Professional Documents
Culture Documents
1. INTRODUCERE
3. PROCESORUL
4. RĂCITORUL
5. PLACA VIDEO
6. PLACA DE BAZĂ
7. HARDISCUL
8. MEMORIA RAM
9. UNITĂŢILE OPTICE
10. MONITORUL
16. IMPRIMANTA
INTRODUCERE
Cumpărarea unui calculator reprezintă o decizie importantă care trebuie luată în
funcţie de bugetul de care dispunem şi de modul în care dorim să folosim calculatorul.
Un calculator folosit în principal pentru procesare de text (scris, formatare) şi pentru
explorarea internetului nu trebuie să fie puternic, însă un calculator folosit şi pentru
jocuri sau editare audio-video trebuie să fie îndeajuns de puternic încît să poată face
faţă cu succes acestor sarcini. Cei care îşi cumpără pentru prima dată un calculator
sînt sfătuiţi să-şi cumpere unul deja asamblat, care are şi sistemul de operare
preinstalat.
Ofertele de calculatoare deja asamblate sînt însă de multe ori "dezechilibrate" (de
ex. procesor puternic şi placă video slaba, etc.) de aceea este recomandat să le
spunem celor care ni-l vînd la ce îl folosim în principal. Aceştia pot să-i ajusteze
configuraţia (în anumite limite) în raport cu cerinţele noastre, în aşa fel încît să nu
avem surpriza să cumpărăm un calculator prea slab (pentru care vom fi nevoiţi să
investim alţi bani în scopul ameliorării lui) sau din contră unul prea puternic (caz în
care am cheltuit bani pentru nişte caracteristici pe care nu le folosim).
Cei care au deja un calculator şi au cunoştinţe despre piesele din acesta (instalare,
configurarea draiverelor) pot să îşi asambleze singuri un nou calculator fără un efort
prea mare. Avantajul principal al asamblării unui calculator din componente cumpărate
separat este că avem toate piesele în garanţie şi putem în acelaşi timp să deschidem
calculatorul pentru a face îmbunătăţiri sau pentru a-l întreţine (curăţare de praf,
lubrifierea ventilatoarelor, etc.) fără a pierde garanţia. Dacă am luat un calculator deja
asamblat, garanţia se pierde de obicei dacă deschidem calculatorul şi de aceea
sîntem nevoiţi să-l transportăm la serviciul de reparaţii al magazinului de unde l-am
cumpărat ori de cîte ori avem probleme cu el sau dorim să-i aducem îmbunătăţiri. Un
alt avantaj major este faptul că putem alege piesele care au cel mai bun raport
calitate-preţ, nefiind obligaţi să le cumpărăm pe toate de la acelaşi furnizor. Faptul că
nu depindem de componentele avute în stoc de o anumită firmă care vinde
calculatoare asamblate deja, ne permite să alegem piesele şi în funcţie de companiile
producătoare. De exemplu, dacă am avut experienţe pozitive cu plăcile de bază
produse de compania X şi cu plăcile video produse de compania Y putem să ne
procurăm în continuare piese produse de aceste companii pentru noul calculator pe
care dorim să-l asamblăm.
Dacă reuşim să asamblăm un calculator care funcţionează exact aşa cum ne dorim
vom avea satisfacţia lucrului bine făcut şi în mod sigur vom cîştiga şi respectul
prietenilor nostri interesaţi şi ei de calculatoare. Pe de altă parte dacă performanţele
calculatorului asamblat sînt departe de ce speram sau chiar acesta nu porneşte, vom fi
nevoiţi să apelăm la serviciile unor specialişti, lucru care ne va costa în plus.
Decizia de a asambla singuri un calculator trebuie luată numai dacă sîntem siguri că
vom duce lucrul la bun sfirşit. Responsabilitatea pentru asamblarea cu succes a unui
calculator îi revine în întregime aceluia (sau aceleia) care îşi asumă un astfel de
proiect. Cel mai important lucru (după cunoştinţele de bază despre componentele unui
calculator şi funcţionarea acestuia) care ne poate garanta succesul într-o astfel de
iniţiativă este încrederea în forţele proprii.
După ce ne-am hotărît asupra pieselor dorite trebuie să alcătuim o listă a acestora
pe care să o scriem pe hîrtie. Este bine să avem pentru fiecare componentă cel puţin
două opţiuni, în aşa fel încît dacă piesa respectiva nu este nicăieri în stoc să
cumpărăm alta cu performanţe similare. Apoi trebuie să vedem care din furnizorii de
componente are în stoc piesele dorite de noi şi care este preţul lor. Putem afla acest
lucru fie vizitînd sediile furnizorilor (magazinele), fie telefonînd la aceste sedii, fie
contactîndu-i pe furnizori prin poşta electronică. Vizitarea siturilor web sau consultarea
ofertelor existente în magazine este mai mult orientativă, pentru că ofertele nu prezintă
de cele mai multe ori situaţia pieselor avute în stoc într-un anumit moment.
Întotdeauna trebuie să întrebăm (la faţa locului sau prin telefon) care este situaţia
pieselor care ne interesează (existente în stoc, stoc epuizat dar reaprovizionarea este
iminentă, etc.). Comparăm preţul pieselor la diverşi furnizori şi alegem pentru aceeaşi
piesă furnizorul care practică cel mai mic preţ, pentru că deşi diferenţele de preţ sînt
de obicei foarte mici între variatele oferte, atunci cînd cumpărăm mai multe piese orice
mică economie se adună şi la sfîrşit totalul economisit nu este de neglijat.
Cea mai grea decizie de luat este daca sa se cumpere un calculator (sau o
componenta) in momentul in care se produce o schimbare majora a standardelor de
fabricatie a componentelor. De exemplu anul 2004 a fost un an in care s-au introdus
standarde noi (Serial ATA pentru hardiscuri, PCI Express x16 pentru placi video,
DDR2 pentru memoria RAM) si formate noi de socluri (LGA775 pentru Pentium 4,
socket 939 pentru Athlon 64 si Athlon 64 FX). Standardele mai noi sint intotdeauna
mai bune decit cele vechi, dar nu acelasi lucru se poate spune despre primele
componente construite in conformitate cu ele. Ca si in cazul oricarui produs electronic
de larg consum, prima generatie conforma cu standardul nou nu este intotdeauna si
cea mai reusita, pentru ca doar utilizarea mai indelungata a unui produs va scoate la
iveala defectele de fabricatie, prin rezolvarea carora producatorul va reusi sa-si
imbunatateasca produsul. Fiecare utilizator va decide singur daca sa cumpere o
componenta din prima generatie conforma cu noul standard sau daca sa astepte un
timp (3 - 6 luni este suficient) pina la "maturizarea" produsului respectiv. In general
asteptarea este cea mai buna optiune, mai ales ca pretul unui produs tinde sa scada
odata cu trecerea timpului de la introducerea pe piata, iar calitatea se imbunatateste.
In paranteza fie spus toate standardele introduse in anul 2004, ca si altele introduse
ulterior (soclul AM2 pentru procesoare AMD), au trecut cu bine proba timpului si s-au
impus in detrimentul standardelor vechi.
PROCESORUL
INTEL AMD
GENERALITĂŢI
Procesorul este piesa cea mai importantă a unui calculator (cea care face
"calculele") şi este alcătuit dintr-o multitudine de microcircuite integrate, care sînt
compuse la rîndul lor din tranzistori, rezistori (rezistenţe), capacitori (condensatori) şi
diode. Toate aceste componente servesc la alcătuirea unor circuite care formează
porti logice (logic gates) ce stau la baza principiului de funcţionare a
microprocesorului.
Există mai mulţi fabricanţi de procesoare dar cei mai importanţi sînt INTEL şi AMD.
Aceste companii au o oferta împărţită în trei categorii :
LEGĂTURI UTILE
PROCESOARE INTEL
1. CORE
Procesoarele Core 2 Duo sint fabricate folosind doua tipuri de nuclee, anume
Conroe si Allendale, care difera intre ele doar prin marimea memoriei cache de tip L2
(2 MB pentru Allendale si 4 MB pentru Conroe). Ele folosesc instructiunile pe 64 de biti
(EM64T) si suporta tehnologiile de virtualizare ("Intel Virtualization Technology") si de
eficientizare a consumului energetic ("Enhanced SpeedStep Technology"), dar nu si
tehnologia Hyper-Threading. Aceste procesoare au nevoie de placi de baza cu soclu
LGA775, insa aceste PB nu sint compatibile cu procesoarele Pentium 4 sau Pentium
D. Modelele ieftine (E 4400, E 4300) nu suporta tehnologiile de virtualizare si au
frecventa magistralei principale (FSB) de 800 MHz, spre deosebire de modelele mai
scumpe la care aceasta este de 1067 MHz.
Aceasta familie include modelele cele mai performante de procesoare Intel pentru
calculatoarele de birou ("desktops"). Ele inglobeaza nucleul Conroe si se instaleaza pe
aceleasi tipuri de placi de baza ca si procesoarele Core 2 Duo. In fapt diferenta fata de
procesoarele Core 2 Duo cu nucleu Conroe este reprezentata doar de frecventa
marita la care functioneaza.
2. PENTIUM
Procesoarele Pentium au fost pina in anul 2006 cele mai puternice procesoare
produse de Intel şi sînt indicate pentru cei care doresc să foloseasca calculatorul şi
pentru jocuri de ultimă generaţie sau pentru prelucrare audio-video. Procesoarele
Pentium fabricate în prezent sînt dintr-a patra generaţie (Pentium 4), dar se mai
găsesc în vînzare la mîna a doua şi sisteme cu procesoare din generaţia a treia
(Pentium 3, denumire scrisa de obicei Pentium III).
2.1.1 Pentium 4
Procesoarele din generaţia a patra (cu excepţia seriei P4 Extreme Edition) au fost
fabricate folosindu-se cinci tipuri de nuclee şi anume Wilamette, Northwood, Prescott,
Prescott 2M si Cedar Mill. Între cele cinci tipuri de nuclee există multe asemănări însă
există şi destule diferenţe, legate de procesul de fabricaţie sau de arhitectura internă.
