UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE JURNALISM
ŞI ŞTIINŢELE COMUNICARII

Disciplina
ISTORIA PRESEI ROMÂNE
Titular
Conf. univ. dr. Marian Petcu

TUTORAT 3
Istoria publicitãţii româneşti

Debutul „ anunciurilor”

În primele noastre publicaţii, Curierul Românesc (Bucureşti, 1829) şi Albina

Româneascã (Iaşi, 1829) alãturi de informaţiile comerciale de interes general şi-au
fãcut apariţia “mezaturile, vânzãrile şi înştiinţãrile particulare”, cele din urmã având o
formã concisã pe care am numi-o azi “micã publicitate”. Înştiinţarea rãspânditã de
fondatorii Curierului, I. Heliade Rãdulescu şi C. Moroiu, prin care chemau la
„prenumeraţie” promitea cã gazeta,”acest vestitor de obşte”, se va dovedi utilã „pentru
toatã treapta de oameni”, astfel cã prin citirea ei „bãgãtorul de seamã neguţãtor dintr-
însa îţi îndrepteazã mai cu îndrãznealã spiculaţiile sale”, pânã şi „asudãtorul plugar, şi
el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale”. Punctele 3 şi 5 din programul gazetei
se refereau la „Înştiinţãri pentru cele mai folositoare articole ale comerţului” şi
„Vânzãri şi mezaturi deosebite...”
Curierul va avea un prim supliment, sub forma unui pliant de dimensiuni mai
reduse decât revista, chiar la numãrul 5 (22 aprilie - 4 mai 1829), numit „Înştiinţare”,
prin care „Euprosin. Ierom. Poteca”, din „Pesa”(Pesta?) anunţa apariţia unui volum:
„Iubitorului de înţelepciune! Filosofia cuvântului şi a Nãravului a eşit rumâneşte.
Acesta este într-un tom de 28 de coli în format mare, tipãrit la Buda foarte frumos.
Preţul unei cãrţi este 2 florini de argint, care fac 6 sfanţi, şi 3 florini pe hârtie fainã,
adicã 9 sfanţi. Toate se dau legate simplu sau frumos şi bine dupã moda noua (…)
Aceasta se aflã la Bucureşti la şcoala de obşte, la Profesorul de filozofie (…)”.

1
 Unele anunţuri au apãrut şi în Museul Naţional, „gazeta literarã şi
industrialã”, supliment la Curierul Românesc – în numarul 11, din 22 aprilie 1836,
de exemplu, era lãudat „fabrica mixtã” a unui Doctor Tucar, care cuprindea ateliere de
„fierarie, tâmplãrie, rotarie şi turnatul aramei”.
În cazul Albinei Româneşti, informaţiile de interes comercial vor forma,
dupã cum rezultã din „Înştiinţare despre Gazeta Româneascã din Ieşi” (1829), un
„suplement”:” în acel suplement se vor publica mezaturile, vânzãrile şi înştiintãrile
particulare”, iar „acei cari vor avea trebuinţã a li se tipãri asemenea cuprinderi, supt a
lor iscãliturã întãritã de dregãtoria locului, le vor trimite cãtrã: Redacţia ...”. Chiar şi
primul nostru cotidian, România. Gazetã politicã, industrialã, comerţialã şi literalã,
(Bucureţti,1837), conţinea „tot felul de înştiinţãri de lucruri ce sunt de vânzare şi se
cautã spre a se cumpãra”, care erau publicate pentru „30 parale pe rând”.
„Coprinderea „ României, potrivit înştiinţãrii ce i-a precedat apariţia, viza şi „Aflãrile
şi nãscocirile ce (…) face duhul omenesc spre îmbunãţãtirea pãmântului, desãvârţirea
meşteşugurilor, întinderea negoţului şi altele”.
Dacã este sã-i dãm crezare lui D. Teleor, gazetele noastre de la începutul
secolului erau alcãtuite din „preocuparea de ce face Vodã şi Guvernul, novitale din
lãuntru (ştiri interne - n.n.), novitale din afarã (ştiri externe), foileton, nuvele, critici,
poezii originale şi anunciuri” (anunţuri). Remarcãm dificultatea atribuirii unor
denumiri clare (şi unitare) primelor genuri jurnalistice practicate în epocã - ştirile erau
veşti, vestiri, novitale ori chiar havadisuri (din limba turcã). Prima menţiune a
cuvântului ştire, am întâlnit-o sub forma „şiri ofiţiale”, în Vestitorul Românesc, 29
octombrie 1846, iar în numãrul din 2 noiembrie 1848 aveau denumirea de „sciri
oficiale”.
Primele „anunciuri” sau „înştiinţãri”, cum au mai fost numite, erau redactate
de o manierã concisã - cine vinde, ce, unde, în ce condiţii, uneori fiind vorba de
închirieri, arende ori de „prenumeraţii” pentru diverse cãrţi ori reviste (32b). Dealtfel,
primele “media” purtãtoare de mesaje publicitare pot fi considerate “prenumeraţiile”,
afişe, foi volante sau gazete de format mic, prin care se prezenta proiectul de editare a
unei publicaţii şi se solicitau înscrieri/abonamente (editorul era creditat de cititori).
Utilizarea foilor volante, destinate informãrii prin lipirea pe ziduri în pieţe şi alte
locuri publice este atestatã în Moldova încã de la 1642. Afişele de teatru au apãrut
mai târziu - un exemplar din 1794 se pãstreazã la Muzeul Brukenthal din Sibiu; la
1818, în Bucureşti, afişul de teatru era tipãrit în limba greacã, de exemplu.
Iatã câteva dintre „ anunciurile” primei vârste a publicitãţii româneşti.
„Cocoana Manda din mahalaua Lucaci ce are-se în curtea bisericii dã cu chirie douã
odãi ţi loc pentru lemne numai la becher. Doritorii de a le închiria, se îndrepteazã la
susnumita”. Curierul românesc, 1830
Moşia Sârbesti împreunã cu slugile ei de la ţinutul Neamţului a Dsale Aglaei Safta
Cantacuzino este de dat în posesie şi dar doritorii de a înposesui arãtata moţie se vor
înfãţisa la Dei cucoana în Eşi, spre a se sãvârşi tocmeala pentru împosesuirea acestei
moşii”.
Albina Româneascã, 1839

Ulterior aveau sã aparã anunţurile „cu meşteşug”, mai elaborate, cu termeni

elogioşi, cu argumente de prestigiu, ilustrate sau nu, şi chiar anunţuri cu accente
umoristice. Se realiza, în acest mod, trecerea de la anunţul simplu, informativ, la
publicitate.
Spre ce chemau „anunţãtorii” prin anunciurile lor? Sã privim Albina
româneascã din anul 1840, în paginile cãreia aflãm, sub forma înştiinţãrilor:

2
18 aprilie - Bibliografia Româneascã - apariţia volumului Dascãlul Sãteanului;
oferta de seminţe şi de flori a grãdinarului francez Amie; arendarea pentru trei ani a
moţiilor Petrosul şi Singurenii vechi; 5 mai - Casã de vânzare la Galaţi;16 mai -
Oferta de cosmetice a lui I.D.Miller (anunţul a apãrut şi în alte numere ale revistei,
cu titlul „Cosmetice ceau mijloace de înfrumuseţare, compuse de I. Miler, care vinde
în Rusia cu învoirea dregãtoriilor”, dar şi în Curierul românesc ); 23 mai - Vie de
vânzare; cosmeticele lui I.Miller; 11 iulie - Arendarea moşiilor Domnitorului; vie de
vânzare; casã de vânzare; 8 august - Arendarea moşiilor lui A. Bals; 12 septembrie -
Cosmeticele şi compoziţiile chimice nãscocite de I.D. Miller; 6 octombrie - Oferta lui
Charles Weiss, tapiţer german; 31 octombrie - Demonstraţii cu treierãtoarea; 7
noiembrie - Apariţia unei antologii de texte liturgice.

Reproducem mai jos conţinutul unor înştiinţãri, destul de expresive pentru limbajul
publicitar din acea perioadã, cu menţiunea cã cele mai multe erau tipãrite în limbile
românã şi francezã.

„Amie, grãdinar de flori de la Paris, au sosit în aceastã capitalã cu o culegere foarte

frumoasã de plante precum: Magnolia, Rododendron, Azaleea, Paeonia,Calinia,
soiuri rare de Roze, Dalia, pomi, seminţe de flori şi de multe alte soiuri. Dumnealor
amatorii, carii ar dori a cumpãra din aceste, sînt poftiţi a se adresa la magazia
grãdinarului în hanul Gemici, No.8. El va petrece aice puţine zile” .
„Casã de vânzare la Galaţi
Aceastã casã este aşezatã în preajma hanului numit Tigãnuş cu ogradã mare şi
grãdinã avînd şepte magazale pentru grîu. Casa se alcãtuieste din 12 despãrţituri cu
o pivniţã mare boltitã, grajduri, şurã şi alte heiuri. Doritorii se vor adresa la D. Josef
Cantora neguţãtor din Galaţi”.
„ CHARLES WEISS & COMPAGNIE, Tapissiers et Decorateur recemment arrives de
Berlin, se recommandent a la haute noblesse et au respectable public en qualite de
maître de tapisseries et d’ornaments d’Appartements, ainsi que de decorations pour
les festins, arrangements des rideaux d’apres la nouvelle mode de Paris, et de
differents objets nouveaux anglais: comme des matelas et des coussins en ressort
d’acier et autre manieres que regarde cet art.- Ils osent assurer que toutes les
personnes seront contentes de leurs ouvrages. Ils logent dans la maison du Mr. Vornik
Etienne Katargiou, Aga”.

Înştiinţare privind cosmeticele şi compoziţiile chimice oferite de I.D.Miler, Albina

româneascã, 12 septembrie 1840.

