Professional Documents
Culture Documents
MONEDĂ ŞI CREDIT
CURS DE LECŢII
Autor:
© Ilinca GOROBEŢ
Chişinău 2002
2 CURS DE LECŢII
MONEDĂ ŞI CREDIT 3
CUPRINS pagin
a
Tema 1: „Provenienţa şi esenţa monedei”…………………...…………………
1. Concepţii şi etape în evoluţia monedei…….…..….………………………………………..
5
2. Esenţa monedei….………………………...………………………………………………..
5
3. Rolul monedei în economia contemporană…………………...…..………………………...
6
8
2. Esenţa monedei.
Esenţa banilor se manifestă prin faptul că sunt o formă specifică de mărfuri, cu
formă naturală care îndeplinesc funcţia de etalon general al valorii.
Banii sunt o categorie istorică reeşind din următoarele:
6 CURS DE LECŢII
1. Moneda metalică.
2. Moneda de hârtie.
3. Titlurile de credit.
4. Titluri de credit contemporane.
Banii în evoluţia sa s-au impus sub două aspecte: bani reali şi bani reprezentativi.
1. Moneda metalică.
Banii reali sunt banii, a căror valoare nominală corespunde valorii lor reale, adică
valorii metalului din care au fost confecţionaţi. Banii metalici (aramă, argint, aur) au avut
diferite forme. Cea mai comodă formă pentru circulaţie s-a dovedit a fi cea rotundă. Partea
din faţă numindu-se avers, cea din spate – revers, şi cea laterală – gurt. În scopul protecţiei
contra sustragerii, partea laterală se turna în formă de zimţuri.
Primele monete datează cu 26 secole în urmă, în China Antică şi în statul Lidia. În
Rusia Chieveană monetele au apărut în secolele IX – X e.n.
De la început se emiteau numai monete confecţionate din aur şi argint. În a II
jumătate a secolului IX la emiterea în circulaţie a monetelor din aur a trecut şi Anglia, care
deţinea monopol în extragerea minereului dat. Cauzele fiind: aurul este metal omogen
după calitate; divizabil şi legabil, fără pierderea calităţilor anterioare; portabil; păstrabil;
greu dobândibil; greu prelucrabil.
Datorită rezistenţei sale, banii metalici puteau fi emişi de mărimi egale, în cantităţi
egale, uşor participând la relaţiile economice interstatale, precum şi îndeplinind toate cele
5 funcţii ale sale. Însă, monetelor din aur le erau specifice unele neajunsuri:
- extragerea metalului nu era în egală măsură cu fabricarea mărfurilor şi prestarea
serviciilor;
- monetele date nu puteau deservi afacerile mici;
MONEDĂ ŞI CREDIT 9
2. Moneda de hârtie.
deoarece aceşti bani n-au nimic comun cu circulaţia de mărfuri. De aceea moneda astfel
emisă umple toate canalele de circulaţie şi se depreciază. Cauzele deprecierii sunt:
- emisiunea excedentară de monedă-hârtie,
- scăderea încrederii faţă de emitent,
- balanţa comercială negativă.
Aşa dar, esenţa monedei-hârtie constă în aceea că sunt bani reprezentativi, emişi de
autorităţile statale, pentru acoperirea deficitului bugetar, de regulă, neconvertibili în aur şi
căror le este atribuit un curs artificial faţă de aur.
3. Titlurile de credit.
Banii ca etalon general al valorii stabilesc preţurile tuturor mărfurilor. Însă, nu banii
fac mărfurile comensurabile, ci munca materializată pentru producere. Costul mărfii
evaluat în etalon monetar – reprezintă preţul. Preţul reflectă cheltuielile de muncă
efectuate pentru producerea şi realizarea mărfii date.
La baza preţurilor stă scara preţurilor, care este nu altceva decât mărimea valorii
întărită pentru fiecare unitate monetară. Preţul mărfii se stabileşte pe piaţă la confruntarea
cererii şi ofertei. El depinde de valoarea mărfii şi a banilor. În cazul funcţionării banilor
metalici, preţul mărfii este direct proporţională cu valoarea mărfurilor şi invers
proporţională cu valoarea banilor. La devierea preţurilor (în jos în sus) de la valoarea
mărfii, producătorul determină care mărfuri sunt deficitare şi care sunt excedentare.
În cazul monedei metalice preţurile depindeau numai de valoarea mărfurilor, iar
prezenţa monedei-hârtie dezorientează producătorul, deoarece una şi aceeaşi marfă în
diferite locuri costă diferit. Pentru compararea mărfurilor ce au valori diferite este necesar
de a le evalua în unităţi monetare.
Între monedă ca etalon al valorii şi monedă ca scară a preţurilor este diferenţă. Banii
ca etalon al valorii se referă la toate mărfurile, apar stihiinic şi se schimbă în dependenţă
de forţele productive şi de munca materializată la producerea lor. Banii ca sară a
preţurilor se fixează de stat şi depind de cantitatea de metal fixată. Ea variază în
dependenţă de preţul metalului dat. De la început unitatea monetară coincidea cu scara
MONEDĂ ŞI CREDIT 15
preţurilor. Dacă în 1900 1$ = 1.50463 g. Au, în 1934 1$ = 0.888671 g. Au, ca mai apoi, în
1976 1$ = 0.736 g. Au.