Nucleul Willamette a fost primul tip de nucleu inclus in procesoarele P4 si de aceea a
fost si cel mai slab, inglobind doar 256 KB de memorie cache L2. Nucleul Northwood
are 8 KB de memorie cache L1 si 512 KB de memorie cache L2. Nucleul Prescott are
un număr dublu de tranzistori faţă de nucleul Northwood şi are 16 KB de memorie
cache L1 alaturi de 1024 MB de memorie cache L2. În plus procesoarele bazate pe
nucleul Prescott au o arhitectură îmbunătăţită şi sînt dotate cu un set nou de
instrucţiuni, numit SSE3, care nu există la procesoarele bazate pe nuclee mai vechi şi
care va fi pus în valoare de creatorii de softuri. Pe de altă parte nucleul Prescott are un
consum de electricitate mai crescut şi degajă mai multă căldură în timpul funcţionării
intensive decît nucleul Northwood, ceea ce reprezintă un dezavantaj. Nucleul Prescott
2M isi are numele de la includerea a 2 MB de memorie cache L2 si a fost folosit pentru
unele procesoare Pentium 4 din familia 6xx si pentru cel mai performant dintre
procesoarele Pentium 4 Extreme Edition (P4 EE 3.73). Nucleul Cedar Mill este
asemanator cu Prescott, dar fiind fabricat cu o tehnologie de 65 nm are un consum de
electricitate mai scazut, deci si o emisie de caldura mai redusa.
Modelele din familiile 5xx (550, 540, 530, etc.) si 6xx (670, 660, 650, etc.) sint
ultimele reprezentante ale generatiei de procesoare mononucleate Pentium 4. Ceea
ce le deosebeste de familiile precedente de procesoare Pentium 4 este posibilitatea
folosirii tehnologiei EM64T (Enhanced Memory 64 Technology), adica folosirea
instructiunilor pe 64 de biti. Acestea au nevoie pentru a functiona de placi de baza
care sa suporte tehnologia EM64T la nivel de BIOS, iar la nivel software de sisteme de
operare (Windows XP x64 sau Linux) si de aplicatii pe 64 de biti.
Sînt cele mai performante procesoare din generaţia Pentium 4. Majoritatea acestor
procesoare au fost bazate pe nucleul Gallatin, iar una dintre caracteristicile lui care au
contribuit din plin la sporul de performanţă a fost prezenţa unui nivel de memorie
cache L3 cu o marime de 2 MB, care se adauga memoriei cache L2 de 512 KB.
Procesoarele Pentium 4 Extreme Edition nu au nevoie de plăci de bază speciale, ele
putînd fi montate pe plăcile de bază obişnuite pentru Pentium 4 şi anume "socket 478"
sau "socket LGA775". Astfel, procesorul P4 XE 3.4 GHz exista atit in varianta pentru
soclu 478 cit si in varianta pentru soclu LGA775. Cel mai puternic reprezentant al
acestei familii este procesorul Pentium 4 XE 3.73 GHz, care a fost construit exclusiv
pentru formatul de soclu LGA775, fiind bazat pe nucleul Prescott 2M.
O parte din procesoarele Pentium 4 cu frecvenţa de tact de peste 2,4 GHz posedă
facilitatea de "Hyper-Threading" (HT), ceea ce înseamnă că un procesor este "văzut"
de SO ca fiind de fapt compus din două procesoare "logice" (virtuale) care
funcţionează la frecvenţa de ceas nominală a procesorului real. Unele aplicaţii sînt
optimizate pentru modul multifir ("multithread") sau pentru sistemele multiprocesor şi
ca urmare ele vor rula mai rapid pe un sistem dotat cu un procesor Pentium 4, chiar
dacă acest sistem doar "emulează" un sistem biprocesor, fără a fi şi în realitate unul.
De asemenea tehnologia HT aduce un avantaj în situaţia lucrului simultan cu mai
multe aplicaţii sau în cazul în care unele aplicaţii rulează automat în fundal.
Performanţa unui sistem dotat cu un procesor care utilizează tehnologia "Hyper-
Threading" nu este însă la fel de mare ca a unui sistem dotat cu două procesoare
reale (identice cu cel folosit în sistemul monoprocesor), din cauza faptului că
procesoarele "logice" trebuie totuşi să împartă resursele procesorului real. Creşterea
de performanţă este de obicei de ordinul 10-30 %, dar există şi situaţii în care
tehnologia HT trebuie dezactivată pentru că ea încetineşte activitatea procesorului în
anumite aplicaţii. Pentru a putea folosi tehnologia HT este nevoie de o placă de bază
compatibila şi de un SO (Windows XP sau unele distribuţii de Linux) optimizat pentru
această tehnologie. Activarea sau dezactivarea tehnologiei HT se face din BIOS-ul
plăcii de bază.
2.2.1 Pentium D
Cele mai noi modele de Celeron D (352, 356 si 360) inglobeaza nucleu Cedar Mill si
sint fabricate cu ajutorul tehnologiei de 65 nm, ceea ce inseamna ca au un consum de
energie mai mic si deci se incalzesc mai putin.
Compania Intel a folosit pina in anul 2004 denumiri pentru procesoarele Pentium şi
Celeron care includeau obligatoriu şi frecventa de ceas reala a acestora (de ex.
Pentium 4 3.4 GHz ; Pentium 4 3.2E GHz ; Pentium 4 2.8C GHz ; Celeron 2 GHz,
Celeron 2.8 GHz, etc.). Scopul era ca orice cumparator sa poată sa aprecieze uşor
performanta procesoarelor şi sa poată sa se decida rapid care este cel mai potrivit
pentru nevoile sale.
Intel a complicat însă lucrurile pe parcurs (în special pentru cumparatorii mai puţin
avizati) pentru ca au existat foarte frecvent situatii în care procesoare Pentium 4 avînd
aceeaşi frecventa de ceas aveau performante sensibil diferite. Acest lucru se datora în
principal faptului ca unele dintre aceste procesoare funcţionau cu o magistrala interna
de date de 800 MHz, iar altele cu 533 MHz sau ca unele procesoare foloseau
tehnologia "Hyper-Threading" în timp ce altele nu. Mai mult, interveneau în ecuatie şi
diferentele legate de nucleele pe baza cărora erau construite procesoarele. În acest fel
nu erau rare situatiile în care cumparatorii erau pusi în dificultate atunci cînd trebuiau
sa aleaga procesorul adecvat dintre mai multe procesoare avînd aceeaşi frecventa de
ceas dar preturi diferite. Aceasta stare de lucruri defavoriza în mod evident
cumparatorul şi în plus permitea unele manevre de marketing abuzive din partea
firmelor care vindeau sisteme şi componente de calculator, firme care de obicei
specificau în ofertele lor doar frecventa de ceas a procesorului, fara a preciza şi
frecventa magistralei de date, tipul nucleului sau compatibilitatea cu tehnologia
"Hyper-Threading".
Un procesor avînd un anumit număr este mai puternic decit procesoarele cu numere
mai mici şi mai slab decit procesoarele cu numere mai mari. De exemplu un procesor
Pentium 4 la 3,6 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 800
MHz, 1MB memorie cache L2, compatibil cu tehnologia HT) va avea numarul 560, un
procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 3,4 GHz
va avea numarul 550, iar un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar
funcţionind la frecventa de 3,84 GHz va avea numarul 570. În mod similar un procesor
Celeron D la 2,66 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 533
MHz, 256 KB memorie cache L2) va avea numarul 330, un procesor avînd aceleasi
caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 2,53 GHz va avea numarul 320,
iar un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 2,8
GHz va avea numarul 335.
LEGĂTURI UTILE :
• Celeron
PROCESOARE AMD
MONONUCLEATE (SINGLE-CORE) BINUCLEATE (DUAL-CORE)
1.1.1 ATHLON 64
Procesoarele Athlon 64 sînt varianta mai puţin performanta (şi în acelaşi timp mai
ieftina) a procesoarelor AMD mononucleate pe 64 de biti, dar ele intrec în performanta
procesoarele Sempron sau Athlon XP cu aceeaşi frecventa de tact. Ele sînt construite
folosind nucleele "Newcastle", "Clawhammer", "Winchester" si "Venice. Cel mai
puternic reprezentant al familiei Athlon 64 este procesorul Athlon 64 4000+ (frecventa
reala 2,4 GHz), care are 939 de pini. El este construit pe baza nucleului Clawhammer
(la fel ca si Athlon 64 FX-53, care are aceeasi frecventa de tact), avind controler de
memorie bicanal si o cantitate de memorie cache L2 de 1 MB.
1.2 SEMPRON
Procesoarele Sempron au fost construite de-a lungul timpului folosind cinci tipuri de
nuclee si anume Thoroughbred B, Barton, Paris, Palermo si Manila.
1.3 ATHLON XP
Procesoarele Duron mai recente au fost construite succesiv cu două tipuri de nuclee
şi anume Morgan (între 1 GHz şi 1,3 GHz) şi Applebred (1,4 GHz; 1,6 GHz şi 1,8
GHz). Nucleul Applebred este îmbunătăţit considerabil faţă de nucleele anterioare şi
permite funcţionarea procesorului la o frecvenţă a magistralei de date (FSB) de 266
MHz. Procesoarele Duron au o cantitate de memorie cache L2 de doar 64 KB, faţă de
256 sau 512 KB pentru procesoarele Athlon XP, ceea ce se răsfrînge asupra
performanţelor în aplicaţiile (jocuri, programe de birotică, etc.) dependente de
cantitatea de memorie cache disponibilă. Aceasta linie de procesoare a fost scoasa
din productie în momentul în care a fost lansat modelul Sempron.
ATHLON 64 FX ATHLON 64 X2
Incepind cu anul 2006 AMD a decis ca procesoarele din familia Athlon 64 FX sa fie
fabricate folosind doua nuclee. Primii reprezentanti ai acestei familii (Athlon 64 FX-51,
53, 55, 57) aveau un singur nucleu.
