă activă. Actul încheiat între cele două state este unul complex, şi se adresează
deopotrivă: lucrătorilor permanenţi (perioada iniţială de muncă de cel puţin un an),
lucrători sezonieri (perioadă de cel mult nouă luni pe an), stagiarilor (persoane cu vârste
cuprinse între 18-35 de ani, cu posibilitatea e deplasare pentru o perioadă de cel mult 12
luni) şi societăţilor care deplasează forţă de muncă în baza contractelor de prestări
servicii între cele două state110. Deplasările nu sunt contingentate (cu excepţia categoriei
stagiari, pentru care se stabileşte un număr limită de 50 persoane pentru un an), urmând a
110
Interesant este faptul că, pentru acelaşi gen de deplasări (cu menţiunea că în locul lucrătorilor
permanenţi este vorba de lucrători temporari), cu Germania a fost nevoie de semnarea a trei acorduri, în
decursul a nouă ani.

85
răspunde necesităţilor de pe piaţa forţei de muncă din cele două ţări (din perspectiva care
ne interesează pe noi, Spania). Acordul cu Spania, prin raportare la actele similare
semnate anterior, este mult mai detaliat sub aspectul procedurilor şi are o arie de
cuprindere mai largă. Se fac referiri la cooperarea bilaterală „...în vederea controlului
circulaţiei persoanelor”, specificându-se în textul actului „...lupta împotriva imigraţiei
ilegale, a falsificării documentelor şi, în special, împotriva traficului ilicit cu fiinţe
umane.” (art. 13). Este pentru prima oară când „imigraţia ilegală” apare în textul unui
acord şi se exprimă explicit intenţia de reducere a acesteia. Acordul cu Spania introduce,
pentru prima oară într-un acord al României de acest gen şi prevederi legate de
întoarcerea lucrătorilor plecaţi pentru perioade determinate şi modalităţile de sancţionare
a acestora. Interesantă este, de asemenea, ideea instituirii unui comitet mixt de
coordonare „...responsabil pentru:
a) urmărirea aplicării prezentului acord şi stabilirea măsurilor necesare în acest sens;
b) propunerea revizuirii prezentului acord dacă este cazul;
c) difuzarea informaţiei necesare privind conţinutul acordului în ambele state;
d) soluţionarea dificultăţilor care ar putea interveni în aplicarea acordului.” (art. 15)
Acordul cu Spania pare să aducă o nouă perspectivă asupra migraţiei: proces
complex, greu de controlat, în dinamică accentuată, cu multiple componente şi aspecte de
infracţionalitate asociate, care necesită acţiuni concertate din partea mai multor instituţii
în vederea controlului. Dincolo de perspectiva asupra migraţiei, acordul cu Spania aduce
modificări esenţiale şi în câmpul activităţii de mediere din România (cel puţin prin
intermediul OMFM): Spania devine în scurt timp al doilea partener, după Germania,
pentru exportul de forţă de muncă.
După acordul cu Spania urmează o nouă perioadă de „linişte”. Acordul cu Franţa
apare în momentul în care Franţa (2004) nu se mai numără printre destinaţiile active. Este
vorba de adăugarea unui nou partener pentru schimbul de stagiari (pe perioade cuprinse
între 3-12 luni, cu posibilitate de prelungire până la 18). Acordul este contingentat la 300
indivizi pe ani, iar noutatea pe care o aduce e desemnarea explicită a OMFM drept
instituţie responsabilă pentru aplicarea acordului pentru partea română. (Este de altfel
primul acord semnat după „intrarea în drepturi” a OMFM).

86
 Un nou acord cu Germania, devenită deja partener tradiţional al statului român, în
2005, înlocuieşte, lărgind spaţiul de recrutare, înţelegerea din 1999. Noul act se referă la
medierea de lucrători români, în regim nominal sau anonim, pentru durate determinate, ca
lucrători sezonieri (perioadă de contract de maxim 4 luni intr-un an calendaristic), ajutor
de lucrător în parcurile de distracţii (durata contractului - până la 9 luni pe durata unui an
calendaristic), ajutor casnic în gospodăriile cu persoane care necesită îngrijiri speciale
(durata maximă de 3 ani). O schimbare semnificativă în situaţia emigraţiei legale este de
aşteptat să apară în urma intrării în vigoare a acordului cu Italia, principala destinaţie
pentru traseele private actuale pentru muncă.111 Acordul, semnat în 2005 şi publicat în
Monitorul Oficial în 2006112 poate fi caracterizat mai degrabă ca o înţelegere de principiu
în domeniul circulaţiei forţei de muncă între cele două state. Este afirmarea necesităţii şi
intenţiei de implicare în supravegherea schimbului de forţă de muncă în condiţiile
respectării legislaţiei fiecăruia dintre celor două state, subliniind necesitatea colaborării
bilaterale continue în acest scop.

Securitatea socială a lucrătorilor migranţi

Una dintre cele mai complicate probleme pe care le ridică circulaţia forţei de
muncă la nivel internaţional este cea a coordonării sistemelor de protecţie socială ale
ţărilor de origine şi destinaţie, astfel încât, lucrătorii, care se încadrează în muncă legal să
poată beneficia de drepturile asociate acestui statut. Cum, cât şi la ce sistem contribuie
cetăţenii unui stat încadraţi legal pe piaţa forţei de muncă pe teritoriul altui stat, cum, cât
şi care sunt beneficiile la care sunt îndreptăţiţi, cum sunt calculate beneficiile ce le revin
şi din partea cărui stat, sunt numai o parte din întrebările complexe cărora statele,
indiferent dacă sunt preponderent state de origine sau state de destinaţie sunt obligate să
le răspundă.
Încheierea de documente juridice bilaterale în domeniul protecţiei sociale
reprezintă unul dintre instrumentele utilizate pentru reglementarea acestui gen de
probleme. Interesul şi preocuparea pentru utilizarea unor asemenea instrumente ar fi

111
SANDU D., Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990-2006, ed. FSD,
Bucureşti, 2006, p. 123
112
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 375 din data de 2 mai 2006

