OMUL ŞI ARTA

„Mentalitatea dialectic-amabilă, acele meandre ale curtoaziei ce nu

exclud o atitudine pozitivă, acea savantă îmbinare de aprobare şi reproş
pe care le cultiva Mihai Gafiţa în viaţa de toate zilele editorială, le găsim
inoculate în pagina sa critică” (Gheorghe Grigurcu)

Mihai Gafiţa
- model de maturitate şi echilibru, dinamism şi curiozitate intelectuală -

Născut în nordul Moldovei, criticul şi istoricul literar Mihai Gafiţa şi-a încheiat brusc
existenţa terestră, pierind, alături de alte personalităţi ale vieţii culturale, în noaptea de 4
martie 1977, la doar 54 de ani.

Fiu de funcţionar şi frate cu Viniciu Gafiţa, îşi începe instrucţia în comuna natală, iar
cursurile liceale le urmează la „Nicu Gane” în Fălticeni şi „August Treboniu Laurian” din
Botoşani. În chip surprinzător pentru un viitor om de litere, se înscrie la Institutul
Poliehnic din Bucureşti, secţia Electromecanică pe care-l frecventează doar un an,
perioadă suficientă pentru a-şi da seama de adevărata sa vocaţie. Aşadar, traiectoria
universitară se modifică radical prin orientarea spre Facultatea de Litere şi Filosofie a
Universităţii din Bucureşti, absolvită în anul 1946.

Debutează cu versuri încă din vremea liceului (1938) în revista Universul copiilor, al
cărei redactor va deveni mai târziu. Sub diverse pseudonime (Mihail Băişeanu, Mihai
Moldovan, Dan A. Şoimu, Mihai Vlad, Mihai Dimiu, Gabriela Mocanu) va publica în
revista de mai sus romane pentru copii, poveşti, versuri, povestiri rimate şi ritmate,
cuvinte încrucişate.

Pentru autor, adevăratul debut este considerat un basm în versuri, care vede lumina
tiparului în aceeaşi revistă, dar în 1944.

Aflat tot timpul în miezul vieţii scriitoriceşti, Mihai Gafiţa este primul preşedinte (1946-
1948) la Uniunii Naţionale a Studenţilor Români de la fondarea acesteia.

Îşi asigură existenţa lucrând ca profesor de matematică la o şcoală de lângă Bucureşti,

profesor de istoria literaturii române la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”, unde
conduce şi cenaclul literar; lector universitar de estetică şi teoria literaturii; redactor şef
al secţiei de critică la revistele Viaţa Românească şi Gazeta literară; secretar al Uniunii
Scriitorilor; redactor şef la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă; şef de secţie la
Editura Univers; redactor şef al Editurii Cartea Românească.
Doctor în filologie începând cu anul 1973, Mihai Gafiţa este îngrijitor de ediţii pentru
opera lui Duiliu Zamfirescu, Cezar Petrescu, I. Al. Brătescu - Voineşti, Vasile
Alecsandri, Emil Gârleanu, Anton Holban, Ion Minulescu...

Mizând pe o solidă bază filologică şi istorico-literară şi adept consecvent al investigaţiei

şi explicaţiei biografice, criticul manifestă respect pentru om şi operă. În volumul de
studii literare „Faţa ascunsă a lunii”, autorul îşi propune să descifreze „înfăţişarea
ascunsă, necunoscută a personalităţii scriitorilor, a vieţii literare a «cărţilor», un domeniu
care-l fascinase de mult timp şi pe care se încăpăţâna să-l exploreze.”

„Flautul lui Marsias”, considerată cea mai personală dintre cărţile sale, pune în evidenţă
seriozitatea istoricului literar care-şi doreşte să lumineze, să sporească receptarea
valorii estetice a operelor, să faciliteze accesul cititorului la ele.

După opinia criticului Gheorghe Grigurcu, Mihai Gafiţa era „stăpân pe situaţie, fără «a
duce cu vorba» cu orice preţ, fără a umili, fără a impune sacrificii de prisos.” Acelaşi
critic nu se sfieşte să observe omenia ce se desprinde din modul de abordare a
biografiei scriitorilor altui veac, „asumându-şi grijile lor cu o himerică preocupare
afectuoasă”.

