SONETELE EMINESCIENE

Termenul provine, potrivit Dicţionarului de termeni literari, din fr. sonnet, it. sonetto, „ton mic, sunet” (cf. lat. sonare, „a
suna”). Sonetul este o poezie cu formă fixă, de paisprezece versuri, împărţite în patru strofe: două catrene şi două terţine, fiecare vers
având 11 silabe (endecasilab), cel mai adesea în română, spaniolă, italiană, şi zece silabe în engleză. Rima sonetului clasic este
îmbrăţişată la catrene. În sonet există regula ca nici unul dintre cuvinte să nu se repete, exceptând prepoziţiile, conjuncţiile şi verbele
auxiliare. Sonetul apare pentru prima dată la curtea regelui Frederic al II-lea al Siciliei, el însuşi poet, în secolul al XIII-lea. Exista şi
în folclorul sicilian încă din secolele X-XI, dezvoltându-se sub influenţa culturii arabe. Un pas mai departe în dezvoltarea sonetului îl
constituie celebra şcoală siciliană: Dante, Petrarca, Leonardo da Vinci, Ariosto, Tasso, Carducci. În Franţa excelează Theophile
Gautier, Leconte de Lisle. În Anglia creatori de sonet sunt Thomas Wyatt, E. Spenser, W. Shakespeare, Milton, Keats. În Spania,
Cervantes şi Gongora. La Petrarca, sonetul era alcătuit dintr-un octet şi o sextină. Sonetul retrogradus are fiecare vers cu un înţeles
unitar, putând fi citit şi de jos în sus. Sonetul inversat, a rebours, are terţinele înaintea catrenelor.

George Călinescu, 1942: „Sonetul, prin exactitatea lui, e mai prielnic acestei poezii a limitării
conştiinţei. Într-unul poetul se trage în concavitatea camerei, reintră în visul propriei existenţe şi de aici în
mitul naţiei, încât pierdut departe în fabula fără fund, abia simte mâinile reci ale femeii. E totodată toamnă,
începutul vegetării:
„Afară-i toamnă, frunza-împrăştiată,/ Iar vântul svârle-n geamuri grele picuri;/ Şi tu citeşti scrisori din
roase plicuri/ Şi într-un ceas gândeşti la viaţă toată.”

Mihai Eminescu a scris sonete dintr-o insistentă năzuinţă către perfecţiune. Sonetele eminesciene, unele
îndelung prelucrate (e cazul Veneţiei, la care poetul lucrează nouă ani, din 1871 până în 1880), reflectă
echilibrul perfect al temelor poetice cu formele de exprimare. Cele trei sonete publicate la 1 octombrie 1879 în
Convorbiri literare, „Afară-i toamnă...”, „Sunt ani la mijloc...”, „Când însuşi glasul...”, formează un trio al
melancoliei ce copleşeşte eul poetic şi îndreaptă, surprinzător, poezia eminesciană spre temele altui curent
literar ivit la orizont, simbolismul. Ploaia insistentă, zloata, închiderea în spaţiul domestic, reconstituirea
trecutului din amintiri disparate, din „roase plicuri”, nu conduc însă la dezolarea totală, ca la George Bacovia, ci
păstrează în final speranţa iluziei romantice, prin aceeaşi întrupare angelică a iubitei din spaţiul amintirii.
Cadrul poetic este alcătuit, în „Afară-i toamnă...”, din elemente fine, deplin adecvate sugestiei şi
detalierii unei stări de spirit: toamnă, frunză împrăştiată, vântul, geamuri grele, picuri, plicuri roase. Aceste
elemente sugerează o stare contemplativă de reverie, care facilitează proiecţia într-un trecut încărcat de
miracolul iubirii. Toamna ca anotimp al stingerii, cu frunze împrăştiate, picuri grei de ploaie rafale neaşteptate
de vânt, creeazî un prag temporal al rememorării trecutului din secvenşe disparate, consemnate scriptic în
plicurile roase, cu un efect de comprimare şi suspendare a timpului. Reveria şi somnul în faţa focului creează
efecte de contrast, deschizând, ca reacţie la atmosfera ostilă a toamnei, spaţiul imaginar al visării: „...să stai
visând la foc, de somn să picuri”.
Solitudinea ca stare meditativă, de întoarcere spre vremurile imemorabile, reface o temporalitate ce se
aglomerează obsedant în amintire: „visând la basmul vechi...”. Întorcându-se din sfere înalte către orizontul
mărunt al intimităţii, populat cu dulci nimicuri, poetul creează un spaţiu de evocare, cu note de vag fabulos,
sugerat de basmul vechi cu zâna Dochia, în timp ce timpul se materializează în trepte succesive, apăsătoare, de
ceaţă care „creşte rânduri-rânduri”. Poetul foloseşte forme arhice ale cuvintelor şi inversiunea pentru a
accentua starea de pnirism total, de resurecţie a unui tărâm imaterial, al visului. Prezenţa feminină invocată este
eterică, imaterială, compusă din linii şi umbre ce nu pot fi atinse. Ca şi în mijlocul naturii, pe malul lacului,
povestea erotică se împlineşte prin reverie, într-un plan al perfecţiunii ireale.
Sonetul este construit pe un contrast total între lumea interioară (din casă, dar mai ales din sufletul
poetului) şi cea din afară: exteriorul înseamnă toamnă, ploaie, zloată, frunză împrăştiată, în timp ce interiorul
creează starea de confort sufletesc, predilectă pentru meditaţie, pentru deschiderea orizonturilor visării. Visul
determină călătoria şi accesul în lumea fiinţelor angelice, patronate de zeiţa Dochia, într-un mit cu tentă istorică,
din care se desprinde fiinţa hieratică a iubitei.

- tipul de lirism; figurile de stil şi semnificaţiile lor; imaginile artistice;

- elementele de versificaţie; elemente ale realului şi ale visului;
- teme – motive (timp, iubire, vis, viaţa ca vis, mit, folclor, natură, meditaţie, singurătatea, etc)