87
normal să crească pe măsură ce numărul cetăţenilor proprii muncind legal pe teritoriul
altor state sau numărul cetăţenilor altor state muncind legal pe propriul teritoriu este mai
mare. În perioada de preaderare, acordurile bilaterale în domeniul securităţii sociale
păreau a fi devenit mai degrabă „exerciţii pregătitoare” pentru integrare.
“Din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, aplicarea
acordurilor bilaterale încheiate de România în domeniul asigurărilor sociale reprezintă
un exerciţiu esenţial pentru pregătirea structurilor administrative române în vederea
asumării, la momentul aderării, a unei părţi importante a obligaţiilor de stat membru.
De altfel, acest lucru a fost confirmat în dialogul permanent cu reprezentanţii Comisiei
Europene care, în cadrul negocierilor de aderare, ne-au încurajat eforturile depuse în
sensul negocierii şi aplicării acordurilor bilaterale în domeniul securităţii sociale.”113
Aşa cum am văzut, fenomenul migraţiei - temporare şi permanente s-a extins
odată cu schimbările din Europa de Est şi Occidentală. Motivaţiile migranţilor au variat
de la căutarea unor oportunităţi mai bune pentru a-şi îmbunătăţi standardul de viaţă, la
reacţii, la situaţii extreme cum sunt războiul, persecuţiile, violenţa, sărăcia. Situaţiile
extreme au favorizat cristalizarea criminalităţii organizate în reţele, practicând traficul de
persoane ale căror drepturi fundamentale sunt violate. Aceste reţele criminale s-au extins
datorită faptului ca statele au dus o luptă izolată împotriva problemelor de migraţie. În
acelaşi timp, capacitatea de aplicare a legislaţiei de combatere a traficului de persoane
este încă redusă, în pofida restricţionării severe a posibilităţilor oficiale de a migra. Faptul
a impus depăşirea nivelului naţional ca palier unic de abordare şi soluţionare a
problemelor migraţiei ilegale, precum şi identificare unei acţiuni comune pe plan
regional.
Având în vedere cele spuse mai sus, este evident ca posibilităţile României de a
combate migraţia ilegală depind în mod considerabil de colaborarea cu statele învecinate
şi cu Uniunea Europeană. Dovada unui management eficient al fenomenului migraţiei
muncii care să reducă migraţia ilegala şi să stopeze pătrunderea infractorilor în statele
Uniunii Europene, este crucială pentru schimbarea imaginii extrene a ţării şi pentru
îmbunătăţirea condiţiei cetăţenilor români aflaţi la lucru în străinătate în condiţii legale.

113
SANDU D., Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990-2006, ed. FSD,
Bucureşti, 2006, p. 123

88
Interesul pentru susţinerea muncitorilor romani care activează în străinătate trebuie să
aibă în vedere mai ales aportul acestora la dezvoltarea generală a ţării. Banii trimişi până
acum în ţară de cele aproape 2 milioane de persoane care lucrează în Occident au
influenţat puternic economia naţională, reprezentând o sursă esenţială de reducere a
sărăciei. Cu toate acestea, majoritatea populaţiei din România continuă să aibă venitul
minim cel mai scăzut din Europa, de 72 euro, mai mic pana si decât cel al Bulgariei, de
77 euro, in timp ce in Ungaria sau Polonia salariul minim este de trei ori mai mare. 114
În aceste condiţii este clar că, pentru români, munca în străinătate rămâne încă,
pentru mult timp, o perspectivă de bază în căutarea de oportunităţi economice, mai ales în
contextul aderării la Uniunea Europeană. România trebuie să menţină şi să consolideze
relaţiile deja existente cu ţările cu care colaborează în domeniul schimbului forţei de
muncă, încât să sporească numărul contractelor în statele partenere şi să identifice un
număr cât mai mare de potenţiali ofertanţi de locuri de muncă în străinătate. Celor
interesaţi de munca în străinătate trebuie să li se asigure accesul cât mai larg la o slujbă
legală şi la sistemul de securitate al ţării de destinaţie, respectiv contribuţia la fondul de
pensii, ajutorul de şomaj şi asigurarea medicală, drepturi de care beneficiază, din păcate,
doar o parte infimă a muncitorilor români care lucrează acum în Occident.

4.2. Politica privind azilul

Politica privind azilul reprezintă o componentă importantă în cadrul
managementului imigraţiei. Prin domeniul azilului se înţeleg toate aspectele legate de
procedura de acordare a unei forme de protecţie, regimul juridic al străinilor pe parcursul
procedurii de acordare a unei forme de protecţie, precum şi după obţinerea acesteia.
Instituţiile statului, în colaborare cu societatea civilă, au obligaţia de a implementa
politicile privind azilul astfel încât să se asigure respectarea drepturilor individuale ale
persoanelor îndreptăţite să primească o formă de protecţie în cadrul sistemului de azil,
adaptând permanent mijloacele de combatere a abuzurilor la sistemul de azil.
Problematica dreptului de azil, bine legată de cea a migraţiei este şi va rămâne una
independentă de eventualele consideraţii asupra unei politici de imigrare mai deschise.

114
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6010&idm=1,39&idl=1 accesat la data de
01.06.2008

89
 Baza legală în adoptarea actelor normative de reglementare a acestui domeniu
este reprezentată atât de convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte,
dar şi de prevederile art.18, alin(2) din Constituţia României115. Actul normativ intern
care reglementează problematica azilului în România este, pentru moment, Ordonanţa
Guvernului 102/31.08.2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România116, care a
înlocuit Legea 15/1996117 ce reglementa anterior acest domeniu. Prin adoptarea acestei
ordonanţe s-au pus bazele unei proceduri speciale de strictă aplicare, depăşindu-se astfel
una dintre etapele procesului de armonizare legislativă cu aquis-ul comunitar în domeniul
Justiţiei şi Afacerilor Interne.
Revizuirea legislaţiei române în ceea ce priveşte procedura de azil şi formele
internaţionale de protecţie este în continuă dinamică. În momentul de faţă s-a elaborat un
nou proiect de lege – Legea privind azilul în România – act ce urmăreşte uniformizarea şi
alinierea legislaţiei române în domeniu, cu ultimele prevederi din cadrul aquis-ului
comunitar. Proiectul a fost supus dezbaterii publice în cadrul procesului de transparenţă
decizională, astfel că toate instituţiile mai mult sau mai puţin implicate în problematica
azilului să-şi exprime acordul sau să facă propuneri.
Pornind de la necesitatea aplicării Regulamentelor Uniunii Europene şi a
transpunerii în legislaţia naţională a principalelor Directive elaborate pe plan european în
domeniul azilului, legislaţia naţională a fost modificată şi completată în următoarele
privinţe:
· Reformularea definiţiei refugiatului, a clauzelor de încetare, retragere şi anulare
a statutului de refugiat şi introducerea principiului nereturnării referitor la persoanele
aflate în procedura de acordare a statutului de refugiat, în vederea armonizării depline cu

