Cuvinte Simple

Radu IFTINOIU - www.popasduhovnicesc.
ro
Din minunile Ortodoxiei
Două sate din Grecia, modeste şi aproape neştiute de cei mai mulţi
oameni, au devenit de câţiva ani, scena unor întâmplări neobişnuite.
Primul pas în povestea noastră îl constituie Sărbătoarea Bunei Vestiri,
când oamenii, la fel ca în ţara noastră, aduc flori la biserică. Este anotimpul
florilor şi al luminii, iar numele Maicii Domnului însufleţeşte totul. Icoanele sunt
împodobite cu crini, ca într-un imn de slavă adus Sfintei Treimi.
Deşi crinii se usucă după un timp, grecii sunt hotărâţi să-i păstreze cu grijă
până pe 15 august, data unei alte sărbători.
Crinii, complet uscaţi, vor îmboboci din senin, iar atunci de Sărbătoarea
Adormirii Maicii Domnului vor oferi mireasma lor tuturor creştinilor veniţi la
biserică.
Dacă aici florile se închină Fecioarei Maria, la câţiva kilometri de acest sat
din Grecia, o altă întâmplare are loc cu ocazia aceleiaşi sărbători de 15 august.
O legendă a locului povesteşte cum o mânăstire de maici a fost cândva salvată
de atacul unor piraţi.
De atunci, zona a început să fie populată de o specie neobişnuită de
şerpi, toţi purtând semnul crucii şi toţi fiind deosebit de blânzi şi inofensivi.
Pe 14 august, aceste vietăţi încep să apară din munţi, din crăpăturile
stâncilor, de pe poteci neumblate. Şerpii cu cruce se deplasează încet, toţi
părând să se îndrepte în aceeaşi direcţie.
Pentru a afla care este aceasta, un cameraman a avut răbdarea de a-i
urmări.
Iată că este 15 august, oamenii merg la biserica, iar alături de ei şerpii par
să facă acelaşi lucru.
Clopotele vestesc timpul rugăciunii, fiindcă numele Maicii Domnului este
cinstit pretutindeni în lume, chiar şi în acest ţinut arid, plin de nisip şi stânci…
Oamenii şi vietăţile pământului sunt înfrăţiţi într-un mod curios.
Credincioşii nu par să se teamă de şerpi, ba chiar îi iau pe mână sau îi aşază
în jurul gâtului. O tradiţie a locului spune că în aceasta zi de sărbătoare,
atingerea şerpilor este aducătoare de mult folos.
Şirul întâmplărilor neobişnuite nu se opreşte aici. Şerpii intră în Biserica
Maicii Domnului, urcă spre Icoana Mult Iubitei Maici şi după ce îi ating mâna în
sfânta icoană, rămân nemişcaţi până la sfârşitul slujbei…
După ce părintele dă binecuvântarea finală, oamenii şi vietăţile
pământului îşi continua drumul lor tăcut, fiecare cu destinaţia lui. Timp de un
an, şerpii cu cruce nu vor mai fi văzuţi. (Prof. Picioc Simona)
1
Radu IFTINOIU - www.popasduhovnicesc.ro
Demisie
Subsemnatul Dan Stresatu, vă aduc la cunoştinţă

O intenţie mai veche, o teribilă dorinţă,
De a-mi da, irevocabil, azi, demisia deplin
Din menirea şi din rangul de adult, ce îl deţin.
Funcţia pe care astăzi subsemnatul o ocupă,

Mi se pare prea stresantă, vrednică de prima grupă;
De când sunt adult, spun sincer, nu mai am în suflet tihnă,
Nu mai am nici timp, nici pace, nici astâmpăr, nici odihnă.
După ce analizat-am cum mă aflu de o vreme,

Situaţia stresantă, nesfârşitele probleme,
Ce mi le oferă zilnic împovărătorul rang,
Hotărât sunt ca dintr-însul eu acum să mă retrag
Şi voiesc, cu insistenţă, să preiau, dar mintenaş,

Atribuţiile simple ale unui copilaş,
Ce le-ndeplineam odată cu atâta iscusinţă
Şi la care renunţat-am cu prea multă uşurinţă.
Vreau să desenez cu creta colorată, iar, pe stradă,

Sau să fac pe ulicioară un om mare de zăpadă;
Să nu-mi pese de adulţii care trec în mare grabă
Spre serviciu, sau spre piaţă, sau spre altă nouă treabă.
Vreau să merg cu trotineta "tituind" pe trotuare

Şi să nu mai stau în trafic enervat la semafoare;
Să nu mă intereseze, pentru anul următor,
Cât mai e asigurarea pentru vechiul meu motor;
Vreau să cred că,-n toată lumea, bombonelele Tic-tac

Sunt mai bune decât banii, care n-au pe dânşii mac;
Vreau să cred, precum odată, că e totul gratuit
Sau că nu-i mai scump eclerul decât băţul de chibrit.
Vreau să stau întins la umbra unui arbore stufos

Cu-n pahar de suc în mână, stând pe spate tacticos;
Să privesc la norii care nu voiesc să se oprească
Şi să-ntreb: De ce adulţii nu au timp să îi privească?
Vreau să mă întorc la vremea, când mă bucuram de viaţă

Şi-i sorbeam cu lăcomie minunata ei dulceaţă,
Când a mamei voce caldă mă chema de pe maidane
Să vin repede la masă, fără să mă plâng de foame.
2
M-am maturizat cam iute, m-a trezit de-odată mare;

Cred că e, cu siguranţă, un abuz şi-mi cer iertare!
Am ajuns să aflu, iată, de războaie şi de drame,
De justiţie coruptă, de copii murind de foame;
Am aflat de vrajbă, ură, prostituţie, avorturi,

Şi de mame criminale, de partaje şi divorţuri,
De ciudata şi parşiva educaţie atee,
De căsătorii de probă şi de droguri în licee;
Am aflat că sunt biserici, ce au clerici cam ciudaţi,

Unde se oficiază cununii între bărbaţi.
Am aflat că sunt în lume oameni fără Dumnezeu,
Ce-şi pun coarne, şi pecete, şi se-nchină celui rău.
Vreau să mă întorc la vremea, când făceam cu grijă tema

Şi la orice disciplină singur rezolvam problema;
Când citeam cu sârguinţă, zilnic, lecţiile toate
Şi nu aşteptam ca net-ul să îmi facă referate;
Vreau s-aud un cor de strană, să privesc trecând fanfare,

Şi nu televiziunea cu emisiuni bizare.
Nu mai vreau nici ştiri cu bombe, terorişti, scumpiri, reclame,
Violenţă, desfrânare şi căderi de avioane.
Vreau să mă întorc la vremea, când, copiii, din tot satul,

Nu ştiau ce este moda, nu ştiau ce e păcatul;
Când mămicile, în taină, le citeau din Sfânta Carte
Şi nu-şi adormeau copiii cu desene animate.
Vreau să cred din nou că omul e creat de Dumnezeu,

Cum m-a învăţat mămica, nu profesorul ateu;
Vreau să cred din nou că Moşul îmi aduce jucării,
Şi nu tata, cum aflat-am, mai târziu, de la copii.
Vă asigur că în cazul când voi fi, de-un oarecare,

Întrebat: Ce te vei face, când vei fi, copile, mare?
N-am să mă mai bâlbâi iară, încurcat, timid, umil,
Ci voi spune cu tărie: Vreau să fiu mereu copil!
Aşadar, vă spun din suflet, că vreau să retrogradez!

Şi-aţi aflat ce argumente am să demisionez
Din copleşitoarea treaptă de adult, ce o ocup
De atâţia ani în care, zilnic, am strigat heirup.
3
Ştiu că nu e cu putinţă să retrogradez total,

Să devin copil la suflet şi trupeşte, integral,
Însă fără doar şi poate, vreau în orice chip şi stil,
Ca de-acuma înainte să am suflet de copil.
Izvorul Tămăduirii
În Vinerea Săptămânii Luminate (prima după Paşti), Ortodoxia

sărbătoreşte praznicul "Izvorul Tămăduirii". Această sărbătoare religioasă
rememorează vindecarea unui orb, ce şi-a recăpătat vederea după ce şi-a udat
faţa cu apa unui izvor situat într-o pădure din apropierea Constantinopolului.
Aici a fost ridicată, din ordin împărătesc, o biserică cu hramul "Izvorul
Tămăduirii".
Sărbătoarea religioasă "Izvorul Tămăduirii" are o vechime de 1500 de ani,
din perioada domniei împăratului bizantin Leon cel Mare. În ciuda vitregiilor
istoriei "Izvorul tămăduirii" de la Constantinopol nu a secat niciodată, aducând
credincioşilor bucurie şi vindecare sufletească şi trupească. La această
sărbătoare religioasă, la toate bisericile şi mânăstirile se săvârşeşte o slujbă de
sfinţire a apei (aghiasmă), după o rânduială adecvată Săptămânii Luminate.
În ţara noastră, în peisajul monastic dobrogean, la Mânăstirea Dervent,
unde este un izvor tămăduitor, credincioşii se adună la miezul nopţii, aici având
loc şi o procesiune religioasă.
Sărbătoarea religioasă "Izvorul Tămăduirii" adună mii de credincioşi şi la
o mânăstire aflată în apropierea municipiului Ploieşti (în com. Bărcăneşti) -
Mânăstirea Ghighiu. Aici se află un "izvor întemniţat", care şi-a împuţinat
debitul "parcă pe măsura credinţei noastre", după cum spun localnicii. Aleea
spre izvor este parcursă în această sărbătoare religioasă în genunchi, în semn
de recunoştinţă pentru ajungerea la acest izvor al tămăduirii, în Mânăstirea
Ghighiu fiind şi o icoană a Maicii Domnului (icoana cunoscută sub numele de
Madona Neagră), ea urmărind orice credincios cu ochii plânşi.
Sub semnul acestei sărbători a luminii şi bucuriei mai sunt înălţate biserici
şi mânăstiri cu hramul "Izvorul Tămăduirii" la Bucureşti, Maglavit (în jud. Dolj),
la Salva (în jud. Bistriţa Năsăud) şi în munţii Neamţului, Mânăstirea Horăicioara
(unde se află şi o Icoană Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului). În judeţul
Bacău, în apropierea municipiului Oneşti, în satul Bălăneasa, se afla o biserica
în construcţie, cu hramul "Izvorul Tămăduirii" .
(Ion MORARU - Observator de Bacău)
O minune a Sfântului Gheorghe
În inima Levantului, în părţile Paflagoniei, este o vestită biserică închinată

Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi numită Fratrinomul. Şi fiind aceasta
odinioară aproape ruinată, iar locuitorii ţinutului aceluia puţini şi săraci, nu se
găsea nimeni s-o dreagă şi s-o înnoiască. Iată însa că o ceată de copii luaseră
4
obiceiul să se joace în locul acela pustiu şi părăsit, iar printre aceştia se afla şi
unul mai pirpiriu şi mai sfios din fire, pe care totdeauna ceilalţi îl biruiau şi
făceau haz pe seama lui, necăjindu-l foarte. Iar bietul copil, sătul să fie mereu
învins şi umilit de tovarăşii săi de joacă, întoarse într-o bună zi privirile
înlăcrimate către acea biserică a Sfântului Gheorghe, rugându-se aşa: "Sfinte
Gheorghe, bunule, ajută-mă să biruiesc şi eu măcar odată, şi-ţi voi aduce în
biserică o bunătate de plăcintă, cum ştie mama să facă". Şi deodată prinse
copilul a obţine biruinţă după biruinţă în jocurile cele copilăreşti, de nu le venea
celorlalţi să-şi creadă ochilor! Deci, plin de mare bucurie şi recunoştinţă, dădu
fuga acasă şi se rugă de mamă-sa să-i facă o plăcintă pentru a o dărui
Sfântului Gheorghe, după cum îi făgăduise. Înduioşată de rugăminţile copilului,
dar având şi mare evlavie la Sfântul Mucenic, femeia făcu o plăcintă de-ţi lasă
gura apă, iar copilul se grăbi să ajungă cu ea caldă dinaintea altarului. Dar
trecând pe acolo nişte negustori şi întrând să se închine în biserică, se îmbiară
să mănânce plăcinta cea bine mirositoare, sub cuvânt că Sfântul n-are
trebuinţă de bucate pământeşti. "S-o împărţim şi s-o mâncăm noi, iar în locul
ei să punem tămâie, ca să fie de cinstirea Sfântului!". Şi aşa făcură. Numai că,
terminând de mâncat şi voind să iasă din biserică, nu mai dibuiau uşile, care
se făceau mereu ca zidul dinaintea lor. Speriaţi, oamenii prinseră a se ruga şi
puseră la altar câte un ban de argint, dar calea tot nu le fu deschisă. Apoi
puseră câte un ban de aur, iar în cele din urmă câte-o pungă întreaga, şi numai
atunci putură să iasă, ducându-se într-ale lor. Şi cu bănetul acela s-a început,
zice-se, înnoirea acelui sfânt lăcaş, mai frumos decât fusese vreodată, căci
auzind de acea minune, mulţi dreptcredincioşi săriră într-ajutor, nu numai din
ţinutul acela, ci şi din cele învecinate. Iar în acea biserică semne şi minuni
nenumărate s-au săvârşit de-a lungul vremii, arătând puterea şi cinstea întru
care Sfântul Gheorghe e ţinut de Dumnezeu şi reamintind veşnic că puritatea
copilăriei e temei de sfinţenie şi cheie a Împărăţiei Cerurilor.
Vasul defect
O bătrână nevoiaşă dintr-un sat uitat, de munte,

Care vieţuia în pace în căsuţa de sub punte,
Îşi căra, cu trudă, apa, ce-i era de trebuinţă,
De departe, dintr-o vale, cu o biată cobiliţă.
Ea avea pe bătătură două vase bătrâioare,
Şi cu ele, bunicuţa, atârnându-le-n spinare,
Aducea, pe potecuţă, apă, zilnic, fericită,
Şi nu se plângea vreodată că e tare ostenită.
Dintre cele două vase, unul nu era perfect,
Căci avea o crăpătură, un vădit şi clar defect.
Şi, umplut fiind cu apă, când venea pe potecuţă,
Jumătate din aceasta, se scurgea prin poieniţă.
Pentru-a sa meteahnă, dânsul, se simţea neînsemnat
Şi era întotdeauna trist şi decepţionat,
5
Fiindcă treaba-ncredinţată, când era cărat în spate,

De bătrâna lui stăpână, o-mplinea pe jumătate.
Celălalt vas al bătrânei, nu era deloc defect,
Nu avea nicio fisură, şi avea un bun aspect.
Pentru asta vasul nostru era tare îngâmfat,
Socotindu-se destoinic şi râdea de cel crăpat.
Ani şi ani a dus bătrâna apă de izvor, în spate,
Către casa ei din munte…, doar un vas şi jumătate.
Într-o zi, fiind pe cale, vasul şubred şi crăpat,
Obsedat de-a lui meteahnă, zise tare ruşinat:
Să mă ierţi, te rog, stăpână că-ţi produc atât necaz,
Iar tu maică, fiind bună, nu îmi baţi al meu obraz,
Căci de ani, întotdeauna, apa ce-o aduci din vale,
Eu am risipit-o, zilnic, prin al meu defect, pe cale.
Dumneata, stăpână bună, nu mi-ai zis că sunt netrebnic,
Ci-mi acorzi aceeaşi cinste ca şi fratelui meu vrednic.
M-aşteptam demult stăpână să m-arunci peste vâlcele,
Să ajung hârb în gunoaie, să fiu oale şi ulcele.
Zâmbitoare, bătrânica, zise vasului crăpat:
Ia priveşte partea-n care, eu, pe tine te-am purtat!
Nu observi că este plină de flori vii şi colorate?
Ceea ce nu vezi pe cale, de priveşti cealaltă parte.
Eu, ştiind a ta meteahnă, că eşti şubred şi crăpat,
O grămadă de seminţe de garoafe-am semănat;
Şi zambile, şi lalele, şi crini albi şi micşunele…
Şi-mi împodobesc căsuţa cu aceste floricele!
Ba mai mult, o altă parte din flori, eu, o vând la piaţă
Şi cu preţul de pe ele mă hrănesc şi sunt în viaţă.
Asta pentru că, pe cale, când ne-ntoarcem de la apă,
Zilnic, tu le uzi pe ele, ca o mamă filantroapă.
De n-aveai această hibă, dacă nu erai aşa,
Nu ar mai fi fost atâta frumuseţe-n casa mea.
Nimeni nu e vas netrebnic, asta este o ispită!

Totul e să-ţi faci lucrarea care-ţi este rânduită.
Cine ştie, frăţioare, ce flori uzi tu pe cărare?
Mai ales când crezi, dar sincer, că nu eşti vas de onoare.
Este foarte bine
Se spune despre un rege african că avea un prieten foarte bun din

copilărie. Acest prieten era creştin şi avea obiceiul ca, indiferent de situaţia în
care se afla, bună sau rea, să spună cu seninătate şi fără să se mânie: "Este
foarte bine! Aşa e voia Lui Dumnezeu!"
Într-o zi, amândoi se aflau la vânătoare. Prietenul încărca şi pregătea
6
armele pentru rege. Dintr-o greşeală, o armă s-a descărcat şi i-a retezat regelui
buricul degetului mare. Prietenul regelui, nefiind deloc mişcat de întâmplare, a
zis ca de obicei: "Este foarte bine! Aşa e voia Lui Dumnezeu!"
Enervat, regele a răspuns: "Nu, nu e bine deloc!" şi a poruncit ca prietenul
lui să fie aruncat în închisoare.
Peste un an, regele, vânând într-un teritoriu străin, a fost capturat de
canibali şi dus în satul lor. L-au legat de un proţap şi se pregăteau să-l
"prepare". Pregătindu-se să aprindă focul, unul dintre canibali a observat că
regele nu avea buricul degetului mare. Fiind superstiţioşi, aveau ca regulă să
nu mănânce pe nimeni care nu era întreg. Prin urmare, l-au eliberat pe rege.
La întoarcerea acasă, regele şi-a amintit de întâmplarea de la vânătoare
când îşi pierduse degetul şi, cuprins de remuşcări, ordonă să fie eliberat
prietenul lui.
- Ai avut dreptate, i-a spus prietenului proaspăt eliberat. A fost foarte bine
că mi-ai retezat buricul degetului.
Şi a început să-i povestească păţania cu canibalii.
- Îmi pare foarte rău că te-am trimis la închisoare atâta vreme. A fost urât
din partea mea să fac acest lucru.
- Nu, a replicat prietenul, este foarte bine! Aşa a fost voia Lui Dumnezeu!
- Ce vrei să spui cu asta: Este foarte bine?!? Cum poate fi bine să-ţi trimiţi
prietenul la puşcărie un an?
- Dacă n-aş fi fost în puşcărie, aş fi fost cu tine şi, eu neavând niciun cusur
trupesc, mă mâncau sigur canibalii, aşa că... este foarte bine! Aşa a fost voia
Lui Dumnezeu!
ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS - 2009
Hristos a-nviat astăzi falnic din morţi,

Cu moartea pe moarte călcând glorios
Şi celor ascunşi de-ale iadului porţi,
Le dăruie viaţa şi cerul frumos.
El tuturor zice cu glas iubitor:

Veniţi să vă dau a Mea pace copii!
Veniţi să gustaţi din al dragostei dor!
Veniţi către Mine, voi, suflete vii!
Veniţi de primiţi azi lumină din cer!

Veniţi să păşiţi toţi în raiul deschis,
Pe care cu dragoste iar vi-l ofer,
Căci moartea şi iadul pe veci s-a închis!
Eu, pentru al jertfei şi-al crucii greu drum,

Atâta vă cer - un îndemn părintesc:
Iubiţi-vă unii pe alţii, precum
Şi Eu v-am iubit şi mult vă iubesc!
7
Vestiţi cu putere: "HRISTOS A-NVIAT!",

Uniţi-vă-n fapte, în rugă şi-n gând,
Doriţi ca doar Eu să vă fiu Împărat!
V-aştept cu iubire, copii, pe curând!
Cu ocazia PRAZNICULUI INVIERII DOMNULUI NOSTRU IISUS

HRISTOS, urez tuturor cititorilor acestui blog, tuturor celor care mi-au trimis
mesaje de felicitare şi tuturor celor pentru care s-a jertfit Domnul nostru Iisus
Hristos, multă pace, sănătate, fericire şi drum bun pe calea mântuirii!
Frăţiorii mei iubiţi,

De Hristos blagosloviţi,
Florile Ortodoxiei,
De pe tot cuprinsul gliei,
Azi e mare sărbătoare

Azi e praznicul cel mare !
Când Hristos a înviat
Şi pe toţi ne-a liberat
Din a iadului robie,
Din cumplita lui sclavie.
Deci acest moment fiind
Mai măreţ ca orişicând,
Să petreacă orice om
Cum ne spune Hrisostom:
"Cine-i binecredincios
Domnului Iisus Hristos,
Iubitor de Dumnezeu,
Şi la bine şi la greu,
Să se bucure vârtos
De-acest Praznic prea frumos,
Preamărit şi luminat
Căci Hristos a înviat !
Cine-i slugă înţeleaptă
Cu smerenie în faptă,
Bucurându-se, să intre
Pentru dragoste-ai fierbinte,
În divina bucurie,
Căci scăpat-am de sclavie !
De s-a ostenit, postind,
Cineva, smerit fiind,
Neposomorându-şi faţa,
Să îşi ia acum răsplata !
8
Cine a lucrat de zor

Chiar din primul ceas, cu spor,
Să-şi primească dreapta plată,
Căci e vrednic de răsplată !
Cine a venit cumva
După ceasu-al treilea,
Mulţumind să prăznuiască
Şi pe Domnul să-l slăvească.
De-a venit altcineva
După ceasu-al şaselea,
Să nu fie îndoit,
Căci nu fi-va păgubit !
Cine-a-ntârziat cumva
Până-n ceasu-al nouălea,
Să se-apropie oricum,
Ne-ndoindu-se nicicum !
Nici acela să nu plece,
Ce-a ajuns la unsprezece;
Să nu fie speriat
Pentru c-a întârziat,
Căci Stăpânul, fiind darnic,
Îl primeşte şi pe harnic,
Cel din primul ceas sosit,
Şi pe ultimul venit;
Şi aceluia plăteşte,
Şi pe-acesta-l dăruieşte.
Fiind mare veselia,
Toţi intraţi în bucuria
Domnului Iisus Hristos
La ăst Praznic luminos.
Să ia plată tot creştinul,
Şi al doilea şi primul.
Din ospăţul delicios
Al credinţei în Hristos,
Azi cu toţii să gustaţi
Şi pe Domnul lăudaţi.
Să vă-mpărtăşiţi cu toţii
Din prisosul bunătăţii,
Iar de moarte n-aveţi teamă,
Să uitaţi şi cum o cheamă.
Boldul ei a fost înfrânt
De Iisus, ce din mormânt
Înviind, ne-a izbăvit;
Capul morţii l-a zdrobit,
Pe tot omul l-a salvat.
Da, HRISTOS A ÎNVIAT !"
9
Despre cele 5 răni ale lui Iisus

(Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956))
Îmi scrii că ai auzit de la femeile bătrâne un "basm" despre cele cinci răni
ale lui Iisus, şi întrebi cum a luat naştere acest basm.
Vai, fiică, citeşte Noul Testament! Vai, sârbilor, nu vă faceţi de ruşine
înaintea cerului şi pământului prin necunoaşterea credinţei voastre! Lăsaţi
deoparte toate celelalte învăţături şi lecturi până ce veţi învăţa mai întâi ceea
ce e mai important şi mai mântuitor. Mai întâi vine cunoaşterea credinţei, şi
după aceea toate celelalte învăţături. În Anglia toată lumea citeşte Sfânta
Scriptură a lui Dumnezeu. Şi oamenii de stat şi politicienii şi cărturarii şi
muncitorii obişnuiţi îşi dau osteneala ca întotdeauna să îşi săreze cuvintele,
discursurile, articolele, cărţile prin cuvinte din Sfânta Scriptură, să dea tărie şi
podoabă cuvintelor omeneşti prin cuvintele dumnezeieşti, cum s-ar împodobi
nişte coliere de sticlă cu diamante.
Iar cele cinci răni ale lui Iisus nu sunt vorbe, ci o realitate înfricoşătoare.
Ca atare, ele trebuie cunoscute chiar mai bine decât cuvintele. Două răni în
mâini, două răni în picioare, una în coastă. Toate cinci rănile de la cuie negre,
ca şi de la mai negrul încă păcat omenesc. Străpunse mâinile, cu care
binecuvânta. Străpunse picioarele, cu care umbla şi călăuzea pe singura cale
dreaptă. Străpuns pieptul, ce revărsa din sine focul iubirii cereşti în piepturile
omeneşti răcite.
Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să I se străpungă cu fier mâinile pentru
păcatul multelor mâini - al unei păduri de mâini - care au ucis, au furat, au dat
foc, au jefuit, au întins curse, au făcut silnicii; şi să I se străpungă picioarele
pentru păcatul multor picioare - al unei păduri de picioare - care au umblat spre
rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit sfinţenia, au
călcat bunătatea; şi să I se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite -
un munte de inimi - în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de
Dumnezeu, şi gândurile hulitoare, şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul
tuturor veacurilor au fost făurite planurile de iad ale fratelui împotriva fratelui,
ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu.
Străpunse au fost mâinile lui Iisus - ca mâinile fiecăruia să se curăţească
de faptele păcătoase. Străpunse au fost picioarele lui Iisus - ca picioarele
fiecăruia să se abată de la căile păcătoase. Străpuns a fost pieptul lui Iisus -
ca inima fiecăruia să se cureţe de poftele şi de gândurile păcătoase.
Când cumplitul Cromwell, dictatorul Angliei, a început să ia mănăstirilor
averea şi să le închidă, pe pământul Angliei a luat naştere o procesiune
zgomotoasă, alcătuită din câteva sute de mii de fiinţe omeneşti, ca semn al
nemulţumirii poporului. Înainte erau purtate steaguri cu înscrisul: Cele cinci răni
ale lui Iisus, şi se cântau cântece duhovniceşti şi se slujeau slujbe
Dumnezeieşti pe câmpuri. Cumplitul dictator s-a înspăimântat foarte şi s-a
temut mai mult de acele steaguri decât de orice altceva, şi a murit în silnicia
sa.
Cele cinci răni ale lui Iisus să te înveţe, fetiţă, să-ţi pironeşti cele cinci
10
simţuri de Dumnezeul Cel Viu.

Cele cinci răni ale lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale sângelui preacurat
prin care a fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfinţit pământul. Prin
aceste cinci izvoare a curs tot sângele Dreptului, până la ultima picătură.
Domnul Cel făcător de minuni, Care a ştiut a înmulţi pâinea şi a hrăni cu cinci
pâini 5000 de flămânzi, înmulţeşte neîncetat acest preacurat sânge al Său şi
prin el hrăneşte şi adapă din mii de altare multe milioane de credincioşi.
Aceasta este Sfânta Împărtăşanie, fiică a Iui Iisus.
În Vinerea Mare lipeşte-te cu sufletul de Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu sub cruce, ca şi pe tine să te spele sângele de viaţă făcător din cele
cinci răni ale lui Iisus. Ca sufletele curăţite şi înviate să poată duminica,
dimpreună cu Mironosiţele, striga cu veselie: Hristos a înviat!
Pătimirile Domnului
În lumea secularizată în care trăim, asistăm la un recul al religiei, fără

precedent, căci societatea se păgânizează pe zi ce trece. Datorită fenomenului
modernităţii, necredinţa se extinde din ce în ce mai mult. Mulţi oameni au
devenit indiferenţi la chemarea Bisericii, ba mai mult, au ajuns să facă glume,
să ironizeze chiar Patimile (Pătimirile) Domnului.
Se ştie că, în limba română, cuvântul "patimă" înseamnă suferinţă,
martiraj, mucenicie, chin, dar mai are şi o altă semnificaţie, aceea de pasiune,
pornire nestăpânită, dragoste trupească, viciu. Din această cauză unii, certaţi
cu Biserica, referindu-se la perioada îndoliată prin care trecem, vorbesc cu
două înţelesuri, spre a-i amuza pe cei din anturajul lor nesănătos. Sărmanii! Ei
nu ştiu că Porunca a treia spune: "Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău
în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui".
Am auzit un teolog spunând că bine ar fi dacă am folosi în loc de expresia
"Patimile Domnului", expresia "Pătimirile Domnului", căci cuvântul "pătimire"
are mai mult sens de suferinţă decât de altceva. Subscriu la ceastă propunere,
pentru că trebuie să fim foarte atenţi cum vorbim cu cei din jurul nostru, fiindcă
speculează orice cuvânt, orice neatenţie; le dăm "apă la moară" şi ne facem şi
noi vinovaţi de păcatele lor. La fel şi cu expresia "dreaptă socoteală". Bine ar fi
dacă am zice "dreaptă socotinţă".
Unii îşi urează în această perioadă "Paşte fericit", expresie care este, la
fel, speculată de lumea necredincioasă, căci "paşte fericit" mai poate însemna
şi să paşti iarbă fericit. Vedeţi ce subtilitate, ce-i învaţă vrăjmaşul! Vedeţi cum
râde lumea de neatenţia şi superficialitatea noastră. De aceea, când trimitem
o felicitare, trebuie să ne referim în mod expres la Învierea Domnului: "Cu
ocazia Praznicului Învierii Domnului nostru Iisus Hristos…". Să scriem Iisus cu
doi de "i" şi să nu folosim texte preluate de pe nu ştiu ce site, care poate nu e
tocmai ortodox.
Când vorbim sau scriem despre lucruri sfinte (şi nu numai), să evităm, pe
cât e posibil, cacofoniile. Şi mai pot fi şi alte exemple.
Fiind cu luare-aminte la fel în care vorbim sau scriem, nu le dăm
11
oamenilor prilej să păcătuiască. Este, aşadar, din partea noastră un gest al

dragostei.
Ouăle roşii
Se spune că în vremea când Iisus era răstignit pe cruce, şi suferea pentru

păcatele noastre, în Cetatea Ierusalim a venit o femeie care a adus cuiva un
coş plin cu ouă. Trecând ea prin acel oraş a auzit că Domnul nostru Iisus
Hristos a fost condamnat la moarte şi a fost dus să fie răstignit pe dealul
Golgota.
Când femeia a auzit vestea aceea cutremurătoare, inima ei a fost
cuprinsă de o mare durere. Ea era cu atât mai supărată pentru că Iisus l-a
vindecat odată pe fiul ei, care era bolnav de moarte.
Aşa cum era, cu coşul plin de ouă, a fugit repede la dealul Golgota, unde
Iisus era bătut în cuie pe cruce şi nişte soldaţi îl păzeau. Din mâinile şi
picioarele Lui sfinte curgeau stropi mari de sânge.
Femeia şi-a aşezat coşul ei cu ouă acolo jos, lângă crucea Domnului, şi
a început să se roage plângând de durere:
- Doamne Sfinte, Tu, care ai făcut numai bine, ai salvat oameni de la
moarte, ai înviat morţii şi ne-ai învăţat să credem în Dumnezeu, acum eşti
răstignit pe cruce ca cel mai mare duşman. Te rugăm, iartă-ne pe noi,
păcătoşii, şi lasă-ne un semn, să ne aducem aminte de suferinţa pe care ai
îndurat-o pentru noi.
Când s-a ridicat femeia de jos, ouăle din coşul ei erau toate roşii de la
sângele care picurase pe ele din rănile Lui Iisus. Femeia n-a mai mers acasă,
ci a rămas în oraşul Ierusalim. După trei zile de la răstignire, acea femeie
împreună cu alte femei au mers la mormântul Domnului, dar acesta era gol şi
atunci s-au bucurat mult, spunând: Hristos a înviat!
Plină de bucurie, femeia spunea tuturor despre ouăle roşii din coşul ei,
care erau semnul suferinţelor Lui Iisus pe cruce. Cu ochii strălucind de bucurie
împărţea tuturor câte un ou roşu, spunându-le: Hristos a înviat!
De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, femeia aceea credincioasă îşi
pregătea câte un coş cu ouă roşii în amintirea Răstignirii şi Învierii Domnului.
Le împărţea copiilor şi săracilor, povestindu-le despre suferinţele lui Iisus
pentru mântuirea noastră, a oamenilor. Apoi îi punea să ciocnească în
amintirea Învierii Domnului, spunându-le: Hristos a înviat!, şi primind
răspunsul: Adevărat a înviat!
De la femeia aceea a rămas obiceiul să fie vopsite ouă roşii de Paşti şi să
fie dăruite în amintirea Patimilor şi Învierii Domnului.
În privinţa ouălelor roşii mai sunt şi alte istorioare, însă despre ouăle
galbene, sau verzi, sau albastre, n-ai să găseşti niciuna de luat în seamă,
fiindcă n-au nicio legătură cu sângele vărsat de Mântuitorul pe cruce. Şi totuşi
creştinii vopsesc ouăle şi în aceste culori, fără să cunoască semnificaţia
acestei tradiţii, fără să întrebe preotul. Poate veţi zice că sunt lucruri minore;
12
sunt altele mai grave. Aşa este, dar mi-e teamă să nu se ajungă la situaţia când
de Paşti toate ouăle roşii vor fi de fapt... galbene, pierzându-se fundamentul
pentru care ar trebui să fie roşii.
O pildă de dragoste
Doi bărbaţi bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţeau aceeaşi cameră de spital.

