Economia Pe Piata Capitalista

CAPITOLUL 3
3.1 Economia de schimb – formă universală de organizare

şi funcţionare a economiilor contemporane
3.1.1 Caracteristici generale ale economiei de schimb
3.2 Sistemul ideal de economie cu piaţă concurenţială
3.2.1 Sistemul economic
3.2.2 Elemente structurale ale economiei cu piaţă
concurenţială
3.3 Sistemul real de economie cu piaţă concurenţială de tip
capitalist
3.3.1 Trăsăturile sistemului real de economie cu piaţă
concurenţială
3.3.2 Modele ale economiei de piaţă de tip capitalist
3.3.3 Virtuţi şi limite ale sistemului de piaţă de tip capitalist
3.4 Tranziţia la economia cu piaţă concurenţială de tip
capitalist în România
3.4.1 Spre economia de piaţă de tip european
3.4.2 Înfăptuirea reformei economice
3.4.3 Procese care definesc reforma economică
3.4.4 Spre o a doua tranziţie?
3.5 Tablou al economiei contemporane
3.5.1 Nivelul dezvoltării economice. Decalaje de dezvoltare
3.5.2 Dezvoltarea umană
3.5.3 Potenţialul economic
3.6 Structuri economice
Pachet pedagogic
Economia de piaţă capitalistă
ECONOMIA DE PIAŢĂ CAPITALISTĂ
Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţie proprie, prin

autoconsum, fie prin schimb, apelând la produsele altora.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate
pentru satisfacerea nevoilor. El apare ca autoconsum final (care permite
satisfacerea directă a unor nevoi de viaţă ale oamenilor) şi autoconsum intermediar.
Un producător de legume realizează autoconsum final pe seama legumelor
consumate de el; autoconsumul intermediar constă în folosirea legumelor pentru
fabricarea de către acesta a conservelor destinate propriului consum.
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în
compensaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă.
Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi prin mijlocirea schimbului au
coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s-a modificat în favoarea
schimbului. Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două
forme diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia
naturală (autarhică) şi economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar).
Economia naturală 1 reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a

activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei
activităţi, fără a apela la schimb.
3.1 Economia de schimb – formă universală de organizare

şi funcţionare a economiilor contemporane
Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid, în economie naturală şi

economie de schimb; aprecierea unei entităţi economice ca fiind organizată sub
forma economiei naturale ori de schimb se face după criteriul preponderenţei, pe
care o formă sau alta de organizare o deţine în cadrul întregii activităţi
economice.
1
Se mai numeşte „economie casnică închisă” (Virgil Madgearu, Curs de Economie politică, Craiova,
Editura Ramuri, 1944, p. 18) sau „noneconomie” (Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1985, vol. I, p. 12 şi următoarele), sau „economie noncomercială”, „civilizaţia
primului val” (A. Toffler, Al treilea val, Bucureşti, Editura Politică, 1983, p. 78)
Teorie economică generală ● Microeconomie
Rolul economiei naturale, în activitatea fiecărui agent economic şi în

activităţile totale din comunităţile avansate din punct de vedere economic, este azi
doar secundar, periferic.
Restrângerea economiei naturale a fost însoţită de afirmarea şi extinderea
economiei de schimb pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a
lor, ca urmare a extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima
revoluţie industrială.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a

activităţii economice în care bunurile se produc în vederea vânzării, obţinându-se în schimb
altele, necesare satisfacerii trebuinţelor. Toate economiile contemporane funcţionează ca
economii de schimb.
Economia de schimb caracterizează fiecare economie naţională, dar şi

economia mondială în ansamblul său.
3.1.1 Caracteristici generale ale economiei de schimb
Principalele caracteristici ale economiei de schimb sunt:

¾ specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri;
¾ autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici;
¾ piaţa este instituţia economică centrală;
¾ monetarizarea economiei;
¾ legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor
bilaterale de piaţă;
¾ bunurile economice îmbracă forma de marfă.
A) Specializarea agenţilor economici. Economia de schimb are la bază

diviziunea socială a muncii care generează agenţi economici specializaţi: pe
profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi teritorial.
Adam Smith a demonstrat că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai
important factor de progres pentru individ şi pentru societate.
Pe măsura constituirii ştiinţei economice, s-a demonstrat că, în ultimă
instanţă, specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate
are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta.
Aceasta înseamnă că deciziile de specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv,
pe teoria avantajului competitiv (comparativ) relativ.
Un agent economic sau o economie naţională dispune de avantaj competitiv relativ

în raport cu alţii dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate 2 mai mic în raport cu
al celorlalţi.
Orice decizie şi acţiune a oricărui agent economic pus în faţa unor

alternative (alegeri) este guvernată de principiul avantajului comparativ.
Pentru evidenţierea acestui principiu în planul specializării, să pornim de la
premisa simplificată că într-o comunitate există trei grupe de producători – A, B, C, – care
dispun de resursele RA, RB, RC, egale ca mărime şi identice ca structură.
Datorită unor abilităţi şi condiţii specifice, fiecare producător ar putea obţine
bunurile x şi y după cum urmează:
¾ producătorul A: 10x sau 5y sau orice cominaţie liniară intermediară;
¾ producătorul B: 4x sau 4y sau orice combinaţie liniară intermediară;
¾ producătorul C: 2x sau 3y sau orice combinaţie liniară intermediară.
Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport
cu ceilalţi.
Un subiect economic deţine avantaj absolut atunci când produce o cantitate dată
de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic (sau reciproca: din
resurse identice, acesta obţine o cantitate mai mare de bunuri în raport cu oricare alt agent
economic).
În ceea ce priveşte avantajul relativ (comparativ), problema este mai complexă.

Pentru a-l evidenţia este necesară determinarea costului de oportunitate (Co), adică
preţuirea pe care un agent economic o acordă celor mai bune şanse la care renunţă atunci
când face o alegere (vezi caseta 1).
Caseta 3.1
Specializarea producătorilor
De exemplu, dacă producătorul A ar alege să se specializeze doar în producerea

bunului x, pentru fiecare unitate pe care o produce trebuie să renunţe la 0,5y; dacă alege
să se specializeze în producerea bunului y, pentru fiecare unitate produsă din acesta, va
renunţa la 2x. Raţionând similar, pentru cei trei producători, obţinem datele surprinse în
tabelul de mai jos:
Costul de oportunitate (Co)

Producător
Co(x) Co(y)
A 0,5y 2x
B y x
C 1,5y 2/3x
2
Costul de oportunitate se mai numeşte rată marginală de transformare (RMT)
Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea

bunului x, deci aici el dispune de avantaj relativ (comparativ), fiind justificată din punct
de vedere economic specializarea sa în obţinerea acestuia. În schimb, producătorul C, care
în ansamblu este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj relativ în obţinerea bunului y,
fiind fundamentată specializarea lui în acest domeniu.
Efectele economice ale specializării fundamentată pe teoria avantajului relativ se
concretizează în creşterea producţiei cu resursele existente. Astfel, revenind la exemplul
de mai sus, dacă fiecare din cei trei agenţi economici ar produce atât bunul x cât şi bunul
y (afectând pentru fiecare bun jumătate din resursele disponibile), producţia totală (Q)
care s-ar obţine ar fi:
Q = 8x + 6y
Specializarea producătorului A în producerea bunului x şi a producătorului C în

cea a bunului y (pentru simplificare, considerăm că producătorul B se specializează în
producerea bunului y, costul de oportunitate fiind identic pentru x şi y) face ca:
Q′ = 10x + 7y
Deci, din aceleaşi resurse, prin specializare se obţine un spor de producţie,

respectiv două unităţi din bunul x şi o unitate din bunul y, reprezentând beneficii
suplimentare, adică surplus economic.
Specializarea fundamentată economic generează atât sporirea rezultatelor

cu un efort dat, fiind sursă de surplus economic, cât şi necesitatea cooperării şi
conlucrării agenţilor economici, inclusiv schimbul voluntar dintre agenţii
economici. Ea face ca activitatea şi satisfacerea nevoilor unuia să fie dependente de
ale celorlalţi. Specializarea este forţa coeziunii unei economii.
Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al
altuia se modifică şi ca urmare are loc adaptarea permanentă la condiţiile mereu
schimbătoare ale mediului în care ei acţionează, specializarea rămâne prima
condiţie şi trăsătură a economiei de schimb, bază a cooperării şi a progresului
economic.
Principiul avantajului competitiv relativ este aşezat şi la baza specializării
raţionale a ţărilor în producerea cu precădere a anumitor categorii de bunuri
economice şi, în consecinţă, la baza participării lor, prin intermediul agenţilor
economici individuali, la comerţul internaţional multilateral. Acestea determină
câştiguri pentru fiecare ţară, deşi nu identice.
Caseta 3.2
Specializarea internaţională a economiilor naţionale
Să considerăm două ţări – Germania şi India – care produc două bunuri –

autoturisme şi textile – în condiţiile surprinse în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
Germania India
1. Cantitatea de muncă (ore/om) necesară producerii unui 20 25
autoturism
2. Cantitatea de muncă (ore/om) necesară producerii a
1000 m2 textile 5 4
3. Volumul total de muncă disponibilă (ore/om) 1000 1000
Frontiera posibilităţilor de producţie din fiecare ţară este surprinsă în graficul 3.1.
Opţiunile de producţie iniţiale (fără specializare internaţională) ale agenţilor economici din
cele două ţări sunt identificate prin Q0G (Germania 5 autoturisme şi 180 mii m2 textile) şi
Q0I (India, 5 autoturisme şi 218,7 mii m2 textile)
Textile
(mii m2)
300
250
• Q1I
• Q0I
200
• Q0G
•
150 Q1G
100
50
0 5 10 15 20 25 30 40 45 50 (autoturisme buc.)
Graficul 3.1 FPP: Germania ( ) şi India (---)

