În zilele noastre un mod foarte bun de răspândire a unor idei, concepte sau

curente este reprezentat de calea mass-mediei. Cu alte cuvinte, destul de multă

lume se lasă ușor influențată de ideile pe care mass-media le livrează pe cale
video, audio sau pe calea textului. Probabil că ereziile existente în cartea Codul
lui Da Vinci nu ar fi avut un impact atât de puternic asupra oamenilor fără
reclama făcută pe calea presei. De aceea mulți oameni s-au trezit în postura de a
tăgădui învățăturile Bisericii cu privire la viața Mântuitorului Iisus Hristos și de
a îmbrățișa adevărul livrat de autorul acestei cărți. Există destui cititori ale căror
convingeri referitoare la adevărata identitate a lui Iisus Hristos au fost puternic
cutremurate în urma citirii acestei cărți. Seismul produs în sufletul multor
oameni se datorează și faptului că autorul romanului afirmă că materialul folosit
îm scrierea operei este autentic. Astfel în cadrul unui interviu prezentat în
emisiunea The Today Show la NBC, Brown ar fi pledat în sprijinul autenticităţii
materialului folosit:
„MATT LAUER: Cât din această carte se bazează pe realitate, referindu-ne la
lucrurile care s-au întâmplat aievea?
DAN BROWN: Absolut tot. Evident, Robert Langdon ţine de ficţiune, însă toate
picturile, arhitectura, ritualurile şi societăţile secrete - toate acestea sunt
realităţi istorice.”
Dan Brown crează în opera sa o istorie denaturată pe care mai apoi să o
folosească ca argument împotriva creștinismului. Referitor la Sinodul de la
Niceea din anul 325 autorul afirmă că împăratul Constantin cel Mare a folosit
sinodul pentru a-și îndeplini scopurile politice. Astfel el i-ar fi forțat pe creștini
sa-L recunoască pe Iisus Hristos ca fiind mai mult de natură divină decât ființă
umană, iar că până la momentul conciliului Niceean credincioșii l-ar fi văzut pe
Mântuitor ca pe un simplu profet. Tot acum ar fi fost scrisă și Biblia pe care o
cunoaștem acum, la dorința împăratului Constantin, o Biblie care limitează
femeia și dă putere exagerată bărbatului:
" - Credeam că împăratul Constantin era creştin, spuse Sophie.
- Nicidecum, comentă Teabing cu dispreţ. A fost păgân toată viaţa lui şi a
fost botezat pe patul de moarte, când era prea slăbit ca să protesteze... La trei
secole după crucificarea lui Iisus Christos, adepţii lui Iisus s-au înmulţit
exponenţial. Creştinii şi păgânii au început să se războiască, iar conflictul a
luat asemenea proporţii încât ameninţa să scindeze Roma. Constantin a decis
că trebuia să acţioneze. În anul 325 A.D., el a hotărât să unifice Roma printr-o
singură religie, creştinismul.
Sophie era uimită.
- De ce ar alege un împărat păgân creştinismul ca religie oficială?
Teabing chicoti.
- Împăratul Constantin era un foarte bun om de afaceri. El a înţeles că
creştinismul avea succes şi pur şi simplu a pariat pe calul câştigător" .
Există un sâmbure de adevăr în ceea ce privește acest pasaj. Există voci care
spun despre împăratul Constantin că s-ar fi creștinat destul de târziu, iar în ceea
ce privește lupta dintre păgâni și creștini, ea a existat cu certitudine. Însă nu a
fost o luptă ca între două țări sau între două părți egale. Păgânii îi persecutau pe
creștini, iar aceștia răspundeau nu prin forță sau prin violență cum se procedează
într-un război propriu-zis, ci răspundeau prin răbdare, prin rugăciuni către
Dumnezeu, prin puterea exemplului. Există atâtea exemple de oameni care au
murit chinuiți și au devenit martiri.
Când se referă la episcopii adunați la Sinodul de la Niceea, Brown îi
numește vatican sau biserica romano-catolică. O mare greșeală săvârșită de
acesta, căci după cum bine se știe biserica romano-catolică începe să se
sedimenteze mai târziu pentru ca abia în 1054 să devină ceea ce astăzi numim
noi romano-catolicitate.
