Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword or section
Like this
34Activity
P. 1
Klein, Gerard - Povestiri de Parca Ar Fi

Klein, Gerard - Povestiri de Parca Ar Fi

Ratings: (0)|Views: 289|Likes:

More info:

Published by: mihaidaniel148785326 on Apr 19, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/01/2013

pdf

text

original

 
Gérard Klein
Povestiri de parcă ar fi...
Histoires comme si
, 1985
Nostalgice
ÎNTÂLNIRESă fi fost cam pe la cinci. Era cald şi senin. Strada era plină detrecători şi de praf, albă toată, iar casele, roşii, un roşu spălăcit şi şters,de cărămizi arse şi uscate la soare, cu mari dâre cenuşii acolo unde,vreme de zeci de ani, micile torente ale burlanelor se năpustiserănelipsit în rarele zile de ploaie.Când şi când, se simţea adierea unei pale uşoare de vânt, iaroamenii fremătau de plăcere. O clipă, se lăsa liniştea, apoi buzelemecanice începeau să brodeze iarăşi cuvinte fără şir.— Încă puţină gheaţă?
 
— Te rog.Cuburile de gheaţă răsunau în pahare şi era plăcut să le-auzi.Reflexele paharelor jucau pe zidul alb din faţă, încremeneau, apoiporneau din nou să umble, ca nişte bucăţele de soare sfărâmate, unadevărat mic teatru de lumini. O orchestră ce nu se vedea cânta omelodie lenevoasă. Strada, la fel ca şi oraşul, avea un aer de sărbătoare.Aşa fusese în toate zilele trecute, şi-aşa avea să fie în toate zilele ceurmau să vină. Oamenii din partea locului nu regretau nimic şi nicin-aşteptau nimic. Erau mai curând săraci, da, în felul lor, păreau fericiţi.De aceea, la vremea vacanţei, străinii năpădeau în număr mare, seaşezau pe terasele cafenelelor şi nu făceau decât să se uite cumlocuitorii oraşului trec prin faţa lor şi trăiesc.Oamenii care purtau cămăşi albe erau străini. Eu însumi purtamcămaşă albă. Oamenii din partea locului nu purtau niciodată alb. Ştiau căalbul e o culoare gravă şi tristă, o culoare de doliu, iar bărbaţii, femeile,copiii erau îmbrăcaţi la fel şi casele în toate nuanţele curcubeului, înafară de alb, care e o culoare compusă, şi tristă, şi solemnă. Dar poatecă albul acela pe care-l purtam noi, străinii, era cât se poate de potrivitcu doliul pe care-l purtam în noi înşine, cu nesfârşitul şi cumplitul regret.Omul mergea fără grabă, hoinărind. Purta cămaşă albă şi pălăriealbă, uşor dată pe ceafă, în mâna dreaptă ţinea o pereche de mănuşialbe, şi era un străin. Dar poate că părea mai străin decât toţi ceilalţi,cine ştie? Nu era foarte înalt. Trăsăturile-i erau adânc dăltuite, înconjurate de zbârcituri. Mâinile-i erau lungi şi slabe, cu degete cebăteau aerul întruna, precum aripile numeroase ale unei păsări palide şimonstruoase. Ochii i se aflau într-o neîncetată căutare.L-am recunoscut aproape imediat. Mi se părea că-l mai văzusem. Săfi fost acel ceva, îngrijorat, din ochii lui sau zbaterea neîncetată adegetelor ce mi-a trezit o amintire profundă? Când l-am văzut, un soi despaimă s-a strecurat în mine, rece şi lunecoasă, şi deşi era lipsită de celmai mărunt înţeles, palmele mi s-au umezit dintr-o dată, pielea frunţii mis-a tras spre tâmple şi-am pălit brusc.M-a văzut şi el şi m-a ţintuit cu privirea. Ceea ce nu-mi era pe plac.Nu ştiam unde putusem să-l întâlnesc. Nu-i ştiam numele. Nu exista niciun motiv să mă înfricoşeze şi nici nu mă înfricoşa cu-adevărat. Nu, doaramintirea străveche, inexplicabil legată de ochii lui gălbui, ciudaţi şiscânteietori şi de mâinile lui mişcătoare aducea dintr-o dată la suprafaţă,dintr-o zonă a inconştientului, neliniştea aceea.Veni spre mine.— Te-am mai văzut undeva, îmi spuse.— Şi eu pe dumneata, am zis zâmbind, deşi nu mă simţeam înlargul meu.— Sunt un străin. Şi dumneata eşti străin. Amândoi suntem străini.— Fără-ndoială. Pe-aici colcăie de străini în timpul verii.— Nu asta voiam să spun.Nu ştiam ce voia să spună. Mă intriga şi mă irita în acelaşi timp. Nu-l întâlnisem niciodată, nicăieri şi nu exista nici un motiv ca vederea lui sămă neliniştească. Era vorba de una dintre acele coincidenţeexasperante, unul dintre acele amănunte care te fac să te întorci dupăun trecător, deoarece o anumită trăsătură de-a lui îţi aminteşte de unprieten. Sau de un duşman.— Stai jos şi ia un pahar, am zis.Era mai presus de puterile mele. Dar voiam să fiu cu conştiinţa împăcată.Primi. Mă privea insistent.— Unde te-am văzut? am întrebat, la întâmplare. La Paris, cumva?
 
