Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
7Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
12789603 Druon Maurice Regii ti 5 Lupoaica Frantei

12789603 Druon Maurice Regii ti 5 Lupoaica Frantei

Ratings: (0)|Views: 27|Likes:
Published by cesu76

More info:

Published by: cesu76 on Apr 24, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/11/2012

pdf

text

original

 
Maurice DruonRegii blestemaţiVol. VLUPOAICA FRANŢEI
„La soţul tău, Lupoaică a Franţei, ai sărit Şi rupi cu
 
colţi de fiară din trupul ciopârţit...”
THOMAS GRAYCUVÂNT ÎNAINTE...Şi pedepsele anunţate, blestemele aruncate de la înălţimea rugului său de cătremarele maestru al templierilor, continuau să cadă asupra Franţei. Destinul năruia regii ca penişte figuri de şah.După Filip cel Frumos, răpus fulgerător, după fiul său mai mare Ludovic al X-lea,asasinat cu optsprezece luni mai târziu, al doilea fiu, Filip al V-lea, părea hărăzit unei lungidomnii. Dar nu trecură cinci ani şi Filip al V-lea murea la rândul său, înainte de a fi împlinittreizeci de ani.Să ne oprim o clipă la această domnie care nu ni se înfăţişează ca un răgaz în noianulnenorocirilor decât dacă ţinem scamă de dramele şi prăbuşirile ce aveau să vină. Domnieştearsă, în ochii aceluia care frunzăreşte istoria cu un gest distrat, fără îndoială pentru că din paginile ei nu-şi retrage mâna pătată de sânge. Şi totuşi... Să vedem din ce sunt făcute zileleunui rege mare, când soarta îi este potrivnică.Căci Filip al V-lea putea să se numere printre marii regi. Prin forţă şi viclenie, prin justiţie şi crimă, apucase încă de tânăr coroana scoasă la mezatul atâtor ambiţii. Un conclav pus la popreală, un
 
 palat regal luat cu asalt, o lege succesorală născocită, o răzvrătire provincială zdrobită într-o campanie de zece zile, un înalt senior zvârlit în temniţă, un pruncregal ucis în leagăn — cel puţin după cum credea toată lumea — iată etapele străbătute pripit în goana sa spre tron.În acea dimineaţă de ianuarie a anului 1317, când, în dangătul tuturor clopotelor,ieşise din catedrala de la Reims, al doilea fiu al Regelui de Fier avea temeinice motive să secreadă triumfător şi slobod să reia marea politică pe care o admirase la tatăl său. Vrând-nevrând, neastâmpărata sa familie îşi plecase capul; baronii, cu botul pe labe, se resemnausă i se supună; Parlamentul asculta de porunca lui, iar burghezia îl aclama, strigându-şi bucuria de a avea iar un domnitor puternic. Soţia îi era spălată de ruşinea întâmplărilor dinturnul Nesle; moştenirea tronului părea asigurată prin fiul ce i se născuse; în sfârşit,încoronarea îl învestise cu o intangibilă măreţie. Nimic nu-i lipsea lui Filip al V-lea spre ase bucura de fericirea relativă a regilor, nici măcar înţelepciunea de a voi pacea şi de a o preţui cum se cuvine.Trei săptămâni mai târziu îi murea fiul. Era singurul său copil de sex bărbătesc, şiregina Jeanne, stearpă de acum încolo, nu-i va mai da alţii.Pe la începutul verii, o foamete bântuia ţara, acoperind uliţele oraşelor cu leşuri.Apoi, nu trecu mult şi un vânt de nebunie suflă asupra Franţei.Ce imbold orb şi oarecum mistic, ce visuri naive de sfinţenie şi de aventură, cesărăcie cruntă, ce furie nimicitoare împinseră deodată flăcăi şi fete de la ţară, ciobani, văcarişi porcari, mărunţi meşteşugari, mici torcătoare, mai toţi între cincisprezece şi douăzeci deani, să-şi părăsească pe neaşteptate familiile şi satele, pentru a se strânge în cete rătăcitoare,desculţi, fără bani şi fără hrană? Gândul tulbure al unei cruciade slujea drept pretext acestuiexod. Nebunia, ce-i drept, se născuse în ruinele templului. Erau numeroşi foştii templieri, pecare închisorile, procesele, torturile, lepădarea de credinţa lor, smulsă cu fierul roşu, şi priveliştea fraţilor de tagmă arşi pe rug, îi scosese aproape din minţi. Dorul de răzbunare,
 