Răpindu-l la 4 martie 1977, moartea l-a solidarizat, „ca o obscurisimă maree, pe Mihai
Gafiţa, incredibil, revoltător de repede, cu «faţa nevăzută a lunii»”.

Alexandra ANDREI

Dacă e gorjean şi încă machedon de origine, Marius Marian Şolea posedă o ambiţie
fără margini. De la o vreme au început să apară romane scrise de scriitori din Gorj:
George Cristian Brebenel, Aurel Antonie, Ion Cepoi, subsemnatul. Ei bine tânărul Şolea
este cu gândul la o trilogie romanescă (roman-fluviu, ceea ce nu s-a mai văzut demult),
pe care o şi anunţă la finele unui prim volum intitulat Crimă şi pace bună, apărut la
prestigioasa Editură Paralela 45 din Piteşti. E o carte de debut în specie, dar de maximă
maturitate. Şolea îşi scrie de fapt o parte a vieţii sale, anume una aventuroasă şi
primejdioasă, participarea sa voluntară la războiul din Transnistria. Sigur că, dincolo de
evenimente, romanul are o ideologie: drumul spre moarte (război) trebuie neapărat să
treacă prin Eros. Războiul e ceva ce aparţine întotdeauna trecutului şi încă poate
provoca, post festum, unele romantisme (sechele ale gloriei iluzorii desigur), unul dintre
ele fiind susţinut de utopia momentului.

În general tinerii din ziua de azi refuză o asemenea experienţă, dar nu şi acest personaj
de excepţie, Marin Petreanu (de fapt autorul, dar la persoana a doua).
 Comentarii plastice
Fiindcă veni vorbe de scop şi de sens, nu strică dacă ne vom reaminti că orice artist
este, prin definiţie, sclavul unui scop: acela de a comunica „în direct”, prin mijloace
artistice, toate trăirile ce îi par semnificative. Vocaţia însă, nu este o muncă de opt ore,
după care te scoli şi pleci, pentru a reveni mâine dimineaţă la aceeaşi oră. Ea este o
obsesie care te urmăreşte toată viaţa, pretutindeni, în orice clipă, deci, şi atunci când
visezi, sau mai ales atunci. Iată scopul celui ce aleargă după frumos. Acest scop este
difuz în întreaga fiinţă a creatorului; e bine să ni-l închipuim ca pe o aspiraţie generală,
permanentă, şi să nu credem că fiecare vis în parte ar putea avea, ab initio, un obiectiv
precis determinat. În ce-a ce priveşte sensul unei opere, acesta poate izbucni mai
devreme sau mai târziu, din contextul întregei opere, dacă aceasta are într-adevăr un
scop. Aşa se face că, mulţi creatori, neînţeleşi în contemporaneitate, şi-au dobândit
abia post-mortem soclurile pe care le meritau de la bun încăput.

Să nu trecem cu uşurinţă nici peste presupunerea, că visarea ar fi un fenomen de

fantezie imagistică. In cazul nostru, fantezia imagistică este exact ceea ce îi trebuie, în
primul rând, unui pictor, şi la suprarealişti ea se manifestă din plin, fără frâu şi zăbală.
Cu alte cuvinte, chiar fără un scop anume, visarea este o repetiţie a actului creator, un
fel de antrenament în meseria de a chema şi de a goni imagini, o neîncetată
documentare într-un muzeu fără limite şi aflat într-o continuă mişcare. Visând, artistul
munceşte; nu trebuie să zâmbim citind aceste cuvinte, ci să ne gândim că cel ce
creează se cheltuie pe sine, arde ca o flacără, cum a spus poetul, cu tot ce e mai bun în
fiinţa lui.

Dar de ce oare ne trebuie şi o lume a fanteziei pe lângă cea reală ?... Pentru că nici
diamantul - vom spune noi - nu ar avea atâta strălucire, în stare brută, dacă n-ar fi
şlefuit de mâna celui care vede mai departe, dincolo de obrazul primitiv şi amorf al
materiei.