• Athlon 64 FX-60 este construit pe baza nucleului Toledo, avind frecventa reala
de 2,6 GHz. El este compatibil cu placile de baza cu Soclu 939 si are 2 MB
memorie cache (cite 1 MB pentru fiecare din cele doua nuclee). Controlerul de
memorie este bicanal si are o interfata de lucru cu memoria cache L2 de 128 de
biti.
• Athlon 64 FX-62 este construit pe baza nucleului Windsor, avind frecventa reala
de 2,8 GHz. El este compatibil cu placile de baza cu Soclu AM2 si are 2 MB
memorie cache (cite 1 MB pentru fiecare din cele doua nuclee).
2.2 ATHLON 64 X2
Familia de procesoare Athlon 64 X2 include modelele 5200+ (2,6 GHz), 5000+ (2,6
GHz), 4800+ (2,4 GHz), 4600+ (2,4 GHz), 4400+ (2,2 GHz), 4200+ (2,2 GHz), 4000+
(2 GHz), 3800+ (2 GHz), 3600+ (2 GHz).
Ele sint bazate pe nucleele Toledo (4800+ si 4400+), Manchester (4600+, 4200+,
3800+) si Windsor (modele de la 3600+ la 5200+). Diferenta de performanta intre
modelele cu aceeasi frecventa de tact este data de marimea memoriei cache L2, care
este de altfel si singura diferenta intre cele doua tipuri de nuclee. Aceasta este de 2MB
(cite 1 MB pt. fiecare nucleu) la 4800+ si 4400+ si de 1 MB (cite 512 KB pt. fiecare
nucleu) la 4600+ si 4200+.
Identificarea nucleului unui procesor Athlon XP, Athlon 64 sau Sempron se face pe
baza codului inscripţionat pe acesta ("Ordering Part Number" - OPN) sau folosind
softuri speciale cum sînt CPUiDMax sau CPU-Z (vezi adresele de unde pot fi
descărcate în pagina Legaturi Programe). Să presupunem că avem un procesor
Athlon XP cu urmatorul cod inscripţionat pe plăcuţa sa : "AXDA 1700 DUT3C". Pentru
a-l "descifra" trebuie să urmăm indicaţiile de pe situl AMD. Grupul de litere "AXDA" ne
semnalează că avem de-a face cu un procesor Athlon XP cu nucleu Barton sau
Thoroughbred, numărul "1700" ne dezvăluie că procesorul are o performanţă
("performance rating") de 1700+ ceea ce lămureşte în plus faptul că este vorba de un
nucleu Thoroughbred, litera "D" semnifică faptul că procesorul este "împachetat"
folosind tehnologia OPGA, litera "U" arată că tensiunea de funcţionare este de 1,6 V,
litera "T" indică temperatura maximă suportată de nucleu şi anume 90 de grade
Celsius, cifra "3" semnalează că procesorul are 256 KB de memorie cache L2, iar
litera "C" ne indică frecvenţa magistralei principale de date (FSB) a plăcii de bază în
care poate fi montat procesorul şi anume 266 MHz.
LEGĂTURI UTILE :
• Duron
ALTI PRODUCATORI
Compania VIA produce familiile de procesoare VIA C (C3 / C7) si VIA Eden.
Acestea au un consum scazut de electricitate si pot fi folosite in sistemele de
dimensiuni (foarte) reduse la care este esentiala producerea unei cantitati cit mai mici
de caldura in timpul functionarii. Dacă intenţionăm să folosim un calculator în principal
pentru procesarea de text sau explorarea internetului putem lua în considerare
cumpărarea unor asemenea procesoare, care poate fi folosite eventual şi pentru jocuri
pe calculator mai vechi sau pentru aplicaţii audio-video mai puţin intensive.
Procesoarele produse de VIA se vînd de obicei impreună cu o placă de bază (sint deja
fixate pe ea), la un preţ foarte convenabil.
În cazul în care folosim calculatorul pentru o plajă largă de aplicaţii (birotică, editare
audio-video, jocuri, programare, proiectare, etc.) şi avem un buget restrîns, trebuie să
favorizăm procesorul "în dauna" plăcii video, atunci cînd luam decizia finală referitoare
la piesele pe care le cumpărăm. Cu alte cuvinte trebuie să luam un procesor cît mai
puternic, pentru că performanţa acestuia se va reflecta pozitiv în absolut toate
aplicaţiile, pe cînd performanţa plăcii video este de obicei limitată la jocuri şi la
aplicaţiile de grafică 3D.
Utilizatorii care pun un preţ deosebit pe performanţa calculatorului lor pot avea în
vedere cumpărarea unui procesor din familiile Athlon 64 FX sau Athlon 64 X2 produse
de AMD sau a unui procesor din familiile Core 2 Duo ori Core 2 Extreme produse de
Intel, dacă bineînţeles bugetul le permite cumpărarea unor astfel de procesoare foarte
performante dar şi foarte scumpe.
Utilizatorii care au un buget mai putin generos (totusi considerabil) trebuie sa aiba in
vedere cumpararea unui procesor Athlon 64 sau a unui procesor Pentium D cu
frecventa de ceas de peste 2000 MHz (2 GHz).
Utilizatorii care au un buget restrins pot cumpara un procesor Sempron (2800+ sau
mai bun) sau un procesor Celeron D cu frecventa de ceas de cel putin 2,8 Ghz. In
functie de buget pot fi cumparate procesoare Sempron sau Celeron mai slabe dar
acest lucru nu este recomandat daca dorim sa avem un calculator pe care sa-l folosim
pentru aplicatii intensive si in urmatorii 2 ani de la cumparare.
In sfirsit, utilizatorii care folosesc calculatorul pentru aplicatii care nu necesita multa
putere de calcul au cel mai bun raport performanta-pret daca aleg un procesor cit mai
ieftin din gamele Sempron, Celeron sau eventual VIA C7.
RĂCITORUL
GENERALITĂŢI
Legaturi catre unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la răcitoare
pot fi gasite in Anexa Manualului.
Există multe tipuri de răcitoare însă este recomandată cumpărarea unuia care să fie
eficient şi în acelaşi timp care să nu aibă un ventilator foarte zgomotos. Un astfel de
racitor costă de obicei între 10 şi 15 EUR dar există bineînţeles şi variante mai bune
dar în acelaşi timp mai scumpe. La cumpărarea răcitorului trebuie să ţinem cont de
faptul că răcitoarele pentru procesoare Pentium sau Celeron sînt diferite (din punct de
vedere al dispozitivului de montare) de cele pentru procesoare AthlonXP sau Duron şi
de asemenea diferite de cele pentru procesoarele Athlon 64. Este recomandată
cumpărarea unui răcitor care are o pastilă de cupru în locul în care radiatorul vine în
contact cu procesorul.
PLACA VIDEO
NVIDIA ATI
GENERALITĂŢI
PV contine un procesor specializat numit GPU (Graphics Processing Unit) sau VPU
(Visual Processing Unit) care face o parte din calculele necesare pentru afişarea
imaginilor, cealalta parte a acestor calcule fiind făcută de procesorul calculatorului
(CPU). Fiecare PV are şi o cantitate de memorie RAM inclusa pe ea care este folosită
de GPU, de exemplu pentru a stoca texturile obiectelor (elemente de peisaj,
personaje, etc.) intilnite în jocuri.
Placa video afiseaza pe ecranul monitorului imagini de două tipuri şi anume în două
dimensiuni (2D) şi în trei dimensiuni (3D), cu mentiunea că imaginile 3D sînt evident
tot în două dimensiuni (fiind afisate pe ecran, care este o suprafaţa plata), însă în
cazul lor este creata senzatia (iluzia) perspectivei, adică a unui spatiu în trei
dimensiuni aflat dincolo de ecranul monitorului. Imaginile 2D sînt folosite în special
pentru elementele de interfata (ferestrele, barele, butoanele, etc) ale softurilor, iar
imaginile 3D sînt folosite în special pentru jocurile 3D (practic aproape toate jocurile
publicate incepind cu anul 2000, indiferent de tipul lor).
Puterea unei plăci video, care se reflecta bineinteles în preţ, consta în capacitatea ei
de a oferi animatii cît mai fluide (cursive, fără sacadari) în jocurile 3D. Placa video
creeaza de fapt imagini statice (cadre, similare cu nişte diapozitive), însă inlantuirea
acestora la o viteza mare (peste 30-40 de cadre pe secunda) produce ochiului
senzatia că elementele prezente în imagini (personaje, vehicule, etc.) se afla în
miscare, la fel cum inlantuirea rapidă a cadrelor de pe rola unui film produce senzatia
de miscare. Acest proces de creare a imaginilor 3D devine evident atunci cînd
încercam să rulam un joc 3D pe o PV mai slaba şi rezultatul este că actiunea jocului
se desfasoara sacadat, semanind uneori cu o sesiune de vizionare a unor diapozitive
("slideshow").
Performanţa unei plăci video este dată de insumarea mai multor factori printre care
cei mai importanti sînt frecvenţa de ceas a procesorului grafic, frecvenţa de ceas a
memoriei RAM (şi cantitatea ei) de pe PV, numarul de conducte de randare şi numarul
de unitati de texturare continute de fiecare conducta. Un alt factor important este tipul
magistralei de memorie ("memory bus"), prin care sînt transferate date între cipul
grafic şi memoria RAM de pe placa video. Cele mai performante plăci au o magistrala
de memorie pe 256 biţi, plăcile cu performanţe medii şi obişnuite au o magistrala de
memorie pe 128 biţi, iar plăcile cu performanţe scăzute (nerecomandate pentru jocuri)
au o magistrala de memorie pe 64 biţi.