Nici măcar idea conform căreia episcopii adunați la Niceea ar fi introdus
învățături noi nu este plauzibilă. Sinodul de la Niceea a sistematizat învățătura
creștină tocmai pentru a arăta ereticilor precum Arie adevărata cale cea dreaptă.
Evangheliile erau destul de răspândite încă înainte de 325, sau cărțile sfinților
apostoli. Toate acestea existau deja și nu au fost alcătuite de cei prezenți la
Sinodul de la Niceea. De altfel se știe episodul din jurul anului 140 în care un
anume Marcion a declarat ca Dumnezeul prezent în vechiul testament nu este
același cu Dumnezeul din noul testamet. Părinții bisericești au fost puși în
situația de a combate această învățătură greșită. Astfel se poate ca încă din
secolul al II-lea să se înceapă o sistematizare a învățăturilor creștine, tocmai
pentru a combate ereziile.
Tot înainte de Sinodul Niceean din 325, în jurul anului 190 a mai avut loc
nașterea unei alte erezii, a lui Montanus. Acesta pretindea că Dumnezeu i-a
descoperit că lumea va avea un sfârșit într-un viitor apropiat, iar pentru această
descoperire Montanus a început să dorească autoritate. Părinții bisericești s-au
reunit din nou pentru a combate și această erezie și au alcătuit Canonul
Muratorii care este extrem de asemănător cu Noul Testament din zilele noastre.
El conține însă și două lucrări apocrife: Apocalipsa lui Petru și Înțelepciunea lui
Solomon.
În ceea ce privește dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, Brown se pare că
adoptă poziția ereticlui Arie și anume ca Iisus nu putea poseda dumnezeirea
Tatălui cum ar trebui să reiasă din versetul: Tatăl este mai mare decât Mine
(Ioan 14, 28). În realitate primii creștini se închinau lui Iisus ca unui Dumnezeu
adevărat. Un exemplu îl constitue cononul Sfântului Irineu din secolul al doilea
care se inspiră din 1 Corinteni 8, 6 : Totuși, pentru noi, este un singur
Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate și noi întru El; și un singur Domn, Iisus
Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El. Termenul Domn folosit aici se
traduce în greacă prin Kyrios. Grecii folosind acest termen doreau să exprime
divinitatea. În Biblia Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament,
acest cuvânt desemnează de multe ori evreiescul "Yahwe", numele cel sfânt al
lui Dumnezeu. Romanii îl foloseau și ei cu referire la divinitatea Cezarului lor,
iar în primul secol, autorul evreu Iosif (Josephus) ne relatează că evreii refuzau
să folosească acest cuvânt pentru Cezarul Romei dintr-un motiv foarte simplu:
numai Dumnezeu era Kyrios (Domnul). Dar pentru că despre Biblie se afirmă că
ar fi fost măsluită se poate aduce ca dovadă o altă operă timpurie, și anume
Didahia, în care cuvântul Domn apare tot cu sensul de Kyrios .
O altă dovadă a divinității lui Iisus Hristos este constituită de numeroasele
versete biblice în care Iisus se numește pe sine ca fiind Dumnezeu adevărat
precum Tatăl. Spre exemplu într-o discuție cu Filip Mântuitorul afirmă: De
atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a
văzut pe Tatăl. Cum dar zici tu să vi-L arăt pe Tatăl? (Ioan 14, 9)
Creștinii credeau încă din vechi timpuri în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh,
ca fiind o Treime Sfîntă după cum mărturisește Mîntuitorul în Evanghelia după
Matei cînd dă porunca de a boteza, El se pune totodată pe Sine la egalitate cu
Tatăl și cu Duhul Sfânt: "Drept aceea, mergeți și învățați toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei 28, 19)
Unul dintre cele mai șocante subiecte promovate în carte este acela conform
căruia Iisus Hristos ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena. „Sophie se apropie
şi mai mult de imagine. Femeia aşezată in dreapta lui Iisus era tânără şi avea o
expresie cucernică: o înfăţişare nevinovată şi reţinută, păr roşcat, iar mâinile îi
erau împreunate. Aceasta este femeia care ar putea distruge Biserica?"