În timpul stărilor de vis, pictorul poate găsi soluţii neaşteptate pentru compoziţiile la care
pătimeşte, căci iată ce aflăm din lucrarea care ne serveşte de ghid: „...visul furnizează o
serie de asociaţii adiţionale la elementele şi posibilităţile anterior neprevăzute, neluate
în seamă, făcându-le accesibile unei consideraţii conştiente de mai târziu”. Aşadar, nu
vom pretinde ca, prin visare, să rezolvăm marile probleme ale vieţii noastră, dar ea ne
poate aduce în prim-plan un raport neaşteptat între lucruri sau fiinţe, acea stranie
complicitate care se naşte între acestea numai în anumite situaţii crepusculare şi care,
de cele mai multe ori, se află la începutul oricărei opere.

Este citat Freud, după care somnul ar permite prin diminuarea barierelor dintre
preconştient şi inconştient, punerea în joc a unui proces psihic de tip regresiv, care
transformă gândirile latente ale veghei (reprezentările de cuvinte) în imagini
(reprezentările de lucruri) în percepţie senzorială, care, deci, urmează să sufere o
elaborare secundară, ca oricare alt conţinut perceptiv. În acest mod, raportările
furnizate de către subiect a doua zi dimineaţă sunt traducerea unei transformări deja
stabilite, dar nu permit reconstruirea a ceea ce exista „înainte”, decât prin intermediul
interpretării. În consecinţă, pentru a înţelege plenar căutările artistului plastic, care se
desfăşoară atât în regim diurn, cât şi nocturn, este neapărat necesară o interpretare
corectă, fără de care receptarea se opreşte la suprafaţa întâmplărilor povestite.

OPERE VISATE (II)

PUNTEA FRÂNTĂ
ŞI
CĂDEREA SPRE NICIUNDE
Am tresărit, înduioşat de vorbele bătrânului, chiar dacă, cu greu, am suportat mirosul.
Hainele îi erau mai mult decât ponosite, iar încălţările sale lăsau să se vadă nişte
picioare bătătorite şi pe alocuri învineţite. Am băgat mâna în buzunar cu gândul de a-i
oferi un ajutor. Nu mi-l ceruse. Mă gândeam însă, cu teamă, că nu am, sau că voi
rămâne eu fără bani de drum. Totuşi, am găsit. Cât pentru o pâine şi ceva în plus...

- Atât pot! Puţin, dar… – am încercat să mă scuz, urmărind aproape fiecare încrustare
de pe fruntea şi obrajii vestejiţi ai celui ce oftase din nou.

- Aş bea o bragă! – mi-a zis el şi mi-a întins înapoi. Era, uite, acolo în colţ, un turc. Ce
mai bragă…! Dacă o mai trăi! … Abia mai văd, şi picioarele m-au cam lăsat.

- Turc…, bragă…, nu am auzit! ...Nu cred! – am răspuns, văzând parcă în privirile

omului, alte lumi. Poate o bere sau un ,,cico’’, adică un suc…! Te răcoreşti, moşule! – l-
am îndemnat stângaci, fără putere de convingere, apoi am întrebat curios:

- În definitiv, ce cauţi?

- Un loc să mor şi puşca! Puşca mea, de-am fost la răzbel cu ea! Mi-a răspuns, în timp
ce şi-a pus banii într-un buzunar din dosul hainei. Tot de acolo a scos o pungă cu
chiştoace şi tutun sfărâmat, apoi o foaie de ziar. Şi-a răsucit îndelung o ţigară. I-a dat
foc şi s-a ridicat. Nu a mai zis nimic. L-am privit îndelung cum îşi târa picioarele parcă
prin univers, şi, odată cu ele, rostogolea întreg pământul. Din când în când, fumul
alburiu, scos pe nări, îl învăluia ca o cometă, semn ce-i desemna prezenţa.