ÎNªTIINŢARE
PRIN PRIVILEGIURILE MARELOR AUTORITÃŢI
MEDIŢINALE DE LA RUSIA ŞI PRIN GÃSIREA
CU CALE A COMISIILOR MEDIŢINALE DIN
MOLDOVA ŞI VALAHIA
Se vând cosmeticele şi compoziţiile chimice nãscocite
de I. D. Miler
1) O doctorie care face sã înceteze îndatã oricare
durere de dinţi ...................lei10
2) Alifie de frumuseţe, prin care pieliţa se face albã,
netedã şi rãspândeşte vioiciune peste faţã şi o fereşte
de arsul soarelui şi de frig ........................................ 12
3) Apã de frumuseţe; calitãţile ei cele mai de cãpetenie
5) Minunata compoziţie spre a întãri pãrul ţi a-l facã sã
creascã de iznoavã.......……................................. lei 18
6) Mijloc, prin care se pierde roşaţa şi bubuşoarele de
pe faţã ......................................................... 12
7) Compresã (legãturã) pentru durere de
cap................................6
8) Compoziţie minunatã prin care dinţii sã albesc
...........................................................6
9) Plasturi pentru negi ..................................8
10) Alifie, prin care pãrul cade în 10 minute fãrã a
vãtãma pielea ................................ 8
11) Vãpsea pentru statornicirea dinţilor şi vindecarea

3
sunt: sã facã pielea albã, sã ridice asprimea, sbârcelile
şi petele ..................... 10
4) Pulbere de la Atena pentru pãr de orice vãpsea
.................................................................... 15
gingiilor stricate .......................12
12) Sãpun cosmetic ce albeşte pielea ...........5
13) Pomadã de musteţe, castanie, negre şi bãlane
...........................................................5
Spre a opri contrafacerea, fiecare din aceste compoziţii,
se va vinde cu iscãlitura, pretul şi pecetea D. Miler,
precum şi cu o descriere, desluţind întrebuinţarea.
Adresa locuinţei sale se aflã la magazia lui Marcus
Brahfeld în preajma lui Miculi Nr.3.

De remarcat apariţia elementelor ce anunţau viitorul spectacol iconografic,

vignetele cu forma obiectului de vânzare - casa, mobila - dar şi expresia
„publicariseşce în înştiinţare”- se face public pentru a se şti, din 8 august 1840.
Fiind vorba de o publicaţie aflatã sub un control destul de riguros al autoritãţilor -
Albina a fost permanent o gazetã semi-oficialã - este de înţeles tonul reţinut, aproape
oficial, al celor mai multe înştiinţãri.
Unele semnale privind apariţiile editoriale figurau în gazete sub denumirea de
„Miscele” sau „Bibliografie”. Bunãoarã, în numãrul 7/1844 al Propãşirii, însuşi
editorul, Mihail Kogãlniceanu saluta punerea în vânzare a douã litografii create de d.
Panaitescu - „Româncã cu fiul ei” dupã un tablou de Riedel şi „Douã surori”, dupã
tabloul lui Vinterhartter: „Preţul acestor tablouri, pe hârtie hienezã, este pentru
amândouã 30 lei, un preţ în adevãr foarte mic. Ele se aflã de vânzare la depozitul
productelor industriei naţionale”. Anunţul era semnat cu iniţialele M. K.
Primele publicaţii româneşti din Ardeal erau, cel puţin în primii ani de apariţie,
mai sãrace în anunţuri prin comparaţie cu cele muntene şi moldoveneşti. Bunãoarã, în
paginile Gazetei de Transilvania (Braşov, 1838) se semnalau mai mult apariţiile
editoriale locale şi cele din Bucureşti, Iaşi, Focşani, Neamţ etc. Iatã un exemplu extras
din numãrul 2/1842:
“Librerie Dlui Iosif Romanov şi companie mai deschide o prãvãlie (boltã) cu
cãrţi româneşti, din câte au ieşit pânã acum. Prãvãlia este în colţul porţii Sfântului
Gheorghe Nou în Bucureşti. Doritorii pot afla orice carte tipãritã în limba
româneascã”.
Pe la 1848, în paginile Gazetei de Transilvania apar anunţuri diverse, fãrã titlu (fãrã
a fi numite în vre-un mod), de tipul:“O femeie solidã germanã, cari mai cunoaşte şi
limbile românã şi francezã, cum şi lucrurile fine femeieşti, voieşte a intra ca
guvernantã la o casã bunã în Moldo-România. Scrisori franco pe adresa F.H. le va
nainta Redacţia” (nr. 23, 18 martie 1848) sau “Dr. Berpfeld medic local îşi mutã
cvartirul în uliţa româneascã în casele lui Gheorghe Ioan junior” (nr. 74, 9
septembrie 1848).
Spre deosebire de gazetele amintite, care publicau „anunciuri”, cele din Ardeal
numeau „anunţie” micile texte publicitare, iar înştiinţarea era, pe la 1860,
„Înceintiare”, dupã anul 1900 luând adesea forma „Publicaţiune”. Sub aceastã
denumire de „anunţie” îşi fãcea cunoscutã A.T. Laurian apariţia volumului „Tentamen
criticum...” în Foaie pentru minte, inimã ţi literaturã, nr. 40/1839: „Anunţie
literalã”. Se pare cã vânzarea cãrţii nu a mers prea bine, deoarece la 1 martie 1840,
Laurian îi scria lui G. Bariţiu, din Viena (33), sã repete anunţia, „şi pune-o cu cele mai
ascuţite vorbe ale d-tale” (s.n.).
Tot în corespondenţa dintre cei doi apare şi o comandã mai specialã, la 12
ianuarie 1845. A.T. Laurian îi comunica lui Bariţiu cã împreunã cu „prietenul
Bãlcescu am fãcut o întreprindere”- era vorba de revista Magazin istoric pentru
Dacia - pentru care avea nevoie nu numai de abonaţi, ci şi de afişe (înştiinţãri

4
volante): „... aceastã înştiintare sã se tipãreascã în tipografia d-voastrã, dupã chipul
urmãtor: hîrtia sã fie de scris, mãrimea o jumãtate de coalã, aşa ca pe un cuart sã vie
textul înştiinţãrii, iar pe celãlalt rubricile (...) pentru subscrierea prenumeranţilor.
Esemplarele sã se tipãreascã atîtea cîte esemplare obicinuiesc a sã tipãri, şi trei sute
mai mult peste acestea. Acelea sã binevoieşti a le trimite cu gazeta dimpreunã la d.
abonaţi, iar acestea trei sute din urmã sã ni le trimiteţi nouã la Bucuresci...”
Circulaţia informaţiilor comerciale în cele trei provincii istorice româneşti este
atestatã şi de anunţurile ce apãreau în presã despre bunuri industriale, fabrici etc.
Exempul de mai jos este elocvent în acest sens.
„Înştiinţare pentru fabrica Cezaro-regeascã privilegiatã fabricã mehanicã de
hãrtie de la Zãrneşti, lângã Braşov, în Transilvania, întemeiatã de o soţietate de
români şi înzestratã cu cele mai bune maşinãrii, se recomandã cu tot feliul de hãrtie
de scris, conţept şi canţelari, albã şi vânãtã, cu hãrtie de tipar, albã, nencleiatã şi
încleiatã, pentru cãrţi şcolastice şi bisereceşti, şi face dupã acord şi poruncealã orice
câtãţime voieşte cineva; iar preţurile loco Braşov, sunt pe cât se poate mai ieftine. O
micã arvunã numãratã înainte şi o mãsurã ce are a se timite de-a dreptul la Direcţia
Fabricei mehanice de hãrtie din Zãrneşti, la Braşov (strada ªcoalelor) e de ajuns
pentru ca în cel mai scurt timp sã mulţãmeascã orice poruncealã” (Gazeta de
Moldavia, nr. 39, Iaşi, 1857).
Un moment important în creşterea posibilitãţilor de creaţie şi de exprimare în
domeniul publicitãţii l-a constituit apariţia ilustraţiilor. Dupã cum am arãtat, Albina
Româneascã din 6 octombrie 1840 anunţa tipãrirea unei publicaţii ilustrate - Icoana
Lumei. Foaie pentru îndeletnicirea moldo-românilor, care urma sã cuprindã,
sãptãmânal, “câte 4 sau 5 icoane” (imagini). Revista a apãrut pânã în decembrie 1841,
apoi între anii 1845-1846, la Iaţi.
La 12 mai 1864, în revista La Voix de la Roumanie, jurnalistul Ulysse de
Marsillac (1821-1877) arãta cã “acum câtiva ani”, la Bucureşti, “Szatmari şi Zanne
încercaserã sã publice o revistã ilustratã, „Illustraţiunea”, în condiţii desãvârşite de
desen şi redactare. Din pãcate, aceastã idee a eşuat în faţa indiferenţei publicului”.
Illustraţiunea apãruse în perioada septembrie 1860 - martie 1861, bogat
ilustratã, dar la un preţ mai puţin popular. Cât priveşte Icoana Lumei, acelaşi de
Marsillac nota la 6 iulie 1865: “D. Gheorghe Asaky (...) reîncepe publicarea, multã
vreme întreruptã, a unei reviste ilustrate (...). În România este dificil sã publici o
antologie ilustratã. Toate tentativele fãcute pânã acum au eşuat. În ţarã nu sunt gravori
în lemn, iar clişeele ce ar putea veni de aiurea, din cauza transportului, ar atinge
preţuri exorbitante. Aceste dificultãţi, în faţa cãrora Dl. Asaky nu s-a dat înapoi, îi
onoreazã curajul şi zelul...” (La Voix de la Roumanie).
Deşi abia în anul 1886 s-au putut obţine primele clişee zincografice lineare ce
permiteau reproducerea de fotografii (Atelierele Socec), în paginile primelor noastre
publicaţii apãreau vignete şi chenare cu motive florale ce separau anunturile de textele
redacţionale, gravuri, iar mai târziu, chiar fotografii (plãcile erau importate).

Câteva cuvinte despre „aventura” fotografiei se cuvine, totuşi, sã spunem. La puţin

timp dupã inventarea dagherotipului (l837), în Bucureşti apãreau şi primii fotografi.
In Vestitorul românesc din l9 martie l843, bunãoarã, îţi anunţa prezenţa “madam
Wilhelmina Priz”, care avea atelierul “pã Podu Mogoţoaiei, lângã biserica cu bradul
(Boteanu-n.n.), în casele lui Chladek” şi tot acum începea sã fie cunoscut ca fotograf
românul Carol Popp de Szatmary.
Entuziasmul generat de invenţia fotografiei poate fi remarcat şi prin lectura
articolelor publicate în Albina româneascã, Cantorul de avis (l839) ori Gazeta de