115
Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor
internaţionale la care România este parte.
116
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 436 din 3 septembrie 2000. Aprobată cu modificări prin
Legea nr.323/2001 şi ulterior prin Legea 264/2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.13/2002
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Guvern 102/2000
117
La data intrării în vigoare a OG 102/2000 s-a abrogat Legea nr. 15/1996 privind statutul şi regimul
refugiaţilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 5 aprilie 1996;
Hotarârea Guvernului nr. 1.182/1996 pentru aplicarea Legii nr. 15/1996 privind statutul şi regimul
refugiatilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 26 noiembrie
1996; Hotarârea Guvernului nr. 322/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din
25 aprilie 2000; art. 7 şi 8 din Hotarârea Guvernului nr. 417/1991 privind constituirea Comitetului Român
pentru Probleme de Migrări, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 31
octombrie 1995, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

90
textul Convenţiei de la Geneva din 1951 şi al Protocolului de la New York din 1967
privind statutul refugiaţilor la care România a aderat fără rezerve prin Legea 46/1991;
· A fost înlaturată diferenţa de regim juridic între persoanele care au primit statut
juridic de refugiat şi cele a care au dobândit protecţie umanitară condiţionată. Astfel, se
reglementează accesul ambelor categorii de persoane la aceleaşi drepturi.
· În vederea îmbunătăţirii asistentei acordate solicitanţilor statutului de refugiat s-a
stabilit creşterea sumelor aferente alocaţiilor de hrană şi cazare precum şi introducerea
unei alocaţii noi reprezentând bani de buzunar, în concordanţă cu prevederile Directivei
Consiliului European 2003/9/EC din 27 ianuarie 2003 privind standardele minime pentru
primirea solicitanţilor de azil.
· Pentru soluţionarea unor situaţii de natură procedurală apărute în practică şi
pornind de la necesitatea îmbunătăţirii calităţii procedurii, s-a eliminat competenţa
alternativă a instanţelor care soluţionau cereri de acordare a statutului de refugiat. Astfel,
Oficiul Naţional pentru Refugiaţi din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a
devenit parte în procesele ce au ca obiect cererile de acordare a statutului de refugiat
acordându-i-se personalitate juridică.
O preocupare majoră a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi a reprezentat-o
neînregistrarea nici unui caz de refuzare a accesului la procedură dacă acesta era
întemeiat sau al vreunui caz de returnare a unei persoane în nevoie reală de protecţie
internaţională. Pentru a avea o imagine generală a fenomenului azilului în România este
interesant de urmărit care este evoluţia cererilor de azil din 1991118 şi până în 2005:

118
Odată cu ratificarea de către România a Convenţiei de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor şi
a Protocolului de la New York din 1967 privind statutul refugiatilor. Cifrele din grafic includ şi solicitările
pentru formele subsidiare de protecţie – protecţie umanitară temporară sau protecţie umanitară
condiţionată.

91
 3000
2500
2000 num ar de cereri
1500 aprobari
1000 cereri repinse
500
0
91

92

93

94

95

96

97

98

99

00

01

02

03

04

05
19

19

20
19

19

19

19

19

19

19

20

20

20

20

20
Figura 4.2.1 Evoluţia numărului cererilor de azil în prioada 1991- 2005 119
Observăm în graficul de mai sus o creştere în amploare însoţită de unele variaţii
uşor imprevizibile ale fenomenului azilului în prima decadă, şi o scădere a numărului
cererilor de azil în perioada 2001-2005, scădere determinată de măsurile de securizare a
frontierelor de către Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Majoritatea cererilor sunt preluate direct de către Oficiul National pentru
Refugiaţi, atât prin sediul central cât şi prin sucursalele sale, fiind urmat îndeaproape de
Centrul O.N.R. Otopeni şi Punctele Poliţiei de Frontieră. Pentru că o mare parte dintre
solicitanţii de azil pătrund în ţară pe calea aerului, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi are
în vedere deschiderea de noi centre în cadrul aeroporturilor internaţionale din ţară precum
Timişoara, Iaşi, Cluj, Constanţa (inclusiv în portul naval Constanţa).
Cu toate acestea numeroase persoane pătrund ilegal în ţara noastră, cu
preponderenţă în ultimii ani, refugiaţi din India şi China. Variaţia procentului acestora şi
încearcarea de obtinere a unei forme de protecţie în ţara noastră, începând din 1995 şi
până în 2007 arată astfel:

119
http://www.mai.gov.ro/Documente/Strategii/MIGRATIA%20SI%20AZILUL%20IN%20ROMANIA
%20 %20martie%202006.pdf accesat la data de 03.06.2008