Sistema valutară de la Jamaica din 1976 – 1978 a lichidat noţiunea de preţ oficial al
aurului şi conţinutul unităţii monetare în aur pentru ţările Fondului Monetar Internaţional.
Mai apoi, scara preţurilor se stabilea stihiinic pe piaţă, în dependenţă de puterea de
cumpărare a mărfurilor.
În prezent se simte un proces de demonetizare a dolarului. În prezent noţiunea de
scară a preţurilor, odată cu impunerea pregnantă a titlurilor de credit, a suferit schimbări.
Statul stabileşte:
a) denumirea unităţii monetare, ordinea de emitere şi remitere, precum şi valoarea
lor;
b) ordinea de emitere a unităţii monetare divizionare (bănuţi), determinându-i
raportul în unitatea de bază;
c) regula circulaţiei numerarului şi a circuitului prin virament;
d) cursul valutar al monedei naţionale faţă de cea străină, ce se publică în presa
oficială, stabilindu-se în dependenţă de cererea pentru valută.
Deci, preţul mărfii se stabileşte pe piaţă în corespundere cu cerinţele legii valorii.
Aceasta în cazul dominaţiei aurului. Însă, în prezent, preţul se formează prin confruntarea
valorii unei mărfi cu alta. Pe piaţă mărfurile sunt supuse unor modificări, rezultate de
păstrarea circulaţiei legii valorii.
unuia creează probleme serioase sau uneori chiar şi falimentarea celorlalţi. Una din
metodele de soluţionare a urgentării plăţilor între întreprinderi poate duce la lărgirea
utilizării titlurilor de credit cum sunt: cambiile bancare, banii electronici şi cardurile,
apărute în baza banilor electronici.
4. Moneda – instrument de rezervă a valorii.
a regla balanţa de plăţi a ţărilor membre F.M.I., de a completa şi facilita rezervele oficiale
şi decontările, precum şi pentru a aprecia duritatea monedei naţionale. În 1971 s-a stabilit
conţinutul D.S.T.-ului în aur şi era egal cu cel al dolarului – 0.888671 g. Însă, după
devalorizarea dolarului, de la 1 iulie 1974, valoarea unităţii D.S.T. se determina după coşul
valutar a 16 valute, apoi după cele 5 valute a celor mai dezvoltate ţări ale lumii (dolarul
american, yena japoneză, marca germană, francul francez şi lira sterlină).
Pentru ţările membre ale sistemului monetar european din martie 1979, a fost
introdusă unitatea monetară de cont – E.C.U. În comparaţie cu D.S.T.-ul, E.C.U.-ul era
asigurat 50% cu aur şi dolari americani (din contul a 20% din rezervele oficiale a ţărilor
membre) şi 50% din contul monedelor lor naţionale. E.C.U.-ul servea drept înscris în
conturi la băncile centrale a ţărilor membre. Valoarea E.C.U. se determina ca şi cea a
D.S.T.-ului cu ajutorul coşului valutar. Se utiliza de 12 ţări ale Uniunii Monetare Europene
(U.M.E.).
Din 1999 a fost introdusă ca monedă de cont – EURO, iar din 2002 circulă şi în
numerar. O utilizează 12 ţări ale U.M.E. (din cele 15) cu o populaţie de 300 mln. de
locuitori. În numerar au fost introduse 600 mln. bancnote şi 400 mln. monete. Paralel, pe
teritoriul ţărilor respective monedele lor naţionale în decurs de 2 luni au fost anulate. N-au
aderat la EURO – Marea Britanie, Norvegia şi Danemarca.
Cele 5 funcţii ale banilor se află într-o strânsă corelare şi interdependenţă. Logic şi
istoric, fiecare funcţie este predecesoarea unei alteea. Din cele expuse putem desprinde 3
particularităţi de bază ale monedei, care totodată reflectă şi esenţa lor:
1. banii asigură schimbul. Cu ajutorul lor se poate cumpăra orice marfă;
2. banii reflectă valoarea de schimb a mărfurilor. Prin intermediul lor se
stabileşte preţul mărfii, iar acesta dă posibilitate unei comparări calitative a diferitor
mărfuri din punct de vedere utilitar;
3. banii reflectă munca materializată într-o marfă concretă.
20 CURS DE LECŢII
Banii se află într-o permanentă mişcare între 3 subiecte: persoane fizice, agenţi
economici şi organe statale. Mişcarea banilor în exercitarea funcţiilor sale în formă de
numerar şi prin virament reprezintă circulaţia monetară.
Circuitul monetar îşi începe funcţionalitatea la subiecţii economici. Banii se
concentrează în portmoneurile populaţiei, în casele persoanelor juridice, pe conturile
instituţiilor creditare, în trezoreria statului. Pentru începerea circuitului monetar este
necesară apariţia necesităţii de bani la una din părţi. Când apare cererea de monedă, apare
necesitatea efectuării tranzacţiilor pentru circulaţie şi a plăţilor pentru mărfuri şi servicii.