5
Transilvania (l840). In anul l842, de exemplu, Gazeta de Transilvania fãcea
cunoscutã sosirea în Brasov a lui Godefried Bart, cu “elliograful, adecã zugrãvitoriul
sau sciitoriul cu razele soarelui”, de fapt un aparat de tip Daguerre, cu care se puteau
realiza portrete “ce au cea mai neaşteptatã asemãnare cu originalul”, deoarece “însãşi
natura este zugravul” (34).
În anii l845 şi l852 îşi deschideau ateliere foto, pe Podul Mogoşoaiei, I.
Pohlman (în faţa consulatului rus) şi Friedrich Binderi (în zona ocupatã azi de Casa
Capşa). Pohlman se recomanda “onoratului public al Capitalei cu întocmirea tuturor
chipurilor daguerotyp în culoare şi negru în format mare şi mic, cu preţul de 1-2
galbeni (“în culoare”, a nu se înţelege policromie).
Primul aparat fotografic cunoscut şi utilizat în România pare sã fi fost cel ce a
aparţinut Colegiului Sfântul Sava din Bucureşti, achiziţionat în anul l840 la îndemnul
directorului Eforiei Şcolilor, Petrache Poenaru, cu care a lucrat chiar Carol Popp de
Szatmary.
Numãrul fotografilor din capitalã a crescut an de an, astfel încât la l859 funcţionau
cinci ateliere deţinute de W.Wollenteit, Beilig, Otto şi Jean Beillig, Zipser şi Fritz, J.
Marie, precum şi nu numãr necunoscut de fotografi ambulanţi.
La l886 gãsim zece fotografi, la l887 cincisprezece, iar la l897 douãzeci ţi ţase.
Potrivit lui Carol Gobl (Anuarul Bucurescilor) în anul l900 lucrau 30 fotografi, în anul
l906 (F.Dame, Bucharest en l906), 38 fotografi. Anuarul Bucureştilor din anul l9l8,
realizat de Jacques Roth reţinea, ca fiind reprezentative, 11 ateliere foto - Barasch,
Cohen Iancu, L.Capşa (Foto Modern), Korh S., Legat Jean (Foto Venus), F.Mandy
(Fotografia Curţii Regale), Oppelt W., Julietta, Weiss O.,Weissman L., Gluckman
Herman. O altã sursã documentarã, Anuarul de adrese din cuprinsul municipiului
Bucuresti, realizat de Agenţia de Publicitate Rudolf Mosse, prezintã în ediţia sa din
anul l936, 52 ateliere / studiouri foto (evident, numai cele care plãtiserã pentru a
apãrea în aceastã lucrare erau prezentate, numãrul total al atelierelor fiind greu de
stabilit).
Prima vârstã a fotografie a fost dominatã de portret, în diferite ipostaze. Dar
portretului pentru uz personal, dacã putem spune aţa, i se va alãtura curând şi cel al
unei persoane cu o anumitã notorietate ori pe cale de a dobândi notorietate, despre
care ai aflat şi/sau doreşti sã afli cum aratã. In acest mod îţi fãcea apariţia fotografia-
eveniment public, fotografia de actualitate, care constituia, în sine, un medium
expresiv şi complementar ziarului ori afişului, cu mizã comercialã evidentã, şi care va
avea un rol foarte important în structurarea imaginarului colectiv.
Utilizarea fotografiei a avut multiple efecte sociale, neanalizate, din pãcate,
pânã acum. Bunãoarã, anunţurile matrimoniale vor fi însoţite, începând cu anul
1872, de cereri de fotografii ale pretendenţilor, dupã cum se poate observa şi în
„Anunţiu de maritagiu” publicat într-unul dintre ziarele bucureştene: ”Un june cu
fisionomie plãcutã, în etate de 27 ani, doreşte a se cãsãtori cu o domnişoara cu
creştere bunã, sã fie plãcutã şi sã posede un venit de cel puţin 300 de galbeni; sau şi
cu o vaduvã tânãrã fãrã copii şi care sã aibã un venit de 500 de galbeni. Doritoarele
sunt rugate a se adresa la administraţia ziarului, sub iniţialele T.I.E., trimiţând şi
fotografiile Dlor (s.n.), care vor fi înapoiate. Despre discreţiune garanteazã cu
caracter probat”.
Perfecţionarea tiparului, publicarea foiletoanelor şi a faptelor diverse,
fotografiile, publicitatea, de-acum ilustratã, şi dezvoltarea serviciilor de poştã au
contribuit la creşterea popularitãţii presei.
Un bun suport publicitar aveau sã devinã cãrţile poştale, atestate la 1883 în
Sibiu, 1892-1894, în vechiul regat. Prima carte poştalã a cãrei ilustraţie era realizatã

6
dupã o fotografie, însoţitã de text, pare sã fi fost tipãritã în anul 1896 („Salutãri de la
Brãila. Inondaţiunea portului”). Fie cã erau produse în ţarã ori în mari centre
tipografice occidentale (Zürich, Leipzig etc.), dupã 1900 au fost puse în circulaţie
numeroase cãrţi poştale publicitare – vezi în Bucureşti, Fabrica Fraţii George Assan
(fondatã 1846), Farmacia Thüringen (1904), Berea Luther (1906) s.a.m.d. (37).
Prima „ştire” despre vederile litografiate a apãrut la 5 octombrie 1894, în
Revista ªtiinţificã Ilustratã, nr.11- „ Libreria Carol Muler, pasagiul român, Bucuresci.
În preparaţiune cãrţi poştale cu vederi din Bucuresci şi Sinaia”. La 1886, prin lege,
„cãrţile poştale trebue sã conţinã corespondenţe nevãtãmãtoare ordinei publice sau
bunelor moravuri, cãci la din contrã cad în rebut (…) jurnalele şi publicaţiunile
periodice sunt supuse la o taxã redusã de 1 1,2 bani pentru fiecare foe, pânã la 50
grame greutate sau fracţiune, pentru ţarã”( expediţia unei cãrţi poştale costa doar 5
bani, iar pentru cea cu confirmare de primire se plãteau 10 bani).

Cum stãteau cu „audienţa”? Publicaţiile evocate aveau deseori tiraje de câteva

sute de exemplare, iar vânzarea se fãcea prin abonament (expediţia de presã cu poşta
româneascã a fost introdusã înanul 1846). La început nu existau vânzãtori de stradã şi
nici chioşcuri, abia la 1877 apãrând în Bucureţti primul chioşc de ziare (38); mulţi ani
dupã aceea, chioşcurile au fost numite „gherete jurnaliste” (39). Iatã câteva date care
pot sugera amploarea “audienţei” acestor titluri. În cazul Curierului Românesc
(1829), ne spune G. Crutzescu, “a trebuit ca Eliade sã facã apel la cunoscuţi şi la
câtiva buni români sã se aboneze, şi astfel, din primul an a avut 150 abonaţi sau
prenumeranţi, cum li se spunea pe atunci, şi numãrul lor nu prea a fost depãţit cât a
trãit ziarul, pânã în 1847”. Tot I. H. Rãdulescu publica în numãrul 13 al revistei sale,
Gazeta Teatrului Naţional (1835-1836) “socotelile”: fiecare numãr a apãrut în 1.000
exemplare, din care 60 s-au dat la abonaţi, 600 exemplare le-a dãruit, iar restul de 340
au fost depuse la librãriile Fr. Walbaum şi I. Romanov, pentru a fi distribuite în mod
gratuit.
Dintr-o scrisoare pe care Aron Florian o expedia din Bucureşti lui G. Bariţiu (15 iunie
1840) aflãm cã „...din gazetele politice ce avem astãzi, Albina însemneazã ceva, dar
în Ţara Româneascã abia numãrã 12 abonaţi. Curierul a şchiopãtat de tot şi în toatã
ţara n-are mai mult de 80 abonaţi. Cantorul este un hoţ care furã (cititori-n.n.) din
Albinã şi din Curier şi din gazeta dv., şi n-are nici un preţ, nici chiar la aceia care îl
iau de mila lui Carcalechi...”
Pe la 1870 “a avea (...) un tiraj de 2000 foi era considerat ca un foarte mare
succes”, remarca N. Iorga (40). Gazeta de Transilvania a avut, împreunã cu
suplimentele sale, doar 100 de abonaţi în anul 1838, pentru ca la 1861 sã ajungã la
peste 1.200 abonaţi. Revista Carpaţilor, editatã de G. Sion la 1860, a avut în primul
an doar 800 abonaţi, adicã minumum necesar pentru acoperire cheltuielilor de editare
şi difuzare (41). Sã amintim şi inovaţia editorului Spicuitorului moldo-român, Gh.
Asachi, care anunţa: “orişicine va aduna jurnalului douãzeci abonaţi va primi un
exem(plar) gratis pe doi ani, începând cu publicarea lui şi primirea foaiei
prenumeranţilor” (10 mai 1841). Ingenios promoţional!

7
Într-un studiu de istoria şi sociologia culturii române, de G. E. Marica (1977) se
prezintã câteva date relevante în privinţa ecoului unor titluri - la 1861, Telegraful
Român avea 1.000 abonaţi, ca şi Albina, la 1870; în anul 1870, Federaţiunea se
bucura de 885 abonamente, iar în 1877, Gazeta de Transilvania avea 800 abonaţi.
Alte surse precizeazã cã în perioada 1850-1861 numãrul abonaţilor Gazetei... şi
Foaiei... variase între 450 şi 500. La 1894, un ziar de succes, cum a fost Adevãrul,
avea un tiraj de 10.000 exemplare.

Publicaţiile de specialitate
Prima publicaţie „de specialitate” apãrutã la noi a fost Cantor de avis şi comers,
Bucureşti, 1837. Profilul iniţial era cel „politic, ştiinţific şi comercial”, iar din anul
1842 va avea titlul Cantor de avis. Redactorul şi editorul Cantorului (cantor – birou,
oficiu, din limba germanã- kontor), Zaharia Caracalechi, fusese „ferlegher” (editor,
din germ. Verleger) al cãrţilor româneşti editate în „Crãiasca Tipografie” a
Universitãţii din Buda, macedonean de origine, cel care publicase prima noastrã
revistã literarã, Biblioteca Româneascã (Buda, 1821), precum şi câteva calendare
(1817, 1839, 1874). La Bucureşti el va deveni pitar, serdar, proprietar de tipografie şi
chiar tipograful Curţii.
Iatã cum arãta programul editorial al acestei inedite publicaţii.