Ceva, ca un fior, m-a străpuns din creştetul capului, până în vârful picioarelor. M-am
simţit, pentru o clipă, mărunt, mai mărunt decât eram, în mijlocul unei lumi, furnicar,
tulburat de furtuni nevăzute. ,,Siberia… şi lupii… că de ce a fost…! Bietul om!” mi-am
repetat cuvintele bătrânului şi m-am ridicat. Nu ştiam încotro să o iau. Voiam să vorbesc
cuiva. Dintr-o dată mi se făcuse un dor teribil de Beatrice. Ea putea să mă înţeleagă.
Voiam să-mi văd şi fratele. Pe de altă parte, îmi trebuiau ceva bani pentru perioada de
concentrare. Mă interesa în acelaşi timp şi instituţia în cadrul căreia trebuia să lucrez.
Primisem o repartiţie guvernamentală. Am revăzut ordinul de concentrare, apoi am
întrebat pe cineva, întâmplător în faţa mea, în ce zi eram.

,,17!” - mi s-a răspuns,

„17 iunie, ’80!” – am repetat eu. „La armată, pe 20! E timp! Chiar berechet!”

Era şi nu prea! Armata, la Lipova, dincolo de munţi, iar până la părinţi, în Seculeştii
Doljului, aveam să pierd cel puţin o jumătate de zi, dus-întors, fără să pot a sta cu ei
mai mult de un ceas. Totuşi, parcă împins de cineva, m-am urcat în autobuzul ce tăia
oraşul prin centru şi se îndrepta pe Brestei, spre Craioviţa Veche, un cartier sărac, la
marginea Craiovei, în care se cuibăriseră, după colectivizare, toţi sărmanii satelor de
dincolo de Jiu. Îmi era cald. Aproape nefiresc de cald, pentru un început de vară. În
maşină, o rablă ce scârţâia din toate încheieturile, fum, miros de transpiraţie, o lume
pestriţă. Două ţigăncuşe îşi fixaseră victima: o femeie trecută de cincizeci de ani. Se
vedea uşor că era una din cele ce vând verdeţuri în piaţă şi, probabil, atunci când îşi
plătise biletul, i se văzuseră banii dosiţi într-un buzunar al fustei, sub şorţ. Le-am urmărit
fiecare mişcare. Ţigăncile nu erau începătoare. Când au încercat să-i sustragă
mărunţişul, mi-am înscenat un dezechilibru şi am călcat violent, una din ţigănci, pe
picior. Ea a ţipat atât de tare, încât şoferul, speriat, a frânat puternic. Cealaltă ţigancă
furase legătura cu bani a femeii, însă i-a şi scăpat în momentul opririi bruşte a maşinii.
Căzută între scaune, hoaţa a fost prinsă cu uşurinţă şi scărmănată pe măsură. Urlete,
ţipete, înjurături şi de o pare şi de alta. Când ţigăneşte, când româneşte! Trecătorii, fie
chibiţau, fie căscau gura ca la circ. Ca să scap de privirile sfâşietoare şi pline de ură ale
celei pe care o călcasem pe picior, m-am strecurat uşor printre oameni şi am plecat. Am
evitat mijlocul de transport, mai ales că, după incidentul cu ţigăncile, am renunţat de a-l
vedea întâi pe Mihai, fratele mai mic, încă elev la acelaşi liceu, pe care-l urmasem şi eu.
Am făcut câţiva paşi pe jos, apoi m-am urcat într-un alt autobuz şi am răsuflat uşurat.
Abia acum am avut garanţia că mi s-a pierdut urma.