Datele relevă că Germania deţine avantaj competitiv relativ în producţia de

autoturisme, iar India în cea de textile.
Împrejurările care determină avantajul competitiv (AC) al agenţilor dintr-o ţară
într-un domeniu sau câteva domenii sunt numeroase. Dintre acestea amintim:
9 volumul şi calitatea factorilor de producţie moşteniţi (condiţii şi resurse
naturale, tradiţii şi obiceiuri etc.);
9 volumul, calitatea şi structura factorilor de producţie creaţi (capitalul tehnic –
în special cel fix – calificarea forţei de muncă, invenţii, inovaţii etc.) prin
investiţii;
9 calitatea informaţiilor disponibile şi modul de utilizare;
9 metodele de management, marketing, abilităţile şi capacitatea de asumare a
riscului;
9 experienţa moştenită şi dobândită;
9 calitatea instituţiilor existente şi a politicilor economice promovate.
Conştienţi de AC pe care agenţii economici din fiecare ţară îl deţin, presupunem că
cei din Germania vor produce cu precădere autoturisme Q1G (11 autoturisme şi 156 mii m2
textile), iar cei din India Q1I, în special textile (244 mii m2 şi 1 autoturism). Faţă de situaţia
iniţială, cu acelaşi volum de muncă, producţia de autoturisme creşte pe ansamblu cu 2, iar
cea de textile cu 1000 m2, devenind necesar schimbul internaţional de autoturisme / textile
între cele două. În realitate, schimburile internaţionale sunt benefice atunci când se
desfăşoară în context multilateral.
Ceea ce dorim să remarcăm în legătură cu specializarea şi schimburile
internaţionale ale agenţilor economici (şi ale ţărilor) se poate sintetiza astfel:
a) de surplusul economic care rezultă (în cazul nostru, 2 auto şi 1000 m2 textile)
beneficiază în mod normal toate ţările; proporţia în care se împarte surplusul
economic depinde de capacitatea de negociere, de conjunctura internă şi
internaţională, de ansamblu şi pe piaţa diferitelor produse, de evoluţia cursului
valutar şi al preţurilor;
b) în mod normal câştigă întreprinzătorii şi lucrătorii din industriile care se extind
datorită specializării;
c) întreprinzătorii şi lucrătorii din industriile care-şi restrâng activitatea trebuie să
se reprofileze: unii reuşesc rapid şi eficient, alţii nu reuşesc, sunt afectaţi de
faliment şi şomaj şi pierd;
d) în mod normal câştigă exportatorii, importatorii şi consumatorii;
B) Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Ca trăsătură a

economiei de schimb, autonomia presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu
dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor are la bază criterii economice.
Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic izvorât din
proprietate şi se realizează în modalităţi diferite în funcţie de o formă sau alta de
proprietate.
Autonomia cea mai largă se realizează în condiţiile proprietăţii particulare,

când agentul economic decide în mod direct – sau prin reprezentanţi – în virtutea
atributelor dreptului de proprietate: posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea (sau
administrarea) şi uzufructul, asumându-şi beneficiile şi riscurile deciziilor.
În timp, amploarea şi ponderea diferitelor forme ale proprietăţii particulare
s-au modificat. Sensul acestor schimbări îl constituie reducerea relativă a proprietăţii
particulare individuale şi creşterea absolută şi relativă a celei asociative sub forma
societăţilor de capitaluri, pe acţiuni. Asemenea schimbări nu infirmă adevărul că
baza deplinei autonomii a agenţilor economici rămâne proprietatea particulară.
C) Activitatea economică gravitează în jurul pieţei. Datorită diviziunii
muncii şi specializării agenţilor economici, fiecare este dependent de bunuri
furnizate de alţii, majoritatea covârşitoare a acestora fiind destinate schimbului.
Procesul separă, în timp şi spaţiu, producţia de consum, pe producător de
consumator, creează o dependenţă puternică a fiecăruia de ceilalţi. Între producţie
şi consum, între producător şi consumator se interpune schimbul – piaţa. Piaţa
devine instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică.
Indiferent de modalităţile concrete de funcţionare, piaţa este aceea care, în
ultimă instanţă, validează deciziile economice. În cadrul pieţei se efectuează
schimburile dintre agenţii economici. Schimbul poate avea loc direct (un anumit
bun contra altuia – troc) sau intermediat de monedă.
În prezent, majoritatea covârşitoare a schimburilor se realizează prin
mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să
funcţioneze ca o economie monetară.
D) Monetarizarea economiei. Ea se concretizează în faptul că „banii
reprezintă, alături de capital şi specializare, cel de-al treilea aspect major al vieţii
economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul
economic … şi etalonul de măsură a valorii 3 ”. Ansamblul tranzacţiilor economice,
modul de funcţionare a economiei, chiar structura organică a societăţii sunt, într-o
formă sau alta, influenţate de către bani (monedă). O asemenea importanţă a
banilor (monedei) 4 este pusă în evidenţă şi de către funcţiile lor.
3
P.A. Samuelson, L’Economique, Tome I, 8e Edition, Libr. Armand Colin, Paris, 1953, p. 88
4
Unii specialişti fac distincţie între noţiunea de bani şi noţiunea de monedă; alţii consideră cele două
noţiuni sinonime. Fără a intra în detaliile şi subtilităţile acestei dispute, se poate considera că banii
reprezintă noţiunea generică, pivot prin care este desemnat intermediarul general al schimbului;
moneda reprezintă o stare concret-istorică de existenţă a banilor, care presupune structuri instituţional-
juridice bine definite. Moneda apare mult mai târziu, pe acea treaptă a evoluţiei banilor, când
denumirea, emisiunea, folosirea, retragerea etc. sunt încredinţate, pe baza unor reglementări naţionale
sau internaţionale, unor instituţii, cu implicarea nemijlocită a autorităţii statale. Alţi autori tind să
identifice moneda cu numerarul, iar banii ar include în plus faţă de numerar şi banii de cont. Având în
vedere realităţile din economiile contemporane, vom utiliza, în cele ce urmează, termenii de monedă şi
bani, ca sinonimi.
E) Fluxurile dintre agenţii economici sunt tranzacţii bilaterale de

piaţă. În cadrul economiei de schimb, între subiecţii economici se derulează
permanente fluxuri (tranzacţii) de bunuri (inclusiv de monedă). Se disting tranzacţii
unilaterale şi tranzacţii bilaterale.
F) Bunurile îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de schimb,

majoritatea bunurilor economice îmbracă forma de marfă.
Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de
viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale de piaţă.
Analiza comparată pune în evidenţă existenţa unor grade de marfaritate

diferite pentru bunurile economice. Din multitudinea acestora, cel puţin trei sunt
tipice: bunuri integral marfare sau bunuri comerciale; bunuri parţial marfare sau
mixte şi bunuri nonmarfare sau noncomerciale.
Bunurile economice integral marfare sau comerciale sunt cele care trec de
la producător la consumator prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri care se
formează liber.
Bunurile economice parţial marfare sau mixte sunt cele care trec de la
producător la consumator prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se realizează
tranzacţia se formează atât pe baza condiţiilor pieţei, cât şi a unor obiective de
protecţie socială, fiscale sau de echitate.
Bunurile noncomerciale sau nonmarfare sunt bunuri economice a căror
producere ocazionează cheltuieli, dar ajung la consumator în mod gratuit, costurile
ocazionate fiind suportate de către comunitate (societatea în ansamblul ei,
colectivităţile locale, asociaţii private sau publice, fundaţii etc.). În economia de
schimb ponderea covârşitoare în ansamblul bunurilor economice o au cele integral
marfare (comerciale).
3.2 Sistemul ideal de economie cu piaţă concurenţială
Peisajul economic al planetei, al diferitelor zone geografice şi al fiecărei

ţări se prezintă într-o mare diversitate, el este extrem de eterogen 5 . Dar, alături de
diversitate, activităţii economice îi este caracteristic faptul că are la bază trăsăturile
şi regulile economiei de schimb.
5
Aceste deosebiri pot fi puse în evidenţă prin folosirea unor criterii ca: nivelul de dezvoltare,
potenţialul şi structurile economiei, nivelul tehnic şi al eficienţei, gradul de satisfacere a nevoilor,
structura formelor de proprietate, cadrul instituţional-politic în care funcţionează activitatea
economică etc.
3.2.1 Sistemul economic
Intuind tendinţa spre generalizare a economiei de schimb, ca formă

universală de desfăşurare a vieţii economice, diferite şcoli economice au fost
preocupate, încă din perioada clasică, să fundamenteze modele de organizare şi
funcţionare, apte să ofere rezolvări viabile problemei rarităţii. Pe baza acestor
modele au fost imaginate (ideatizate) sistemele economice, tipuri specifice de
organizare şi reglare a activităţii economice.
Dacă problema fundamentală a activităţii economice a fost dintotdeauna
găsirea celor mai bune soluţii la întrebările: Ce şi cât să se producă? Cum să se
producă, prin ce metode de combinare a factorilor şi cu ce tehnologii? Pentru cine
să se producă?, sistemele economice se caracterizează (dar se şi deosebesc între
ele) prin răspunsurile specifice la întrebările 6 :
a) Cine decide ce, cât, cum, pentru cine să se producă? El este agentul
economic direct, care are iniţiativa şi îşi asumă decizia şi acţiunea de a
întreprinde ceva şi culege efectele succesului sau insuccesului? Sau din
contră o organizaţie, în ultimă instanţă statul?
b) Cum, prin ce modalitate se adoptă decizia pentru a oferi soluţii
problemei economice fundamentale? Se realizează aceasta în mod
descentralizat, de către fiecare, în cadrul a numeroase centre, sau, din
contră, în mod centralizat, pentru întreaga economie?
c) Prin ce instituţii cheie se adoptă şi se verifică calitatea deciziilor şi
rezultatele lor? Prin instituţiile proprietăţii private, ale pieţei,
concurenţei şi preţurilor libere sau ale proprietăţii publice, planului
centralizat cu indicatori obligatorii pentru agenţii economici.
În funcţie de aceste elemente, în cadrul economiei de schimb se

delimitează două mari tipuri teoretice de sisteme economice: sistemul economiei cu
piaţă concurenţială şi sistemul economic de comandă, cu planificare centralizată
obligatorie.
Contururile primului model au fost jalonate de către Adam Smith şi alţi
mari economişti fondatori ai şcolii neoclasice. Cel de-al doilea model a fost
conturat de către K. Marx şi alţi teoreticieni cu aceleaşi convingeri ideologice.
6
Edmund S. Phelps, Economie politique, Fayard, 1990, trad. du livre Political Economie, Ed.
W. W. Norton Comp. Inc., p. 26-30
Sistemele economice se diferenţiază fundamental prin:

¾ natura proprietăţii asupra bunurilor de capital şi a resurselor naturale,
respectiv tipul dominant de proprietate: privată, respectiv publică;
¾ funcţia de preferinţă socială şi modul de stabilire a acesteia;
¾ instituţiile caracteristice şi instrumentele de politică economică;
¾ modelul de alocare a resurselor.
(Aurel Iancu, Tratat de Economie, vol. 3, Bucureşti, Editura Expert, 1992, pp. 3-17).
3.2.2 Elemente structurale ale economiei cu piaţă concurenţială
Sistemul ideal de tip capitalist se caracterizează prin următoarele:

• agenţii economici (menaje, întreprinderi, instituţii etc.), independenţi
juridic şi egali în faţa legii, îşi exercită liber atributele dreptului de
proprietate asupra bunurilor economice de care dispun (forţă de
muncă, bani, titluri, bunuri economice marfare). Proprietatea privată
este baza sistemului;
• pe baza dreptului de proprietate, sacru şi inviolabil, subiecţii acestuia
au deplina libertate de a se angaja în acţiuni economice (legale) pe care le
consideră oportune în conformitate cu interesul propriu, asumându-şi
integral avantajele şi riscurile propriilor decizii;
• calitatea de a fi element autoreproductibil al vieţii economice i se
asigură fiecăruia, ca rezultat al propriilor decizii şi acţiuni;
• relaţiile economice dintre operatorii economici îmbracă forma
tranzacţiilor de piaţă, bilaterale, libere şi directe, în care fiecare, ghidat
de interesul personal, particular, îşi alege în mod liber partenerii de
tranzacţii economice, pe criterii de raţionalitate economică;
• existenţa unui sistem generalizat de pieţe interdependente;
• toţi agenţii economici şi toate categoriile de pieţe se află într-un sistem
de concurenţă liberă (pură sau perfectă), care asigură cooperarea şi
selecţia lor prin prisma rezultatelor economice. Concurenţa liberă şi
generalizată este cel mai important factor al progresului economic
individual;
• formarea liberă a preţului pe toate pieţele şi la toate categoriile de
bunuri economice; nivelul şi dinamica preţului reprezintă barometrul
de apreciere a stării sistemului şi sursa de fundamentare a deciziilor
fiecărui producător şi consumator. Pe baza preţurilor libere, raportul
dintre cerere şi ofertă este expresia raportului dintre nevoia socială şi
resurse;
• modelul teoretic al economiei de piaţă exclude intervenţia

administrativă, în viaţa unităţilor, din partea statului şi a altor centre de
presiune (monopoluri, sindicate etc.), el asigurându-şi autoreglarea şi
auto-reproductibilitatea prin mecanismele pieţei. Economia de piaţă
este în esenţă acel sistem economic în care „mecanismele naturale (ale
pieţei, - n.n.) sunt singurele care pot să asigure echilibrul cererii cu
7
oferta, excluzând oricare intervenţie a monopolurilor sau statului” ;
• statul este prezent în activitatea economică în măsura în care este un

agent economic ca oricare altul (este cumpărător sau producător de
anumite bunuri economice) şi respectă integral regulile şi filozofia de
funcţionare a sistemului cu piaţă concurenţială. El este chemat să
creeze cadrul legal al funcţionării economiei, să fundamenteze
infrastructura economică a societăţii, să pună la dispoziţia cetăţenilor
şi a altor agenţi economici servicii şi să le ofere securitate socială, să
asigure cadrul necesar, propice funcţionării concurenţei.
Modelul teoretic al economiei de comandă a fost fundamentat ca o reacţie

ideologică la unele disfuncţionalităţi ivite în funcţionarea reală a sistemului de
piaţă, ca o alternativă a acestuia. În cadrul său, orientarea acţiunii agenţilor
economici se face în mod centralizat şi obligatoriu, folosindu-se în acest scop
aparatul de stat, care, deşi format din persoane individuale, se consideră că
acţionează şi sintetizează interesele întregii societăţi. Colectivismul este filosofia
sistemului.
Principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic, ca
expresie a unei organizări economice (şi politice) de tip centralizat. Sinteza
deciziilor economice o reprezintă planul unic, centralizat. Prevederile acestuia sunt
o normă de conduită pentru agenţii economici, a căror apreciere se face în funcţie
de modul de realizare a indicatorilor obligatorii pe care-i conţine planul.
Premisele economice pe care este clădit sistemul de comandă sunt
proprietatea publică generalizată şi principiul primordialităţii intereselor generale
şi colective, de a căror realizare depinde şi satisfacerea intereselor individuale,
personale.
7
Petit Larousse, Editions Larousse, Paris, 1990, p. 199
3.3 Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială de tip capitalist
În viaţa reală niciunul dintre modelele teoretice de organizare a economiei

de schimb nu funcţionează în formă pură. Toate economiile contemporane conţin,
în proporţii diferite, elemente, caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă
liberă dar şi ale sistemului dirijist.
Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea aprecia că economia de schimb
contemporană, aşa cum funcţionează în fiecare ţară, se prezintă ca un sistem
economic mixt, în care se îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului de
piaţă liberă cu implicarea statului în economie. Ele sunt economii mixte, funcţionând
ca un melanj de economie de piaţă concurenţială şi economie planificată.
„Nu a existat niciodată o economie de piaţă 100%... Astăzi, în SUA,
majoritatea deciziilor sunt luate prin intermediul pieţei. Dar statul joacă un rol
important pentru a modifica funcţionarea pieţei; statul elaborează legile şi regulile
care reglementează viaţa economică, produce servicii în domeniul educaţiei şi
poliţiei, emite reglementări şi acţionează în domeniul poluării şi afacerilor” 8 .
Caseta 3.3
Sistemul de economie mixtă
Iniţial, noţiunea de economie mixtă desemna acele situaţii în care se realiza

asocierea colectivităţilor publice şi producătorilor privaţi pentru înfăptuirea unor
cooperări între stat şi întreprinderile private. În sens modern, cuprinzător, economia
mixtă înglobează sistemul economic din numeroase ţări occidentale în care piaţa este un
element de reglare a economiei, prin altele.
Acest sistem se bazează pe două axiome:
a) în numele eficienţei şi libertăţii, este recunoscut şi păstrat rolul reglator al
pieţei în alocarea resurselor şi în asigurarea cadrului pentru confruntarea şi
armonizarea diferitelor categorii de interese;
b) compensarea, completarea, contracararea şi corectarea unor excese ale
funcţionării pieţei prin instalarea, în spiritul cerinţelor fundamentale şi
filosofiei pieţei, a intervenţiei statului în economie.
Mijloacele intervenţiei statale şi amploarea lor sunt diferite, dar, în sistemul
economiei mixte, reglarea economiei se realizează printr-un mecanism hibrid. Ca regulă
generală, mecanismul economiei mixte s-a născut din situaţii de criză gravă, pe care le-a
cunoscut sistemul economic şi social în ansamblul său, ori ca urmare a unor zguduiri
economico-sociale (crize şi recesiuni grave, inegalităţi frapante în distribuirea
veniturilor, dezechilibre şi penurie generalizate în urma unor conflicte armate) şi din
necesitatea de a armoniza exigenţele eficienţei economice şi liberei iniţiative cu
respectarea unor condiţii minime de echitate socială.
Economia mixtă a reprezentat şi o reacţie a politicilor socialiste şi social-
democrate de diferite nuanţe faţă de politica liberală.
8
P.A. Samuelson, W. D. Nordhaus, Microéconomie, 14é- edition, Les Editions d’Organisation, Paris,
p.74
În ciuda acestor evidenţe, considerăm conceptul de economie mixtă în sine

relativ eclectic, deoarece acesta nu surprinde elementele definitorii ale sistemului
economic. De aceea, apreciem că, pentru analiza economică, este fertilă acea optică
metodologică în baza căreia realitatea economică dintr-o ţară sau alta poate fi
încadrată în sistemul economiei de piaţă sau de comandă, în raport cu
preponderenţa pe care o au în funcţionarea acestuia structurile şi mecanismele
definitorii dintr-un model teoretic sau altul.
3.3.1 Trăsăturile sistemului real de economie cu piaţă concurenţială
O economie naţională contemporană poate fi considerată drept economie

cu piaţă concurenţială dacă ea conţine următoarele elemente structurale şi
mecanisme de reglare:
• pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul cărora
ponderea principală o deţine cea particulară. Subiecţii fiecărei forme
de proprietate îşi asumă autonom şi pe deplin dreptul de a decide în
condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele
acestora;
• economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa
acţiunilor, opţiunilor (alegerilor) individuale a căror conexiune se
realizează pe baza pieţei, cadrului legislativ şi a unor pârghii
economico-financiare;
• interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza
activităţii economice, impulsul său, sintetizat în maximizarea
profitului pentru vânzător şi a utilităţii (satisfacţiei) pentru cumpărător
(consumator);
• piaţa concurenţială este reglatorul principal al activităţii economice.
Pentru majoritatea domeniilor şi acţiunilor întreprinse de agenţii
economici, piaţa transmite ce, cât, cum şi pentru cine se produce, ce,
cât şi cine consumă din diferite categorii de bunuri economice
necesare. Alocarea resurselor, fundamentarea tehnologiilor şi a
modalităţilor de combinare, ca şi atestarea calităţii deciziilor, a
concordanţei ofertei cu nevoia socială se fac de către piaţă, prin
mecanismul preţurilor. Acest lucru este posibil în măsura în care:
a) există un sistem de pieţe în care se confruntă deschis cererea şi
oferta de bunuri specifice, determinând niveluri şi evoluţii adecvate
ale preţurilor;
b) este realizat un sistem de comunicare între componentele

sistemului de pieţe, astfel ca situaţia specifică pe o anumită piaţă să
determine reacţii adecvate şi la momentul oportun pe celelalte;
• pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum şi de
investiţii, forţă de muncă, monedă, titluri, valute), preţurile se
formează liber, prin negocieri între vânzători şi cumpărători;
• concurenţa loială, în conformitate cu reglementările legale, pe toate
categoriile de pieţe, îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători,
înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;
• existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat,
care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare şi orientarea
acţiunilor celorlalţi agenţi economici, furnizându-le servicii, şi
informaţii, necesare adoptării deciziilor;
• o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel
calitativ, mod de combinare etc.), care reprezintă componenta
substanţială a unei înalte eficienţe economice, premisa satisfacerii
decente a nevoilor fundamentale pentru toţi cetăţenii – condiţie
materială a libertăţii economice şi a democraţiei;
• statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei,
completează şi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi
pârghiile economico-financiare;
• acţiunile agenţilor economici – firme şi familii – au la bază unele
mentalităţi, atitudini şi comportamente specifice: prevederea, iniţiativa,
responsabilitatea, asumarea riscului, spirit de competiţie, inhibarea
atitudinii „paternaliste” din partea statului sau a colectivităţii.
Componentele structurale ale economiei de piaţă de tip capitalist au

cunoscut în timp ample evoluţii şi transformări şi sunt în continuare compatibile cu
schimbările produse la scară mondială la sfârşitul secolului al XX-lea sau în curs
de înfăptuire în perspectiva celui actual.
Prăbuşirea modelului socialist de societate şi economie – de tip marxist –,
marile deschideri datorate progreselor tehnico-ştiinţifice – dintre care se remarcă
noile tehnologii informatice şi de comunicaţii (NTIC), tendinţele spre integrare
interstatală, dar mai ales spre globalizare economică şi Noua economie, dispariţia
bipolarismului ideologic al omenirii, vor aduce noi schimbări în sistemul real de
economie de piaţă, tranziţia accentuând componentele umaniste şi armonizarea cu
exigenţele mediului natural vital.
3.3.2 Modele ale economiei de piaţă de tip capitalist
Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială, care „acoperă”

majoritatea economiilor contemporane, nu apare ca ceva unitar şi indivizibil, ci se
prezintă într-o mare diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici naţionale,
concret-istorice. Pe lângă elementele particulare, specifice unei ţări sau alteia, se
poate vorbi de existenţa unor tipuri (modele) de economie de piaţă reală.
În majoritatea lucrărilor consacrate tipurilor de economie de piaţă,
delimitarea acestora se face în funcţie de unele criterii:
⇒ gradul de intervenţie a statului în activitatea economică;
⇒ măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei sau,

dimpotrivă, se implică în aceste mecanisme;
⇒ modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie (prin

proprietatea publică, prin planificare, reglementări fiscale, monetare şi
de credit, subvenţii sau comenzi publice etc.);
⇒ rolul şi funcţiile reale pe care le îndeplineşte piaţa;
⇒ curentul de gândire economică care exercită un rol mai mare în

adoptarea politicii economice guvernamentale etc.
Deşi s-au emis numeroase puncte de vedere, se poate aprecia că delimitări

tranşante între tipurile de economie de piaţă concurenţială sunt greu de realizat.
Un amplu şi argumentat punct de vedere exprimă Michel Albert în lucrarea
Capitalism contra capitalism, care apreciază că, în sistemul capitalist, s-au
diferenţiat două mari modele de economie: modelul neoamerican şi cel renan.
Primul ar fi specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, noile
ţări industrializate din Asia ş.a. Cel de-al doilea îşi are nucleul în sistemul
economiei de piaţă în Germania, dar se regăseşte în trăsăturile sale fundamentale şi
în Elveţia, Olanda, Suedia şi în celelalte ţări nordice, în Japonia şi Austria.
Se apreciază că ambele modele sunt o emanaţie a sistemului capitalist şi a
liberalismului, având la bază proprietatea capitalistă, libertatea poetică şi
democraţia. Ele se sprijină pe valori opuse în ceea ce priveşte poziţia persoanei în
întreprindere (instituţie), locul pieţei în societate şi rolul pe care trebuie să-l joace
ordinea legală în economia internaţională, relaţia eficienţă – justiţie socială.
Caseta 3.4
Modelul neoamerican de economie de piaţă
Cu titlu ilustrativ, surprindem în continuare unele trăsături ale modelului