92
 2500

2000

1500
numarul de cereri
1000

500

0
1995

1996

1997

2002

2003

2004
1998

1999
2000

2001

2005

2006
2007
Figura 4.2.2 Intrări ilegale 1995- 2007 120

O preocupare deosebită a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi o reprezintă

activităţile concrete desfăşurate pe linia combaterii migraţiei ilegale. În acest sens merită
evidenţiate:
- aplicarea principiului de ţară terţă sigură
- aplica rea procedurii accelerate în cazul cererilor evident nefondate
- reducerea timpului de procesare a unei cereri de azil
- comunicarea operativă a persoanelor ce au părăsit centrele de cazare
- comunicarea operativă la Autoritatea pentru Străini, în vederea luării măsurilor de
scoatere din ţară, a persoanelor a căror cereri au fost respinse definitiv şi irevocabil
- încheierea unui acord cu Organizaţia Internaţională pentru Migraţie în vederea
repatrierii voluntare a persoanelor care au trecut prin procedura de azil
- încheierea de protocoale cu celelalte structuri din sistemul de apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională, cu referire concretă la măsuri de combatere a migraţiei ilegale.
Pentru controlul fenomenului de azil Oficiul Naţional pentru Refugiati, se află în
contact direct cu structurile Poliţiei de Frontieră şi Autorităţii pentru Străini, în vederea
unei soluţionări judicioase a tuturor cererilor de azil. În acest sens, O.N.R. asigură
serviciu de permanenţă (24 ore din 24). Conlucrarea cu aceste instituţii se face printr-o
serie de protocoale de cooperare care sunt reînnoite periodic. An de an circuitul unei
cereri de azil a fost gândit şi discutat permanent prin consultarea atât a specialiştilor din
cadrul ONR, cât şi ai celor de la alte structuri implicate în fenomenul azilului.

120
Ibidem

93
 Noile reglementării privind statutul şi regimul refugiaţilor permit scurtarea
procedurii, soluţionarea rapidă a cererilor evident nefondate şi a abuzurilor, cu toate
acestea fiind necesară trecerea la utilizarea sistemelor informatice, care permit
compararea rapidă a amprentelor digitale ale solicitanţilor statutului de refugiat,
eliminându-se tendinţa unora de a formula cereri de azil sub identităţi diferite. Aceste
sisteme vor trebui să includă şi amprentele străinilor depistaţi cu şedere ilegală sau care
au trecut fraudulos frontiera. Pentru satisfacerea acestor nevoi autorităţile române au
trecut la crearea sistemul informatic EURODAC121 şi la implementarea Regulamentelor
Dublin.122

4.3. Politica privind integrarea socială a străinilor

Prin legislaţia în domeniul integrării sunt definite categoriile de străini care
beneficiază de programe speciale de integrare. Toate măsurile în domeniu urmăresc
susţinerea participării active a străinilor care domiciliază sau au reşedinţa pe teritoriul
României, la viaţa socială, economică şi culturală a ţării, contribuind astfel la dezvoltarea
unei relaţii bazate pe încredere şi responsabilitate reciprocă între aceştia şi societatea
românească.
Conform Ordonanţei Guvernului nr.44/2004 privind integrarea socială a străinilor
care au dobândit o formă de protecţie în România, integrarea socială reprezintă, aşa cum
am afirmat, procesul de participare activă a străinilor care au dobândit o formă de
protecţie în România la viaţa economică, socială şi culturală a societăţii româneşti, iar
pentru realizarea acestui lucru este necesară derularea unor programe de integrare şi
facilitarea accesului la o serie de drepturi economice şi sociale: dreptul la un loc de
muncă, dreptul la educaţie, dreptul la asistenţă medicală şi socială şi dreptul la o locuinţă.
Străinii înscrişi în programele de integrare participă la sesiuni de acomodare
culturală şi consiliere socială si psihologică, după un plan individual de integrare întocmit
pentru fiecare persoană adultă, sesiuni organizate şi derulate de personalul Oficiul
Naţional pentru Refugiaţi. Autoritatea pentru Străini poate dispune măsura îndepartării de
pe teritoriul României (prin emiterea de dispoziţii de părăsire a teritoriului şi prin
121
Baza europeană de amprente digitale
122
Au ca scop determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil introduse într-un
stat membru al UE, în Norvegia sau Islanda de un resortisant al unei ţări terţe.

94
returnare forţată) împotriva străinilor intraţi ilegal, a căror şedere în România a devenit
ilegală ori al căror drept de şedere a fost anulat sau revocat, şi, după caz, poate dispune
măsura interzicerii intrării în România pentru o perioadă determinată.
Totodată, Autoritatea pentru Străini pune în executare măsura de siguranţă a
expulzării dispusă de instanţa de judecată şi îndepărtează de pe teritoriul naţional străinii
declaraţi ca indezirabili de către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Bucureşti.
Dispoziţia de părăsire a teritoriului României constituie decizia Autorităţii pentru
Străini sau a formaţiunilor sale teritoriale, care obligă un străin să părăsească teritoriul
României într-un termen stabilit. Această dispoziţie reprezintă principalul instrument
pentru îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României şi se bazează pe respectarea
benevolă de către cel în cauză a deciziei autorităţilor române.

5200
5000
4800
4600
Dispozitii acordate
4400
Iesiti
4200
4000
3800
2004 2005

Figura 4.3. Situaţia dispoziţiilor de părăsire a teritoriului în 2004 şi 2005123

Diferenţa dintre numărul dispoziţiilor de părăsire acordate şi numărul străinilor

ieşiţi se justifică prin faptul că aceştia nu au ieşit din ţară în termenul acordat prin
dipozitie. Pentru această categorie, Autoritatea pentru Străini ia măsurile necesare
depistării şi efectuează demersuri în vederea returnării. În cazul în care străinul nu a
părăsit teritoriul României în termenul prevăzut în dispoziţie din motive obiective, se
poate emite o nouă dispoziţie la solicitarea scrisă a acestuia.
În cazurile prevăzute de lege, împotriva străinilor îndepărtaţi de pe teritoriul
României, Autoritatea pentru Străini poate dispune şi măsura interdicţiei de a mai intra pe
teritoriul României, indiferent dacă îndepărtarea s-a făcut prin dispoziţie de părăsire sau
123
http://www.mai.gov.ro/Documente/Strategii/MIGRATIA%20SI%20AZILUL%20IN%20ROMANIA
%20 %20martie%202006.pdf accesat la data de 03.06.2008