Placa Video se fixeaza pe placa de bază într-un orificiu alungit numit slot. Acesta
poate fi de tip PCI Express (standardul nou, cel mai folosit), AGP (un standard mai
vechi, dar inca folosit), sau PCI (foarte putine PV îl folosesc în prezent). Standardul
PCI Express x16 creste semnificativ cantitatea de date care poate fi transferata intre
placa video si sistem (in speta cipsetul NorthBridge de pe PB), asa-numita "latime de
banda" ("bandwith"). In plus acest nou standard prezinta si avantajul ca datele pot fi
transferate simultan in ambele sensuri (de la PV la sistem si invers) prin folosirea unor
canale independente de transfer a datelor. Alt avantaj important este posibilitatea de a
furniza mai mult curent electric placii video direct prin magistrala PCI Express X16, in
asa fel incit este posibil ca alimentarea unei PV puternice sa se faca exclusiv in acest
fel, renuntindu-se la conectorul de alimentare suplimentar. Desi slotul PCI Express x16
are aceasi dimensiune ca slotul AGP, standardele PCI Express x16 si AGP sint
incompatibile, deci o placa PCI Express x16 nu va functiona decit daca va fi instalata
intr-un slot PCI Express x 16 pe placa de baza. Modul de transfer a datelor video prin
portul AGP este de 1X, 2X, 4X sau 8X dar asta nu inseamna că un mod de transfer de
8X este de două ori mai bun decît de cel 4X, ele avînd performanţe apropiate, evident
cu un plus de performanţă pentru 8X.
Conlucrarea dintre placile ATI Radeon decurge in doua etape. Placa Secundara
trimite prin cablul in Y datele procesate de ea Placii Principale, iar aceasta din urma le
combină cu datele procesate de ea insasi cu ajutorul unui asa-zis Motor de Compozitie
("Compositing Engine") aflat pe un cip special. Imaginea astfel obtinuta este apoi
trimisa la monitor. Principiul de functionare al tehnologiei CrossFire se bazeaza pe
metodele numite "Scissor" ("Foarfeca" - placile conlucreaza la randarea fiecarui cadru,
care este impartit in doua parti in mod similar cu taierea unei foi de hirtie cu foarfeca),
"SuperTiling" ("Super-Pavimentare" - Orice cadru este impartit in mici dreptunghiuri
asemanatoare cu cele de pe o tabla de sah, fiecare placa prelucrind jumatate din
numarul acestora) si "Alternate Frame Rendering" (fiecare placa randeaza pe rind cite
un cadru). Draiverul ATI Catalyst va selecta automat metoda adecvata in functie de
aplicatia care ruleaza, dar utilizatorul are posibilitatea sa intervina in aceasta decizie.
Cresterea de performanta variaza in functie de aplicatia folosita si de rezolutie, putind
ajunge pina la 100 % (sistemul CrossFire fiind de doua ori mai performant ca o singura
placa), insa in mod obisnuit invirtindu-se in jurul valorilor de 30-60 %. Mai exista si
modul de lucru SuperAA ("Super Anti-Aliasing") care aduce doar un plus de calitate a
imaginii, insa cu pretul unor performante mai scazute. Dezavantajele acestei solutii
sint reprezentate de marirea consumului de energie electrica si a zgomotului produs
de ventilatoare fata de cazul folosirii unei singure placi. Placile de baza compatibile cu
tehnologia CrossFire de la ATI au doua sloturi PCI Express x16 si se bazeaza pe
cipsetul "Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 480" in cazul procesoarelor AMD.
Pentru procesoarele Intel trebuie folosite placi de baza cu cipseturile "Radeon XPress
200 CrossFire Edition RD 400" sau Intel i955X.
LEGĂTURI UTILE
Fiecare generatie include mai multe familii de placi video, de exemplu generatia
GeForce FX (GF FX) a fost compusa din familiile GF FX 5200, FX 5500, FX 5600, FX
5700, FX 5800, FX 5900, FX 5950. La rindul sau o familie este alcatuita din modele,
de exemplu familia GF FX 5900 este compusa din modelele 5900 SE, 5900 XT, 5900
si 5900 Ultra, asezate in ordinea crescatoare a performantei.
Placile video au o performanta care depinde in cea mai mare masura de nucleul
("core") continut. Procesoarele grafice de pe plăcile NVIDIA din generatiile 1-6 au la
baza nuclee numite "NV xx", unde "xx" este un număr format din doua cifre.
Denumirea nucleelor nu este insa o indicatie a performanţei lor, pentru că de exemplu
procesorul cu nucleu NV 34 (GeForce FX 5200) este mai slab decît procesorul cu
nucleul NV 31 (GeForce FX 5600) şi mult mai slab decît procesorul cu nucleu NV 35
(GeForce FX 5900). Pentru generatia a 7-a nucleele sint denumite "Gxx", unde "xx"
este un număr format din doua cifre (de ex. G70 pentru placile GeForce 7800 GT si
GTX).
Plăcile GeForce din generaţiile 3 şi 4 au fost denumite "GF Titanium N", unde N era
un numar care masura performanta in raport cu a celorlalte modele de tip GF 3 (GF 3
Ti200, GF 3 Ti500) sau GF 4 (GF Ti 4200, 4400, 4600, 4800). Familia de placi cea mai
longeviva produsa de NVIDIA este cea numita GeForce MX, care a fost de la bun
inceput destinata celor care nu aveau nevoie de o placa performanta, ci doar de una
folosita in special pentru birotica si internet. O PV cu GPU GeForce 4MX, chiar daca
este fabricata recent, are în fapt un GPU din generaţia 2 (GeForce 2) cu unele
îmbunătăţiri, ultimul model din aceasta familie purtind numele de GeForce MX4000.
Modelele GF MX pot fi folosite pentru jocuri 3D mai vechi, sau chiar pentru unele mai
noi, daca avem un procesor puternic si jucam la o rezolutie mai scazuta. Jucatorii
trebuie totusi sa evite cumpararea unor astfel de placi.
Fiecare generatie include mai multe familii de placi video, de exemplu generatia
Radeon 9 a fost compusa din familiile Radeon 9000, 9200, 9500, 9600, 9700 si 9800.
La rindul sau o familie este alcatuita din modele, de exemplu familia Radeon 9800 este
compusa din modelele 9800 SE, 9800, 9800 Pro si 9800 XT, asezate in ordinea
crescatoare a performantei.
Mai jos este prezentat un tabel cu caracteristicile tehnice cele mai importante ale
modelelor care dau numele familiilor.
Frecv. Nucleu 650 MHz 625 MHz 625 MHz 600 MHz 590 MHz 500 MHz
1450 1400
Frecv. Memorie 1550 MHz 1500 MHz 1380 MHz 800 MHz
MHz MHz
ALŢI PRODUCĂTORI
INTEL
Compania Intel produce de multă vreme un cip grafic numit "Intel Extreme
Graphics" care este inclus pe unele plăci de bază pentru procesoare Pentium si
Celeron şi se adreseaza celor care nu îşi folosesc calculatoarele pentru jocurile mai
noi, ci doar pentru munca de birou sau pentru explorarea internetului. Versiunea 2 a
acestui cip grafic ("Intel Extreme Graphics 2") este inclusa pe unele PB pentru
procesoare Pentium 4 (de ex. cele cu cipset Intel 865G) iar testele au aratat ca cipul
este foarte bun pentru aplicatii 2D (birotica, etc.) dar neindicat pentru jocurile 3D.
Intel a introdus in anul 2004 un nou cip grafic integrat pe placile de baza, numit
"Intel Graphics Media Accelerator 900", menit sa aduca un plus de performanta fata
de cipul vechi. Placile de baza avind cipsetul i915G au fost primele dotate cu acest cip
grafic integrat, iar testele au demonstrat ca noul cip grafic depaseste cu mult
performantele cipului "Intel Extreme Graphics 2" si se apropie de performantele
cipurilor integrate fabricate de NVIDIA si ATI, fara insa a le depasi vreodata, lucru
datorat poate si lipsei unitatii de transformare si iluminare (T&L) care este prezenta la
cipurile integrate NVIDIA si ATI.
MATROX
VIA
SIS
Compania SIS produce componente pentru placi de baza (in special cipseturi), dar
are de multa vreme si o oferta de cipuri grafice integrate in PB. Aceste cipuri (de ex.
SIS 661FX sau SIS 741GX) au performante bune in aplicatiile 2D, dar performantele in
jocuri sint mult in urma celor ale cipurilor integrate produse de NVIDIA si ATI. Pentru
scurta vreme SIS a produs si placi video de sine-statatoare ("standalone") pe baza
cipului grafic Xabre, insa nu a putut face fata companiilor specializate in aceasta
activitate, ATI si NVIDIA.
Mai jos este prezentat un tabel simplificat (nu sînt luate în calcul modelele Ultra,
Pro, XT, SE, etc.) continind o grupare după performanţă a placilor de ultimă generaţie
produse de NVIDIA (plăcile FX folosesc standardul AGP, iar plăcile PCX folosesc
standardul PCI Express) şi ATI.
Companiile NVIDIA şi ATI lanseaza de obicei anual cîte o noua generaţie de PV,
care sînt diferenţiate după performanţe în mai multe linii de produse : PV cu
performanţe obişnuite, PV cu performanţe medii şi PV cu performanţe de virf. Incepind
cu anul 2003 noile politici de marketing ale acestor două firme au facut ca să fie greu
de diferenţiat carei linii îi apartine o anumită PV dacă ne ghidam doar după denumirea
ei, mai ales că au fost introduse şi modele cu magistrala memoriei pe 64 de biţi, care
au performanţe cu mult sub cele ale placilor cu aceeaşi denumire care au magistrala
pe 128 sau 256 de biţi. Lucrurile sînt complicate şi mai mult de faptul că într-un anumit
moment există pe piata plăci care apartin unor generaţii diferite. De exemplu pot exista
de vinzare (noi sau la mina a doua) plăci video GeForce cu cipuri grafice din generaţia
2 (GeForce MX), generaţia 3 (GeForce 3 Ti 500), generaţia 4 (GeForce 4 Ti 4600),
generaţia FX (GeForce FX 5950), generatia 6 (GeForce 6800), generatia 7 (GeForce
7800) si generatia 8 (GeForce 8800).