(tiparului) neoamerican, aşa cum sunt concepute de autorul citat 9 :
9 sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale (bunuri publice)
este neglijabil şi are o tendinţă de reducere;
9 piaţa are rolul determinant în circulaţia bunurilor de la producător la consumator,
majoritatea schimburilor derulându-se după criteriile pieţei;
9 baza politicii economice o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile adoptate
prevalează reuşita individuală şi maximizarea profitului (financiar) imediat (pe
termen scurt);
9 preţurile bunurilor economice (inclusiv salariile) depind în măsură determinantă de
condiţiile aleatorii ale pieţei;
9 fiscalitatea este redusă, iar implicarea directă a statului în activitatea economică
este neglijabilă (cel puţin în ceea ce priveşte administraţia centrală);
9 întreprinderea, ca centru al deciziilor economice, este considerată bun comercial ca
oricare altul;
9 piaţa financiară, şi în primul rând bursa, are rolul decisiv, de barometru al
activităţii economice în raport cu alte forme de piaţă;
9 mobilitate ridicată şi în timp scurt în ierarhia economico-socială;
9 clasă mijlocie (familii care deţin venituri aflate în jurul mediei sociale) relativ
redusă (50% în SUA);
9 un sistem de învăţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile pieţei;
9 politici economice şi un sistem de valori care încurajează consumul;
9 grad redus de securitate economică faţă de riscuri (şomaj, boală, sărăcie); protecţia
faţă de acestea fiind o chestiune mai ales individuală sau cel mult de caritate
(excepţie Marea Britanie).
Modelul renan de economie de piaţă (care tinde să devină tipul european de

economie de piaţă).
Este inspirat din filosofia Ordo-liberalismului şi se bazează pe câteva principii de
bază 10 : mecanismul economic trebuie să se sprijine pe piaţă, căreia trebuie să i se asigure o
cât mai mare libertate de funcţionare, în principal în ceea ce priveşte preţurile şi salariile;
mecanismele pieţei nu pot să determine singure ansamblul vieţii sociale şi ele trebuie
echilibrate, contrabalansate de un imperativ social, postulat a priori, al cărui girant trebuie
să fie statul: statul este garantul protecţiei sociale şi al liberei negocieri între partenerii
sociali; intervenţionismul statal şi dirijismul sunt compatibile doar în măsura în care nu
provoacă distorsiuni concurenţei şi asigură depăşirea unor momente dificile de restructurare
economică.
9
Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 21.
10
Michel Albert, op. cit., p. 19 şi următoarea.
Pe baza acestor principii, în mecanismul de funcţionare sunt identificabile o serie

de trăsături printre care:
• majoritatea bunurilor economice îmbracă formă marfară, dar consumul unei părţi
importante nu se realizează după regulile pieţei;
• bunurile economice necomerciale (nonmarfare) au o pondere semnificativă;
• o politică economică ce încurajează economisirea şi redistribuirea de venituri;
• fiscalitatea directă prevalează asupra celei indirecte;
• sunt impozitate atât veniturile, cât şi capitalul; amplă redistribuire interzonală a
veniturilor pentru a reduce decalajele regionale;
• sistemul bancar este puternic articulat cu firmele, fiind apt să asigure finanţarea
acestora pe termen lung, în principal prin mecanismele bancare;
• între bănci, acţionari şi întreprinderi există un sistem de interese coordonate
consensual; firmele (şi chiar instituţiile) funcţionează pe baza unui sistem de
cogestiune care asociază la procesul decizional (şi al responsabilităţilor) toate
părţile implicate (acţionari, conducerea executivă, reprezentanţii salariaţilor);
practic, întreprinderea nu poate funcţiona în afara dialogului social;
• nivelul salariilor depinde atât de condiţiile pieţei, cât şi de alţi factori (vechimea,
pregătirea profesională etc.) şi, în acest fel, este încurajată stabilitatea salariaţilor,
firma fiind implicată în asigurarea treptată a carierei şi ascensiunii economico-
sociale;
• firma, salariaţii şi statul sunt coresponsabili de perfecţionarea profesională,
punându-se accent pe comportamente ca: precizie, punctualitate, fiabilitate,
ataşament faţă de firmă;
• un sistem de învăţământ mai egalitar, în care nivelurile profesionale intermediare
dispun de o bună formare;
• mişcare sindicală puternică, responsabilă din punct de vedere economic, cu lideri
având competenţă remarcabilă;
• la baza economică a societăţii sunt aşezate şi acceptate o serie de valori ca:
egalitate şi echitate socială, corelate cu criteriile de eficienţă;
• comunitatea din care individul face parte (întreprinderea, asociaţia, oraşul etc.) îşi
asumă responsabilitatea în rezolvarea unor probleme ale individului;
• grad ridicat de securitate economică a populaţiei faţă de riscuri (boală, şomaj,
dezechilibre familiale etc.) asigurat de către colectivităţi publice; inegalităţile
dintre indivizi, considerate normale, trebuie menţinute în limite raţionale (în caz
contrar, intră în funcţiune pârghii redistributive de prelevare şi transfer de
venituri);
• clasă mijlocie numeroasă;
• un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură un grad ridicat de
protecţie socială prin grija autorităţii publice.
Două modele reprezentative de economie

cu piaţă concurenţială de tip capitalist 11
Sinteză
Modelul renan Modelul neoamerican

(european); economia socială de piaţă (liberal)
⇒ reglarea conştientă prin combinarea ⇒ mare încredere în virtuţiile interne
în diferite proporţii a dimensiunii ale mecanismului laissez-faire în
publice cu cea privată, respectiv un reglarea economiei;
parteneriat puternic public/privat; ⇒ model neo-liberal, accentuează până
⇒ piaţa este principalul factor de la absolutizare virtuţile pieţei;
reglare economică, dar funcţionarea ⇒ model economic exclusiv
sa trebuie supravegheată şi chiar randamental;
corectată prin mecanisme stat – ⇒ asumarea riscului individual este
societate civilă – asociaţii de regula de joc; exclude coeziunea
proprietari; socială ca obiectiv al autorităţilor; ea
⇒ model economic bazat pe randament reprezintă o problemă microsocială;
şi transferuri cu finalitate ori ⇒ economia şi mecanismele nominale
coeziune socială; (monetar, financiare) sunt un
⇒ redistribuirea de venituri şi investiţia ingredient pentru expansiunea
publică, eficienţa şi justiţia socială economiei reale;
sunt trăsături definitorii ale ⇒ se bazează pe firme mari, cu putere
sistemului; financiară remarcabilă şi activitate
⇒ starea economiei reale determină pe diversificată, care fac regulile
cea a economiei nominale jocului.
(monetare);
⇒ un sistem mixt de companii, cu
preponderenţă medii şi mici.
Epitetul social al economiei de piaţă de tip european înseamnă ca statul să

aibă grijă de cetăţenii săi şi să acţioneze pentru: asigurarea egalităţii de şanse,
eliminarea nedreptăţilor şi abuzurilor, apărarea şi sprijinirea celor dezavantajaţi,
crearea sentimentului de solidaritate şi responsabilitate socială. Sursa principală a
acestei griji o constituie productivitatea, nivelul acesteia asigurând mijloacele de
11
Pentru alte elemente funcţionale recomandăm: Marin Dinu, Cristian Socol, Marius Marinaş,
Economie europeană, Bucureşti, Editura Economică, 2004; Aurel Iancu, op. cit., pp. 26-36
protecţie. De aici, o concluzie logică: necesitatea de a corela protecţia socială cu

nivelul productivităţii.
Filosofia economiei sociale de piaţă recunoaşte că adevăratul motor al
bunăstării sociale este o „alianţă” adecvată între egoismul sănătos şi sentimentul
răspunderii sociale a individului. Modelul renan (social) de economie de piaţă tinde
să devină, în general, prototip pentru Uniunea Europeană.
3.3.3 Virtuţi şi limite ale sistemului de piaţă de tip capitalist
Economiile care au funcţionat timp mai îndelungat pe coordonatele

sistemului de piaţă au evidenţiat, prin rezultatele obţinute, viabilitatea acestui
sistem, virtuţiile potenţiale, dar şi valenţele practice ale acestuia:
• este un sistem de producere a bogăţiei robust şi flexibil; în acest sistem
oamenii trăiesc material mai bine decât în oricare alt sistem cunoscut
de istorie, dar, în mod inevitabil, nu toţi trăiesc la fel de bine; iar acest
lucru nu este nici posibil, nici justificabil din punct de vedere
economic, social şi moral;
• modul specific de alocare a resurselor, libera iniţiativă şi concurenţa de
pe toate pieţele sunt factori interni pentru creşterea eficienţei
economice;
• având ca fundament proprietatea particulară şi prioritatea interesului
personal, sunt create premise favorabile pentru stimularea inovaţiei
individuale, asumarea riscului şi competiţie ca principale surse de
progres;
• sistemul este mobil, adaptabil la schimbări, reacţionează operativ la
anomaliile endogene şi exogene care se ivesc;
• proprietatea particulară, concurenţa şi preţurile libere determină un
comportament economic hedonist în care agenţii economici (firme,
familii, administraţii etc.) se raportează în permanenţă la relaţia costuri
(cheltuieli)/(beneficii)/(rezultate);
• funcţionarea sistemului economic este de aşa natură încât îi elimină
operativ pe cei ineficienţi, prevenind situaţiile de folosire iraţională
prelungită a resurselor.
Asemenea avantaje nu se manifestă în stare pură şi izolat de celelalte
amintite în paginile anterioare.
Economia de piaţă de tip capitalist nu este un sistem perfect de utilizare a

resurselor şi de satisfacere a nevoilor. El este cel mai bun dintre cele pe care le-a
imaginat şi realizat omenirea; el există prin acţiunile oamenilor, iar ceea ce aceştia
întreprind are şi imperfecţiuni, neajunsuri şi, uneori, se soldează cu eşecuri.
Acestea vor fi puse în evidenţă pe parcursul studiului, cu relevarea
soluţiilor pentru prevenirea sau atenuarea lor. În acest cadru, amintim:
⇒ inflaţia şi şomajul sunt, în dimensiuni diferite, însoţitorii lor;
⇒ se produce o tendinţă de concentrare anormală a puterii economice într-
un număr redus de întreprinderi şi centre economice;
⇒ nu realizează un echilibru acceptabil între eficienţa economică şi
echitatea socială, între protecţia socială şi distribuirea veniturilor;
⇒ amploarea ridicată a birocraţiei politice şi administrative, accesul
discriminatoriu al săracilor în şcolile recunoscute, secundare şi de
învăţământ superior, din cauze financiare şi frecventarea unor şcoli
elementare şi secundare cu o slabă clasificare.
3.4 Tranziţia la economia cu piaţă concurenţială de tip capitalist