Unuia dintre ei i se permitea să stea zilnic rezemat pe o pernă, câte o oră,
pentru a ajuta drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul
singurei ferestre din cameră. Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi
îi era inaccesibilă priveliştea pe care o putea oferi unica fereastră.
Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Şi vorbeau
toată ziua: despre credinţă, despre soţiile lor, despre carierele lor, despre
serviciul militar şi despre locurile în care îşi petreceau vacanţa. În fiecare după-
amiază, cel căruia i se permitea să stea rezemat, îi descria celuilalt ce vede
afară.
Omul ce nu putea privi pe fereastră era tare fericit pentru ora aceea din zi
când i se descria, de către colegul său, amănunţit, ce se întâmplă în afara
spitalului. Nădejdea sa de însănătoşire creştea şi căpăta speranţă datorită
acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un lac minunat.
O mulţime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac iar copiii se
jucau lansând pe apă bărcuţe în miniatură. Tineri şi bătrâni se plimbau voioşi,
admirând florile în toate culorile curcubeului ce creşteau din belşug în parc.
Copacii seculari mărgineau aleile iar pe cer se vedeau păsări în feeria zborului.
Omul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţioase
tot ce vedea. Celălalt se lăsa purtat de povestire, închizând ochii şi
imaginându-şi toate scenele. Într-o după-amiază călduţă, omul de la fereastră
povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deşi vecinul de cameră nu
putea auzi muzica, reuşea să-şi imagineze costumele, carele alegorice şi caii
împodobiţi. Altădată povesti de o procesiune religioasă ce o vedea pornind de
la biserica din apropiere.
Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios
pe şansa celuilalt de a se bucura de priveliştea de afară. Aprecia efortul celui
de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar şi-ar fi dorit
să fie el cel care putea admira priveliştea.
Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la
fereastră murise liniştit în somn. Cu tristeţe, chemă brancardierii să ia trupul
neînsufleţit.
Curând după aceea, bolnavul ce tânjise după patul de lângă geam se
transferă în locul care şi-l dorise atâta. Încet şi cu mare greutate bolnavul
nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să arunce o privire afară.
În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera şi o întrebă: Cum
se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc cu un lac şi îmi
descria totul atât de fidel? Cum putea să-mi spună despre frumuseţe şi
dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?
13
Sora îi răspunse surprinsă: Vai! Nu ştiaţi că vechiul dumneavoastră coleg

de cameră era orb? Nu putea să vadă nici măcar zidul, darămite altceva. Apoi
adăugă: Poate că voia să vă încurajeze?
Ai auzit o poveste mai emoţionantă decât aceasta? Ai simţit vreodată

ceva asemănător sentimentelor pe care această povestire le invocă?
Dacă trăieşti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au alţii şi tu nu ai, cu
siguranţă vei rata bucuria de a primi ceea ce alţii încearcă să îţi dăruiască.
Ai fost vreodată dezamăgit pentru ceva, care ai crezut că va fi minunat,
dar care s-a dovedit ulterior a fi mult mai puţin de atât? Ai primit vreodată
încurajări fără rezerve şi nu ai apreciat la acel moment importanţa lor? Ai simţit
vreodată invidie cruntă faţă de o persoană căreia ai fi vrut să îi iei locul?
Sunt conştiinţa ta, răspunde-mi!
Nimic nu este întâmplător
Ce ne mai supărăm atunci când în viaţa noastră cotidiană îşi fac loc unele
neplăceri, cum ar fi: nu sună ceasul şi întârziem la serviciu (poate că l-aţi şi
trântit de podea); nu porneşte maşina; vărsăm din greşeală cafeaua pe haină
etc. Dar, nimic nu este întâmplător. Orice se întâmplă în viaţa noastră este spre
binele nostru.
După evenimentele de la 11 septembrie 2001, o firmă a invitat membrii
rămaşi ai altor firme, care fuseseră afectate de atentate, să împartă spaţiul de
birouri rămas disponibil.
La una din întâlnirile de dimineaţă, au fost povestite motivele pentru care
supravieţuitorii au rămas în viaţă; cum de n-au fost în birouri în momentul
exploziilor. Motivele lor au fost toate lucruri "mărunte".
Aşa cum probabil aţi mai auzit, directorul firmei a supravieţuit în ziua
aceea fiindcă fiul lui începuse grădiniţa;
Un altul a rămas în viaţă fiindcă ieşise să cumpere gogoşi;
O femeie a întârziat la serviciu fiindcă nu sunase ceasul deşteptător;
Un altul a pierdut autobuzul;
Un altul şi-a murdărit hainele cu mâncare la micul dejun şi a trebuit să se
schimbe;
Altuia nu i-a pornit maşina;
Unul s-a întors să răspundă la telefon;
Copilul altuia nu a fost gata la timp pentru a fi dus la şcoală;
Altul nu a găsit un taxi.
Exemplul care i-a uimit pe toţi a fost al unui om care se încălţase cu o
pereche de pantofi noi în dimineaţa aceea. Pe drum spre serviciu, l-au ros
pantofii şi s-a oprit la farmacie să cumpere leucoplast. De aceea este în viaţă
astăzi.
Când ne blocăm în trafic, când pierdem un lift, când ne întoarcem din
drum să răspundem la telefon.... adică toate acele lucruri mărunte care ne
enervează, să ne gândim că... nimic nu e întâmplător. Când dimineaţa ta pare
14
că începe prost, când copiii se îmbracă prea încet, când nu găseşti cheile
maşinii, când prinzi toate semafoarele pe roşu, nu te mai supăra. Când toate
acestea se întâmplă fără voia ta, gândeşte-te la ceea ce ai citit mai sus. Pronia
divină, care se îngrijeşte de păsările cerului şi de crinii câmpului, cu mult mai
mult se va îngriji de cununa creaţia Sale - omul.
Vinovatul dovedit
Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi,
brutarului i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le
cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc
de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame.
Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală
lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.
N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului,
care l-a ameninţat:
- Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar,
te bag imediat la închisoare.
- Să-mi fie iertat, zise ţăranul, dar sunt nevinovat.
- Cum îndrăzneşti să minţi? sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat
aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideţi pe
acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!
- Aşa este, omule? spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?
- Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-
am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun
unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care,
zice el, are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?
Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr,
aceasta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns
adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi
să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.
Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om
greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi
oamenii, ruşinea este cu atât mai mare. (Pilde şi istorioare duhovniceşti cu tâlc)
Glasul florilor
Închin această poezie tuturor creştinilor care poartă nume de flori, dar şi
celor care sunt la suflet precum florile de primăvară.
Se vesteşte peste codri, că a iernii bold se curmă,

Iar de astăzi, primăvara a ajuns din nou la cârmă.
Razele fierbinţi de soare, auzind că-i primăvară,
Se reped într-o năvală peste-a iernii plăpumioară.
15
Bucuriile zăpezii, fără să se-mpotrivească,

Lasă-n voie primăvara, peste lume să domnească.
Veselia învierii se revarsă-n tonuri vii
Peste flori şi rămurele, peste codri şi câmpii.
Revenind din nou la viaţă, toate florile de-afară,

Pregătesc pe-a lumii scenă, un concert de primăvară.
La acest măreţ spectacol, floricele mii şi mii
Îşi anunţă, iar, prezenţa, cu măiestre melodii.
Vin din vale ghioceii cu zăpadă pe trăsură,

Ca să cânte, în tăcere, cei dintâi, o uvertură;
Vin în urmă toporaşii hotărâţi să cânte iară,
La slăvita înviere, în parfum de primăvară.
Vin în grabă liliecii, zambiluţele, salcâmii;

Vin frumoasele narcise de pe-ntreg cuprinsul lumii.
Toată floarea cea vestită a întregului pământ,
Vrea s-aducă azi, pe scenă, Creatorului un cânt.
Rând pe rând pe scenă urcă mii de flori, frumos gătite,

Inundând văzduhul straşnic, cu parfumuri diferite.
Revărsând în jur mireasmă, unele din ele cântă,
Iară altele, prin straie, ochiul dulce ţi-l încântă.
Ghioceii, într-un suflet, cântă oda bucuriei,

Iar un cor de violete, simfonia modestiei;
Sus, pe scenă, liliacul cântă despre tinereţe,
Iar magnolia vorbeşte despre-a florilor nobleţe.
Trandafirii te încântă cu dragi versuri de iubire,

Gălbenelele zic dulce despre dor şi fericire,
Laurii vorbesc de faimă, crinii albi de puritate,
Iar trifoiul dă o pildă tandră de loialitate.
Albăstreaua te uimeşte cu a ei delicateţe,

Iar ferigile zic stihuri parfumate cu francheţe;
Bradul tuturor vorbeşte, cu mult dar, de veşnicie,
Iar măslinul cântă vrednic imnul păcii, cu tărie.
Şi aşa, cu-a sa mireasmă, sau hăinuţă hărăzită,

Fiecare floricică, vesel cântă sau recită,
Aducându-şi fiecare mulţumirea şi obolul
Pentru Cel ce le-a dat viaţă, pentru Tatăl Creatorul.
16
Fără tobe, fără zbucium, glasul florilor răsună

Şi încing o horă mare, împletite-ntr-o cunună.
Festivalul lor se-ntinde până-ntr-un târziu de toamnă,
Iar a lor mesaj profetic strigă tare şi ne-ndeamnă:
Lume, lume trecătoare, fii ca noi în astă viaţă,

Un buchet de floricele cu iubire şi speranţă,
Căci precum noi înviat-am, din a iernii noapte grea,
Tot aşa şi omenirea, negreşit va învia.
......
Ce frumoasă este lumea florilor şi-a ei simţire,

Care este pentru oameni pildă vie de trăire,
Căci nu vezi la ele ură, nu vezi hulă, nu vezi ceartă,
Nici nu se invidiază, nici nu se mândresc vreodată.
Chiar de sunt, câteodată, năpădite de ciulini,

Ele înfloresc voioase şi sub spini, sau mărăcini.
Din a lor mireasmă, ele împrumută cu plăcere
Şi acelor ce fac umbră, şi-s pricină de durere.
Numai tu om fără minte şi grozav căzut din har,

Nu poţi suferi harisma fratelui primită-n dar,
Sau de-o ai, altă durere, căci cu dânsa te mândreşti,
Iar pe cei lipsiţi de daruri, repede îi osândeşti.
Nu ai vrea ca, tu, de astăzi să devii o scumpă floare?

Căci şi tu ai nişte daruri, ce nu-s puse în valoare.
Fii mireasmă pentru semeni, fii la fapte cu tupeu
Şi fă haină luminoasă, haina sufletului tău!
Sfaturi pentru desăvârşire
A zis avva Evagrie Ponticul:

Mintea care hoinăreşte o statorniceşte citirea, privegherea şi rugăciunea.
Pofta aprinsă o stinge foamea, osteneala şi singurătatea.
Mânia o domoleşte desăvârşit citirea de psalmi, îndelunga răbdare şi
mila. Căci cele fără măsură şi fără vreme sunt trecătoare şi mai mult strică
decât folosesc.
De-ale Postului
Un sihastru oarecare trăia în adâncul pustiului de treizeci de ani.

Mâncarea lui era o buruiană oarecare, ce creştea în acea pustie.
Mai târziu a început a gândi şi a grăi în sine, zicând: în zadar mă necăjesc
17
de atâţia ani aici, în această pustie şi nu mănânc decât această buruiană şi nici
o descoperire sau vedenie în vis sau aievea nu văd, sau nici o minune n-am
făcut, precum făceau alţi părinţi înainte de mine. Ci mai bine să las această
pustie fără de nici un folos şi să ies în lume, că şi acolo cel ce vrea să se
mântuiască, se mântuieşte. Aceasta gândind el şi vroind să plece din pustie în
lume, i s-a arătat îngerul Domnului şi stându-i înainte, i-a zis: ce vrei să faci,
bătrânule? Pentru ce primeşti în inima ta acele gânduri şi sfaturi vrăjmaşe?
Adică, pentru că nu faci minuni, să ieşi în lume? Dar ce minune mai mare decât
aceasta doreşti, că de atâţia ani trăieşti, aici în această pustie şi Dumnezeu te
hrăneşte, te întăreşte, te păzeşte şi nimic nu-ţi lipseşte ca şi unuia din lavră?
Deci, pentru ce te supui sfatului vrăjmaşului? De acum să nu te mai supui
gândurilor şi sfatului vrăjmaş şi şezi aici, în acest loc până la sfârşitul tău, şi te
roagă lui Dumnezeu ca să-ţi dea smerenie şi răbdare! Iar el fiind întărit de
sfatul îngerului, a petrecut acolo toată vremea vieţii sale şi s-a mântuit.
*
Un bătrân oarecare, pustnic, se înfrâna să nu bea apă patruzeci de zile,
şi când era căldură mare, îşi spăla paharul cel de băut apă şi umplându-l cu
apă îl punea înaintea sa. Odată l-au întrebat fraţii, zicând: de ce faci asta
părinte, că de apă posteşti şi nu bei, iar paharul îl umpli cu apă şi-l pui înaintea
ta? Bătrânul le-a răspuns: pentru ca văzând paharul plin cu apă înaintea mea
mai multă sete şi poftă să-mi fie, şi să mă silesc să pătimesc şi să rabd, ca mai
multă plată să iau de la Dumnezeu.
*
Zis-a un bătrân: unii oameni sunt din firea lor tăcuţi posomorâţi şi nu
grăiesc, nici vorbesc mult, ci tăcerea acelora nu câştigă dar. Alţii sunt tăcuţi
pentru lauda şi slava omenească, şi aceia nu se folosesc cu nimic din tăcerea
lor. Iar alţii sunt tăcuţi pentru Dumnezeu şi aceasta este cu adevărat faptă bună
şi dobândesc dar de la Dumnezeu.
*
Zis-a un bătrân: fraţilor, îmbuibarea pântecelui este maica curviei iar
postul şi înfrânarea este bogăţia sufletului; deci aceasta să ne silim să o
câştigăm cu smerită înţelepciune, păzindu-ne de mândrie, plăcere şi de lauda
oamenilor care este maica tuturor răutăţilor.
*
Zis-a iarăşi: fiilor, bine este a-l sătura pe cel sărac şi flămând şi aşa să
posteşti.
Învingătorul
În ograda lui Vasile, pe maidanul din grădină,

Doi cocoşi, trufaşi şi chipeşi, se băteau pentru-o pricină.
Însă nu loveau în glumă, ci era, cinstit, bătaie,
Căci din crestele lor roşii, sângele curgea şiroaie.
Găinuşele, pe margini, le făceau încurajare
Şi aplaudau din aripi pe cel ce dădea mai tare.
18
Unul dintre ei, desigur, a învins, fiind puternic

Şi l-a alungat de-acolo pe cel slab, pe cel nevolnic.
După lupta asta cruntă, orătăniile toate,
Din întreaga bătătură, laolaltă adunate,
Îi aduseră-mpreună, celui falnic cu statura,
Laude nenumărate şi strigau din inimi, ura!
Dar cocoşul, fire mândră, nu se mulţumi s-audă
Numai laude din curte, de la intima sa ciurdă,
Ci, zburând pe magazie, pentru un mai larg răsunet,
El bătu vioi din aripi şi strigă cu glas de tunet:
Ia priviţi vecini la mine, l-am bătut pe cel mai tare;
Celălalt cocoş din curte îmi stă astăzi la picioare
Şi nu e cocoş pe lume să-mi stea mie împotrivă,
Că-i mănânc într-o clipită, furios, a sa colivă!
Dar nu apucă prea bine să îşi termine strigarea,
Căci pe loc, din înălţime, îi veni şi lui chemarea.
Un înfometat de vultur, ce trecea atunci pe cale,
Când văzu pe magazie creştetul domniei sale,
Se coboară într-o clipă, îl înşfacă de spinare,
Bucuros de-o fripturică, şi zbură cu el în gheare.
O, trufie, o, trufie, ce ne urci pe magazie,

Neamul tău să nu mai fie, nici spurcata-ţi seminţie!
Piei în veci cu-a ta urgie şi cu-a ta împărăţie!
Piei din lumea noastră vie! Asta îţi dorim, noi, ţie!
Şoricelul
Şoricelul Mickey-Mouse, de curând venit pe lume,

Un ştrengar de prima clasă, jucăuş şi pus pe glume,
Care locuia la ţară, lângă leasă, într-o ladă,
A ieşit, de dimineaţă, prima dată prin ogradă.
După ce dădu târcoale, curios, pe bătătură,
Se întoarse iar la mama, după mica aventură.
Şi-l întreab-a sa măicuţă pe voinic, zicând din gură:
- Ce-ai văzut tu Mickey, mamă, cât ai fost pe bătătură?
- Am văzut, măicuţă dragă, când dădui acum târcoale,
La stăpân pe bătătură, două stranii animale:
Unul fioros şi mare, altul blând la arătare.
- Şi cum arătau aceste nemaiîntâlnite fiare?
- Fiara mare, fioroasă, ce părea a fi de pradă,
Se plimba de colo-colo, agitată prin ogradă.
Ea avea picioare negre şi-nfricoşătoare gheare;
Clonţul ei părea, măicuţă, când îl ridica spre soare,
Un cârlig precum e coasa, care taie pe răzoare;
19
Ochii săi ca de cerneală, bulbucaţi, când se holbau,

Scânteind de răutate, şi închişi mă-speriau,
Iară moţul ei din creştet, roşu şi pătat de sânge,
Cred că îl avea măicuţă, pentru a putea împunge.
Când a ridicat piciorul, a răcnit aşa de tare,
Că nu mai ştiam pe unde să găsesc ascunzătoare.
- Ăsta e cocoşul, Mickey, îi grăi bătrâna mamă,
El nu face rău la nimeni, tu de el să nu ai teamă!
Dar ia spune-mi, tu, cealaltă fiară ce era în curte,
Cum ţi s-a părut copile, arăta la fel de iute?
- Nu! Cealaltă fiară, mamă, era blândă, şi smerită,
Şi se încălzea la soare, stând pe-o parte tolănită.
Părul ei pufos şi moale, cobora uşor spre coadă
Şi, aşa, domol, de parcă singură era-n ogradă,
Îşi spăla, conştiincioasă, dând alene din bărbiţă,
Cu limbuţa-i roşcovană, delicata ei blăniţă.
Ea avea lăbuţe fine, ochi rotunzi, ascunşi de pleoape
Şi dădea uşor din codă, când vedea că sunt aproape.
- O, prostuţule, acela e şiretul de motan;
El e inamicul nostru, cel mai de temut duşman!
Dacă vrei să nu-i cazi pradă, să faci totul cu-ntrebare
Şi de-a ta bătrână mamă, să faci zilnic ascultare.
Nu întotdeauna, frate, cel ce pare fioros,

Este în realitate şi un om periculos,
Cum nici cel ce la vedere, ascunzând a sa trufie,
Pare blând, smerit, cucernic, dar nu e ce-ar vrea să fie.
Aşadar, să fiţi cu teamă, şoricei şi şoricuţe,

Căci cei blânzi pot fi prea lesne, motănei sau pisicuţe.
Cuvinte de folos - Părintele Porfirie din Grecia
"Ascultarea aduce smerenia; smerenia discernământul; discernământul

aduce vederea cu duhul, iar aceasta din urma aduce înaintevederea".
"Când cânţi, să cânţi smerit, fără să faci grimase, fără să faci mişcări
dezordonate şi fără să tot salţi psaltirea. Să priveşti mereu spre analog şi să
nu discuţi cu cel de lângă tine. Să trăieşti ceea ce cânţi, fiindcă doar astfel cele
cântate se transmit celor adunaţi în biserică la slujbă."
"Când citeşti să încerci să citeşti limpede, astfel încât să se audă şi ultima

literă a fiecărui cuvânt. La fel să procedezi şi când cânţi la biserică sau când te
rogi, fiindcă astfel te obişnuieşti să fii corect şi smerit în toate, în cuget, în
cuvinte şi în fapte."
20
"Când citeşti Sfânta Scriptură, căci trebuie să o citeşti necontenit spre a

te lumina, Vieţile Sfinţilor sau alte cărţi bisericeşti, de găseşti o propoziţie sau
un cuvânt ce te-a impresionat, zăboveşte mai mult în acel loc şi vei vedea că
mult te vei folosi."
"Oricât ai fi de obosit să nu uiţi niciodată, seara înainte de culcare, să faci

rugăciunile de seară."
"Când se revarsă asupra noastră Harul cel dumnezeiesc, rugăciunea

noastră devine cu totul curată. Să te rogi neîncetat, zi şi noapte, chiar şi când
dormi în pat."
"Fii atent cum te nevoieşti. Nevoieşte-te cu smerenie şi nu aşa cum faci

tu, cu încrâncenare. Încet-încet fiule, şi cu smerenie. Altminteri păcătuieşti."
"Mânăstire poate fi şi casa ta, numai să vrei. Nu e cu nimic diferită de o

mânăstire. Este de-ajuns să faci ce-ţi spun. Nu locul face mânăstirea, ci felul
în care vieţuieşti. Du-te acum, roagă-te şi fii răbdător în toate".
"Ca să fii iubit de ceilalţi, mai întâi trebuie să-i iubeşti tu."
Ziua bărbatului
Este 9 martie, o zi binecunoscută de toată lumea, nu pentru serbarea

Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, ci pentru cele 40 sau 44 de pahare, care,
zice lumea, că trebuie băute.
Marian, îmbrăcat de sărbătoare şi cu o sacoşă în mână, nu pierde ocazia
şi, mai pe seară, îi face o vizită lui naşu', ca să serbeze evenimentul.
- Sărut mâna, naşule!
- Să trăieşti, finule! Bine ai venit!
- Vorbeau dimineaţă colegii la serviciu, că astăzi, 9 martie, e ziua
bărbatului. Ieri a fost a femeii, dar azi e a noastră, naşule, şi se beau 40 de
pahare în cinstea celor 40 de mucenici. Aşa e tradiţia, naşule. Toată lumea face
aşa şi m-am gândit…
- Stai un pic, finule, să lămurim lucrurile! S-o luăm pe rând. Ieri, 8 martie,
nu a fost ziua internaţională a femeii. Ţi-am mai zis eu altă dată ce e cu 8
martie. Ziua femeii, a femeii creştine, nu e pe 8 martie, ci pe 25 martie, de
Bunavestire sau în Duminica a treia după Sfintele Paşti - Duminica Femeilor
Mironosiţe. Iar cu 40 sau 44 de pahare cum zice lumea, să ştii finule că e mare
păcat să bei aşa de mult. Citeam undeva că primul pahar, e al Domnului, al
doilea, al omului, iar al treilea, să mă ierţi, e al porcului. Asta e învăţătura
sănătoasă a Părinţilor.
- Cum, naşule, numai două…!? Păi, eu beau mai mult, dar n-am nimic.
- S-o crezi tu, finule, că n-ai nimic.
21
- Naşule, beau, dar nu mă-mbăt! Ştiţi vorba aceea: "Nu e beţiv cine bea,
ci cel ce se îmbată". Înţelepciunea poporului, naşule… Şi-apoi nu scrie la
Psaltire că "vinul veseleşte inima omului"?
- Acolo este vorba despre altceva, finule. Vinul capătă valenţe simbolice,
metaforice. Sfântul Isaac Sirul zice că: "Iubirea este vinul care veseleşte inima
omului". Noi pomenim cuvintele acestea de fiecare dată când spunem Psalmul
103 şi zicem despre vin că: "veseleşte inima omului", că Dumnezeu a făcut
pâinea care întăreşte inima omului, untdelemnul care-i luminează faţa şi vinul
care veseleşte inima omului. Şi ne gândim la vinul adevărat. Dar Sfântul Isaac
Sirul spune că vinul care veseleşte inima omului este dragostea lui Dumnezeu
şi dragostea omului faţă de aproapele. Şi spune Sfântul Isaac Sirul că din vinul
acesta care veseleşte inima omului, din dragostea aceasta, au băut desfrânaţii
şi s-au ruşinat, au băut păcătoşii şi au uitat calea rătăcirii lor, au băut beţivii şi-
au început să postească, au băut bogaţii, şi au dorit sărăcia, au băut săracii şi
s-au îmbogăţit de nădejde, au băut cei simpli, cei neînvăţaţi, şi au devenit
înţelepţi.
- Da, naşule, dar şi în Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel
scrie: "Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură..."
- Aici, iar e vorba despre altceva, despre a nu judeca.
Măi, finule, tu eşti un băiat sincer şi nu ai faţă de mine rezerve. Ia spune-
mi, dar sincer, cum te simţi, după ce bei trei-patru pahare?
- Naşule, sincer, cum vă să spun…, mă simt mai DEŞTEPT. Simt că devin
un expert în orice subiect de discuţie. Simt nevoia să împart cunoştinţele mele,
tuturor celor din jur şi doresc ca ei să mă asculte. Simt că întotdeauna am
dreptate, iar prietenul de pahar, nu ştie nimic. Mă simt mai inteligent. Însă
discuţia cu cei din jur e mai interesantă, atunci când şi ei au băut tot la fel ca
mine.
- Dar după ce bei cinci-şase pahare?
- Simt că sunt cea mai ATRACTIVĂ persoană din întregul anturaj şi că toţi
mă admiră. Sunt convins că toţi ar vrea să discute cu mine, pentru că sunt cel
mai deştept, aşa încât pot discuta despre orice subiect.
- Dar dacă se întâmplă să bei şapte-opt pahare?
- Acesta este stadiul când mă simt cel mai BOGAT om din întreg anturajul.
Cumpăr băutură pentru toţi, deoarece simt că buzunarul meu e plin de bani.
Fac pariuri pe orice, fiindcă simt că voi câştiga oricum. Şi chiar dacă nu câştig,
nu contează; îmi permit pentru cât mă simt de bogat.
- Dar după nouă-zece pahare?
- După ce beau nouă-zece pahare, simt că mă pot lupta cu oricine,
oricând. Adică devin INVINCIBIL, imbatabil, de neînvins. În stadiul acesta pot
provoca pe oricine. Nu mi-e teamă că pot pierde lupta deoarece sunt cel mai
DEŞTEPT, cel mai BOGAT şi cel mai ATRACTIV în comparaţie cu ceilalţi.
- Ţi s-a întâmplat să bei mai mult de zece pahare?
- S-a mai întâmplat, naşule.
- Şi cum e?
- Naşule, după ce beau mai mult de zece pahare, mă simt INVIZIBIL. Din
22
acest moment pot face orice. Pot să dansez pe masă, pentru că sunt sigur că
nimeni nu mă observă; pot să jignesc pe toată lumea, că nimeni nu se va certa
cu mine. Mă simt invizibil.
- Şi zici că nu te îmbeţi?
- Nu, naşule!
- Uite ce e finule: cele mai multe certuri, bătăi, scandaluri, crime se
întâmplă la beţie, când omul îşi pierde controlul nervilor şi judecata. Atunci se
dezlănţuie bestia din el. Când Noe a plantat prima vie de pe pământ, spune o
legendă, s-a apropiat Satana şi a intrat în discuţie cu el.
- Ce faci, Noe?
- Plantez o vie.
- Dar la ce e bună?
- Strugurii ei sunt dulci, iar vinul stors din ei înveseleşte inima omului.
- Vreau să te ajut şi eu.
- Bine.
Şi au ieşit în ţarină. Înainte de a se apuca de treabă, Satana a adus un
somn adânc asupra lui Noe. Şi în timp ce acesta dormea, Satana a adus trei
animale: un leu, o maimuţă şi un porc. Le-a tăiat şi cu sângele lor a stropit
ogorul. Viţa plantată a sorbit sângele animalelor şi de aici cele trei păcate pe
care le face omul la beţie, simbolizate prin cele trei animale: leul simbolizează
mânia; maimuţa simbolizează dansul, maimuţăreala; porcul… ce să mai
spun... omul beat se manifestă ca şi porcul, nu mai e nevoie de explicaţii.
- Apropo de beţie, naşule. Ce crezi că mă-ntrebă ăla micu' într-o seară,
după ce băusem şi eu un şpriţ. Eram un pic relaxat şi năzdrăvanul vine la mine
şi zice:
- Tăticule, ce înseamnă să fii beat?
Şi eu îi răspund:
- Vezi sticlele alea două de bere din bufet? Unul beat, vede patru…
- Păi acolo, tăticule, nu e decât o singură sticlă.
La vârsta lui, naşule, încă nu ştie să numere, dar vezi ce întrebări la el…!
Ei, naşule, se face târziu. Cum facem cu tradiţia, cu cele 40 de pahare?
Am venit şi eu, vorba aia, ca la naşu', cu o damigeană. E de la mine de la ţară,
de butuc.
- Încercăm, măi, finule, dar eu nu ştiu cum e cu 40 de pahare. N-ai vrea
să încercăm cu 40 de "potire"? Noi folosim "potirul".
- Da, naşule, dar aveţi potire!?
- Avem, finule, câte vrei! Sunt lucrate la calculator!
- Ce spui, naşule! Numai americanii proiectează totul pe calculator.
- Ce zici, finule, încercăm 40 de "potire"? Ai să poţi să te ţii după mine?
- Glumeşti, naşule! Eu sunt mai tânăr şi cred că o să te întrec!
- Bine, finule! Dacă nu terminăm în noaptea asta, continuăm în zilele
următoare, până se fac 40 de "potire".
- Gata, naşule, hai că mi s-a uscat gura de când vorbim.
- Steluţaaa! strigă naşul pe naşa, adu Acatistul Maicii Domnului "Potirul
nesecat", izbăvitoarea de beţie! Vezi că e la mine pe raft!
23
Cuvânt al Sfântului Antioh despre beţie
Beţia este mai rea decât lăcomia şi este defăimată foarte de Sfintele Cărţi,
că neprimit lucru este a se îndreptăţi cineva cu beţia, precum se şi laudă cei
fără de minte, de vreme ce cu încetul se îmbolnăvesc şi sărăcesc. Deci, bun
lucru este a bea puţin, pentru slăbiciunea trupească. Că precum pământul, la
vreme fiind adăpat, creşte curată sămânţa cea semănată într-însul, chiar cu
dobândă, iar pământul cel plin cu multă grăsime creşte numai buruieni şi
scai, aşa şi multa băutură pe cei fără minte îi duce spre ocară, iar pe
înţelepţi, spre plângere. Că a zis Scriptura lui Dumnezeu: "Noe a fost un bărbat
drept, dar, îmbătându-se, zăcea gol şi s-a batjocorit de Ham cel fără de minte,
iar de fiii cei înţelepţi s-a acoperit".
Să fugim deci, fraţilor, de dracul beţiei, ca să nu fim batjocoriţi de el, ca
mai vârtos să ne trezim şi să ne întărim, ca să fie întreg omul cel dinlăuntru,
precum şi la Pilde ne învaţă Scriptura, zicând: "Să nu fii băutor de vin, că tot
beţivul sărac va fi". Şi iarăşi zice: "Pentru cine sunt suspinele, pentru cine
văicărelile, pentru cine gâlcevile, pentru cine plânsetele, pentru cine rănile fără
pricină, pentru cine ochii întristaţi? Pentru cei ce zăbovesc pe lângă vin" (Pilde
23, 29-30). Şi a mai zis: "La vin nu te îmbărbăta, că pe mulţi i-a pierdut beţia".
Şi iarăşi: "Nu folosesc celui fără de minte mâncarea şi băutura, că nebunie şi
ocară este beţia. Şi tot cel ce se amestecă cu dânsa nu va fi înţelept". Iar Isaia,
ocărând pe cei beţi, le zice: "Vai de cei ce dis-de-dimineaţă aleargă după
băutură îmbătătoare, vai de cei ce până seara târziu se înfierbântă cu vin!"
(Isaia 5, 11). Iar Ioil le-a zis; "Deşteptaţi-vă, beţivilor, şi plângeţi. Şi voi,
băutorilor de vin, tânguiţi-vă pentru vinul cel nou, căci vi s-a luat de la gură" (Ioil
1, 5).
Cu adevărat, dar al necredincioşilor şi al oamenilor celor nebotezaţi le
este veselia din beţie, precum a zis şi Iov, rugându-se pentru oarecine: "Să
rătăcească ca nişte beţivi. Iar cei ce voiesc a vieţui cu cinste şi cu curăţenie de
aceasta, să se lase şi pe calea cea dreaptă, fără poticnire să meargă". Şi să
ascultaţi pe Apostolul care zice: "Nu vă îmbătaţi de vin întru care nu este
mântuire". Şi iarăşi: "Beţivii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu". Şi încă a
mai zis: "Că toate vătămările cele cu chip de ruşine din beţie se fac". Pentru
aceasta, nu fiţi nebuni, ci cunoaşteţi care este voia lui Dumnezeu. Că Însuşi
Domnul nostru Iisus Hristos ne-a poruncit tuturor, zicând: "Luaţi seama la voi
înşivă să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de
grijile vieţii" (Luca 21, 34)
Un medic responsabil
Iată o povestire reală, relatată de Arhimandritul grec Epifanie

Teodoropulos, în care se arată cum un medic a făcut pe cineva să înţeleagă că
a avorta un copil este acelaşi lucru cu a ucide un copil deja născut : "Un
oarecare ucenic de-al meu, lector la o facultate, poartă un nume rar şi
neobişnuit pentru un laic, ca de pildă Amfilohie (citez un nume fictiv, nu pe cel
24
adevărat). Cu câteva săptămâni mai înainte, fiind de faţă şi părinţii lui şi alte
persoane, l-am întrebat din curiozitate cum de s-a întâmplat să se numească
astfel. Tatăl lui, ţăran simplu şi cu puţină carte, s-a grăbit să-mi explice faptul,
cu o minunată sinceritate. Transcriu aproape cuvânt cu cuvânt povestirea sa,
fără nici un comentariu: "Atunci când femeia mea a rămas însărcinată cu
Amfilohie, adică acum 55 de ani, începuse ca obiceiul avorturilor să se
transmită şi la sate. Deoarece mai aveam şi alţi trei copii, ne-am gândit să nu-
l mai ţinem pe acesta. Am mers în oraş şi am vizitat un medic ginecolog,
cunoscut de-al nostru. I-am spus ce vroiam. El ne-a ascultat si după aceea mi-
a spus:
- Dacă vrei să ai numai trei copii căci patru ţi se par mulţi, de ce nu faci
altceva? Dacă îl omorâm pe acesta o băgăm în primejdie şi pe femeia ta. Nu
e oare mai bine să-l omorâm mai degrabă pe unul din cei trei copii pe care îi
ai şi să-l lăsăm pe acesta să se nască? Astfel vei avea tot numai trei copii, iar
femeia ta nu va trece prin nici o primejdie.
Când am auzit aceasta m-am cutremurat. Credeam că mi-a căzut un
trăsnet în cap. Atunci am realizat ce vroiam să fac.
- Bine, doctore, i-am spus. Ai dreptate. Îţi mulţumesc. Vom ţine copilul.
- Şi-l voi boteza eu, a răspuns medicul.
Ne-am dat mâinile, şi când s-a născut Amfilohie al nostru şi l-a botezat
medicul, i-a dat numele tatălui său, pe care îl chema Amfilohie. După asta, cum
să ne mai gândim la avort?! Astfel au venit pe lume încă alţi doi copii după
Amfilohie. Si, fireşte, nu ne-a părut rău niciodată. Toţi copiii noştri au ajuns
foarte bine, toţi s-au aranjat în cel mai bun mod. Când au crescut şi au luat
calea lui Dumnezeu, ne-au ajutat şi pe noi să devenim creştini buni...""
(Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, "Presa Ortodoxă", 28.05.1986. Grecia)
Dar n-am material!
Când negrul val al nopţii, tainic, se-aşează peste munţi şi văi,

Ieşind ades pe prispa casei, un tată blând, cu fiii săi,
Privind la cerul plin de stele, vorbeau de-a zilelor dogoare
Şi plănuiau, cu grijă, lucrul şi truda zilei următoare.
Şi zise lor bătrânul tată, odată, seara, după cină:

Aş face, dragii mei, în vale, pe malul apei, o grădină,
În care aş sădi garoafe, dar şi legume, pomi şi vii…
Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!
Aş face, dragii mei, acolo, şi-o casă mare, spaţioasă,

În care să-şi găsească pacea toţi cei lipsiţi aici de casă,
Toţi cei lipsiţi de taţi şi mame, ce încă sunt în lume vii…
25
Aş face tot acolo,-n vale, şi-o şcoală cu ferestre mari,

Cu temelia pe o piatră, cu ziduri falnice şi tari,
În care să înveţe carte, cei mai sărmani ai lumii fii…
Şi tot acolo, dar pe apă, aş face o corăbioară;

Să pescuim cu ea în noapte, toţi peştii, care, bunăoară,
Sunt orbi sau ameţiţi de valuri, de mari şi groaznice furii…
Trecură anii peste lume, şi peste fii trecu 'nainte,

Trecură, însă cu iuţeală şi peste-al lor iubit părinte.
Din când în când, bătrânul tată, zicea în gând, nu către fii:
"Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!"
Şi a plecat bătrânul tată spre zările din paradis

Şi au rămas ei, toţi, în minte, cu-al tatălui nostalgic vis.
Dar mai târziu, privind în urmă, spre valea locului natal,
Au înţeles că ei, copiii, erau acel material…
De ce aprindem candela?
Prima - deoarece credinţa noastră este lumină. Hristos spune "Eu sunt
lumina lumii " (Ioan 8,12). Lumina candelei ne reaminteşte de lumina cu care
Hristos luminează sufletele noastre.
A doua - pentru a ne reaminti de caracterul strălucitor al sfinţilor în faţa
icoanelor cărora aprindem candelele, pentru că sfinţii sunt numiţi "fiii luminii" (
Ioan 12,26, Luca 16,8).
A treia - pentru că este o întoarcere a noastră de la faptele noastre
întunecate, de la gândurile noastre şi dorinţele diavoleşti şi pentru a ne
întoarce pe calea Evangheliei şi pentru ca noi să fim mai insistenţi în împlinirea
poruncilor Mântuitorului: "Şi lumina ta să lumineze în faţa oamenilor, ca ei să
vadă faptele tale bune" (Matei 5,16).
A patra - pentru ca lumina candelei să fie micul nostru sacrificiu în faţa lui
Dumnezeu, Care S-a dat pe Sine Însuşi pe deplin ca jertfă pentru noi, şi ca un
mic semn al marilor noastre mulţumiri şi al dragostei pentru El, de la Care
cerem prin rugăciune viaţă, sănătate, mântuire şi tot ceea ce numai iubirea
cerească fără margini poate acorda.
A cincia - pentru ca frica să cuprindă puterile diavoleşti care uneori ne
asaltează chiar la vremea rugăciunii şi ne depărtează gândurile de la Cel care
ne-a creat. Puterile demonice iubesc întunericul şi tremură la cea mai mică
lumină, în special la cele care sunt ale lui Dumnezeu şi la cele care Îi sunt
bineplăcute lui Dumnezeu.
A şasea - pentru ca această lumină să ne trezească din egoism. Aşa cum
uleiul şi fitilul ard în candelă, după voia noastră, să ne lăsăm sufletele să ardă
26
cu flacăra iubirii în toate suferinţele noastre, întotdeauna supuşi voii lui