― Cine e? intreba ea cu glas tare.
― Aceasta, draga mea, este Maria Magdalena!
― Păcătoasa, femeia uşoara din Biblie?”
Despre Iisus Hristos se știe că este Dumnezeu întrupat cu scopul de a oferii
întregi lumi mântuirea. Întregul vechi testament conține prorociri referitoare la
nașterea Mântuitorului, la rostul Său pe pământ, la chinurile Sale, la viața Sa ca
om, dar nu există nici o prorocire care să ateste cum că Iisus Hristos întrupându-
Se va fi și căsătorit. El Însuși își cunoștea calea pe care o va urma în viața
aceasta, știa că va muri, știa că va învia, iar după înviere se va înălța la Tatăl și
nu se va întoarce la o presupusă familie.
La evrei vârsta maturității era considerată vârsta de 30 de ani. Ori Iisus
Hristos când a împlinit această vârstă nu a căutat să-Și întemeieze o familie, ci a
început să propovăduiască Cuvântul Adevărului și astfel să întemeieze marea
familie a creștinătății. În plus, El fiind Dumnezeu nu avea nevoie să se
căsătorească căci era perfect, știut fiind faptul că oamenii se căsătoresc pentru a
se sprijini unul pe altul, pentru a se completa în calea spre mântuire.
În carte se mai regăsește ideea că Biserica a suprimat socitatea matriarhală,
iar păgânismul a fost cel care le-a afirmat din totdeauna pe femei. Brown scrie:
„Confreria crede că Împăratul Constantin cel Mare şi succesorii săi au
convertit omenirea de la organizarea matriarhală la creştinismul patriarhal,
prin intermediul unei propagande care devaloriza sacrul feminin și elimina
pentru totdeauna divinitatea feminină din religia modernă. ". Steven Goldberg,
şeful Catedrei de Sociologie din cadrul Colegiului Municipal, Universitatea
Municipală New York îl combate pe acesta prin următoarea afirmație : Teoriile
care avansează ipoteza unei forme matriarhale deorganizare a societăţii intr-o
„perioadă timpurie a istoriei" au avut un oarecare sens, chiar dacă acesta era
neclar, pană cand s-a constatat că descoperirile din ultimii 50 de ani nu au
reuşit să aducă nici cea mai mică dovadă a existenţei unor astfel de societăţi
matriarhale, demonstrand incapacitatea tuturor acestor teorii de a rezista la
proba confruntării cu realitatea.
Marea majoritate a populației care citește astfel de romane precum Codul lui
Da Vinci nu dispune de suficiente noțiuni pentru a delimita ficțiunea de realitate
istorică. Asemenea idei bazate mai mult pe speculații și pe jocuri psihologice vin
să îl pună pe omul de rând să aleagă între două căi, cea știută până atunci și
promovata de biserică și cea propusă inovatoare. Pericolul ca individul să se
piardă de trupul lui Hristos este iminent. Unele erezii nu au încetat să existe, și
dacă în zilele noastre nu mai dau naștere la secte, totuși apar sub alte forme
precum a best-seller-urilor. Nici nu este nevoie de formarea unei noi secte având
în vedere tendința societății în zilele noastre de a crede într-un dumnezeu
identificat nu universul sau natura, un dumnezeu ce se hrănește din conștiinșele
tuturor oamenilor.
Bibliografie:

• Sânta Scriptură; IBMBOR, București, 2006;

• Garlow, James; Jones, Peter; trad. Horvath, Anton; trad. Dorian, Dumitru;
Codul spart al lui Da Vinci; Ed. Agua Forte; Cluj-Napoca, 2005 ediţia a
V-a, revizuită;
• Mateciuc, Bogdan; Codul lui Da Vinci spart;
• www.scribd.com
• Brown, Dan; Codul lui Da Vinci
• Ehrman, Bart; Adevăr și ficțiune în Codul lui Da Vinci; 2004