© valentin nicolae ceaţa

Ceaţa sau ceata

de Alexandria

Întunericul se întindea ca o baltă

rece de smoală peste sufletele
oamenilor munciţi şi înceţoşaţi.
Înnegrindu-i. Înnegrindu-le.

Era un ger cumplit. Bătea şi

viscolul.

Nu existau speranţe. Nici vise.

Nici locuri de adormit vigilenţa.
Sau, de fapt, numai acestea
existau.
Trenul venea din depărtarea mută şi rece atât de
minuscul, atât de neînsemnat. Fără vreo noimă. Fără
vreo veste.

Totul părea grav. Sau tonul.

Adia o muzică incertă de bazar din automobilul oprit

la barieră. Soldaţii de gardă erau înfriguraţi şi
nespus de trişti. Cumva febrili.

În orice chip zărit din întâmplare pe peronul mărunt

şi pustiu al gării vedeau o speranţă, o eliberare, un
succes. Sau încercau să vadă. Erau soldaţi reali cu
amintiri şi mame, cu voci dureroase în minte,
poruncitoare.

Era noapte. Şi fumul gros şi cleios de ţigări ieftine,

şi romul, şi votca îmi distrugeau orice speranţă de
mântuire, de reînviere. De utopie.

Încercam, fără prea mare succes, să văd. Să simt, să

1
© valentin nicolae ceaţa

ghicesc gândurile oamenilor zgomotoşi – ca nişte

mecanisme stricate, vechi – ce cântau jalnic cu o
tristeţe stearpă, sterilă. Într-o cârciumă dezolantă.
Umedă, mucegăită.

Încercam să văd oameni umani.

Era un joc zadarnic şi dureros. Fără de sfârşit.

Chinuitor. Fără tragere de inimă.

Un mare poet contemporan îmi arunca în spate ţigănci

deflorate.

Ţiganii vorbeau altă limbă şi doar copiii lor îmi erau

mai aproape.

(Dimineaţa şi florile pot vorbi, ştiu ceva, se pot

săruta fără sfială între ţelină şi buruiană.
Florăresele calde şi mari adună rouă de pe sfârcuri,
de pe ochii copiilor nepieptănaţi, ciufuliţi de fumul
greţos de felinar, de lampă, de foc. Fetiţe mâzgălite
cu tăciune şi udate cu salivă pe obraji de tatăl lor
mustăcios, beat chiar şi dimineaţa în zori. Fum,
tăciune şi urdori.)

Totuşi, nu exitau amintiri, nu existau decât priviri

oarbe şi mute, apoase.

O linişte friguroasă, încâlcită, fără vorbe gândite

sau nu, îmbrăţişa orice om comun ca după un vis
albastru (de aprilie?) spulberat. Ca după un amor de
duminică înnegurată, printre aşternuturi trase.
Firesc, obligatoriu, meschin.

Era atâta neputinţă şi uimire în sufletele oamenilor

cenuşii. Nimeni nu credea în zodii. În soartă, nici

2
© valentin nicolae ceaţa

atât.

Trenul venea din depărtare atât de minuscul, atât de

obosit. Fără vreo veste.

Se auzea o muzică incertă de bazar.

Ceaţa alburie şi smogul învăluiau orice gând, orice

tresărire fugară a inimii, a minţii.

Toţi semenii mei ştiau precis că nu există dragoste.

Nici libertate.

Fiecare om gândea. Singur sau nu.

Aş fi vrut să mor înecat în votcă, dar îmi era frică

de mine. Foarte frică. De lumea de dincolo. Alcoolul
îmi dădea oarecari tresăriri, oarecari sclipiri stinse
ochilor mei orbi, apoşi.

Îmi era şi rău. Un rău adânc, cleios, umanizat.

Nimeni nu iubea dintre oameni asemenea mie. Nimeni nu

iubise vreodată.

Copiii erau ai nimănui. Ai pustiului. Născuţi oarecum

din necesitate. După câteva superbe şi cleioase
ejaculări nocturne, cu timpul, băieţii deveniseră
bravi soldaţi.