Volumul lor este determinat de P.I.B. Cu cât este mai mare valoarea mărfurilor şi
serviciilor, cu atât mai mulţi bani sunt necesari pentru încheierea afacerilor. Cererea de
monedă este înaintată şi pentru acumulare, care apare sub diferite forme: depuneri în
instituţiile creditare, hârtii de valoare şi rezerve oficiale de stat. Circulaţia monetară se
efectuează în 2 moduri: în numerar şi prin virament.
Circulaţia monetară în numerar – mişcarea banilor în sfera circulaţiei îndeplinind 2
funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie. Banii în numerar se utilizează pentru
circulaţia mărfurilor şi serviciilor, pentru decontările nelegate nemijlocit de circulaţia
mărfurilor şi serviciior, şi anume: decontări cu salariaţii: pensii, premii, pensii alimentare;
pentru contribuţii la asigurările sociale; pentru plata hârtiilor de valoare şi dobânzilor la
ele; pentru achitarea serviciilor sociale; ş.a.
MONEDĂ ŞI CREDIT 21
Pe teritoriul ţărilor a fost admisă circulaţia liberă a monedelor altor ţări, membre ale
Uniunii Monetare Latine. De asemenea toate băncile centrale ale ţărilor-membre încasau
venit în moneda ţării-membre. România, Spania, Belgia şi Serbia, necătând la faptul că nu
au aderat ca participanţi la acordul menţionat mai sus, au introdus pe teritoriul lor
reglementări monetare identice celor care existau pe teritoriul ţărilor-membre ale uniunii.
În 1873 – 1876, în legătură cu devalorizarea argintului şi cu trecerea majorităţii ţărilor la
monometalismul de aur s-a început fluxul de argint în ţările-membre ale Uniunii Monetare
Latine. În aşa mod a apărut pericolul plecării din ţările numite a aurului. Acest fapt a
impus ţările-membre iniţial să limiteze, iar ulterior (în 1878) să elimine complet monedele
confecţionate din argint din circulaţie. După primul război mondial (1914 – 1918), când
majoritatea ţărilor au creat sisteme monetare de hârtie, Uniunea Monetară Latină şi-a
pierdut semnificaţia şi scopul pentru care a fost creată şi, în 1927, şi-a încetat activitatea.
început să se retragă din treptat din rotaţie în schimbul apariţiei banilor de hârtie. Raportul
dintre monedele din metal preţios şi banii de hârtie permanent se schimba în direcţia
măririi cotei banilor de hârtie. În S.U.A., Marea Britanie şi Franţa acest raport a constituit
3:1 în 1815, 1:1 în 1860, 1:3 în 1885. În 1913 monedele confecţionate din aur şi argint
constituiau numai a şasea parte din masa monetară a ţărilor din lume, inclusiv monedele
din aur – numai a zecea parte. În anii primului război mondial monometalismul a fost
lichidat în majoritatea ţărilor din lume (înafară de S.U.A.). După război multe ţări
europene au reintrodus diferite forme ale monometalismului, cu scopul de a stabiliza
unitatea monetară: aur-lingouri (Marea Britanie, Franţa), aur-devize (Germania, Austria,
Norvegia). În timpul crizei economice mondiale (1929 – 1933), şi sub influenţa acesteia,
au fost lichidate toate formele monometalismului în toate ţările lumii (Marea Britanie –
1931, S.U.A. – 1933, Franţa – 1936).
Prin scara preţurilor se înţelege mărimea valorii stabilite în mod stihiinic sau
centralizat pentru unitatea monetară. Stabilirea scării preţurilor este necesară pentru
asigurarea posibilităţii exprimării valorii mărfii prin unităţi monetare (stabilirea preţurilor),
fără de care banii nu-şi pot îndeplini funcţiile lor.
Prin cadru instituţional se înţelege totalitatea structurilor care participă la
organizarea, efectuarea şi reglarea operaţiunilor monetare. Principalele structuri sunt:
banca centrală, băncile comerciale, ministerul finanţelor, alte ministere şi departamente
economice, diferite firme particulare care se specializează în efectuarea unor tipuri de
operaţii monetare (firme de leasing, factoring, companii de asigurare). Fiecare din
structurile cadrului instituţional funcţionează în limitele împuternicirilor sale, stabilite prin
legislaţie.
naţionale în alte ţări depinde de mai mulţi factori: nivelul de dezvoltare economică a ţării,
stabilitatea unităţii monetare, echilibrul balanţei de plăţi, etc.
Pentru a-şi asigura credibilitatea pe plan internaţional, fiecare ţară tinde spre
formarea şi maximizarea rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine. În
majoritatea ţărilor sursa pentru formarea acestor rezerve o constituie veniturile provenite
din export, în unele ţări – din extragerea zăcămintelor naturale. Rezervele valutare oficiale
reprezintă un factor puternic de atragere a investiţiilor străine. Aceste rezerve pot fi uşor
folosite pentru stabilizarea economică în condiţii de criză, intervenţii valutare, lărgirea
capacităţii de producere, etc.
Prin paritate valutară se înţelege raportul dintre două valute stabilit prin lege, cu
scopul stabilizării unităţii monetare naţionale. De obicei acest raport se stabileşte în formă
de coridor valutar.