— N-am fost niciodată la Paris.— Londra?— Nu.— Eşti un turist. Un mare călător. Sunt convins că te-am întâlnitundeva, sub un soare la fel de strălucitor ca şi cel de-aici. Să fi fost laGeneva, la Cairo, la Atena?— Nici vorbă.— La Bombay?— N-am fost acolo.— Ascultă, am zis. De cumva ţi-ai pus în cap să mă intrigi, poţi să fiicât se poate de sigur că ai reuşit. Îmi amintesc vag de dumneata. Ştiicum e. Vedem atâtâ lume. Iar soarele era la fel de arzător ca şi azi, cândte-am văzut ultima oară.Nu era adevărat. Nu-mi aminteam vag. Ci foarte precis. Ultima oarăne întâlnisem pe un soare cumplit de neînduplecat şi arzător — iar cerulnu era senin. Sta asemeni unei umbre în faţa mea, iar eu nu izbuteamsă-mi amintesc de altceva decât de ochii şi de mâinile lui.— Un altfel de soare, zise.Ne întâlnisem pentru ultima oară. Ultima oară. Dar înainte ne mai întâlnisem încă de-o mie de ori. Un milion de ori. Şi-aceeaşi nelinişte,aceeaşi îngrijorare stăruia în ochii lui gălbui.— N-am fost cumva colegi de şcoală?Începu să râdă.— Ultima resursă, nu-i aşa? Nu, n-ai ghicit câtuşi de puţin.— Stai aşa. Te aflai în seara aceea la Madrid, nu-i aşa? Era atât decald, atmosfera atât de încărcată. Te aflai chiar în faţa unui reflector. Îţiaminteşti de cântecele penitenţilor de pe stradă? Şi de bărbatul acelacare purta un smoching roşu, extravagant? Şi jocurile de artificii. Şi unadin rachete care a căzut şi-a dat foc la un acoperiş din oraş.— N-am văzut nicicând aşa ceva.Adevărat. Nu putea fi acolo, în seara aceea. Nu putea fi nicăieri. Şi-ntimp ce prin mintea mea se perindau sumedenie de feţe, am dobânditcertitudinea că nu se afla nici un loc pe pământ unde să-l fi putut vedea.Zâmbea. Ochii lui îşi băteau joc de mine, în vreme ce eu căutam. Şiiarăşi l-am privit şi l-am recunoscut, oh! l-am recunoscut, era una dintrecele mai vechi amintiri ale mele şi oricât de departe mi-aş fi scotocit înminte, vedeam ochii şi mâinile acelea, ca şi cum la intervale regulate arfi fost necesar să ne întâlnim. Şi totuşi faţa i se schimbase, fără ca eu sămi-o pot imagina altfel, şi poate că numai strălucirea aceea, gălbuie, aochilor, trezea în mine o mulţime de amănunte.În amintirea mea, în afara ochilor şi-a mâinilor lui ce se zbăteau caaripile unei păsări, nu mai exista nimic. Nimic din ce-aş fi putut preciza,şi totuşi ştiam că înfăţişarea lui era alta decât cea pe care-o vedeamacum.— Nu-ţi aminteşti?— Nu, am zis, absolut nimic.— Într-o anumită măsură, ai avut noroc. A-ţi aminti, nu-i întotdeauna plăcut. Şi totuşi o groază de oameni ar da nu ştiu cât să-şipoată aduce aminte.— Să-şi aducă aminte de ce?— Fă o sforţare.Mi-am golit paharul.— Ciudat lucru mai e şi uitarea, spuse. Să fie vorba de-o distrugerefizică ori de-o eroziune? De un refuz, de-o respingere, de efectul uneispaime groaznice? Cine ştie? Se întâmplă ca frânturi de amintire să înoate la suprafaţă, ca sfărâmăturile unei nave, dar niciodată nava în

Activity (34)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 hundred reads
daniluz8888706 liked this
schimbdecarti liked this
Dan Nacu liked this
daniluz8888706 liked this
kostika46 liked this
Dan liked this

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->