În umbra Regelui Carol I: Prinţul moştenitor

Ferdinand
Personalitatea Prinţului moştenitor Ferdinand şi apoi Rege al României a fost
surprinsă de contemporani în toate ipostazele sale. Dincolo de opiniile eronate,
tendenţioase, vehiculate de adversari sau descrierile apologetice susţinute de anumite
persoane aflate în anturajul Casei Regale, nu au lipsit nici aprecierile echilibrate
menite a sublinia atât calităţile şi slăbiciunile omului, cât şi responsabilitatea
monarhului.
Prinţul Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern s-a născut la 24 august
1865 în castelul de la Sigmaringen şi era cel de-al doilea fiu al Prinţului Leopold,
fratele mai mare al regelui Carol I al României, şi al principesei Antonia de Bragança,
infanta Portugaliei. Anii copilăriei şi i-a petrecut în atmosfera sobră şi severă de la
Sigmaringen, personalitatea tânărului Prinţ fiind puternic marcată de educaţia primită
în familie şi, îndeosebi, de preceptul care avea să-i călăuzească paşii în viaţă:
sentimentu datoriei până la capăt[1].
A urmat studiile gimnaziale şi liceale la Düsseldorf, unde s-a remarcat prin rezultate
foarte bune obţinute la materii diverse, precum istorie, geografie, matematică, religie,
dovedind o apetenţă deosebită pentru limbile străine clasice (greaca, latina, ebraica) şi
moderne (franceza)[2]. Potrivit tradiţiilor familiale, s-a consacrat carierei armelor, la
Şcoala militară din Kassel fiind bine apreciat de profesorii săi mai ales în ceea ce
priveşte exerciţiile de tir, marşurile şi calităţile de comandă. În 1885 îl regăsim ca
sublocotenent în Regimentul I Infanterie Gardă din Potsdam. Concomitent, a audiat
cursurile de istorie şi drept de la Universitatea din Bonn, precum şi cele de la Şcoala
Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen[3].
După numirea sa ca succesor la Tronul României, s-a stabilit definitiv în noua sa
patrie în 1889, făcând parte, ca sublocotenent, din Regimentul 3 Linie, unde tatăl său,
Leopold de Hohenzollern, era comandant de onoare. Regele Carol I va supraveghea
îndeaproape desăvârşirea pregătirii militare a succesorului său, care va parcurge toate
treptele ierarhiei militare fără a beneficia de un regim preferenţial[4]. Totodată, îşi
consolidează cunoştinţele despre progresul armamentului, fiind la curent cu ultimele
noutăţi în domeniul tacticii moderne şi apreciind la justa valoare forţa combativă a
ţării[5]. Nu de puţine ori a iniţiat inspecţii inopinate în unităţile militare, străduindu-se
să respecte cu sfinţenie prevederile regulamentelor militare, demonstrând, de altfel, un
spirit de ordine şi meticulozitate deosebite. Nu se sfiia nici să critice atunci când
situaţia o impunea.
Tânărul moştenitor al Coroanei – înalt, talie subţire, cu părul blond şi ochii de un
albastru pătrunzător, nasul uşor acvilin, cu maniere plăcute şi o ţinută prezentabilă – a
fost perceput de contemporani ca o persoană de o rară modestie şi de o timiditate
excesivă. Principesa Maria îşi aminteşte că soţul său „era de o sfială chinuitoare şi
râdea, mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde”[6]. Asemenea însuşiri au fost de
natură a crea impresia – greşită, de altfel – că ar fi complet lipsit de voinţă şi
iniţiativă. Pentru cei răuvoitori, „bietul Fritz”, cu „urechile cam mari, dezlipite de
cap” constituia un subiect de clevetire şi amuzament[7].