nostalgia puterii lor apuse şi cunoaşterea câtorva formule de magie învăţate în Orientfăcuseră din ei nişte fanatici, cu atât mai de temut cu cât se ascundeau sub sărăcăciosulanteriu al grămăticului sau sub bluza zilierului. Strângându-se din nou într-o organizaţieclandestină, ascultau de poruncile transmise pe căi tainice, ale marelui maestru neştiut denimeni care luase locul marelui maestru pierit în flăcări.Aceştia au fost oamenii care, într-o iarnă, se prefăcură deodată în propovăduitori prinsate şi, asemenea cântăreţului din fluier al legendelor Rinului, traseră după dânşii tineretulFranţei. Spre Ţara Sfântă, ziceau. Dar ţinta lor adevărată era pieirea regatului şi nimicirea papalităţii.Iar papa şi regele rămâneau deopotrivă de neputincioşi în faţa acestor hoarde care băteau drumurile, în faţa acestor fluvii umane care se îngroşau la fiece răspântie, ca şi cum pământul Flandrei, al Normandiei, al Bretaniei, al ţinutului Poitou, ar fi fost vrăjit.Zece mii, douăzeci de mii, o sută de mii... „ciobănaşii” se îndreptau spre tainiceîntâlniri. Popi caterisiţi, călugări apostaţi, tâlhari de drumul mare, hoţi, cerşetori şi curve, sealăturau la cetele lor. O cruce era purtată în fruntea acestor cortegii în care fete şi băieţi sededau la cel mai ticălos dezmăţ, la cele mai ticăloase desfrânări. Când o sută de mii dezdrenţăroşi pătrund într-un oraş spre a cere pomană, nu le trebuie mult pentru a da iama prin el şi a prăda tot ce le iese înainte. Iar crima, care la început nu e decât un accesoriu alfurtului, ajunge în curând bucuria celor nărăviţi la rele.Ciobănaşii pustiiră Franţa vreme de un an întreg, ţinând seamă de un fel de regulă îndezordinea lor, fără să cruţe nici bisericile, nici mănăstirile. Parisul înfricoşat văzu aceastăoaste de jefuitori cotropindu-i străzile şi pe regele Filip al V-lea vorbindu-le de la o fereastrăa palatului său, pentru a-i potoli. Îi cereau regelui să se pună în fruntea lor. Luară cu asaltcetăţuia Châtelet, armăşia oraşului, îl răpuseră pe armaş, jefuiră mănăstirea Saint-Germain-des-Prés. Apoi, o nouă poruncă, tot aşa de ascunsă ca şi cea care-i adunase, îi porni pedrumurile dinspre miazăzi. Parizienii mai bâţâiau încă de spaimă când ciobănaşii se şinăpustiseră asupra ţinutului Orléans. Ţara Sfântă era departe; astfel că Bourges, Limoges,Saintes, Périgord şi Bordeaux, Gasconia şi Agenais avură de suferit de pe urma furiei lor  pustiitoare.