Prin restricţie valutară se înţelege interzicerea efectuării unor operaţii cu valută
străină pe teritoriul ţării, sau limitarea posibilităţii efectuării acestor operaţii. Restricţiile
valutare, de obicei, se introduc în ţările cu economie slab dezvoltată, cu scopul protejării
intereselor agenţilor economici din ţară, limitării influenţei valutelor străine asupra
sistemului valutar naţional.
Achitările internaţionale se înfăptuiesc prin intermediul conturilor de
corespondenţă deschise între băncile de pe teritoriul ţării şi băncile străine. Există mai
multe forme de efectuare a transferurilor: acreditiv, incasso, clearing, etc.
Prin piaţă valutară naţională se înţelege totalitatea centrelor oficiale care se ocupă
cu vânzarea şi cumpărarea valutelor străine, satisfăcând în aşa mod cererea şi oferta
agenţilor economici. Existenţa acestor centre creează posibilitatea pentru fiecare agent
economic de a efectua schimbul operativ al valutelor cu scopul asigurării activităţii
economice neîntrerupte. Ele sunt organizate în formă de burse valutare; de asemenea astfel
de servicii acordă băncile şi casele de schimb valutar.
MONEDĂ ŞI CREDIT 33
Tema 7: “Creditul”
2. Funcţiile creditului.
3. Principiile creditului.
4. Formele creditului.
Tema 8: “Dobânda”
2. Funcţiile dobânzii.
Ansamblu teoriilor asupra dobânzii s-a divizat iniţial în pure sau ale capitalului real
şi monetare. Deasemenea este cunoscută şi gruparea în teorii eclectice şi sintetice.
1. Teoriile pure sau ale capitalului real, din care fac parte:
a) teoria productivităţii şi a utilizării capitalului – consideră că capitalul în
combinaţie cu alţi factori de producţie, dă naştere unui prisos fizic şi
economic (valoric). Prisosul şi constituie dobânda.
b) teoriile privind costul formării capitalului – capitalul este o renunţare la o
parte din consumul curent, iar dobânda este o remunerarea pentru această
abţinere. Adepţi – Marshall, Bohn-Bawerk, Fisher. Astfel se explică
dobânda şi profitul ca un cost – o remunerare pentru renunţarea la un bun
prezent, pentru a se folosi de el în viitor.
c) teoriile rarităţii – dobânda derivă din raritatea capitalului. Adept – Cassel.
Dobânda poate influenţa asupra acumulării capitalului şi prin aceasta
asupra relativei sale rarităţi.
d) teoriile riscului – adept Galliani. Explică dobânda prin existenţa unui risc
de pierdere totală sau parţială a capitalului; cu toate că riscul nu constituie
cauza esenţială a dobânzii.
e) dobânda ca impozit asupra profitului – adept Shumpeter. Dobânda este o
parte a beneficiului pe care întreprinzătorul trebuie să îl cedeze pentru a
obţine capitalul necesar potrivit dinamicii producţiei determinate de aceste
inovaţii.
2. Teoriile monetare moderne ale dobânzii sunt:
a) teoria fondului de împrumut – are ca adepţi pe Hicks şi Robertson. Oferta
de capital o constituie disponibilităţile băneşti care-şi au originea în
precedentele investiţii de capital fix sau circulant. Cererea de capital este
reprezentată prin solicitările producătorilor pentru noi investiţii. Dobânda
este remunerarea plătită pentru fondurile de împrumut cerute. Când
investiţiile de bunuri de capital sunt preponderente, prin aceasta se
54 CURS DE LECŢII
specializau în acordarea creditelor din surse proprii şi din contul surselor atrase. Însă,
majoritatea capitalului continua să se afle înafara instituţiilor creditare, deoarece
capitalurile erau investite în diferite ramuri ale economiei. Pentru atragerea acestor
capitaluri, instituţiile creditare au început să acorde servicii de transferare a mijloacelor
atrase la dispoziţia proprietarului acestor mijloace. Acest mod de achitare a plăţilor a
devenit atrăgător pentru agenţi economici, deoarece el permite economisirea timpului şi
mijloacelor necesare pentru achitarea plăţilor. Reeşind din aceasta, majoritatea capitalului
care activa în diferite domenii ale economiei, a fost atras de instituţiile creditare.
Instituţia creditară care atrag depozite transferabile se numeşte bancă, iar cele ce
atrag depozite netransferabile se numesc instituţii financiare.
Majoritatea băncilor se organizează ca societăţi pe acţiuni. Organul suprem de
conducere este Adunarea Generală a Acţionarilor. Din componenţa acţionarilor se alege
Consiliul Băncii, care concretizează strategia şi politica băncii şi asigură dirijarea zilnică a
activităţii băncii. Preşedintele băncii este unul din membrii Consiliului Băncii. Consiliul
Băncii determină structura organizatorică şi angajează numărul necesar de funcţionari.