Am luat-o în sensul invers în care mersesem până atunci. Calea Bucureşti, partea
dinspre răsărit a oraşului, prin ‘70 cap de linie şi loc de întors a celor câteva autobuze,
mijloace de transport în comun, se schimbase în totalitate. Doar în zona centrală, în
jurul pieţei, mai rămăseseră vechile case boiereşti şi casele negustorilor, acum
naţionalizate. În rest, la ieşirea spre Bucureşti, şi de o parte şi de alta a străzii larg
deschise, blocuri, apoi Şcoala Normală, mai târziu Facultate de Mecanică, Moara lui
Barbu Drugă, schimbată în Fabrică de pâine, atelierele Malaxa, după ‘47, uzinele
Electroputere, câteva cârciumi şi oameni cărora li se croise un alt drum. Unde, cu câţiva
ani în urmă, creştea porumbul, acum, cât vedeai cu ochii, şantiere! Se construia oriunde
în jurul oraşului şi în ţară. Sigur că, pentru a face astfel de investiţii, trebuia să fii bogat,
dar şi chibzuit. Adică să investeşti în ceea ce îţi este necesar şi să şi produci ceea ce se
caută. Mă întrebam dacă nu cumva bogăţia noastră, ca popor, trâmbiţată la tot pasul,
nu era doar o chestiune de propagandă. Nu, la acele vremuri, nu-mi dădeam seama.
Priveam însă uimit la sărăcia încolţită peste tot. Se împuţinase mâncarea şi … ,,La ce
bun să rabzi de foame!? O fi şi răbdarea ceva, că de-aia i-a fost dată omului, dar cât să
rabzi? Şi mai ales pentru ce?” - mă frământam în gând.

,,În ultimă instanţă, problema e de conştiinţă, de perspectivă, şi de măsură. Probabil

pentru cei de la cârciuma din faţa mea, totul era în regulă! Mâncarea…, ceapă şi
slănină! Ce contează că sunt hrăniţi ca porcii?! Toarnă în ei poşircă şi uită! Uită că sunt
oameni!”- mi-am zis, când am ajuns la Rotonda, o cârciumă cu autoservire, ridicată
pentru muncitorime şi rătăciţii timpului. La intrare, un telefon public. Am scos din
buzunar o monedă, am format numărul. Sunam la familia „S”, unul din unchii ei. Aici, o
găseam, de fiecare dată, pe Beatrice, o fată sensibilă, modestă, răbdătoare, căreia îi
puteai citi în albastrul privirilor măreţia unui suflet nobil.

Din colţul ironistului

CĂZĂNELUL DE ŢUICĂ

„Bătrâne” iar întinereşti -

arama iar ţi se „roşeşte”,

văzând ce griji tu ispiteşti

Europei ce te „înnoieşte”...

Să fii din nou băgat în seamă

de perceptor şi poliţai -

în loc de ţuică să scoţi teamă,

 cătuşe uneori să dai...

Căldare veche cătrănită -

cum truditorul lângă tine,

blestemul vrea să te înghită

în lacrimi multe şi suspine!

Căci, căzănelule de ţuică

cu hoţii tu te înfrăţeşti:

bugetu-l „furi” cu o „ciofârcă”

cu care morţii îi cinsteşti;

... Cercelul lasă-l la ureche -

sigiliu chiar tu poţi să-i zici,

pe lume toate au o „streche”...

cum toate, nu prea au „lipici”!

Nicolae BĂLAŞA

Raze i-aş fura

• POESIS•POESIS•POESIS •
ROMAN
 va urma

Beatrice Silvia SORESCU - Concert în SI Bemol

S-a aprins un felinar

În cireşul din grădină.

Florile sunt de lumină

Şi tulpina-i e de jar.

Astrul nopţii bate lung,

Raza-i e cât veşnicia.

Ochii noştri nu ajung

Să-i cunoască strălucirea.

Dar în suflet de-ar intra,

Să îmi lumineze mie,

Aş ruga-o să mai stea,

Raze i-aş fura, o mie!

Nicolae-Paul MIHAIL
 SPRE TRILOGIE
Ar fi putut să ia de bune înţelepciunile „de ogradă” ale bunicii sale, care îl avertizează că
nu va schimba nimic dacă va merge să se bată cu ruşii, cum n-a schimbat la vreme nici
bunicul (Tătăica) pe frontul de Est, numai că acesta era sub ordin şi nu voluntar cum va
fi personajul. Dar el nu mai ţine cont de nimeni şi de nimic şi pleacă pentru a trăi pe
propria-i piele dezamăgirea („istoria ne învaţă că nimeni nu învaţă din istorie” – nu-i
aşa?) şi să mai afle o dată ceea ce-i spusese bunica, anume că lucrurile acestea nu se
hotărăsc pe câmpul de luptă, ci în alte părţi (Doamne, câtă clarviziune politică avea
această ţărancă isteaţă!).