Îngrijorat de a vedea valul apropiindu-se de Avignon, papa Ioan al XXII-lea îiameninţă cu afurisenia pe cruciaţii mincinoşi. Aceştia aveau nevoie de victime: îi găsiră peevrei. Din clipa aceea, norodul oraşelor privea bucuros masacrele, fraterniza cu ciobănaşii.Ghetourile din Lectoure, din Auvillar, din Castelsarrasin, din Albi, din Auch, din Toulousetrăiră zile de groază; ici o sută cincisprezece cadavre, colo o sută cincizeci şi două... N-afost oraş din Languedoc să n-aibă partea sa de măcel ispăşitor. Evreii din Verdun-sur-Garonne se slujiră de propriii lor copii ca de nişte proiectile spre a se apăra, apoi se omorârăunii pe alţii pentru a nu cădea în mâinile nebunilor.Atunci papa le dădu poruncă episcopilor şi regele seneşalilor să-i ocrotească pe evrei,de ale căror negoţuri aveau nevoie. Venind în ajutorul seneşalului din Carcassonne, contelede Foix trebui să dea o adevărată bătălie după toate regulile, în care ciobănaşii, împinşi înmlaştinile de la Aigues-Mortes, pieriră cu miile, tăiaţi, străpunşi, împotmoliţi, înecaţi. Pă-mântul Franţei îşi sugea propriul sânge, îşi înghiţea propriii săi copii. Clerul şi dregătoriiregelui se uniră ca să vâneze pe cei care mai scăpaseră. Li se închiseră porţile oraşelor, li serefuză hrana şi adăpostul; îi hăitură prin trecătorile munţilor Cévennes; toţi cei prinşi furăspânzuraţi în ciorchini de douăzeci, treizeci, de crengile copacilor. Câteva cete mai rătăcirăaşa vreme de aproape doi ani, apoi se pierdură pe drumurile Italiei fără să li se mai ştie deurmă.Franţa, trupul Franţei era bolnav. Abia se potolise febra ciobănaşilor, şi iată ivindu-secea a leproşilor.Să fi fost oare toţi vinovaţi, năpăstuiţii aceştia cu trupurile mâncate, cu feţe de morţi,cu mâini boante, aceşti urgisiţi închişi în leprozeriile lor, sate de molimă şi duhoare în carezămisleau copii între ei şi de unde nu puteau să iasă decât cu clopoţel în mână, să fi fostoare într-adevăr vinovaţi de spurcarea apelor? Căci în vara anului 1321, izvoarele, pâraiele, puţurile şi cişmelele fură, în multe locuri, otrăvite. Şi norodul Franţei, în anul aceia, gâfâiaînsetat lângă apa îmbietoare a râurilor, sau nu mai bău din ea decât cu groază, aşteptândmoartea după fiecare sorbitură. Templierii să fi pregătit cu mâna lor aceste stranii otrăvuri,făcute din sânge de om, din urină, din ierburi vrăjite, din capete de năpârcă, din labe de
 