Pentru a compara două plăci video (eventual din generaţii diferite) trebuie să
calculam performanţa lor "bruta" (numarul de pixeli care pot fi prelucrati într-o
secunda) prin inmultirea frecventei de tact a procesorului grafic cu numarul de
conducte de randare. De exemplu o placă GeForce FX 5950 Ultra funcţionează la
frecvenţa de 475 MHz (475 mil. Hz) şi are 4 conducte de randare, în timp ce o placă
GeForce FX 5200 Ultra funcţionează la frecvenţa de 325 MHz (325 mil. Hz) şi are doar
2 conducte de randare. Placa GeForce FX 5950 Ultra va putea prelucra 1,9 mld. pixeli
pe secunda (475 mil. x 4), în timp ce placa GeForce FX 5200 Ultra poate prelucra
"doar" 650 mil. pixeli pe secunda. În consecinta preţul plăcii GeForce FX 5950 Ultra va
fi de cel puţin trei ori mai mare decît al plăcii GeForce FX 5200 Ultra pentru că şi
performanţa "bruta" este de trei ori mai mare, la care se adauga calitatea mai bună a
imaginii în aplicaţiile 3D.
O bună metoda de a evalua performanţa unei PV fără a o testa sau fără a face
calcule cu privire la performata ei bruta este să ne ghidam după preţul ei. O PV mai
scumpă este intotdeauna mai bună decît una mai ieftina, chiar dacă cea ieftina face
parte dintr-o generaţie mai noua. De exemplu o PV GeForce FX 5200 este mult mai
puţin performantă decît o PV GeForce Ti 4600 şi acest lucru este reflectat cel mai bine
de preţ. Diferenţa de preţ dintre două PV reflecta adecvat diferenţa de performanţă,
mai ales în cazul placilor din aceeaşi generaţie.
Plăcile Video cu performanţe obişnuite au preţuri (inclusiv TVA) între 100-175 USD,
cele cu performanţe medii au preţuri între 175-275 USD, iar cele cu performanţe de virf
au preţuri de peste 275 USD. Plăcile Video cu preţul (inclusiv TVA) sub 100 USD sînt
PV cu performanţe slabe în jocurile cele mai noi, însă pot fi folosite şi ele pentru jocuri
dacă avem un procesor (CPU) puternic şi dacă folosim rezolutii mici (800x600) şi un
nivel de detaliu scazut în jocuri. Este recomandat totuşi să luam cel puţin o PV cu
performanţe medii, dacă dorim să fim siguri că vom putea juca şi jocurile care vor
apare în urmatorii 2 ani de la cumpărare.
Preţul unei PV este cel mai mare la lansarea ei şi el scade în timp însă niciodata nu
va scade sub un anumit nivel. De exemplu nu vom gasi niciodata o PV cu performanţe
de virf vinduta în magazin la preţul unei PV cu performanţe obişnuite, nici macar la doi
ani de la lansare. Companiile prefera să scoata din productie o PV decît să îi scada
preţul prea mult. Este însă posibil ca să gasim de vinzare o PV cu performanţe medii
la preţ de PV cu performanţe obişnuite dacă de la lansarea ei au trecut 18 luni sau mai
mult.
O Placă Video care să poată fi folosită pentru jocurile de ultimă generaţie dar şi
pentru prelucrarea video şi grafica (randare, animatii, etc.) de nivel semi-profesionist
poate costa între 100 USD şi 500 USD cu tot cu TVA. Este recomandată cumpărarea
unei PV care să aibă un GPU cu frecvenţa de ceas ("clock frequency") de cel puţin
250 MHz, o cantitate de memorie RAM de cel puţin 128 MB, o magistrala de memorie
pe 128 sau 256 biţi şi o rata de transfer prin portul AGP de cel puţin 4X. De asemenea
ea trebuie să fie cel puţin compatibila cu instrucţiunile DirectX 8.1, dar este de preferat
ca ea să fie compatibila DirectX 9.
Cei care doresc sa cumpere o placa multifunctionala se pot orienta catre placile de
tip "All-In-Wonder" (joc de cuvinte pornind de la "all-in-one") produse de ATI, care pot
fi folosite atit pentru aplicatiile de birou sau jocuri, cit si pentru prelucrare video
(captura si editare) sau vizionarea programelor TV pe monitorul calculatorului (au
tuner TV inclus). Exista bineinteles si placi multifunctionale bazate pe cipuri NVIDIA,
numele lor incluzind de obicei sintagma "Personal Cinema", de ex. GeForce FX 5700
Personal Cinema.
PLACA DE BAZĂ
GENERALITĂŢI
• Socket 478 - pentru procesoare Pentium 4 si Celeron [format de soclu scos din
productie in anul 2005]
• Socket LGA775 - varianta imbunatatita a formatului anterior, introdusa la
mijlocul anului 2004
• Socket 462 (numit de obicei socket A) - pentru Athlon XP, Sempron si Duron
[format de soclu scos din productie in anul 2005]
• Socket 940 - pentru Athlon 64 FX-51 [format de soclu scos din productie in anul
2004]
• Socket 754 - pentru Athlon 64 si Sempron [format de soclu scos din productie in
anul 2005]
• Socket 939 - pentru Athlon 64 si Athlon 64 FX
• Socket AM2 - pentru Athlon 64, Athlon 64 FX, Athlon 64 X2 si Sempron
Cipsetul este componenta principală a unei placi de baza. El este format dintr-un
ansamblu de microcircuite a carui funcţie este de realizare şi optimizare a transferului
de date între diferitele componente ale calculatorului (CPU, memoria RAM, PV,
hardisc, etc.). Ca urmare PB are un rol important atît în ceea ce priveste performanţa
generală a unui calculator cît şi în stabilitatea cu care funcţionează acesta.
Cipsetul PB este alcătuit de obicei din două cipuri, numite NorthBridge (responsabil
cu transferul de date bidirectional cu procesorul, PV şi modulele de memorie) şi
respectiv SouthBridge (responsabil cu transferul de date bidirectional cu hardiscul,
unitatea optica, placa de sunet, unitatea de discheta, piesele aflate în sloturile PCI,
componentele conectate la porturile serial, paralel, USB şi PS/2). Cele două cipuri sînt
separate fizic dar comunica între ele printr-o magistrala speciala de mare viteza, care
are diverse denumiri în cazul placilor pentru procesoare AMD (V-Link pentru
cipseturile VIA, MuTIOL sau HyperStreaming pentru cipseturile SIS, HyperTransport
pentru cipseturile Nvidia). Există însă şi cipseturi (de ex. nForce 3) formate dintr-un
singur cip, care integreaza funcţionalitatea perechii de cipuri NorthBridge (NB) şi
SouthBridge (SB). În cazul PB pentru procesoare Athlon pe 64 de biţi, transferul de
date între procesorul central (care contine controlerul de memorie) şi cipsetul plăcii de
bază se face printr-o magistrala de mare viteza numită "HyperTransport". Compania
Intel foloseste denumirea de "Direct Media Interface" (DMI) pentru magistrala de mare
viteza ce interconecteaza cipurile NorthBridge şi SouthBridge de pe PB cu cipseturile
pentru procesoarele Pentium 4.
ULI : Acest producator a fost cumparat in anul 2006 de catre compania Nvidia.
Ultimul cipset produs se numeste M 1697 si era destinat platformelor AMD (Athlon 64
si Sempron) pe soclu AM2, 939 sau 754. Cipseturile produse de ULi (sau doar cipurile
SouthBridge) se mai pot gasi pe unele placi de baza ieftine pentru procesoare AMD
(Athlon 64 si Sempron) sau Intel (Pentium 4 si Celeron). Datorita faptului ca Nvidia a
incetat productia cipseturilor sub marca ULi nu este recomandata cumpararea unor PB
cu astfel de cipseturi pentru ca nu este clar daca draiverele vor mai fi actualizate.
LEGĂTURI UTILE
Plăcile de bază se aleg în primul rînd în funcţie de procesorul pe care dorim să-l
folosim (AMD sau Intel) şi de viteza acestuia. Un aspect suplimentar pe care trebuie
sa-l luam in calcul este soclul procesorului. Companiile producatoare de procesoare
schimba uneori formatul soclului pentru un anumit procesor si ca urmare vor exista pe
piata modele de placi de baza cu mai multe tipuri de socluri pentru acelasi tip de
procesor (de ex. PB cu Soclu 939 sau cu Soclu AM2 pentru procesoarele Athlon 64).
Este recomandat sa cumparam o PB care are ultima varianta de soclu, pentru ca
aceasta contine de obicei imbunatatiri fata de versiunea anterioara (in cazul de fata PB
cu Soclu AM2 pentru ca permit si folosirea memoriei RAM DDR2). In mod evident,
atunci cind cumparam procesorul trebuie de asemenea sa alegem unul construit in
conformitate cu noul standard. De exemplu daca dorim sa cumparam o PB care are
soclul in formatul LGA775 (conceput de Intel) trebuie de asemenea sa cumparam un
procesor (Core, Pentium sau Celeron) care sa fie compatibil cu acest tip de soclu. Pe
o astfel de placa nu vom putea instala un procesor Pentium 4 construit pentru formatul
anterior "Socket 478". Lucrurile stau similar in privinta procesoarelor Athlon 64 / Athlon
64 FX / Athlon 64 X2, in sensul ca este recomandat sa cumparam o PB conforma cu
noul format "Socket AM2" si un procesor compatibil cu ea. O motivatie in plus pentru
cumpararea unei PB conforma cu formatul cel mai nou de soclu este faptul ca daca
vom dori ulterior sa schimbam procesorul cu unul mai performant nu va mai fi nevoie
sa schimbam si PB, stiut fiind ca producatorii nu mai scot pe piata modele noi de
procesoare care sa fie compatibile cu un format mai vechi de soclu.
HARDISCUL
GENERALITĂŢI
Hardiscul ("hard disk" - disc dur - HD) este componenta pe care sînt stocate datele
cu care lucreaza calculatorul, incepind cu sistemul de operare şi terminind cu fisierele
instalate de programe sau create de noi. El reprezintă deci memoria durabila
("nevolatila") a calculatorului, pentru că datele sînt pastrate şi după intreruperea
alimentarii cu curent electric.