în România
Sistemul economic de comandă din Europa s-a prăbuşit la sfârşitul

anilor ’80: monopolul proprietăţii publice şi îngrădirea libertăţilor economice,
ineficienţa economică cronică, lipsa competiţiei economice, menţinerea în
activitate a unor întreprinderi, locuri de muncă şi tehnologii energointensive şi
risipitoare, subvenţionarea „pierderilor” planificate de la buget, politizarea deciziei
economice în detrimentul interesului direct, personal, al celor aflaţi în activitate
sunt doar câteva din cauzele economice care au determinat o schimbare de sistem
de o amploare necunoscută în istorie, în decursul unui timp aşa de scurt. S-a
inaugurat astfel o dinamică istorică inedită, fără precedent, în care a fost angrenată
şi România.
3.4.1 Spre economia de piaţă de tip european
Această dinamică a vizat în plan economic trecerea de la economia de

comandă – având ca fundament monopolul proprietăţii de stat şi deciziile partidului
unic – la economia cu piaţă concurenţială de tip capitalist (deşi acest lucru s-a
afirmat explicit în a doua jumătate a anilor ’90) şi mecanismul său funcţional.
Ţările aflate în tranziţie, inclusiv România, au obţinut asistenţă şi
consultanţă din partea a numeroşi specialişti occidentali recomandaţi de emblema
unor instituţii prestigioase: F.M.I., O.C.D.E. (care iniţiază în 1990 programul de
cercetare ştiinţifică şi asistenţă „Parteneri în tranziţie”), U.E., B.E.R.D. etc.

O primă încercare considerată viabilă pentru a fundamenta o teorie a tranziţiei şi
punerea în practică a acesteia se realizează sub egida O.C.D.E. 12 cuprinzând
politicile economice şi măsurile legislative urgente care se impun pentru a orienta
economia spre sistemul de piaţă concurenţială, ritmul de înfăptuire şi
secvenţionalitatea acestor măsuri şi decizii.
S-a considerat că, în ţara noastră, tranziţia la economia de piaţă se
identifică cu înfăptuirea reformei economice, pentru a realiza o economie de piaţă,
în linii generale, de tip european.
3.4.2 Înfăptuirea reformei economice
Tranziţia reprezintă un proces relativ îndelungat care, în mod inevitabil,

generează, cel puţin la începuturile sale, dificultăţi economice şi costuri sociale
obiective. O asemenea realitate este determinată de faptul că societatea, economia,
acţiunea socială, în general, trebuie să funcţioneze pe noi baze: noi structuri, noi
mecanisme de reglare, noi mentalităţi şi chiar un nou sistem de valori. Trebuie avut
în vedere că modelul socialist – de orientare marxistă – de economie şi societate a
lăsat o puternică amprentă asupra mentalităţilor şi comportamentelor populaţiei,
greu sau chiar imposibil de eliminat pe termen scurt.
Funcţia iniţială a reformei o constituie depăşirea crizei economice
moştenite de la mecanismul de comandă şi a celei ciclice pe care economia o
resimţea profund. Finalitatea reformei o reprezintă înfăptuirea economiei de piaţă
moderne şi a mecanismului său eficient, funcţional şi liber. Cele două obiective
urmau să se înfăptuiască în secvenţe de timp diferite, gradual, dar nu lent, prin
măsuri eşalonate, dar derulate în mod simultan.
3.4.3 Procese care definesc reforma economică
Principalele procese care au definit reforma economică sunt: macro-

stabilizarea; efectuarea reformelor structurale şi instituţionale; liberalizarea
economică.
12
Paul Marer, Salvatore Zecchini, The Transition to a Market Economy, O.C.D.E., Paris, 1991
• Macrostabilizarea a vizat eliminarea sau măcar atenuarea unora din

dezechilibrele moştenite sau apărute în procesul tranziţiei: controlul
inflaţiei, stăpânirea deficitului bugetar şi al balanţei de plăţi externe,
adaptarea consumului la resursele existente şi la starea eficienţei
economice, echilibrarea cursului valutar.
• Efectuarea reformelor structurale şi instituţionale urmărea
realocarea resurselor în raport cu nevoile şi posibilităţile economice,
ţinând seama atât de tendinţele pe care marea tranziţie le impune pe
plan mondial, cât şi de domeniile cu avantaj competitiv în care se
manifestă firmele din România.
Raţiunea ultimă a acestor reforme o constituie sporirea eficienţei utilizării

factorilor de producţie, şi în primul rând a productivităţii ca suport pentru creşterea
economică pe termen lung. Prin reformele structurale se creează subiecţii
economici participanţi la tranzacţiile concurenţiale, un nou cadru instituţional
juridic care reglementează drepturile, obligaţiile şi raporturile dintre unităţile
economice, se desfiinţează unele structuri vetuste ale mecanismului de comandă, se
creează şi se consolidează sistemul de piaţă şi mecanismele funcţionale specifice.
Nucleul reformelor structurale este privatizarea, eliminarea cvasi – monopolului

proprietăţii de stat, a altor tipuri de monopoluri şi crearea pluralismului sistemului de
proprietate a cărui bază o constituie proprietatea privată, sub diferitele ei forme.
Reformele structurale au în vedere toate componentele mecanismului

economic şi nivelurile economiei a căror funcţionare este aşezată pe un cadru
instituţional-juridic adecvat statului de drept şi compatibil cu cel practicat în spaţiul
Uniunii Europene, ca premisă pentru o integrare mai facilă în aceasta.
• Liberalizarea economică. Experienţa istorică a relevat că economia
de piaţă poate funcţiona, dacă sunt create condiţiile pentru exercitarea
şi garantarea unui set de libertăţi: libertatea alegerii bunurilor de
consum şi de capital, a profesiei şi a locului de muncă, libertatea de a
dispune liber de factorii de producţie aflaţi în posesie, libertatea de a
exercita iniţiativele imaginate cu respectarea libertăţii celorlalţi şi a
cadrului legislativ.
Prin măsurile de liberalizare economică s-a urmărit transferarea către
subiecţii economici a dreptului de decizie şi a consecinţelor acestuia în legătură
organică cu redefinirea rolului statului. O atare direcţie a presupus măsuri cum
sunt: liberalizarea preţurilor, inclusiv a salariilor şi a ratei dobânzii,
convertibilitatea monedei, libertatea de mişcare a factorilor de producţie,

deschiderea spre şi pentru exterior, în spiritul principiilor Organizaţiei Mondiale a
Comerţului, modificarea sistemului de conducere a întreprinderilor şi reforma
microeconomică.
În context, statul îşi restrânge sau renunţă la unele funcţii economice
tradiţionale (de proprietar, de fixare a obiectivelor, de intervenţie a administraţiei în
economie ş.a.), asumându-şi funcţiile moderne privind crearea şi aplicarea cadrului
legislativ, asigurarea premiselor pentru exercitarea liberalizării economice,
întreţinerea şi supravegherea concurenţei, redistribuirea de venituri ş.a.
Până acum au fost iniţiate şi aplicate numeroase acţiuni pentru înfăptuirea
reformei, încât în prezent, în România, s-au creat bazele economiei de piaţă, dar se
menţin unele disfuncţionalităţi. Cu toate acestea, costurile sociale ale tranziţiei au
depăşit aşteptările, iar speranţele de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă s-au
îndepărtat, în comparaţie cu optimismul utopic din primii ani ai deceniului nouă.
Nivelul de trai la peste 80% din populaţia ţării a înregistrat scăderi de 30-50%;
P.I.B., investiţiile, exportul, gradul de ocupare a factorilor de producţie şi cel al
eficienţei agregate a acestora au înregistrat scăderi importante.
Au apărut noi dezechilibre şi factori de instabilitate: şomajul structural,
datoria externă substanţială, blocajul financiar, dimensiunile economiei subterane,
deprecierea stării generale de sănătate a populaţiei, amplificarea proceselor
speculative, în detrimentul şi pe seama economiei reale; sustragerea unei părţi
însemnate din economii (inclusiv cele instituţionalizate) de la procesele
investiţionale reale, diminuându-se potenţialul injectării în economie a noi factori
de producţie şi de ameliorare a calităţii, eficienţei şi competitivităţii celor existenţi.
Deşi, începând cu anul 2000, a fost stopată evoluţia descendentă a
economiei şi s-a relansat procesul de creştere, nu au fost recuperate încă regresele
din anii ’90.
În prezent, în România au fost create structurile esenţiale ale economiei de
piaţă de tip capitalist. Principiile şi instituţiile sale au însă un grad redus de
implicare şi operaţionalitate în raport cu exigenţele unei economii de piaţă
funcţionale şi cu modul în care aceasta se realizează în U.E. În acelaşi timp, este
necesară o mai mare implicare şi operaţionalitate a capitalului autohton în
transformările în curs din economie; în ultimă instanţă, capitalul autohton este cel
care revigorează economia atât din perspectiva intereselor naţionale specifice în
alocarea şi utilizarea resurselor, cât şi a forţei de a-i asigura reproductibilitatea din
perspectivele unei economii de piaţă funcţionale.
3.4.4 Spre o a doua tranziţie?
Tranziţia postsocialistă spre economia de piaţă concurenţială de tip