Deşi considerat ca fiind puţin comunicativ, rezervat şi solitar, conversaţia cu el, în
pofida unor repetiţii sesizabile, era o adevărată plăcere, posedând solide cunoştinţe de
cultură generală. Vorbea cu uşurinţă în franceză, engleză şi chiar rusă, iar tainele
limbii şi culturii române avea să şi le însuşească de la profesorul Vasile Păun, de la
Liceul Sfântul Sava din Bucureşti, care i-a inoculat dragostea faţă vechiul grai
cronicăresc. Aşa cum avea să mărturisească în 1890, cu prilejul alegerii sale ca
membru de onoare al Academiei, Prinţul Ferdinand a asimilat rapid „frumoasa limbă
românească”, ce i-a înlesnit „cunoaşterea de aproape a literaturii populare, a datinilor,
a obiceiurilor, dar mai ales a bogatei istorii a neamului românesc”[8].
Numeroasele discursuri – pe care el însuşi le redacta – aveau să fie apreciate pentru
stilul literar şi forma artistică. Prinţul – nota I.G. Duca – „se ţinea la curent cu toate
manifestările cugetării şi geniului omenesc, citea întruna cărţile cele mai variate şi
literaturile cele mai diverse”[9].Un alt fin observator, Constantin Argetoianu, constata
că „nimeni nu-l întrecea în bibliofilie, în heraldică şi în tactul cu care ştia să aleagă o
ţigară bună de Havana”[10].
Aşa cum o dovedesc mărturiile vremii, Prinţul moştenitor a fost un admirator al
muzicii wagneriene – obişnuind să frecventeze concertele de salon şi să încurajeze
artiştii valoroşi – după cum nu era insensibil la tendinţele muzicii moderne[11]. Dar
adevăratele sale pasiuni erau numismatica, filatelia şi, mai ales, botanica, în acest din
urmă domeniu propriile cunoştinţe puteau rivaliza cu cele ale unui specialist. Ştia să
fie afabil şi atrăgător, chiar curtenitor, de o nobleţe sufletească remarcată de numeroşi
contemporani[12].
Disciplina riguroasă şi sentimentul datoriei au constituit preceptele după care s-a
călăuzit în întreaga sa viaţă. A fost de o corectitudine adeseori ireproşabilă, inclusiv în
ceea ce priveşte partea religioasă. Deşi a rămas fidel credinţei catolice, a respectat şi
încurajat Biserica ortodoxă, iar copii săi au fost botezaţi în religia dominantă a ţării,
chiar cu riscul excomunicării de către Papă[13]. În urma unei întrevederi cu Prinţul
moştenitor, un diplomat german nota: „Îmi lasă impresia unui om foarte simpatic,
având conştiinţa deplină a datoriilor ce-l aşteaptă şi foarte preocupat de a le îndeplini
cum trebuie. Îmi păru chiar foarte serios pentru un om relativ aşa de tânăr”[14].
Nu este mai puţin adevărat că Prinţul moştenitor a avut atât slăbiciuni, cât şi defecte,
ce aveau să fie speculate de presa de nuanţă socialistă: „Adevărul”, „Munca”, „Facla”
ş.a. Prin articolele semnate de Alex. V. Beldiman, Anton Bacalbaşa, Constantin Mille
şi N.D. Cocea, se recurgea la o campanie agresivă, pigmentată de injurii şi aluzii
răutăcioase[15]. În ciuda amărăciunii pe care a resimţit-o, a ştiut să ignore pamfletele
îndreptate împotriva sa, de altfel, întrutotul nejustificate.
Fără a-l iniţia prea mult în treburile publice şi afacerile de stat, socotite domeniile sale
exclusive, Regele Carol I i-a permis nepotului său să se ocupe mai mult de treburile
armatei[16]. Supus unui protocol rigid şi unor reguli precise impuse de unchiul său,
prinţul moştenitor a dat mereu impresia celor din jur că se afla în umbra Regelui şi că
acţiona potrivit unor directive. Principesa Maria avea să remarce în acest sens că soţul
său „cu toate că zilnic pătrundea mai mult îndatoririle sale, niciodată nu era întrebat,
nici consultat şi activitatea sa, în care personalitatea sa era exclusă,nu prezenta nici un
interes; era împiedicat de a lucra pe propria răspundere şi nu i se dădea libertate de
acţiune; cu toate acestea, împins de delicateţea firii lui, el se supunea, temându-se să
jignească pe unchiul său”[17]. De altfel, Regele Carol I dorea să cunoască în toate
amănuntele viaţa la Curte şi, în mod special, comportamentul tinerei perechi princiare,
care trebuia să respecte cu rigurozitate normele de protocol, orice abatere fiind aspru
sancţionată[18].