Structura organizatorică a băncii depinde de volumul şi caracterul operaţiilor pe care le
efectuează. Banca îşi formează organul intern de control, care informează periodic
acţionarii despre modul de dezvoltare a băncii. La sfârşitul anului se determină profitul
primit în decursul anului şi direcţiile de repartizare a acestuia. Mărimea profitului destinată
pentru dividende se repartizează între acţionari în dependenţă de cotele acestora în
capitalul băncii. Desfăşurându-şi activitatea, banca intră în relaţii contractuale cu mai
mulţi agenţi economici şi cu alte bănci. Banca este responsabilă pentru îndeplinirea
obligaţiunilor sale contractuale cu capitalului său propriu, care este format din cotele
acţionarilor şi alte fonduri formate din profitul băncii. Cu scopul de a atrage un număr
maxim de clienţi, băncile permanent se află în căutarea noilor forme de deservire a
clienţilor. Cu scopul de micşorare a riscurilor, băncile tind spre diversificarea operaţiunilor
sale active.
MONEDĂ ŞI CREDIT 57
♦ cu filiale;
♦ fără filiale.
f) în dependenţă de ramura ce o deserveşte:
♦ multiramurale;
♦ uniramurale.
În RM din 1991 este format sistemul bancar din două nivele. Nivelul superior –
B.N.M., iar cel inferior 19 bănci comerciale şi 4 sucursale a băncilor străine (1 ianuarie
2002). În prezent 15 bănci comerciale.
Banca Naţională a Moldovei îndeplineşte funcţia de bancă centrală de emisie,
asigură reglarea şi supravegherea băncilor comerciale, deasemenea elaborează politica
monetar-creditară şi cea valutară a statului.
Funcţiile de bază ale B.N.M. sunt:
₤ determinarea politicii monetar-creditare;
₤ asigură reglarea masei monetare şi, în special, a numerarului;
₤ determină politica valutară a statului, precum şi efectuează controlul valutar
asupra persoanelor juridice cărora li s-a dat dreptul de a efectua asemenea
operaţiuni;
₤ eliberarea licenţelor băncilor comerciale şi controlul asupra activităţii lor;
₤ stabileşte rezervele minime ale băncilor comerciale;
₤ stabileşte rata dobânzii;
₤ asigură dirijarea cu rezervele valutare ale statului;
₤ asigură controlul valutar.
Nivelul inferior îl formează băncile comerciale, ce asigură decontările prin virament
şi cele de casă ale persoanelor juridice şi fizice şi acordă un spectru larg de servicii
bancare de caracter universal. Marea majoritate au format Asociaţia Băncilor din
Moldova. Patru bănci (Moldova Agroindbancă, Moldindconbancă, Banca Socială şi Banca
MONEDĂ ŞI CREDIT 59
de Economii) s-au format în baza fostelor bănci specializate cu capital de stat. Multe bănci
sunt formate din capital străin şi mixt ca: Petrolbancă, Victoria Bancă, Mobias Bancă, etc.
Multe din ele au pe teritoriul Republicii Moldova filiale şi reprezentanţe. Toate au legături
de corespondent între ele, precum şi cu bănci din ţările dezvoltate: S.U.A., Germania,
Austria, Israel, Turcia, precum şi cu ţările C.S.I.
De rând cu B.N.M., membri ai asociaţiei internaţionale a transferurilor
financiare internaţionale au devenit Petrolbancă, Universalbancă, Fincombancă, etc., ce
asigură operativitatea transferurilor monetare ale clienţilor.
De la 1 iulie 1995, lunar, se publică date referitor la rezultatele activităţii
băncilor comerciale, ce asigură agenţilor economici de a primi informaţia despre starea
financiară a băncilor comerciale, care îi deservesc şi gradul de risc la care sunt supuşi
aceştea colaborând cu banca dată.
În permanenţă Consiliul de Administraţie a B.N.M. revede capitalul normativ
total. De la început acest capital fiind de 4 milioane, în prezent este 32 milioane
Aşadar, din 1991 s-au întreprins o serie de măsuri de întărire a sistemului
bancar. Băncilor le rămâne să efectueze restructurizarea activelor şi pasivelor, să se
elibereze de operaţiunile neeficiente şi neprofitabile, să perfecţioneze gestiunea riscurilor
şi lichidităţii, să ridice nivelul de pregătire a cadrelor cu scopul implicării lor cât mai activ
şi rezultativ în toate funcţiile bancare pe pieţele financiare internaţionale şi mondiale.
60 CURS DE LECŢII
În fiecare stat funcţionează câte o bancă centrală organizată de stat. Ea are ca scop
efectuarea politicii monetar-creditare în economie, deţine monopolul emisiunii de
bancnote, reglează masa monetară, efectuează control asupra funcţionării instituţiilor
creditare, îndeplineşte funcţia de “bancă a băncilor”, păstrează rezervele valutare şi de aur
ale statului, etc.
În diferite state ele se numesc diferit: Bancă Centrală, Bancă de Stat, Bancă
Populară, Bancă Naţională, etc.
Primele bănci centrale au apărut cu 300 ani în urmă, însă, răspândirea lor a avut loc
la începutul secolului XX. Istoric, ele au apărut ca companii acţionare, înzestrate cu
obligaţiuni speciale. Acestea erau cele mai mari instituţii creditare, care îndeplineau
funcţiile de bancă centrală.