95
escortarea străinului. O altă formă de repatriere a cetăţenilor străini este repatrierea
voluntară, o formă modernă de îndepărtare a celor cu şedere ilegală de pe teritoriul unui
stat, fiind caracterizată în primul rând de caracteristica de voluntariat a îndepărtării, dar şi
de faptul că implicarea autorităţilor, văzute ca forţă coercitivă a statului, se manifestă
numai prin asigurarea fondurilor necesare.
Analizând aspectele enunţate, putem cu siguranţă afirma că, dacă în anii anteriori
România constituia cu preponderenţă un punct de tranzit pentru cetăţenii străini din ţările
cu potenţial migrator, în ultima perioadă de timp se constată că ţara noastră devine pe zi
ce trece şi o destinaţie pentru această categorie. Prevederile legale şi procedurile existente
în domeniul admisiei străinilor este exigent şi oferă autorităţilor române instrumentele
necesare realizării unui management adecvat condiţiilor de admisie încă din momentul
solicitării vizei de intrare la misiunile diplomatice ale statului român.
Observăm că negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au
determinat, în ultimii ani, modificări substanţiale ale normelor de drept care
reglementează regimul juridic al străinilor şi azilul în ţara noastră, în vederea asigurării
conformităţii cu legislaţia comunitară în domeniu şi cu alte instrumente juridice cu
caracter internaţional la care statul român este parte.
Aşa cum putem remarca, cetăţenii români care doresc să lucreze în străinătate se
bucură de o serie de drepturi şi avantaje. Dar ce este important de ştiut, este şi faptul că şi
statul român asigură, protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate. Preocuparea
principală a acestei analize a fost în primul rând să identifice tocmai acele acţiuni pe care
statul român le-a întreprins din perspectiva controlului migraţiei, relaţionate cu evoluţiile
procesului în sine. Este evidentă introducerea unei dimensiuni de dinamică a măsurilor.
Interesul nu s-a concentrat în general, asupra politicilor de migraţie, ci mai degrabă de
forma pe care o cunoaşte astăzi migraţia românească: emigraţia pentru muncă (indiferent
de gradul de clandestinitate sau legalitate pe care îl implică).
Perioada de 18 ani despre care vorbim este însă greu de evaluat din perspectiva
legislaţiei adoptate. Migraţia este un fenomen dinamic iar unele iniţiative legislative pot
fi abandonate dacă devin lipsite de şanse. Prima intervenţie legislativă importantă ar
putea fi considerată, aşa cum am văzut cea din 1996. Sunt însă măsuri reactive, care
vizează o singură destinaţie (Israelul). Abia în 2000 se încearcă reglementări pe traseele

96
legale cu mediere privată. Intervenţia poate fi caracterizată mai degrabă ca ezitantă cu
reveniri şi schimbări la nivel legislativ.
Anii 2004-2005 par a marca începutul unei noi etape în preocuparea statului
român pentru migraţie. Apariţia legii 248/2005 rivind regimul liberei circulaţii a
cetăţenilor români în străinatate, este un semn al schimbării viziunii asupra migraţiei, de
la simplista condamnare a migraţiei derulate pe trasee private şi eforturile pentru
„blocarea” ei, la încercarea de a răspunde necesităţilor migranţilor, la eforturile de
cunoaşte, a proteja, a reglementa, a garanta.

97
 CONCLUZII
Am văzut din cele prezentate anterior că strategia naţională a României privind
migraţia exprimă principiile generale şi liniile directoare pentru stabilirea politicii statului
român în ceea ce priveşte admisia, şederea, părăsirea teritoriului de către străini, imigraţia
forţei de muncă, acordarea formelor de protecţie precum şi combaterea imigraţiei ilegale.
De asemenea, am stabilit în aceeaşi măsură, că statul român se orientează în
direcţia realizării a patru politici: politica privind imigraţia controlată, politica privind
prevenirea şi combaterea imigraţiei ilegale, politica privind azilul şi cea privind
integrarea socială a străinilor.
Putem astfel concluziona că România adoptă o politică activă şi flexibilă în
domeniul imigraţiei controlate, adaptată la condiţiile naţionale, regionale şi
internaţionale, inclusiv prin atenta monitorizare a admisiei şi şederii străinilor. Un statut
special se acordă cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic
European. Pentru străinii proveniţi din ţări cu potenţial migrator ridicat sunt elaborate
proceduri specifice, care includ încheierea de acorduri şi convenţii internaţionale. Pentru
o dezvoltare economică durabilă, în concordanţă cu interesul naţional al României,
politica în domeniul imigraţiei controlate urmăreşte atragerea şi accesul investitorilor
străini.
Statul român însă nu a putut oferi sprijin tuturor celor implicaţi în procesul
migraţiei şi nu în manieră completă. Şi asta din cel puţin două motive: pe de o parte
pentru că migraţia este unul dintre fenomenele totale cu implicaţii în domenii multiple şi
influenţată de decizii din cele mai diferite domenii. Pe de altă parte pentru că, în ciuda
„impresiei” generale că statul român nu s-a implicat în controlul migraţiei, o mare parte
dintre măsurile adoptate în perspectiva integrării în Uniunea Europeană au afectat
puternic migraţia românească pentru că, cel puţin destinaţiile majore ale emigraţiei pentru
muncă din România sunt state ale Uniunii Europene.
În consecinţă, politica privind admisia şi reglementarea şederii în scopul
desfăşurării de activităţi comerciale este adresată cu prioritate investitorilor cu potenţial
economic ridicat şi implementată de către instituţiile guvernamentale competente în
cooperare cu organizaţiile relevante în acest domeniu. Politica privind admisia în scop de