Dumnezeu.
A şaptea - pentru ca să ne înveţe că fără mâna noastră candela nu poate
să fie aprinsă, şi la fel, inima noastră, candela sufletului nostru, nu poate fi
aprinsă fără focul sfânt al Duhului lui Dumnezeu, chiar dacă inima este plină
de toate virtuţile. Toate aceste virtuţi ale noastre, [sunt doar] combustibilul
material, iar focul care le aprinde vine de la Dumnezeu.
A opta - pentru ca să ne reamintească faptul că înaintea la orice,
Creatorul lumii a făcut lumina, şi după aceea pe toate celelalte în ordine: "Şi
Dumnezeu a Zis, să fie lumină; şi a fost lumină" (Cartea Facerii 1,3). Şi la fel
trebuie să fie şi cu viaţa noastră spirituală, adică înainte de orice, lumina
adevărului lui Hristos trebuie să lumineze în interiorul nostru. De la această
lumină a lui Hristos fiecare faptă bună răsare şi se dezvoltă în noi.
Fie ca Lumina Mântuitorului să strălucească şi în voi!
(Răspunsuri întocmite de Sfântul Nicolae Velimirovici)
La seceriş
Pentru că se anunţau în perioada următoare ploi abundente, care

ameninţau recolta de grâu, într-o vară, o fermă agricolă a dat anunţ că
angajează de urgenţă muncitori zilieri, calificaţi şi necalificaţi, pentru seceriş.
Dar cum multă forţă de muncă este plecată să lucreze în Spania şi Italia, doar
câţiva oameni au venit la poarta fermei pentru lucru.
Într-o zi se prezentă un bărbat, hotărât să muncească.
- Ştii să conduci tractorul? L-a întrebat şeful de fermă, care era şi stăpânul
holdei.
- Ştiu! A răspuns bărbatul.
- Bine! În curte este o secerătoare cu combină. Vorbeşti cu mecanicii.
Urcă-te pe tractor şi dă-i drumul la treabă, că timpul e întârziat, iar deseară îţi
fac plata.
După acest muncitor, se prezintă altul, dornic de a câştiga un ban.
- Ştii să conduci tractorul? L-a întrebat şeful de fermă şi pe acesta.
- Nu! răspunse omul.
După ce s-a gândit puţin, patronul îl întrebă:
- Dar cu motocositoarea, ai mai lucrat?
- Da, zise el.
- Atunci te duci în curte şi ei în primire motocositoarea, de la mecanici. Te
duci pe tarla şi începi treaba, iar deseară îţi fac plata!
După acesta, vine alt bărbat, un om modest, dornic şi el de a câştiga un
ban.
- Ştii să conduci tractorul? L-a întrebat şeful de fermă şi pe acesta.
- Nu, răspunse bărbatul.
- Dar cu motocositoarea, ai mai lucrat?
Nu, n-am mai lucrat. Eu sunt ţăran. Eu doar cu secera. Dar fac treabă
bună, sunt om cinstit.
27
Văzând şeful de fermă că secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini, l-
a primit şi pe acesta cu secera şi la trimis în tarla, zicându-i:
- Fă treabă bună, iar deseară îţi fac plata.
După aceştia, n-a mai venit nimeni să solicite de lucru.
Cei trei s-au întâlnit în lanul de grâu şi au început treaba. Afară era arşiţă
mare, ca în luna lui cuptor.
Cel cu tractorul şi combina avea mare spor la treabă, fiindcă utilajul lui era
de mare randament. Dar văzându-i pe ceilalţi că au secerat mai puţin decât el,
a lăsat-o mai uşor, iar după ce a secerat o bună postaţă, s-a culcat, fiind sigur
că n-o să-l întreacă ceilalţi doi.
Cel cu motocositoarea se uita şi în stânga, la cel cu tractorul, care avea
mare spor, dar se uita şi în dreapta, la cel cu secera, şi-şi zicea: poate până
deseară, cât doarme acesta cu tractorul, o să-l ajung, dar oricum sunt înaintea
ăstuia cu secera; n-am de ce să mă grăbesc aşa tare. Şi lucra alene.
Cel de-al treilea, ţăranul cu secera, văzându-i pe ceilalţi doi înaintea lui cu
lucrarea, trăgea de zor în bătaia soarelui fierbinte, de curgeau apele de pe el.
Doar la prânz a gustat ceva în fugă. Şi se tot bătea cu pumnii în piept,
văzându-se ultimul, zicându-şi în sine: vai, nimic vrednic n-am lucrat! Ce voi
face când va veni stăpânul holdei?
Seara, venind stăpânul lanului ca să facă plata lucrătorilor, i-a chemat la
sine pe fiecare.
Vine primul lucrător, cel cu tractorul şi combina, pregătit să primească
plata şi laude din partea stăpânului. Şi l-a întrebat şeful fermei:
- Ce suprafaţă ai secerat astăzi?
- Două hectare, zise el cu mândrie. Am fost mai harnic decât ceilalţi!
- Cum, numai atât!? Păi eu ţi-am dat utilaj de mare randament şi trebuia
să seceri cu el cel puţin zece hectare. Va să zică mai sabotat. Ai consumat
motorina degeaba. Nu numai că nu-ţi plătesc, dar te dau şi pe mâna
autorităţilor pentru paguba pe care mi-ai făcut-o. De mâine se anunţă ploi şi voi
pierde recolta, fiindcă ai dormit. Pleacă din faţa mea!
Veni şi cel de-al doilea, nu prea îngrijorat. Îl întrebă şi pe el:
- Un pogon, stăpâne! Nu ştiu dacă eşti mulţumit, dar oricum am secerat
mai mult decât cel cu secera.
- Cum, numai atât!? Păi eu ţi-am dat utilaj cu randament mediu şi trebuia
să seceri cu el cel puţin patru pogoane. Va să zică şi tu mai sabotat. Ai
consumat motorina degeaba. Nu numai că nu-ţi plătesc, dar şi pe tine te dau
pe mâna autorităţilor pentru paguba pe care mi-ai făcut-o. Ai socotit că eşti mai
harnic decât cel neînzestrat cu vreun utilaj. Pleacă din faţa mea!
Veni şi cel de-al treilea, cu frică mare, văzând ce s-a petrecut cu ceilalţi
doi. Îl întrebă şi pe el:
- Să mă ierţi stăpâne pe mine ticălosul! Pentru că n-am învăţat carte, şi
nu ştiu să conduc utilajele agricole, n-am reuşit să secer decât o jumătate de
pogon de grâu. Mă las la mila ta stăpâne.
28
Şeful fermei îl privi cu admiraţie şi îi spuse:

- Bună treabă ai făcut! Se vede că eşti un om harnic, modest şi cinstit. Te
voi ţine aproape de mine şi te voi plăti cu mai mult decât ai lucrat.
Tot aşa se întâmplă şi în viaţa creştinilor. Unii, care au daruri de la

Dumnezeu, nu lucrează după mărimea darului, ci se compară cu cei
neputincioşi, fără daruri. De aceea, de multe ori cad în mândrie, văzându-se,
în lucrare, deasupra celorlalţi, fără să se gândească la randament. Aşadar,
RANDAMENTUL! Adică raportul dintre cât am făcut şi cât ni s-a dat.
Şi nu numai la fapte se aplică regula aceasta, dar şi la păcate, căci nu
degeaba se spune: "Păcatul părintelui cu gândul este mai mare decât al
ucenicului cu fapta".
"Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul
secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său. Mergeţi; iată, Eu vă trimit
ca pe nişte miei în mijlocul lupilor". (Lc. 10,2-3)
O mână de ajutor
În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi

ferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau
clinti un stâlp greu, căzut peste şine. Alături, caporalul striga la ei, ocărându-i
pentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om l-a întrebat:
- De ce nu-i ajuţi şi dumneata?
- Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!
Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi
el cot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt timp, au reuşit să
elibereze şinele. Încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care,
luându-şi haina să plece, i-a mai spus caporalului:
- Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!
- Da?! zise în batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata?
- Sunt generalul acestei divizii...
(Pilde si istorioare duhovnicesti cu talc)
Adevăratul împărat
La o margine de lume, într-un timp îndepărtat,

Conducea o mândră ţară un celebru împărat.
El avea câmpii mănoase în a sa împărăţie;
Turme, codri, vii şi aur, şi nespusă bogăţie.
Iar la curtea-mpărătească avea slugi nenumărate,
Care îşi serveau stăpânul orişicând în zi şi noapte.
Dintre slugi, ÎNŢELEPCIUNEA îi era în casă vornic,
Iară POSTUL, de o vreme, îi era un vrednic stolnic.
DRAGOSTEA era, se spune, logofăt cu nume mare,
29
Iar SMERENIA un comis fără de asemănare.

LENEA îi era postelnic investit ca mare ştab,
Iar pe DREAPTA SOCOTINŢĂ o avea ca pârcălab.
Pe BEŢIE, el, în casă, o avea ca brav paharnic,
Iară sluga LĂCOMIE îi era un sluger harnic.
Pe MÂNIE, împăratul, o avea ca dârz spătar,
Ea fiind o slugă iute şi un paznic de hotar.
MILOSTENIA, se spune, că-i era un bun clucer,
Iar IUBIREA DE ARGINT, un preanobil vistier.
Jitnicer era CREDINŢA, iar pitarul, RUGĂCIUNEA,
Care, zilnic, cu iubire, îi servea pe masă pâinea.
Mai avea pentru slujire şi pe alţii la palat,
Ce-l serveau, după menire, pe vestitul împărat.
Însă dintre slugi, nu toate îl slujeau onest, cinstit;
Unele-i doreau chiar moartea, suveranului vestit.
Între slugi era o gaşcă, un partid cu rele datini,
Chipeşe, dar şi viclene - clica sadicelor patimi.
Alte slugi erau oneste, şi-n slujire tare iuţi,
Ce formau un soi aparte - cinul bravelor virtuţi.
Doar virtuţile, aflat-am, îl iubeau cu-adevărat
Pe distinsul nostru nobil, pe faimosul împărat.
Patimile, însă, zilnic, se zoreau să-l nimicească,
Pentru ca să poată ele, libere, să-mpărăţească.
Curse-i întindeau într-una, făr' ca el să aibă ştire,
Fiindcă îşi doreau din inimi a monarhului pierire.
Multă vreme, împăratul s-a lăsat înconjurat
De al patimilor tagmă, de al lor făţarnic sfat.
Însă, când a prins de veste de complotul lor viclean,
S-a gândit să îi convoace pe aleşii din divan.
Sfetnic bun, şi devotat, îi era ÎNŢELEPCIUNEA,
Însă nu îi asculta sfatul ei întotdeauna.
Şi, chemând ÎNŢELEPCIUNEA, sfetnicul cel mai discret,
A-ntrebat-o cum să scape de complotul cel şiret.
- Cum să fac, ÎNŢELEPCIUNE, ca să nu îmi pierd coroana?
Ăstor patimi preaviclene, cum să le întind capcana?
Dar aş vrea, îi zise dânsul, fără, însă, a se face
Tulburare în imperiu, ci aş vrea cu multă pace.
Zise-atunci ÎNŢELEPCIUNEA:
- Preamărite împărate,
Patimile preaviclene trebuie urgent legate!
Ca să le omori, stăpâne, nu cred c-ai să poţi vreodată,
Căci se face tulburare în împărăţia toată.
Ai la curte slugi fidele, care îţi doresc de bine;
Apelează, deci, la ele, de vrei să m-asculţi pe mine!
Dacă vrei să scapi cu viaţă, de vrei grabnic ajutor,
30
Pe aceste rele patimi dă-le, deci, pe mâna lor!

POSTUL e, desigur, unul dintre cei mai bravi ostaşi
Cu acest cucernic stolnic, o să-i birui pe vrăjmaşi.
Tot la fel şi RUGĂCIUNEA, care-i mare dregător,
O să-ţi dea, prealuminate, mult doritul ajutor.
Iar clucerul tău cel harnic, MILOSTENIA, adică,
Multe lanţuri pentru patimi, de la târg o să-ţi aducă.
Cu cei trei, întotdeauna, vei zdrobi orice complot,
Căci a lor triadă poate, ce, ca ele, mii nu pot.
Însă, lângă astea toate, dacă este cu putinţă,
Să îl chemi la tine-dată şi pe sfetnicul VOINŢĂ.
După luni de nevoinţă, ajutat de bravi ostaşi,

Împăratul, anevoie, a scăpat de-ai săi vrăjmaşi.
După ce se isprăviră lupta asta şi furtuna,
Într-o zi de sărbătoare îi şopti ÎNŢELEPCIUNEA:
- Vezi că slugile viclene, patimile, împărate,
Nu sunt moarte, ţine seama, ci acum sunt doar legate.
Şi, oricând, prealuminate, de rup lanţul, pot să plece.
Şi de vor scăpa, fii sigur, te ucid cu sânge rece.
De aceea, se cuvine ca să stai în priveghere
Şi să-i ai pe cei trei sfetnici, zilnic în apropiere.
Numai când domneşti deplin, sigur şi adevărat,
Peste patimi şi virtuţi, doar atunci eşti împărat.
După toate cele spuse, care astăzi le-ai aflat,

Nu ai vrea de azi, creştine, să devii un împărat?
La Praznicul Buneivestiri
"Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătare tainei celei din veac; Fiul
lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face şi Gavriil harul bine-l vesteşte; pentru
aceasta şi noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-I strigăm:
Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine".
Astăzi este începutul scumpei noastre mântuiri,

când primim cu bucurie ale cerului vestiri;
astăzi este arătarea tainei celei mari din veac,
aşteptată cu dorire, pentru al căderii leac;
Fiul Tatălui din ceruri, Fiu Fecioarei azi se face,
iar Arhanghelul Vestirii, Gavriil, cu multă pace,
harul bine îl vesteşte, Maicii Sfinte, pentru care,
să strigăm şi noi, cu dânsul, către Sfânta Născătoare:
Bucură-te, că eşti plină de al harului şuvoi;
Domnul este-n veac cu tine, şi prin tine, şi cu noi!
31
Calul şi iapa
Era odată întru-n sat, în vale, lângă apă,

Un brav şi harnic gospodar, ce-avea un cal şi-o iapă.
Şi îi creştea pe amândoi cu grijă şi onoare,
Căci nu era pe-atunci tractor şi nici semănătoare.
Căluţul, toată ziua-n câmp, ara ogoru-n grabă

Şi numai noaptea, obosit, mânca puţină iarbă,
Iar iapa-n fiecare zi mergea pe câmp să pască,
Ba chiar şi noaptea, stând în grajd, dorea să se hrănească.
În vremea ceea, de demult, pe când luptai cu scaii,

Precum auzi pe om vorbind, la fel vorbeau şi caii.
Şi zise iapa către cal, ca o superioară,
Pe când erau din nou în grajd, la iesle, într-o seară:
- Măi frate cal, tu nu observi că ai ajuns o gloabă,

De-atâta cât zoreşti la câmp, făcând atâta treabă?
Păi tu nu vezi că tot arând, din zori şi până-n noapte,
Eu pot să-ţi număr, prea uşor, şi ale tale coaste?
Eu dac-aş fi în locul tău, la câmp nu m-aş mai duce,

Chiar dac-ar fi să încasez pe spate multe bice!
Aş da şi eu, necontenit, în spate, din copite
Şi îl voi face pe stăpân, ca să mă ţină minte!
Smeritul nostru cal, atent, îşi asculta consoarta,

Ce-l indemna, în chip vădit, de-acum, să-şi schimbe soarta.
Aşa fiind povăţuit, convins de a lui Evă,
A hotărât ca, mâine-n zori, la cinci, să intre-n grevă.
Precum a zis, a şi făcut, iar când veni stăpânul

Să-l scoată iarăşi la arat - mai mişcă-l pe nebunul!
Căci sforăind sta nemişcat, cum zise-a sa muiere,
Iar când se-apropia, lovea în spate cu putere.
Văzând stăpânul că nu chip din grajd ca să-l urnească,

A renunţat, fiind grăbit la glie să sosească,
Şi-atunci, în minte, i-a venit ideea salvatoare:
Să-njuge… iapa de-azi la plug, că tot stă pe răzoare.
Aşa că dacă-ndemni la rău şi la neascultare,

Se poate-ntoarce prea uşor asupra-ţi, frăţioare!
32
Un sfat al Sfântului Nectarie Taumaturgul
"Boala nu îngăduie celor care nu sunt desăvârşiţi să sporească. Ai nevoie

de sănătate pentru lucrarea duhovnicească. Să ştiţi că dacă cei care nu sunt
desăvârşiţi şi se pogoară în arenă să lupte nu au sănătate, vor fi biruiţi din lipsă
de putere, căci le va lipsi puterea morală care îi întăreşte pe cei desăvârşiţi.
Pentru cei care nu sunt desăvârşiţi, sănătatea este carul care îl poartă pe atlet
până la sfârşitul luptei. De aceea îţi recomand să ai discernământ şi măsură în
toate şi te sfătuiesc să eviţi excesele. Nevoinţele merg împreună cu măsura
virtuţii. Cel care nu are virtuţi morale înalte şi vrea să se întreacă cu cei
desăvârşiţi, să ducă o viaţă aspră, acela aleargă spre primejdia părerii de sine
şi a căderii."
Efectul benefic al semnului crucii şi al rugăciunilor ortodoxe
Cercetătorii au dovedit experimental minunile înfăptuite de semnul crucii

şi de rugăciuni. "Am demonstrat că vechiul obicei de a însemna cu Sf. Cruce
mâncarea şi băutura înainte de masă are o însemnătate mistică profundă.
Această tradiţie are consecinţe practice: mâncarea este purificată în mod real,
imediat. Aceasta este o mare minune, care se întâmplă zi de zi", afirmă
fiziciana Angelina Malahovska, citată de cotidianul rus Jizn.
Malahovska studiază puterea semnului Sf. Cruci de aproape zece ani, cu
binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Ruse. Ea a efectuat un număr mare de
experienţe, care au fost verificate repetat înainte de a fi prezentate publicului.
Ea a descoperit, în special, proprietăţile bactericide ale apei după ce a
fost binecuvântată cu o rugăciune ortodoxă şi cu semnul Sf. Cruci. Ziarul
informează că studiul a arătat, de asemenea, o nouă proprietate, necunoscută
în trecut, aceea a cuvântului lui Dumnezeu de a transforma structura apei,
mărindu-i considerabil densitatea optică în domeniul spectral al undelor scurte
ultraviolete. Se ştie deja că apa sfinţită de către un preot ortodox nu mai
prezintă mişcare browniană.
Cercetătorii au verificat efectul rugăciunii "Tatăl Nostru" şi al semnului
ortodox al Sf. Cruci făcute asupra bacteriilor patogene. Au fost prelevate probe
de apă din mai multe surse: fântâni, râuri şi lacuri. Toate probele conţineau
stafilococul auriu, un bacil din colon. S-a dovedit că, dacă se rosteşte
rugăciunea "Tatăl Nostru" şi se face semnul Sf. Cruci peste probele de apă,
numărul bacteriilor periculoase scade de şapte, zece, sute şi chiar mii de ori.
Experimentele au fost astfel concepute încât să se excludă posibilitatea unor
sugestii mentale. Rugăciunea a fost rostită atât de credincioşi, cât şi de
necredincioşi.
Cercetătorii au dovedit şi efectul benefic al rugăciunii şi al semnului Sf.
Cruci asupra persoanelor. Toţi participanţii la teste au avut presiunea arterială
stabilizată şi indicii sanguini îmbunătăţiţi. Impresionant este faptul că indicii
sanguini s-au modificat înspre însănătoşire: persoanele hipotensive au
înregistrat creşteri de tensiune, iar cele hipertensive au înregistrat scăderi de
33
tensiune.
S-a mai observat, de asemenea, că dacă semnul Sf. Cruci este făcut
neglijent, de exemplu cu cele trei degete unite incorect sau duse în afara
locurilor corecte - mijlocul frunţii, centrul plexului solar şi cavităţile umerilor
drept şi stâng - rezultatul pozitiv este mult mai redus sau chiar absent.
Sursa: www.evenimentul.ro
Vulturul şi cocoşul
Un vultur zbura în înălţimi, se desfăta de frumuseţea lumii şi gândea în

sinea lui: Trec în zbor peste depărtări întinse: peste văi şi munţi, mări şi râuri,
câmpii şi răuri; văd mulţime de fiare şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum trăiesc
oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afara ogrăzii în care
trăieşte şi nu vede decât câtiva oameni şi câteva dobitoace. Voi zbura la el şi-
i voi povesti despre viaţa lumii.
Şi vulturul a venit să se aşeze pe acoperişul gospodăriei şi a văzut cât de
ţanţoş şi de vesel se plimba cocoşul în mijlocul găinilor lui şi s-a gândit:
Înseamnă că e mulţumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce
cunosc.
Şi vulturul a început să-i vorbească cocoşului despre frumuseţea şi
bogăţia lumii. La început cocoşul l-a ascultat cu atenţie, dar nu înţelegea nimic.
Văzând că nu înţelege nimic, vulturul s-a mâhnit şi i-a fost greu să mai
vorbească cu cocoşul. La rândul lui, cocoşul, neînţelegând ceea ce-i povestea
vulturul, se plictisea şi-i era greu să-l asculte. Şi fiecare a rămas multumit de
soarta lui.
Aşa se întâmplă atunci când un om învăţat vorbeşte cu unul neînvăţat şi,
încă şi mai mult, atunci când un om duhovnicesc vorbeşte cu unul
neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, dar cel
neduhovnicesc este asemenea cocoşului.
Mintea omului duhovnicesc cugetă ziua şi noaptea la legea Domnului
[Ps.1,2] şi se înalţă prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui
neduhovnicesc e lipită de pământ sau e bântuită de gânduri.
Sufletul celui duhovnicesc se desfătează de pace, dar sufletul celui
neduhovnicesc stă gol şi împrăştiat.
Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe
Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în întunericul nopţii;
dar omul neduhovnicesc se bucură sau de slava deşartă, sau de bogăţii, sau
caută desfătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se întâlneşte cu
unul neduhovnicesc, legătura amândurora e lucru plictisitor şi anevoios.
(Cuviosul Siluan Atonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei)
Împărăţia uriaşilor
Poate fiecare dintre noi şi-a pus întrebarea: Oare a existat cândva, o
împărăţie a uriaşilor? La această întrebare, voi căuta, în cele ce urmează, să
34
găsim un răspuns.
Dacă luăm seama la "Moliftele Sfântului Vasile cel Mare", care sunt
rugăciuni de izgonire a duhurilor necurate, pe care preotul le rosteşte în special
în ziua de 1 ianuarie, mai precis la rugăciunea a doua, vom observa, că face
referire la existenţa unor oameni "uriaşi": "Te blestem pe tine cu Dumnezeu,
care prin cuvânt toate le-a zidit; şi cu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Lui cel
unul născut, care mai înainte de veci negrăit şi fără de patimă s-a născut dintr-
Însul; cu cel ce a făcut făptura văzută şi nevăzută şi … a pierdut pe uriaşii cei
necucernici, şi turnul fărădelegilor l-a sfărâmat şi pământul Sodomei şi al
Gomorei cu foc şi cu pucioasă l-a ars şi spre mărturie fumega fum nestins…".
Mergând mai departe, vom deschide Sfânta Scriptură, la cartea Facerii,
capitolul 6, unde spune: "Dar Domnul Dumnezeu a zis: Nu va rămâne Duhul
Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să
mai fie o sută douăzeci de ani!" În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai
cu seama de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi
acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.
Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi
că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a
părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Şi a zis Domnul:
"Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până
la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare
rău că le-am făcut". (Facere 6, 3-7)
Părintele Ilie Cleopa, spune că "cel dintâi împărat al uriaşilor, despre care
citim la Facere a fost Azail. În vremea lui s-au descoperit aurul şi argintul pe
pământ. El este primul împărat din lume care a făcut bani cu chipul său pe ei.
În timpul lui s-a găsit fierul şi s-a făcut cămaşă de zale din aramă şi sabia". Pe
acesta, Sfântul Ioan Gură de Aur îl mustră zicând: "O, răutatea ta, Azaile, cu
două morţi ai pierdut neamul omenesc: cu sabia, trupurile, şi cu iubirea de
bani, sufletele".
După Azail, a luat împărăţia uriaşilor împăratul Tevel, că 314 ani a ţinut
împărăţia lor înainte de potop şi toţi erau din neamul lui Cain. În timpul lui s-a
început modelarea fierului şi a aramei. Al treilea împărat al uriaşilor a fost Iova.
În timpul lui s-au făcut şuierul şi alăuta, uneltele de cântat.
După ce a murit Iova, a împărăţit sora lui, împărăteasa Noemina, prima
împărăteasă din lume care a ţesut pânză şi a închegat brânza! Până atunci nu
se ştia că din laptele dobitoacelor se poate face brânză. O uriaşă bătrână,
mergând pe munte, i-a arătat împărătesei Noemina: "Vezi aceste frunze? Dacă
iei planta asta de aici şi o pui în lapte, se încheagă brânza". Tot în timpul ei s-
a descoperit cânepa şi inul, care erau făcute de la zidirea lumii, dar nu se ştia
că se pot face cămăşi din acestea. Până atunci oamenii umblau în piei de
dobitoace" ("Ne vorbeşte părintele Ilie Cleopa", Vol.3, pag. 58).
În continuare, părintele Ilie Cleopa, spune că, pe când era Adam de 700
de ani şi fii săi se înmulţiseră, încât unii dintre ei erau foarte răi, se băteau, se
certau şi chiar comiteau crime, s-a gândit el, zicând: "Oare ce-o să facă
Dumnezeu cu lumea aceasta? Căci fii s-au făcut mii, şi-s răi şi ştiu că
35
Dumnezeu urăşte păcatul şi numaidecât o să-i pedepsească. Pe mine, pentru

călcarea unei porunci, Dumnezeu m-a scos din Rai şi nu m-a iertat; şi am plâns
o sută de ani la poarta Raiului. Ne-a dat canon să rămânem pe pământul
acesta". Atunci, Arhanghelul Uriil, fiind trimis de Dumnezeu, i-a zis că au să
vină două potopuri, căci Dumnezeu va înmulţi două stihii: apa şi focul.
Şi i-a descoperit Sfântul Arhanghelul Uriil semnele când vor veni aceste
două potopuri zicându-i: "Mai sunt 1530 de ani până la potopul cu apă, căci se
va naşte un om, Noe, din neamul lui Set şi cu 150 de ani înainte de potop,
Dumnezeu, o să-i poruncească să facă o corabie şi va cruţa Dumnezeu numai
pe Noe, soţia şi feciorii lor cu soţiile.
Fiii lui Noe au fost trei şi după potop, lui Sim i s-a dat Asia, lui Ham i s-a
dat Africa unde sunt negrii pentru că Ham a fost blestemat, iar lui Iafet i s-a dat
Europa.
Dar înainte de potopul cu apă, o să se nască un popor uriaş, pentru că au
să se amestece fiii lui Set cu fiii lui Cain, şi o să fie răi înaintea lui Dumnezeu,
cei mai spurcaţi, încât Dumnezeu, va zice "că i-a părut rău lui Dumnezeu că l-
a făcut pe om". Dar înainte de potop or să bea oamenii multă apă, cu vreo 500
de ani înainte de potop. Şi acesta va fi semn că vine pedeapsa omenirii prin
apă". Iar ca semn de legătură veşnică între om şi Dumnezeu, că nu va mai fi
potop cu apă, va fi curcubeul.
Referitor la potopul cu foc, Arhanghelul Uriil i-a zis lui Adam că acesta
va fi la sfârşitul lumii, când oamenii o să se depărteze de Dumnezeu. Atunci o
să se ivească o buruiană, tutunul, care nu le va ţine nici de foame, nici de sete.
Această buruiană, adică tutunul, când o vor bea oamenii cu foc şi fum, va
fi semn că vine focul şi fumul, care o să iasă dintr-înşii. Acesta va fi primul
semn al sfârşitului veacurilor, iar al doilea semn va fi răcirea credinţei în
Dumnezeu şi oamenii se vor înrăi foarte tare. Tutunul a fost adus în Franţa de
împărăteasa Ecaterina din America şi se chema "iarba împărătesei Ecaterina",
dar nu l-a adus pentru fumat, ci pentru băi.
Aşadar, din cele relatate, putem spune, că într-adevăr a existat o
împărăţie a uriaşilor, înainte de potopul din vremea lui Noe.
Preot Cristian Lazăr
Naşa
Despre finu' Marian cred că aţi mai auzit, dar despre Doina, soţia lui, nu
cred să ştiţi prea multe. În unele privinţe seamănă cu soţul ei. Vorba ceea:
"cine se aseamănă se adună" sau "şi-a găsit sacul peticul". De câte ori Marian
avea vreo problemă mai dificilă de rezolvat, alerga la naşu' ca să-l povăţuiască.
La fel făcea şi Doina. Când nu ştia ceva, alerga la naşa. Şi, fiind tânără, multe
lucruri nu le ştia. Însă avea un defect: era cam mândruliţă. După ce primea o
povaţă, zicea: "Tot aşa ştiam şi eu!"
Odată, Marian o roagă să-i facă o supă de legume cu găluşte de post, aşa
cum îi făcea mama lui când era flăcău.
- Ştii să faci? o întrebă Marian, zâmbind.
36
- Cum să nu!
După ce plecă Marian la serviciu, Doina se puse pe treabă, dar nu ştia
cum să înceapă. S-a gândit ea ce s-a gândit, s-a mai uitat şi pe o carte de
bucate, dar tot nu-i era clară reţeta. Aşa că, neavând încotro, a alergat la naşa
şi, cu o oarecare reţinere, o întreabă:
- Naşa, cum se face supa de legume cu găluşte de post, că eu am uitat.
Şi-i zise naşa: iei o ceapă, doi cartofi, o roşie, un morcov, un ardei gras, o
vânătă, un dovlecel, un pic de pătrunjel, o lingură de ulei. Căleşti ceapa… Şi
ia spus amănunţit toată reţeta.
După ce ascultat cu atenţie, fina zise:
- Aaa! Tot aşa ştiam şi eu…
Ajungând acasă, a făcut întocmai cum îi spusese naşa şi a ieşit o supă de
minune.
Venind finu' de la serviciu, Doina cu multă delicateţe îi aşeză supa pe
masă, aşteptând laudele de rigoare. Şi au venit.
- De unde ştii să faci o supă aşa de bună? O întrebă finu':
- De la mine! Zise ea cu trufie.
Altă dată finu' a rugat-o pe Doina să-i facă o prăjitură de post, cum
mâncase el când a fost în vizită pe la naşi.
La fel, Doina neştiind cum se face, a alergat la naşa, care cu dragoste a
învăţat-o pe ea, înţelegându-i lipsa de experienţă.
După ce i-a explicat naşa totul, fina din nou zise:
- Aaa! Tot aşa ştiam şi eu…
Văzând naşa că Doina persistă în mândria ei, s-a gândit s-o ajute, căci îi
era părinte spiritual şi datoria naşului este mai întâi de a-l povăţui pe fin cum
să meargă drept pe calea credinţei.
Într-o zi, Marian a rugat-o pe Doina să-i facă "sărmăluţe aromate în foi
albe înfăşate". Auzise el pe la colegii lui, de aşa ceva. Şi a plecat la serviciu.
S-a frământat Doina cât s-a frământat, dar neavând încotro, a alergat din
nou la naşa şi a întrebat-o:
- Naşa, Marian are poftă de "sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate" şi am
cam uitat reţeta.
- Aaa! Nimic mai simplu fina! Din astea i-am făcut şi eu odată lui naşu'. Tot
aşa a avut şi el poftă. Amintiri, fina! Uite ce să faci: Te urci în pod şi cauţi în
sacul cu lenjerie veche, uzată, un cearceaf alb. Parcă ziceai "...în foi albe
înfăşate".
- Da, naşa, albe!
- Aşa. Tai cearceaful în peticuţe, cam cât o foaie de varză. Faci aluatul
pentru sarmale de post, cu arome, aşa cum te-am învăţat altă dată...
- Da' îl ştiam şi eu, naşa…
- Bun. Înfăşori aluatul în aceste foi albe şi să vezi ce "sărmăluţe aromate
în foi albe înfăşate" o să iasă, că ai să mă ţii minte… Ai înţeles cum se fac?
- Aaa! Tot aşa ştiam şi eu, naşa!
- Bine! Grăbeşte-te că vine finu' de la muncă şi trebuie să-l bucuri... ca de
obicei.
37
Vine finu' acasă obosit şi înfometat. Doina îi aşază masa, spunându-i cu

bucurie că i-a făcut "sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate", aşa cum a dorit
el, aşteptând noi laude de la soţul ei. A încercat bietul om să mănânce măcar
o sarma, dar n-a reuşit şi-i zice:
- De unde ai reţeta?
- E reţeta mea! zise ea cu mândrie.
- Cred că n-au fiert bine. Sunt puţin cam aţoase. Cum le-ai făcut? Ia gustă
şi tu!
Şi i-a spus reţeta.
Atunci a înţeles şi Doina, şi Marian că naşa le-a dat o lecţie.
Ruşinată şi smerită, fina a mers la naşa şi cu sfială şi-a cerut iertare
pentru atitudinea ei mândră, i-a mulţumit pentru lecţie şi i-a promis că de-acum
înainte se va schimba în bine. Şi adăugă:
- Naşa, cum de v-a venit ideea asta năstruşnică?
- Ei, fina, la fel am păţit şi eu, "tot aşa ştiam şi eu…" ca şi tine să fac
mâncare. "Reţeta" asta, fina, o ştiu şi eu de la naşa mea, care, la rândul ei, o
ştia de la naşa ei. Vorba ceea: orice naş îşi are naşul…
Naşul
Marian era de felul lui un creştin bun, dar, uneori, mai şi şchiopăta. Avea
soţie, avea copii, însă influenţa anturajului de la serviciu şi a societăţii în care
trăim, îi provocau câteodată derapaje de la calea cea dreaptă pe care trebuie
să păşească un adevărat creştin. Mai mergea şi la o bere cu prietenii, mai
pierdea şi timpul la televizor, mai mergea şi la câte un meci şi alte asemenea
"mărunţişuri". Pe lângă aceste neputinţe ale sale, avea şi o calitate: îşi întreba
naşul cum să procedeze în situaţiile grele. Avea un respect deosebit pentru
naşul său şi tot ce-i spunea acesta, îndeplinea întocmai. Aşa a înţeles el de la
biserică, atunci când s-a cununat cu Doina, soţia lui. Însă pe zi ce trece situaţia
financiară a familiei se înrăutăţea. Iată-l pe Marian nevoit să alerge din nou la
naşu', care nu locuia departe de casa lui, pentru sfaturi.
După ce a bătut sfios în uşă, aude vocea naşului:
- Intră!
- Sărut mâna, naşule! Bucuroşi de oaspeţi?
- Bucuros, finule!
După o scurtă conversaţie plină de amabilităţi, naşul îl întreabă:
- Cum vă mai descurcaţi, finule?
- Rău, naşule! Criza asta ne-a pus capăt. Nu ne mai ajung banii deloc.
Avem rate pe la bănci, întreţinerea, lumina, bani la şcoală, bani peste tot. De
aici începe şi cearta cu Doina, nevastă-mea, de la bani. Îmi vine să plec în
Spania, la căpşuni. Nu ne mai ajungem! Nu ştiu ce să mai facem. Când o mai
aud şi pe Doina zicând: economie, economie, îmi vine să-mi iau câmpii…
Naşul asculta cu atenţie plângerea finului şi, ca un om cu experienţă,
"vulpoi bătrân", a priceput că nu criza este chiar de vină, şi-i zise:
- Ce-mi spui tu, măi finule… Mai întristat de tot. Nu ştiu cum aş putea să
38
te ajut. Cu banii nu stau nici eu prea bine…