Aflat permanent în umbra Regelui Carol I, Ferdinand – în momentul succesiunii la
Tron (28 septembrie/10 octombrie 1914) – avea să dovedească o loialitate şi tărie de
caracter surprinzătoare pentru cei care nu-l cunoscuseră îndeajuns. Originea germană
şi apartenenţa la Casa de Hohenzollern nu l-au împiedicat să afirme că „propriile sale
sentimente… trebuie să dea înapoi faţă de marile interese ale patriei”[19]. Înzestrat cu
răbdare şi perseverenţă, a demonstrat o remarcabilă abilitate în relaţiile cu
reprezentanţii Puterilor Centrale la Bucureşti.
Convins de justeţea cauzei naţionale şi conştient de enorma responsabilitate ce-i
revenea Ferdinand avea să promită naţiunii că va fi „un bun român” şi că intenţia
dinastiei era aceea de a urma soarta ţării: „învingătoare cu ea sau învinsă cu ea”[20].
Marcat de această atitudine fermă, unul dintre contemporani, I.G. Duca, avea să
noteze: „Regele Ferdinand, discutabil din atâtea puncte de vedere, a dovedit însă… că
este un mare suflet şi prin aceasta nu numai că va rămâne, dar se va impune
respectului admiraţiunii posterităţii”[21]. Hotărârea de a intra în război alături de
Antantă şi împotriva ţării natale i-a impus enorme sacrificii personale, demonstrând că
s-a integrat pe deplin în societatea românească, faptul că s-a identificat pe deplin cu
aspiraţiile naţionale. Şi într-adevăr, posteritatea avea să-i păstreze neştearsă amintirea,
dovadă apelativele cu care a rămas în mentalitatea colectivă: „Ferdinand cel Loial”
sau „Ferdinand Întregitorul”.
[1] Eugen Wolbe, Ferdinand I întemeietorul României Mari. O biografie, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2004, p. 23-24.
[2] Neculai Moghior, Ion Dănilă, Vasile Popa, Ferdinand I văzut de contemporanii
săi, Bucureşti, Editura Militară, 2006, p. 24.
[3] N. Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul Încoronării, ediţia a II-a, Iaşi, 1996, p. 29.
[4] Ibidem, p. 37, 43, 52.
[5] I.G. Duca, Memorii, vol. I, Bucureşti, Editura Expres, 1992, p. 138.
[6] Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, ediţia a III-a, vol. I, Iaşi, Editura
Moldova, 1990, p. 216, 223.
[7] Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, f. l., 1991, p. 3-4; I.G. Duca, op. cit.,
p. 135.
[8] Cuvântări de Ferdinand I, Regele României, 1899-1922, Bucureşti, 1922, p. 9-10.
[9] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 138.
[10] Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,
vol. III5, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 113.
[11] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 137; Robert Schefer, Orient Regal. Cinci ani la
Curtea României, Bucureşti, 1997, p. 77.
[12] Regele Ferdinand I. Amintiri de la cei ce l-au apropiat, Bucureşti, f. a., p. 195.
[13] Raymond Netzhammer, Arhiepiscop în România. Jurnal de război, 1914-1918,
Bucureşti, 1993, passim.
[14] Apud Sterie Diamandi, op. cit., p. 23-24.
[15] Vezi Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani. Antologie, Bucureşti,
Editura Politică, 1968, passim; Adevărul despre regi, scrieri din literatura română
antimonarhică selectate de Virgiliu Ene, Bucureşti, 1977, passim.
[16] Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României.
Memorii, 1898-1940, Bucureşti, Editura Sigma, 2006, p. 20.
[17] Apud Neculai Moghior, Ion Dănilă, Vasile Popa, Ferdinand I văzut de
contemporanii săi, p. 34.
[18] Eugeniu Arthur Buhman, op. cit., p. 34.
[19] Apud Raymond Netzhammer, op. cit., p. 52.
[20] Ion Mamina, Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 77.
[21] I.G. Duca, Memorii, vol. II, Timişoara, f. a., p. 163.