Impulsurile de plecare spre Est sunt marcate de o serie de definiri pe capitole. Unul se
referă la naţia română şi politica, apoi şi istoria, apoi şi alte naţii, printre care şi cea
aromână, de la care autorul împreună cu personajul se revendică, apoi şi credinţa,
religia şi încă o dată şi erosul. Dacă mai în faţă dezbaterile sunt generale şi oarecum
cunoscute, cel din urmă este apăsat cu osebire, fiind considerat, freudian, drept esenţial
în raporturile cu lumea dinainte şi după orice eveniment. Îndelung este tratat un episod,
bine de tot scris şi desigur simţit, cu o fiinţă enigmatică, Clara, mai în vârstă şi cu
experienţă faţă de încă adolescentul Petreanu (ceva în genul Vă place Brahms? –
minus componenta prostituţiei femeii). Alte episoade sunt fugare, aproape obişnuite,
interesante doar prin motivaţia actului în sine (sexual).

Adolescenţa nu este părăsită nicidecum violent, maturizarea personajului realizându-se

prin linii de contact normale: satul copilăriei, şcoala şi profesorii, comunitatea urbană,
experienţele debutului literar şi altele.

Poate că lucrul cel mai important al acestui roman, practic autobiografic (mai toate
personajele celelalte sunt reale, ceea ce mă duce cu gândul la maniera „juxtalistă” pe
care tot încerc s-o impun teoretic) nu sunt atât evenimentele, cât atitudinile generale din
urmă sau previziunea lor. Şolea tratează aproape totul cu o secretă (sau şi publică)
defăimare (să nu zic dispreţ). Dar pentru că doreşte neapărat şi reuşeşte să se înscrie
pe o linie de filozofie existenţialistă, îmbracă această denigrare într-un respect
descumpănitor. Metoda îmi aminteşte de corifeul existenţialismului francez Jean-Paul
Sartre, care a comis acea nuvelă-eseu cu titlul semnificativ Pentru Esme cu dragoste
şi abjecţie. Cam acesta e şi procedeul lui Şolea: totul e negat, dar cu consideraţie
paradoxală şi încântătoare, chiar şi iubirea pentru acea Clara, ceva nedefinibil totuşi, ca
o tentativă de salvgardare a unei prostituate, chiar cu mijloacele ei preponderent
erotizante – dar învelişul este ca de fiecare dată o mantie filozofică de analiză lucidă şi
diversă a tuturor componentelor ce organizează un act, la urma urmelor banal şi
personal (ceea ce s-a şi dovedit printr-o separare naturală şi fără accidente afective a
cuplului ce nici bine nu se formase).

Sigur că ne aflăm la un prim volum al unei trilogii cu subiect incitant: războiul din
Transnistria. Grosul evenimentelor abia de acum va începe, cu al doilea volum.
Deocamdată suntem în faza preparativelor, unele chiar prea insistente, dar totdeauna în
stil şi farmec. Mica monografie a satului natal, Corşor, din Gorj, cu lumea lui specifică,
întâmplările de „bravură” adolescentină (firesc, cu o inevitabilă tentă romantică),
descrierea personajelor, toate sunt realizate cu un surprinzător profesionalism pentru un
debutant. Dar să nu uităm că autorul a făcut exerciţii de obişnuire cu cele de mai sus
chiar şi în cele opt sau nouă cărţi ale sale de poezie, cum ar fi Un peşchir şi o ţâră de
dragoste, o carte de culoare locală a aceluiaşi sat Corşor. În roman, autorul îşi
valorifică până şi exprimările publicistice, întotdeauna transmise cu o vizibilă notă
personală (şi pasională).

Crimă şi pace bună – titlu de poem totuşi, mai degrabă decât de roman – este în
esenţă un bildungsroman, o carte care stă în picioare, adică e solidă, construită atent şi
cu perspectivă deja observabilă, spre un dramatism, cu care mai mult ca sigur (şi)
autorul va ieşi din utopie.

Valentin TAŞCU

I.D. SICORE
Motto: „Într-o epocă întunecată, singura lumină o dau tradiţiile”

Lucian Blaga