- Măcar nişte sfaturi, naşule…
Naşul se gândi un pic, după care zise:
- Uite ce idee mi-a venit! Vrei să-ţi fie mai bine?
- Cum să nu vreau, naşule, zise finul bucuros. Doar ştii că mereu te-am
ascultat.
- Uite ce zic eu: Dacă vrei să-ţi fie mai bine, adu-l să stea la voi pe
cumnatul tău, fratele Doiniţei. El e student şi stă la cămin, din câte ştiu. O să
vă ajute la treabă, la cumpărături. Îl pui să spele maşina şi poate să rezolve
atâtea treburi în casă… Să vezi ce bine o să vă fie!
- Gata naşule, chiar de azi îl aduc să stea la noi. Ştiu că întotdeauna mai
sfătuit la bine.
După o săptămână, vine iar finul în vizită la naş, dar cam abătut.
- Cum e finule? Nu-i aşa că acum e mai bine?
Trist, Marian îi răspunse:
- E şi mai rău acum, naşule. Mă ajută cumnatul meu la treabă în casă, dar
l-am trecut la întreţinere, că m-au întrebat ăia de la asociaţie de el. Mai stă şi
învaţă şi noaptea; consum de curent. La masă, trebuie să-l chemăm şi pe el…
Cheltuielile acum sunt şi mai mari. Ca să facem faţă, am fost nevoit să scot
cablul TV şi internetul. Voiam să punem şi noi gresie pe jos cum am văzut la
alţi creştini… S-a terminat! De unde bani?
- Ce rău îmi pare, măi finule, că îţi merge tot rău! Dar tot eu te vindec.
- Ia spuneţi naşule, ce idee mai aveţi?
- Uite ce e: dacă vreţi să vă meargă bine, aduceţi-o la voi şi pe soacră-ta
de la ţară! Să vezi ce bine o să vă fie! Ea o să stea cu ăia mici, o să le spună
poveşti, încât o să uite şi de foame şi nu o să fie nevoie să le mai cumperi
atâtea jucării; costă şi alea! Ea este un mediator în casă, o să vă ajute şi la
bucătărie. Ce să mai zic, o să fiţi tare fericiţi!
Încântat de sfatul naşului, finul sări în picioare şi zise:
- Gata naşule, până deseară o aduc. Şi plecă.
După o săptămână, iarăşi vine finul în vizită la naş, dar de data asta şi mai
abătut.
- Cum e finule? Nu-i aşa că acum e şi mai bine?
- Naşule, de când am adus-o şi pe soacră-mea, ne merge şi mai rău. Ne
ajută ea la bucătărie, le spune poveşti copiilor, dar e o gură în plus la masă,
la întreţinere, trebuie să-i mai iau şi medicamente… Ăla bătrânu', socrul meu,
ne-a înnebunit cu telefoanele, şi ziua, şi noaptea, zice că nu se descurcă fără
soacră-mea. E greu naşule! Ca să ne descurcăm, am renunţat de tot şi la
ţigări. Şi aşa nu-mi făceau bine şi nu-i creştineşte… Voia nevastă-mea să ne
luăm şi noi o mobilă de-asta nouă cum arătau ăia la televizor, dar aşa cum am
renunţat la televizor, aşa o să renunţăm şi la mobilă. Şi apoi… nu-i aşa că-i lux,
naşule, şi nu prea e creştineşte…
- Ce spui, tu, măi finule… Iar mai întristat! Şi eu care credeam că de data
asta…, dar ştii ce? Mai am o idee. Cred că o să ieşi din necaz.
- Ziceţi naşule, că eu ştiţi că sunt ascultător…
39
- Măi, adu-l la voi şi pe socrul tău de la ţară. Să stea la voi. Mai scapi şi
tu de atâtea telefoane, atâta stres. Ştii tu, dacă nu ai un bătrân, să-l cumperi.
Ce să-l mai cumperi; tot n-aveţi bani; e pe gratis şi o să vă fie de folos. Cu
înţelepciunea sa, o să fie administrată familia şi mai bine…
- Gata naşule, până deseară îl aduc. Ce nu fac eu ca să-mi fie mai bine,
că m-am săturat. Şi plecă.
După o altă săptămână, iarăşi vine finul în vizită la naş, slab, palid şi fără
glas.
- Bine ai venit, finule! Nu-i aşa că acum e mai bine?
Cu o voce stinsă, finul zise:
- Naşule, cred că l-am supărat cu ceva pe Dumnezeu, că toate-mi merg
rău în casă. De-abia supravieţuim. De când l-am adus şi pe socrul meu,
mâncarea nu mai ajunge, dormim pe jos. Ca să nu murim prin inaniţie, am
renunţat şi la şpriţ, şi la meci. Sâmbăta mai mergeam şi eu pe stadion, aşa
pentru relaxare, când jucau ai noştri. Acum de unde bani, că au scumpit şi ăştia
biletele. Iar cu şpriţul… s-a terminat vremea ceea când în fiecare seară îmi
luam şi eu un kil de vin, ştii de oboseală. Oricum, a doua zi, nu mă simţeam
prea bine după el. Nu-mi pare rău că am renunţat. M-am obişnuit aşa, şi parcă
şi la rugăciune e mintea mai limpede.
Voiam şi noi să ne schimbăm maşina, cum am văzut pe la alţi creştini…
Dar… lasă naşule, că-i bună şi "Dacia". Când îi văd pe alţii că merg pe jos, sau
cu bicicleta… Păi eu sunt boier. Nu mă plouă, nu mă ninge, nu-mi vin nici
gânduri de mândrie, că de, am maşină de lux…
Cu bucurie în suflet, dar afişând o figură gravă, compătimitoare, văzându-
şi treaba terminată, naşul zise:
- Ce rău îmi pare măi finule că îţi merge din ce în mai rău! Dar eşti gata
să asculţi în continuare?
- Ascult, naşule, că... n-am încotro.
- Uite ce să faci! Ca să-ţi fie mai uşor, du-l pe socrul tău acasă, că a venit
primăvara şi trebuie să taie via, şi după aia vii încoace şi-mi spui cum este.
După o săptămână vine Marian cu o faţă mai luminată şi, fără să-l întrebe
ceva naşul, îi zise:
- Naşule, să ştii că acum e mai bine. Suntem mai puţini la masă. Respir
şi eu mai uşurat. Cu banii suntem la limită, dar nu ne plângem.
- Bine măi, finule, dar n-ai vrea să-ţi fie şi mai bine?
- Aş vrea, dar e bine şi cum e acum. Ce trebuie să fac?
- O duci şi pe soacră-ta acasă, că începe iar circul, iar telefoane ziua şi
noaptea, şi vii să-mi spui cum îţi merge!
După o altă săptămână vine Marian fredonând "Cu noi este Dumnezeu…"
şi, sărutându-i mâna părintelui său spiritual, îi zise cu mare bucurie:
- Naşule, aşa de bine ne simţim acum!... A fost bună ideea cu soacră-
mea… Acum dormim şi noi în pat, acum ne ajung banii. Ne-am cumpărat şi noi
un DVD-player de la METRO, ca să mai vedem câte ceva duhovnicesc, că de
când am scos cablul, stă televizorul acela degeaba. Acum îl folosim la DVD-
player.
40
- Mă bucur, măi finule, că Dumnezeu vă poartă de grijă, dar n-ai vrea să

vă fie şi mai bine?
- Mai bine ca aşa, naşule, nu cred că se poate. Dar cum ziceţi
dumneavoastră… eu aşa fac.
- Uite ce m-am mai gândit, ca să-ţi fie şi mai bine. Studenţii ăştia intră în
sesiune şi cumnatul tău n-are cum să înveţe la voi; fac ăia mici gălăgie. Du-l la
cămin, la colegii lui, că şi-aşa e ultimul an.
- Nu, naşule, că avem cu ce să-l ţinem. E băiat bun, dar… fac ascultare
naşule, că şi el voia să plece.
După o altă săptămână vine Marian cu un buchet de flori în mână şi cu un
cadou pentru naşu'. Cum intră îi sare de gât năşicului său şi îi spune:
- Naşule, ce bine este că am ascultat de dumneavoastră. Aşa bine e la noi
acasă. Toate ne merg bine. Avem şi bani. Ne-am cumpărat multe CD-uri şi
DVD-uri cu programe duhovniceşti, avem bani şi pentru fapte bune…
Zâmbind, îi zice naşul:
- Mă bucur mult de această schimbare, dar cred că nu trebuie să ne oprim
aici. N-ai vrea să-ţi fie şi mai bine? Ziceai acum câteva săptămâni în urmă, că
te mai cerţi cu Doina, cu fina. Uite ce m-am gândit, ca să vă fie şi mai bine, ca
să nu vă mai certaţi s-o trimitem şi pe ea de acasă…
- Nu, naşule! sări ca ars Marian în genunchi. Nu-mi porunciţi una ca asta.
Doina e cea mai bună soţie de pe lume. Promit că o să mă comport cu ea aşa
cum scrie în Apostolul de la cununie. Am să o ajut şi la bucătărie, şi cu ăia
mici…
Aşa a ajuns Marian să se schimbe. Cu toate că nu i s-a mărit salariu,
fiindcă a renunţat la unele lucruri nefolositoare, acum îi ajung banii, ba mai
mult, poate să mai facă şi câte o faptă bună, fără să mai plece în Spania. De
aceea, o, fraţilor, vă îndemn să vă căutaţi naşi creştini şi să-i ascultaţi.
Creionul
Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întreabă:

- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste
despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:
- E adevărat, scriu despre tine. Dar, mai important decât cuvintele este
creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la acesta.
- Dar, e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile.
Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşeşti să le menţii, vei fi
totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.
Prima calitate:
- poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne
conduce paşii... Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce
totdeauna conform dorinţei Lui.
41
A doua calitate:
- din când în când trebuie să mă opresc din scris si să folosesc
ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţa pentru creion, dar până la
urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor
face mai bun...
A treia calitate:
- creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit.
Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea
ce este important e faptul că ne menţinem pe drumul drept.
A patra calitate:
- la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de
grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.
Şi, în sfârşit,….
A cincia calitate:
- creionul lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că ceea ce faci în viaţa
va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.
(Paulo Coelho)
Înfrânare
Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: iată, mă duc undeva cu fraţii şi

ne pune nouă înainte să mâncăm şi poate fraţii, ori pentru înfrânare, ori după
masă fiind, nu voiesc să mănânce, iar mie îmi este foame. Ce voi face? Şi i-a
răspuns bătrânul: dacă ţie îţi este foame, ia aminte la cei ce şed câţi sunt!
Socoteşte şi cele puse înainte şi partea ce socoteşti că ţi se cuvine ţie, aceasta
mănânc-o şi nu-ţi este ţie greşeală; trebuinţa ta ţi-ai împlinit. Iar de te vei birui
şi vei mânca mai mult, aceasta îţi este ţie prihană.
Pustnicul Onufrie înţeleptul
A trăit, în Sfântul Munte Athos, Onufrie, un pustnic smerit şi cu multă

credinţă şi frică de Dumnezeu. Acest pustnic era recunoscut pentru
înţelepciunea sa.
El îi învăţa pe oameni zicând:
- Postul, trezvia şi rugăciunea; cel care face aceste lucruri va reuşi în orice
problemă a vieţii.
Oamenii ar trebui să trăiască o viaţă simplă. Vedeţi, chilia mea este goală.
În orice casă sau gospodărie, ar trebui să fie numai lucrurile necesare. Prea
multe lucruri sunt oprelişte pentru viaţa duhovnicească.
Moaştele Sfântului Alexandru din Svir
Conform Sinaxarului, astăzi se face pomenirea Preacuviosului Părintelui

nostru Benedict de Nursia.
Tot astăzi se face şi pomenirea preacuviosului părintelui nostru şi
42
mărturisitor Eushimon, episcopul Lampsacului, precum şi pomenirea Sfântului

Mucenic Alexandru, cel din Pidna (Macedonia).
Pomenirea Sfântului Mucenic Alexandru din Pidna mi-a amintit de un alt
sfânt, numit tot Alexandru, şi anume, Sfântul Alexandru din Svir, care a trăit în
perioada 1448 - 1533. Vă recomand să vizionaţi filmul cu MOAŞTELE
SFÂNTULUI ALEXANDRU DIN SVIR. Merită văzut!
Sf. Alexandru din Svir, numit si Proorocul Sfintei Treimi, este unul din marii
cuviosi, cinstit si vestit in intreaga Rusie pentru viata sa si minunile pe care le-
a savarsit si le savarseste pana in zilele noastre. Pe locul unde Insusi
Dumnezeu i s-a aratat, pe malul lacului Roscinsk, in apropierea raului Svir, s-
a ridicat mai tarziu Manastirea Sfanta Treime, care acum este cunoscuta ca
Lavra Sfantului Alexandru Svirski. Cea mai mare minune sunt insa sfintele sale
moaste, caci Dumnezeu a proslavit trupul lui si dupa trecerea din lumea
aceasta, spre indreptarea si folosul nostru.Trupul Cuviosului este intreg si
neschimbat nici macar la culoare; desi Sfantul a plecat din viata aceasta acum
aproape 500 de ani, el pare ca doarme! Faţa s-a pastrat foarte bine, iar partile
care putrezesc la omul obisnuit in primul rand tesuturile moi ale buzelor,
nasului si urechilor sunt neatinse. La mana dreapta deschisa cu palma in sus
se vad clar si firesc, ca la orice om viu, liniile palmei; s-au conservat mainile
muncite greu, cu buricele degetelor batucite si unghii intregi! Piciorul intreg si
nestafidit, de culoare galbui maronie. Moastele izvorasc mir din abundenta.
Este singurul Sfant al Noului Testament caruia Sfanta Treime i S-a aratat in
chipul celor trei Ingeri cu sceptru in mana, pe la anul 1506, poruncindu-i sa
construiasca o biserica in numele Sau. A trecut la cele vesnice la 30 august
1533 la varsta de 85 ani.
Sursa: http://filmeortodoxe.blogspot.com/2009/03/sfalexandru-din-svir-saint-alexander-of.html
Cerul şi Pământul
După ce Adam şi Eva au fost scoşi din Paradis,

Înşelaţi fiind de şarpe, Raiul iute s-a închis.
Şi prăpastie grozavă, dup-acest deznodământ,
S-a creat de-atunci, îndată, între Ceruri şi Pământ.
Pân-atunci era Pământul într-o mare bucurie
Şi era unit cu Cerul într-o sfântă armonie,
Dar de-atunci, de la cădere, Cerul tot s-a supărat,
Fiindcă omul, pentru poftă, de Stăpân n-a ascultat.
Mii de ani a plâns Pământul, Cerului cerând iertare

Şi voia în orice clipă să ajungă la-mpăcare.
- Cerule, a zis Pământul, dă-mi-L iar pe Dumnezeu,
Căci mă simt aşa de singur şi îmi e atât de greu!
Amintirea dureroasă a Edenului pierdut,
Nu-mi dă pace şi m-apasă, de când omul a căzut.
43
Toate-s parcă împotrivă, a mea faţă e aridă

Şi pe mine creşte-ntr-una numai spini şi pălămidă.
- Ce-mi dai tu, îi zise Cerul, cel ce zilnic ceri iertare,
Să ţi-l dau din nou pe Domnul, să ajungem la-mpăcare ?
- Îţi dau regi şi prooroci, înţelepţi, judecători...
Însă nu l-a-nduplecat şi-i răspunse după nori:
- Pentru darul tău amabil, îţi pot da, atât, o parte
Din a îngerilor ceată, dar de ţel, suntem departe...
- Cerule, grăi Pământul, dacă-ţi dau într-o clipită
Pe Avraam, Isac şi Iacov pe Susana cea cinstită,
Îmi primeşti acum ofranda? Este vrednic darul meu?
Este el pentru-mpăcare? Mi-l poţi da pe Dumnezeu?
- Pentru ce-mi oferi acuma, din a Cerului oştire,
Îţi mai dau câţiva arhangheli, însă, pentru păciuire,
Darul e micuţ, nevrednic, pentru visul tău cel mare.
Doar cu-atât nu ai să afli sus, la Cer, răscumpărare.
Şi aşa-ncerca Pământul cu oferte grăitoare

Să înduplece, nostalgic, Cerul, pentru împăcare.
După ani şi ani de zile, zise iar plângând Pământul:
- Cerule, îţi cerem iarăşi să ni-L dai din nou pe Sfântul!
S-a născut la noi, în lume, o copilă preacinstită
Şi nu s-a aflat vreodată de cât dânsa mai smerită.
După mamă, Preacurata, e de neam arhieresc,
Iar ca spiţă, după tată, e de neam împărătesc.
Este tot ce-avem mai nobil şi nu cred s-avem vreodată
Altă pruncă pământească decât dânsa mai curată.
Fericită va fi veşnic de-ale lumii neamuri toate,
Fiindcă harul o cuprinde pentru mare-i bunătate.
Dânsa este pildă vie de smerită ascultare
Şi nu va mai fi vreodată alta mai ascultătoare.
Ea-i nădejdea omenirii, salvatoarea din blestem,
Noi smeriţii, pământenii, altceva mai bun, n-avem.
Al ei nume e Maria, fiindcă e ca o crăiasă
Şi e vrednică să fie peste lume-mpărăteasă.
Noi îţi dăm pe-această Sfântă şi Preanobilă Fecioară
Şi de crezi că-i cu putinţă, să-L cobori pe Domnul, iară!
- Da, a zis cu bucurie Cerul Sfânt din înălţime,
O asemenea făptură merită divine stime.
După cum băgăm de seamă, e mai sus de heruvimi,
E mai sus şi de arhangheli, şi de sfinţii serafimi.
Ea e vrednică să fie şi în Cer împărăteasă
Şi va fi, fără-ndoială, Tatălui Preasfânt, mireasă.
Pentru-o astfel de fecioară, iată, Cerul s-a-ndurat
Şi al lumii vis de veacuri astfel s-a realizat.
44
Şi-a trimis în lume, Cerul, un arhanghel s-o vestească

Pe Maria, că pe Domnul, pe Mesia o să-L nască.
Prin Măicuţa Preacurată, fiindcă a voit şi Sfântul,

S-a unit, pentru vecie, iarăşi Cerul cu Pământul.
Cerul Sfânt, pentru-mpăcare, a dat lumii pe Mesia,
Iar Pământul, pentru Ceruri, a născut-o pe Maria.
Vrednică va fi de-a pururi Maica Sfântă Preacurată,
Ca să fie preacinstită şi de neamuri lăudată.
O, Preasfântă Născătoare, miluieşte-ne pe noi,

Ocroteşte lumea-ntreagă de-al ispitelor puhoi!
Cere milă şi-ndurare de la Bunul Dumnezeu
Şi îl roagă să ne ierte, căci suntem din neamul Tău!
Stabiliţi-vă priorităţile!
Odată, la o mânăstire, la chilia unui bătrân îmbunătăţit s-au strâns mai

mulţi pelerini pentru a primi sfaturi duhovniceşti. De obicei bătrânul le vorbea
şi îi povăţuia cu mult folos, dar de data aceasta, spre mirarea musafirilor, a
procedat altfel. Fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare din plastic,
transparent, şi a început să-l umple, cu atenţie, cu pietre mari, de mărimea unui
ou de găină. Apoi i-a întrebat pe creştini dacă borcanul este plin. Toţi pelerinii
au fost de acord că borcanul este plin, căci nu mai încăpea nici o piatră în el.
Apoi, bătrânul a adus o traistă cu pietricele şi le-a turnat în borcan peste
pietrele mari, scuturându-l uşor. Desigur, acestea s-au rostogolit printre pietrele
mari şi au umplut spaţiile rămase libere. I-a întrebat din nou pe creştini dacă
borcanul este plin. Au fost din nou de acord că este plin, şi s-au amuzat. După
aceasta, bătrânul a adus o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan,
scuturându-l uşor. Desigur, nisipul s-a strecurat printre pietrele mici şi mari şi a
umplut spaţiul rămas liber. Acum, spuse bătrânul arătând spre borcan, vreau
să înţelegeţi şi să recunoaşteţi că aşa este şi viaţa frăţiilor voastre.
Pietrele mari sunt lucrurile importante: biserica, familia, soţul sau soţia,
copiii, sănătatea, lucruri care, chiar dacă totul este pierdut, şi numai ele au
rămas, viaţa dumneavoastră tot ar fi completă. Pietricelele sunt celelalte lucruri
care contează: serviciul, casa şi maşina. Nisipul reprezintă lucrurile mici, care
completează restul. Dacă puneţi în borcan mai întâi nisipul, nu mai rămâne loc
pentru pietrele mari şi pentru pietricele.
La fel se întâmplă şi în viaţa dumneavoastră: dacă vă consumaţi timpul şi
energia cu lucrurile mici, nu veţi avea niciodată timp pentru lucrurile
importante. Fiţi atenţi la lucrurile care sunt esenţiale, cu adevărat importante
pentru fericirea frăţiilor voastre. Să mergeţi în duminici şi sărbători la biserică,
să vă respectaţi şi să vă ajutaţi ca soţi, să vă jucaţi cu pruncii dumneavoastră
şi să-i învăţaţi rugăciuni şi lucruri utile. Îngrijiţi-vă sănătatea, faceţi-vă timp
pentru cele sufleteşti. Va rămâne mereu destul timp să mergeţi la serviciu, să
45
faceţi curat în casă, să duceţi gunoiul, să reparaţi maşina sau gardul.

Aveţi grijă de pietrele mari în primul rând, de lucrurile care într-adevăr
contează, care atârnă greu. Stabiliţi-vă priorităţile! Restul... este doar nisip.
După ce toată lumea a fost de acord că bătrânul umpluse borcanul şi le
dăduse o lecţie de viaţă, părea că nimic nu mai poate fi spus şi că nimic nu mai
putea să încapă în borcan. Atunci bătrânul luă un vas cu apă de la izvor şi îl
turnă în borcan, care deşi plin, absorbi întreaga cantitate de lichid, care se
strecură fără probleme printre pietre, pietricele şi nisip. Acum era într-
adevăr plin. Şi spuse: apa reprezintă rugăciunea. Oricât de plină vă va fi viaţa,
întotdeauna, dacă vreţi, va fi loc şi pentru rugăciune, fie că vă ocupaţi cu treburi
importante, fie că vă ocupaţi cu treburi mărunte! În orice loc vă aflaţi: fie la
serviciu, fie acasă, fie pe stradă sau la volan, fie în pat, când vă relaxaţi, fie
noaptea, când vă treziţi, şi în orice loc vă aflaţi, puteţi zice: "Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa".
Puteţi să adăugaţi: "şi pe toată lumea Ta", căci lumea are multă nevoie de
rugăciune, dar are alte preocupări; "nisipul", cum vă spuneam.
Şi au plecat fraţii spre casele lor folosiţi şi hotărâţi de a pune în practică
sfaturile bătrânului.
Simt aşa o bucurie...
Când văd cerul plin de stele, licărind în toiul serii,

Când văd luna că răsare din cămările tăcerii,
Când văd razele de soare cum se-alintă pe câmpie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
Când mă cheamă codrul vara cu-al său susur de izvoare,

Când vad pomii primăvara îmbrăcaţi de sărbătoare,
Când văd fulgii de zăpadă zbenguindu-se pe glie,
Când vorbesc cu liliacul sau cu crinul de la drum,

Când regina nopţii, seara, mă îmbată de parfum,
Când mă-nvăluie mireasma de salcâm, de tei, de vie,
Când ascult privighetoarea în al serii freamăt blând,

Ce-şi înalţă,-n priveghere, către ceruri al său cânt,
Când aud, venind din boltă, mândru glas de ciocârlie,
Când văd pruncii că se joacă fără griji şi fără teamă

Şi nu-i nimeni între dânşii fără tată, fără mamă,
Când aud că nevoiaşii au scăpat de sărăcie,
46
Când de oameni, fără vină, sunt adesea crunt lovit,

Mă gândesc degrab la Domnul, care-a fost şi răstignit
Şi, atunci, o sfântă pace dăruindu-mi Domnul mie,
Când simt harul că se-ndură, şi coboară peste noi,

Şi-şi revarsă peste lume al harismelor şuvoi,
Când, mirat, privesc la pana, care scrie-o poezie,
Când privesc colindătorii înfruntând de zor nămeţii,

Când privesc cu drag copii, savurând grandoarea vieţii,
Când mă prind în taină zorii, cugetând la veşnicie,
Când aud că-n miez de noapte mai sunt oameni ce se roagă,

După ce-au trudit prin lanuri ori prin fabrici ziua-ntreagă,
Când văd candela aprinsă în mireasmă de tămâie,
Când mă întâlnesc cu fraţii şi îmi dau îmbrăţişare,

Când aud că este pace între oameni şi popoare,
Când aud că sunt familii unde este armonie,
Când văd pruncii că se-nchină şi vorbesc cu Dumnezeu,

Când văd tineri care cântă la biserică mereu
Şi aduc Treimii Sfinte într-un glas doxologie,
Când Iisus Mântuitorul la Biserică ne cheamă

Să luăm preascumpul sânge şi preasfântul trup, cu teamă,
Când primesc de la părinte Sfânta Euharistie,
Când rostesc: Iisuse, Doamne, miluieşte-mă pe mine,

Şi ajută-i pe aceia ce Te laudă pe Tine,
Când m-aşez la rugăciune, sau la Sfânta Liturghie,
Când zic: Doamne, slavă Ţie, simt aşa o bucurie...!
1
Să te rogi!
"Să nu te indignezi, nici măcar în tine, pentru nici o acuzaţie nedreaptă

ce ţi s-ar aduce. Este un lucru rău. Şi răul începe prin gânduri rele. Când te
47
amărăşti şi te indignezi, fie doar cu gândul, îţi strici atmosfera duhovnicească.

Împiedici Sfântul Duh să lucreze şi îngădui diavolului să mărească răul. Tu
trebuie să te rogi totdeauna, să iubeşti şi să ierţi, alungând de la tine orice gând
rău".
"Nu trebuie să-ţi duci lupta creştinească cu predici şi contestaţii, ci cu o

adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalţi reacţionează. Când îi iubim
sunt mişcaţi şi-i câştigăm. Când iubim, credem că noi le oferim ceva celorlalţi
pe când, în realitate, întâi ne oferim nouă înşine. Iubirea cere sacrificii. Să
sacrificăm cu umilinţă ceva de-al nostru, care în realitate este al lui
Dumnezeu". (Părintele Porfirie din Grecia)
Postul şi boala
Zis-a un bătrân oarecare: fiilor şi fraţilor, să înţelegeţi şi să ştiţi toţi, că nici

una din faptele cele bune nu este aşa de iubită şi plăcută lui Dumnezeu, şi de
nici una nu se bucură Dumnezeu aşa de mult, ca atunci când se întâmplă
omului să cadă în vreo scârbă oarecare, ori în ce chip ar fi, iar el cu mulţumire
rabdă bucuros, până la sfârşit. La fel şi de la cel ce este bolnav cu trupul său,
nu cere Dumnezeu, nici cearcă de la dânsul post, înfrânare la mâncare şi
băutură, sau altă osteneală de nevoinţă a trupului, decât răbdare, mulţumită şi
rugăciune duhovnicească şi să-i fie mintea şi gândul pururea la Dumnezeu. Iar
postul şi osteneala trupească le face omul pentru înfrânarea zburdărilor
necuratelor pofte şi a patimilor trupului, căci boala trupului este mai presus şi
mai tare decât postul şi decât orice altă nevoinţă şi osteneală a trupului. Pentru
aceasta de la bolnav nu se cere, nici se cearcă post, înfrânare şi alte osteneli,
ci datoria lui este să mulţumească pururea, cu osârdie şi cu toată inima lui
Dumnezeu, rugându-se să-i dea răbdare.
Adevărul despre ziua de 8 martie
Toată lumea s-ar cădea să cunoască adevărata poveste a zilei de 8

martie (demagogic numită "internaţională", căci n-au sărbătorit-o oficial, după
modelul Sovietelor, decât ţările din fostul "lagăr socialist", iar în restul lumii
numai anumite cercuri de stânga, marxiste sau marxizante).
Propunerea instituirii unei Zile a Femeii a fost făcută şi aprobată în 1910,
la aşa-numita Conferinţă a Femeilor Socialiste de la Copenhaga, prima ei
sărbătorire în mediile respective având loc în anul următor. Autoarea propunerii
a fost militanta revoluţionară Clara Zetkin (1857-1933), o evreică născută la
Wiederau (Saxonia) şi moartă la Arhanghelskoie, în fosta U.R.S.S. (unde şi-a
văzut împlinit visul "tinereţii revoluţionare" şi a propăşit pe linia bolşevismului
stalinist).
De ce tocmai ziua de 8 martie? Unul dintre motive (şi cel mai invocat) este
că în această zi avuseseră loc mai multe demonstraţii revendicative ale
"femeilor muncitoare", începând cu o grevă a ţesătoarelor new-yorkeze din
48
1857 (ce-i drept, sângeros reprimată de autorităţile "capitaliste" ale vremii).

Câţi dintre români s-au gândit vreodată, dar mai ales în aceste vremuri de
aşa zisă libertate, că celebrează "creştineşte", în Postul Mare, cu jocuri,
băutură, daruri, dezmăţ şi culpabilă bucurie, o sărbătoare străină, pătată cu
sânge din belşug? Fac acest lucru fără să conştientizeze nici unul din sensurile
sărbătorii respective. Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici ne avertizează că
această slăvire a frumuseţii feminine, cum ne amăgim noi că facem la 8 martie,
este o grea cădere: "Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine
însuşi, frumuseţea este, oricum, cea mai anevoie de biruit. […] Căci
frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc" iar
"concursurile moderne de Miss sunt […] în fapt, un comerţ abil disimulat cu
prostituate". Că e frumuseţe revoluţionară, adică supradesfrânată, larg
mediatizată şi comercializată, că e manipulare sentimentală, camuflată sub
"ziua mamei" (mamele creştine nu s-au identificat niciodată cu feministele, nici
sfintele muceniţe, nici cuvioasele care împodobesc calendarul creştin), că e
profund păgână, că e străină şi antihristică, această neghină amară şi neagră,
numită 8 Martie, face mult rău credinţei noastre ortodoxe. Care sunt duşmanii
comuniştilor (deghizaţi în spirite postmoderne, în internaţionalişti democraţi
etc.), ai ateilor şi apostaţilor contemporani? Hristos şi Biserica Lui. Noi, creştinii
ortodocşi, dacă astăzi nu suntem măcelăriţi cu săbiile, în mod sigur suntem
ucişi sufleteşte, lucru făptuit cu neegalată râvnă în comunism şi continuat în
prezent cu mijloace sofisticate. Culmea prostiei noastre e şi culmea vicleniei
duşmanilor noştri: ne-au format reflexe condiţionate, precum câinilor lui Pavlov,
aşa încât, cum se apropie 8 Martie, dăm iama în magazine, florării şi
restaurante, ni se dezlănţuiesc patimile trupeşti, facem foarte urât, precum
păgânii bestializaţi. Ne secătuim postul, curăţirea sufletească, veselindu-ne de
propria înfrângere, de propria nimicire. 8 Martie e un ritual cumplit în care,
jucând, ne călcăm în picioare propriile suflete, slăvim moartea pe care ne-o
administrează subtil vrăjmaşii noştri. Feminismul e un fel de magie a ielelor
pătrunsă în mintea femeilor creştine, năucind, prin contaminare, şi mintea
bărbaţilor creştini, aşa de rău, încât toţi, de-a valma, îl uită pe Hristos, se
dezbracă de viaţa veşnică şi se aruncă, robi, în braţele Satanei. Moşii noştri de
acum un veac nu ar fi făcut aşa ceva nici dacă ar fi fost ameninţaţi cu moartea.
Noi, însă, de bunăvoie şi cu plăcere beteagă, ridicăm imne Satanei prin
discoteci, taverne şi birturi.
Numai biciul lui Hristos ne mai poate trezi!
Sursa: www.credinta-ortodoxa.ro
Trei paşi
Tu m-ai chemat când nu eram,

Şi nu ştiam ce har mă cheamă,
Tu m-ai chemat când nu ştiam
Ce este dragostea de mamă.
49
Când ne-am văzut, m-ai strâns la piept

Cu-n dor nebun, de pus în ramă,
Şi mi-ai şoptit: de când te-aştept,
Copilul meu, nemângâiat de mamă!
Regret c-am mers pe căi deşarte,

Străin de bravi şi căuzaşi,
C-am stat atâta timp departe,
Deşi, eram la doar trei paşi…
Când am făcut, fricos, întâiul pas,

Privindu-mi fraţii uriaşi,
Mi-ai zis, cu bucurie-n glas,
Copilul meu, mai fă trei paşi!
Când am căzut şi m-am rănit,

Împins fiind de cei pizmaşi,
Tu iarăşi, dulce, mi-ai şoptit:
Ridică-te şi fă trei paşi!
Văzându-ne în greu necaz,

Înconjuraţi de mulţi vrăjmaşi,
Din nou ne spune mama azi:
Copiii mei, mai sunt trei paşi!
Vegheaţi copii, vegheaţi mereu,

C-aveţi la ceruri bravi chezaşi,
Iar lângă voi e Dumnezeu,
La mai aproape de trei paşi!
Şi tot ce e proorocit,
Se va-mplini, iubiţi ostaşi,
V-aşteptă cerul, pregătit,
Mai faceţi încă vreo trei paşi!
Nu auziţi din cer cum cheamă

Atâţia sfinţi şi îngeraşi:
Să ascultaţi de-a voastră mamă!
Mai sunt trei paşi, mai sunt trei paşi!
"Cine nu are Biserica de Mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată" -

Sfântul Ciprian
50
Sfânta smerenie
"Să fim smeriţi, dar să nu vorbim de smerenie. Vorbirea despre smerenie

este o capcană a diavolului, care aduce cu sine deznădejdea şi delăsarea, în
vreme cea adevărată smerenie aduce cu sine nădejdea şi lucrarea poruncilor
lui Hristos.[...] Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi trimită sfânta smerenie. Nu pe
aceea care spune "sunt cel din urmă, sunt nimic". Aceasta e smerenie
diavolească. Smerenia cea sfântă e dar de la Dumnezeu. Dar. Harismă. Nu
provine din strădaniile noastre. Pregăteşte-te şi cere-I lui Dumnezeu acest dar
sfânt". (Părintele Porfirie din Grecia)
Păpuşarul
Într-o zi, Gigel voinicul, pretinzând că e flăcău,

Se plimba, mergând pe stradă, însoţit de tatăl său.
Curios, cum sunt copiii, el privea în jur la toate
Şi îşi asalta tăticul cu "de ce?"-uri repetate.
Tot privind cu inocenţă peste tot, odrasla mică,
Îşi ţintiră ochişorii înspre Teatrul Ţăndărică.
Şi îl întrebă pe tata: Ce se-ascunde după uşi?
Şi i-a spus: acolo, tată, este teatrul de păpuşi.
Auzind de păpuşele, dragul nostru prichindel,
Îl rugă atunci pe tatăl, să îl ducă şi pe el.
După ce-au intrat în teatru, au văzut pe afişoare
Că în scenă-i pusă piesa "Cele două surioare".
Au pătruns tăcuţi în sală, precum alţi tătici şi fii,
Şi s-au aşezat pe locuri lângă ceilalţi copii.
După ce bătură gongul, sus pe scenă se prezintă
Două mândre păpuşele, ce devin privirii ţintă.
Amândouă erau blonde, şi frumoase, si smerite,
Şi îşi adresau sfioase numai vorbe potrivite.
Petreceau ca două sfinte, cum nu s-a văzut sub soare;
Într-un gând, şi într-un suflet, precum doua surioare.
Fiecare, celeilalte îi dădea întâietate
Şi nu le vedeai pe ele niciodată supărate.
Copilaşii toţi din sală, adunaţi să le privească,
Le aplaudau adesea pentru viaţa îngerească.
Însă nu ştiu cum se face şi din ce pricină, ele
Începură, dintr-o dată, să-şi rostească vorbe grele.
Ba mai mult cu duşmănie au trecut la păruială,
Întristând pe toţi copiii, consternând întreaga sală.
De aceea, copilaşii, având suflete curate,
Începură mulţi a plânge pentru cele întâmplate.
Cum i-o fi plăcut lui Gigi "Cele două surioare"?
Căci şi el avea obrajii umeziţi de lăcrimioare.
51
După ce se terminară piesa asta bulversantă,

Cele două păpuşele au ieşit din nou la rampă,
Salutând întreaga sală, vesele, nu supărate,
Şi, luându-se în braţe, au rămas îmbrăţişate.
Îndreptându-se spre casă, gânditor şi abătut,

Voinicelul nostru, Gigi, meditând, mergea tăcut.
Însă, după cinci minute, iar începe ăsta micu',
Cu "de ce?"-uri repetate, să-l atace pe tăticu.
Şi i-a zis: ia spune-mi tată, şi păpuşile se ceartă?
Şi-ntre ele este ură? Tot ca oamenii se poartă?
Căci păpuşile blondine ale surioarei mele
Sunt aşa de delicate, sunt aşa de cuminţele…!
Eu nu le-am văzut pe ele să se certe, să se bată,
Nici să-şi zică vorbe grele, nu le-am auzit vreodată!
Numai cele de la teatru zic, cu ură, vorbe grele?
Sau în orice loc din lume păpuşelele sunt rele?
Zâmbitor, dar responsabil, spre a-şi lămuri feciorul,
Tatăl îi grăi lui dulce şi îi spuse adevărul:
Dragul tatii, orice teatru de păpuşi din astă lume
Are un artist destoinic, păpuşar, cum se mai spune,
Marionetist cu şcoală, pregătit a ţine trenă,
Care face să se mişte păpuşelele pe scenă,
Când el trage, din culise, sforile cu dibăcie,
Că ajungi să crezi, Gigele, că păpuşa aia-i vie.
N-ai văzut, dar păpuşarul, el le mânuia pe ele
Şi pe una şi pe alta, el le conducea, Gigele.
Şi tot el rostea cuvinte de ocară, sau de şagă,
Vorbe goale, sau deşarte, el rostea, Gigele dragă.
El a fost tot timpu-n spate, el le-a dirijat de zor,
El le arunca în luptă, el grăia în locul lor.
N-ai văzut, după spectacol, el nemaifiind în spate,
Cele două surioare, au rămas îmbrăţişate!
Tot aşa e şi la oameni, când fac gesturi cam ciudate;

Să fii sigur, măi creştine, că un "păpuşar" e-n spate.
La masă
Era un bătrân mare şi văzător cu mintea şi s-a întâmplat ca el odată să

şadă cu mai mulţi fraţi la masă şi când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul
şi vedea că unii mănâncă miere, alţii pâine, iar alţii baligă. Şi se minuna şi se
ruga lui Dumnezeu, zicând: Doamne, descopere-mi taina aceasta, că aceleaşi
bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa
schimbate. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: cei ce mănâncă miere, sunt cei
52
ce cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat

se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei ce mănâncă
pâine, sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de la
Dumnezeu, iar cei ce mănâncă baligă sunt cei ce cârtesc şi zic: aceasta este
bună, aceasta este putredă. Deci nu trebuie să zicem acestea sau aşa să
socotim, ci mai vârtos să proslăvim pe Dumnezeu şi laude să-i înălţăm Lui, ca
să se plinească cuvântul cel zis de Apostol: ori de mâncaţi, ori de beţi, ori
altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.
(Patericul Egiptean)
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul
Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă

rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o
atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, praznuit
pe 28 ianuarie:
"Doamne şi Stăpânul vieţii mele,

duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în
deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-
l mie, slugii Tale.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu
osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin".
Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din
timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci,
după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor
săvârşite de obicei în timpul Postului Mare.
La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii
douăsprezece închinăciuni, spunând: "Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine
păcătosul!" întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De
ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele
de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi
negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o "verificare" pentru
ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi
eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează
viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către
Dumnezeu.
Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate
a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă "în jos" decât
"în sus" - care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este
posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism
înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde "pentru ce?" şi
face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor
53
păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe
care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet.
Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv;
este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este,
cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un
înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa
cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că
atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o
dorească.
Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt
tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga
noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să
căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă
viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne,
inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din
jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă
Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul
meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez
totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de
judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a
relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această
pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe "alţii". Se
poate exprima la fel de bine prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de
consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate,
de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează
astfel cu crima duhovnicească.
Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu,
omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta
adevărata "pecete" a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se
descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi
simbolism supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul
realizării de sine este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a
distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide;
cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al
Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală,
el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat el zideşte pozitiv
sau negativ. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc,
cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea
de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.
Acestea patru sunt astfel "obiectivele" negative ale pocăinţei. Ele
constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate
îndepărta. Iată deci prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul - această
plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi rugăciunea se îndreaptă către
ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.
54
Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi

eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul
pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini
şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii,
dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi
energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este
tocmai plinătatea. Dacă de obicei înţelegem prin curăţie virtutea opusă
depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al
existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea
sexuală - îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului
asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin
refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către
Dumnezeu.
Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia (…).
Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor
minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de
adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea
măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea se spune că
Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă
împotrivă.
Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul "natural" sau
"căzut" este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să
judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată,
incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin
prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine,
doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi,
este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este
"iertător" ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că
realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi în orbirea noastră nu o mai vedem,
este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât
devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de
toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.
În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi
ostenelilor duhovniceşti este dragostea - acea dragoste care, aşa cum am mai
spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu -, darul ce este finalitatea tuturor
pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti
Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a
rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: "dăruieşte-mi ca să-mi văd
greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu". Dar, în final, mai este o
primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie.
Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi
această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte
abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii care, în
realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o mândrie cu
adevărat demonică. Dar atunci când "vedem greşalele noastre" şi când "nu
55
osândim pe fraţii noştri", când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi

dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman -
mândria - va fi nimicit în noi.
După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt
limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul dar constituie una din
caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici,
semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. în lungul şi dificilul efort al
însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul,
în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă,
trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa
creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul,
iraţionalul, plăcerea din noi - asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar
trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi "a luat
trup". Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci
au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca
expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc.
Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv,
întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la
rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile,
semne "psiho-somatice" ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale
ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.
(din lucrarea Postul cel Mare - Pr. Prof. Alexander Schmemann)
Duminica iertării
"Deci voi aşa să vă rugaţi:

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia
Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre
fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi
iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.
Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!
Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel
ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va
ierta greşealele voastre.
Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se
arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.
Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală,
Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns,
şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie".
(Evanghelia după Matei)
"Domnul Hristos, în Evanghelia de astăzi, chiar de la începutul ei ne pune

o condiţie foarte importantă: ,,Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl
vostru va ierta greşalele voastre. Dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici
Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre?.
56
Să nu ne înşelăm, pentru că orice faptă bună am face, nu primim

iertare dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit. Suntem datori să cerem iertare
la cei cărora le-am greşit, sau ne-au greşit; făcând noi gestul acesta frumos,
smerit şi plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a aproapelui, chiar dacă el nu vrea să
ne ierte, să-l iertăm noi din toată inima şi atunci vom primi iertare de la
Dumnezeu. Acesta este lucrul cel mai principal din Evanghelia de astăzi care
va da valoare la toate celelalte fapte pe care le vom face".
(Ierodiacon VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica izgonirii lui Adam din Rai)
Despre lepădare
După cum ştiţi, s-a făcut atâta vâlvă pe seama cipurilor biometrice. Unii s-
au temut mai mult, alţii au fost mai indiferenţi, unii au declarat public părerile
lor, iar alţii au fost mai reţinuţi în declaraţii.
Însă problema aceasta, pe noi, cei mici şi neînsemnaţi, într-o oarecare
măsură, ne depăşeşte pentru că nu ştim prea multe amănunte despre
conţinutul acelor cip-uri şi făcând nişte afirmaţii despre conţinutul lor, fără să
avem toate probele şi informaţiile necesare, devenim ridicoli şi motiv să ne
numească lumea, habotnici, iar altă dată să nu ne mai ia nimeni în seamă.
Trebuie totuşi să fim circumspecţi, căci am fost înzestraţi de Dumnezeu cu
raţiune şi în cazul acesta e vorba de o atenţionare apocaliptică. E vorba de
mântuirea sufletelor noastre. Şi eu sunt împotriva acestei acţiunii de "cip-
uire"" şi, din câte ştiu, multă lume. Cei mai mulţi sunt împotrivă, nu atât din
raţiuni religioase, cât din raţiuni lumeşti. Oamenii nu vor să fie controlaţi în viaţa
lor intimă, care de multe ori e o viaţă păcătoasă, şi nu de frica cifrei apocaliptice
666 sau de frica lepădării de Dumnezeu.
Să nu cădem în capcană! Adică, să fugim de cip, dar, în schimb, să
ducem o viaţă păcătoasă, prin care să ne lepădăm de Hristos. Trebuie să fim
atenţi la nişte aspecte, care ţin de lepădare, de adevărata lepădare, şi pe care,
din neştiinţă sau din alte motive, le ignorăm.
Lepădare înseamnă să spui tu, cu gura ta, că te lepezi de Hristos şi de tot
ce ţine de Biserică, sau să comiţi anumite fapte prin care este renegat Hristos.
Şi aceasta se poate înfăptui fie de bunăvoie, fie prin înşelare, fie prin
constrângere, fie prin intimidare (înfricoşare).
Iată o pildă concretă de lepădare, un fapt care s-a petrecut aievea.
Odată, la o biserică ortodoxă a venit o femeie străină, îmbrăcată
creştineşte, care se închina frumos şi arăta evlavie pentru lucrurile sfinte. Ea a
fost remarcată de celelalte femei din biserică şi mult s-au bucurat că printre ele
a apărut un suflet nou, dornic să-l slăvească pe Dumnezeu.
După slujbă, femeia străină s-a împrietenit cu o creştină de la strană. Au
stat puţin de vorbă, după care, voind să mai discute despre cele creştineşti,
noua venită a invitat-o acasă la ea, pe creştina noastră, ca să-i arate icoanele
şi alte lucruri sfinte aduse de la Ierusalim. Şi s-au dus undeva, într-o zonă mai
puţin cunoscută. Acasă, a invitat-o să ia loc, după care, femeia străină s-a dus
la bucătărie. Uitându-se prin casă, spre surprinderea ei, creştina noastră nu a
57
văzut nici o icoană, ci numai obiecte hidoase.