„PROGRAM
Una dintre cele mai însemnate nelesniri intereselor de speculaţie atât de neguţãtorie,
cât şi de proprietate şi familie este necunoştinţa preţurilor, atât de producte cât şi de
vânzare şi cumparare a ori ce lucru dintr-un stat. Neştiinţa de persoane, locuri, lucruri
şi preţuri este o mare piedicã la toate daravelile neguţãtoreşti, şi, din nenorocire, noi
pânã acum mai lesne şi mai curând aflam cursurile speculaţiilor şi preţurilor din alte
depãrtate staturi ale Europii decât ale prinţipatului nostru şi a vecinilor lui. ªi pentru ce
oare atâta necuviinţã? Pentru cã într-alte staturi civilizate toate marele interesuri
comune şi particulare de orice calitate fie se încunoştiinţeaza tuturor prin foile
publice.
În România o astfel de cunoştinţã n-a fost pâna acum! De aici isvorãşte neştiinţa ce
are publicul noastru de frumoasele [pãrti-?] interesantele şi bogatele producte ale
ţãrii, şi de interesurile şi speculaţiile neguţãtoreşti. De aici, mai cu samã isvorãşte şi
acea tristã neştiinţã a multor proprietari de îngrijirea avuturilor, moşiilor, şi
acareturilor lor, al cãror folos îl dobândesc sau numai prin soarta întâmplãrii sau îl
pãrtãşesc celor ce ştiu sã-l întrebuinţeze!
Aşa abia acum în timpurile renaşterii se simte în ţara noastrã prea mare şi neapãratã
trebuinţã de o gazeta care sã publice cursul speculaţiilor şi preţurilor neguţãtoreşti.
Aceastã foaie numitã Cantor de avis, cu milostiva slobozenie a înaltei stapâniri, va
împlini aceastã lipsã şi va da publicului o deplina cunoştinţã de cursurile speculaţiilor
şi preţurilor productelor ţãrii: cãci, peste tot, scopul prinţipal al aceştii gazete este mai
ales speculaţia comercialã şi proprietarã.
De aceea Cantorul va publica deplin toate interesurile neguţãtoreşti ale ţãrii din toate
judeţele şi schelele a toatã România şi ale altor staturi vecine sau în relaţie cu aceasta
[text indescifrabil] moşiile de în arendat sau vânzare; preţul a tot felul de bucate,
precum: turme, (h)erghelii, zalhanale; toate unde se aflã şi cu ce preţ se vând;
asemenea şi vinuri, rachiuri şi ori ce alt product, mãrfuri şi lucruri, care sunt de ieşit
sau de intrat în ţarã. Aceste sunt punturile principale ce fãgãduieşte Cantorul a le
publica regulat pe toata sãptãmâna de doua ori, adica Miercuri şi Sâmbãtã. ªi deşi
interesul al acestii gazete este negoţul, însã nu se va mãrgini simplu numai la acesta,

8
ci se va întinde şi la interesurile familiare mai în parte; va încunoştiinţa adica case,
hanuri ori prãvãlii de închiriere sau vânzare, încã şi pentru slujbaşi de trebuinţã şi
slugi domestice, va îndestula cu asiguranţã pe cei ce vor avea trebuinţã, şi cât se va
putea.
Aceasta gazetã încã mai fãgãduieşte cititorilor a-i mulţumi nu numai cu o simpla
curiozitate a unui interes material, ci ea nu va trece cu vederea nimic interesant din
câte se lucreazã şi se întâmplã în ţarã, adica: va comunica publicului (s.n.) şi ori ce
însemnatã întâmplare se face în prinţipat de orice calitatea fie, precum intrãrile şi
ieşirile persoanelor însemnate din stat, şi schimburile slujbelor civile, şi militare, şi
uneori şi câte alte interesante povestiri. Astfel, oricine, prin cantor, va gãsi o deplinã
îndestulare trebuinţelor sale, ori dacã v(re)a sã înştiinţeze în public ce are de dat ori ce
[indescifrabil] care lucruri le va dobândi sigur, iar nu orbeşte dupã întâmplare şi fãrã
nici o înlesnire ca pânã acum, şi fãrã nici o cheltuialã mare. Preţul abonãrii este de
patru ruble de argint pe an şi pentru orice publicare de un rând tipãrit de 50 de slove
va plãti un leu bun.
De aceea toţi doritorii ce se intereseazã de asemenea lucru sã contribuiascã la ajutorul
acestei foi pentru binele propriu şi comun” (1837).

Primul numãr al Cantorului includea diverse ştiri, dar şi un anunţ pe care îl

reproducem: ”Caut stapân. Un vizitiu bun în vârsta de 35 ani cu soţia lui de 25 ani,
vor sã intre în slujbã, soţia ca bucãtãreasã sau spãlãtoare; oameni curaţi sã
recomanduieşte buni din Cantorul de avis” sau „O ţigancã de casã de 18 ani este de
vânzare. Calitatea ei este cã ştie sã coasã bine, şi toate lucrurile casei. Muşterii se
îndrepteazã la Cantorul de avis…”, într-un alt numãr din primul an de apariţie.
În anul 1839, la Brãila va apãrea, în limbile românã şi italianã, revista
Mercur, „jurnal comercial al portului Brãila”, în care vor fi înserate anunţuri despre
circulaţia vaselor de mãrfuri, preţurile cerealelor şi altele.
La 1843 a apãrut gazeta semi-oficiala numitã Vestitorul Românesc
(considerat de unii bibliografi ca fiind continuatorul Cantorului...), iar la 1845, G.
Asachi va edita suplimentul comercial al Albinei Româneşti, numit Mercuriul de
Iaşi sau Avizuri comerciale şi interesante, într-un numãr de probã (nu a continuat
editarea din lipsã de „prenumeranţi”).
Un alt titlu, remarcabil prin maniera modernã în care erau publicate mesajele
publicitare, avea sã aparã, la Bucureşti, în anul 1853 – Anunţãtorul Român, „gazeta
semi-oficialã”. În cel de-al patrulea an de apariţie, editorul fãcea cunoscut cititorilor
cã potrivit unei întelegeri pe care o avea cu „Dl. pitar Alecsandru Carcalechi”,
abonaţii Cantorului de aviz, care îşi încetase apariţia, urmau sã primeascã
Anunţãtorul.
Numãrul publicaţiilor specializate în publicitate şi reclamã a crescut în anii ce
au urmat, ajungându-se de la 26 de titluri pentru perioada 1837 – 1900 şi la 41 de
titluri pentru perioada 1837 - 1914, în Muntenia şi Moldova.

Câteva cuvinte despre Vestitorul Românesc. Aceastã gazetã apãrea în zilele

de miercuri şi sâmbãtã, iar abonamentul pentru un an costa 4 ruble. Faţã de spaţiul
redacţional ocupat de înştiinţãrile oficiale ţi de ţtiri, ponderea publicitãţii în primii ani
de apariţie era destul de modestã. Abia pe la 1854 numãrul anunţurilor creşte, dar fãrã
a depãţi decât rareori ultima paginã (a patra). În numãrul 1/ 1854, de exemplu, gãsim
anunţuri privind stofele lui A. Warmberg, arendãri de moţii, ape cu proprietãţi
medicale, medici etc. Din numãrul 5 aflãm cã „La aceastã Redacţie este trebuinţã de
un împãrţitor de gazete; doritorii a se înpricina cu aceastã slujbã, sã vie la Redacţie a

9
se învoi despre leafã „ , iar în numãrul urmãtor apãrea un supliment prin care se fãcea
public faptul cã „Moşia Odobeasca din judeţul Teleorman, cu apropiere un ceas de
Ruşi de Vede proprietatea D. polcovnic Odobescu, se dã cu arendã de la viitorul Sf.
Gheorghe anul curgãtor pe soroc de trei sau patru ani; doritorii se vor adresa cãtre D.
proprietar în casele Dlui pe uliţa Curtea Veche în toate zilele dela 10 ceasuri dimineaţa
pân la 2 dupã amiaza”. Sã vedem cum arãta un anunţ de micã publicitate pentru
rubrica „pierderi”: „La 16 ale acestei luni perzându-se un zapis desfãcut cu leatul
1849 Decembrie 9, se face cunoscut cã ori cine îl va fi gãsit, nefiind altcuiva de nici
un folos, sã-l aducã la libreria de lângã Bãrãţie, de unde va primi un mic prezent
pentru a sa ostenealã şi bunã voinţã” (nr.7/ 1854). „Prezent” era numele dat cadourilor
sau recompenselor pe la 1850, ulterior utilizându-se termenii de „dar” ori „premiu” –
vezi „premiu sau dar de însufleţire” (1832).
Supliment de înştiinţãri gãsim şi la nr. 11 - „Se aflã de vânzare o maşinã cu
aburi de puterea a patru cai, aplicabil la tot felul de mãceniş...”, uneori luând forma
unui pliant cu format mai redus, de culoare bleu-verde. La nr. 14/ 1854,
„Departamentul Credinţei” prezenta într-un astfel de pliant moşiile mãnãstirilor
închinate, împreunã cu un aviz: „Cu numãrul viitor se va mai trimite încã o coalã şi
jumãtate, asemenea aceleia ce se alãturã pe lângã aceasta (s.n.), şi cuprinzãtoare tot de
moşiile mãnãstirilor închinate ce sunt a se arendui de la 23 Aprilie viitor”.
Suplimentele-pliant, care nu erau numite la acea datã în nici-un mod, conţineau
anunţuri dintre cele mai diverse: apariţia romanului Dama cu camelii, care costa 5
sfanţi „un esemplar”, „Cel dintâi curãţitor de haine din Bucuresci”, care fãcea
cunoscut „onorabilului public cã a primit de la Viena o maţinã pentru curãţatul tuturor
blonde bune, şi falşe, dantele, brucsel, poaluri, crepuri(...) „ tratarea diferitelor boli,
spectacole ş.a.m.d.
La 1864, de pildã, Vestitorul românesc publica un anunţ de tipul:
„Subiscãlitul are cinstea de a se recomanda la înalta nobilime şi cinstitului public din
Capitalã şi judeţ cã acum a adus din Viena, de la cei mai vestiţi meşteri, cizme de
vacs, cipici de vacs şi de lac, cum şi pantofi bãrbãteşti şi primeşte în prãvãlia sa a face
cizme şi cizmuliţe den cea mai perfectã piele de Elveţia, cum şi cipici de materie
(postav)”, semnat de negustorul Mihail Baier.
Numeroase alte publicaţii s-au situat, prin formã şi prin conţinut, la graniţa
dintre ceea ce numit astãzi catalog de produse şi „presã de întreprindere”. Iatã câteva
dintre titlurile din aceasta zona a promoţionalului. În anul 1838, apãrea „Catalogul de
cãrţile ce se aflã în libreria Rumâneascã din Bucuresci a D.D. Iosif Romanov şi
Comp. pe Uliţa Sf. Gheorghe Nou în Braşoveni”, din care se mai pãstreazã un
exemplar în arhiva Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti. Catalogul avea 38
de pagini şi cuprindea o ofertã de 296 titluri de carte.
În perioada 1891-1894, Librãria Socec & Co. edita, la Bucureşti, „Catalog mensual al
Librãriei române”, iar la 1890, la Craiova apãrea „Calendarul librãriei române Filip
Lazãr".
Alte titluri: ” Calendar lunar de cãrţi al Librãriei Robin” (Bucureşti, 1896),
„Calendarul Bazarului Librãriei Centrale Gherman Filip” (Craiova, 1898), „Revista
publicaţiilor din România” (Iaşi, 1898), „Bonjur, ziar al cumpãrãtorilor”
(Craiova,1898), „Calendarul Fabricilor Române Unite de bãuturi gazoase şi acid
carbonic lichid” (Bucureşti, 1900), „Anunţãtorul, ziar al magazinului Bazarul
Argeşului” (Piteşti, 1905).

