Raţionalismul

personalităţile ce au
contribuit la dezvoltarea
psihologiei
Filosofia raţionalistă apare ca opoziţie faţă de empirism şi îşi
întoarce atenţia către principiile axiomatice primordiale şi
către raţiune, în calitate de călăuze în direcţia cunoaşterii.

Termenul de raţionalism a fost derivat din latinescul „ratio“, care

înseamnă a raţiona, a gândi, a socoti. Filosofia raţionalistă poate fi pusă
în opoziţie cu filosofia empiristă, din mai multe puncte de vedere.
 În primul rând, filosofia raţionalistă pune accentul pe cunoaşterea
apriorică, în timp ce empirismul întăreşte ideea potrivit căreia
cunoaşterea este dobândită din experienţă.
 În al doilea rând, în cadrul filozofiei raţionaliste, mintea este considerată
ca fiind activă - în sensul capacităţii ei de a selecta, de a organiza şi de
a face deosebiri, în timp ce, în filosofia empiristă, mintea este privită ca
fiind pasivă - asemeni unei „tabula rasa“, a unei tăbliţe de ardezie
complet nescrise.
 În fine, raţionamentul deductiv este cel pe care se aşează accentul în
cadrul raţionalismului, în timp ce empirismul atribuie importanţă
raţionamentului inductiv.
 Conform empirismului mintea primeşte informaţie prin intermediul simţurilor. Cunoştinţele
despre lume sunt construite treptat, prin asociaţii bazate pe astfel de influente externe cum ar fi
contiguitatea, similitudinea, contrastul şi consolidarea. După raţionalism, mintea nu este doar
un simplu depozit pasiv de informaţie senzorială.

 Deducţia porneşte de la o premisă majoră asupra unei

clase de evenimente şi deduce consecinţele pentru un
eveniment particular. Inducţia, din contră, implică
procesul de a raţiona, dinspre particularităţi şi detalii, spre
generalităţi cât mai universale - ori de la eşantioane, către
populaţii.
 Concluziile raţionamentului inductiv sunt oferite în limbajul
teoriei probabilităţilor, în timp ce tot concluziile se
constituie în probe, în cazul raţionamentului deductiv.
 În mod clar, raţionalismul şi empirismul conduc la viziuni
opuse asupra fiinţelor umane, precum şi la filosofii diferite
in domeniul ştiinţei. În continuare vom examina gândirea
unora dintre cei mai importanţi raţionalişti ai secolelor al
XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea.
René Descartes (1596-1650)
 A fost contemporan cu Hobbes şi Galilei trăind în „marele secol” al
clasicismului francez, secolul lui Racine, Molliere şi Corneille. Fizica sa
materialistă, complet separată de metafizică stârnea interesul fiind
discutată peste tot prin saloane. Astfel viziunea teologică medievală va
fi înlocuită cu concepţia ştiinţifică modernă bazată pe libera cercetare a
fenomenelor.
 Descartes este considerat - în mod tradiţional - a fi un raţionalist,
datorită accentului pe care îl pune asupra raţiunii, drept mijlocul
adecvat, pentru a ajunge la cunoaşterea ştiinţifică. Cu toate acestea,
putem remarca, în cele mai însemnate lucrări ale sale, marea
importanţă pe care o acorda ideilor înnăscute, adevărurilor apriorice,
ca şi o preferinţă în favoarea deducţiei.
Căutările lui Descartes pentru a găsi un edificiu intelectual, în stare să reziste
asaltului scepticismului, au început prin abordarea metodei scepticismului, ca
instrument de analiză.

 Ca şi Bacon, Descartes considera că ar trebui să lăsăm deoparte vechile

prejudecăţi, ca şi părerile general acceptate. Totuşi, el se grăbea să separe
imediat ştiinţa de credinţă.
 Deşi sistemul lui Descartes trădează o preferinţă pentru deducţia pornită
din adevăruri evidente de la sine, acesta îi păstrează şi experienţei un rol
în cadrul procedurii ştiinţifice. Cu siguranţa, el era destul de conservator în
părerile sale legate de experimente, deoarece îşi dădea seama ca o
experienţă ştiinţifică este doar o formă particulara de observaţie, ce poate fi
concepută în mod mediocru şi care poate avea, de aceea, drept rezultat,
doar informaţie greşită.
 Prin urmare, metoda lui Descartes păstrează un loc şi pentru experienţa
obişnuită şi observaţia simplă, de zi cu zi. Într-adevăr, Descartes avea mai
multă încredere în experienţa uzuală, decât în experimente, şi credea că
simpla observare a evenimentelor naturale, urmată de o reflecţie critica,
asigura fundamentarea necesară ştiinţei.
Aşadar, rolul experienţei, în metoda lui Descartes, este de a furniza material pentru
reflecţie. Reflecţia, bazată pe informaţia senzorială, este cea care constituie sursa
procedurii ştiinţifice.

 Descartes deschide epoca modernă a gândirii

europene prin materialismul său în ştiinţele
naturii, prin concepţia unei fizici relaţionale cu legi
formulate matematic şi afirmarea puterii gândirii
critice şi liberului arbitru, prin încrederea acordată
raţiunii umane în calea găii adevărului.
Cartezianismul lui Descartes este un sistem
coerent, o doctrină care va lumina drumul ştiinţei
până în zilele noastre.
 În psihologie Descartes afirmă un dualism, ontologic: spiritul şi
materia sunt două substanţe distincte, fiecare cu proprietăţi diferite.
Caracteristică spiritului este gândirea iar caracteristică materiei
este întinderea. Dualismul susţinut de el ca formă a idealismului
elimină orice intervenţie din partea spiritului în procesele
fenomenelor materiale şi organice şi va deschide drumul unei
explicaţii ştiinţifice în fiziologie. Activitatea şi mişcările omului şi
animalelor sunt determinate exclusiv de funcţionarea organelor din
corpul lor. Descartes este creatorul noţiunii de reflex în fiziologie şi
psihologie. Este vorba de o ştiinţă care să realizeze o mai adâncă
cunoaştere a naturii nu a textelor şi citatelor ca în renaştere.
 Din punctul său de vedere există doar o diferenţă, pur
cantitativă între animale şi statuile mişcătoare. Desigur că
animalele, fiind creaţii ale Divinităţii, erau „maşini“ mai
bine concepute, decât cele construite de oameni - iar
superioritatea animalelor faţă de statuile mişcătoare era
imediat sesizabila în uşurinţa şi în complexitatea
mişcărilor. Şi totuşi, între maşini şi animale nu existau şi
alte diferenţe, de natură calitativă. Descartes argumenta
că glanda pineală era bogat alimentată de un mare număr
de nervi ce ar fi format suportul pe baza căruia aceasta
era influenţată de către corp şi, tot pe baza căruia, la
rândul său, ea putea să influenţeze corpul.
 Moştenirea lui Descartes referitoare la
cuantificarea şi mecanizarea proceselor
fiziologice şi comportamentale a fost expusă în
cadrul teoriilor sale - provocatoare, dar verificabile
- privind mecanica mişcării. El a influenţat astfel,
mult timp după moartea sa, cursul evoluţiei
neurologiei şi al fiziologiei.