Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword or section
Like this
97Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Pluripartidismul.O Teorie a Democratiei-G.Voicu

Pluripartidismul.O Teorie a Democratiei-G.Voicu

Ratings: (0)|Views: 3,882 |Likes:
Published by euroxanaa

More info:

Categories:Types, Research, Science
Published by: euroxanaa on Apr 20, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/25/2013

pdf

text

original

 
CAPITOLUL I
GENEZA FENOMENULUI PARTIZAN ŞISEMNIFICAŢIILE EI
Emergenţa istorică a partidelor şia sistemelor de partide
Importanţa cunoterii genezei istorice a fenomenuluipartizan ţine, de fapt, de cunoaşterea fenomenului partizan însuşi, care, în mod inevitabil, poartă pecetea naşterii sale. Pe drept cuvînt remarcaMaurice Duverger, în antologicul său studiu, că “aşa cum oamenii poartătoată viaţa amprenta copilăriei lor, aşa şi partidele depozitează profundinfluea originii lor. Este imposibil, de exemplu, se înţeleagădiferenţa de structură care separă Partidul Laburist britanic de PartidulSocialist Francez, dacă nu se cunosc circumstanţele diferite în care s-aunăscut. Este imposibil să analizăm serios multipartidismul francez sauolandez sau bipartidismul american, fără ne referim la originilepartidelor din fiecare din aceste ţări, care explică proliferarea lor în uneleţări şi restrîngerea lor în altele. Pe ansamblu, dezvoltarea partidelor paresă fie legată de aceea a democraţiei, adică de extinderea sufragiuluipopular şi de prerogativele parlamentare.”
1
Mai toţi cei care s-au aplecatasupra studiului sistematic al fenomenului partizan plasează genezapartidelor politice spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea - începutul şi mijloculsecolului al XIX-lea.Excepţie de la acest veritabil consens politologic, explicabildealtfel prin evidenţa faptului istoric, fac doar cercetătorii marxişti. Ei sesimt vizibil inconfortaţi de această idee, pentru că, în cazul în care araccepta-o ca ipoteză de lucru, teoria marxistă a luptei de clasă ar fi într-osituaţie foarte ambarasantă, nesustenabilă, ceea ce ar duce direct lasubminarea ideologiei comuniste. O spune un autor în bună cunoştinţăde cauză, în dubla ipostază de fin cunoscător al literaturii politologice înmaterie şi totodată al tuturor aprehensiunilor şi marotelor marxiste: “Oastfel de «explicaţi(a originii partidelor înlăuntrul regimuluireprezentativ, ghilimelele avînd - desigur - un rol ironic, chiar persiflant -n.m., G.V.) are o anumită tentă ideologică”
2
. Apoi, subsumarea completăa conceptului de partide politice celui de clasă socială, cu care opereazăteoria marxistă, este o carenţă pe care bunul simţ sociologic nu o poate
1
Maurice Duverger,
Les partis politiques
(Paris, Librairie Armand Colin, 8-e édition,1973), p. 462.
2
Ovidiu Trăznea,
Probleme de sociologie politică
(Bucureşti, Editura politică,1975), p. 98.
 
3
trece cu vederea; astăzi, după mai bine de 150 de ani de istorie, este oevidenţă că partidele sînt impure din punct de vedere sociologic, chiardacă în unele cazuri - în general pentru unele partide de masă - sîntvizibile unele tendinţe de structurare pe criteriul clasei sociale.Partidologi reputaţi, a căror contribuţie la cunoaştereafenomenului partizan este unanim recunoscută, - de la deja clasiciiMaurice Duverger, LaPalombara şi Weiner, Moisei Ostrogorski, MaxWeber, P.P. Negulescu, Raymond Aron etc. la cercetătorii contemporani,precum François Borella, Pierre Avril, Daniel-Louis Seiler, Kay Lawson,Leon Epstein ş.a.m.d., - apreciază însă cu toţii această perioadă ca fiindcea responsabilă de emergenţa fenomenului partidist, chiar dacă asupraunor date şi a unor priorităţi (Marea Britanie, Statele Unite, Franţa) n-aucăzut de acord. Oricum, cu toţi consideră partidele politice ca o instituţierelativ recentă, a cărei naştere este indisolubil legată de anumiteprefaceri din regimul reprezentativ şi - legat de aceasta - de extindereadreptului la vot, altfel spus, de valorile democraţiei şi ale liberalismului.Deşi argumentele aduse în sprijinul acestei ipoteze sînt greude respins, dacă nu chiar imposibil, trebuie în acelaşi timp arătat căpartidele au considerabile rădăcini istorice, coborînd pînă în cele maivechi timpuri. Vocabula însăşi de partid este semnificativă în aceastăprivinţă, ea antedatînd sensibil fenomenul reprezentat de partidelepolitice moderne. Jean Charlot găseşte cuvîntul
 parti
în documente dinsecolul al XVI-lea, în plin Ev Mediu; mai mult, constată acelaşi cercetător,cuvîntul "partid" este mai vechi în vocabularul politic decît cuntul"clasă" în vocabularul social. In limba română, de asemenea, cuvîntul"partid" (sau "partidă") este mai vechi decît instituţia desemnată cuacest termen, a cum se poate vedea din prestigioasa istorie apartidelor politice scrisă de A.D. Xenopol la începutul secolului nostru
3
.Este deci în egală măsură cert că, deşi se structurează înforma pe care o cunoaştem astăzi abia spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea - începutul veacului al XIX-lea, partidele rezultotuşi dintr-o lungăevoluţie istorică, manifestările acestora găsindu-se din antichitate şi pînă în Evul Mediu. In aceste condiţii, este poate mai potrivit să vorbim,pentru a putea exprima distincţiile de sens care le separă, de perioada
 protopartidelor politice
, pînă la graniţa dintre secolele XVIII-XIX, şi deperioada
 partidelor politice moderne
. Pentru a înţelege ceea ce lesepară, a trece în revistă evenimentele istorice mai semnificative înmaterie, pentru a le sublinia caracteristicele, este o procedurăobligatorie.
3
A.D. Xenopol,
Istoria partidelor politice în România
(Bucureşti, Albert Baer,1910).
 