Bogate în publicitate şi reclamã au fost şi publicaţiile profesionale şi

asociative, dintre care amintim „Buletinul corporaţiei tâmplarilor, perierilor şi

10
cuferarilor din judeţul Ilfov” (Bucureşti, 1903), „Amicul producãtorilor şi
comercianţilor de bãuturi spirtoase” (Ploieşti, 1904), „Buletinul oficial al corporaţiei
tinichigiilor, instalatorilor, turnãtorilor, ceasornicarilor…”(Bucureşti, 1905), „Cãlãuza
comercianţilor de bãuturi spirtoase şi cherestea, revistã ilustratã” (Bucureşti, 1906) şi
altele.
O alta categorie de tipãrituri destinate publicitaţii au fost publicaţiile de eveniment de
tipul „Calendarului portativ”, editat de Librãria S. Samitca cu ocazia Expoziţiei
Cooperatorilor Români ( Craiova,1888) ori „Adevãrul la Expoziţie, singurul ziar
recunoscut de Comisariatul Expoziţiei” (Bucuresti, 1906). Sã amintim în aceastã serie
şi publicaţiile pentru publicuri-ţintã, cum au fost „Econoama românã, jurnal pentru
dame”, editat de prof. P. Penescu la Brãila în anul 1839 , „Femeia, jurnal nepolitic”
(Roman, 1868) şi ”Ziarul damelor de broderii pentru lenjerie”, Bucureşti, 1893 .
Cât priveşte celelalate ziare şi reviste, iatã doar o secvenţã din anul 1877, pe
care ne-a lãsat-o ziaristul francez de origine polonezã A. Mlochowski de Belina, dupã
ce a vizitat Bucureştiul: „…Sunt multe ziare în Bucureşti (…)Vom cita, mai întâi,
ziarul L’Orient, care apare în limba francezã, admirabil redactat, meritând a fi citit
mai mult peste hotare. Redactorul sãu şef este d. Frederic Dame; nu este numai un
publicist de mare talent, dar chiar un erudit care a fãcut cunoscute strãinãtãţii istoria şi
limba românilor. Vine dupã aceia Journal de Bucarest, apãrând, de asemenea, în
limba francezã şi care are ca redactor şef pe d. Ulysse de Marsillac. Jurnalele
publicate în limba românã sunt Monitorul oficial, condus de d. Orãşanu, directorul
Imprimeriilor Statului, Românul, cotidian care are deja 21 de ani de existenţã şi este
condus, de la întemeierea sa, de d. C. A. Rosetti, un radical ajuns chiar preşedintele
Camerei şi primarul Capitalei. Are ca adjunct pe d. Emil Costinescu. De când
guvernul este în mâinile radicalilor (liberalii, conduşi de I.C.Brãtianu!) Românul este
aproape un ziar oficios. Presa este condus de d. Vasile Boerescu, fost ministru al
Afacerilor Externe, orator, avocat şi economist; este un organ al moderaţilor. Timpul
este organul partidului vechilor boieri (Partidul Conservator- n.n.); este adversarul
pânã la capãt al radicalilor. Urmeazã apoi Alegãtorul liber, condus de dl Cataragi care
este organ de centru-stânga. România liberã, care are ca redactor principal pe d.
(Dumitru) Laurian este un organ republican. Telegraful are specialitatea de a apare
primul şi de a lansa tot felul de nãzbâtii fãrã sã li se acorde o prea mare importanţã.
Vestea este redactatã de d. (Alexandru) Macedonski, un poet de talent şi un politician
incolor. Nuvelistu, condus de d. Pantazi Ghica, ne pare un jurnal puţin cam turcofil.
Aceste jurnale se vând în general cu 20 de bani numãrul şi lasã mult de dorit…”
Fiind destul de politizate este explicabil de ce unii fabricanţi, importatori sau
negustori îşi publicau înştiinţãrile ţinând cont tocmai de sensibilitãţile politice,
explicit afirmate sau nu, dintr-un moment sau altul – unele reclame au apãrut, ani de-
a rândul, numai în anumite ziare.

Mesajele statului în materie de publicare a legilor şi a mezaturilor, în special,

vor lua forma Buletinului. Gazetã administrativã, Bucureşti, 1832, şi a Buletinului.
Foaie ofiţialã, Iaşi, 1833. În Muntenia, publicitatea oficialã apãrea dupã ce, la 16
Noiembrie 1832, „Sfatul administrativ extraordinar luându-sã în bãgare de samã
trebuinţa ce este de a întocmi un buletin pã seama Statului, prin care sã sã
publicuiascã (s.n.) toate cele din partea oblãduirei acestui Prinţipat, puneri la cale,
mãsuri…”. Buletinul va fi editat de I. H. Rãdulescu, între anul 1832 – 1847, iniţial
având un tiraj de numai 400 exemplare ( 4.000 în anul 1853, 9.000 în 1932). Aceastã
publicaţie a avut mai multe denumiri – Buletin. Gazetã ofiţialã; Buletin ofiţial al
Prinţipatului Ţãrei româneşti, din anul 1847; Foaie ofiţialã pentru secvestre

11
(sechestre-n.n.) şi licitaţii, din anul 1848; Buletin Oficial, din anul 1853, Monitorul
Official al Ţerei Romînesci, din ianuarie 1859, iar din anul 1860 se va numi
Principatele-Unite-Monitorul, diar oficial alu Ţerei Româneşci s.a.m.d., pânã la mai
cunoscutul Monitor Oficial de astãzi.

Agenţiile de publicitate
Prima agenţie de publicitate din România a fost fondatã în anul 1880 de
negustorul evreu David Adania şi purta numele proprietarului – Agenţia de
publicitate D. Adania (Bucureşti). Data înfiinţãrii pare sã fi fost 1878, dupã cum
rezultã din ediţia din acel an a Almanachului High-Life:„Maison fondee en 1878”, dar
casetele self-promotion publicate în anii 1900-1902 indicã anul 1880 (46).
Potrivit mãrturiilor lui Adania, pe la 1880 ziarele nu beneficiau de reclamã
decât de la doi comercianţi de încãlţãminte, Albert Bauer şi Pollak, de la farmacistul
Alexandriu şi de la cofetarul Dobriceanu: „Ziarele de atunci, Telegraful lui Fundescu,
România lui Vernescu, Binele public şi Independenţa puneau coloanele lor la
dispoziţia celor trei-patru comercianţi mai luminaţi, cu preţul de 20-30 lei jumãtatea
de paginã” (numãrul furnizorilor de publicitate era mai mare, fapt atestat de colecţiile
diferitelor publicaţii consultate).
Este cert cã în anul apariţiei ziarului Universul, Adania deţinea singura agenţie
de publicitate, înaintea lui ocupându-se cu aceastã activitate, în Bucureşti, „numai
Brãiloiu, un fost comisar şi un anume Papazoglu”, dupã cum nota ziaristul Emil
Samoilã, dupã ce vorbise cu „nestorul publicitãţii româneşti”, D. Adania, despre
începuturile acestei activitãţi (47a).
Dacã pe fostul comisar nu l-am putut identifica, în cazul lui Brãiloiu sursele
documentare oferã câteva indicii. A existat un N.C. Brãiloiu, menţionat în „Almanahul
Statului din Prinţipatul a toatã Ţara Româneascã”, în ediţia din 1850, în calitate de
paharnic. Acest Brãiloiu a fost redactor al Albumului Ştiinţific şi Literar (Bucureşti,
1847), director al gazetei Conservatorul, redactor al Revistei Dunãrii (1865-1866) şi al
ziarului Ordinea (1866-1867). Cel de-al doilea, Ştefan C. Brãiloiu, nãscut la
Bucureşti, 1897, ziarist, licenţiat în drept, deputat, sub-director al ziarului Universul,
membru fondator şi vicepreşedinte al Oficiului Român de Publicitate (1929), nu ar fi
avut cum sã se fi ocupat de publicitate înaintea lui Adania. Pionier al publicitãţii pare
sã fi fost N.C. Brãiloiu, paharnicul şi ziaristul.
În ceea ce îl priveşte pe Papazoglu, acesta nu poate fi decât maiorul D.
Papazoglu, dacã ţinem seama de insistenţele cu care promova, îndeosebi la 1875,
diferite”produse de litografie” (vezi Pressa, anul 1875). Dimitrie Papazoglu (1811-
1892), fiul unor negustori bucureşteni „din classa I-a comercialã”, ofiţer de carierã, a
fost pionier al arheologiei şi muzeografiei româneşti. În anul 1891 a publicat şi o
interesantã lucrare numitã „Istoria fondãrei oraşului Bucureşti”. Dupã cum rezultã din
însemnãrile sale autobiografie, „chiar în anul încetãrii mele din serviciul militar am
îmbrãţişat ocupaţia de a tipãri tablouri cu subiecte naţionale, precum şi harta
geograficã a României, cu patriotica intenţie de a le rãspândi în România, a le înfige
tot românul în pãreţi, înlocuind pe cele cu obiecte streine” (47b).
Biografii sãi nu amintesc de preocupãri „publicitare”, dar mãrturiile lui D. Adania,
numãrul mare de anunţuri semnate „major Papasoglu”, prin care punea în vânzare
gravuri şi litografii (Bucur Ciobanul, lei 1,50 şi altele) ne îndreptãţesc sã-l considerãm
unul dintre primii „publicitari” români.