Deseori, capitalul băncii centrale aparţine statului, însă acţionari pot fi băncile
comerciale şi instituţiile financiare. În multe ţări, aceste bănci sunt în supunere nemijlocită
a parlamentului sau a comisiei bancare speciale, constituită de organul legislativ.
Conducerea băncii centrale poate funcţiona pe un termen de la 4 – 14 ani.
Prima bancă centrală a apărut în Anglia în 1664.
În S.U.A., în 1864 a apărut primul act bancar naţional. Toate băncile ce primeau
carter de la Guvernul Federal se numeau naţionale, iar cele ce primeau carter de la
MONEDĂ ŞI CREDIT 61
guvernele statelor se numeau bănci ale statelor. În aşa mod, în S.U.A. a apărut sistemul
bancar compus din două nivele.
În R.M., Banca Naţională a Moldovei a fost formată în 1991, atunci a apărut şi legea
“Cu privire la Banca Naţională de Stat a Republicii Moldova”, care, apoi, a fost înlocuită
cu “Legea privind Banca Naţională a Moldovei” din 1995.
Pe măsura dezvoltării societăţii, a crescut şi rolul băncilor centrale.
speciale bancare, formată de parlament. Conducătorul băncii care este numit de parlament,
preşedinte, guvern, monarh, etc. şi nu intră în componenţa guvernului. Gradul substanţial
de independenţă este o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea eficientă, care, deseori,
intră în contradicţie cu scopurile pe termen scurt ale guvernului, mai ales, în prag de
alegeri. Aceste contradicţii sunt şi mai accentuate când este vorba de acoperirea deficitului
bugetar. Însă, independenţa băncii centrale faţă de guvern este limitată, deoarece o politică
economică nu poate fi benefică fără concordanţa între aceste elemente de bază: politica
monetar-creditară şi cea financiară. Pe termen lung, politica băncii centrale determină
priorităţile macroeconomice ale guvernului.
În fine, orice bancă centrală, într-o oarecare măsură, întruneşte calităţi de bancă şi
de organ statal.
asemenea credite este foarte înaltă şi băncile recurg la asemenea împrumuturi în caz de
absenţă a altor posibilităţi de creditare.
Toate funcţiile băncii centrale sunt în strânsă interdependenţă. Creditând statul şi
băncile, banca centrală concomitent influenţează asupra circulaţiei creditare. Asigurând
emisiunea şi stingerea datoriei publice, banca centrală contribuie asupra nivelului ratei
dobânzii.
Funcţiile sus-menţionate creează necesităţi obiective pentru realizarea întregului
sistem monetar-creditare al statului şi, corespunzător, al economiei.
Toate funcţiile sale banca centrală le realizează prin operaţiunile sale – pasive şi
active.
Operaţiunile pasive. Principala sursă a resurselor băncii centrale, în marea
majoritate a ţărilor, o constituie emisiunea de bancnote (de la 54 – 85% din totalul
activelor). La etapa contemporană, emisiunea de bancnote este fiduciară, adică, nu este
convertibilă în aur. Convertibilitatea în aur a bancnotelor este suspendată în prezent, însă,
necătând la aceasta, în unele ţări formal continuă să existe restricţii privind emisiunile
fiduciare.
Mecanismul contemporan al emisiunii bancnotelor este bazat pe creditarea băncilor
comerciale, a statului şi mărirea rezervelor de aur-valute. Emisiunea bancnotelor, în cazul
de creditării băncilor comerciale este asigurată de cambii şi alte obligaţiuni bancare; în
cazul creditării guvernului – obligaţiuni publice la termen; iar când are loc cumpărarea
aurului şi valutelor – corespunzător cu aur şi valute.
Cuantumul operaţiunilor pasive este în dependenţă de cuantumul operaţiunilor
active: credite acordate băncilor, trezoreriei; cumpărarea de valute şi aur, etc.
Nu fiecare creditare a băncilor comerciale sau a statului este însoţită de o nouă
emisiune de bancnote. Aceste credite pot fi transferate pe conturile băncilor comerciale şi
trezoreriei deschise în banca centrală. În aşa caz, are loc emisiunea depozitară. Drept sursă
68 CURS DE LECŢII
arendă clienţilor săi. Plata pentru arendă este calculată în mărimea care permite în decursul
termenului de arendă achitarea costului mijloacelor fixe procurate şi comisionul pentru
serviciul bancar respectiv.
₤ Operaţiuni de factoring – esenţa acestor operaţiuni constă în faptul că banca
achită plăţile agenţilor economici cu retragerea ulterioară a mijloacelor băneşti din contul
plătitorului. Această operaţiune permite se micşoreze termenul între livrarea mărfii şi
primirea plăţii.
₤ Deservirea de casă a bugetului de stat – prin această operaţiune, banca
îndeplineşte funcţia tehnică de acumulare a veniturilor bugetului şi de finanţare a
cheltuielilor bugetului conform dispoziţiilor şi planurilor elaborate de Ministerul de
Finanţe.
₤ Servicii de păstrare a valorilor (depozitar).
₤ Servicii de marketing şi consultaţie.
2. Principiile de funcţionare.
Resursele bancare se clasifică în: proprii, atrase şi resurse obţinute în urma emisiei.
