Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword or section
Like this
399Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Liviu Rebreanu - Adam si Eva

Liviu Rebreanu - Adam si Eva

Ratings:

4.81

(21)
|Views: 34,487 |Likes:
Published by Darkona

More info:

Published by: Darkona on Sep 16, 2007
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

09/01/2014

pdf

text

original

 
"Man muss nicht alles glauben was die Leute sagen; man muss aber auch nicht glauben das sie es ganz ohne Grund sagen".Kant 
Liviu Rebreanu
Adam şi Eva
ÎNCEPUTUL 
Odaia era albă ca un culcuş de fecioară. Apusul îşi filtra agonia prindouă ferestre înalte, schiţînd pe parchet doua romburi de luminaportocalie, care cuprindeau picioarele patului într-o îmbrăţişaretremurătoare.Un miros straniu de albeaţă respirau pereţii proaspăt văruiţi şi secernea în unde subţiri pe măsuţa cu trei scaune dintre ferestre, pesoba de teracotă din colţ, pe noptiera de la căpătîiul patului şi chiar pe jilţul de paie în care veghea sora de ca
ri
tate Dafina, îmbrăcată în şorţalb, cu bonetă albă pe creştet şi cu o cruciuliţă roşie între sînii plini desănătate. Din unghere răsăreau umbre sfioase, cenuşii, înaintau domolşi apoi, brusc, se stingeau, ― speriate parcă de tăcerea deasă cecăptuşea odaia şi înghiţea tic-tac
-
ul grav al pendulei atîrnate deasupracalendarului, pe fîşia de zid dintre cele două geamuri.Dafina şedea neclintită, cu mîinile în poală pe ziarul împăturitfrumos, privind la bolnavul care zăcea cu braţele întinse peste învelitoarea aibă, capul înfăşurat într-un pansament alb din care i sevedea numai faţa de ceară, vrîstată cu trei linii negre paralele ―sprîncenele, genele şi mustăţile. Pleoapele-i închise păreau nişte peteviolete, iar buzele cărnoase erau atît de palide ca de-abia ii
sedeosebeau marginile.
În ochii surorii de caritate mocnea înduioşare şi nedumerire.Compătimea pe bietul bolnav cu toată pasiunea, mai ales de cînddescoperise că e victima unei drame amoroase. Era foarte blîndă şi totatît
d
e sentimentală. Cîrlionţii aurii răzvrătiţi îi alintau obrajii rumeni, şiochii ei leneşi, albaştri, pîlpîiau în lacrimi. Colega pe care a schimbat-oazi dimineaţă i-a şoptit în grabă ca pacientul e un profesor mare, că afost împuşcat de un muscal gelos, că l-au adus aseară tîrziu aci, laSanatoriul Sf. Maria, şi că doctorul Filostrat e tare înfuriat, ceea ce înseamnă că şansele de scăpare sunt puţi
ne...
Pentru Dafina, fire lacomă de iubiri romantice, cuvintele tovarăşeifură ca un bob de sare pe o rană vie; inima îi sfîrîia de curiozitate.Dorea amănunte, multe, minunate, şi nu venea nimeni să i le dea.Bolnavul nu se clintise toată ziua; nici cînd i s-a schimbat pansamentuln-a deschis ochii. Pe foaia de temperatură, cu litere caligrafice, scria
 
doar numele: Toma Novac.A avut mari speranţe în
Universul 
pe care i l-a strecurat, spreamiazi, tovarăşa. „Drama din Strada Albă" însă era lichidată în cîtevarînduri seci. Dafina le-a citit şi răscitit, căutînd înţelesuri tainice înfrazele convenţionale. Negăsind ce rîvnea, sufletul i se scălda într-otristeţe sură în care pluteau, ca firicele destrămate dintr-o ţesăturăveche, cuvintele tipărite: „Ieri, pe la orele şapte seara, în Strada Albăno. 7, emigrantul rus Ştefan Alexandrovici Poplinski, stabilit de curînd în Capitală, venind de la Berlin unde se refugiase în urma revoluţiei, atras patru focuri de revolver asupra d-lui Toma Novac, bine cunoscutulprofesor de la Universitatea din Bucureşti. Cauza crimei pare a fi eternagelozie. Din primele cercetări ar rezulta că simpaticul profesor a fostsurprins în flagrant delict de adulter cu tînăra şi frumoasa soţie a stră-inului gelos. Toate patru gloanţele au lovit în plin, încît profesorulNovac, transportat grabnic la sanatoriul doctorului Filostrat, se află înagonie. Numai o minune i-ar mai putea salva viaţa. Criminalul a fostarestat. Doamna a scăpat neatinsă, alegîndu-se doar cu spaima. Crimaa produs o senzaţie imensă deoarece asasinul este descendentul uneifamilii mari; se zice chiar că ar fi baron, în Capitală avea puţinecunoştinţe. Era hotărît să rămîie definitiv în ţară, frumoasa lui soţiefiind originară din Basarabia, unde se spune că ar avea moşiistrăvechi..."Dar cum e eroina? Şi cum s-au cunoscut, cum s-au iubit, cum aufost surprinşi? Apoi criminalul?... Întrebările frămîntau pe Dafina în jilţulde paie ca într-un scaun de tortură, încerca să-şi mai astîmpere seteacîntărind pe eroul dramei, îi plăcea, îşi zicea că merită să fie iubit şi deo contesă, îl iubea.Pe urmă îi veni să citească iar, mai atent, ştirea din ziar. Poate cătotuşi va descoperi vreun semn între rînduri asupra pacientului iubit.Desfăşură domol gazeta şi se adînci în „Crima din Strada Albă".Atunci Toma Novac ridică pleoapele ca şi cînd s-ar fi trezit dintr-unsomn fără visuri. O durere uniforma îi înfăşură tot corpul. Luminamoale îi ustura ochii mari negri, cu o lucire stranie, cu bulbii roşii ca înecaţi în sînge. Văzu întîi pendula dintre ferestre: limba se legăna rar,greoi, fără zgomot, iar cadranul părea spălăcit de nu putea distinge nicicifrele, nici minutarele. Dedesubt însă, pe calendarul de perete, citiuşor un şapte negru arab şi altul roşu roman.
„C
iudat calendar!" îi trecu prin minte. „Şi luna e scrisă cu cifre... N-am mai pomenit..."Şi numaidecît îşi zise, parc-ar fi vrut să-şi controleze luciditatea:„Ziua a şaptea din luna a şaptea... Coincidenţa!... Care-i luna aşaptea..."În aceeaşi vreme însă privirile ochilor imobili lunecau, mirate şi întrebătoare, de ici-colo:
„Unde sunt?... Ce s-a întîmplat?"
Pe frunte simţea o bandă de fier ce-i apăsa ţeasta. Se gîndi să
 