98
muncă oferă posibilitatea accesului pe piaţa muncii a străinilor, luând în considerare atât
necesitatea protejării pieţei interne a muncii cât şi interesele de ordin economic ale
României, folosind o abordare utilitaristă.
În funcţie de cerinţele pieţei muncii, periodic, se elaborează programe speciale
vizând facilitarea accesului anumitor categorii profesionale de străini, pentru perioade
determinate. Participarea străinilor pe piaţa muncii este susţinută de un set de măsuri de
protecţie socială adecvate, în conformitate cu legislaţia română armonizată la standardele
Uniunii Europene, precum şi cu cele prevăzute în tratatele, convenţiile şi acordurile la
care România este parte.
În ceea ce priveşte controlul imigraţiei ilegale, soluţiile durabile de prevenire a
imigrării pe scară largă din regiuni dezavantajate ale lumii către continentul european pot
implica oferirea de asistenţă în procesul de dezvoltare, acorduri comerciale favorabile
pentru ţările cu potenţial migrator ridicat şi creşterea respectului pentru drepturile omului.
Autorităţile competente trebuie să implementeze măsuri specifice pentru a creşte nivelul
de monitorizare a fluxurilor migratoare ilegale ce afectează teritoriul României.
Dacă în anii anteriori România constituia cu preponderenţă un punct de tranzit
pentru cetăţenii străini din ţările cu potenţial migrator, în ultima perioadă de timp se
constată că ţara noastră devine pe zi ce trece şi o destinaţie pentru această categorie.
Prevederile legale şi procedurile existente în domeniul admisiei străinilor este exigent şi
oferă autorităţilor române instrumentele necesare realizării unui management adecvat
condiţiilor de admisie încă din momentul solicitării vizei de intrare la misiunile
diplomatice ale statului român.
Un alt aspect pe care l-am constatat în urma acestei lucrări a fost cel referitor la
politica în domeniul azilului, care se aplică astfel încât imigranţii economici să nu poată
obţine o formă de protecţie în România prin procedura de azil. Fiecare solicitare de azil
trebuie procesată şi analizată individual, menţinând durata redusă a procesării
solicitărilor. Intervievarea atentă a solicitanţilor de azil de către personal specializat, cu
un grad ridicat de experienţă şi având acces la informaţii detaliate despre condiţiile în
ţările de origine ale solicitanţilor, precum şi soluţionarea cererilor de azil în etapa
judiciară de către judecători deplin calificaţi reprezintă condiţii vitale.

99
 Acordarea unei forme de protecţie prin intermediul sistemului de azil se face doar
pe baza evaluării individuale a circumstanţelor specifice fiecărui caz. Mecanisme de
asigurare a protecţiei împotriva returnării pot fi activate în cazul unor conflicte
internaţionale la care România nu este parte. În astfel de situaţii excepţionale autorităţile
competente pot abdica de la principiul analizării individuale a cazurilor.
Autorităţile cu competenţă în domeniul azilului cooperează pentru asigurarea
accesului neîngrădit la procedura de azil, pentru a se asigura că nici o persoană nu e
returnată înainte de finalizarea procedurii de azil, pentru respectarea principiului
confidenţialităţii şi asigurarea protecţiei datelor personale, pentru identificarea
solicitanţilor de azil care nu deţin documente de identitate, pentru a contribui la
combaterea terorismului, pentru identificarea şi asigurarea asistenţei necesare a
solicitanţilor de azil, în special categoriilor de persoane vulnerabile (victimele persecuţiei
pe bază de gen/sex, minori neînsoţiţi, victime ale torturii, persoane în vârstă etc), pentru a
contribui la returnarea în siguranţă şi demnitate a solicitanţilor de azil respinşi definitiv şi
irevocabil, precum şi în alte domenii relevante ale azilului.
Dintr-o altă perspectivă, măsurile luate în domeniul integrării străinilor urmăresc,
în principal, angajarea în muncă, accesul la sistemul de asigurări sociale şi asigurări
sociale de sănătate, accesul la o locuinţă, accesul la servicii medicale, la educaţie şi
învăţarea limbii române şi facilitarea integrării culturale, menţinând în acelaşi timp
identitatea culturală a străinilor. Politica în acest domeniu exprimă dorinţa statului român
de a susţine potenţialul individual al persoanelor interesate, pentru ca străinii să devină
membrii activi ai comunităţilor locale şi să contribuie la dezvoltarea societăţii româneşti
în general.
Responsabilitatea pentru coordonarea programelor de integrare pentru refugiaţi şi
alte persoane cărora le-a fost acordată o formă de protecţie revine Oficiului Naţional
pentru Refugiaţi, ca structură specializată, responsabilă de implementarea politicilor
Guvernului României în domeniul azilului, în timp ce implementarea practică a
programelor de integrare este realizată de către această structură în colaborare cu
autorităţile centrale, autorităţile locale şi organizaţiile neguvernamentale.
Recunoscând faptul că dobândirea cetăţeniei române poate facilita procesul de
integrare a străinilor, statul român asigură accesul tuturor străinilor care domiciliază sau

100
au reşedinţa pe teritoriul României la procedura de obţinere a cetăţeniei române. Este de
o importanţă majoră ca persoanele implicate în acest domeniu, fie ele funcţionari publici
la toate nivelurile, publicul larg sau străinii înşişi, să fie conştiente în permanenţă de
importanţa sprijinirii procesului de integrare.
Pe fondul dezvoltării pe care migraţia internaţională a cunoscut-o în România în
perioada recentă, şi mai ales a manifestării efectelor sale, întrebări legate de rolul pe care
statul român l-a jucat, îl joacă sau îl poate juca în migraţie sunt tot mai frecvente.
Migraţia internaţională, în condiţiile în care vorbim despre milioane de români în afara
graniţelor, nu poate fi neglijată la nivelul politicilor de migraţie. Deşi ideea protecţiei
cetăţenilor români care lucrează în străinătate prin intermediul acordurilor bilaterale apare
explicit la nivel de legislaţie încă din anii 2000 şi statul român îşi construieşte un aparat
instituţional care să faciliteze şi să gestioneze migraţia legală pentru muncă, totuşi,
numărul acordurilor bilaterale poate fi apreciat mai degrabă ca redus. . De asemenea, în
vederea alinierii legislaţiei naţionale la acquis-ul comunitar este necasar să precizăm că
statul român are o viziune unitară asupra fenomenului migraţiei, şi urmăreşte asigurarea
unor proceduri mai bine coordonate, reducerea birocraţiei generată de faptul că
imigrantul relaţionează cu o singură instituţie, precum şi, cel mai important, un consum
raţional de fonduri financiare, resurse umane şi materiale.
Principala problemă care ar trebui rezolvată se referă la necesitatea ca autorităţile
române să îşi asigure, cât mai urgent, capacitatea instituţională de îndeplinire a
obligaţiilor de stat membru, precum şi de gestionare eficientă a problematicii din ce în ce
mai complexe, în domeniul migraţiei şi azilului, la nivel naţional

101
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

ALBU A.D.- Migraţia internaţionalã a forţei de muncã, ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã,

