Introducere
P
ornim în realizarea demersului nostru de la ideea cristalizată în teoria şi practica dreptuluiinternaţional al dreptului omului că societatea internaţională , factorii de decizie ai colectivităţii umanetrebuie să trateze drepturile omului într-o manieră globală , corectă şi legală.Desigur , în abordarea problematicii vaste , complexe a drepturilor omului trebuie avute învedere particularităţile regionale şi naţionale , varietatea condiţiilor istorice,culturale , religioase .Aceasta nu scuteşte statele lumii de a depune toate eforturile pentru a promova şi proteja toatedrepturile şi libertăţile umane .Mai ales din a doua jumătate a secolului al XX-lea încoace, recunoaşterea şi garantareadrepturilor omului a devenit un subiect extrem de dezbătut , care , pornind de la Declaraţia Universală aDrepturilor Omului , a determinat adoptarea unui număr impresionant de reglementări internaţionale prevăzute cu numeroase mecanisme pentru aplicarea lor practică. Evoluţia pe plan internaţional aacestor prevederi , implicaţiile ce decurg pe planul politicii externe a statelor ( inclusiv pentru apărarea păcii ţi securităţii mondiale ) au făcut ca preocupările pentru respectarea drepturilor omului să devinăastăzi unul din elementele centrale ale ordinii internaţionale .Prin importanţa şi gradul lor de generalitate , drepturile omului se referă la fiinţele umane ,oriunde s-ar afla acestea , indiferent de vârstă , rasă , religie .Iar inviolabilitatea drepturilor , abordareaacestora într-o manieră globală , se referă la toate categoriile de drepturi , de libertăţi şi persoane , deobligaţii pe care statele lumii le-au asumat , în acest sens .Dar recunoaşterea caracterului global al problematicii drepturilor omului nu anulează particularităţile regionale ale acestora , care au condus la conceptul de regionalizare a drepturilor omului . Este un concept care pentru început a fost primit cu reticenţă de către Naţiunile Unite. Existateama , suspiciunea , că mişcarea pentru drepturile omului ar avea de suferit prin fragmentarea acesteiaşi că universalitatea de care vorbeam mai sus ar fi pusă sub semnul incertitudinii .În timp , însă , mai ales după adoptarea în 1966 a celor două Pacte , ONU a devenit maitolerantă , mai receptivă , chiar faţă de ideea regionalizării drepturilor omului . Printr-o Rezoluţieadoptată în 1977 , ONU recomanda statelor membre să încheie unele documente regionale pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului . Desigur , aceste documente au ca fundament juridicreglementările universale care au fost detaliate şi adoptate la condiţiile specifice ale regiunii respective.