HD este format de obicei din mai multe discuri de aluminiu (numite platane)
suprapuse pe acelaşi ax şi acoperite cu oxid de fier. La mică distanta de suprafaţa
discurilor se misca nişte brate metalice ale caror capete magnetizeaza portiuni din
discuri, în acest fel fiind "scrise" şi "citite" datele. HD este una din putinele piese dintr-
un calculator care are şi o componenta mecanica (un motor care invirte discurile şi
misca bratele metalice) dar asta nu inseamna că nu este de obicei o piesă foarte
fiabila, capabila să funcţioneze multi ani fără a cauza pierderea datelor stocate.
Hardiscurile cele mai moderne folosesc standardul "Serial ATA" (scris prescurtat
SATA) în locul standardului ATA (PATA). Standardul SATA este compatibil cu
standardul PATA, lucru care permite folosirea în acelaşi calculator atît a hardiscurilor
SATA cît şi a celor PATA. Actualmente standardul se afla la versiunea a 2-a, fiind deci
scris SATA II. Pentru a putea folosi un hardisc SATA trebuie să avem o PB care să
detina un controler SATA integrat în cipsetul (SouthBridge) plăcii de bază sau aflat pe
un cip separat. Practic toate placile de baza moderne au un astfel de controler.
Standardul SATA aduce unele îmbunătăţiri faţă de standardul ATA, dintre care
merita mentionate posibilitatea unei cresteri importante a ratei de transfer a datelor
între HD şi sistem, ca şi o pastrare mai bună a integritatii datelor pe timpul transferului
lor. Din punctul de vedere al instalarii HD apare posibilitatea de "instalare la cald" ("hot
plugging"), ceea ce inseamna că un HD poate fi instalat şi apoi utilizat fără a opri
sistemul, lucru extrem de convenabil atunci cînd lucram cu HD externe, folosite de
exemplu pentru a transfera cantitati mari de date între două calculatoare. Un alt
avantaj adus de SATA este conectarea HD la PB prin intermediul unui cablu cilindric
de diametru redus şi cu o lungime de pînă la 1 m, cablu care permite o mai bună
circulatie a aerului în carcasa comparativ cu cablul de tip panglica folosit anterior. În
sfirsit, odata cu aparitia standardului SATA a disparut necesitatea configurarii
hardiscurilor ca "stapin" (master) sau "sclav" (slave), pentru că în conformitate cu noul
standard fiecare HD este configurat automat exclusiv ca "stapin", ceea ce îi permite să
funcţioneze la parametrii maximi.
LEGĂTURI UTILE
MEMORIA RAM
GENERALITĂŢI
Memoria RAM se prezinta ca o placuta mică ("modul") pe care se afla mai multe
cipuri de memorie, placuta care se fixeaza într-un locas special (slot de memorie). Cu
cît avem mai multă memorie RAM, cu atît calculatorul nostru este mai rapid. Pe placa
de bază se gasesc mai multe sloturi (2-4) pentru memoria RAM, în fiecare putind să
instalam o placuta. Acestea au capacitati diferite incepind cu 128 MB şi terminind cu 1
GB. Cele mai folosite sînt modulele ("placutele") cu capacitatea de 128 MB, 256 MB şi
512 MB.
LEGĂTURI UTILE
Este recomandată cumpărarea a cel puţin 512 MB de memorie SDRAM (DDR2 sau
eventual DDR) pentru a beneficia de o rulare rapidă a programelor intensive (de ex.
cele de prelucrare audio-video sau grafica) şi a jocurilor de ultimă generaţie. Cu cît
cumpărăm mai multă memorie RAM cu atît calculatorul va fi mai performant. În cazul
în care folosim calculatorul în mod frecvent pentru rularea unor jocuri nou aparute este
recomandat să cumpărăm cel puţin 1 GB de memorie RAM. Pentru a beneficia de
sporul de performanta adus de configuratia bicanal este recomandat sa cumparam un
kit cu doua module de memorie identice (de ex. un kit de 2 x 512 MB DDR2-800), toti
producatorii oferind astfel de kituri.
Cumpararea de module cu latente foarte mici este indicata doar daca folosim
calculatorul pentru jocuri de ultima generatie si avem neaparata nevoie de o
performanta de virf. Pretul acestor module este evident mai mare decit al unor module
cu latente medii si nu se justifica in cazul unei utilizari obisnuite a calculatorului, dar
plusul de performanta obtinut este pe gustul utilizatorilor entuziasti.
UNITĂŢILE OPTICE
GENERALITĂŢI
Unitatile optice sînt nişte dispozitive care folosesc medii de stocare optice pentru
citirea şi scrierea datelor. Stocarea optica este metoda prin care datele sînt
inscriptionate pe un mediu special cu ajutorul unei raze laser. Citirea datelor de pe un
mediu optic se realizeaza tot cu ajutorul unei raze laser.
Unitatile optice se impart după funcţionalitatea lor în unitati de citire (Read Only
Memory - ROM, care pot doar să citeasca datele de pe un mediu optic) şi unitati de
citire/scriere (Read/Write - RW, care pot atît să citeasca cît şi să scrie date pe un
mediu optic). O altă impartire a unitatilor optice se realizeaza după mediile optice pe
care le pot folosi, DVD şi/sau CD.
Unitatea CD-ROM
Unitatea CD-ROM citeste CD-urile cu date sau CD-urile audio cu ajutorul unei raze
laser, însă nu poate scrie date pe CD-uri. Unitatile CD-ROM sînt caracterizate de
viteza maxima de rotatie a CD-urilor (care este proportionala cu viteza de citire a
datelor), care este în general de 52X (de 52 de ori mai mare decît viteza primei unitati
CD-ROM fabricate). Există şi unitati cu viteza mai mare dar se pare că acestea sînt
prea zgomotoase în timpul funcţionarii la viteza maxima, de aceea ele nu sînt foarte
raspindite.
Unitatea CD-ROM este componenta cea mai puţin fiabila a unui calculator, probabil
din cauza componentelor mecanice (motorul care invirteste CD-ul sau cel care misca
sertarul în care se pune CD-ul ) şi a materialelor de constructie relativ fragile. O
folosire intensiva a unei unitati CD-ROM face ca performanţa acesteia să scada în
timp, uneori unitatea trebuind inlocuita după un an sau doi.
Unitatea DVD-ROM
Unitatea DVD-ROM poate citi datele inscriptionate atît pe DVD-uri cît şi pe CD-uri,
dar nu poate scrie pe aceste medii. Putem alege să cumpărăm o astfel de unitate dacă
vizionam frecvent filme de pe DVD-uri sau în perspectiva situatiei în care tot mai multi
producatori de jocuri vor alege să distribuie jocurile pe un singur DVD în loc de mai
multe CD-uri.
Unitatea CD-RW
Dacă dorim să ne cream propriile CD-uri, de exemplu pentru a face copii de rezerva
("backup copies") cu datele de pe calculatorul nostru, va trebui să cumpărăm o unitate
CD-RW. Aceasta are capacitatea de a "scrie" pe CD-uri cu ajutorul unei raze laser (se
spune că CD-urile sînt "arse"), alaturi bineinteles de capacitatea de a citi CD-uri.
Există două tipuri de CD-uri pe care putem scrie şi anume CD-uri pe care putem scrie
doar o singura dată (CD-uri inscriptibile - CD Recordable → CD-R) şi CD-uri pe care
putem scrie de mai multe ori (CD-uri reinscriptibile - CD Rewritable → CD-RW).
Scrierea unui CD dureaza de obicei cîteva minute. Unitatile CD-RW se deosebesc
după viteza de scriere/rescriere a CD-urilor. O unitate 52X / 32X / 52X scrie CD-uri
inscriptibile cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile cu viteza 32X şi citeste CD-uri cu
viteza 52X.
Cea mai ieftina unitate CD-RW costa de obicei de două ori mai mult decît o unitate
CD-ROM dar este o investitie foarte bună pentru că ne permite să stocam în siguranta
pe CD-uri datele importante de pe calculatorul nostru. De asemenea ea ne permite să
transportam cantitati mari de date (un CD are 700MB) între două calculatoare (de ex.
cel de acasa şi cel de la servici).
Unitatea DVDRW
Unitatea DVDRW este cea mai complexa unitate optica în sensul că ea are
capacitatea de a citi şi de a scrie DVD-uri şi CD-uri. Cumpărarea unei astfel de unitati
este indicata dacă avem nevoie să stocam cantitati importante de date şi nu dorim să
folosim CD-uri inscriptibile pentru că ar trebui să folosim un număr mare dintre acestea
(un DVD are o capacitate de stocare mult mai mare decît un CD).
Există două tipuri de DVD-uri pe care putem scrie şi anume DVD-uri pe care putem
scrie doar o singura dată (DVD-uri inscriptibile - DVD Recordable → DVD±R) şi DVD-
uri pe care putem scrie de mai multe ori (DVD-uri reinscriptibile - DVD Rewritable →
DVD±RW). Spre deosebire de situatia mediilor CD inscriptibile (CD-R şi CD-RW) unde
avem de-a face cu un standard de inscriptionare la care au aderat toti producatorii, în
cazul mediilor DVD inscriptibile avem de-a face cu trei standarde, denumite DVD-RW,
DVD+RW şi DVD-RAM, dintre care primele două sînt cel mai folosite. Din această
cauza mediile DVD inscriptibile au denumiri în funcţie de standardul conform căruia au
fost produse şi anume mediile inscriptibile o singura dată ("recordable") sînt numite
DVD-R sau DVD+R, iar mediile inscriptibile de mai multe ori ("rewritable") sînt numite
DVD-RW sau DVD+RW. Unitatile DVDRW moderne citesc si scriu atit DVD-uri
obisnuite (monostrat → "single-layer") cit si DVD-uri bistrat (dublu-strat → "dual-layer"
- DL)
Producatorii de unitati DVDRW au fost obligati să conceapa unitati care să poată
folosi într-o mai mică sau mai mare masura ambele standarde mai raspindite (DVD-
RW şi DVD+RW), în aşa fel încît cumparatorul să poată folosi unitatea şi în situatia în
care unul dintre standarde ar deveni dominant iar celalalt ar disparea treptat din
această cauza. Această stare de lucruri mai puţin obisnuita în care două standarde
"luptă pentru supremaţie" nu este ceva neobisnuit pentru piata produselor electronice,
o disputa asemanatoare avînd loc între standardele VHS şi Betamax pentru casetele
video care s-a soldat cu victoria primului dintre ele.