Bucureşti, 1987
ALEXANDRU MONICA, VINTILĂ MIHĂESCU - Între România şi Italia: traiectorii
migratoare din revista Societatea Reală nr. 4/2006
ANDREESCU DANIELA – NICOLETA, TEODORESCU AUREL - Emigraţia în scop
de muncă a românilor după 1990, ed. Yes SRL, Bucureşti, 2004
CONSTANTIN VALENTIN, Documente de bază ale comunităţii şi Uniunii Europene,
ediţia a II a, ed. Polirom, Iaşi, 2002
CONSTANTINESCU MIHAI, IORGOVAN ANTONIE, MURARU IOAN Constituţia
României revizuită comentarii şi explicaţii, ed. All Beck, Bucureşti, 2004
DADUSH URI - Relaţia de cauzalitate între procesul migraţiei şi dezvoltarea la nivel
global, ed. Jorens, Bruxelles, 2004 w. The Status Quo, ed. Yves Jorens, Munchen, 1998
DEX, ediţia a II-a, editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1998
DIMINESCU DANA - Circulaţia românilor după 1989, Editura YES SRL, Paris, 2004
DOBRE D. - Români în exil, emigraţie şi diaspora, ed. Pro Historia, Bucureşti, 2000
DRǍGOI V., ALEXANDRU C. - Migraţia şi azilul in contextul aderării României la
Uniunea Europeană, ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002
DRĂGUŢ AUREL - Migraţia internaţionalã şi problemele dezvoltãrii, ed. Politicã,
Bucureşti 1981
GARSON J.P., LOIZILLON A. - Changes and Challenges: Europe and Migration from
1950 to the Present, Bruxelles, 2003
GHOSH B. HUDDLED - Masses and Uncertain Shores, Insights into Irregular
Migration, International Organization for Migration, Martinus Nijhoff, 1998
GREENWOOD MICHAEL J. - The Early History Of Migration Research, ed.
International Regional Science Review, 2003
IDU NICOLAE şi ZAMFIRESCU IULIA - Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea
Europeană pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European
din România, Bucureşti, 2001

102
IDU NICOLAE - Analiza comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la
Uniunea Europeană a statelor candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul
European din România, Bucureşti, 2001
KHALED FOUAD ALLAM – Musulmanii în Europa creştină, ed. La Repubblica, 2004
LAZĂROIU SEBASTIAN - Migration trends în Selected Applicant Countries, ed. IOM,
Viena, 2003
LĂZĂROIU SEBASTIAN - Migraţia circulatorie a forţei de muncă din România.
Consecinţe asupra integrării europene, Bucureşti, 2003
PIORE MICHAEL J. - Birds of Passage: Migrants Labour and Indutrial Societies,
Londra, 1979
PREDA MARIAN - Politicile sociale ale Uniunii Europene, ed. Institutul European din
România, Bucuresti, 2002
PUIU AL. - Relaţii economice internaţionale, ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti
1983
RITLI LASZLO, Dreptul la libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană,
Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiintele Comunicării, Universitatea din Oradea, 2004
SANDU D. - Migraţia transnaţională a românilor din perspectiva unui recensământ
comunitar, din revista Sociologie Românească, Bucureşti, 2003
SANDU D., RADU COSMIN, CONSTANTINESCU M., CIOBANU O.- A country
report on Romanian migration abroad: stocks and flows after 1989
SANDU D. - Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990-
2006, ed. FSD, Bucureşti, 2006
SEE ABELLA - World Migration, ed. IOM, Geneva, 2003
ŞTEFĂNESCU TUDOR - Politicile Sociale ale Uniunii Europene, ed. Institutul
European din România, Bucureşti, 2002
TOANCHINÃ CAMELIA - Migraţia internaţionalã şi politicile sociale,ed. Lumen, Iaşi
2006
TRUICĂ GILDA, GEANĂ ELENA - Repere şi puncte de vedere referitoare la
dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene,, ed. Institutul European din România,
Bucureşti, 2001

103
UNDP Moldova - Economic Policies for growth, employement and poverty reduction,
2005
van KRIEKEN PETER J. - The Migration Acquis Handbook, ed. T.M.C. Assre Press,
Haga, 2001

SITE-URI :
http://www.alternativesociale.ro/_images/servicii_sociale/publicatii_si_resurse/UNICEF
&AAS_Studiul_national_SA.pdf
http://www.armyacademy.ro/revista4/rev4_art6.html
http://www.avocaturaemigrare.ro/serviciu.aspx?sID=2
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6010&idm=1,39&idl=1
http://www.ectap.ro/articole/142.pdf
http://www.ectap.ro/articole/211.pdf
www.europa.eu.int
www.europa.eu.int/comm/employment_social/fundamri/movement/studies:“Migration 9.
in Europe:Lessons from the Past”
http://www.idee.ro/holocaust/pdf/emigrare.pdf
http://irx.sagepub.com/cgi/content/abstract/26/1/3
http://www.iccv.ro/romana/revista/rcalvit/pdf/cv2004.3-4.a08.pdf
www.mie.ro
http://www.migrationonline.cz
http://www.migratie.md/news/901/
http://209.85.129.104/search?q=cache:qJ1B1RV5Y9sJ:www.mae.ro/index.php%3Funde
%3Ddoc%26id
%3D29671+migratia+in+australia&hl=ro&ct=clnk&cd=2&gl=ro&client=firefox-a
http://www.psdm.md/ro/centert.asp?page=27&idDocument=463
http://ro.altermedia.info/minoritati/imigratia-culturi-in-miscare_2793.html
http://news.softpedia.com/news/1/2004/May/8239.shtml din data de 12.02.2008
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116-117/art11-dragulin.html
http://www.sociologieromaneasca.ro/1999/articole/sr1999.3-a1.pdf