În câteva clipe, întorcându-se de la bucătărie, gazda apare cu un cuţit în
mână şi, ameninţând-o, i-a spus: Te lepezi de Hristosul vostru şi de Maria? În
primele momente, creştina noastră a crezut că e o glumă, dar când a văzut că
gluma se îngroaşă, a realizat că a căzut într-o capcană. Şi de frică… s-a
lepădat. Femeia străină nu era ortodoxă, ci făcea parte dintr-un cult periculos.
Iată cât de uşor ne putem lepăda de Hristos, dacă nu suntem atenţi, dacă
suntem prea creduli, dacă nu stăm în ascultare de Biserică, de duhovnic, de
învăţăturile Sfinţilor Părinţilor noştri.
În privinţa cifrei apocaliptice 666, Părintele Cleopa Ilie spunea: "Aceşti trei
de şase simbolizează trei patimi cumplite care vor stăpâni lumea în vremea de
pe urmă, şi anume: Pofta fără de minte, adică desfrâu şi beţie cum n-a mai fost
niciodată pe pământ; mânie fără judecată, adică ură între oameni, războaie,
răzbunare, crime de tot felul, ceartă şi tulburare între creştini, între părinţi şi
copii, aşa cum scrie la Sfânta Evanghelie; şi al treilea şase înseamnă
închipuire pripită sau imaginaţie pripită, care duce la secte, dezbinări de tot
felul, boli sufleteşti, vrăjitorie, deznădejde şi sinucidere. Toate aceste patimi,
care sunt simbolizate prin numărul 666, stăpânesc astăzi tot pământul, până
când va veni sfârşitul lumii şi Judecata de Apoi. Atunci fiecare va lua după
faptele sale".
Câţi creştini ortodocşi de astăzi, care frecventează biserica, nu sunt căzuţi
în aceste patimi? Nu mai vorbim de ceilalţi. Câţi dintre ortodocşi se limitează la
un pahar, două de băutură? Sunt creştini care stau ore în şir cu ochii în
televizor sau pe internet, unde văd toate deşertăciunile. Sunt creştini care
fumează sau sunt împătimiţi de modă. Câţi creştini nu se ceartă între ei? Câţi
nu se urăsc, nu se răzbună? În puţine familii de creştini ai să găseşti armonie
între copii şi părinţi. Câţi creştini se mai roagă?
Asta, da, grozavă lepădare de Hristos, de poruncile Lui!
Subliniez: mă refer la cei care frecventează biserica, de la care ar trebui
să avem pretenţii.
Toate frământările care au avut loc în ultimul timp în ţara noastră, eu le
consider o (pre)strigare în miez de noapte: "Iată, vine Mirele!" Oare cum stăm
cu "untdelemnul" ?
Dăruind, vei dobândi
Fraţilor, Domnul întoarce împrumutul pe care îl ia de la oameni însutit şi

înmiit, atunci când oamenii îl împrumută pre Domnul prin săracii Lui.
A fost odinioară o femeie creştină măritată cu un bărbat păgân, care trăia
cu bărbatul ei în iubire şi sărăcie. Muncind din greu, bărbatul a câştigat
cincizeci de monede de argint, şi i-a zis soţiei lui aşa: să pună banii aceştia la
schimbătorii de bani, ca să îi poată lua înapoi cu dobândă; altminteri, vor fi
nevoiţi să îi cheltuiască ban cu ban, şi iar vor rămâne săraci. Dar înţeleaptă
soţie i-a zis: Dacă voieşti să dai banii în împrumut cu dobândă, împrumută-i
mai bine Dumnezeului creştin, şi mai mare dobândă vom lua. Şi unde este
58
Dumnezeul creştin?, a întrebat bărbatul. Soţia şi-a luat atunci bărbatul de

mână şi l-a dus la biserica creştină, i-a cerut să împartă banii la săracii ce
stăteau înaintea ei, şi apoi i-a zis: "Domnul va primi banii din mâna lor, căci toţi
aceşti săraci ai Lui sunt".
După ce au împărţit săracilor toţi cei cincizeci de taleri de argint dobândiţi
din sudoarea frunţii, bărbatul şi femeia au plecat la casa lor. După o altă vreme
ei iar au rămas fără pâine. Atunci femeia i-a cerut bărbatului ei să meargă la
biserică, spunându-i că are să primească acolo împrumutul dat lui Dumnezeu.
Bărbatul s-a supus, dar acolo nu a văzut iar decât săraci, şi a stat uimit întru
sine, întrebându-se cum îi vor putea da aceia vreun ban. Întru nedumerire, el
a înconjurat încet biserica privind abătut în pământ, când deodată a văzut un
ban de argint. El l-a luat şi a mers cu banul de argint la piaţă, de unde a
cumpărat de mâncare un peşte. Ducându-l acasă şi dându-l femeii lui să-l
gătească, i-a povestit cu amărăciune că la biserică nimeni nu i-a dat nimic, ci
că din întâmplare numai a găsit un ban pierdut de argint cu care a putut
cumpăra de abia acest peşte. Credincioasa lui soţie i-a zis: "Domnul
Dumnezeu nevăzut este, şi nevăzut de ochii oamenilor lucrează El".
Spintecând femeia peştele, află în el o piatră strălucitoare, pe care o dă
bărbatului ei să o ducă la bijutieri, să vadă ce preţ ar putea lua pe ea.
Negustorul de nestemate cercetează piatra şi îi oferă omului cinci taleri de
argint, dar omul începe să râdă, crezând că negustorul glumeşte. El nu crede
că o piatră găsită astfel poate să preţuiască atât de mult. Dar negustorul,
dimpotrivă, crede că omul râde din pricina preţului ridicol de mic pe care îl
oferă pentru nestemată; de aceea, urcă preţul, şi la râsul din ce în ce mai
neîncrezător al omului, îl sporeşte mereu, oferindu-i pe nepreţuitul juvaier
zece, cincisprezece, apoi treizeci, cincizeci de taleri de argint. Atunci omul îşi
dă seama că fără de preţ este piatra lui, şi tace. De aceea negustorul creşte
preţul lui până la trei sute de taleri de argint. Luând cei trei sute de taleri, omul
merge acasă la a lui soţie mut de bucurie. "Acum vezi ce fel de Dumnezeu este
Dumnezeul creştinilor?" - i-a zis credincioasa femeie. Bărbatul, rămas întru
uimire, a primit Sfântul Botez îndată şi împreună cu soţia lui iubită L-a
preaslăvit pururea pe Dumnezeu.
(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 7 decembrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)
Harnicul şi leneşul
Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi l-a întrebat:

- Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă
feresc eu de ispite?
- Ei, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre
şi ar vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând
pe creanga unui pom, în care din ele crezi că ar trage cu puşca?
- Bineînţeles, bunicule că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce
stă pe creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât
pe cea care trece ca săgeata prin aer.
59
- Păi, vezi, băiatul meu...! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor.
Când eşti muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi
mai bine, atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul
leneş şi delăsător, diavolul cu uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.
Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia
întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă,
fiindcă doar aşa va afla linişte şi bucurie în viaţă.
(Leon Magdan - Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc)
Oile şi caprele
În poiana de sub munte, în concert de păsărele,

Paşte-o turmă iarba grasă cu miros de floricele.
Oi şi capre, laolaltă, se înfruptă din frunzişuri;
Oile din iarba verde, caprele din lăstărişuri.
Nu departe, stând păstorul, rezemat într-un toiag,
Le admiră şi le cântă din caval ades cu drag.
Lângă oi, un câine negru, stând pe labe, urmăreşte
Ca să vadă când vreuna dintre ele rătăceşte.
Şi când vede că vreo oaie se abate de la şatră,
De-i îngăduie stăpânul, o-ncolţeşte şi o latră
Pe aceea rătăcită, ce-a rămas de cârd în urmă,
Până când se cuminţeşte şi revine iar în turmă.
Le-ar mai trage el de blană, şi aşa nevinovate,
Dar i-e frică de stăpânul, că i-ar trage-o rău pe spate…
După ce-au păscut în pace, fiind bine săturate,

La amiază, oi şi capre, stând la umbră adunate,
Se porniră să discute ce mai este nou prin lume,
Despre vreme, despre soartă, despre mode şi costume.
Mai întâi o capră zveltă, galeşă, dar cam râioasă,
Ia cuvântul şi vorbeşte despre vremea călduroasă:
"Vai ce cald e azi afară! Mă întreb nedumerită,
Cum puteţi voi, oi neroade, în asemenea ţinută,
Să petreceţi zi şi noapte, tot în lână-nvăluite,
Tot smerite şi plecate, liniştite şi tăcute?
Când vă văd îmbrobodite ca pe nişte maici sau ţaţe,
Mă gândesc: cum pot berbecii să vă sufere ca soaţe?
Voi nu ştiţi că astăzi lumea s-a emancipat în toate
Şi de nu ţii pasul lumii eşti în ex-societate?
Nu vedeţi ce rău arată lâna voastră - ca un ciuf -
Că sunteţi, cum zice lumea, "ca o oaie pe zăduf"?
De ce nu priviţi în lături la familia căprească,
Care e nu doar modernă, dar şi demnă să uimească?
Nu vedeţi ce siluete şi ce bine arătăm,
60
Când, cu coada ridicată, tot mai sus ne căţărăm?

Nu vedeţi ce mândre coarne şi ce ugere avem,
Cât suntem de elegante şi ce sprintene suntem?
Nu vedeţi ce admirate suntem noi de ţăpişori
Care, dându-ne târcoale, ne seduc adeseori
Cu purtarea lor atentă, cu parfumul lor specific?
Cât de eleganţi sunt dânşii şi ce mers vioi, mirific,
Ce superbă ţăcălie şi ce coarne ondulate!
Aşadar, a noastre gesturi sunt cu totul inspirate.
Chiar şi unii dintre oameni ne adoptă moda noastră.
De aici puteţi pricepe că-i distinsă şi măiastră.
Căţărându-se pe tocuri, imitând a noastră artă,
Şi femeile din lume ca şi caprele se poartă.
Şi bărbaţii îi imită pe ai noştri ţăpişori
Nu atât prin ţăcălie, cât prin gesturi şi purtări.
Însă voi tot ameţite, cu concepţii retrograde,
Cu smerenie şi teamă, staţi închise-n calapoade!
Nu consideraţi că-i vremea să trăiţi a voastră viaţă,
Să gustaţi din vraja vieţii, să gustaţi a ei dulceaţă"?
Şi, aşa, râioasa capră, pe oi le-a povăţuit
Cu parşivele ei sfaturi, până când a obosit.
Încântată de îndemnuri şi de cele auzite,

Behăind, o oaie neagră se ridică să cuvinte:
"Cred că voi aveţi dreptate, trebuie pogorăminte!
Suntem prea arhaizate, prea avem purtări de sfinte!
Astăzi când dobitocimea vrea să fie toat-o turmă,
Nu putem noi, oi profane, să rămânem tot în urmă!
De aceea, se impune ca şi noi să aderăm
La perceptele globale şi să le asimilăm.
Se impune o schimbare în trăire, cu mult fler,
Chiar de forurile-nalte deocamdată nu ne cer.
De aceea mult distinsă şi prea nobilă căprime,
Vei avea de azi în toate, primul aliat, pe mine".
Mult a fost aplaudată oaia neagră democrată

Şi a fost felicitată de căprimea adunată.
De atunci, oiţa neagră, ca s-arate ca o capră,
A-nceput o viaţă nouă, neputând în ea să-ncapă.
Şi-a vopsit în grabă lâna, după ce s-a tuns căpreşte,
Şi pe cap, din ziua-ceea, două coarne-ncep a-i creşte.
Coada proaspăt ajustată şi-o ţinea pe spinăruşe
Şi mergea păşind agale, doar în două picioruşe.
Zilele trecură-n grabă peste lume, peste turmă.
61
Toate anunţau, convinse, vremea zilelor din urmă.

Ale iernii semne sumbre se-arătau cu-nverşunare,
De aceea, păstoraşul le-a adus spre numărare,
Jos, în valea cunoscută, aducându-le aproape.
Şi le-a despărţit pe ele, într-o zi, în oi şi capre.
A pus caprele la stânga, iar oiţele de-a dreapta,
Fiecare dintre ele singure găsindu-şi ceata.
Numai oaia, travestită în familia căprească,
Nu ştia, şezând în poartă, în ce parte să păşească.
Întrebându-şi conştiinţa şi privindu-l pe păstor,
Şi-a dat seama că e capră, şi-a trecut în ţarcul lor.
Tot aşa va fi odată, la temuta Judecată:

Fiecare, cum se poartă, fiecare-n a sa ceată.
Dragostea călugărului
Pe un drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre. Omul, însă,

a pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a ferit şi,
ce să vezi?! A sărit mai tare la om, gata-gata să-l muşte. Speriat rău, omul a
mai apucat doar să intre într-o curte şi să trântească poarta. Acum stătea
acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard.
Chiar în acel timp, a trecut pe stradă şi un călugăr. Văzându-l, câinele a
sărit la părinte, lătrând şi arătându-şi colţii. Liniştit, călugărul a scos o bucată
de pâine din traistă şi i-a întins-o căţelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-
a apropiat uşor-uşor şi, dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica
de pâine chiar din mâna acestuia şi a început să o mănânce de zor. Apoi s-a
aşezat lângă călugăr, dând din coadă.
- Vezi, omule, i-a spus părintele celui din spatele gardului, bunătatea
naşte totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie
el cu tine. Hai, vino şi mângâie-l!
Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă,
oriunde şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde!
(Leon Magdan - Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc)
Ispita şi Legile materiei
Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte şi a întocmit legi pentru creaţia
Sa. Fără legi ar fi un haos general şi viaţa nu ar fi posibilă. Despre aceste legi
ale materiei am auzit la şcoală: Legea lui Ohm, Legea lui Arhimede, Legea lui
Joule, Legile lui Newton ş.a.m.d. Desigur, ele sunt legile lui Dumnezeu, dar se
numesc aşa, după numele celui care le-a descoperit sau le-a studiat mai
amănunţit.
Să ne oprim puţin asupra legii gravitaţiei. Dacă legea gravitaţiei nu ar
funcţiona, obiectele n-ar mai fi atrase de pământ. Dacă am deschide robinetul,
62
apa nu ar mai curge în pahar, ci jetul de apă ar lua o direcţie necunoscută sau
n-ar curge deloc. Dacă am lovi o minge, aceasta ar călători prin Univers până
la primul obstacol. Ar fi ceva de neînchipuit ca legea să nu funcţioneze. În cazul
în care legea funcţionează, situaţia se schimbă: jetul de apă curge spre
pământ şi se opreşte la primul obstacol, care poate fi un pahar. Mingea după
ce am lovit-o, chiar dacă se ridică puţin, totuşi revine pe pământ.
Un alt exemplu: dacă dăm drumul la o piatră deasupra piciorului, sau
deasupra capului cuiva, în virtutea legii gravitaţiei, piatra, fiind atrasă de
pământ, întâlnind piciorul, care e pe direcţia ei, ne va lovi, sau va lovi pe
altcineva, care e pe traiectorie. Aceasta nu înseamnă că legea pe care a făcut-
o Dumnezeu nu e bună. Neatenţia noastră e de vină. Dar creştinul ce spune?
Zice că a fost o ispită (!!!). Dă vina pe diavol. La fel şi în alte situaţii, unde
funcţionează alte legi ale materiei; când se împiedică de ceva, când îşi dă cu
ciocanul peste degete, când se înţeapă cu acul, când alunecă pe gheaţă, când
se curentează etc., zice că ispita e de vină şi nu neatenţia lui. Aceasta se trage,
desigur, de la mândrie. Şi în alte situaţii îi auzi pe creştini zicând că ispita sau
altcineva e de vină, cum ar fi: când spune o vorbă necugetată, zice că i-a luat-
o gura pe dinainte; când bea un pahar în plus sau mănâncă prea mult, dă vina
tot pe ispită, nu zice că lăcomia lui; când merge să facă o faptă bună şi i se
strică maşina pe drum, zice că ispita, nu zice că a uitat să-i pună ulei, sau
benzină, sau altceva; când şeful lui de la serviciu îl ceartă sau îl sancţionează,
nu recunoaşte că a fost neglijent, ci dă vina pe ispită şi mai spune şi altora că
din cauză că e creştin şi că merge la biserică, de-aia i s-a întâmplat aşa. Şi
multe alte cazuri.
Nu negăm influenţa ispitei, dar nu în toate cazurile diavolul e de vină.
Uneori, să ne fie cu iertare, el se inspiră chiar de la noi.
Vorba (expresia) aceasta "am avut o ispită", o întâlneşti destul de des la
unii creştini, care vor să arunce vina pe altcineva, atunci când greşesc, aşa
cum s-a întâmplat şi cu primii oameni, Adam şi Eva: Adam a dat vina pe Eva,
Eva pe şarpe, şi s-au osândit cu toţii.
Părintele Paisie Aghioritul spune că noi îi dăm putere şi drepturi
ispititorului.
Când într-adevăr ispita lucrează, Sfântului Apostol Pavel spune în
Epistola întâia către Corinteni că "Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste
puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi
ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca
să puteţi răbda".
Îndemnurile ieroschimonahului Anatolie de la Optina
Fără iarnă nu ar exista primăvară, fără primăvară nu ar exista vară. Aşa

este şi în viaţa duhovnicească: puţină mângâiere, iar apoi puţină durere şi,
astfel, puţin câte puţin, se formează calea mântuirii.
Domnul ne poate mângâia tot timpul. Însă mângâierea neîncetată ne face
63
rău, aşa cum, dacă soarele va dogori neîncetat, totul se va usca sau se va
culca la pământ. Dar, când fenomenele alternează este bine.
Cine a izbutit să-şi aprindă candela sa, acela va triumfa împreună cu

Preadulcele şi Preadoritul său Mire în răsunetul cel mare al celor ce
prăznuiesc. Iar candela aceasta este rugăciunea. Inima este fitilul, rugăciunea
este focul, iar bucuria cea negrăită în inima rugătoare este lucrarea Duhului
Sfânt sau desfătarea în logodna cu Mirele Ceresc. De aceea vă şi îndemn şi
vă rog: nu moţăiţi, nu pierdeţi timpul cu râsete şi glume, căci timpul nu se mai
întoarce; toate aceste mângâieri vremelnice se vor preface în cărbuni aprinşi,
în duhoare şi miros urât, în întuneric de nepătruns şi nu ai unde să fugi. De
aceea le-a spus Domnul celor iubiţi ai Săi: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu
cădeţi în ispită (Matei 26: 41).
Rugăciune
Izbăveşte-mă, Doamne, de ademenirea mârşavului şi vicleanului antihrist,

timpul căruia se apropie, şi mă adăposteşte de mrejele lui în pustia tainică a
mântuirii Tale. Dă-mi tărie şi bărbăţie neclintită să mărturisesc numele Tău cel
Sfânt, să nu dau îndărăt de frica diavolească, să nu mă lepăd de Tine,
Mântuitorul şi Răscumpărătorul meu, de Sfânta Ta Biserică!
Doamne, dă-mi, rogu-Te, ziua şi noaptea, plângere şi lacrimi pentru
păcatele mele şi fii milostiv în ceasul Straşnicei Tale Judecăţi! Amin.
(Alcătuire a ieroschimonahului Anatolie de la Optina)
Moşii de iarnă - parastas
Pe cine ajută şi pe cine nu ajută parastasele?
Parastasele ajută:
- Atunci când se săvârşesc cu credinţă şi evlavie.
- Atunci când cei morţi sunt vrednici de mila dumnezeiască.
- Atunci când plinătatea rugăciunilor nu se împotriveşte dreptăţii şi
bunătăţii dumnezeieşti.
Parastasele nu ajută:
- Atunci când omul a respins harul dumnezeiesc şi s-a făcut rob diavolilor,
nevrând să se pocăiască.
- Celui care a plecat cu desăvârşire nepocăit. Căci acestuia nu îi aduc
prea mult folos parastasele, ci doar o oarecare uşurare sufletească, lucru
mărturisit de Părinţii Bisericii.
- Sinucigaşilor, desigur nu celor care au fost bolnavi psihic, nu le putem
face parastase.
- De asemenea nici ereticilor, deoarece ei sunt despărţiţi de Biserică.
64
Cei care au trăit aici creştineşte, dar nu s-au putut desăvârşi, primesc mult
folos din parastase. Dar cât folos, nu cunoaştem. "Nu te îndoi că vor rodi ceva
folositor (sufletului)", întăreşte Sfântul Ioan Gură de Aur.
Dar din parastase avem şi alte foloase pe care le primesc şi cei care
rămân în această viaţă.
- Se înmulţeşte dragostea dintre cei vii şi cei morţi.
- Folosul se leagă nemijlocit de virtutea creştinească.
- Se întăreşte credinţa în viaţa de dincolo de mormânt.
- Se întăreşte nădejdea în mila lui Dumnezeu.
- Se propovăduieşte prezenţa necurmată a lui Hristos în lume.
- Învaţă că omul este cetăţean al cerului. Se mută din Biserica luptătoare
de pe pământ în cea biruitoare din cer.
- Hristos ascultă rugăciunile tuturor şi este înduplecat de mijlocirile sfinţilor
şi ale Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.
- Nădejdea de mântuire a creştinilor nu se pierde nici după moarte.
- Dăruiesc iertare păcatelor celor pentru care se săvârşesc parastasele,
căci Iubitorul de oameni Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunile Bisericii
Lui.
- Hotărârea definitivă a lui Dumnezeu pentru răsplata sau pedeapsa
viitoare nu s-a rostit încă. Aceasta este păstrată pentru a Doua şi înfricoşata
Venire. Până atunci Biserica poate înălţa rugăciuni şi cereri pentru mădularele
ei.
- Precum în Biserica luptătoare cei care se află sub pedeapsă canonică
pentru păcatele săvârşite sunt lipsiţi de dumnezeieştile Taine, tot astfel şi în
Biserica biruitoare cei care au murit în păcate sunt departe de sfinţi şi drepţi.
- Se înmulţeşte dragostea frăţească.
- Se mângâie cei vii şi întristaţi pentru moartea persoanei iubite, căci
moartea este amară, pricinuieşte mâhnire nesuferită şi îi desparte brusc de cei
iubiţi. Rugăciunea şi parastasul este singurul mod de comuniune cu ei, căci nu
există un alt mod de comuniune cu persoanele dragi nouă.
- Pricinuieşte aducerea aminte de moarte, de deşertăciunea lumii şi a
lucrurilor ei.
- Îndeamnă la dobândirea virtuţii şi la petrecerea plăcută lui Dumnezeu.
- Încurajează la faceri de bine şi la nevoinţa proprie.
Sfântul Ioan Damaschin accentuează faptul că: "Dumnezeu vrea ca toţi

să facem bine unii altora, atât în viaţa aceasta cât şi după moarte", de vreme
ce Îl aducem pe Hristos "junghiat pentru păcatele noastre înduplecând astfel
pentru ei şi pentru noi pe iubitorul de oameni Dumnezeu", precum spune şi
Sfântul Chiril al leusalimului.
Dar în loc să aşteptăm după moarte rugăciunile şi parastasele altora
pentru noi, nu ar fi mai bine să ne îngrijim încă de pe acum de sufletul nostru
cel nemuritor, având la îndemâna noastră toate mijloacele mântuitoare ale
Sfintei noastre Biserici?
65
Aşadar, pentru că ziua morţii noastre este atât de nesigură, să fim

întotdeauna pregătiţi ca nu cumva astăzi "să fim în viaţă, iar mâine în
mormânt".
Extras din lucrarea PARASTASELE ŞI FOLOSUL LOR de Ieromonah Benedict Aghioritul
Lucruri stranii cu... strane
Strana este acea zonă din biserică unde este plasat corul şi se referă atât
la zona unde stau împreună cei care cântă la slujbă, cât şi la suportul de lemn
(pupitru) pe care sunt aşezate cărţile din care se citeşte, sau se cântă în timpul
slujbei.
De-a lungul istoriei, în catedrale, mănăstiri şi aşezăminte mai mari, au fost
amenajate strane pe ambele laturi ale bisericii. Ca urmare, au apărut două
coruri care cântă antifonic (alternativ). Această practică era folosită în
Catedrala bizantină Sfânta Sofia din Constantinopol, a cărei practică liturgică
a devenit model pentru toate bisericile de rit bizantin.
Aranjamentul amintit, presupune existenţa a două coruri (câte unul de
fiecare parte), cât şi a doi cântăreţi bine instruiţi în conducerea slujbelor. Din
păcate, cântăreţi bine instruiţi sunt foarte rari în zilele noastre, iar majoritatea
bisericilor au o singură strană, adesea în dreapta bisericii. Totuşi, la unele
catedrale patriarhale, comunităţi monahale mari, seminarii şi biserici cu un
număr mai mare de tineri, de creştini practicanţi, se cântă şi în zilele noastre la
două strane.
Termenul de strană mai semnifică şi ansamblul scaunelor plasate de-a

lungul pereţilor într-o biserică, care sunt destinate clerului neslujitor,
cântăreţilor şi, îndeosebi, bătrânilor neputincioşi şi creştinilor bolnavi, cu
deficienţe fizice. Însă, din păcate, lucrurile nu sunt peste tot în regulă, căci, în
unele biserici, unde s-a schimbat mobilierul, a apărut o practică nouă, străină
de duhul ortodox: cumpărarea (donarea) stranelor sau "concesionarea" lor.
Unele consilii parohiale au hotărât, din dorinţa de a procura bani pentru
anumite lucrări, ca enoriaşii să doneze bisericii câte o strană, achitând
contravaloarea acesteia şi pe care fiecare să-şi scrie numele, chiar dacă
parohul nu a fost de acord. Şi n-au stat mult pe gânduri. Imediat au trecut la
treabă. Cunosc un asemenea caz. (Bine că n-au organizat licitaţie!!!). În scurt
timp puteai să vezi pe fiecare strană câte o plăcuţă frumos gravată cu numele
proprietarului. Cine au fost proprietarii? De regulă, familiile cele mai înstărite
din parohie, cu firme, cu afaceri, cu nume sonore. Săracii, neavând suma, au
mai aşteptat să se mai mărească pensiile…
Au fost şi situaţii când creştini neputincioşi şi săraci au îndrăznit să se
aşeze pe locurile cumpărate, însă, când au sosit proprietarii la biserică, s-au
văzut nevoiţi să cedeze locurile ocupate "abuziv".
O femeie infirmă, care până atunci venea în fiecare duminică la biserică,
târându-şi anevoie piciorul bolnav, mult s-a întristat, căci n-a avut bani suficienţi
ca să-şi cumpere un loc în biserică potrivit neputinţei sale, iar de când noii
66
proprietari şi-au luat în primire domeniul, n-am mai văzut-o. Probabil că a mers
la o biserică de săraci, unde enoriaşii nu s-au gândit să-şi cumpere stranele.
Toate acestea s-au derulat în pace. N-a vociferat nimeni, căci adevăratul
creştin le primeşte pe toate ca din mâna lui Dumnezeu.
Ce bine era dacă persoanele cu posibilităţi materiale plăteau în taină
stranele, fără să-i ştie nimeni şi fără să-şi scrie numele pe ele. De altfel, am
văzut şi pe alte obiecte de cult (icoane, perdele etc.) dăruite bisericii, numele
donatorului.
Ne luăm plata de la oameni. Probabil, din neştiinţă, unii chiar aceasta
doresc: vor să fie lăudaţi şi în biserică, nu le ajung laudele de care sunt
înconjuraţii în societatea din care fac parte.
Scriu acestea, nu spre a judeca pe cineva, ci spre a nu se mai osteni
oamenii degeaba, crezând că "jertfa" lor le este primită, învăluită în atâtea
laude.
Desigur, nu trebuie să generalizăm. Aceste situaţii sunt izolate. Totuşi, toţi
suntem datori să semnalăm, să luăm poziţie, cu smerenie şi cu tact, faţă de
anumite nereguli care se întâmplă în cadrul Bisericii, căci indiferenţa este
păcat mare şi ajungem să cădem în ispita în care au căzut alţii, care au
transformat sfântul lăcaş într-o instituţie de reculegere, într-o sală de
conferinţe, sau un loc unde oamenii au prilejul să se mai întâlnească (pentru
afaceri).
Avva Antonie şi filozofii
Au venit la avva Antonie mai mulţi filosofi, gândindu-se că-l iau în râs, că
nu învăţase carte.
Avva Antonie a zis către ei:
- Ce credeţi, ce a fost mai întâi, mintea sau cartea? Şi care dintre ele este
pricina celeilalte, mintea pentru carte sau cartea pentru minte?
Atunci filosofii au răspuns:
- Întâi este mintea, deoarece mintea a născocit cartea.
Atunci avva Antonie a zis:
- Deci cel cu mintea sănătoasă n-are nevoie de carte.
Dezminţire
Am citit zilele acestea, cu stupoare, un articol apărut pe internet în

paginile site-ului www.noulierusalim.ro intitulat "Cuvântul lui Dumnezeu către
părintele Visarion Iugulescu" şi datat: 06-05-1991 ( !!! ).
Pe Părintele Visarion l-am cunoscut acum un sfert de veac, dar eu n-am
auzit de aşa ceva. I-am întrebat şi pe alţi ucenici ai Sfinţiei Sale, mai apropiaţi
Părintelui, dar şi aceştia mi-au spus că nu au cunoştinţă de vreo legătură a
Părintelui cu mişcarea religioasă "Noul Ierusalim". Desigur, v-aţi dat seama că
este un atac la puritatea lucrării săvârşite de acest harismatic părinte. Este un
fals grosolan pe care vă rugăm să-l trataţi ca atare. Aşadar, este o diversiune.
67
De aceea, cerem cu insistenţă administratorului site-ului www.noulierusalim.ro

să şteargă de pe server acest articol, ce nu aparţine Părintelui nostru .
Dacă acest cuvânt ar fi aparţinut Părintelui nostru, cu siguranţă îl găseam
postat pe site-ul www.ierodiaconvisarion.ro şi nu pe site-ul altora.
Vă invităm să citiţi predicile Părintelui de pe site-ul amintit, ca să vă
convingeţi.
Tot pe această cale vrem să vă mai punem în gardă cu un alt aspect.

Numele Părintelui nostru Visarion, nu trebuie confundat cu numele altor
părinţi sau pseudopărinţi, care se numesc tot Visarion şi care au manifestări
neortodoxe.
Aici aş aminti de un oarecare Visarion, supranumit şi "fiul locotenentului
Şmidt", pe numele său adevărat Nikolai Anatolievici Torop, fost miliţian şi tată
a trei copii, care îşi face "lucrarea" îndeosebi prin Republica Moldova, şi care
se dă drept "mesia".
Trebuie să facem nişte precizări.

Lucrarea duhovnicească pe care a făcut-o în lume Părintele Visarion, a
fost aceea de a "pescui" sufletele rătăcite şi, apoi, de a le canaliza către Sfânta
Biserică Ortodoxă, către duhovnici. Şi aşa s-a şi întâmplat. Însă toţi cei "înviaţi"
de părinte la o viaţă întru Hristos, i-au rămas recunoscători şi l-au iubit toată
viaţa pentru marea bucurie de a-şi regăsi "mama" - Sfânta Biserică Ortodoxă.
Părintele nu a întemeiat o altă biserică, căci Biserică avem de 2000 de ani, ci
a "născut" fii pentru Biserică.
Chiar dacă Părintele a plecat cu trupul dintre noi, nu ne simţim singuri,
căci Sfinţia Sa în permanenţă ne-a sfătuit să rămânem în Biserică (Biserica
Ortodoxă), iar aici suntem la adăpost, căci capul Bisericii este Hristos.
Şi îndemnul Prea Sfinţitului Părinte Galaction, prezent la slujba
înmormântării Părintelui Visarion, într-un sobor de cca 100 de preoţi, precum
şi la slujba parastasului de 40 de zile, a fost la fel: să rămânem în ascultare de
Sfânta Biserică, pentru că în afară de Biserică nu este mântuire.
Oriunde veţi găsi creştini aduşi în Biserică de Părintele nostru (ucenici)
veţi observa că ei sunt serioşi şi în ascultare de preoţii bisericii şi ajută biserica.
Aşadar, adevăraţii ucenici ai Părintelui Visarion aceştia sunt: creştini ortodocşi
ascultători, activi, lucrători, misionari, gata de jertfă.
Cel care declară că este ucenic, dar nu se comportă după învăţătura
Părintelui Visarion Iugulescu, pe care o puteţi găsi în predicile Sfinţiei Sale,
care este desprinsă din învăţătura Sfinţilor Părinţi, nu este un ucenic al
părintelui nostru, ci un diversionist. Fiii întotdeauna seamănă cu mama, iar cel
ce nu seamănă… să ne fie cu iertare, are altă mamă.
Din câte ştiu, i s-a sugerat Părintelui de a-şi strânge ucenicii sub cupola
unei asociaţii creştine, cum au făcut alţii, dar Părintele n-a fost de acord, ci a
considerat că este suficient că suntem sub marea cupolă a Bisericii Ortodoxe.
Se cade ca în aceste vremuri tulburi să nu plecăm urechea la cei care vor
să semene zâzanie în rândurile Ortodoxiei, ci să fim cât mai uniţi şi să facem
68
un cerc viu în jurul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, lucrând faptele bune,
postul, rugăciunea, virtuţile creştineşti, căci în joc este mântuirea sufletelor
noastre.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Exemplul tău
A întrebat o femeie credincioasă pe avva Moise Înţeleptul:

- Avva, ce să fac pentru mântuirea sufletului?
Atunci avva Moise i-a răspuns:
- Să fii ca o flacără vie în credinţa ta. Omul credincios trebuie să fie un
model de urmat pentru ceilalţi oameni. E bine în viaţă să zideşti o biserică, să
faci o casă, să scrii o carte, să înalţi rugăciuni pentru cei bolnavi şi necăjiţi, sau
dacă nu poţi face măcar o parte din acestea, atunci să fii blând şi bun cu
Dumnezeu şi cu toţi oamenii.
Peştică Bibănescu
Peştică Bibănescu, un peşte dolofan,

Născut în Marea Neagră abia acum un an,
Distins şi venerabil, cu nobile purtări,
Având înalte studii făcute-n alte mări,
Pe unde studiase cu zel filozofia
Şi alte noi ştiinţe, precum psihologia,
Simţindu-se celebru şi ager orator,
Vorbea ades cu patos prostuţului popor.
Erau acolo crapul, şalăul şi rechinul,
Plătica şi scrumbia, nisetrul şi morunul,
Carasul şi balena, chefalul şi păstruga,
Avatul, somnul, linul, obletul, caracuda;
Şi de-alde pierde vară, şi de-alde cască gură,
Veniră toţi să afle o nouă-nvăţătură.
În astă conferinţă, solemn, domnia sa,
Mişcând vioi din coadă, grăi, zicând aşa:
Pioasă adunare de peşti neînvăţaţi,
Ce n-aţi ieşit în lume ca să vă luminaţi,
Ce stăruiţi în teze şi-n dogme învechite
Pe care lumea nouă le vede ruginite.
Voi neavând cultură, vă pierdeţi în tradiţii
Şi credeţi în religii, şi-n rele superstiţii.
Voi credeţi că mai este deasupra altă lume,
Dar spun cercetătorii că astea sunt doar glume.
Nici mintea mea isteaţă nu poate să conceapă
O lume diferită, o lume fără apă.
Eu nu pot să-mi închipui alura altei firi
69
În care, fără apă, se poate să respiri?