Precizãm cã deşi putem afirma cã publicitatea, în forma sa simplã, de anunţ, apare

odatã cu primele publicaţii, în cazul de faţã este vorba nu de editori, tipografi ori

12
comercianţi, ci de persoane care intermediazã, stabilesc o relaţie între cei care produc
şi cei care pot cumpãra, prin intermendiul presei – agenţi de publicitate.
Revenind la prima formã instituţionalizatã - agenţia lui D.Adania -
menţionãm cã în anul 1906 aceasta se prezenta ca „posedând un serviciu riguros de
control asupra regulatei apariţiuni a anunciurilor şi predã în mod gratuit (acte)
justificative pentru toate inserţiunile”, seriozitatea serviciilor sale fiind probatã de
faptul cã reprezenta, pentru România, Austro-Ungaria, Bulgaria, Serbia şi Turcia,
Anuarul Comercial DIDOT-BOTTIN din Paris, fiind capabilã sã insereze anunţurile
clienţilor în orice publicaţie autohtonã sau strãinã. Nu cunoaştem câţi oameni lucrau
în „serviciul publicitãţii” la 1906, ci numai numãrul jurnaliştilor din Bucureşti- 205,
la care se adãugau 42 desenatori, 42 tipografi, 8 zincografi, 7 litografi, 38 fotografi şi
71 librari.
Agenţia lui D. Adania va deţine şi dreptul de a realiza publicitate muralã în staţiile
C.F.R., pe trenuri, vapoare etc., ulterior dezvoltând afaceri imobiliare, de transport,
vãmuire şi altele (1929).
Între anii 1880 – 1886 au mai apãrut alte trei agenţii de publicitate care purtau
numele proprietarilor lor: Emil Melber, Carol Schulder şi Isidor A. Stern, ale cãror
sedii se aflau în zona centralã a Bucureştiului.
În anul 1886, George Albert Tacid a fondat Oficiul de Publicitate
„România”, situat în strada Academiei, nr. 18. El va edita Almanahul comercial, al
cãrui moto era „Anunciul şi reclama sunt sufletul comerţului”, şi în prefaţa cãruia
editorul arãta cã „reclama devine infructuoasã, dacã ea nu se face la timp şi anume în
ziar, almanach şi altele, corespunzãtoare afacerilor şi intereselor ce urmãresc. De
aceea s-a înfiinţat Oficiul de Publicitate România, care, pe lângã întinsele lui relaţiuni
cu mai toate ziarele din capitalã, judeţe şi streinãtate, are avantagiul şi interesul de a
putea servi mai bine pe ori-cine, în tot ce privesce Anunciuri, Inserţii şi Reclame”.
Ediţia 1886 a almanahului avea un conţinut comparabil, din punct de vedere
editorial şi grafic, cu anuarele comerciale editate în ţãrile vest-europene, preţul unui
exemplar fiind de 2 lei. Pe copertã, o femeie îmbrãcatã în costum naţional, cu lance şi
scut (cu însemnele provinciilor istorice româneşti), înconjuratã de obiecte-simbol
pentru agriculturã, industrie şi comerţ. Acest almanah are o valoare documentarã
deosebitã nu numai pentru cercetãtorii din domeniul mass media (sunt prezentaţi 9
litografi, 3 firme de stereotipie, 16 tipografii, 3 xilografi, 10 fotografi etc.), ci şi
pentru toţi cei interesaţi de istoria comerţului, de istoria socialã.
Firmele prãvãliilor puteau fi pictate de A. Rosenthal, A. Klang, C. Lang sau de
Schulhaff, fapt important deoarece suntem la şapte ani dupã adoptarea legii asupra
mãrcilor de fabrici şi comerţ, care avea prevederi clare privind identitatea firmei, a
produselor etc. Obligativitatea expunerii firmei şi a ofertei era mai veche,
Regulamentul de Poliţie Comunalã în Oraşul Bucureşti, 1868, precum şi Cãlãuza
Agentului de Poliţie din 1894 stipulând cã „atârnarea de marfã de orice fel deasupra
uşilor sau ferestrelor prãvãliilor pe dinafarã este opritã”(48) şi recomandând sã se
punã „deasupra uşilor prãvãliilor o tablã cu inscripţiunea trebuincioasã sau la ferestre
cartoane cu arãtare în amãnunt de specia mãrfurilor puse în vânzare”(1869).
Casetele publicitare evocate aveau elemente retorice apte sã sporeascã
prestigiul comerciantului – „Primul…”, ”Prima…”, ”Cel mai mare…”, dar mai ales
stema regatului român, ce simboliza apartenenţa la o elitã, cea a furnizorilor regali.
Din anul 1884, potrivit legii, începuserã sã fie înmânate brevetele de „furnizor regal”
acelor „meseriaşi, industriaşi şi comercianţi care, prin capacitate şi moralitate şi-au
dobândit un nume nepãtat şi o reputaţiune în specialitatea lor”(49). Deţinãtorii
brevetelor vor utiliza aceastã calitate în heraldica comercialã, pentru cã „brevetul dã

13
dreptul de-a pune armele ţãrei alãturi cu firma socialã şi de-a purta titlul indicat
întrânsul”(din Regulamentul privitor la titlul de furnizor…, 1893).
Ediţia anului 1887 a Annuaire de Roumanie. Guide-Damé prezenta
„serviciile publicitare” oferite de editori în termenii: „Recoit des annonces, Insertions
et Reclames pour les principaux journaux de la Capitale, province et etrangere”,
precum şi „Affichage des placards-annonces dans les Hotels, clubs, restaurants,
casinos etc., tant dans la Capitale que dans la Province”. Pentru anunţurile publicabile
în paginile ziarului L’Independance Roumaine, clienţii francezi puteau trimite
mesajele lor, la Bucureşti, prin agenţiile Havas şi John P. Jones & Co., cei din Viena
şi Berlin, prin agenţia Rudolf Mosse, iar cei din ţãrile orientale, prin Eastern Agency
din Constantinopol.
Din datele de care dispunem rezultã cã publicitate luase un avânt însemnat,
piaţa româneascã devenind interesantã pentru furnizorii din ţãrile mai evoluate din
punct de vedere industrial. Amintim în acest context şi gestul lui G.A.Tacid şi
C.I.Brãiloiu, care în anul 1884 începuserã sã editeze revista bilingvã de publicitate
Publicitatea românã-La publicité roumaine. Cei doi reprezentau la Bucureşti,
pentru Franţa şi Anglia, compania Societe Fermiere des Grands Annuaires Etrangers
G.E. Puel De Lobel & Co. (International Directories Company, fondatã în anul 1876).

În anul 1892, la Bucureşti lua fiinţã Agenţia Franco-Românã de Publicitate,

despre nu deţinem informaţii, dar care pare sã fi aparţinut lui G.A.Tacid, Agenţia
Carol Schneder, la 1900 şi Agenţia Pressa, proprietatea lui Adolphe Steinberg, la
1904. Cea din urmã publica self-promotion în limbile românã, francezã şi germanã,
specialitatea sa nereducându-se la „anunciuri şi reclame”, pe care le putea plasa în
publicaţii din ţarã şi strãinãtate, ci cuprinzând toatã gama de publicitate tipãritã.
Judecând dupã anunţurile sale, tindem sã credem cã A. Steinberg era mai degrabã un
tipograf ce descoperise publicitatea.
Fondurile de periodice consultate atestã cã nici una dintre agenţiile create pânã
la 1909 nu şi-a încetat activitate, ci dimpotrivã, numãrul competitorilor a crescut:
Agenţia de publicitate Moldova, a lui N. Tomescu (1909), agenţiile D’Argent van
der Goldern, C.F.R., Ascher Leon, Bassa Alexandru, Gherghel Jean, Schulder C.
&Co. şi Anuarul General (1910-1913). Una dintre cele mai active agenţii era cea
deţinutã de Alexandru Bassa (Calea Victoriei 126), care deţinea exclusivitatea pentru
Almanahul Universul şi Revista Automobila, avea relaţii cu strãinãtatea şi un sediu cu
douã posturi telefonice, lucru rar întâlnit la acea datã. La 1913, potrivit Anuarului
Socec, pe lângã agenţiile ce figurau „cu adresã comercialã”, apãrea şi o firmã de
„reclame electrice-instalaţiuni”, deţinutã de Schein Adolf, numitã LUNA, situatã pe
Calea Moşilor la nr. 36. Tot acum administraţia Cãilor Ferate Române va concesiona
drepturile de publicitate agenţiei lui I. Sever, iar la Constanţa prelua conducerea
afacerilor locale antreprenorul Hagi Ghe. Ghiţã, prin Serviciul de Afişagiu al
Comunei Constanţa.
Numãrul celor ce vor descoperi cã publicitatea şi reclama constituiau surse de
profit a crescut, dacã judecãm dupã semnalele din paginile anuarelor comerciale, ale
ziarelor şi revistelor. În anul 1915, de exemplu, apãrea şi un ofertant de „articole de
reclamã”, O. Blumenfeld, iar în 1916, fostul administrator al ziarului L’Independence
Roumaine, A. Marcu, decidea sã deschidã o afacere pe cont propriu înfiinţând
Agenţia Amargo. Iniţial, Marcu era gãzduit cu agenţia sa, şi putea fi apelat telefonic,
la Librãria Stãnciulescu din strada Cãluşeilor nr.5. În „condiţiuni convenabile” el
prelua înscrieri pentru Cartea Abonaţilor la Telefon (pe atunci telefoanele aveau doar

14
douã cifre) şi pentru ziarele din ţarã, incusiv pentru cele din Ardeal, Bucovina,
Basarabia.
Seria noilor agenţii a continuat în anul 1918 cu Solomon Cohen (Iju),
Confort Semilian, Gherman F. Lazãr, Anuarul Bucureştilor (proprietar Jacques
Roth) şi Societatea Generalã de Publicitate, rezultatã prin asocierea dintre Carol
Schulder şi S. Berger, care vor fi şi directorii acestei noi „societãţi anonime”, cu un
capital de 3 milioane de lei. Societatea Generalã de Publicitate acoperea, prin
contractele încheiate, „noul şi vechiul regat”, având sucursale la Timişoara, Arad şi
Oradea, centrala pentru Transilvania fiind situatã la Cluj. În Bucureşti, deţinea
exclusivitatea pentru trei dintre cele mai citite ziare – Adevãrul, Dimineaţa şi Argus.
Sã mai amintim alţi doi comercianţi de „produse de reclamã”, care îşi prezentau
ofertele în ediţia din 1918 a Anuarului Bucureştilor, Wilh Baier, fabricant de articole
de reclamã din metal, şi Knackstedt & Co., care producea cãrţi poştale, cataloage şi
alte tipãrituri, primul din Munchen, iar cel de-al doilea din Hamburg.
În perioada 1919-1923 au mai fost fondate alte cinci agenţii de publicitate –
Agenţia de Presã LUX (care avea o secţie de publicitate), Agenţia I. Brãnişteanu,
Anuarul General al României Mari (fost Anuarul General România, proprietar
Nic.I.Anastasescu), Mercur s.n.c. şi Victoria.
În anul 1924, la Bucureşti îşi deschideau filiale câteva agenţii internaţionale de
publicitate – Rudolf Mosse, din Berlin, John Walter Thompson din New York şi
Siegfried Wagner. Dacã Agenţia J.W.Thompson se remarca prin aceea cã „nu
primeşte reclama a douã mãrci concurente şi, odatã un ordin primit, executã absolut
tot lucrul, nelãsând nimic în sarcina clienţilor sãi”, Agenţia S.Wagner era specializatã
în promovarea staţiunilor balneare şi climaterice din ţarã şi strãinãtate (avea sediul în
str. Cristian Tell, nr. 17) şi reprezenta la Bucureşti ziarul „Czernowitzer Allgemeine
Zeitung” (Cernãuţi).
Agenţia Rudolf Mosse fusese înfiinţatã la Berlin, de un fost librar, în anul
1867, la noi funcţionând ca „societate anonimã pentru editurã, librãrie şi publicitate”
(se pare cã agenţia era reprezentatã în România în jurul anului 1887). În anul 1926,
când era condusã de I. Brãnişteanu, aceasta avea legãturi cu peste 700 agenţii din ţarã
şi strãinãtate, şi era concesionarea afişajului public (mural, pe mijloace de transport
etc.) din Bucureşti şi Cluj. Agenţia a deschis filiale în Arad, Cluj, Braşov, Oradea,
Timişoara, Câmpina, Ploieşti, Sibiu, Galaţi, Chişinãu, Cernãuţi, şi a editat trei lucrãri
reprezentative – Anuarul României pentru Comerţ, Industrii, Meserii şi Agriculturã,
Catalogul Presei din România (începând cu anul 1924) şi Anuarul de Adrese din
cuprinsul Municipiului Bucureşti. Pentru activitãţile sale din capitalã colabora cu
Societatea Generalã de Publicitate C. Schulder & S. Berger. In anul 1930, R. Mosse se
prezenta ca fiind singura agenţie ce oferea „servicii complete de publicitate şi reclamã
din România”(asistenţã de specialitate, proiectare, graficã, redactare etc.).
Revenim la anul 1924 pentru a înregistra un moment important din istoria
publicitãţii – la invitaţia agenţiei americane J.W.Thompson, Regina Maria a
României va accepta sã aparã într-o reclamã, în care sã laude calitãţile cremei
Ponce’Cold. A fost un eveniment de douã ori remarcabil- era primul cap încoronat
care accepta un asemenea gest şi, în acest mod, se inaugura „testimonialul” cu o
celebritate, care a devenit un tip de reclamã utilizat în toatã lumea.
Mãrturia cuiva despre beneficiile aduse de un leac, un preparat de frumuseţe
etc. pare sã se fi utilizat în retorica publicitarã şi înainte de anul 1924, dar cel care
atesta nu era o persoanã publicã, şi nici mãcar una pe care sã o poţi identifica. De
aceea vom numi acest tip de atestare „pseudo-testimonial”. De pildã, în „Almanahul
Ziarelor Adevãrul şi Dimineaţa pe anul 1924” (pagina 51) Ludovic Vertes, care