Unitatile CD-ROM şi DVD-ROM sînt din ce în ce mai mult inlocuite cu unitatile care
permit atît citirea cît şi scrierea pe mediile optice, tendinta favorizata de preţurile în
scadere atît pentru unitatile optice cît şi pentru mediile de stocare. Fiecare utilizator
trebuie să decida în funcţie de nevoile sale specifice (stocarea de date descarcate de
pe internet, crearea de copii de rezerva, crearea de filme, de muzica, etc.) care este
tipul de unitate optica de inscriptionare (CD-RW sau DVD±RW) ale carei caracteristici i
se potrivesc cel mai bine.
În situatia în care folosim unitatea optica foarte mult pentru citirea de CD-uri (DVD-
uri) cu jocuri, filme sau muzica este indicat să cumpărăm alaturi de o unitate CD-RW
(DVD±RW) şi o unitate CD-ROM (DVD-ROM) special pentru acest tip de utilizare,
pentru a nu risca să defectam o unitate mai scumpa (CD-RW, combo sau DVD±RW)
în cazul în care unul din CD-urile cu jocuri sau unul din DVD-urile cu filme se
blocheaza sau se sparge în unitate, eventualitate rara, dar care trebuie luată în calcul.
MONITORUL
GENERALITĂŢI
Monitorul este componenta care ne afecteza cel mai mult sanatatea atunci cînd
folosim un calculator. Ochii sînt un organ fragil şi de aceea ei trebuie protejati. Din
această cauza este recomandat să nu facem economie la bani atunci cînd ne decidem
să cumpărăm un monitor, mai ales daca vom sta in fata acestuia citeva ore pe zi.
CRT
LCD
Monitoarele cu afisaj prin cristale lichide (Liquid Crystal Display - LCD) folosesc
interactiunea dintre curentul electric şi moleculele de cristale lichide pentru a produce
imaginea. Aceste monitoare au însă dezavantajul că uneori reimprospatarea imaginii
are o latenta sesizabila şi de aceea nu sînt recomandate de obicei pentru jocurile pe
calculator. Monitoarele LCD au cîteva avantaje faţă de cele CRT şi anume : calitatea
imaginii este mult mai bună decît cea furnizata de monitoarele CRT, sînt extrem de
subtiri (plate) fiind ideale pentru birourile companiilor şi au un consum de energie
extrem de redus (ca urmare nici nu degaja caldura). Ele au însă şi dezavantaje cum
este faptul că imaginea nu mai este vizibila dacă ne deplasam în lateral cu un anumit
unghi faţă de centrul ecranului. De asemenea monitoarele LCD sînt mai fragile decît
monitoarele CRT. Marele lor dezavantaj este însă preţul, ele fiind de obicei de cel
puţin două ori mai scumpe decît monitoarele CRT.
CRT
Un alt criteriu important în alegerea unui monitor este rezolutia pe care o suporta.
Rezolutia ne arata care este gradul de detaliere a imaginii afisate de un monitor. Cu cît
rezolutia suportata este mai mare cu atît imaginea este de calitate mai bună.
Rezolutia masoara numarul de pixeli (elemente constitutive ale imaginii) afisati pe
orizontala şi verticala. O rezolutie de 1024 x 768 reprezintă un număr de 1024 de pixeli
afisati pe orizontala ecranului şi un număr de 768 de pixeli afisati pe verticala. Există
rezolutii mai mici, de exemplu 800 x 600 (recomandată pentru monitoarele de 15") dar
şi mai mari, de exemplu 1280 x 960. Rezolutia optima pentru un monitor este legata
de dimensiunea diagonalei ecranului acestuia. Monitoarele de 15" (inci) suporta o
rezolutie de 1024 x 768 însă elementele imaginii afisate în această situatie sînt atît de
mici încît o astfel de rezolutie nu poate fi practic folosită, deci vom folosi rezolutia de
800 x 600. Pentru monitoarele de 17" rezolutia optima este de 1024 x 768. Rezolutia
este legata şi de rata de reimprospatare, astfel că pentru fiecare rezolutie există mai
multe rate de reimprospatare suportate de monitorul CRT. De exemplu un monitor
CRT de 17" trebuie să suporte la rezolutia de 1024 x 768 rate de reimprospatare de 60
Hz, 70 Hz, 72 Hz, 75 Hz, 85 Hz.
Un alt aspect important care trebuie luat în calcul la achizitionarea unui monitor este
respectarea de către producator a unor norme internationale de reducere a radiatiilor
şi a consumului de energie. Monitoarele mai bune sînt cele la care se specifica
respectarea normei TCO 99 şi prezenţa caracteristicii "Low Radiation" (radiatie
scăzută).
LCD
Un monitor LCD este mai sanatos pentru ochi şi datorita faptului că nu consuma
multă energie electrica îşi va amortiza costul în timp. Atunci cind cumparam un monitor
LCD trebuie sa luam in calcul nu numai pretul ci si performantele acestuia, in asa fel
incit sa il putem folosi pentru toate aplicatiile de calculator pe care le rulam in mod
regulat. La fel ca in cazul monitoarelor CRT si monitoarele LCD sint cu atit mai
scumpe cu cit au diagonala mai mare.
In general monitoarele LCD au o rezolutie recomandata (la care imaginea este cea
mai buna) si este indicat sa ne gindim bine daca aceasta rezolutie se potriveste cu
aplicatiile (softurile) pe care le folosim. De exemplu o rezolutie de 1024 x 768 este
adecvata pentru aplicatiile de birotica si jocuri, insa este insuficienta daca avem de
gind sa folosim in mod curent aplicatii de grafica profesionala.
La cumpararea unui monitor LCD mai trebuie sa tinem cont si de un aspect foarte
important care deriva din tehnologia lor de functionare. Este vorba de asa-numitul
"timp de raspuns" ("response time") care masoara intervalul de timp in care un pixel
aprins (care emite lumina) de pe ecran se stinge si apoi se aprinde din nou. Un
monitor cu timpul de raspuns de 16 ms sau mai putin poate fi folosit cu performante
bune atit pentru jocuri cit si pentru aplicatii uzuale (birotica, grafica, etc.). Monitoarele
cu timpi de raspuns de peste 16 ms pot fi folosite cu rezultate bune doar pentru
aplicatii uzuale, in cazul jocurilor aparind fenomenul de "latenta" (intirziere) a imaginii
care face ca actiunea jocului sa aiba de suferit. In concluzie, daca folosim calculatorul
si pentru jocuri trebuie sa luam un monitor LCD cu timpul de raspuns de 16 ms sau
mai putin, iar daca folosim calculatorul exclusiv pentru aplicatii obisnuite putem lua un
monitor cu timpul de raspuns de 25 ms, 30 ms, 35 ms, etc. In mod evident, cu cit
timpul de raspuns este mai scazut cu atit monitorul este mai scump.
Una din problemele relativ frecvente in cazul monitoarelor LCD sint asa-numitii
"pixeli morti" ("dead pixels") care desemneaza pixelii nefunctionali de pe ecran. Pixelii
morti sint niste zone punctiforme de pe ecran care nu mai raspund la actiunea
curentului electric, ele avind aceeasi culoare (de ex. rosiatica) tot timpul, ceea ce face
ca aceste zone sa nu poata participa la formarea imaginii comandate de placa video.
Un anumit numar de pixeli morti poate fi tolerat, mai ales daca ei se gasesc la periferia
ecranului si nu sint situati unul linga altul. Prezenta de pixeli morti in numar mare sau
pozitionati in centrul ecranului este unul din motivele care il indreptatesc pe
cumparator sa ceara schimbarea monitorului. Producatorii de ecrane LCD fac tot
posibilul ca monitoarele noi sa nu aiba astfel de pixeli morti, iar numarul celor care
apar in perioada de garantie sa fie cit mai mic. Producatorii specifica de obicei numarul
de pixeli morti si localizarea acestora pentru care un cumparator poate sa ceara
inlocuirea monitorului in perioada de garantie.
Atunci cind cumparam un monitor LCD mai trebuie sa luam in calcul si alte aspecte
cum sint : posibilitatea de rotire, inclinare sau inaltare a ecranului ; marimea unghiului
de vizibilitate in plan orizontal si vertical ; ergonomia (pozitionarea butoanelor de reglaj
a imaginii, etc.) ; existenta unui fin strat protector din sticla peste ecranul propriu-zis ;
tipul de conectori pentru placa video (recomandat sa aiba atit conector D-Sub cit si
DVI) ; soliditatea constructiei ansamblului format din monitor si sistemul de sprijin.
UNITATEA DE DISCHETĂ
Unitatea de discheta ("floppy drive") şi-a pierdut din importanţă în ultimii ani o dată
cu aparitia unitatilor CD-RW şi mai nou a minihardiscurilor ("pocki-drive"). Ea ramine
încă esentiala pentru orice calculator pentru că unitatea este uşor de utilizat iar
dischetele sînt ieftine.
Discheta ("floppy disk") are o capacitate de stocare redusa (1,44 MB) dar reprezintă
un mijloc bun de transfer de date între calculatoare dacă este vorba de fisiere de
dimensiuni mici (de ex. fisiere de tip text).