Cum poţi s-alergi prin mare, cum ai putea să-noţi,
De n-ar fi numai apă, iubiţi compatrioţi?
Şi multe ca acestea, să ştiţi că am a aflat
La şcolile prin care cu zel am studiat.
Aşa că eu, pe-acolo, aflat-am adevărul
Şi nu e cum s-aude, cum crede prost poporul
Că e şi-o altă viaţă, şi-o lume neştiută,
Necunoscută nouă, de oameni locuită.
Vedeţi-vă de treabă, căci nu există om,
Nu e nici judecată, nu este nici pogrom.
Nici undiţă nu este, şi nici măcar năvod,
Cum auzeam aseară vorbind pe un nerod.
Nu este nici jăratic, nu e nici iad fierbinte,
De care voi vă temeţi ca nişte fără minte.
Aicea este Raiul şi Iadul, dragă frate!
Tu eşti stăpânitorul şi dumnezeu a toate!
Şi nu vă mai încredeţi în basme, şi poveşti,
Şi-n alte bazaconii, şi scornituri popeşti.
De vreţi să fie viaţa uşoară-n astă lume,
Să facem cu grăbire o mare uniune,
În care toată marea să fie-n armonie
Şi să trăiască-n pace o-ntreagă veşnicie.
De vrem să fie bine şi să scăpăm de rău,
De noi depinde totul, tu eşti stăpânul tău.
Şi tot spunând la lume pe unde-a mai umblat,
Cuprins de oboseală, spre casă a plecat.
Gândindu-se cu fală la marea-i isteţime,
Înainta prin apă la mare înălţime,
Şi cugetând că-n mare, ca el un altul nu-i
Şi că la înălţime e, sigur, locul lui.
Bazându-se pe sine, bibanul îngâmfat,
De-odată, fără veste, în plasă a picat.
La aşteptat la pândă pescarul cel flămând,
Ce, mulţumit de pradă, voios şi surâzând,
Aprinse-n grabă focul, să-l pună pe jăratic
Pe înţeleptul mării, pe marele zănatic.
Abia acum Peştică văzu că-i altă lume,

Şi tot ce-au spus părinţii e drept, şi n-au fost glume.
Acum îşi dete seama că a căzut în sus
Şi falsa lui ştiinţă pe jaruri l-a adus.
Aşa e şi cu omul, cel ce la cap se-mpute:

Ca peştele sfârşeşte, în focul cel mai iute.
70
Taina avvei Aminna
Avva Aminna era mereu în cugetare la cele duhovniceşti. Avea o taină

ascunsă în sufletul său, taină care îi aduce atâta linişte şi pace.
Unul din ucenicii săi a îndrăznit odată să-l întrebe:
- Avva Aminna, care este această taină a sufletului tău ?
- Taina cea mare a sufletului meu este tăcerea, a spus avva Aminna.
Nimic nu aduce mai multă pace sufletului ca tăcerea.
În tăcere şi singurătate, omul se întâlneşte cu Dumnezeu, cu Maica
Domnului şi cu toţi sfinţii, îşi limpezeşte sufletul şi îşi hrăneşte mintea cu cele
duhovniceşti.
Glasul conştiinţei
Sub cochilia ovală şi roşcat-a unui ou,

Sta un pui de găinuşă încuiat ca-ntr-un cavou,
Care, zilnic, într-o vreme, cât a stat el la clocit,
Se uita sfios în lături, curios şi uluit.
Cugetând la existenţă şi la viaţa lui de pui,
El, adesea, cu mirare, îşi zicea în mintea lui:
O, ce mică este lumea, ce-ntuneric e în jur;
Toate sunt nedesluşite şi lipsite de contur.
Cum de-am apărut aicea, eu nu pot să înţeleg;
Cred că-i vorba de-o-ntâmplare, cred că-i vorba de Big Bang.
Totuşi, simt că o căldură mă învăluie firesc
Şi m-ajută, cu iubire, ca încet-încet să cresc.
Nu se poate, zise puiul, ca să fiu întâmplător.
Cred că lumea asta are, negreşit, un Creator.
Am nădejde, zise iară, că-ntr-o zi, necunoscută,
O să aflu mult mai multe despre lumea neştiută.
Şi, odată, într-o vineri, să vedeţi ce s-a-ntâmplat:

În a douăzeci şi una zi de prizonierat,
După ce-a-nghiţit găluşca, puiul nostru gălbior,
A ieşit din carapacea, ce-l ţinea ca-ntr-un cuptor.
După câteva minute, după ce-a ieşit din ou
Şi-a-nceput ca să păşească pe tărâmul ăsta nou,
Puişorul nostru galben, viitorul cocoşel,
A văzut că lumea nu e cum şi-a-nchipuit-o el.
Şi mirat de lumea nouă, tot privind sfios natura,
A văzut-o-ntâi pe mama, care-i dăruia căldura,
Care i-a purtat de grijă cât a fost în ouşor,
Ca s-ajungă el acuma "dragul mamei puişor".
A văzut că are aripi, şi că e-mbrăcat în puf,
Şi că-n lumea asta nu e, cum era în ou, zăduf.
71
A văzut că în grădină este iarbă, şi e soare,

Şi că poate să alerge, fiindcă are şi picioare.
Însă când privi cuibarul unde-a stat trei săptămâni,

Timp în care mama-cloşcă a clocit jos, sub salcâmi,
A văzut pe fraţii leneşi, morţi în oul de găină,
Care n-au avut dorinţa ca să iasă la lumină.
Tot aşa e şi cu omul, ce nu crede-n Dumnezeu,

Care crede în Big Bang-uri, declarându-se ateu;
După "ce-a-nghiţit găluşca", vede cât s-a înşelat,
Fiindcă glasul conştiinţei, el mereu l-a ignorat.
Zău
Astăzi vom vorbi despre un cuvânt care, în vorbirea multora dintre Dvs.,
a devenit un adevărat tic verbal, adică îl folosiţi foarte des, mai mult sau mai
puţin motivat; doar din obişnuinţă. Mă refer la cuvântul "Zău". Cuvântul este
întâlnit des şi în cele mai diferite împrejurări. Puţini, însă, dintre cei care-l
folosesc îi mai cunosc semnificaţia. A sosit vremea ca să-i scoatem vălul şi,
cunoscându-i adevărata semnificaţie, să-l folosim după cuviinţă.
Termenul este o prescurtare de la "Dumnezeu", este o prescurtare de la
un jurământ ferm: "Jur pe Dumnezeu!" sau "Martor mi-e Dumnezeu!". Omul,
având conştiinţa existenţei şi atotştiinţei lui Dumnezeu, Îl cheamă să-I dea
mărturie pentru cele afirmate. Cuvântul lui depăşeşte limita unui simplu mijloc
de comunicare: face legătura dintre material şi spiritual, dintre om şi divinitate.
Jurând pe numele lui Dumnezeu sau luându-L pe Dumnezeu martor pentru
cele spuse, nu-ţi permiţi să minţi, să înşeli, să te dedublezi între ceea ce
gândeşti şi ceea ce spui. Dacă interlocutorul tău poate fi înşelat, Dumnezeu nu
poate, iar dacă semenul nu poate întotdeauna să-ţi verifice exactitatea
spuselor, Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, nu poate fi păcălit. Chemându-L pe
Dumnezeu drept chezăşie pentru cele spuse, implicit îl chemi şi judecător. O
faci voluntar, convins fiind că nimic nu trece neobservat din faptele, vorbele,
gândurile noastre. O faci, fiind convins că binele, adevărul, dreptatea,
frumuseţea morală vor fi răsplătite, în timp ce minciuna, păcatul, viciul,
pervertirea spirituală vor fi pedepsite. A folosi această expresie în mod
uşuratic, indiferent de împrejurări, este o impietate, o lipsă de respect faţă de
Dumnezeu, înseamnă a-I lua numele în deşert, ceea ce este aspru pedepsit
încă din vechime (Ieş., XX, 7). "Pe unde iese vorba, iese şi sufletul!" spuneau
bătrânii noştri şi nu greşeau. Greşim, în schimb, noi, cei care vulgarizăm
cuvintele, pierdem sensurile originare, violăm limbajul, ne înstrăinăm de fiinţa
şi gândirea românească autentică, adevărată.
Sursa: Pr.Alexandru Stanciulescu-Barda - http://malovat.wordpress.com
72
Despre dreapta socotinţă
Sfantul Ioan Sinaitul
"Când avem înaintea noastră două rele, şi oricum trebuie să alegem una,
s-o alegem pe cea mai uşoară. De pildă: în timp ce ne rugăm ne vin vizitatori.
Ce vom face? Vom opri rugăciunea, sau îi vom întrista pe fraţi, lăsându-i să
aştepte? În situaţia aceasta, o vom prefera pe prima, pentru că iubirea este mai
înalta decât rugăciunea. Rugăciunea este o virtute în parte, în timp ce iubirea
cuprinde înlăuntrul ei toate virtuţile".
"Când eram tânăr, m-am aşezat la o masă. M-au atacat atunci două feluri
de gânduri: al îmbuibării (sa mănânc mult şi să mă desfăt) şi al slavei deşarte
(să par înaintea celorlalţi nevoitor si postitor). Am preferat să fiu biruitor de
slavă deşartă, şi aceasta pentru că tânăr cum eram, m-am înfricoşat de
urmările îmbuibării (adică de curvie)".
Luptele fratricide
Cunoaştem din istorie situaţii când, în timpul războiului, fraţii s-au luptat
între ei. Unul din tabăra inamică, îmbrăcat în uniforma celorlalţi şi pătrunzând
în tabăra lor, a strigat că sunt atacaţi. Fiind noapte, fiecare îl considera pe cel
de lângă el un posibil duşman şi lovea fără să ştie în cine loveşte. Când s-a
luminat de ziuă, istoviţi, cei puţini care au mai rămas în viaţă, şi-au dat seama
că a fost o diversiune, că adevăratul duşman a provocat lupta dintre ei.
Această tactică este folosită şi de vrăjmaşul sufletelor noastre, care se
strecoară în tabăra creştină, ia chip creştinesc şi provoacă lupta. Şi "noapte"
fiind, cei mai mulţi dintre "ostaşi" se înşeală crezând că fraţii sunt adevăraţii
duşmani. Dar când se va face "ziuă", când va veni Ziua cea Mare, când lumina
lui Hristos va scoate totul la iveală, când se vor deschide cărţile conştiinţei,
mulţi vor regreta, văzând că s-au înşelat, că au luptat contra fraţilor şi nu a
vrăjmaşilor.
Se pune întrebarea, de ce îngăduie Dumnezeu luptele fratricide?
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "păcatul înarmează fraţii împotriva
fraţilor. Dacă ai fraţi care caută să se certe cu tine, decât să-i acuzi prin
plângerile tale, cercetează-ţi propria conştiinţă şi caută să vezi care este
păcatul care ţi-a câştigat duşmănia lor".
Aşadar…, tot păcatul, care este rădăcina tuturor relelor.
Soneria telefonului mobil
Spune-mi ce melodie ai ca sonerie pentru telefonul mobil, ca să-ţi spun

cine eşti!
Trăim într-o lume în care telefonul mobil aproape face parte din fiinţa
oricărui individ.
73
Pe stradă, în birouri, în casă, la oraş, la ţară şi chiar pe câmp, la praşilă,

telefoanele mobile îşi fac auzită prezenţa prin coloritul specific al soneriilor.
Febra personalizării telefoanelor cu diverse coloane sonore i-a cuprins pe mulţi
oameni.
Unii au ales pentru mobilele lor melodii care mai de care mai sofisticate,
iar alţii, dimpotrivă, tonuri de apel mai puţin stridente. Melodia telefonului
trădează firea fiecăruia.
Iată părerea psihologilor: Cel care ţine telefonul pe silenţios, trădează o
personalitate discretă, stresată şi nesigură pe sine; cel al cărui telefon sună
foarte tare sau pe acordurile fanfarei militare, denotă, potrivit psihologilor, o fire
dominatoare, activă, dar şi rigidă; cel care nu a schimbat melodiile standard ale
mobilului, e o fire conservatoare; cel care ţine foarte mult la linişte şi preferă să
îl atenţioneze doar un "beep", se încadrează în categoria persoanelor retrase;
cel ce şi-a personalizat mobilul cu o melodie populară, cu influenţe de manea,
pare să iubească banii; cel care răspunde la telefon pe o simfonie de-a lui
Johann Sebastian Bach, este un meloman şi ascunde un caracter flegmatic,
care simte, din când în când, nevoia de evadare. Asta spun psihologii. Dar ce
spun duhovnicii? Cred că din perspectiva unui duhovnic fenomenul se vede
altfel. Cel care ţine foarte mult la linişte, preferă să îl atenţioneze doar un
"beep"; cel care ţine telefonul pe silenţios, sau cel care nu a schimbat melodiile
standard ale mobilului, trădează o fire smerită, care nu vrea să deranjeze, dar
poate fi şi indiferentă sau chiar leneşă; cel al cărui telefon sună foarte tare sau
pe acorduri stridente, denotă o fire trufaşă, mândră; cel ce şi-a personalizat
mobilul cu o melodie populară, cu influenţe de manea, pare să fie iubitor de
arginţi şi de plăceri trupeşti.
Foarte, foarte rar auzi telefoane mobile care să sune pe o cântare
bisericească. Această stare de lucruri, desigur, spune ceva.
Tu, frate, ce melodie ai ca sonerie pentru telefonul mobil?
Sănătatea copiilor
Două echipe de cercetători de la University of California, Los Angeles

(UCLA), din California, şi Universitatea daneză Aarhus au stabilit că mamele
care au utilizat telefonul mobil în perioada de graviditate au fost cu 54% mai
expuse riscului de a naşte copii cu probleme de comportament şi cu risc de
expunere la radiaţii. Studiul, efectuat pe 13.000 de copii, a fost foarte amplu şi
a stabilit că folosirea celularului de către femeia însărcinată, chiar şi de doar 2-
3 ori pe zi, a fost suficientă pentru a creşte riscul de a naşte copii cu
hiperactivitate şi dificultăţi de a-şi controla emoţiile, la vârsta şcolară. În plus,
notează The Independent, copiii expuşi radiaţiilor în utero au dificultăţi de a
stabili relaţii cu părinţii şi colegii de şcoală.
Situaţia devine mai serioasă în cazul în care copilul foloseşte chiar el
telefonul mobil, înainte de vârsta de 7 ani. În aceste cazuri, riscul unor
probleme comportamentale creşte până la 80%.
O serie de experţi ruşi de la Comitetul de Supraveghere împotriva
74
radiaţiilor a stabilit deja că riscul pe care îl presupune folosirea telefonului mobil

în timpul gravidităţii este "nu cu mult mai redus decât riscul pe care îl prezintă
pentru copil tutunul sau alcoolul consumat de mamă".
Concluzia, în cazul copiilor care utilizează telefonul mobil, a fost că pot
suferi de "pierderi de memorie, lipsă de atenţie, diminuarea capacităţii de
învăţare şi a abilităţilor cognitive, şi creşterea iritabilităţii" pe termen scurt, iar
pe termen lung pot dezvolta chiar "sindrom depresiv" şi "degenerarea structurii
nervoase a creierului".
Descoperirea făcută de cercetătorii americani şi danezi i-a luat prin
surprindere pe specialişti, care încearcă să stabilească şi o altă cauză pentru
hiperactivitatea copiilor. Ei cred că o posibilă explicaţie ar fi şi aceea că
mamele când folosesc telefonul mobil acordă o mai mică atenţie propriilor
copii. Este însa o ipoteză, care necesită noi studii şi interpretări mai atente,
scrie The Independent.
Sursa: www.sarcina-nasterea.ro
Când tăcerea e un păcat
Se spune că tăcerea este de aur. Dar nu totdeauna. În anumite

împrejurări, tăcerea este păcat; iată câteva exemple, când tăcerea devine
păcat:
Când taci la spovedanie şi nu spui păcatele, e păcat.
Când îţi auzi copiii minţind, blestemând, înjurând, grăind de rău, etc. şi
taci şi nu-I mustri, este păcat.
Când copiii tăi fac fapte rele şi tu taci, e păcat.
Când semenul tău păcătuieşte şi tu îl vezi sau îi ştii păcatele şi nu-l
sfătuieşti de bine şi taci, e păcat.
Când nu-ţi înveţi copiii să meargă la Biserică, să se spovedească, să se
împărtăşească, să facă fapte bune, să fie respectuoşi, să se roage lui
Dumnezeu, tăcerea este un păcat.
Când nu te rogi lui Dumnezeu pentru părinţii sau copiii tăi, tăcerea este
un păcat.
Când asculţi pe cel ce vorbeşte de rău şi nu-l opreşti, ci taci, este un
păcat.
Nu uita că ai datoria de a vorbi despre oameni cu Dumnezeu - adică a te
ruga pentru ei - cât şi datoria de a vorbi despre Dumnezeu cu oamenii - adică
a-i învăţa Credinţa Ortodoxă.
Să nu rămâi în nici o zi dator lui Dumnezeu cu Rugăciunea şi nici omului
cu cuvântul folositor.
Bolovanul
A fost odată un împărat, care, vrând să dea o lecţie supuşilor lui, a pus un
bolovan mare în mijlocul drumului, iar după aceea s-a ascuns pentru a vedea
cine va da bolovanul la o parte.
75
Au trecut pe acolo mulţi oameni: în trăsuri, în căruţe, pe jos sau călare.

Toţi, ajungând la bolovan, îl ocoleau. Preferau să treacă prin şanţ, decât să dea
bolovanul la o parte, mai ales cei bogaţi şi negustorii. Li se părea o înjosire să
mişte bolovanul. Ziceau că nu-i treaba lor. Ba mai mult, ocărau şi pe dregătorii
locului şi chiar pe împărat, că nu-şi fac datoria, că nu curăţă drumurile...
După aceea a trecut pe acolo şi un ţăran cu un coş de verdeţuri.
Apropiindu-se de bolovan, şi-a aşezat povara, şi a încercat să dea bolovanul
la o parte din drum, gândindu-se să nu se răstoarne cumva vreun car din
cauza lui. Nu i-a fost uşor, dar a reuşit. Întorcându-se la coşul său, ţăranul a
observat o pungă aşezată exact în locul în care fusese bolovanul, iar punga
conţinea mult aur şi o scrisoare de la împărat, în care scria că aurul va aparţine
celui ce va da bolovanul la o parte. Vestea s-a dus în toată împărăţia. De atunci
toate drumurile au fost curate. Nu mai găseai niciun bolovan pe cale.
La fel se întâmplă şi în zilele noastre. Câţi nu trec indiferenţi pe lângă un
robinet uitat deschis, sau bec care arde ziua în amiaza-mare, sau un obiect
căzut pe trotuar, de care toată lumea se împiedică, dar nimeni nu-l dă la o
parte.
Călătorul
Într-o bună zi, un pelerin a trecut pe la un pustnic cu nume mare.

Invitat fiind în chilie, a rămas uimit văzând că părintele nu avea altceva
decât o candelă, câteva icoane şi câteva cărţi, iar ca mobilă doar o masă şi un
scaun.
- Dar, părinte, unde-ţi este mobila? întrebă călătorul nostru.
- Dar a ta unde este? întrebă la rându-i părintele.
- A mea? Păi, eu sunt doar în trecere pe aici, răspunse călătorul.
- Şi eu la fel, zise părintele. Toţi suntem în trecere pe-aici.
Un pahar cu lapte
Într-o zi, Howard Kelly, un tânăr sărac care vindea diferite mărfuri
umblând prin sate, bătând din poartă în poartă, ca să-şi plătească studiile la
universitate, găsi în buzunar doar câţiva bănuţi, şi-i era foame. Banii nu-i
ajungeau nici măcar pentru o pâine. Se hotărî să ceară ceva de mâncare la
următoarea casă. Bătând într-o poartă, o tânără deschise uşa şi îl întrebă ce
doreşte. Vizibil jenat, studentul nostru, în loc să ceară ceva de mâncare, ceru
un pahar cu apă.
Ea, privindu-l cum arată, văzându-l cu rucsacul în spate, şi-a dat seama
că tânărul este înfometat, aşa că îi aduse un pahar mare cu lapte.
El îl bau încet şi după aceea întrebă:
- Cât vă datorez?
- Nu-mi datorezi nimic, răspunse ea. Mama mea ne-a învăţat că trebuie
să fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi…
- Vă mulţumesc din suflet...! spuse el.
76
Când Howard Kelly plecă de la casa aceea, nu numai că se simţea mai

uşurat, dar şi încrederea în Dumnezeu şi în oameni deveni mai puternică.
Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza sărăciei. Totuşi le-a
terminat şi a ajuns un bun medic într-o clinică din oraş.
După câţiva ani femeia, care îi dăduse un pahar cu lapte, se îmbolnăvi
grav.
Familia şi medicul din satul ei erau foarte îngrijoraţi. După puţin timp au
trimis-o în oraş. Îl căutară pe Dr. Howard Kelly pentru o consultaţie. Când el
auzi numele satului din care provenea pacienta, tresări. Şi-a amintit cu plăcere
de ziua când o tânără din acel sat, îi dăduse un pahar cu lapte.
Imediat Dr. Kelly urcă din holul spitalului în camera pacientei. Îmbrăcat în
halatul lui, doctorul intră să o vadă. Era chiar ea, o recunoscu imediat. O
consultă şi se întoarse la cabinetul său hotărât să facă tot posibilul ca să-i
salveze viaţa. Din ziua aceea urmărea cazul femeii cu cea mai mare atenţie.
Ea fu operată pe cord deschis şi se recupera încet, încet…
După o lungă luptă, boala a fost învinsă..! Era în sfârşit sănătoasă..!
După mai multe zile de spitalizare, pacienta fiind în afara oricărui pericol,
Dr. Kelly intenţiona să o externeze. Ceru biroului administrativ să-i trimită
factura cu totalul cheltuielilor, ca s-o aprobe. A verificat-o şi a semnat-o. Mai
mult, a scris ceva pe marginea facturii şi a trimis-o în camera pacientei.
Factura a ajuns în camera pacientei, dar femeii îi era teamă să o
deschidă. Ştia că ar fi trebuit să lucreze tot restul zilelor sale ca să achite costul
unei intervenţii atât de complicate...
În sfârşit o deschise şi ceva îi atrase imediat atenţia: pe marginile facturii
citi aceste cuvinte...
"Plătită integral acum mulţi ani, cu un pahar de lapte"
(Semnat) Dr. Howard Kelly
Atenţie la oglinzi!
Rătăcind pe ici, pe colo, un câine dolofan ajunse într-o odaie care avea
pe toţi pereţii oglinzi imense.
Astfel se văzu dintr-odată înconjurat de mulţi câini. Se înfurie, începu să
scrâşnească din dinţi şi să mârâie. Fireşte, şi câinii din oglindă făcură la fel,
descoperindu-şi colţii fioroşi. Câinele nostru începu să se învârtă nervos într-o
parte şi în alta pentru a se apăra de atacatori, după care - lătrând cu furie - se
aruncă asupra unuia dintre presupuşii săi adversari.
În urma puternicei izbituri în oglindă, căzu la pământ fără suflare şi plin de
sânge.
Dacă ar fi dat din coadă prieteneşte o singură dată, toţi câinii din oglindă
ar fi răspuns în acelaşi fel. Şi întâlnirea lor ar fi fost o sărbătoare!!
77
Auzi ce-ţi place
Un fermier american, care locuia la ţară, şi prietenul lui, mergeau odată

prin centrul oraşului New York. Era în timpul prânzului şi străzile erau pline de
oameni. Maşinile claxonau, frânele taxiurilor scârţâiau pe la colţuri, sirenele
zornăiau, sunetele oraşului erau asurzitoare. Deodată, fermierul spune:
- Aud un greiere!
Prietenul său, surprins, îi răspunde:
- Ce? Eşti nebun? Cum poţi să auzi un greiere în gălăgia asta!
- Ba da, sunt sigur! a spus el. Am auzit un greiere!.
- E o nebunie, i-a răspuns prietenul.
Fermierul se opri puţin, ascultând cu atenţie dincotro vine sunetul, după
care se îndreaptă, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, în care
creşteau nişte plante. S-a uitat printre ele şi, pe sub crengile lor, a descoperit
un greiere.
Amicul său a fost pur şi simplu uimit.
- E incredibil! Cred că ai urechi supraomeneşti!
- Nu, a spus fermierul. Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale.
Depinde ce vrei să asculţi.
- Dar nu se poate! a spus prietenul. N-aş putea auzi un greier, într-o aşa
gălăgie.
- Da, într-adevăr, a venit replica. Depinde ce este cu adevărat important
pentru tine, aceea auzi. Hai să-ţi demonstrez!
A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede, pe care, în mod
discret, le-a scăpat pe trotuar.
Atunci, în ciuda zgomotului şoselei aglomerate, care le asurzea urechile,
au putut observa pe o rază de 6-7 metri , multe capete întorcându-se să vadă
daca nu cumva banii căzuţi erau ai lor.
- Ai înţeles ce vreau să spun? a întrebat fermierul american. Totul depinde
de ce este mai important pentru tine.
Apropo, vi s-a întâmplat să auziţi vreun greieraş, trecând pe stradă? Dar

zgomotul făcut de o modedă căzută pe trotuar? Dar vreun zgomot, fiind la
rugăciune?
Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigore şi Ioan
În zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul

1081, s-a iscat mare neînţelegere între creştinii cei mai îmbunătăţiţi. Unii
cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, iar alţii
înălţau pe Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că
îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Alţii
înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, zicând că i-a întrecut pe toţi prin
înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. Deci, se ajunsese
acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii
78
grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.

Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după
aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci
cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate,
cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese
pe culmea virtuţilor.
Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la
Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci
fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru
mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este
între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi.
Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe
pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am
răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o
singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi
una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea
acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la
Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri,
îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.
Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa
cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta
era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea
aceasta spre a fi prăznuită. (După Sinaxar)
Şi în zilele noastre am avut (şi avem) părinţi duhovniceşti cu viaţă sfântă,

în jurul cărora s-au grupat creştinii. Aceşti părinţi s-au făcut iubiţi de creştini
pentru viaţa lor curată, pentru jertfelnicia lor în "ogorul" Domnului. Ca exemple
putem da pe Părintele Cleopa Ilie, Părintele Arsenie Boca, Părintele Calciu
Dumitreasa, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Iustin Pârvu, Părintele
Visarion Iugulescu, Părintele Ioan Iovan, Părintele Nicodim Măndiţă, Părintele
Iosif Trifa şi pe mulţi alţii.
Fiecare creştin, care-şi doreşte mântuirea, a înţeles credinţa mai bine, de
la unul sau de la altul dintre aceşti părinţi. Acela a reuşit să-l "cucerească"
pentru Domnul.
Din păcate, ca şi pe timpul Sfinţilor Trei Ierarhi, când creştinii se porecleau
între ei zicându-şi "ioanieni", "vasilieni", "grigorieni", şi astăzi îi auzi pe unii
creştini zicând despre alţii că sunt "nicodimişti", sau "calcişti", sau "visarionişti",
sau "trifişti". Aceste etichete sunt date în chip defăimător şi iresponsabil de cei
care se consideră "pur ortodocşi", vrând să arate lumii că unii părinţi
duhovniceşti cu ucenicii lor sunt mai slabi în credinţă sau chiar rătăciţi,
judecând ei înainte de a judeca Hristos. De ce aşa? Oare judecăţile lui
Dumnezeu se potrivesc cu ale oamenilor ? Câtă neînţelepciune! Ce mai râde
vrăjmaşul de noi!
Aţi auzit cumva ca autoritatea noastră bisericească, Sfântul Sinod, să fi
ridicat în slăvi sau să fi caterisit, sau afurisit, sau anatematizat pe vreunul dintre
79
aceşti părinţi, ori pe ucenicii lor? Eu n-am auzit. Aşadar, atâta timp cât Sfântul
Sinod nu s-a pronunţat în vreun fel sau altul cu privire la aceşti părinţi ai noştri,
haideţi să procedăm la fel ca şi în cazul Sfinţilor Trei Ierarhi, şi să-i cinstim
deopotrivă pe toţi părinţii duhovniceşti ai Bisericii noastre, care au făcut roade
şi să defăimăm pe defăimătorul sufletelor noaste, cel care vrea să ne
învrăjbească. Amin!
Fereastra sufletului
O familie a primit moştenire o casă într-un cartier foarte liniştit. Înainte de

a se muta, mama, tatăl şi fiica lor mergeau câteva ore în fiecare zi pentru a
scoate din casă lucrurile vechi, pentru a face curăţenie şi a pregăti cât mai bine
noua locuinţă.
În prima dimineaţă, când au ajuns în casă, fiica a observat, privind pe
fereastră, o femeie în vârsta care îşi întindea hainele abia spălate, la soare.
- Mamă, zise fiica, priveşte ce haine murdare întinde vecina noastră la
soare! Eu ştiu să spăl mult mai bine decât ea! Nu o fi ştiind să spele sau poate
n-a auzit de săpun şi detergenţi… Îmi vine să mă duc să-i spun, s-o învăţ să
spele...
Mama a privit la femeia în vârstă care îşi întindea rufele, a privit apoi la
fiica ei şi n-a spus nici un cuvânt.
Şi aşa, la fiecare două sau trei zile fiica repeta observaţiile şi se amuza
pentru aceasta, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.
După vreo lună, fiica a rămas surprinsă văzând că vecina sa întindea pe
sârmă cearceafuri mult mai curate, aşa ca i-a spus mamei sale:
- Priveşte, mamă, vecina a învăţat să spele rufele, cu toate că n-am avut
timp să trec pe la ea ca s-o învăţ să spele!
Mama s-a uitat zâmbind la ea şi i-a răspuns:
- Nu, draga mea, astăzi am reuşit să vin ceva mai devreme decât tine şi
am spălat geamurile casei noastre! De aceea se văd rufele vecinei noastre
mult mai curate…
Şi în viaţă se întâmplă de multe ori la fel… Totul depinde de cât de curată

este fereastra sufletului nostru, cea prin care observăm faptele celorlalţi.
Înainte de a critica, bine ar fi să ne uităm la noi înşine şi să ne curăţăm
sufletul pentru a putea vedea clar ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Atunci
vom reuşi să vedem şi curăţenia sufletească a celorlalţi, chiar daca ei nu sunt
niciodată perfecţi…
Milostenia sufletească
Duhovnicul meu, Părintele Arsenie Papacioc, îmi spunea adesea că

sărăcia nu e o virtute şi nici bogăţia nu este un păcat. Şi tot dânsul îmi zicea
că, la Sfârşit, criteriul de judecată a lui Hristos va fi mila, argumentând cu citate
din Evanghelia după Matei (25, 42-43) unde se spune:"…flămând am fost şi nu
80
Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi
nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi
cercetat".
Aşadar, să facem milă. Aici voiam să ajung. Să facem milă, dar nu oricum
şi oricând, căci sunt situaţii în care putem să greşim, făcând milă. Dacă ştim
pe cineva că foloseşte banul pe care i-l dăm ca să cumpere băutură, ţigări sau
alte lucruri nefolositoare, greşim; încurajăm beţia şi fumatul. Dacă ştim pe
cineva că cerşeşte pentru că e certat cu munca, iar greşim; încurajăm lenea.
De aceea, pe adevăraţii săraci trebuie să-i căutăm cu atenţie, ostenindu-ne
puţin. Să nu credem că, dacă am dat doi bănuţi la primul cerşetor întâlnit în
cale, am făcut mare milă. Să-i cutăm prin sate izolate, prin locuri greu
accesibile. Să ne unim mai mulţi creştini ca să putem face aceasta, căci de
unul singur e mai greu.
Sunt unii cerşetori, care profită de mila şi bunătatea creştinilor şi vin
duminica chiar în biserică, în timpul slujbei, ca să cerşească. Aici iar putem
greşi, dacă nu suntem vigilenţi, pentru că se tulbură slujba. Îi vezi pe unii
creştini căutându-se prin buzunare, foindu-se, în loc să fie atenţi la cântare şi
rugăciune, căci aceşti cerşetori sunt foarte insistenţi, dacă nu le dai. Aici
trebuie să luăm poziţie noi, cei din biserică, căci preotul nu poate să iasă din
Sfântul Altar să se ia cu ei la harţă. Dându-le acestor cerşetori (sau falşi
cerşetori), îi determinăm să mai vină şi duminica viitoare ca să fac dezordine.
Iată cum putem să greşim!
Mila cea mai mare pe care trebuie să o facem noi, astăzi, ne spunea
vrednicul de pomenire Părintele nostru Visarion Iugulescu, este mila
sufletească. Şi pe aceasta o putem face, cu mai mult spor, la fel, unindu-ne mai
mulţi creştini.
Cum putem săvârşi milostenia sufletească
Trebuie să avem în vedere ce hrană dăm, cui dăm, cum dăm, unde dăm
şi când dăm.
Ce dăm. Dăm o cărticică de rugăciune, un îndreptar de spovedanie, o

revistă cu predici şi învăţături creştine, o iconiţă, o căndeluţă, o casetă audio
sau un CD cu program duhovnicesc, un sfat, un îndemn, dar mai ales căldură
sufletească. Să-i mângâiem pe cei necăjiţi, oropsiţi, lipsiţi, părăsiţi. Să-i ajutăm
să capete încredere în Bunul Dumnezeu. Să le spunem că Dumnezeu nu
îngăduie ispita, răul, necazul, dacă nu iese ceva bun. Să ne ridicăm sau să ne
coborâm la nivelul fiecăruia. Să ne punem în situaţia lor şi atunci vom şti ce să
le dăm, altfel ne pierdem timpul.
Când dăm. Dăm când sufletul omului este dispus să primească un dar
duhovnicesc, un îndemn. Momentul cel mai bun este când omul este în
suferinţă, în boală, în necaz, în primejdie, în sărăcie. Atunci se mai gândeşte
la Dumnezeu şi la ajutorul Lui, atunci primeşte. Atunci să-i venim în
81
întâmpinare.
Unde dăm. Dăm la spitale, azile, familii nevoiaşe, instituţiile prin care
lucrăm şi oriunde sunt fraţi de-ai noştri.
Pentru necazurile prin care trec, de obicei, oamenii dau vina pe dregători.
Noi să nu facem politică, să nu dăm vina pe alţii. Trebuie să-i facem să
înţeleagă că din cauza depărtării noaste de Dumnezeu şi a păcatelor se abat
peste noi necazuri şi lipsuri, şi nu din cauza altora.
Cui dăm. Dăm, desigur, la săraci. Cei mai săraci (sufleteşte) în ziua de
astăzi sunt bogaţii vremii, care au de toate (din cele materiale) şi nu mai au
nevoie de Dumnezeu.
Dăm celor de care nu s-a îngrijit nimeni până în momentul de faţă. Dacă
nu le vom da noi fraţilor noştri, le vor da alţii, care se vor prezenta drept păstori
şi apostoli, dar care sunt de fapt "lupi îmbrăcaţi în piei de oaie", ce au în traistă
otravă.
Cum dăm. Dăm cu dragoste, cu smerenie şi nu pentru răsplată sau pentru

că ne-a poruncit cineva. Dăm cu binecuvântarea duhovnicului nostru. În cazul
că dăm la un spital, cu binecuvântarea preotului spitalului şi cu aprobarea
conducerii spitalului.
Să mergem, de exemplu, cu un casetofon sau un DVD-player la un azil