15
deţinea Farmacia „Vulturul Alb” din Lugoj publica nu mai puţin de 19 mesaje, „cele
mai recente”, dintre „mii şi mii de scrisori de recunoştinţã care dovedesc efectul
minunat al medicamentelor aici înşirate”. Era vorba de sirop fer-var, pilule contra
limbricului lat, esenţe de stomac Vertes, extract de sasaspirilla, pilule purgative,
injecţii vegetale (?) praf întãritor, mijloc contra beţiei etc., pentru care mulţumeau
bãrbaţi şi femei din Blaj, Ocnele Mari, Slatina, Lugoj, Biserica Albã, Egres, Rusciuc
şi alte localitãţi. Cel mai adesea, „pacienţii”, care semnau mesajele lor cu numele şi
prenumele, mulţumeau şi comandau alte preparate, însã nici unul dintre ei nu figura
cu o adresã poştalã.
Un alt element de noutate, în ceea ce priveşte structura de capital a agenţiilor,
de astã datã, constã în prezenţa statului pe piaţa publicitãţii, prin Secţia de Publicitate
a Agenţiei de Presã RADOR (1926) şi prin Oficiul Român de Publicitate (1929).
Orient Radio s.a.r. (Rador) era constituitã, conform statutului, ca agenţie „pentru
informaţiuni telegrafice, economice, comerciale şi publicitate”, revenindu-i ca
obligaţie „exploatarea inserţiilor în ziare române şi strãine şi în genere în tot ce
priveşte serviciul de publicitate în ţarã şi strãinãtate” (art. 4 din Statut).
Anul 1929 aduce pe piaţa agenţiilor alţi patru competitori – Cãlãuza,
Reclama&Co., specializatã în „placardarea de reclame în toate gãrile din ţarã”,
precum şi „concesionara exclusivã a afişajului în Comuna Bãneasa şi la ªosea”, care
fusese fondatã la 1923, dar abia acum se afirma cu oferte impresionante, Teodor
Ştefãnescu şi Vera.
Acestora li se vor adãuga, în perioada 1930-1936, agenţiile T.Atanasiu,
Biroul Central de Publicitate pentru Ziarele Minoritare, Orizontul (Th.
Cruterciuc), Culanţa, Jean From, Jean Gerard, Havas (D’Herbermont Jean),
Reclama Româneascã, Apreco (Rubinger Max & Mauriciu), Epra (Theodor
Scãrlãtescu), Agenţia Internaţionalã de Presã şi Publicitate „Serviciul Gazetelor”,
Spib (Strahotineaanu & Demeter) şi Iulian Argani (reclamã pentru cinema şi radio).
Din cele 23 de agenţii prezentate în Anuarul de adrese din cuprinsul
municipiului Bucureşti, ediţia 1937, doar 16 aveau instalate posturi telefonice, iar
adresã telegraficã numai R. Mosse. Acest anuar oferea informaţii şi despre firma
Bornex, deţinutã de Moraru Petre, care oferea servicii de reclamã, precum şi despre
General Photograph Service, care realiza „reclame fotografice, fotoindustriale,
fotomontage, arte grafice”, funcţionând şi ca agenţie de presã.
Între anii 1937-1938 are loc o importantã dezvoltare a activitãţii agenţiilor de
publicitate, fapt vizibil atât în densitatea şi varietatea mesajelor publicate, cât şi în
apariţia unui grup de noi agenţii: Administraţia Ziarelor Provinciale, Arta
Reclamei (Bick Adolf), AXA (Manoliu F. & Georgescu Dem.), Bucureşti (Costin
Jacques & Perlis), Compreco s.a., Eppler Reclame Service, Lumina Româneascã,
Alexandru Marcovici, Unirea (N.Pascu) şi altele. Ambalajele şi articolele pentru
reclamã vor fi realizate şi puse în vânzare de companiile Noralit, Hauptman M.,
Filigraful, Vitrom, Biruinţa şi Redeco, iar reclamele luminoase vor fi fãcute de Neon
Braun şi Neolux.
Cele mai multe dintre agenţiile de presã române şi strãine, care funcţionau în
Bucureşti, şi-au dezvoltat, la rândul lor, şi secţii de publicitate. Iatã câteva dintre ele:
Balcan Oriente, Central Europeen Press, Observatorul (Chirilã Gh.Traian),
Chiţulescu Nicolae, Difuzarea Presei, Ieremia R. Mihail, Interbalcan, Memo,
Nonvel Orient (Vasile Chivãr), Oficiul pentru distribuirea presei (Weingarten-
Vãleanu & Belzer Aurel), Transilvania (Munteanul Ion & Petruca Ion). Central
Radio din Praga şi Sud-Est, alte douã mari agenţii, au avut birouri de reprezentare în
capitalã şi au derulat afaceri publicitare.

16
 O bunã parte dintre redacţiile publicaţiilor şi-au creat birouri de publicitate
prin care au reuşit sã colecteze un important volum de anunţuri, unele dintre ele
editând, de fapt, publicaţii publicitare deghizate. Reviste ca Filmul (1923), Cinema
(1924), Clipa cinematograficã(1926), spre exemplu, se specializaserã în reclamã
pentru cinematografe sub forma unor reportaje, portrete ale unor vedete de film,
interviuri cu actori şi realizatori etc. În anii ’30 apãreau şi benzile publicitare animate,
produse de Aurel Petrescu şi de alţi graficieni, ce puteau fi vãzute în sãlile de cinema.
Este de la sine înţeles cã nu toate redacţiile colaborau cu agenţiile de
publicitate, majoritate preferând sã lucreze pe cont propriu, iar unele izbutind chiar
„colaborãri europene” – ziarul „Naţiunea” din Bucureşti colecta încã de la 1882
„anunciuri şi reclame” la administraţia ziarului, iar din Franţa, prin parteneriat cu
Agenţia Havas –Paris.
Anul 1938 a mai adus câteva agenţii pe piaţã, dintre care amintim Orientarea
Reclamei, specializatã în „publicitate în ziare, reviste, radio, programe în toate
teatrele din capitalã, broşuri, afişaj, diapozitive etc.”, Larousse, Moderna şi Noua
Publicitate (C.M.Mãrculescu), în perioada 1939-1940 fiind fondate şi agenţiile
Bogoe Constantin, Decora (Constantinescu & Osterer), Întreprinderea de
Publicitate Asoc., s.d.r.(fosta agenţie Th. Ştefãnesu), Alexandru Marcovici,
Publicitatea Reunitã, Standard, Universala şi Vogh C.M.
Trebuie sã amintim şi faptul cã apariţia şi extinderea radioului – în anul 1928,
în Bucureşti existau 14.587 abonaţi radio, iar în 1930, circa 500.000 abonaţi – au
oferit posibilitatea difuzãrii reclamei radio, sub forma unor creaţii muzicale cu
dialoguri şi efecte sonore, de durate incomparabil mai mari decât cele din zilele
noastre.
Pentru a-i seduce pe cumpãrãtori, modalitãţilor consacrate li se va adãuga
utilizarea neonului. În anul 1912, la Paris, cu ocazia unui salon auto s-au montat
pentru prima oarã reclame luminoase, cu neon, cea mai spectaculoasã –şi mai
„rezistentã” în timp – fiind cea creatã pentru Cinzano. La 1936, în S.U.A. apãreau
primele reclame cu neon, iar la Bucureşti, cu an mai târziu funcţionau deja douã
fabrici specializate în producerea tuburilor neon. „Reclamele electrice”, cu becuri
obişnuite, luminau magazinele capitalei încã din anul 1930.
În anii premergãtori declanşãrii celui de-al doilea rãzboi mondial, activitatea a
numeroase agenţii de publicitate a fost blocatã datoritã faptului cã proprietarii erau
evrei - vezi în acest sens pachetul de legi antievreieşti ce au afectat zone importante
ale vieţii publice- sau din ţãri cu care România nu avea relaţii politico-diplomatice
dintre cele mai bune. Starea de beligeranţã în care s-a aflat România va genera o
anumitã bulversare a formelor consacrate de publicitate, în sensul cã au apãrut forme
hibride ce încorporau mesajul propagandist, publicitate şi reclama, inspirate, cel mai
adesea, de autoritãţile statului.