capitalist a generat ample dezbateri şi dispute în mediile academice, politice şi al
opiniei publice din toate ţările central şi est europene (TCEE), dar şi din Europa
Occidentală şi SUA. Situaţia se explică prin ineditul şi complexitatea procesului,
lipsa unor experienţe anterioare, amploarea şi profunzimea transformărilor şi a
efectelor pe care le-a generat.
Un filon al respectivelor dezbateri a vizat şi răspunsuri la întrebările: când
se încheie tranziţia postsocialistă? Care sunt criteriile care definesc finalizarea
procesului? Răspunsurile date nu sunt nici simple, şi nici tranşante; la fel şi
punctele de vedere exprimate. Nu intră în intenţia noastră prezentarea unui tablou
cuprinzător şi nuanţat al opiniilor exprimate. Sintetizând, dar şi simplificând,
răspunsurile specialiştilor pot fi grupate în trei mari categorii:
1. Curentul optimist şi restrictiv după care tranziţia postsocialistă se
încheie atunci când sunt create bazele economiei cu piaţă concurenţială
de tip capitalist, aşa cum le-am prezentat în paragraful 3.3.1 din
prezentul capitol. Din această perspectivă, tranziţia este încheiată, sau
aproape finalizată în T.C.E.E., mai ales în cele care au aderat la UE;
2. Curentul intermediar: tranziţia se încheie când:
- sunt depăşite procesele tipice tranziţiei postsocialiste. Din această
perspectivă, studiile efectuate 13 au pus în evidenţă că, dincolo de
situaţiile specifice fiecărei ţări capitaliste şi est europene, tranziţia a
generat un pachet de fenomene tipice, neaşteptate, inedite, de durată şi
comune tuturor ţărilor, reprezentate de:
a) recesiunea transformaţională 14 concretizată în amploarea scăderii
PIB (cu 21-50%) faţă de 1989, care s-a prelungit aproximativ
cinci ani consecutivi (fenomen necunoscut pe plan mondial şi
absolut neanticipat);
b) şomajul tranziţional, de lungă durată, insensibil la relansarea
creşterii economice şi la extinderea sectorului privat (locurile de
13
Andreff W., La mutation des économies postsocialistes. Une analyse économique, Paris,
Harmattan, 2003; Andreff W., (coord.), Analyses économiques de la transition postsocialiste,
Paris, La Découverte, 2002
14
Kornay Janos, Transformational Recession. The Main Causes, Journal of Comparative Economics,
19/1994, pp. 39-63, Stiglitz J. E., La grande désillusion, Paris, Fayard, 2002
muncă create aici au fost ocupate nu prin „reciclarea” şomerilor,

ci cu persoane care aveau locuri de muncă în firmele de stat, de
unde au fost transferate);
c) demonetizarea economiei, respectiv apariţia şi amplificarea
tranzacţiilor de tip barter (un gen de troc), fără implicarea
monedei ca mijloc de schimb şi de plată;
d) perpetuarea influenţei guvernului şi mai ales a foştilor manageri
asupra firmelor privatizate, graţie folosirii unor metode
nonstandard de privatizare. Acestea au permis ca numeroşi foşti
manageri să monopolizeze informaţii fundamentale pentru
funcţionarea firmelor şi să preia, pe căi discutabile, pachetele
acţiunilor de control asupra firmelor privatizate.
Se consideră că procesele a şi c au fost în principiu depăşite, celelalte se
perpetuează, tranziţia urmând a fi încheiată odată cu eliminarea lor.
3. Curentul evoluţionist după care societatea, economia şi fiecare persoană
se află într-o perpetuă tranziţie şi evoluţie; existenţa este o permanentă
evoluţie, o continuă destructurare şi restructurare, o continuă distrugere
creatoare prin intermediul inovaţiei care incumbă trecerea de la forme,
metode, structuri şi mecanisme existente, la altele noi. Dintr-o
asemenea perspectivă, marcarea încheierii tranziţiei postsocialiste este
fără importanţă, ea încadrându-se într-un ansamblu complex de alte
transformări.
Fiecare din curentele de opinie exprimate în literatura de specialitate are
elemente raţionale, însă un moment bine definit al încheierii tranziţiei este greu sau
chiar imposibil de fixat. În ceea ce ne priveşte, apreciem că în România tranziţia
postsocialistă este în linii generale finalizată. Argumente: dimensiunile şi rolul
proprietăţii private în economie; ampla liberalizare economică şi constituirea
sistemului de pieţe, descentralizarea economică şi reducerea intervenţiei directe a
statului în economie.
În consecinţă, T.C.E.E. se află în pragul trecerii la cea de-a doua tranziţie
(unele deja s-au implicat efectiv) – tranziţie impusă de aderarea la Uniunea
Europeană. Aceste ţări au aderat, vor adera sau doresc să adere la UE. Unele,
inclusiv România, îndeplinesc condiţii de convergenţă nominală pentru aderarea la
UE. Însă integrarea efectivă în UE presupune o perioadă relativ îndelungată de
profunde transformări economico-sociale, care să permită ţării să-şi asume toate
responsabilităţile şi să beneficieze de toate mecanismele şi avantajele care decurg

din funcţionarea reală a UE. O asemenea situaţie este posibilă dacă:
⇒ s-a realizat acel nivel de eficienţă care să permită reducerea, până la un
nivel acceptabil, a decalajelor faţă de nivelul mediu al UE: în prezent,
PIB/locuitor în România reprezintă aproximativ 30% din nivelul mediu
din UE, salariul nominal mediu este în jur de 10%, sărăcia afectează
aproape 50% din populaţie (dacă ne comparăm cu standardele UE,
adică un venit de minim 4 USD/zi/locuitor pentru asigurarea existenţei
etc.);
⇒ se înfăptuieşte convergenţa macroeconomică cu UE, respectiv o creştere
economică stabilă, niveluri comparabile cu UE privind rata inflaţiei,
deficitul bugetar şi de cont curent, datoria publică, protecţia mediului şi
amenajarea teritoriului, decalaje de venituri şi de bunăstare acceptabile,
realizarea condiţiilor pentru asumarea Euro ca unic activ monetar,
pregătirea capacităţii firmelor din România să reziste la mecanismele
concurenţiale, nealterate prin intervenţiile deformatoare ale autorităţilor;
⇒ asimilarea fundamentelor Noii Economii în care informaţia şi
cunoaşterea se afirmă ca factor de producţie propulsor al economiei şi
societăţii;
⇒ realizarea economiei de piaţă funcţionale cu o asemenea structură care
să permită circulaţia liberă, în ambele sensuri, a factorilor de producţie
(inclusiv a persoanelor şi forţei de muncă), asimilarea pe
de-a-ntregul, pe picior de egalitate cu celelalte ţări din UE, a restricţiilor
(dar şi a beneficiilor) politicilor comune privind agricultura, cercetarea
ştiinţifică, concurenţa, fiscalitatea indirectă etc.
Asupra duratei acestei tranziţii, aprecierile merg de la 10-15 ani, scenariul
optimist, la 30 – 40 ani, cel pesimist.
3.5 Tablou al economiei contemporane

Majoritatea covârşitoare a economiilor contemporane sunt economii de
piaţă funcţionale, fiind aşezate pe principiile şi favorabilităţile concurenţei,
liberalizării şi proprietăţii private. Între ele se derulează ample relaţii economice,
sunt antrenate în procese de integrare economică internaţională, cu grade diferite de
complexitate şi intensitate.
Existenţa pe planeta Terra se află, totodată, într-un proces de schimbare şi
înnoire fără precedent, care marchează tranziţia lentă, contradictorie dar fermă,
spre o nouă economie – economia globală.
Prin globalizare (mondializare) se realizează tranziţia spre o nouă realitate

caracteristică mileniului trei, specifică acţiunii şi gândirii într-o lume a
interdependenţelor crescânde. Evoluţia omenirii pe calea globalizării a generat
ample dispute şi contradicţii – atât pe plan teoretic, cât şi pe cel al acţiunii practice
la nivel mondial. Una dintre cauzele acestei situaţii este aceea că lumea
contemporană este în acelaşi timp extrem de diversă. Dacă privim lucrurile doar
din punct de vedere economic, diversitatea economiei mondiale poate fi privită din
numeroase unghiuri.
3.5.1 Nivelul dezvoltării economice. Decalaje de dezvoltare
Nivelul de dezvoltare economică pe care-l înregistrează o ţară depinde atât

de condiţiile istorice în care a evoluat, de modul în care au acţionat generaţiile
precedente, cât şi de modul cum se comportă şi utilizează resursele disponibile
generaţia prezentă. El este influenţat de modul în care funcţionează economia, de
calitatea politicilor economice şi de modul în care pârghiile economice şi cadrul
legislativ sunt utilizate pentru asigurarea unui mediu concurenţial şi de afaceri
sănătos. Elementul fundamental de care depinde nivelul de dezvoltare al unei ţări
este nivelul eficienţei şi în primul rând al productivităţii factorilor de producţie.
Ţările în care se realizează un nivel înalt al productivităţii factorilor de producţie şi
o creştere economică susţinută, nivelul de trai şi bunăstarea economică sunt mai
ridicate; şi invers. Toţi factorii şi împrejurările de care depind nivelul şi evoluţia
productivităţii factorilor de producţie influenţează şi nivelul de dezvoltare
economică.
Ca nivel de dezvoltare economică, între statele lumii există diferenţe foarte
mari. În funcţie de nivelul de dezvoltare economică, ţările lumii se împart în:
• ţări dezvoltate cu înalt nivel de dezvoltare economică (în principal
ţările membre ale O.C.D.E. – Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică), dintre care amintim cu titlu de exemplu:
Luxemburg, Suedia, SUA, Canada, Germania, Franţa, Danemarca,
Japonia, Marea Britanie, Norvegia etc.;
• ţări în curs de dezvoltare (în dezvoltare) cu nivel redus de dezvoltare,
cu nivel de trai şi eficienţă economică precare, categorie în care se
includ majoritatea statelor din Africa, unele din America Latină şi din
Asia. O categorie aparte în acest grup o reprezintă statele slab
dezvoltate (sau subdezvoltate), în care majoritatea populaţiei are o
existenţă cu totul precară datorită slabei eficienţe economice.
Cea mai mare parte a ţărilor lumii sunt considerate în curs de dezvoltare.
Între cele două mari grupe de ţări se încadrează cele cu un nivel mediu de
dezvoltare, care au depăşit nivelul de ţară în dezvoltare şi tind să devină state
dezvoltate din punct de vedere economic: sunt avuţi în vedere „tigrii asiatici”:
Coreea de Sud, Singapore, Hong Kong şi Taiwan, provincie chineză, Malayesia,
dar şi unele ţări din Europa Centrală şi de Est (Cehia, Ungaria, Polonia, România
s.a.) şi din America Latină.
Evantaiul mondial al PIB/locuitor în 2001