Către resursele proprii se atribuie capitalul acţionar, cel de rezervă precum şi
beneficiul nerepartizat.
Capitalul acţionar se formează prin emisiunea şi plasarea acţiunilor. Pe măsura
lărgirii posibilităţilor de activitate, băncile emit noi acţiuni.
Capitalul de rezervă sau fondul de rezervă se formează pe contul defalcărilor din
beneficiu şi este destinat pentru acoperirea pierderilor neprevăzute sau excepţionale (de
exemplu, scăderea cursului valutar, scăderea cursului hârtiilor de valoare).
Profitul nerepartizat – o parte a beneficiului ce rămâne după plata dividendelor şi
defalcărilor în fondul de rezervă.
Resursele proprii au o mare importanţă pentru bănci. Micşorarea cotei capitalului
propriu poate duce banca la faliment.
Resursele atrase reprezintă partea principală a resurselor băncilor comerciale.
Acestea sunt depozitele şi contocorrentele.
Ponderea principală în totalul resurselor atrase o constituie depozitele care sunt de
trei feluri: la vedere, la termen şi de economii.
Depozitele la vedere şi mijloacele în conturile curente pot fi retrase de depunător
fără preaviz. Dobânda la aceste conturi, de obicei, este foarte mică, dar sunt convenabile
deoarece asigură depunătorului lichiditate.
Depozitele la termen sunt depunerile pentru o dată fixă. Dobânda pentru aceste
depuneri este înaltă. O formă a depozitelor la termen sunt certificatele de depozit (hârtii de
valoare, ce se emit în sume fixe (100, 1000, etc.)).
Depozitele de economii se consideră depozite cu destinaţie specială. Ele se depun şi
se retrag în sumă deplină sau parţială, iar depunătorului i se eliberează cărticica de
economii sau livretul de economii.
Pentru bănci cele mai atractibile depozite sunt cele la termen, deoarece-i asigură
băncii o lichiditate sporită.
O altă sursă a resurselor atrase o constituie şi creditele interbancare. De obicei, ele
se acordă pe un termen de la 1 zi până la 14 zile şi sunt de două feluri: centralizate şi
MONEDĂ ŞI CREDIT 73
Creditele se acordă sub formă procent din cursul de piaţă al hârtiilor de valoare, iar
însăşi hârtiile de valoare trec din posesia debitorului în posesia băncii, până la rambursarea
creditului.
Investiţiile bancare reprezintă cumpărarea hârtiilor de valoare de către bănci, în
cazul în care aceste hârtii de valoare devin proprietatea băncii.
Băncile ipotecare sunt bănci specializate în acordarea creditelor pe termen lung. În
calitate de gaj se utilizează imobilul – pământ, construcţii, etc. Resursele băncilor
ipotecare formează propriile atrageri şi obligaţiuni ipotecare. De regulă, băncile ipotecare
acordă şi alte servicii bancare, ce duc la completarea veniturilor sale.
Obligaţiunile ipotecare – hârtii de valoare emise pe termen lung având ca gaj
imobilul. Asigură deţinătorului un procent solid. Creditele ipotecare – credite pe termen
lung având ca gaj imobilul, în primul rând, pământul. Gajul ce are drept acoperire imobil
poartă denumirea de ipotecă.
Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate de către banca
de emisiune în cadrul operaţiunilor de reescontare. Denumirea specifică este dată de faptul
că o perioadă îndelungată principala formă de acordare a creditului de către banca de
emisie era reescontarea bazată pe operaţiunile de scont. În cadrul economiei de piaţă există
multiple valori ale dobânzii.
Ţinând seama de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a
dobânzii. Toate aceste valori diferite ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa
scontului, astfel că la orice modificare a ei, trebuie să varieze concertat.
În principal, acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor, sfera creditului
şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei.
Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzii, sporeşte
eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării
activităţilor pe baza antrenării de capitaluri suplimentare.
MONEDĂ ŞI CREDIT 83
acorde credite şi să împrumute pe această piaţă, reducând astfel lichidităţile băncilor şi,
prin aceasta, ale economiei naţionale.
Politica de open-market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă
liberă sau deschisă. Această intervenţie se efectuează pentru a creşte sau a diminua
lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă şi posibilităţile lor de acordare a
creditelor şi de creaţie a monedei scripturale.
Creanţele ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa open-market sun diferite: efecte de
comerţ, bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor ipotecare şi de consum, etc. În
multe ţări, cele mai frecvente creanţe ce fac operaţiilor pe piaţa liberă sunt bonurile de
tezaur. Intervenţia băncii centrale pe piaţa liberă duce la redistribuirea, lichidităţilor între
banca centrală şi băncile comerciale. Această redistribuire influenţează plasamentele de
credit în economie.
Sistemul rezervelor minime obligatorii, instituit din grija de a asigura o lichiditate
minimală, constă din obligaţia băncii, care constituie depozite, să consemneze, în conturile
sale deschise la banca centrală, o sumă dimensionată, de regulă, prin cote procentuale.