 întindă braţul, să-şi pipăie capul, încercarea de mişcare i-o reteză din începuturi o năvală de durere care-i stîrni un gemăt scurt, năbuşit.Gemătul apoi scormoni alte dureri, ca nişte cuţite înfipte deodatăcrestîndu-i trupul în mii de locuri, încît nu mai îndrăzni nici să închidăochii.Dafina auzi suspinul ca prin vis, se spăimîntă, scăpă ziarul din rnîini,sări în picioare şi murmură buimăcită, apropiindu-se de pat:― Doriţi ceva, domnule?... O, bine că v-aţi... Toma Novac de-abia acum o zări. Îl supără atît de rău că strînserepede pleoapele, uitîndu-şi suferinţele.
„Sanatoriu!" se
gîndi pe urmă mai nedumerit, aproape mînios. Cecaut eu aici?... Ce s-a întîmplat?"În loc de răspunsuri, urechile lui urmăreau respiraţia înfricoşată asurorii de caritate care rămăsese uluită lînga pat. Peste un răstimp îiauzi paşii, numai trei, foşnetul rochiei de stambă nouă, pîrîitulscaunului de nuiele şi pe urmă fîşîit de hîrtie. Dafina îşi întocmea ziarul,clătinînd din cap, cu ochii la eroul ei, al cărui piept se zbuciuma casfîrticat de o gheară nevăzută.
Î
n tăcerea ce-şi urzea din nou paianjenişul în odaie, gîndurilebolnavului porniră furtunos după explicaţii. Amintirea însăşi parcă i-ar fifost rănită, nu izbutea să se înfiripeze. Crîmpeie vagi îi răsăreau şi sestingeau în creieri, fără să se poată închega într-o rînduire cu rost. Tocmai tîrziu se ivi, şovăitor, chipul unei femei care-şi smulse numeledin caleidoscopul cioburilor de imagini:
„Ileana..."
Apoi numele porni singur, în zigzaguri vertiginoase, să adune într-un mănunchi amintirile răzleţe şi amorţite. Chipul femei
i se limpezeaa
cum: un căpşor blond cu nişte ochi în care bulbucea fericirea... Îirăsări în suflet o bucurie atît de fierbinte că într-însa parcă i se topiră îndată toate durerile. O clipă. Apoi în spatele femeii se ridică o umbrăcare o îmbrăţişă, din ce în ce mai brutal, pînă cînd vedenia bălaie setransformă într-o figură sălbatică şi hidoasă cu privirea clocotitoare deură. Pe urmă patru răbufnituri, ca lovituri de ciocan, îi răsunară înurechi, izgonind chiar fărămiturile de gînduri din creierii aprinşi.Bubuiturile, mereu cîte patru, se repetau tot mai repede,amalgamîndu-se în sfîrşit într-un vîjîit prelung ce-i alerga prin oase, princarne, prin nervi, aţîţînd pretutindeni focare de dureri. Apoi şi vîjîitul securmă brusc, parcă i s-ar fi extirpat rădăcinile auzului, lăsînd în urmădoar un întunerec amar în care rătăceau iarăşi frînturi de gînduri, fărăstăpîn, ca stropii de ploaie în noaptea vîntoasă de toamnă.„Acuma trebuie să mor!" îi luci în sfîrşit deodată, ascuţit ca osăgeată.Gîndul îl întărîta întocmai ca cleştele de fier ce-i zdrobea fruntea. Arfi vrut să-l strivească, dar îşi simţea adormite toate puterile.„Acuma trebuie să mor!" îi juca prin creieri, stăruitor, un ritmsprinten ca o sfidare.

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->