Tabelul 3.2
în USD, putere de cumpărare constantă (PPP)a) 1990
Decalaje
Nr. Structuri ale economiei PIB/locuitor
Relative b) Absolute c)
crt. mondiale în USD PPP
I II I II
1. Media mondială 7736 1 3,02 - -15627
2. Ţări dezvoltate 23.363 -
- cele mai dezvoltate dintre ele 27.169 - - - -
3. Ţări în curs de dezvoltare 3.850 2,01 6,07 -3986 -19513
- cele mai puţin dezvoltate 1274 6,07 18,34 -6462 -22089
4. Ţările Central şi Est europene 6598 1,17 3,54 -1138 -16765
5. România 5830 1,33 4,01 -1906 -17533
Sursa: Calculat pe baza PNUD, Rapport mondial sur le développement humain, 2003,
de Boeck, Bruxelles.
a) PPP – exprimă rata de schimb a diferitelor monede naţionale faţă de USD şi reflectă evoluţia puterii
relative de cumpărare a USD şi a diferitelor monede naţionale. Se evaluează comparând preţurile
relative ale bunurilor în SUA şi în ţările analizate în raport cu evoluţia ratei inflaţiei în SUA şi în
aceste ţări. Comparaţiile internaţionale ale PIB/locuitor evaluat în USD cu PPP sunt mult mai
relevante ştiinţific faţă de comparaţiile efectuate la cursul de schimb. Cursul de schimb mediu anual
monedă naţională/USD cumulează pe lângă raportul dintre puterile de cumpărare ale celor două
monede şi alte influenţe (raportul cerere/ofertă, starea conjuncturii, factori speculativi, nivelurile ratei
dobânzii s.a.m.d.);
b) decalaje relative – raportul dintre PIB/locuitor media mondială şi ţara sau grupul de ţări analizate (I)
respectiv între PIB/locuitor din ţările dezvoltate (rândul 2) şi celelalte grupe de ţări (II). Astfel
PIB/locuitor în România este cu 33% mai mic decât media mondială şi de patru ori mai mic decât
media din ţările dezvoltate;
c) decalaje absolute – diferenţe între nivelul absolut al PIB/locuitor mondial şi cel din celelalte grupe de
ţări (I), respectiv dintre PIB/locuitor în ţările dezvoltate şi celelalte (II).
Datele din tabelul 3.2 relevă unele dintre diferenţe privind nivelul de
dezvoltare între diferite ţări şi grupe de ţări din economia mondială. Se constată că
ţările în curs de dezvoltare au, în medie, PIB/locuitor de şase ori mai mic faţă de
ţările dezvoltate şi se află la jumătatea mediei mondiale. Acest indicator dă
expresie sintetică subdezvoltării economice care afectează majoritatea ţărilor lumii.
Subdezvoltarea, respectiv fracturarea economiei mondiale în ţări dezvoltate şi

superdezvoltate şi ţări rămase în urmă cu secole faţă de primele reprezintă cea mai
acută problemă economică a umanităţii. Reducerea şi eradicarea în timp a flagelului
subdezvoltării este în primul rând o problemă internă, proprie, a fiecăreia din ţările în
cauză, de ele şi de agenţii economici interni depinde modul în care se alocă şi
utilizează resursele, pentru a se asigura o eficienţă cât mai ridicată şi, pe această bază,
venituri mai mari. În acelaşi timp, şi celelalte ţări, în primul rând cele mai avansate
au nu doar o responsabilitate istorică, ci şi interese imediate să se amelioreze
mecanismele economice internaţionale, astfel încât funcţionarea lor să fie profitabilă
şi ţărilor, respectiv populaţiei rămase în urmă din punct de vedere economic.
În ansamblu, ţările foste socialiste din Europa Centrală şi de Est au un nivel
de dezvoltare cu 17% sub media mondială, de 3,54 ori mai mic decât cel al ţărilor
dezvoltate şi de 4,1 ori mai mic decât acela al ţărilor dezvoltatate, cele mai
avansate dintre ţările dezvoltate.
România, aflată în grupa ţărilor cu nivel mediu de dezvoltare are un
PIB/locuitor cu 11% mai mic decât media celorlalte T.C.E.E., cu 33% sub media
mondială, de 4 ori mai mic decât media din ţările dezvoltate şi de aproape cinci ori
mai mic decât PIB cele mai avansate ţări.
Pe lângă diferenţele la nivel mondial dintre diferite ţări şi grupe de ţări,
importante decalaje de venituri şi nivel de trai sunt şi în interiorul fiecărei ţări. Ca
regulă, în ţările dezvoltate, decalajele de PIB/locuitor între categoriile bogate şi
sărace sunt mai reduse (deşi însemnate) decât în ţările mai puţin dezvoltate. Ca
regulă, pe măsură ce o ţară cunoaşte un nivel înalt de dezvoltare economică,
repartiţia veniturilor devine mai echitabilă, diferenţele relative dintre cei bogaţi,
cei săraci şi cei din clasa mijlocie se reduc.
Dincolo de situaţiile particulare ale fiecărei ţări, la nivel planetar se
constată că, în timp, decalajele de venituri dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci
tind să se accentueze. În tabelul 3.3 se reflectă evoluţia pe parcursul a circa două
secole a părţii (procentului) din veniturile mondiale totale obţinute de către 20%
din populaţia mondială (cea săracă) şi 10% din populaţia globului (cea cu venituri
ridicate). Se constată că 20% din populaţie, cea săracă, şi-a diminuat partea din
venitul mondial ce-i revine, de la 4,7% în 1820 la 2,2% în 1992.
În schimb, a crescut constant procentul din venitul mondial care revine la
10% din populaţie, deci la cea bogată, de la 42,8% în 1820 la 53,4% în 1992.
Corespunzător, indicele Gini – expresia sintetică a evoluţiei inegalităţilor de
venituri – a cunoscut la nivel mondial o tendinţă permanentă de creştere, de la
0,500 în 1820 la 0,657 în 1992.
Inegalităţi de venituri în rândul populaţiei la nivel mondial
Tabelul 3.3
Nr. Indicatori U.M. 1820 1870 1910 1950 1980 1992
crt.
1. Partea (%) din venitul mondial % 4,7 3,8 3,0 2,4 2,0 2,2
deţinută de 20% din populaţie –
grupa de jos
2. Partea (%) din venitul mondial % 42,8 47,6 50,9 51,3 51,6 53,4
deţinută de 10% din populaţie –
grupa de sus, cea cu venituri
ridicate
3. Indicele Gini % 0,500 0,560 0,610 0,640 0,657 0,657
Calculat pe baza: Christian Morrison, Inégalités, pauvreté et mondialisation, Commentaire,

nr. 100/2002-2003, Paris, www.commentaire.fr.mél:commtai@aol.com
3.5.2 Dezvoltarea umană
Din confruntările datelor statistice cu realităţile economice concrete şi

recunoscând limitele pe care le conţin indicatorii rezultatelor macroeconomice
(PIB, PNB, VN), începând cu deceniul precedent, ONU, prin Programul Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare (PNUD), calculează un indicator mai complex pentru
aprecierea dezvoltării economice şi umane.
• Indicatorul dezvoltării umane (IDH), publicat anual în Raportul mondial
asupra dezvoltării
Caseta 3.5
Indicatorul dezvoltării umane
Este un indicator compozit care variază între 1 (nivelul maxim, cel mai înalt
posibil) şi 0, construit pe baza a trei elemente:
a) durata medie a vieţii (măsurată prin speranţa de viaţă la naştere, care
surprinde valori între 25 şi respectiv 85 de ani);
b) nivelul de educaţie (evaluat printr-o combinaţie între:
• gradul de alfabetizare a adulţilor (limite 0% şi 100%) care intră cu o
pondere de 66% în evaluarea educaţiei;
• gradul de cuprindere în învăţământul de toate gradele (limite 0% - 100%)
cu o contribuţie de 33% în evaluarea nivelului de educaţie;
c) nivelul dezvoltării (bunăstării) economice evaluat prin PIB real / locuitor
în USD, la paritatea puterii de cumpărare (PPP), având limita între
100 USD/PPP şi 40000 USD/PPP.
Fiecare din cei trei indicatori se calculează după relaţia:
Valoarea reală din ţara X – Valoarea minimală

Ia,b,c = Valoarea maximală – Valoarea minimală
În final, IDH se calculează ca o medie aritmetică a indicatorilor a, b, c.
În funcţie de nivelul său, PNUD grupează ţările în trei categorii:

⇒ ţări cu dezvoltare umană ridicată, în care IDH are valori ≥ 0,800;
⇒ ţări cu dezvoltare umană medie cu IDH cuprins între 0,500 şi 0,799;
⇒ ţări cu slabă dezvoltare umană (IDH < 0,500).
În evaluare pe 2003, Norvegia este, pentru al treilea an consecutiv în

fruntea clasamentului, urmată de Islanda, Suedia, Australia, Olanda, Belgia, SUA,
Canada şi Japonia. Din 175 state evaluate pentru anul 2003, 70 sunt considerate
state cu o dezvoltare umană ridicată.
România este inclusă în grupa a doua – state cu nivel mediu de dezvoltare
umană – ocupând locul 72, cu un IDH 0,773 (comparativ cu 0,944 Norvegia şi
0,275, Sierra Leone, ultima poziţie în respectivul clasament). Spre deosebire de
comparaţiile anterioare în care România se afla sub media mondială din
perspectiva PIB real/locuitor, în raport cu IDH, ţara noastră se află la un nivel
superior mediei mondiale (0,773 faţă de 0,722). Aceasta înseamnă că sub aspectul
componenţei sociale a nivelului de dezvoltare (durata medie a vieţii, nivelul
educaţiei), avem o situaţie mai bună faţă de ce care ia în considerare componenta
economică (PIB/locuitor).
De altfel, după indicatorii a şi b folosiţi la calcularea IDH, România ocupă
în ierarhia mondială locul 39 în anul 2003.
Caseta 3.6
Indicele Dezvoltării Umane – IDH – mediu, pe grupe de ţări – 2003
- media mondială 0,722;

- ţările membre OCDE 0,905:
- ţările cele mai dezvoltate economic 0,929;
- ţările în curs de dezvoltare 0,655;
- fostele ţări socialiste din Europa 0,787;
- România 0,773.
3.5.3 Potenţialul economic
Diferenţele dintre state se remarcă şi din punctul de vedere al potenţialului

economic (forţa economică). El se apreciază prin volumul resurselor şi al altor
mijloace economice de care dispune fiecare ţară: PIB total, numărul populaţiei,
suprafaţa teritoriului, bogăţiile subsolului, mărimea avuţiei materiale şi spirituale
acumulate de-a lungul timpului, stocul de licenţe, brevete şi alte rezultate ale
cercetării ştiinţifice, rezervele valutare etc.
Potenţialul economic al unei ţări se apreciază şi indirect, prin ponderea pe
care o deţine în producţia şi comerţul mondial, în populaţia totală a lumii etc.
În condiţiile contemporane, în aprecierea potenţialului economic al unei
ţări au o mare importanţă: potenţialul tehnico-ştiinţific, volumul neo-factorilor de
producţie, mărimea, structura şi nivelul tehnic al capitalului fix, amploarea noilor
tehnologii informatice şi de comunicaţii (N.T.I.C.).
Din perspectiva potenţialului economic, statele se împart în:
⇒ ţări mari, cu potenţial economic ridicat (SUA, China, Japonia, Marea
Britanie, Germania, India, Franţa, Italia, Rusia, Brazilia);
⇒ ţări cu potenţial economic mediu;
⇒ ţări cu potenţial economic redus.
Este necesară delimitarea ţărilor din punctul de vedere al nivelului de