Sistemul rezervelor minime obligatorii îndeplineşte o funcţie importantă în cadrul
economiei contemporane şi este un instrument al politicii monetare şi de credit. Acest
sistem, potrivit dimensiunilor sale (stabilite procentual), determină un anumit raport între
volumul depozitelor şi volumul creditului ce poate fi acordat.
Modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii are ca efect modificarea
acestui raport. Sistemul rezervelor minime constituie una din măsurile guvernamentale. În
raport cu interesele conjuncturale, acest sistem poate fi utilizat fie pentru creşterea
volumului de credite acordate economiei, determinând astfel intensificarea activităţii
economice (prin reducerea rezervei minime), fie pentru scăderea creditelor acordate
economiei şi atenuarea dezvoltării activităţii economice (prin creşterea rezervei minime
obligatorii). Intervenind în sensul creşterii sau descreşterii coeficienţilor rezervelor minime
obligatorii, se ajunge la o anumită schimbare a costului creditului pentru bănci, atât prin
modificarea posibilităţilor de plasare pe piaţa monetară, cât şi prin costul diferit al
resurselor.
MONEDĂ ŞI CREDIT 85
poziţii debitoare şi vor apela la împrumuturi de la colegele lor, iar în sens contrar, altele
vor acorda împrumuturi.
Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face
obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară. Pe această piaţă zilnic apar două categorii de
participanţi. Ofertanţii sunt titularii conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune şi
care au solduri creditoare. Întrucât depozitele de la bancă de emisiune nu sunt remunerate,
aceştia sunt foarte interesaţi să valorifice aceste disponibilităţi prin negocierea acordării de
credite. Solicitanţii de credite pe piaţa monetară sunt acele bănci care, rămânând debitoare
în raport cu celelalte bănci, caută resurse de acoperire.
Piaţa monetară este piaţa lichidităţilor. În cadrul acesteea se oferă moneda băncii
centrale, contra unei promisiuni de restituire pe termen scurt, adică în credit. Se acordă
credit în moneda băncii centrale.
Banca de emisiune poate interveni pe piaţa monetară în mod diferit: fie prin
stabilirea nivelului ratei dobânzii, fie prin stabilirea volumului creditului.
Caracteristicile pieţei monetare:
♦ participanţii acestei pieţe sunt băncile;
♦ obiectul tranzacţiilor sunt disponibilităţile în monedă naţională, respectiv,
depozitele de la banca centrală;
♦ pe piaţă se desfăşoară operaţiuni zilnic;
♦ termenele de acordare a împrumutului sunt foarte scurte, cele mai multe
având scadenţă în ziua următoare;
♦ creditele acordate pe piaţa monetară sunt credite personale (de la bancă la
bancă şi implică, de regulă, riscuri reduse;
♦ dobânda practicată pe piaţa monetară se stabileşte zilnic în raport cu cererea
şi oferta.
MONEDĂ ŞI CREDIT 87
O primă expresie a echilibrului monetar este atunci când există echilibru între
investiţii şi economii, specifice pieţei de bunuri şi servicii, iar a doua expresie a
echilibrului este echilibrul monetar, care rezultă din confruntarea dintre cererea şi oferta de
monedă.
Prin inflaţie se subînţelege devalorizarea banilor (scăderea capacităţii de cumpărare
a acestora). Se exprimă prin creşterea preţurilor la mărfuri şi servicii. Inflaţia duce la
redistribuirea valorilor acumulate în formă monetară în folosul bugetului de stat. Inflaţia
apare în urma nerespectării cerinţelor legii obiective a rotaţiei monetare.
În trecut nu exista inflaţie, deoarece în rotaţie se aflau bani confecţionaţi din metal
preţios. În condiţiile rotaţiei monetare metaliste funcţionează mecanismul de autoreglare a
volumului masei monetare prin formarea acumulărilor în formă de tezaur.
Apariţia inflaţiei în trecut era posibila numai în cazul când în legătură cu necesitatea
finanţării cheltuielilor de război, unele state înlocuiau sistemul monetar din metal cu
sistemul monetar din hârtie. De exemplu, pe teritoriul S.U.A. în trecut sunt cunoscute două
cazuri de inflaţie, legate de războiul pentru independenţă din America de Nord (1775 –
1783) şi războiul civil (1861 – 1865). Pentru finanţarea ultimului război au fost emişi 450
milioane de dolari de hârtie, capacitatea de cumpărare a cărora a scăzut în decurs de doi
ani cu 40%. Anume în această perioadă pentru prima dată a început să se folosească
termenul de inflaţie, pentru caracterizarea procesului de devalorizare a banilor.
Cel mai mare nivel al inflaţiei a avut loc în Germania după primul război mondial.
Masa monetară existentă în rotaţie în această perioadă în Germania a constituit 496
cvintilioane (1018) de mărci germane de hârtie. În cadrul reformei monetare petrecute în
această ţară în 1923 banii vechi au fost înlocuiţi cu bani noi în proporţie de 1 trilion: 1.
Până la criza economică mondială din 1929 – 1933, inflaţia în majoritatea ţărilor se
încheia odată cu reintroducerea monometalismului, adică când unitatea monetară se
stabiliza sub influenţa mecanismului de autoreglare a masei monetare, prin formarea
tezaurului.
MONEDĂ ŞI CREDIT 91