de bătrâni şi, cu aprobările de care vorbeam, să le punem o casetă cu
învăţături sfinte, un film cu o viaţă de sfânt, cu minunea de la Ierusalim sau
Iordan, scenete duhovniceşti şi orice material ziditor de suflet, dar - atenţie!!! -
să fie ortodox, nu cu scene erotice sau alte manifestări străine de duhul
ortodoxiei.
Ce s-ar bucura acei bătrâni (sau tineri) din azil, părăsiţi de ai lor! Printre
ei o să-l găsiţi şi pe Hristos, părăsit de ai Lui.
Aceasta am învăţat de la Părintele nostru Visarion.
"Secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi, deci, pe Domnul

secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său" (Matei 9,37-38).
PACE, DRAGOSTE şi BUNĂSTARE
O femeie, ieşind din casă, vede trei bătrâni cu barbă albă stând pe o
băncuţă la poartă.
Nu-i cunoştea, dar văzându-i străini şi abătuţi, îi invită în casă să mănânce
ceva.
- Soţul tău este acasă? - întrebară ei.
- Nu, este la câmp.
- Atunci nu putem intra, replică ei.
Seara, când soţul se întoarse acasă, ea îi povesteşte despre cei trei
82
bătrâni...
- Du-te şi spune-le că am venit şi pofteşte-i înăuntru!
Femeia se duce şi îi invită în casă.
- Nu putem intra toţi în casă, replică ei.
- Cum aşa? întreabă ea.
Unul dintre bătrăni îi explică:
- Eu sunt BUNĂSTARE , el este PACE iar celălalt este DRAGOSTE.
Acum du-te şi întreabă-l pe soţul tău: pe care dintre noi ne-a invitat în casă ?
Femeia intră în casă şi îi spune soţului, care nu stătu mult pe gânduri şi
cu bucurie, zise:
- Ce bine! Cum suntem noi nevoiaşi, ar fi bine să-l inviţi în casă pe
BUNĂSTARE, să ne umple casa cu bunăstare, să nu mai alerg atâta, toată
ziua!
Soţia nu a fost de acord:
- De ce să nu-l invităm pe PACE? Câte griji pe capul meu, câte datorii...,
nu mai am PACE şi linişte.
Nora, care îi asculta dintr-un colţ al casei, zise:
- N-ar fi mai bine să-l invităm pe DRAGOSTE? Casa noastră ar fi atunci
plină de dragoste! - a sugerat nora, care, probabil, se gândea şi la relaţia ei cu
soacră-sa.
- Hai, măi femeie, să ne luăm după sfatul norei, îi zice soţul femeii sale.
Du-te afară şi invită-l pe DRAGOSTE să ne fie oaspete.
Femeia iese afară şi întreabă:
- Care dintre voi este DRAGOSTE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete.
DRAGOSTE porneşte înspre casă. Odată cu el se pornesc în urma lui şi
ceilalţi doi. Surprinsă femeia întreabă:
- L-am invitat doar pe DRAGOSTE. Cum de veniţi şi voi cu el?
Cei trei bătrâni îi replicară: Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe
PACE, ceilalţi ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe DRAGOSTE,
unde merge el mergem şi noi.
Unde este DRAGOSTE, este şi BUNĂSTARE, şi PACE!
Povestea unei lumânări
E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine... Parcă aţi vrea
să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ?
În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt
tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:
Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu
aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.
A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc,
să mă dăruiesc chiar pe mine însumi... Asta e mult mai frumos decât sa rămân
rece şi fără rost.
Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi
83
lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi
căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva:
dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care
le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici... Asta e o iluzie.
Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o
lumânare aprinsă.
Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar
când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.
Şi la voi oamenii e tot aşa, împreună luminaţi mai mult...
Desenele animate mai violente decât ştirile
Canalele pentru copii difuzeaza mai multa violenta decat posturile

generaliste
Potrivit unui studiu al Consiliului National al Audiovizualului (CNA),

posturile de desene animate difuzeaza, in medie, 20 de acte de violenta pe ora
de emisie, iar cele informative si generaliste doar 14, arata realizatorii studiului.
Cea mai difuzata violenta este cea de tip fizic.
Dupa frecventa actelor de violenta, cel mai agresiv canal de desene
animate este Cartoon Network, care difuzeaza, in medie, 27 de acte de
violenta pe ora, adica aproximativ unul la doua minute, urmat de Jetix si
Minimax. Chiar si clipurile promo contin violente, acelasi post Cartoon Network
ocupand primul loc.
Violenta la ea Acasa
In clasamentul similar pentru posturile de televiziune generaliste si

informative, lider este Acasa, cu 23,5 acte de violenta pe ora, urmat de Prima
TV (20), OTV (18,2) si Pro TV (14,6). In ceea ce priveste ponderea duratei
violentei din o ora de emisiune, Cartoon Network este de cel putin doua ori mai
violent decat restul canalelor de desene animate incluse in studiu, difuzand in
medie, fara a lua in considerare publicitatea, 22,6 minute de violenta pe ora, in
timp ce Jetix - 11, iar Minimax - aproape sapte minute.
Pentru celelalte posturi de televiziune, studiul a masurat durata actelor de
violenta, exprimata ca pondere pe ora, fara publicitate. Lider din acest punct
de vedere este Pro TV, cu 21,2%, urmat de Prima TV (20,6%) si Acasa (20,3).
I-am ajuns pe americani
In privinta posturilor de desene animate, cea mai difuzata forma de

violenta este cea de tip fizic. La posturile de televiziune generaliste si de stiri,
predomina actele de violenta verbala (46,7%), urmate de violenta fizica
(30,5%). "Numai pentru naivi, televiziunea e o aratare a realitatii, de fapt ea
este un spectacol al realitatii si multi teleasti mint, spunand: noi nu avem nicio
84
vina, noi doar aratam ce se intampla in lume.", a remarcat prof. Ioan Dragan,
coordonatorul studiului. La noi, pe micul ecran, violenta verbala a trecut
inaintea celei fizice, iar tipurile de emisiuni care prezinta cel mai mare numar
de asemenea acte sunt cele de reality-show (20,7 pe ora), de divertisment
(15,5) si dezbaterile (8,3). La postul Acasa, telenovelele romanesti abunda in
special in violente verbale". De altfel, la acest capitol ii concuram pe americani,
cei despre care se spune ca "omoara", la Hollywoood, cam 1000 de persoane
pe zi. Daca la ei 53% din filme contin violenta, in filmele noastre se ajunge la
41%. "Pe fondul unei concurente din ce in ce mai acerbe, ne asteptam ca
violenta pe micul ecran sa creasca pana la extrem", a declarat presedintele
CNA, Rasvan Popescu. In 2008, CNA a dat posturilor TV care au promovat
acte de violenta 38 de somatii, 19 amenzi si trei sanctiuni cu intreruperea
emisiunii.
Amenzi degeaba
Studiul a fost realizat de Centrul de Studii Media si Noi Tehnologii de

Comunicare (CSMNTC), in perioada 13-19 octombrie 2008. Au fost
monitorizate peste 370 de ore de programe la 13 canale TV de tip generalist
sau specializat (informative si canale pentru copii). In 2008, CNA a dat
posturilor TV care au promovat acte de violenta 38 de somatii, 19 amenzi si trei
sanctiuni cu intreruperea emisiunii.
(Adrian-Nicolae POPESCU- Ziarul ZIUA)
Şi când mă gândesc câţi creştini nu îşi lasă copilaşii în faţa televizoarelor,

la desene animate, ca ei (părinţii) să poată să îşi rezolve mai uşor treburile
casnice...
Ce semeni, aceea răsare...
Revoltă în junglă
O ageră maimuţă din jungla africană,

Urcându-se pe-o creangă de arbore, în goană,
Vădit nemulţumită şi tare revoltată,
A explodat: sunt tristă şi foarte ofensată,
De ceea ce se spune în jungla omenească,
Având ca scop şi ţintă, pe noi să ne jignească.
A apărut în lume o teză mincinoasă;
Că omul ar descinde din buna noastră rasă.
Aflat-am că tăticul acestei teorii,
E un britanic - Darwin, ce-a scris doar inepţii.
E un savant ridicol, un simplu maimuţoi ,
Ce crede că se trage, neîndoios, din noi.
Eu protestez sălbatic, căci asta-i o prostie
Şi vă îndemn: nu credeţi aşa gogomănie!
85
Pe mine, Dumnezeu maimuţă m-a făcut,

Şi sper să nu ajung, ca Omul, decăzut...
Sunt tare mulţumită de viaţa mea umilă,
De viaţa mea curată, de viaţa de gorilă.
Vă-ntreb pe fiecare, iubiţi şi sinceri fraţi,
Ce locuiţi cu mine de ani nenumăraţi,
Aţi auzit vreodată la noi să fie ură?
Că pe la noi se minte, se junghie şi fură?
Nu veţi vedea vreodată cât o să fie luna,
O minte de maimuţă dospind în ea minciuna!
Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi?
Copii lăsaţi pe drumuri sau planuri de război?
Nu veţi vedea vreodată, cât timp purta-vom coadă,
Gorile divorţate sau prunci lăsaţi pe stradă!
Văzut-aţi voi în hoardă, la noi, bolnavi mintali,
Drogaţi, ori lesbiene, ori homosexuali?
La noi văzut-aţi droguri sau vreo tutungerie?
În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie!...
Aţi întâlnit pe creangă vreun cimpanzeu beţiv?
Gibon care să-njure sau pavian parşiv?
N-avem orfelinate, nici penitenciare
Şi nu privim la porno, căci nu avem ziare...
Noi nu ascundem droguri, nu traficăm muniţii.
N-avem televizoare, ce spurcă ochii minţii,
Nici internet, ce-arată atâtea stricăciuni,
Nici cârciumi, nici spitale, nici case de nebuni,
Nici cerşetori în hoardă, nici chefuri dezmăţate,
Şi nici bordeluri scumpe cu dame desfrânate.
În neam la noi văzut-aţi, vânduţi necumpătării,
Prizonieri pe viaţă ai sticlei şi ţigării?
La noi nu sunt nici garduri, nici pui murind de foame,
Sau omorâţi în taină de cele ce-şi zic "mame"!
La noi nu-s sindicate, nici libertăţi în lanţuri,
Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri!
N-avem nici prim-miniştri pe care să-i înjuri,
Nici bani depuşi la bancă, nici alte mari strânsuri.
Nici senatori să doarmă cuminţi în parlament,
Când alţii îşi prezintă un scurt amendament.
La noi nu ai să afli, nicicând, pe cineva,
Precum îi vezi pe oameni, mergând la DNA.
N-o să-ntâlniţi în hoardă vreun cimpanzeu corupt,
Şi nici mişcări rapide, mişcări pe "dedesubt".
Şi dacă facem salturi, nu trecem peste legi,
Cum fac creştinii astăzi în posturi şi câşlegi.
Şi iată încă una din lumea lor de jos,
86
La noi nu se întâmplă război religios!

Nici ordini mondiale, nici naţionalism,
Şi nici vreo îndoială ce duce-n ateism...
N-avem atâtea secte, ce-s gata să lovească
În dogma noastră veche, în dogma strămoşească.
Şi nici mişcări viclene, rebeli şi antihrişti,
Şi nici apostazie, şi nici ecumenişti.
Noi n-am pus cod de bare cu şase, şase, şase,
Nicicând, pe nuci, pe fructe sau pe rădăcinoase.
Noi nu avem nici carduri, cum are lumea "bună",
Nici cipuri implantate pe frunte sau pe mână.
Tot ce-am văzut la oameni mai crud şi mai pervers,
E conştiinţa-n lanţuri şi dogma pusă-n vers.
Religia iubirii ce-o afli în Scriptură,
În timp ei au redus-o la datini şi cultură,
Încât ajuns-a lumea să-l pună, cu tupeu,
Acum, pe om în centru şi nu pe Dumnezeu.
De veţi vedea vreodată c-am coborât din pom,

Stricându-mă la minte, având purtări de "om",
Umblând cu baliverne, sau cu găinării,
Ori cu purtări nedemne, sau alte viclenii,
Să mă opriţi la vreme, să nu evoluez,
Şi ajungând ca omul, să nu ştiu ce să crez...
E-adevărat că omul a coborât, ca soi.

Dar nu, fiţi rezonabili, n-a coborât din noi!
(Prelucrare din “folclorul blogosferic”)
Valoarea femeii
Un tată vorbea cu fiul său. Probabil că acest tată era şi un bun contabil,
căci la orice lucru el folosea creionul şi hârtia. Fiul, fiind la vârsta căsătoriei, îi
povestea tatălui despre viitoarea lui soţie, despre alegerea făcută:
- Tată, mi-am găsit aleasa inimii şi vreau să mă căsătoresc cu ea. Tatăl îl
întreabă:
- Cum este aleasa inimii tale?
Fiul răspunde:
- Este frumoasă.
Tatăl, vrând să "calculeze" valoarea fetei, îi spune:
- Ia un creion şi scrie un zero! Şi cum mai este?
Fiul răspunde:
- Este bogată.
Tatăl îi spune din nou:
- Mai scrie un zero lângă celălalt! Şi cum mai este?
87
Fiul:
- Este harnică. Tatăl:
- Mai scrie un zero! Şi cum mai este?
Fiul:
- Este sănătoasă.
Tatăl:
Fiul:
- Cu nume bun.
Tatăl:
Fiul:
- Cu multă ştiinţă de carte.
Tatăl:
- Mai scrie un zero! Până acum totul este zero. Şi cum mai este?
Fiul, nemulţumit de nemulţumirea tatălui său, îi spune accentuând fiecare
literă:
- Tată, aleasa inimii mele este foarte evlavioasă şi credincioasă!
Tatăl îi spune răspicat, accentuând şi el fiecare literă:
- Fiul meu, în faţa tuturor zerourilor scrie un unu şi vei vedea cât valorează
aleasa inimii tale! Dacă este credincioasă, atunci este de milioane. Te felicit!
Orbire sufletească
A fost odată o fată oarbă care se ura pe sine pentru că era oarbă. Ura pe
toată lumea, în afară de prietenul ei. Într-o zi, fata a spus că dacă ar putea
vedea lumea, atunci ea s-ar mărita cu prietenul ei.
Dar, într-o zi fericită, cineva i-a donat o pereche de ochi. După operaţie,
când bandajele au fost date jos, ea a văzut totul şi pe prietenul ei. Acesta a
întrebat-o: "Acum, că poţi vedea, te măriţi cu mine?"
Fata a rămas şocată când a văzut că prietenul ei este orb şi i-a spus: "Îmi
pare rău, dar nu mă pot mărita cu tine pentru că... eşti orb". Gândul că trebuia
să se uite la ochii lui închişi toată viaţa ei, a făcut-o să-l refuze.
Profund îndurerat, înainte de a pleca, prietenul ei i-a spus: "Te rog să ai
grijă de ochii tăi, draga mea, pentru că înainte de a fi ai tăi, au fost ai mei…"
Tot aşa procedăm şi noi, când starea noastră se schimbă din rău în bine.
Ne mai aducem aminte, oare, cum a fost viaţa noastră mai înainte şi cine a fost
alături de noi în cele mai grele clipe?
În cursa vieţii
Cu câţiva ani în urmă, în America, la Seattle, în cadrul Jocurilor Olimpice

Speciale, la linia de start s-au aliniat nouă persoane cu handicap fizic şi mental,
în cărucioare, pentru cursa de 100 de metri.
88
Când focul de armă a dat startul, cu toţii au început să învârtă din

răsputeri roţile cărucioarelor spre linia de sosire. Cu toţii, în afară de un băiat,
al cărui cărucior s-a opintit în bordura de margine şi s-a răsturnat. Băiatul a
căzut şi a început să plângă. Ceilalţi opt i-au auzit plânsul. Au încetinit cursa şi
s-au oprit. Apoi s-au întors şi au luat-o înapoi, cu toţii.
O fată cu un grav handicap mental s-a aplecat spre el şi l-a sărutat
spunându-i: "Aşa că e mai bine acum?". L-au ridicat. Apoi ţinându-se de mâini,
fiind în cărucioare, au pornit cu toţii spre linia de sosire. Stadionul întreg era în
picioare şi aplauzele şi uralele au continuat peste 10 minute.
Este oare neapărat nevoie să fim privaţi de sănătate pentru a ne da
seama că oamenii sunt mai importanţi ca realizările noastre? Probabil că cel
mai grav handicap de care suferim este subaprecierea fiinţei umane, egoismul
cu care ne zbatem fiecare sa fim învingători, să fim înaintea altora în cursa
vieţii.
Racul, broasca şi o ştiucă

(Al Donici)
Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat,
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar ieu de samă
Că sacu' stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat,
Însă , pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.
Aşa-i şi la omenire,
Când în obştii nu-i unire.
Cele trei "site" ale lui Socrate
Odată, a venit un om în grabă la Socrate, zicându-i:

- Ascultă, Socrate, trebuie să-ţi spun că prietenul tău...
- Stai, l-a întrerupt înţeleptul. Ai trecut prin cele trei site ceea ce vrei
să-mi spui?
- Trei site? a întrebat celălalt plin de uimire.
- Da, dragul meu, trei site! Să vedem dacă ceea ce vrei să-mi istoriseşti
89
poate să treacă prin cele trei site. Prima este sita adevărului. Ai verificat dacă
tot ceea ce vrei să-mi istoriseşti este adevărat?
- Nu, am auzit şi eu povestindu-se şi...
- Aha! Precis însă că ai folosit-o pe cea de-a doua sită. Ceea ce vrei
să-mi relatezi, dacă nu este adevărat, măcar este un lucru bun?
Celălalt răspunde ezitând:
- Nu, dimpotrivă...
- Atunci, l-a întrerupt din nou înţeleptul, hai să încercăm a treia sită. Ceea
ce vrei să-mi comunici este un lucru necesar?
- Nu tocmai.
- Atunci, zâmbi Socrate, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici
adevărat, nici bun şi nici necesar, las-o baltă şi nu mă mai împovăra şi pe mine.
Cea mai frumoasă inimă
Într-o zi, un tânăr s-a oprit în mijlocul unui oraş şi a început să le explice
celor din jur că are cea mai frumoasă inimă din lume. O mare mulţime de
oameni s-a adunat şi toţi se minunau, văzându-i inima, căci era perfectă. Nu
era în ea nici o pată şi nici o imperfecţiune. Da, toţi îi dădeau dreptate: era într-
adevăr cea mai frumoasă inimă, care fusese văzută vreodată.
Deodată s-a apropiat un bătrânel de mulţime şi a zis:
- Totuşi, inima ta nu este nici pe departe aşa de frumoasă ca a mea.
Mulţimea de oameni şi tânărul priviră inima bătrânului care bătea cu
putere, dar care era plină de cicatrici. Inima avea locuri în care bucăţi din ea
fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau întru totul. Şi mai erau unele
linii colţuroase, mai bine spus în unele locuri existau răni adânci, din care
lipseau bucăţi întregi. Tânărul privi la inima bătrânelului, observă starea în care
se afla şi râse.
- Cred că glumeşti, spuse el, asemănând inima ta cu a mea. A mea este
perfectă, în timp ce a dumitale este un amestec de cicatrici şi răni.
- Da, spuse bătrânul, a ta arată perfect, dar nu aş schimba-o niciodată cu
a mea. Fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am
dăruit dragostea mea. Rup o bucată din inima mea şi o dau celor de lângă
mine. Şi adesea ei îmi dau în schimb o parte din inima lor, care ia locul rămas
gol din inima mea. Dar pentru că bucăţile nu se potrivesc chiar perfect, am
rămas cu câteva margini colţuroase şi porţiuni pe care le preţuiesc foarte mult,
căci ele îmi amintesc de iubirea, pe care am dăruit-o altora. Uneori am dăruit
bucăţi din inima mea, fără ca să primesc nimic în schimb, nici măcar o bucăţică
din inima lor. Acestea sunt rănile deschise. A dărui iubire înseamnă uneori a-
ţi asuma un mare risc. Chiar dacă aceste răni sunt dureroase, rămân deschise
şi îmi amintesc de iubirea pe care o am faţă de oameni şi sper că se vor
întoarce într-o zi şi vor umple locurile goale. Îţi dai seama acum în ce constă
adevărata frumuseţe a inimii?
Tânărul era pe punctul de a începe să plângă, se apropie de bătrân, îşi
strânse inima tânără şi perfectă şi smulse o bucată din ea. Apoi i-o întinse
90
bătrânului cu mâinile tremurânde.

Bătrânul i-a primit bucata şi a pus-o în inima lui. Apoi a rupt o bucată şi
din inima lui bătrână şi brăzdată de cicatrici şi umplu cu ea rana din inima
tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, căci marginile erau cam colţuroase.
Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai
frumoasă ca niciodată, căci simţea pulsând în ea dragostea din inima
bătrânului. Se îmbrăţişară şi plecară împreună.
Oare câte astfel de răni şi cicatrici are inima noastră?
(Ursula Schnidrig)
Cum ne rugăm?
Un bătrân a rămas într-o capişte (templu idolesc), unde se ruga lucrând.

Şi au venit dracii, zicându-i lui: du-te de aici, din locul nostru! Iar bătrânul a zis:
nu-i locul vostru, voi nu aveţi loc. Şi au început dracii să-l tulbure, să-i
risipească lucrul lui, smicelele lui de finic. Iar bătrânul se nevoia să le adune pe
ele. Mai pe urma dracul apucându-l de mână, îl trăgea, voind să-l scoată afară.
Dar ajungând bătrânul la uşa, văzând că nu-i glumă, cu cealaltă mână s-a
apucat de uşă, strigând din adâncul sufletului: Iisuse, ajută-mi ! Şi îndată a fugit
dracul. Şi bătrânul a început a plânge. Iar Domnul i s-a arătat lui şi i-a zis: de
ce plângi? Şi a răspuns bătrânul: fiindcă dracii îndrăznesc şi reuşesc să-l
tulbure pe om şi să-l necăjească. Si i-a zis lui: asta pentru că te-ai lenevit; te
rugai cu mintea împrăştiată, căci când M-ai căutat cu adevărat, strigând din
suflet, ai văzut cum M-am arătat ţie!
Acestea le zic, căci este trebuinţă de multă osteneală şi de nu se va osteni
cineva, nu poate să aibă pe Dumnezeu cu sine, căci El pentru noi S-a răstignit.
(după Patericul Egiptean - Avva Ilie)
Pomul cu roade
Un om asuprit de cei invidioşi şi necredincioşi, s-a dus şi s-a jelit la

duhovnicul său zicând: "Ce au cu mine, părinte, de nu mă lasă în pace?"
Părintele l-a luat cu sine în livadă şi i-a zis: "Iată, fiul meu, ai aici pilda
vieţii: crezi, tu, oare, că cineva aruncă cu pietre în pomii cei neroditori, care nu
au decât frunze? Nu, fiule, oamenii aruncă cu pietre doar în cei roditori. Fii
fericit că te asupresc oamenii, căci te asemeni pomului cu roade..."
De atunci, omul nostru nu s-a mai văitat de răutatea semenilor.
Nisipul şi piatra
Doi prieteni mergeau împreună prin deşert.

La un moment dat s-au certat, şi unul dintre ei i-a spus vorbe grele
celuilalt şi l-a lovit.
Acesta din urmă, îndurerat, fără cuvinte, a scris pe nisip:
"Astăzi, cel mai bun prieten m-a jignit şi m-a lovit."
91
Au continuat să meargă şi au ajuns la o oază, în lacul căreia au decis să

se răcorească. Cel care fusese pălmuit a fost cât pe ce să se înece, dar
prietenul său l-a scos la mal. După ce şi-a revenit, cel salvat a scris pe o piatră:
"Astăzi, prietenul meu cel mai bun a fost lângă mine când am avut nevoie
de el."
Celălalt l-a întrebat:
- Când te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o piatră. De ce?
Acesta i-a răspuns:
- Când sunt rănit scriu pe nisip pentru ca vânturile să şteargă amintirea
suferinţei. Dar când cineva îmi face un bine sap această amintire în piatră,
pentru ca ea sa dăinuie, neştearsă…
Când ne botezăm?
Astăzi fiind Odovania Praznicului Botezului Domnului, vreau să mai

zăbovim puţin asupra acestui eveniment, citându-l pe Părintele Cleopa Ilie:
"După mărturia Sfântului Ioan Damaschin, opt sunt botezurile.

Primul botez a fost potopul, pentru curmarea păcatului (Facere 7, 17-24).
Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare şi prin nor, căci norul este
simbolul duhului, iar marea al apei (Ieşire 13, 22; I Corinteni 10, 2).
Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit "tăierea împrejur".
(Facere 17, 10-14).
Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocăinţei (Matei 3, 1-11).
Acest botez a fost introductiv şi conducea pe cei botezaţi la pocăinţă şi la
credinţă în Hristos.
Al cincilea botez este botezul creştin prin apă şi prin Duhul Sfânt, instituit
de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate ucenicilor Săi:
Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh (Matei 28, 19). Acesta este cel mai mare botez din cele
amintite până acum. El se face prin afundare în apă în numele Preasfintei
Treimi şi este mântuitor pentru că iartă toate păcatele şi aduce în inimile
noastre harul Sfântului Duh. Noi toţi ne botezăm cu acest botez desăvârşit prin
apă şi prin Duh, fără de care nimeni nu se poate mântui.
Al şaselea botez, care este de o măsură cu Botezul creştin, prin apă şi
prin Duh, este botezul prin pocăinţă şi prin lacrimi, adică Sfânta Spovedanie,
prin care ni se dezleagă toate păcatele.
Al şaptelea şi cel mai desăvârşit este botezul prin sânge şi mucenicie
pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul
nostru.
Al optulea şi ultimul botez este focul cel veşnic de după judecata
obştească. Acest botez nu este mântuitor, ci pe de o parte distruge răutatea şi
păcatul, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-
252)".
Am expus cele de mai sus pentru că am auzit pe cineva întrebând pe un
92
preot ortodox:
- Părinte, sunt unii care susţin că Domnul Hristos s-a botezat la 30 de ani
de aceea şi ei îşi botează copiii tot la 30 de ani. E adevărat? Răspunsul
părintelui a fost:
- DOMNUL IISUS HRISTOS S-A BOTEZAT LA 8 ZILE, când a fost tăiat
împrejur. Acesta era botezul în vigoare în acel moment.
Fără cuvinte
Orgoliul, semn al mândriei, te face să pierzi de multe ori!

Doi soţi, un bărbat şi o femeie, pentru nişte nimicuri, s-au certat. Se mai
întâmplă în familie, chiar şi în familiile creştine. Şi nu vorbeau. Fiecare o făcea
pe supăratul, fiecare îl considera pe celălalt că e vinovat şi nu voia nici unul să
rupă tăcerea; mai ales bărbatul, care se considera superior, fiind şi om de
afaceri.
La un moment dat, bărbatul trebuia să plece într-o călătorie de afaceri şi
avea avion a doua zi dimineaţă. De obicei, când trebuia să se scoale mai de
dimineaţă, îl trezea soţia, dar acum, fiind hotărât să nu rupă el tăcerea primul,
nu i-a zis soţiei să-l trezească. Totuşi avea nevoie se trezească mai de
dimineaţă, de aceea, fiind mai "înţelept" (ca de obicei), a scris pe o bucată de
hârtie "Te rog să mă trezeşti la ora 5" şi a lăsat biletul unde ştia că soţia o să-
l găsească.
În dimineaţa următoare, bărbatul se trezeşte şi vede că este ora 9 şi că a
pierdut avionul. Furios, tocmai se pregătea să se certe iar cu soţia lui pentru că
nu l-a trezit, când, lângă pat, ce credeţi că observă: lângă hârtia pe care
scrisese el seara "Te rog să mă trezeşti la ora 5", era un bileţel pe care scria
"Este ora 5. Trezeşte-te !". Fără… cuvinte.
Învaţă de la toate
Învaţă de la toate, să ai statornic drum,

Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum,
Învaţă de la umbră, să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă, cum neclintit să crezi,
Învaţă de la soare, cum neclintit s-apui,
Învaţă de la piatră, cum trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie prin poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,

Învaţă de la nufăr, să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări, ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape, să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră, să fii smerit ca ea.
Învaţă de la stâncă, să-nduri furtuna grea.
93
Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti,

Învaţă de la stele, că-n cer sunt multe oşti;
Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi.

Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi;
Învaţă de la vulturi, când umerii-ţi sunt grei.
Şi du-te la furnică, să vezi povara ei…
Învaţă de la floare, să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la soare, să ai blândeţea sa;
Învaţă de la păsări, să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Învaţă de la toate, că toate sunt surori,

Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci:
Să-nveţi din tot ce piere, ca să trăieşti pe veci.
(din lirica norvegiană)
Care-i mai mare?
Se spune că într-o vreme, undeva, într-un sat, oamenii trăiau în deplină

armonie şi pace. Se ajutau între ei, erau cinstiţi şi foarte fericiţi. Între ei nu
existau certuri, neînţelegeri, furturi, tâlhării, din care cauză în sat nu aveau nici
autorităţi: nici primar, nici jandarm, nici judecător.
Starea asta de lucruri însa nu i-a convenit vrăjmaşului şi de aceea s-a
gândit cum să facă el ca să-i învrăjbească. Şi ce credeţi c-a făcut? Într-o zi,
luând chip de negustor, se duce în sat şi strigă ca să-l audă cât mai mulţi:
- Mă, care-i mai mare între voi? că vreau să stau de vorbă cu el! Am ceva
să-i spun!
Atunci ei se uitau miraţi unul la altul, căci nu ştiau pe vreunul dintre ei a fi
mai mare, însă în mintea fiecăruia a început să încolţească gândul că el ar
putea să fie mai mare, pentru anumite merite. Şi a început între ei cearta;
fiecare dorea să fie mai mare.
De atunci s-a terminat cu pacea şi armonia în satul lor. Ce uşor i-a
învrăjbit diavolul: "care-i mai mare?"
Aşa se întâmplă peste tot unde fiecare vrea să fie mai mare.
Dar ce zice Hristos? "…care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor
al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă". (Mc. 10,43-
44)
Oare pentru a ne fi slugi, vor unii ca să fie mai-marii noştri? Bine-ar fi!
Oare se gândesc aceştia la răspunderea pe care vor să şi-o ia? căci vor
răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare supus în parte, fie în plan
familial, fie în plan social, politic sau religios.
Tare mă tem că e aşa cum spune Sfântul Apostol Iacov : "De unde vin
94
războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre
care se luptă în mădularele voastre?" (Iacov 4,1)
Şi care sunt poftele noastre? Acestea sunt: mândria, trufia, semeţia, slava
deşartă, orgoliul, iubirea de sine, lauda de sine, îndreptăţirea de sine,
mulţumirea de sine, trâmbiţarea de sine, plăcerea de sine, părerea de sine,
închipuirea de sine, simţirea de sine, îngâmfarea de sine, cinstea de sine,
încrederea in sine, rezemarea pe sine, bizuirea pe sine…
Pildă
Un bătrân stătea împreună cu nepotul său şi-l învăţa:

"În viaţa fiecărui om de pe pământul ăsta se dă o luptă crâncenă, o luptă
între doi lupi. Unul rău: el întruchipează frica, mânia, invidia, lăcomia,
autocompătimirea, aroganţa, viclenia, lenea. Celălalt e unul bun: el aduce
bucuria, liniştea, smerenia, pacea, dragostea, încrederea, dărnicia, adevărul,
blândeţea, mila."
Copilul priveşte întrebător pe bunicul lui: "Şi care dintre ei va învinge?".
Bătrânul îl priveşte în ochi, şi-i spune: "Cel pe care îl vei hrăni!"
Pernuţele
Când mă gândesc câte îngenuncheri a făcut Domnul nostru Iisus Hristos

pe drumul Golgotei, de dragul nostru, istovit, cu Crucea în spate şi când
privesc mulţimea pernuţelor din biserici pe care se aşază în genunchi creştinii
pentru câteva minute, la slujbe, ca să le fie mai comod, încerc un sentiment de
jenă, de ruşine faţă de Mântuitorul nostru.
Când îmi aduc aminte câte ore în şir, timp de trei ani, s-a rugat în
genunchi, pe o piatră, Sfântul Serafim de Sarov, iarăşi mă ruşinez.
Când mă gândesc că Sfântul Simeon Stâlpnicul a stat 47 de ani în
picioare pe un stalp, iar bisericile sunt pline de scaune, iar mă jenez.
Nu, nu sunt pentru scoaterea pernuţelor sau a scaunelor din biserică,
căci sunt şi oameni neputincioşi şi bolnavi, iar pentru cine e la o anumită
vârstă, trebuie un pogorământ, mai ales pentru cei care vin dis-de-dimineaţă în
biserică, dar nu trebuie nici să cădem în extrema cealaltă, adică să
transformăm biserica în sală de teatru, de concert.
În primele veacuri ale creştinismului slujbele se ţineau prin catacombe, pe
sub pământ, la lumina opaiţelor şi lumânărilor, iar mulţi din creştinii de atunci,
pentru dragostea şi nevoinţa lor, au ajuns sfinţi. Acum ce vedem în biserici:
lumină electrică, calorifere, aer condiţionat, covoare moi, staţie de amplificare,
ferestre şi uşi de termopan. Toate condiţiile, tot confortul! Nu e rău, dar
acestea, din păcate, nu conduc la viaţă creştinească mai intensă, ci mai
degrabă la somn şi la lenevie. Să nu uităm scopul pentru care venim la
biserică! Să facem şi noi un pic de jertfă, din respect pentru jerfa supremă a
Împăratului nostru, Iisus Hristos. Măcar atât: să uităm câteva minute de
genunchii noştri şi să ne amintim de rănile şi pătimirile Lui pentru noi. Amin!
95
Darul tău
…dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că
fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi
mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.(Mt. 5,23-
24)
Aţi văzut pe cineva să-şi lasă darul său la uşa altarului şi să alerge la
vreun frate pentru a se împăca? Eu n-am văzut şi nici n-am auzit până acum
de aşa ceva. Sau poate că nu mai există între creştini certuri, neînţelegeri. Ba
există, o să spuneţi. Dar atunci de ce nu vezi creştini care să lase darul la uşa
altarului şi să alerge la împăcare? Mai ales că fraţii sunt tot în biserică şi nu
trebuie să alege mai mulţi kilometri. Răspunsul este cunoscut: mândria.
Fiecare crede că nu el e vinovat sau că e de datoria celuilalt să ceară iertare.
Cum ne mai înşelăm! Dar nu de asta voiam să vorbesc acum, ci de o altă
comportare pe care o au unii creştini când aduc darul lor la altar.
Unii, care n-au venit cu anii pe la biserică, nu ştiu că "se plăteşte
Liturghia" la uşa din miazănoapte a Sfântului Altar. De aceea, cu lumânarea în
mână, parcă speriaţi, îi vezi horbocăind prin faţa Sfântului Altar. Alţii vor chiar
să intre în altar. Bineînţeles că fraţii mai "vechi", cu mai multă experienţă, se
reped la ei, dându-le indicaţiile de rigoare.
Alţi creştini, mai cunoscători ai ritualului ortodox, se duc întins cu
lumânarea către ţintă: uşa diaconească de miazănoapte. Însă cum preotul
zăboveşte şi nu deschide uşa imediat, îşi pierd răbdarea. Probabil au lăsat
rând pe undeva, la piaţă, la dentist sau în altă parte şi, tot fiind în zonă, s-au
gândit că nu e rău să plătească şi o Liturghie. Şi cum preotul tot nu iese în
întâmpinare, încep să se uite în stânga, în dreapta, înapoi, după care bat
disperaţi în uşă şi în cele din urmă o deschid puţin ca să-l atenţioneze pe
slujitorul altarului că e cineva la uşă.
Toate acestea distrag atenţia celor din biserică, tulburând liniştea celor ce
au venit mai de dimineaţă la slujbă.
Trebuie ştiut că preotul în altar nu doarme, ci are de îndeplinit un anumit
ritual, trebuie să zică nişte rugăciuni şi ştie dânsul când trebuie să iasă spre a
primi darurile credincioşilor. Este bine să mergem la slujbă mai de dimineaţă şi
să scriem pe o hârtiuţă, citeţ, (bine ar fi de acasă) pe o coloană numele celor
vii, iar pe altă coloană numele celor adormiţi, adică un pomelnic. E bine, de
asemenea, să folosim lumânările oferite de biserică şi nu cumpărate din altă
parte. E bine să avem o ţinută cuviincioasă, mai ales femeile, spre nu a
produce sminteală în sfântul locaş. E bine ca, în cazul celor căsătoriţi, liturghia
să o plătească bărbatul sau un copil.
Darurile la Sfântul Altar (pâine, vin, tămâie, lumânări, ulei pentru candele),
însoţite de pomelnice, se aduc până la ieşirea cu cinstitele daruri, adică după
cântarea Heruvicului. Să nu dăm în mâna preotului bani rupţi sau expiraţi. Şi
mai sunt şi alte norme de bună cuviinţă pe care le veţi afla frecventând mai des
slujbele bisericii, căci de-acolo le-am aflat şi eu.
96
Sfântul Ioan Botezătorul
Mesajul Sfântul Ioan a fost: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor"