4
De la protopartide la partide politice moderne.Condiţii socio-politice.
Idealul democratic, de care este neîndoielnic legată genezapartidelor, a fost, precum se ştie, opera vechilor greci. Cu toate acestea,după unii autori, republica ateniană nu a cunoscut fenomene de tippartizan, întrucît mecanismul imaginat de greci pentru transferul puteriipolitice - tragerea la sorţi pentru desemnarea magistraţilor civili - a împiedicat orice luptă pentru obţinerea puterii
4
. Alţi autori, printre care şiromâni (Ovidiu Trăznea, Ileana Petraş-Voicu
5
) sînt insă de părere că şiAtena antică a cunoscut conflictul de acest gen, depistînd o luptă politică între "partidul aristocratic" şi "partidul democratic"; afirmaţia ar putea fiadevărată pentru epoca de după Pericle, nu însă şi pentru cea în careAtena breveteaşi experimentează, pentru prima oaîn istorie,regimul democratic.Căci sistemul politic democratic al Greciei antice, în speţă alAtenei, cu caracteristicile lui unice, irepetabile istoric, s-a dovedit nunumai viabil pentru o lungă perioadă, ci şi îndeajuns de articulat pentru ase constitui într-un răspuns coerent la chestiunea titularului puterii.După reformele lui Clistenes, Atena cunoaşte pentru prima oară în istorieun sistem bicameral, alcătuit din
Bulé
(Sfat) şi
Ecclesia
(Adunareapoporului); prima cameră era formată din cîte 50 de reprezentanţi aifiecăruia din cele 10 triburi, numiţi prin tragere la soi, a douacuprinzîndu-i pe toţi cetăţenii apţi şi capabili de a purta armele. Condiţiilecare se cereau a fi îndeplinite pentru a deveni membru al Sfatului(
buleutes
) vizau calitatea de cetăţean al Atenei, vîrsta minimă de 30 deani şi un examen formal de moralitate (
dokimasie
). Durata mandatuluicelor 500 de aleşi era de un an, legea nepermiţînd unui cetăţean ateniansă deţină într-o viaţă mai mult de două mandate; această prevederefăcea ca practic majoritatea atenienilor acceala calitatea de
buleuţi
. Reprezentanţii unui trib asigurau permanenţa Sfatului timp de35-39 de zile. Din rîndul acestora, numiţi
 pritani
, se alegea preşedinteleadunării (
epistates
).
4
Punctul acesta de vedere este susţinut extrem de apăsat de Daniel-Louis Seiler în
Partis et familles politiques
(Paris, P.U.F., 1980) şi în
De la comparaison des partis politiques
(Paris, Economica, 1986).
5
Ovidiu Trăznea,
op. cit.
, Ileana Petraş-Voicu,
Introducere în sociologie politică,
vol. 1 (Cluj-Napoca, Casa de editură Transilvania Press, 1994, p. 138).

Activity (97)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 hundred reads
1 thousand reads
VeroniqC liked this
Dobre Claudiu liked this
Denisa Gomoi liked this
Andreea Voicu liked this
Anca Plămadă liked this
Viktoriya Donich liked this
Alex Secara liked this
Vultur Vadim liked this

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->