Soldaţi cu priviri rătăcite şi grele. Cu frecvente

sclipiri demente. Ce săreau gardul unităţilor cu o
sticlă în braţe, la piept. În întunericul nefiresc de
sumbru, de apăsător. Nu mai exista nici un fel de
speranţă. Absolut niciuna. Pentru ei. Pentru mine.
Pentru nimic în lume.

3
© valentin nicolae ceaţa

Din când în când, un brav soldat îşi trăgea un glonte

în cap. Într-o seară. Într-o zi. Într-o noapte. Fără
emoţii, fără tendinţe testamentare. Nimeni nu avea
lacrimi. De milă, de recunoştinţă. În definitiv, nici
sinucigaşii, foarte lucizi şi demni, nu cereau un
asemeneaa lucru din partea semenilor lor. Imposibil,
de altfel.

Totul trebuia să se petreacă în tăcere şi sobrietate,

în chip solemn, desăvârşit. Flori, coroane, lumânări,
plecăciuni. Plecări.

Avea loc chiar şi reconstituirea sinuciderii.

Ibovnice oricum nu existau.

Fetele se masturbau în tăcere. Îmbujorate, pierdute,

fierbinţi. Îmbrăcate în rochii de gală. Era un gest
rece, firesc, fără motivaţii clare, precise. Un gest
calm, asumat. Ştiinţific, s-ar putea spune. Glontele
trebuia să-şi atingă ţinta fără remuşcări, fără
tragere de inimă.

Jarul ţigării se pierdu în bezna ceţoasă a nopţii.

Mântuit, definitiv.

Era liliacul nopţii acoperită de aripi fragile.

Mirosul de coniac pătrundea cu perfidă repeziciune în

haine şi nări, în neuroni.

Oamenii păreau stingheri şi nedumeriţi. Uşor senili.

Câinii treceau nesiguri şi speriaţi. Caravana nu

exista.

4
© valentin nicolae ceaţa

Dincolo de barieră nu se zărea absolut nimic.

Era ger. Bătea şi viscolul.

O muzică incertă de bazar răzbătea gâtuită prin aerul

greu al nopţii din automobilul negru, luxos, oprit la
barieră. De foarte aproape puteai zări cu oarecare
greutate prin geamurile în fum o femeie machiată, uşor
vulgară, un bărbat cu mustaţă neagră, uşor slinos, la
volan. Ei erau un fel de zei ai vremurilor noastre.

Un ofiţer trecea beat clătinându-se spre casă.

Scrâşnea din dinţi şi încerca să se ţină drept şi brav
asemenea armiei române.

Adia un aer leşios prin viscol. Un aer de rufe spălate

cu săpun de casă în apă călâie neclătite. De rufe ude,
vechi, întinse pe sârmă în smogul de-afară. Dacă aşa
ceva este cu putinţă.

Nu murise într-adevăr nimeni.

Când? Habar n-am. Dar acest lucru anost şi nefiresc nu

merită a fi amintit.

Bărbatul întinse mâinile în semn de protest pentru

masacrul puilor de focă, pentru masacrul florilor, ca
o pasăre mare, grea, împuşcată în zbor, aripele,
fâlfâindu-le, să se agaţe de ceva. Căzu sec, ca un sac
de nisip, legat la gură. Icni.

Era prea beat, era prea singur, prea trist. Prea

târziu.

Încercă să se ridice, fără prea mare succes, fără

5
© valentin nicolae ceaţa

tragere de inimă. Era beat şi singur.

Bărbatul simţi noroiul în ochi, pe buze, pe limbă ori

morminte. Avea gust de urină, de benzină.

O femeie fuma absentă şi nefiresc de calmă,

satisfăcută. În bătaia felinarului gălbui, murdar,
pătat de muşte.

Bărbatul adormi.

Zilele aride şi lungi, orizontale, grizonate se

risipeau ca un abur cenuşiu prin mintea lui
neconstruită. Şi fugară, mintea.

Era obosit şi obositor. Era uimit şi numit tot timpul

în fel şi chip. Un bărbat ca oricare altul. Şters, s-
ar putea spune. Chiar inexpresiv, tăcut. Zilele
treceau una câte una. Spre mormânt.

Fără vreo noimă. Fără vreo moină.

Poate le lega totuşi un oarecare fir neînsemnat,

fragil.

Nimic nu era ca el.

Totul părea grav. Sau tonul.