104
ARTICOLE SI TEXTE DE LEGE:

1. Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul
Oficial nr. 1127 din 14 decembrie 2005, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind
sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de
persoane fără cetăţenie domiciliate în România
2. Decretul de Lege 10/1990 privind regimul paşapoartelor şi al călătoriilor în străinătate.
3. HOTĂRÂRE nr. 1326 din 19 august 2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 737/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 792 din 27 august 2004
4. Hotărârea de Guvern 384/2001, privind protecţia cetăţenilor români ce lucrează în
străinătate, ce abrogă Ordinele 311 şi 439 din 1996.
5. Legea 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
6. Ordonanţa de Urgenţă nr. 86/2001, pentru modificarea art.14 alin.(1) lit.e) din
Ordonanţa Guvernului nr.65/1997 privind regimul paşapoartelor în România

105
ANEXA 1
Decretul Lege 10 din 8 ianuarie 1990: liberalizarea paşaportului
Art. 1
Cetăţenii români, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sex, limbă, religie, convingeri
politice, ocupaţie, se bucură de dreptul de a călători liber în străinătate.
Art. 2
Fiecare cetăţean român are dreptul la eliberarea unui paşaport pe baza căruia să poată
călători în străinătate, vizele române de intrare-ieşire fiind desfiinţate.
Prin hotărâre a guvernului se vor stabili sumele ce se asigură, prin schimb valutar,
cetăţenilor români care călătoresc peste graniţă.
Art. 5
Paşaportul dă dreptul la ieşirea şi intrarea în ţară prin toate punctele de frontieră deschise
traficului de călători, precum şi prin locurile stabilite prin înţelegeri internaţionale la care
România este parte.
Art. 6
În străinătate paşaportul dovedeşte identitatea, cetăţenia titularului, dând dreptul la
protecţie şi asistenţă din partea misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale
României.

106
ANEXA 2
Obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate (Legea 248/2005,
art. 5)
Art. 5
Pe perioada şederii lor în străinătate, cetăţenii români au următoarele obligaţii:
a) să respecte legislaţia României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită
imaginea României ori care să contravină obligaţiilor asumate de România prin
documente internaţionale;
b) să respecte legislaţia statului în care se află, precum şi scopul pentru care li s-a acordat
dreptul de a intra şi, după caz, de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condiţiile
stabilite prin legislaţia acestuia sau prin documentele internaţionale încheiate cu
România;
c) să depună toate diligenţele în vederea acordării de ajutor cetăţenilor români aflaţi în
dificultate pe teritoriul statului pe care se află, informând cu privire la astfel de situaţii
misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României din statul respectiv;
d) în cazul stabilirii reşedinţei sau a domiciliului în străinătate, să informeze cea mai
apropiată misiune diplomatică sau oficiu consular al României;
e) să informeze cea mai apropiată misiune diplomatică sau oficiu consular al României cu
privire la orice schimbare intervenită în starea lor civilă.

107
ANEXA 3
Acordurile semnate de România în domeniul circulaţiei forţei de muncă
Ţara Anul Acord
Germania 1991 Convenţia dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii
Federale Germania privind trimiterea de personal român din
întreprinderi cu sediul în România pentru a activa pe baza de
contracte de lucrări.
Germania 1992 Convenţia dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii
Federale Germania în legătura cu ocuparea forţei de muncă pentru
ridicarea cunoştinţelor profesionale şi de limbă (Convenţie privind
personalul muncitor oaspete)
Republica 1995 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Libaneze
Libaneză privind
utilizarea forţei de muncă
Germania 1999 Înţelegere între Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale din România
şi Oficiul Federal al Muncii din Republica Federală Germania
privind angajarea de lucrători români pentru o activitate cu durată
determinată în Republica Federală Germania
Elveţia 2000 Acordului dintre Guvernul României şi Consiliul Federal Elveţian
cu privire la schimbul de stagiari
Ungaria 2001 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare
privind schimbul de stagiari
Ungaria 2001 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare
privind angajarea lucrătorilor sezonieri
Luxemburg 2001 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Marelui Ducat de
Luxemburg privind schimbul de stagiari
Spania 2002 Acordul dintre România şi Regatul Spaniei pentru reglementarea şi
organizarea circulaţiei forţei de muncă între cele două state
Portugalia 2002 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii
Portugheze privind şederea temporară în scopul angajării
lucrătorilor români pe teritoriul Republicii Portugheze
Franţa 2004 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Franceze
cu privire la schimburile de stagiari

108
Germania 2005 Înţelegerea dintre Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei din România şi Agenţia Federală a Muncii din Republica
Federală Germania cu privire la medierea lucrătorilor români pentru
prestarea unei activităţi cu durată determinată în Republica Federală
Germania
Italia 2006 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Italiene
privind reglementarea şi gestionarea fluxurilor migratorii în scop
Tabel 1- Acordurile semnate de România în domeniul circulaţiei forţei de muncă

Anexa 4
Atribuţii ale Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale privind protecţia
cetăţenilor români care lucrează în străinătate (conform HG 1326/2004)
1. promovează, în colaborare cu celelalte instituţii competente, măsuri de asigurare şi
protejare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor români care lucrează în străinătate,
precum şi de prevenire a abuzurilor de orice fel la adresa acestora;
2. facilitează menţinerea unei legături permanente cu ţara a cetăţenilor români care
lucrează în străinătate, astfel încât aceştia să îşi poată exercita drepturile constituţionale;
3. asigură consultanţă în litigii şi conflicte de muncă, în scopul respectării drepturilor
cetăţenilor români care lucrează în străinătate, potrivit legislaţiei aplicabile în statul
respectiv;
4. acordă sprijin, pe lângă autorităţile competente, în vederea rezolvării problemelor de
muncă şi sociale cu care se confruntă românii care lucrează în străinătate;
5. monitorizează, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, aplicarea acordurilor,
convenţiilor şi înţelegerilor încheiate de Guvernul României şi guvernele altor state,
precum şi a tratatelor internaţionale încheiate în numele României;
6. promovează acţiuni de informare şi conştientizare privind riscul muncii ilegale şi al
lipsei asigurărilor sociale;
7. pregăteşte condiţiile pentru integrarea în Uniunea Europeană şi pentru accesul, după
aderare, al cetăţenilor români pe piaţa forţei de muncă a Uniunii Europene;
8. propune modificarea şi, după caz, completarea legislaţiei naţionale în domeniul
protecţiei cetăţenilor români care lucrează în străinătate.

109
Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate

110