Instaurarea regimului comunist în România a dus la diminuarea progresivã a

activitãţii publicitare, mai ales dupã naţionalizarea mijloacelor de producţie şi a
unitãţilor comerciale, când practic, prin instituirea monopolului statului, nu mai exista
o piaţã realã, concurenţialã, de unde şi absenţa formelor de promovare a produselor şi
serviciilor. Totuşi, în anul 1950 ia fiinţã Societatea de Stat pentru Exploatarea
Cãrţilor Poştale, Ilustratelor, Portretelor Oficiale şi Tablourilor Populare
S.O.T.I.L., în fapt un monopol de stat prin care se exercita o cenzurã totalã asupra
tuturor formelor de expresie publicitarã, iar în anul 1951 se constituie Editura de Stat

17
pentru Imprimate şi Publicaţii E.S.I.P.; peste patru ani, secţia de publicitate a
Editurii Scânteia se transformã în agenţie de publicitate.
În Bucureşti, monopolul tuturor formelor promoţionale va fi deţinut de
societatea Pavoazarea Capitalei (1958) şi de editurile- exclusiv de stat- ale cãror
producţii vor fi controlate din punct de vedere ideologic. Acestor structuri
specializate li se vor alãtura Agenţia de Publicitate a Fondului Plastic ARTIS,
Agenţia de Publicitate a Camerei de Comerţ a Republicii Populare Romîne
PUBLICOM (cãreia în anul 1970 statul îi conferise rangul de „agenţie
internaţionalã”), RECOM, agenţie a Ministerului Comerţului Interior.
Au mai funcţionat ca agenţii, fãrã sã fi avut vreodatã un astfel de statut, şi
redacţiile cotidianelor judeţene. Uniunea Cooperativelor de Consum şi Uniunea
Cooperaţie Meşteşugãreşti, organizaţii naţionale bine reprezentate pe tot teritoriul
Românei, au avut în structurile lor departamente-agenţii de publicitate, ca dealtfel şi
întreprinderile comerciale de stat, la nivel judeţean şi naţional (în special decoraţiuni
şi pavoazãri).
Dintr-o ofertã a marelui en-grosist de micã publicitate din Bucureşti, Editura
Scânteia, din anul 1974, rezultã cã tarifele variau între 1,50 lei pe cuvânt (pentru
anunţurile de pierderi) şi 3 lei pe cuvânt (la vânzãri, cumpãrãri, diverse), la care se
adãugau sporuri de 20-50% pentru publicarea în chenare, cu litere deosebite etc.

(Fragmente din volumul O ISTORIE ILUSTRATÃ A PUBLICITAŢII

ROMÂNEŞTI, de Marian Petcu, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2002).

NOTA Câteva precizãri terminologice se impun în legãturã cu utilizarea alternativã şi deseori

improprie a termenilor „publicitate” şi „reclamã”. Din punct de vedere istoric, „publicitatea este fiica
propagandei”, afirma V. De Plas (1972), primele manifestãri cunoscute fiind legate de cererilor
suveranilor din Asiria şi Caldeea de a li se înscrie victoriile militare pe frontoanele monumentelor.
Rudimente de publicitate au apãrut şi în antichitatea romanã, când pe zidurile Forumului se expuneau
înscrisuri despre vânzãri ori manifestãri teatrale.
Reclama, din latinescul clamare – a striga, a chema, a proclama, va lua, odatã cu apariţia
tiparului, forma anunţului, pânã în secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea vorbindu-se
despre anunţ şi reclamã. Termenul public, de unde s-a format publicitate (latin. publicus) a fost utilizat
iniţial în sens juridic, ca publicitate a dezbaterilor, deliberare publicã, deschisã, în opoziţie cu secretul,
iar în secolul a XIX-lea va dobândi şi semnificaţie comercialã. Amintim cã în secolul al XVIII-lea,
publicus a dat termenul de publicist, adicã cel ce scria despre dreptul public, iar în secolul al XIX a
circulat cu sensul de jurnalist. Mai târziu, publicist a fost sinonim cu polemist ( autor de articole de
opinie, de la polemos, lat.- luptã, confruntare), iar în unele spaţii culturale s-a pãstrat echivalenţa cu
jurnalist (profesionist sau ocazional).
Reclama (clamare) ar fi, dupã G. Lochard şi H. Boyer (1998), primul tip de publicitate, scopul
sãu fiind acela de a face cunoscut un bun de consum şi caracteristicile sale, în special preţul. Termenul
publicitate a fost atestat în limba francezã, din care româna are cele mai multe împrumuturi, pe filierã
latinã, cel puţin în domeniul de care ne ocupãm, la anul 1689, şi avea sensul de acţiune de a aduce la
cunoştinţa publicului, ulterior de recunoaştere/notorietate publicã (1694). Acesta „a devenit arhaic sau
literar”( J.M. Adam, M. Bonhomme, 1997) şi abia în anul 1829, pe mãsurã ce reclama s-a extins prin
presã, afişe şi prospecte ia accepţiunea tehnicã modernã de „fapt de a exercita o acţiune asupra
publicului cu finalitate comercialã”. Anunţurile plãtite (publicite’) au luat iniţial trei forme: anunţ
„standard”, scurt şi simplu; anunţ-afiş, mai lung, cu artificii tipografice şi reclama stricto senso, care
constituia un anunţ deghizat în articol.
Termenul francez publicitaire, atestat în anul 1914, începe sã fie adoptat dupã 1930, ceea ce
aratã cã publicitatea devenise o profesie şi o tehnicã specificã (reclaim a pãstrat, în limba francezã
sensul de apel, invocare).
În limbajul profesional se utilizeazã şi termenul englez advertising, de la latinescul adverto - a
întoarce, a îndrepta spre, care se referã la publicitatea „tradiţionalã”, adicã pentru a transmite un mesaj
se plãteşte unei media, în timp ce publicity desemneazã strategia prin care un mesaj este fãcut public,

18
printr-o media, însã fãrã a plãti contravaloarea acestui serviciu. O astfel de relaţie a devenit posibilã
pentru cã publiciy exploateazã dinamica selecţiei şi difuzãrii informaţiilor despre evenimente, aşa cum
se manifestã aceasta în sistemul mass media (se acţioneazã de o asemenea manierã încât mesajul sã
rãspundã nevoilor de informaţii ale jurnaliştilor – vezi mesajele birourilor de presã, structurilor de
relaţii publice, crearea de evenimente şi altele). Dacã trebuie sã fim consecvenţi cu terminologia anglo-
saxonã, mesajele pe care le întâlnim în diferite media de la noi ar fi greşit numite publicitate, dacã luãm
termenul ca trasfer din publicity, forma corectã fiind cea de reclamã.
Anunţurile publicate în diferitele gazete strãine care circulau în provinciile istorice româneşti
erau cunoscute, dupã cum rezultã şi din corespondenţa dintre boierul Stan Jianu şi negustorul
Constantin Pop, pe la 1770 –1780: „sãpun ce scriu gazetele cã au eşit pentru spãlat cocoanele pe
obraz”. În anul 1829, în „Albina româneascã” şi „Curierul românesc” apãreau „înştiinţãrile”, care vor
avea accepţiunea de produs editorial (foaie volantã tipãritã) şi de conţinut publicitar (anunţ), pentru ca
la 1832, un document oficial sã se aminteascã de „trebuincioasa publiţitate” ( Regulamentul privind
„slobozenia comerciului”) cu sensul de a se face cunoscut publicului. Într-unul dintre anunţurile
publicate la 1840 (Albina româneascã din 8 august) întâlnim formula „se publicariseşce spre
înştiinţare”, deci spre luare la cunoştinţã, în timp ce în presa din Transilvania se vorbeşte despre
„anunţie” şi „încientiare”, apoi de „publicaţiune”. „Avis” a fost, de asemenea, frecvent utilizat când
trebuia sã se dea o denumire unui anunţ cu mizã comercialã şi nu numai, ca dealtfel, şi mai sus
amintitul „anunciu”. Unul dintre dicţionarele noastre vechi, elaborat de Lazãr ªaineanu, prezintã
termenul de publicitate cu sensurile: 1. notorietate publicã; 2. starea celor cunoscute de toţi; 3. anunciu
prin ziare, afişe, prospecte, iar pe cel de reclamã ca „articolaş într’un ziar spre a lãuda şi recomanda o
carte, un obiect de comerţ etc.” (vezi ediţia a 6-a, 1896, pag. 523, 539). Deci reclamã însemna
publicitate deghizatã, din formularea lui ªãineanu nerezultând cã pentru acel „articolaş…spre a lãuda”
se plãtea.
Virgil Molin vorbea, la 1929, de „dezvoltarea reclamei prin publicitate” (op.cit.), ca şi despre
faptul cã „printre feluritele mijloace de cari dispune reclama imprimatã, am putea socoti inserţia (sau
inseratul, sau anunţul, cum se mai numeşte), ca cel mai eficace, şi de aceea şi cel mai frecvent”. Se
realiza astfel o uniformizare a semnificaţiilor terminologiei consacrate, deoarece iniţial s-au utilizat
anunciu-rile, insert-urile şi reclamele, iar pe Molin nu îl putem bãnui de confuzie ori ignoranţã,
deoarece era redactorul revistei „Grafica Românã” şi al „Almanahului Graficei Române”. Tot de la el
am aflat cum era numit beneficiarul reclamei, cel care plãtea :”inserent”(vezi Anexa).
La 1939-1940, redactând articolul „publicitate” pentru Enciclopedia României, I.A. Roceric
cautã sã clarifice terminologia, nereuşind, în opinia noastrã, decât sã o complice şi sã o
ideologizeze:”Publicitatea sau, în cadrul activitãţilor comerciale, reclama este un mijloc de acţiune
psihologicã prin care se urmãreşte captarea sau mãrirea interesului colectiv, faţã de conţinutul unei
oferte (…) reclama prin cuvânt, scris, gravurã, plasticã, arhitecturã etc., este un mijloc şi totodatã arta
de a îndrepta masele spre o faptã anumitã în vederea unui cîştig, sau mijlocul de a obţine o hotãrâre a
unor anumite persoane, trezindu-le o dorinţã şi îndemnându-le sã ia o decizie, liberã totuşi, în vederea
realizãrii ei. (…) cuvântul propagandã se întrebuinţeazã mai mult în domeniul spiritual şi politic, pe
când cuvântul publicitate se întrebuinţeazã în legãturã cu bunurile pãmânteşti. În limbajul obişnuit
ambele noţiuni se confundã uneori”.
Dicţionarul Enciclopedic Romîn, editat de Academia Republicii Populare Romîne la 1965 nu
mai conţine termenul reclamã, iar cel de publicitate are doar sens juridic –„principiul publicitãţii,
principiu de bazã al procesului socialist ale cãrui cerinţe constau în înfãptuirea judecãţii în şedinţã
publicã, oamnii muncii având posibilitatea de a asista la dezbateri şi de a cunoaşte hotãrârile
pronunţate…”
Prin urmare, vom continua sã numim publicitate mesajele transmise pe baza unei relaţii
contractuale (contra cost), datoritã accepţiunii largi a termenului şi a preluãrii sale pe filierã latinã -
francezã, aşa cum am arãtat. Internaţionalizarea comunicãrii publicitare ar putea duce, în timp, la
generalizarea sensurilor anglo-saxone, ale cãror etimologii le-am precizat mai sus.

19