În ultimii ani au fost aduse îmbunătăţiri tastaturii şi mausului. cumpărarea unui maus
cu rotita de derulare ("scroll") reprezintă o decizie bună care nu ne obliga să cheltuim
foarte multi bani însă aduce un plus de funcţionalitate. Cumpărarea unui maus cu
dispozitiv optic în loc de bila, a unei tastaturi cu butoane suplimentare pentru aplicaţii
multimedia şi internet sau cumpărarea unui maus şi a unei tastaturi cu conexiune prin
radio ("wireless") reprezintă şi ele decizii bune, însă care în acelaşi timp ne obliga să
scoatem ceva mai multi bani din buzunar.
CARCASA
SURSA DE ALIMENTARE
Sursa de alimentare (SA) este una din componentele cele mai importante ale unui
calculator, de buna functionare a ei depinzind performanta si stabilitatea acestuia.
Pentru a intelege mai bine rolul ei putem sa apelam la o comparatie intre calculator si
corpul uman. Asa cum putem deduce si din numele ei, SA este corespondentul
tractului digestiv din corpul uman. In cazul omului viata presupune un aport de energie
prin intermediul alimentelor, care sint prelucrate de-a lungul tractului digestiv (de la
gura la intestin) si transformate in substante ce sint absorbite, urmînd a fi transportate
prin sînge la nivelul organelor care au nevoie de ele. In cazul calculatorului, SA preia
curent electric alternativ (energie electrica) cu tensiunea de 220 V din priza de perete
si il transforma in curent continuu de voltaje mai mici (3,3 V ; 5V ; 12 V) pe care il
dirijeaza prin cabluri speciale catre componentele care au nevoie de el pentru a
functiona.
Asa cum am mai spus, alimentarea unei componente in scopul functionarii ei optime
presupune furnizarea unui curent de o anumita tensiune si o anumita intensitate.
Tensiunea se masoara in Volţi (V) iar intensitatea in Amperi (A). Intensitatea curentului
necesar unei anumite componente este o marime care desemneaza "cantitatea" de
curent necesar pentru functionarea ei. Fiecare tronson de curent continuu provenit din
SA este capabil sa furnizeze o anumita cantitate (intensitate) maximala de curent, care
se va imparti intre piesele alimentate de tronsonul in cauza. Din aceasta cauza o SA
trebuie sa produca tronsoane de curent continuu a caror intensitate sa fie suficienta
pentru componentele care se alimenteaza de la fiecare tronson in parte. De exemplu
tronsonul de +12V trebuie sa furnizeze un curent cu o intensitate care sa fie suficienta
pentru alimentarea procesorului dar si pentru alimentarea motoarelor hardiscului,
unitatii optice si ventilatoarelor, fiind de departe cel mai solicitat dintre tronsoane. In
mod normal acest tronson face fata solicitarilor, dar daca avem mai multe hardiscuri,
mai multe unitati optice, mai multe ventilatoare suplimentare si in plus avem si o placa
video ce necesita alimentare suplimentara este posibil ca tronsonul respectiv sa nu
mai poata furniza un curent adecvat fiecarei componente in parte si ca urmare unele
din piese nu vor functiona sau vor functiona deficitar.
Caracteristicile tehnice ale unei SA sint de obicei scrise pe o eticheta lipita de cutia
sursei. Sa luam ca exemplu o sursa obisnuita ("no-name") model LC-B350 ATX. Ea
are scris pe cutia metalica urmatorul text : "Total Output is 350 W Max", care ne arata
puterea maximala a sursei. Insa desi puterea totala a unei SA este importanta, la fel
de importante sint si puterile oferite pentru fiecare tronson in parte. Puterea unui
tronson se obtine prin inmultirea tensiunii tronsonului cu intensitatea curentului furnizat
de acel tronson. Pe eticheta de pe sursa sint prezente si datele despre intensitatea
curentului care circula prin fiecare tronson. Astfel, in cazul sursei din exemplul nostru
avem specificate urmatoarele valori : 28A pentru tronsonul de 3,3V ; 35A pentru
tronsonul de 5V ; 16A pentru tronsonul de 12V. Deci tronsonul de 12V (cel mai
important) ofera o putere electrica de 192W (12V x 16A), care este o valoare buna,
suficienta pentru calculatoarele celor mai multi utilizatori. Sursele de alimentare cu
valori ale intensitatii mai mici de 16A pe tronsonul de 12V nu sint indicate pentru
calculatoarele moderne, daca se doreste o functionare adecvata a acestora.
Sursa de alimentare furnizeaza curent componentelor printr-o multitudine de cabluri
care au fiecare la capat un conector din plastic de o anumita forma. Cablul care
alimenteaza placa de baza furnizeaza in principal curent de +3,3V ; +5V si +12V
pentru componentele PB si placile de extensie ale calculatorului (placa video, placa de
sunet, etc.) si are la capat conectorul numit ATX. Cablurile care alimenteaza
hardiscurile si unitatile optice furnizeaza curent de +12V si au la capat cite un conector
numit Molex. Aceleasi cabluri furnizeaza curent pentru placile video ce necesita
alimentare suplimentara in afara aceleia prin slotul AGP. Procesoarele Pentium 4 au
nevoie de alimentare suplimentara si daca intentionam sa cumparam un astfel de
procesor trebuie sa alegem o SA care sa aiba un cablu special ce furnizeaza un
supliment de curent de + 12V si se fixeaza pe PB intr-o priza asemanatoare cu cea
ATX dar mai mica.
Legaturi catre unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la carcase
si la sursele de alimentare pot fi gasite in Anexa Manualului.
Carcasele si sursele mai ieftine sint desemnate prin apelativul "no-name" ("fara-
nume", anonime, banale) pentru ca nu sint construite de o companie cu renume in
domeniu. Aceasta nu inseamna ca o carcasa "fara-nume" este prin definitie proasta
sau sursa de alimentare inclusa nu este fiabila si va ceda in scurt timp. Carcasele si
sursele de alimentare sint construite in conformitate cu niste standarde precise, care
trebuie respectate indiferent de pretul final al produsului. De multe ori SA "fara-nume"
sint construite de companii care construiesc si SA scumpe, dar pentru ca o SA "fara-
nume" nu este vinduta sub o marca renumita ea va fi mult mai ieftina, desi contine in
mare aceleasi componente ca si o sursa scumpa.
Cei care doresc sa stie exact cit de puternica trebuie sa fie sursa computerului pe
care urmeaza sa-l construiasca pot vizita o pagina speciala care le permite calcularea
puterii electrice totale in functie de consumul componentelor avute in vedere pentru
includerea in calculator.
Placa de sunet (PS) este una din componentele care ne permit să transformam
calculatorul într-un sistem multimedia conceput pentru a satisface nevoia de
divertisment sau pentru a pune în valoare capacitatile creatoare în domeniul muzical
ale utilizatorului.
Placa de sunet este fie de sine statatoare (separata - "standalone"), fie cel mai
frecvent este inclusa (integrata) în placa de bază. Plăcile de sunet separate sînt de
obicei "interne", adică se monteaza într-un slot PCI de pe placa de bază, însă există şi
plăci "externe" care se conecteaza la portul USB.
Componenta principală a unei plăci de sunet separate este procesorul audio (numit
DSP - "digital signal processor") şi cu cît acesta este mai puternic cu atît placa va fi
mai performantă. În cazul PS integrate procesorul central (CPU) al calculatorului
indeplineste de obicei şi funcţia de DSP şi de aceea performanţa generală a sistemului
scade într-o mai mică sau mai mare masura atunci cînd procesorul central este
suprasolicitat, de exemplu în cazul jocurilor.
Cei care sînt mai pretentiosi în privinta calitatii sunetului sau doresc să se ocupe de
prelucrare audio la nivel semi-profesionist sau profesionist au la dispozitie o gama
larga de plăci de sunet al caror preţ variaza de la cîteva zeci la cîteva sute de EUR.
Cei mai cunoscuti producatori de astfel de plăci sînt Creative, M-Audio, Philips,
Terratec, Hercules şi Yamaha.
BOXELE
Cei care sînt mai pretentiosi (şi au resurse financiare) îşi pot cumpara boxe de
putere mare şi eventual sisteme care cuprind ansambluri compuse din patru sau cinci
boxe (numite "sateliti") şi un dispozitiv special de redare a basilor ("subwoofer").
Aceste ansambluri alcătuiesc aşa-numitele sisteme 5.1 (5 sateliti + 1 subwoofer), 6.1
sau 7.1. Satelitii se aranjeaza în jurul calculatorului în aşa fel încît utilizatorul să
experimenteze senzatia de "imersiune" în atmosfera sonora generata de o piesă
muzicala sau de un joc. În acest caz trebuie bineinteles să fie cumparata şi o placă de
sunet separata (cu performanţe cel puţin de nivel mediu - semiprofesional) pentru a se
asculta cu adevarat un sunet de calitate.
MICROFONUL
Modemurile dial-up se impart în interne şi externe după locatia lor (în calculator sau
în afără lui). Modemurile interne se fixeaza într-un slot PCI. Modemurile externe se
conecteaza la portul USB, sînt mai bune însă sînt în general de două ori mai scumpe
decît cele interne.
Modemul pentru internet prin cablu este de obicei oferit gratuit sau dat in custodie
de catre furnizorul de internet la care ne abonam. Modemul pentru internet prin ADSL
este si el oferit gratuit sau dat in custodie, insa in acest caz putem cumpara un model
mai avansat daca dorim (el trebuie sa fie compatibil cu serviciul la care sintem
abonati).
IMPRIMANTA
GENERALITĂŢI
Cele mai ieftine imprimante nu costa mai mult de 60 EUR (inclusiv TVA) însă
adevaratul cost al unei imprimante este acela al cernelei pe care o foloseste aceasta.
Un cartus de cerneala original costa între 25 şi 40 EUR şi cu ajutorul lui se pot tipari
cam 200-300 de pagini de text (iar pozele consuma mai multă cerneala decît textul).
Există şi posibilitatea să cumpărăm un cartus de cerneala original şi apoi să-l
reincarcam cu cerneala de mai multe ori (cu ajutorul unor truse de reincarcare care
contin un rezervor de cerneala şi o seringa speciala) dar chiar şi aşa costul de tiparire
a paginilor este destul de mare.