dezvoltare (care se referă la amploarea fenomenului economic pe locuitor) şi al
potenţialului economic. Există ţări cu un nivel de dezvoltare înalt şi cu potenţial
economic ridicat (SUA, Germania, Marea Britanie, Franţa, Japonia); altele au un
nivel de dezvoltare înalt, dar potenţial economic redus (Luxemburg, Elveţia,
Danemarca, Islanda); există numeroase ţări cu potenţial economic ridicat, dar

având nivel de dezvoltare economic redus (China, India, Brazilia, Mexic s.a.).
O situaţie particulară prezintă ţările cu importante resurse petroliere care le
permit un PIB ridicat pe locuitor, dar au un potenţial economic redus, piaţa internă
este redusă, venitul este inechitabil repartizat, iar economia şi consumul sunt
puternic dependente de importuri.
Caracteristica lumii contemporane este aceea că majoritatea ţărilor au un
nivel scăzut de dezvoltare economică, dar şi potenţial economic redus, ceea ce
constituie un cerc vicios în calea dezvoltării.
3.6 Structuri economice
⇒ În funcţie de gradul de încorporare a progresului tehnico-ştiinţific în

factorii de producţie şi în utilizarea lor, se disting economii informaţionale
(modernă, tehnologică, intensiv informaţională), economie industrială, economie
înapoiată.
⇒ După locul şi rolul diferitelor genuri (domenii) de activitate la
producerea PIB se disting:
9 economii agrare (agricultura şi industria extractivă concentrează
importante cantităţi de factori de producţie, au un aport ridicat la
producerea PIB şi în exporturi, dar eficienţa economică şi, în primul
rând, productivitatea globală medie a factorilor de producţie sunt
reduse. În totalitate sunt ţări cu nivel redus de dezvoltare economică şi
umană;
9 economii industriale (în care industria prelucrătoare, cu ramurile
moderne de un înalt nivel tehnic, productivitate şi competitivitate
ridicate au o pondere determinantă în producerea PIB şi în exporturi,
ceea ce asigură o valoare adăugată ridicată, venituri şi condiţii de
existenţă înalte);
9 economii postindustriale în care industriile principale, inclusiv
serviciile, învăţământul, ocrotirea sănătăţii, cercetarea ştiinţifică
cunosc un înalt nivel de dezvoltare, performanţe ridicate, fiind
suportul unei stabilităţi capabile să reziste la şocurile economice
interne şi internaţionale, inclusiv la inerentele fluctuaţii ciclice.
Majoritatea acestor economii se află în proces de tranziţie spre Noua
Economie, bazată pe cunoaştere, informaţie şi creativitate.
⇒ După evoluţia parametrilor şi performanţelor economice într-o anumită

perioadă distingem: economii în expansiune (boom, dezvoltare), economii în criză
şi economii în stagnare.
⇒ După dimensiunile şi interacţiunile în cadrul circuitului economic
mondial se disting: economii închise şi economii deschise. Economiile închise sunt
cele care voluntar (dar de cele mai multe ori ca urmare a unor sancţiuni adoptate de
ONU sau de marile puteri economice) au o participare cu totul marginală la
diviziunea internaţională a muncii şi la schimburile mondiale. Ele nu pot beneficia
de efectele favorabile pe care le generează schimburile economice voluntare.
Economiile deschise sunt puternic ancorate în schimburile economice
internaţionale, exportă o parte importantă din PIB şi importă pe măsură, ca expresie
a beneficiilor pe care le obţin partenerii de pe urma liberalizării relaţiilor
economice internaţionale.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Economie de schimb • Economie de piaţă de tip liberal

• Economie naturală (neoamerican)
• Specializarea agenţilor economici • Tranzacţii bilaterale de piaţă
• Avantaj economic absolut • Reforma economică
• Avantaj economic relativ • Macrostabilizarea
• Monetarizarea economiei • Reforme structurale
• Sistem economic • Liberalizarea economică
• Sistem economic de tip mixt • Nivel de dezvoltare economică
• Economie de piaţă de tip social (renan) • Potenţial economic
ÎNTREBĂRI
Relevaţi legăturile dintre problema fundamentală a economiei şi sistemul economic.

Caracterizaţi sistemul real al economiei de piaţă concurenţială.
Comparaţi modelul renan (social) şi liberal (neoamerican) de economie de piaţă.
Elaboraţi o balanţă privind elementele care deosebesc economia de piaţă concurenţială
de tip capitalist de economia comandată centralizat.
Prezentaţi procese pe care le incumbă reforma economică în România.
Elaboraţi un model propriu de acţiuni pentru a asigura funcţionalitatea economiei de
piaţă.
Caracterizaţi România în funcţie de: nivelul de dezvoltare, potenţialul economic,
structura economiei.
APLICAŢII
1. Propoziţia: „Orice economie în care au loc schimburi, procese de vânzare-

cumpărare, deci există pieţe, este o economie de piaţă” este: a) adevărată; b) falsă.
Argumentaţi.
2. Afirmaţia: „În orice economie de piaţă se întâlnesc şi trăsăturile economiei de

schimb” este: a) adevărată; b) falsă.
Argumentaţi.
3. Fie trei agenţi economici: x, y, z care dispun de resurse (în mld. u.m.) x = 1.000;
y = 1200; z = 800. Prin utilizarea resurselor, ei obţin următoarele cantităţi din bunul
A: x = 1500 buc; y = 1700 buc; z = 1240 buc. Care dintre cei trei producători deţine
avantaj absolut: a) x; b) y; c) z; e) nici unul.
Demonstraţi.
4. Bunurile A şi B sunt produse de către producătorii x şi y, care au aceleaşi resurse.

Producătorul „x” poate produce: 10 unităţi din A sau 16 unităţi din B sau 5 respectiv
8 din fiecare. Producătorul B poate produce: 12 unităţi din A sau 19 unităţi din B sau
6 respectiv 9,5 din fiecare. În producerea bunului B avantajul comparativ relativ îl
deţine: a) producătorul x; b) producătorul y; c) x şi y; d) nici unul.
Demonstraţi.
5. Pe baza datelor din problema de mai sus, recomandaţi următoarea specializare:

a) x în A şi y în B; b) x în B şi y în B; c) x în B şi y atât în A, cât şi în B;
d) specializarea nu este oportună.
6. Medicamentele compensate prin sistemul Asigurărilor de sănătate sunt bunuri:

a) integral marfare; b) parţial marfare; c) nonmarfare (noncomerciale); d) libere.
7. Trăsăturile şi mecanismele funcţionale ale sistemului economic liberal (de piaţă) au

fost jalonate de către: a) Aristotel; b) David Ricardo; c) Adam Smith; d) J. M. Keynes;
e) Karl Marx.
8. Reglarea economiei printr-un mecanism hibrid se realizează în: a) economia de

comandă; b) modelul teoretic al economiei de piaţă; c) economia mixtă; d) doar în
economiile în tranziţie.
9. Modelul renan (social) de economie de piaţă tinde să devină în linii generale prototip
pentru: a) fostele ţări socialiste; b) Uniunea Europeană; c) Canada; d) SUA; e) toate
statele contemporane.
10. În România, nucleul reformelor structurale pentru a realiza tranziţia la sistemul

economiei de piaţă funcţională este: a) macrostabilizarea; b) pluralismul politic;
c) asigurarea libertăţii pieţei; d) privatizarea; e) liberalizarea preţurilor.

Economia Pe Piata Capitalista

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Economia Pe Piata Capitalista

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

CAPITOLUL 3

3.1 Economia de schimb – formă universală de organizare

ECONOMIA DE PIAŢĂ CAPITALISTĂ

Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţie proprie, prin

Economia naturală 1 reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a

3.1 Economia de schimb – formă universală de organizare

Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid, în economie naturală şi

Rolul economiei naturale, în activitatea fiecărui agent economic şi în

Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a

Economia de schimb caracterizează fiecare economie naţională, dar şi

3.1.1 Caracteristici generale ale economiei de schimb

Principalele caracteristici ale economiei de schimb sunt:

A) Specializarea agenţilor economici. Economia de schimb are la bază

Un agent economic sau o economie naţională dispune de avantaj competitiv relativ

Orice decizie şi acţiune a oricărui agent economic pus în faţa unor

În ceea ce priveşte avantajul relativ (comparativ), problema este mai complexă.

De exemplu, dacă producătorul A ar alege să se specializeze doar în producerea

Costul de oportunitate (Co)

Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea

Specializarea producătorului A în producerea bunului x şi a producătorului C în

Deci, din aceleaşi resurse, prin specializare se obţine un spor de producţie,

Specializarea fundamentată economic generează atât sporirea rezultatelor

Specializarea internaţională a economiilor naţionale

Să considerăm două ţări – Germania şi India – care produc două bunuri –

Graficul 3.1 FPP: Germania ( ) şi India (---)

Datele relevă că Germania deţine avantaj competitiv relativ în producţia de

B) Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Ca trăsătură a

Autonomia cea mai largă se realizează în condiţiile proprietăţii particulare,

E) Fluxurile dintre agenţii economici sunt tranzacţii bilaterale de

F) Bunurile îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de schimb,

Analiza comparată pune în evidenţă existenţa unor grade de marfaritate

3.2 Sistemul ideal de economie cu piaţă concurenţială

Peisajul economic al planetei, al diferitelor zone geografice şi al fiecărei

3.2.1 Sistemul economic

Intuind tendinţa spre generalizare a economiei de schimb, ca formă

În funcţie de aceste elemente, în cadrul economiei de schimb se

Sistemele economice se diferenţiază fundamental prin:

3.2.2 Elemente structurale ale economiei cu piaţă concurenţială

Sistemul ideal de tip capitalist se caracterizează prin următoarele:

• modelul teoretic al economiei de piaţă exclude intervenţia

• statul este prezent în activitatea economică în măsura în care este un

Modelul teoretic al economiei de comandă a fost fundamentat ca o reacţie

3.3 Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială de tip capitalist

În viaţa reală niciunul dintre modelele teoretice de organizare a economiei

Iniţial, noţiunea de economie mixtă desemna acele situaţii în care se realiza

În ciuda acestor evidenţe, considerăm conceptul de economie mixtă în sine

3.3.1 Trăsăturile sistemului real de economie cu piaţă concurenţială

O economie naţională contemporană poate fi considerată drept economie

b) este realizat un sistem de comunicare între componentele

Componentele structurale ale economiei de piaţă de tip capitalist au

3.3.2 Modele ale economiei de piaţă de tip capitalist

Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială, care „acoperă”

⇒ gradul de intervenţie a statului în activitatea economică;

⇒ măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei sau,

⇒ modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie (prin

⇒ rolul şi funcţiile reale pe care le îndeplineşte piaţa;

⇒ curentul de gândire economică care exercită un rol mai mare în

Deşi s-au emis numeroase puncte de vedere, se poate aprecia că delimitări

Modelul neoamerican de economie de piaţă

Cu titlu ilustrativ, surprindem în continuare unele trăsături ale modelului

Modelul renan de economie de piaţă (care tinde să devină tipul european de

Pe baza acestor principii, în mecanismul de funcţionare sunt identificabile o serie

Două modele reprezentative de economie

Relevaţi legăturile dintre problema fundamentală a economiei şi sistemul economic.