 broască râioasă pisate, din prescură străpunsă şi din păr de târfă, otrăvuri pe care dânşii,după spusa unora, le-ar fi împrăştiat în ape? Împinseseră oare la revoltă poporul blestemat,insuflându-i, aşa cum unii leproşi mărturisiseră sub grele cazne, voinţa de a-i vedea pe toţicreştinii pierind sau devenind ei înşişi leproşi?Furia ucigaşă izbucni în ţinutul Poitou, unde se afla pe atunci regele Filip al V-lea, şicuprinse repede ţara întreagă. Norodul oraşelor şi satelor se năpusti asupra leprozeriilor  pentru a-i extermina pe bolnavii aceştia ajunşi deodată nişte vrăşmaşi care primejduiauviaţa obştii. Nu găseau cruţare decât femeile însărcinate, dar numai până ce-şi întăreau pruncul. După care erau date pradă flăcărilor. Judecătorii regelui acopereau cu sentinţele lor aceste măceluri, iar nobilimea îşi trimitea oştenii să ia parte la ele. Apoi, mulţimea seîntoarse încă o dată împotriva evreilor, învinuiţi că sunt complicii unei imense şi nelămuriteconjuraţii pusă la cale, cum repetau mulţi, de către regii mauri ai Grenadei şi Tunisiei. Ai fizis că, prin uriaşe jertfe omeneşti Franţa încerca să-şi potolească temerile nedesluşite, spai-mele.Vântul care sufla dinspre Aquitania era încărcat de mirosul cumplit al rugurilor. LaChinon, toţi evreii din judeţ fură aruncaţi într-o groapă mare, apoi li se dădu foc; la Parisfură arşi pe insula aceea care purta, vai, numele lor, în faţa castelului regal, şi unde Jacquesde Molay rostise jalnica lui profeţie.Şi regele muri. Muri de friguri şi cu măruntaiele sfâşiate de boala pe care-o prinsese pe când se găsea la moşia regală din Poitou; muri pentru că băuse apa ţării lui.I-au trebuit cinci luni până să se stingă în cele mai crâncene dureri, mistuit de boală,numai piele şi oase.În fiecare dimineaţă poruncea să se deschidă uşile odăii sale, la mănăstirea dinLongchamp unde ceruse să fie dus, lăsând să vină toţi drumeţii până la patul său, pentru a lespune: “Vedeţi-l aici pe regele Franţei, puternicul vostru stăpân, cel mai sărman om dintoată ţara lui, căci nu e unul dintre voi cu care n-aş vrea să-mi schimb soarta. Copiii mei,uitaţi-vă la vremelnicul vostru domnitor, şi inima voastră închinaţi-o lui Dumnezeu, văzândcum găseşte el de cuviinţă să se joace cu făpturile sale din lumea aceasta”.Se duse să-şi ia locul lângă osemintele străbunilor săi, la Saint-Denis, a doua zi dupăBoboteaza anului 1322, fără ca nimeni, în afară de nevastă-sa, să-l fi jelit.Şi totuşi, fusese un rege foarte înţelept, grijuliu faţă de binele obştesc. Decretase cănici o parte a domeniului regal nu poate fi înstrăinată; unificase monedele, măsurile şigreutăţile, reorganizase curţile de judecată în aşa fel ca dreptatea să fie împărţită cu maimultă echitate, interzisese cumulul funcţionarilor publici, oprise feţele bisericeşti de a maiface parte din Parlament, dăduse finanţelor ţării o administraţie proprie. Tot el avea meritulde a fi înlesnit slobozirea şerbilor. Dorea ca şerbia să dispară cu totul din ţara lui; vroia sădomnească peste un popor de oameni care să se bucure de „adevărata libertate”, aşa cum îifăcuse natura.Se ferise de ispitele războiului, desfiinţase numeroase garnizoane interioare pentru ale întări pe acelea de la hotare, şi în locul aventurilor nesăbuite preferase întotdeaunanegocierile. Fireşte, era încă prea devreme pentru ca poporul să admită că justiţia şi paceatrebuie plătite cu grele jertfe băneşti. „Unde s-au dus, întreba lumea. veniturile, zeciuielile,dăjdiile şi birurile puse pe lombarzi şi pe evrei, de vreme ce s-au împărţit mai puţine pomeni, n-au avut loc cavalcade şi nici nu s-au clădit palate? Pe ce, dar, s-a cheltuit atâta bănet?”Marii baroni, vremelnic supuşi, şi care uneori, în faţa fierberii ce cuprindea populaţiasatelor, se strânseseră de frică în jurul suveranului, aşteptaseră cu răbdare ceasul răzbunăriişi contemplaseră cu o privire liniştită agonia acestui rege tânăr, pe care nu-l iubiseră.Filip al V-lea Lunganul, singuratic, premergător la vremea lui, murise înconjurat deneînţelegerea generală. Nu lăsa după dânsul decât fete; „legea bărbaţilor” pe care o promulgase tocmai înfolosul său, le elimina de la moştenirea tronului. Coroana îi picase fratelui său mai tânăr,Charles de la Marche, pe cât de frumos la chip pe-atât de puţin ager la minte. Puterniculconte de Valois, contele Robert d'Artois, toţi verii dinspre partea spiţei capeţiene şi cârdăşiareacţionară a baronilor se vedeau iarăşi biruitori. În sfârşit, puteau să vorbească iar decruciade, să tragă sforile în toate intrigile imperiului, să se apuce de matrapazlâcuri cuschimbul monedelor şi să privească, făcând haz, la greutăţile prin care trecea regatul

Activity (7)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 hundred reads
raza de soare liked this
sfinxdacic liked this
GalaGradiva liked this
templierul28 liked this
cornitsa liked this

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->