(Matei 3, 2…) şi "Faceţi roade vrednice de pocăinţă." (Luca 3, 8)
Dar ce este pocăinţa?
Pocăinţa înseamnă schimbarea gândirii. Cuvântul din limba greacă tradus
în limba română "pocăinţă" este metanoie de la [meta ] - a schimba, şi [noie] -
minte, gândire. Deci, pocăinţa este o schimbare a gândirii, a conceptului
despre viaţă.
"Omul care vrea să se pocăiască de păcate trebuie să se oprească
hotărât, de a mai păcătui, în primul rând; în al doilea rând, să meargă la
biserică şi să se spovedească de toate păcatele sale; al treilea să facă un
canon potrivit cu păcatele sale; al patrulea, să se căiască din inimă mereu
pentru ce a făcut şi să regrete toată viaţa, iar în al cincilea să se curăţească
prin lacrimile vărsate la rugăciune, căci numai aşa se poate apropia de Mielul
lui Dumnezeu ca să-L primească prin Taina Sfintei Împărtăşanii.
Nu există iertarea păcatelor fără spovedanie la un preot duhovnic
iscusit şi fără împlinirea unui canon. Sfântul Ioan spune: "Faceţi fapte vrednice
de pocăinţa voastră! Auziţi, fapte vrednice de pocăinţa voastră. Cuvântul
"pocăinţă" era strigătul adresat trufiei din lume, era o chemare adresată
cărturarilor şi fariseilor vremii care îngropaseră legea lui Moise şi cuvintele
profeţilor în nişte vorbe fără suflet şi în forme fără viaţă.
Pocăinţa după cum o predică Sfântul Ioan este o virtute şi o şcoală, care
trebuie practicată în toată viaţa omului, e virtutea naşterii şi şcoala smereniei;
e lupta morală de a face totdeauna fapte după voia şi legea lui Dumnezeu; este
taina care-l renaşte pe om, înnoindu-i botezul cel dintâi, pe care l-a întunecat
cu păcatele lui. În casa unde nu se face pocăinţă intră mânia lui Dumnezeu şi
securea stă la rădăcina pomilor. De aceea vedem necazuri care mai de care
mai grele, fiindcă securea taie şi aruncă la focul suferinţelor pe oameni, până
când se pocăiesc. Taie şi aruncă la închisoare, taie şi aruncă la spitale, taie şi
aruncă în mizerie, taie şi aruncă pe unii soţi, unii într-o parte şi altul în alta până
se pocăiesc, până încetează a mai păcătui, până când se spovedesc şi fac
pocăinţă.
Cei care nu se pocăiesc nici în aceste suferinţe şi-i ajunge moartea
în păcate vor merge şi dincolo în suferinţele iadului pe veci. Să fim cu luare-
aminte că securea stă la rădăcina întregului pământ. E gata să taie Dumnezeu
toată uscătura şi s-o arunce la foc, e gata să ia foc pământul, căci lumea nu
vrea să se pocăiască, nu vrea să se întoarcă la Dumnezeu".
(Părintele Visarion Iugulescu)
În această zi de mare sărbătoare toţi creştinii, şi în special cei care-i

poartă numele: Ioan, Ion, Ioana, Ionela trebuie să-l prăznuiască creştineşte,
prin participare la Sfânta Liturghie, împărtăşire şi apoi bucurie cumpătată în
jurul mesei cu cei dragi.
97
Întoarcerea Iordanului
În luna ianuarie creştinii sărbătoresc Boboteaza, în amintirea

evenimentului petrecut la râul Iordan, prin care Iisus Hristos a primit botezul de
la Sf. Ioan. Acesta este numit Botezătorul deoarece şi până la apariţia
Mântuitorului pe malul râului, el îi boteza pe iudei şi îi îndemna să-şi schimbe
viaţa printr-o curăţire sufletească. Mai mult, la Iordan, după botezul Domnului,
taina de nepătruns pentru noi, oamenii, a Sfintei Treimi s-a dezvăluit într-o
mică măsură prin apariţia porumbelului alb (ca prezenţă lămurită a Duhului
Sfânt) şi ca glas al Tatălui Ceresc, glas care a fost auzit de toţi cei prezenţi -
rămaşi înmărmuriţi.
De atunci - de aproape 2000 de ani - pe malul Iordanului are loc o
procesiune la care participă mulţime mare de oameni. Vis ? vis de malul
israelian, pe pământul Iordaniei, despărţiţi doar de râul (lat de vreo 10 m) care
este şi graniţă, alte sute de creştini prăznuiesc Boboteaza cu mare entuziasm.
Am fost martorul ocular al minunii "întoarcerii Iordanului", chiar de
Bobotează, moment în care se sfinţesc apele printr-o slujbă specială. De altfel,
aghiazmă înseamnă chiar sfinţirea apei (din lb. greacă), iar apa sfinţită atunci,
numită şi "aghiazmă mare", ţine vreme îndelungată. Toţi cei prezenţi la Iordan
ştiau aceste lucruri, şi manifestarea lor a fost una pe măsură. Imediat după
slujbă, sub privirile Patriarhului şi delegaţiei sale, oamenii au sărit în apa deloc
caldă (chiar dacă afară erau vreo 15 grade), să prindă crucea care a fost
aruncată în mijlocul râului. În acelaşi timp, s-au eliberat porumbei albi, care au
înconjurat fix de trei ori mulţimea, şi duşi au fost. Zarva crescuse pe malurile
pline de trestie ale Iordanului, iar mulţimea pestriţă (rase, neamuri, porturi,
obiceiuri etc.) se manifesta zgomotos. Cele câteva mii de suflete aşteptau
înfrigurate minunea: "întoarcerea" râului înspre izvoare!
Unduirea umană se mai potolise niţel, unii începuseră chiar să plece, eu
însumi strângeam aparatele foto, când un glas jugulat de emoţie ne-a făcut să
tresărim: "Iordanul, priviţi Iordanul!". Într-adevăr, am rămas mut de uimire! Fiind
la 2 metri de apă, am putut vedea perfect cum râul mâlos, care cursese până
atunci imperturbabil de lin, a prins a fierbe. Dar cum? Exact între locul din
amonte, în care Patriarhul Ierusalimului aruncase crucea, şi locul din aval,
unde eram noi - şi unde se şi termina mulţimea pelerinilor adunată pe mal.
Aşadar, râul îşi tulburase curgerea exact pe o distanţă de 100 de metri.
Mai sus, era perfect lin; după noi, la vale - neted ca-n palmă... Privind acest
fenomen inexplicabil, aveai senzaţia unui uriaş fierbător pus pe fundul apei,
care-i agita suprafaţa, într-o "fierbere" nemaipomenită.
Vă imaginaţi ce vuiet, ce entuziasm a cuprins mulţimea! Oamenii s-au
aruncat cu zecile în apă, alţii luau bidoane întregi, mulţi se rugau fierbinte, unii
priveau în gol, amuţiţi. Pentru toţi cei prezenţi, a fost o zi de neuitat. Şi acest
lucru se întâmplă la fel, punctual, de aproape două milenii! Aşa uiţi de oboseala
zilei, de marşul prin deşert câţiva kilometri dus-întors (de unde se opresc
autocarele), uiţi de sete sau foame. Pur şi simplu rememorezi fiecare imagine
tulburătoare şi nu conteneşti să te gândeşti că ai fost martorul unei minuni care
s-a petrecut sub ochii tăi.
(Răzvan Bucuroiu - Lumea Credinţei)
98
O poveste adevărată
În Scoţia trăia un ţăran sărac care se numea Fleming. Într-o zi, aflându-
se la lucru pe câmp ca să-şi câştige pâinea, a auzit un strigăt de ajutor, a
alergat în direcţia de unde venea şi a dat peste un copilandru care căzuse în
cursa unei mlaştini şi începuse să se scufunde. L-a tras afară, l-a spălat şi i-a
dat drumul.
A doua zi s-a pomenit la uşa casei cu un nobil englez.
- Sunt tatăl copilului pe care l-ai salvat de la moarte şi am venit să te
recompensez.
- Sire, eu nu am făcut-o pentru vreo răsplată şi nici nu am de gând s-o
accept. Dumnezeu a vrut ca fiul dumneavoastră să strige, iar eu să fiu
aproape.
- Acesta e băiatul dumitale? a întrebat nobilul, cu ochii pe tinerelul care
tocmai îşi făcuse apariţia şi care era cam de aceeaşi vârstă cu copilul său.
- Da, e fiul meu, a răspuns ţăranul.
- În cazul acesta, îmi dai voie să-i ofer copilului dumitale nivelul de
educaţie pe care i l-aş da fiului meu?
Ţăranul s-a învoit bucuros, tânărul a făcut studii strălucite, pe care şi le-a
desăvârşit la celebra Facultate de Medicină "Holy Cross Hospital" din Londra
şi a devenit savantul Alexander Fleming, cel care a descoperit penicilina şi a
fost apoi încununat cu Premiul Nobel.
Între timp, fiul nobilului s-a îmbolnăvit de o gravă pneumonie şi a scăpat
cu viaţă în urma unui tratament cu penicilină. Numele nobilului care l-a
întreţinut la studii pe Fleming este Randolph Churchill, iar fiul său, salvat de la
moarte prin penicilina lui Fleming, a intrat în istoria glorioasă a Marii Britanii sub
numele de Winston Churchill.
CONCLUZIA: O binefacere, cât de mică, se poate revărsa oricând asupra

binefăcătorului, chiar şi aici, pe pământ.
Maxime remarcabile
Sunt succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă.

(N. Iorga)
Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare.
(Tudor Muşatescu)
Dacă găseşti un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce
nicăieri.
(J.F.Kennedy)
Dacă vrei să ştii cine este un om, dă-i o funcţie de conducere.
(Robert Brasillach)
Nimeni nu e de neînlocuit dar, uneori, este nevoie de mai multe persoane
pentru a înlocui una singură.
(Claire Martin)
99
Violenţa este ultimul refugiu al incompetenţei.

(Isaac Asimov)
Cel mai greu lucru de păstrat e echilibrul.
(Jean Grenier)
Oboseala şi lenea au aceleaşi simptome.
(Bissane de Soleil)
Nemulţumirea
Am citit în copilărie o poveste care mi s-a părut plină de tâlc.

Undeva, într-o pădure, trăiau în deplină armonie o gogoaşă, o vrăbiuţă şi
un şoricel. Fiecare dintre ei îşi îndeplinea cu bucurie rolul pe care îl avea în
această familie. Gogoaşa era gospodina casei: făcea ordine şi curăţenie în
casă, făcea mâncare, aşeza masa şi toate treburile ce ţin de menaj.
Şoricelul avea alte îndeletniciri: mărunţea lemnele pentru foc, din porumb
făcea mălai, din grâu făină pentru pâine şi alte treburi în ogradă.
Vrăbiuţa, fiind mai sprintenă, aducea acasă crenguţe pentru foc, boabe de
pe câmp, viermişori din copaci şi altele asemenea îndeltniciri legate de
aprovizionare.
Şi au trăit ei mulţi ani aşa, mulţumiţi şi fericiţi, fără să cârtească, fără să
dorească altceva. Însă, la un moment dat, fiecare a început să gândească
despre sine că face prea mult pentru ceilalţi, că rolul lui în familie este prea
obositor, că fără el, vine falimentul. De aceea, n-au mai rezistat şi într-o seară
au convocat un consiliu de familie în care fiecare şi-a spus ceea ce avea pe
inimă. Mai întâi a luat cuvântul gogoaşa, care a spus:
- M-am săturat ca în fiecare zi să stau numai în casă, să fac mâncare! M-
am îngălbenit de tot! Aş vrea să mai ies şi eu puţin la aer, să mai cunosc lumea!
După gogoaşă ia cuvântul şi şoricelul:
- Şi eu m-am săturat să stau mereu pe afară, mai ales iarna. Mi-au
îngheţat mustăţile şi lăbuţele. Aş vrea să mai stau şi eu în casă, la căldură, să
mă mai relaxez! După cei doi, ridică glasul şi vrăbiuţa:
- Să ştiţi că şi eu m-am săturat să tot alerg toată ziua. Nu vedeţi ce slabă
sunt! Aş vrea şi eu să fiu mai pe lângă casă. Nici în colivie, dar nici umblând
haihui!
După ce şi-a spus fiecare oful, nemulţumirea şi doleanţele, au stabilit ca
fiecare să aibă o altă atribuţie, după cum şi-a dorit fiecare (rotirea cadrelor).
Acasă, pentru menaj, a rămas şoricelul, în ogradă, vrabia, iar la
aprovizionare, gogoaşa. A doua zi fiecare şi-a preluat cu bucurie noua funcţie.
Aşadar, şoricelul trebuia să facă mâncare, să deretice şi toate celelalte. A
pus oala cu apă pe foc, ca să facă o ciorbiţă. Neavând el experienţă în arta
culinară, a pus în apa fierbinte câteva zarzavaturi, dar gustul nu îi era de loc
pe plac şi nu ştia ce să mai facă. Într-un târziu şi-a adus aminte că gogoaşa,
fosta bucătăreasă, pentru a da gust mâncării, intra în oală şi, fiind ea grasă şi
uleioasă, ciorba căpăta un gust minunat. Bucuros de idee, a ţâşnit în oala cu
ciorbă, dar… s-a opărit tot şi cu greu a ieşit de acolo, ascunzându-se într-un
100
loc răcoros, unde zăcea.

Vrabia, şi ea bucuroasă pentru noua funcţie, ieşind în curte, s-a căznit
toată ziua să spargă boabele de porumb şi grâu, dar puţin a reuşit. Ba mai
mult, vrând să taie lemne, şi-a rupt ciocul într-un nod.
Şi bucuria gogoaşei s-a transformat în necaz, căci umblând prin pădure
după aprovizionare, fiind ea grasă şi frumoasă, a văzut-o o vulpe şi toată ziua
a alergat-o ca s-o mănânce. Cu greu a scăpat şi, zgâriată şi istovită, fără nimic
în traistă, s-a întors acasă unde i-a întâlnit pe ceilalţi doi membri de familie, la
fel de supăraţi şi bolnavi. Atunci şi-au dat seama că gândul de a-şi schimba
atribuţiile şi nemulţumirea lor i-a făcut acum să sufere.
La fel se întâmplă şi cu oamenii: câţi nu vor, nemulţumiţi de starea lor, să-
şi schimbe atribuţiile, serviciul, ascultarea, crucea, dar îşi dau seama mai târziu
că gândul acesta a fost de la vrăjmaşul sau de la trufia lor.
Sfântul Serafim de Sarov
Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte practici creştine, nu

constituie scopul vieţii noastre creştine. Deşi este adevărat că ele slujesc ca
mijloace indispensabile în atingerea acestui ţel, adevăratul scop al vieţii
creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre
rugăciune, post, priveghere, pomeni şi toate faptele bune săvârşite de dragul
lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobândi Duhul Sfânt. Ţineţi minte vorbele
mele, numai faptele bune săvârşite din dragoste pentru Hristos ne aduc
roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârşit din dragoste pentru Hristos,
chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplata în viaţa viitoare, nici harul
Domnului în viaţa aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: "Cel ce
nu adună cu Mine risipeşte" (Luca 11:23). (Sfântul Serafim de Saraov)
Pentru Anul Nou
La mulţi ani cu sănătate

Şi iertare de păcate!
Anul ce începe-acum,
Să ne fie unul bun,
Încărcat cu fapte bune
Şi mai multă rugăciune!
Să-L slăvim pe Dumnezeu
Şi la bine, şi la greu!
S-avem pace, fericire
Şi la capăt, mântuire!
"...vreau să vă spun că, începând de la Anul Nou, grija noastră cea mai
mare trebuie să fie alta. Cel mai mare lucru este să ne înnoim viata, să luăm
aminte, cu fiecare an nou să lăsăm câte un păcat care ne stăpâneste cine stie
101
de când si să punem în locul lui o virtute. Să iertăm greselile celor ce ne-au

supărat, să-i iertăm pe toti, să începem Anul Nou cu inima curată si cu credintă
în Dumnezeu. Să nu începem la crâsmă cu betie, cu fluiere, cu câte si mai câte
petreceri. Că dacă începi bine din ziua întâi, fiindcă ziua bună se arată de
dimineată, asa o să-ti meargă tot timpul!
Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta. Este iadul pe fata pământului!
Iată cum stiu oamenii să multumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de
viată. Dar vine moartea la om si-l strânge de gât, de nu mai poate spune nici
preotului ce a făcut, că i-a legat limba! Cât ar mai vrea el atunci să-i mai dea
Dumnezeu un ceas. Dar nu-i mai dă! Este rânduit: când ti-o veni ceasul, te ia
si te duce. Ai vrea să te rogi: "Doamne, mai dă-mi un minut!" Dar nu-ti mai dă!
Ai avut destule! Dumnezeu este prea drept! Ti-a dat vreme, dar n-ai vrut să te
îndrepti, să te pocăiesti, să plângi, să te rogi! Ti-a dat atâtia ani de viată si n-ai
avut nici o grijă. Si atunci vei vedea că nu mai este pocăintă în timpul mortii.
Deci, să ne gândim că, trecând un an de zile, foarte mult trebuie să
plângem lui Dumnezeu, că n-am făcut nimic bun si să-I multumim că ne-a
ajutat cu mila si cu îndurarea Lui să trecem iarăsi 365 de zile si să ajungem
până azi.
Toti trebuie să multumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viata si
fiintele si toate vremurile sunt în mâna lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie să
multumim lui Dumnezeu, ca să nu vină urgia Domnului peste noi!
Asteptăm mila lui Dumnezeu, dar odată n-ar să mai fie timp, căci vine
moartea pentru fiecare! Vine dreptatea lui Dumnezeu, de care nu poate scăpa
nimeni! Nu pot scăpa nici împăratii. Unde sunt împărătiile? Unde sunt faraonii
Egiptului? Unde sunt sultanii turcilor? Unde sunt craii Germaniei? Unde sunt
împăratii de care se cutremura lumea? Unde sunt cetătile? Unde sunt orasele?
Unde-i orasul Pompei si unde este Cartagina si orasele vechi care s-au
dărâmat de cutremur?
Unde sunt cetătile lumii? Unde sunt puternicii? Unde sunt cei învătati?
Unde sunt filosofii? Unde sunt cei care au purtat sceptru si ale căror capete
străluceau ca soarele? Unde sunt? Praf, pământ si pulbere s-au făcut. Asa-i
dreptatea lui Dumnezeu si vai de noi si de noi dacă cheltuim vremea în zadar.
Marele Apostol Pavel spune: Răscumpărati vremea, că zilele rele sunt (Ef. 5,
16).
Vom cere să mai trăim un minut si n-ar să ne mai dea Dumnezeu! Pentru
că trecem fără griji viata aceasta si ne încurcăm cu grijile veacului, de parcă
am fi nemuritori. Fum suntem! În toată ziua Biserica ne spune: Omul ca iarba;
zilele lui ca floarea câmpului, asa va înflori (Ps. 102, 15). I-a spus Dumnezeu
lui Isaia, pentru toti: Tot trupul este iarbă si slava omului ca floarea ierbii;
uscatu-s-a iarba si floarea ei a căzut. Si iarăsi zice Duhul Sfânt în psalmi: Zilele
lui ca umbra trec; că s-au stins ca fumul zilele mele. Si iarăsi: Anii lor ca pânza
unui păianjen s-au socotit; si iarăsi: Zilele mele ca umbra s-au plecat si eu ca
iarba m-am uscat.
Pentru cine vorbeste aici Duhul Sfânt? Pentru noi! Să avem urechi, să nu
fim surzi. Să nu ne astupăm urechile, că visuri suntem sub soare. Oricine ar fi,
102
praf si pulbere este! Nimic nu rămâne vesnic pe pământ. Unde sunt puternicii
de care se cutremura lumea până ieri? Du-te si vezi-i în gheenă, cum îi
muncesc dracii. Du-te si întreabă-i acolo: "Cu ce v-ati ales din viata aceasta?"
Unde a rămas stăpânirea, unde stiinta, unde puterea popoarelor? I-a luat
moartea, după dreptate, si-i tine în legături până în ziua Judecătii de Apoi.
Împăratul Alexandru Macedon era mare filosof; învătase filosofia despre
suflet si moarte de la acel mare filosof din antichitate, Aristotel, opt ani de zile.
Si tot îl cinsteau ai lui, dar el avea cuvântul acela: "Dacă-i moarte, nu-i nimic!"
Dar odată, tot îl lăudau:
- Măria ta, cât stăpânesti! Cât de mare esti!...
- Măi, dacă credeti că am stăpânire, veniti cu mine la malul mării (si marea
era tulbure în ziua aceea. Vărsa valuri si se agita). Uite, ca să vedeti ce putere
am: Mare, îti poruncesc să stai pe loc!
Dar marea zvârlea valuri peste el.
- Ati văzut? Ati zis că am putere! Ati spus că eu împărătesc. Un val de apă,
tot acum mă îneacă. Nu a ascultat deloc de mine. Cum ziceti că am putere,
dacă un val de apă nu ascultă de mine?
El era om care cunostea că omul nu poate nimic fără Dumnezeu!
Când era să moară, l-au întrebat generalii lui:
- Măria ta, din ce să-ti facem mormântul? Din marmură? Din aur? Din
pietre scumpe de iachint, de hrisolit, de onix, de ametist sau de rubin? Toate
pietrele scumpe i le-au spus. Iar el le-a răspuns:
- Dacă-i moarte, nu-i nimic! Să nu-mi faceti mormântul meu din aur si din
alte pietre scumpe, ci să-mi faceti mormântul si sicriul de granit. Să nu cumva
să mă îmbrăcati în haine aurite, ci simplu, ca un simplu om. Si să lăsati la sicriu
două găuri: una în stânga si alta în dreapta.
- Dar de ce asta?
- Pe acolo să-mi scoateti mâinile goale, ca să vadă toti că nimic n-am luat
cu mine după moarte.
Să veghem cum petrecem timpul înaintea Domnului. Căci negresit vom
muri si ne va cere socoteală ce-am vorbit în fiecare clipă si ce-am gândit si ce-
am lucrat.
Aceasta v-o spun pentru Anul Nou! Să multumim Preasfintei Treimi si
Preacuratei Maicii Domnului, care mijloceste pentru toată lumea, că ne-a
învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem
început bun si să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, crestineste. Să ne
împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea. Amin!"
(Părintele CLEOPA ILIE)
Lucruri irecuperabile
Există 7 lucruri care NU SE RECUPEREAZĂ:

- o piatră, după ce ai aruncat-o în mare sau râu;
- o vorbă, după ce ai spus-o;
- o şansă, după ce ai ratat-o;
103
- fulgii pe care i-a luat vântul, după ce ai deschis o pernă;

- iubirea, după ce ai pierdut-o;
- timpul (anul), după ce a trecut;
- sufletul nepocăit, după moarte.
Şampanie pentru copii
Ieri, întâmplător, am văzut la cineva pe masă o sticlă de şampanie pe care

scria că e pentru copii. Imaginea aceasta, sincer, m-a şocat şi am dat căutare
pe net să văd ce e cu şampania asta. Iată ce am găsit în Jurnalul Naţional:
"Eticheta frumos colorată ne sugerează că şampania este destinată
copiilor. Ingredientele enumerate spun totuşi că părinţii ar trebui să evite să le
servească acest produs celor mici. Lady Raspberry este, după spusele
producătorului, o "băutură răcoritoare nealcoolică carbogazoasă cu suc de
zmeură". Aceasta are in compoziţie următoarele ingrediente: "Apă, zahăr, suc
de zmeură 5%, dioxid de carbon, acidifiant: acid citric E 330, aromă identic
naturală de zmeură, conservant: dimetilpirocarbonat E 242".
Producătorul ne mai spune să servim acest produs rece şi să fim atenţi,
pentru că are conţinutul sub presiune. Uită totuşi să specifice valorile
nutriţionale, care sunt cerute de Regulamentul 1924 al Uniunii Europene şi
care se aplică şi in România.
ANALIZĂ. Profesorul Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de
Cercetări Alimentare, ne spune că este o băutură carbogazoasă nealcoolică
profund dezechilibrată nutriţional cu un conţinut in macronutrienţi reprezentat
in principal de glucidul zaharoză, ceea ce imprimă produsului o încărcătură
glicemică ridicată. De asemenea, băutura conţine acidifianţi, arome artificiale
şi un conservant chimic-artificial încă neevaluat din punct de vedere
toxicologic.
Acidul citric - E330 - este un component al celulelor corpului, fiind folosit
de organism fără efecte secundare. Au fost sesizate totuşi reacţii
pseudoalergice (intoleranţe), dar acestea sunt foarte rare. Persoanele cu
asemenea intoleranţe ar trebui să evite toate fructele moi şi produsele obţinute
din ele.
CONCLUZII. Din cauza conţinutului său, produsul nu este indicat copiilor,
adolescenţilor, supraponderalilor, obezilor, femeilor însărcinate şi care
alăptează, suferinzilor de maladii hepatice, cardiovasculare, renale, celor cu
afecţiuni dermatologice. Diabeticii vor consuma produsul numai cu avizul
medicului curant, ţinând cont de cantitatea de glucide ingerate".
Iată ce a mai născocit vrăjmaşul şi oamenii lui: şampanie pentru copii!!!
Durerea cea mai mare în privinţa acestei şampanii nu o reprezintă faptul
că e o otravă pentru trup, ci faptul că e otravă, mai întâi de toate, pentru suflet.
Se doreşte obişnuirea copiilor cu băutura, de la vârste fragede, chiar dacă
aceasta este nealcoolică. Trecerea de la băutura nealcoolică la cea alcoolică
se va face foarte repede. Probabil că în privinţa gustului nu sunt diferenţe prea
mari. Aşa îşi face debutul patima beţiei, iar mai târziu, părinţii vor culege
104
roadele. Probabil că în curând vor apare şi "bodegi pentru copii", "baruri pentru
copii". De, drepturile copilului !
Sfatul lui Moş Crăciun
Anul acesta Moş Crăciun a trecut şi pe la mine, căci tot copil am rămas.
De fapt toţi suntem nişte copii, de multe ori ne manifestăm ca nişte copii.
Şi mi-a zis Moşul: "Dragii mei, am văzut că şi voi faceţi daruri altora de
sărbători, mai ales de Crăciun, copiilor săraci. Vă pregătiţi din timp, cumpăraţi
bomboane, ciocolată şi tot ce găsiţi mai ieftin prin magazine, le puneţi în
punguţe şi le dăruiţi săracilor. Însă tare m-aş bucura dacă în punguţele cu
daruri aţi pune şi ceva pentru suflet, nu numai pentru trup. Adică o iconiţă
frumoasă, o căndeluţă, o cărticică deosebită, cu vieţi de sfinţi, cu pilde
duhovniceşti; o felicitare sau un răvaş cu un îndemn duhovnicesc, care să
mişte sufletul celui care o primeşte şi altele asemenea. Întrebaţi-i dacă ştiu
poezii şi rugăciuni. Întrebaţi-i dacă s-au spovedit şi împărtăşit. Îndemnaţi-i pe
părinţi să-i ducă la biserică. Daţi-le sfaturi, cu răbdare. Dacă toate acestea ar
fi însoţite şi de nişte colinde din alea de la biserică, bucuria săracilor ar fi şi mai
mare. Şi nu uitaţi să puneţi în punguţe şi multă, multă dragoste, căci de
aceasta duc lipsă cei mai mulţi dintre copiii săraci. Însă, am observat - mi-a mai
zis Moşul - că voi faceţi totul mecanic, din obişnuinţă, pentru plata cea de sus.
Uneori o faceţi cu nervozitate, la repezeală; câteodată şi cu mândrie. Ba mai
mult, vă mai şi pozaţi dând daruri săracilor, ca… amintire.
Să nu uitaţi, dragii mei, că şi copiii săraci sunt tot a lui Hristos şi trebuie
trataţi la fel cum îi trataţi şi pe ai voştri. Nu faceţi precum gospodarul care dă
din obişnuinţă un braţ de fân, vitelor şi doar atât. Copiii săraci au suflet şi
trebuie ca darul vostru să se adreseze mai întâi sufletului. Şi să nu aşteptaţi
Crăciunul următor ca să mai treceţi iar pe la ei. Cercetaţi-i mai des!
Spor la treabă, dragii Moşului !"
Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
M-am născut pe paie,

Într-o iesle rece;
Mi-a-ngheţat năsucul;
Tremurul nu-Mi trece.
Am venit cu pace,
Ca un fulguşor;
N-am vrut să vă tulbur
Somnul cel uşor.
Dacă e fierbinte
Inimioara ta,
Mi-aş dori să intru
Şi să stau în ea.
105
Căderea omului
Leonardo da Vinci, pictorul acesta mare a găsit de cuviinţă să picteze

Cina cea de Taină, luând modele… Şi a fost foarte greu să găsească modele
pentru apostoli. Pe Iisus l-a găsit foarte repede, adică tânărul (modelul) care să
arate cu faţa blândă, stând la masă. Desigur, câteva luni, aproape un an a
durat până ce a pictat chipul lui Iisus. Dar icoana nu se sfârşea. De ce? Pentru
că nu-l găsea pe omul după care să-l picteze pe Iuda. A umblat prin taverne,
prin cârciumi, pe sub poduri, prin canale, doar-doar o găsi unul care să arate
la faţă în felul acesta, care să exprime toată viclenia, toată nemernicia, toată
prostia, tot, tot.
În sfârşit, a găsit unul. Cu câţiva gologani sau o ţuică, ce i-o fi dat, a
acceptat şi venea zilnic şi stătea pe scaun şi el îl tot picta în icoană. La un
moment dat, după câteva zile, a văzut că omul pe care-l căutase atâta timp
plângea. Şi s-a mirat: cum un nemernic, un beţiv (cine ştie câte rele făcuse),
cum de plângea acesta? Şi l-a întrebat: "De ce plângi?". Şi n-a vrut să spună.
Dar până la urmă i-a spus: "Pictore, acum doisprezece ani, tot eu am stat pe
scaunul acela când l-ai pictat pe Hristos". Auziţi, cum decăzuse el; tot el fusese
model şi pentru Hristos şi acum era model şi pentru Iuda. Aşa ajunsese, în
halul acesta ajunsese; şi dându-şi seama, stând aşa pe scaun cum îl punea
pictorul să stea, cu punga în mână şi gata să plece, cum e în icoană, i-a venit
să plângă.
Va să zică, distanţa dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric e foarte
mare. Dar trecerea noastră în lumină sau în întuneric, urcuşul nostru către bine
sau coborâşul nostru către rău, este o distanţă foarte mică… Ne stă în putere
să alegem binele sau răul, să alegem Sfânta Liturghie sau somnul, să alegem
postul sau îmbuibarea, să alegem rugăciunea sau discoteca, să alegem
înjurătura sau Psaltirea… (Extras din cartea: Tinerii la răscruce, Pr. Nicolae Tănase)
Înţelepciune
"Când nu vă înţeleg soţii voştri vorbiţi mai puţin cu ei despre Dumnezeu,

dar vorbiţi mai mult cu Dumnezeu despre soţii voştri". (Arsenie Boca)
Ghinda şi dovleacul
Într-o călduroasă zi de vară, un ţăran se întorcea de la câmp. Era mare

arşiţă şi omul se simţea tare obosit.
Văzând la marginea drumului un stejar mare şi umbros, se opri să se
odihnească puţin. Se aşeză jos, la poalele copacului, cu spatele rezemat de
trunchi. Îşi ridică privirea în sus şi văzu mulţimea de ghindă tânără care atârna
de crengile lui.
- Vai, vai, ce de ghindă, îşi zise săteanul. Dar oare de ce un copac aşa
mare şi puternic, cum e stejarul, are un fruct aşa mic şi uşor ca ghinda?
Crengile lui ar putea susţine chiar şi dovleci. Ei, da, un stejar plin de dovleci,
106
ce bogăţie!
Şi tot gândind şi socotind, iată că îl luă somnul şi aţipi. Dormi un pic
şi...iată că, deodată se trezi! Ce se-ntâmplase? O ghindă se desprinsese din
copac şi căzuse drept pe nasul omului nostru. Acum, ţăranul se tot freca, căci,
deşi mică, ghinda venind de sus, îl lovise cu putere şi îl durea un pic.
- Măi, îşi zise ţăranul. Vezi, toate lucrurile cu rostul şi tâlcul lor... Ei, na! Ce
s-ar fi ales de nasul şi de capul meu dacă din stejar ar fi căzut un dovleac şi
nu o ghindă?!
Omul îşi luă haina şi îşi văzu mai departe de drum. (după La Fontaine)
Sfântul Ignatie
Sfântul sfinţitul Mucenic Ignatie, urmaş al apostolilor, al doilea patriarh al

Bisericii Antiohiei după Evod, a fost împreună cu Policarp, episcopul Bisericii
Smirnei, ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan. Când împăratul Traian a trecut
prin Antiohia împotriva parţilor, Sfântul Ignatie a fost adus înaintea lui.
Împăratul l-a cercetat îndelung şi a văzut că nu poate fi întors de la credinţa în
Hristos. De aceea a fost chinuit îndelung şi în felurite chipuri; dar arătându-se
mai tare decât chinurile, a fost trimis legat la Roma, păzit de zece ostaşi, ca să
fie dat mâncare fiarelor sălbatice. În drum spre Roma, a întărit Bisericile din
cetăţile prin care trecea şi se ruga să fie mâncat de fiare, "ca să ajung, spunea
el, pâine curată lui Dumnezeu". În Roma a fost aruncat în stadion şi a fost
sfâşiat de leii sloboziţi asupra lui, de i-au rămas numai oasele cele mari. Pe
acestea le-au adunat creştinii şi le-au dus în Antiohia.
Se spune că Sfântul Ignatie a fost Copilul pe care l-a apucat de mână
Stăpânul Hristos şi l-a luat în braţe şi a zis: "De nu se va smeri cineva pe sine
ca pruncul acesta, nu va intra în împărăţia cerurilor"; şi: "Cel ce va primi pe un
prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte". De aceea a fost numit
purtător de Dumnezeu. Pe Sfântul Ignatie l-a cinstit cu un cuvânt de laudă şi
cel între sfinţi părintele nostru Ioan Gură de Aur.
(Sursa : http://www.calendar-rtodox.ro/luna/decembrie/decembrie20.htm)
Ştiind că astăzi prăznuim pe Sfântul Ignatie Teoforul, m-am uitat pe net,

din curiozitate, după câteva informaţii referitoare la viaţa Sfântului.
Mai în toate publicaţiile am găsit că "astăzi Biserica Ortodoxă îl serbează
pe Sfântul Ignatie, ziua în care se taie porcii…", după care se trece la
"tranşarea" Ignatului.
Iată ce porcărie am găsit într-o publicaţie electronică :
"Numele de Ignat vine de la sarbatoarea Sfantului Ignatie Teoforul,
cunoscut de toata lumea drept Sfantul Ignat, zi ce coincide in traditia
romaneasca cu ziua in care sunt taiati porcii. Dupa munca de la taiatul si
transatul animalului, urmeaza cel mai important moment al zilei, Pomana
Porcului, la care participa toti cei care au asistat la muncile de pana atunci. Cu
toate ca este inca Postul Craciunului, cei mai multi dintre crestini renunta la
exigentele impuse de Biserica si se infrupta cu cateva bucati de carne
107
aburinda, stropita cu vin din belsug, cinstind ca au avut un animal sanatos, dar
si pentru sanatatea familiei, care se bucura de suncile si muschiuletii
animalului".
Iată cum se face, foarte subtil, îndemn la încălcarea postului şi publicitate
păcatului! Iată cum se pregătesc creştinii pentru Naşterea Domnului. Pomana
Porcului este şi o blasfemie, căci se defăimează, se ia în derâdere un ritual
ortodox: parastasul sau pomana care se face pentru un suflet răposat. Ori,
animalul nu are suflet; pentru ce se face pomană porcilor?
Asta e cu… Pomana Porcilor!
Aşa e tradiţia
În decursul anilor am participat la slujbe la mai multe biserici (ortodoxe).

M-am dus pentru sufletul meu, nu m-am dus ca să observ ce se petrece în jurul
meu. Totuşi, vrei, nu vrei, în biserică observi unele lucruri, care nasc semne de
întrebare. Ritualul liturgic, disciplina, ordinea şi toată rânduiala din biserică, nu
sunt peste tot la fel. Şi te întrebi: cum o fi bine? De ce unii fac într-un fel, iar
alţii altfel?
Să exemplificăm cu nişte aspecte concrete:
- În anumite momente ale Sfintei Liturghii, se îngenunchează. Majoritatea
creştinilor se aşază în genunchi, dar mai rămâne o parte care nu
îngenuchează. Aceştia stau drepţi şi neclintiţi, privind miraţi, cu aroganţă, la cei
din jur, pentru gestul pe care îl fac.
- Pe cînd unii stau toată slujba în picioare, alţii stau cam toată slujba în
genunchi;
- Unele femei vin îmbrăcate în negru şi îmbrobodite de nu li se văd ochii,
pe când altele vin… cum vin;
- Unii stau cu capul plecat, alţii privind deasupra catapetesmei, alţii privind
în spate; unii cu mâinile împreunate la piept, alţii cu mâinile la spate, iar alţii cu
metanii în mână (am văzut şi aşa ceva), zicând (probabil) rugăciunea inimii;
- La unele biserici cântă toată suflarea, la altele doar cântăreţul, iar la
altele numai corul din balcon;
- La unele biserici slujba începe mai de dimineaţă, iar la altele mai târziu;
- În unele biserici, la vohod, preotul atinge credincioşii cu Sfântul Potir, iar
în altele nu;
- Unii preoţi predică, alţii "pun" Cazania, iar alţii…
- În unele biserici, după terminarea slujbei, la miruit, corul cântă, iar în
altele e o atmosferă de târg; multă vorbă;
- În unele biserici ai să remarci la loc vizibil, cutia milei, iar în altele umblă
cineva cu o tavă ca să strângă "mila creştină";
- În unele biserici, în timpul slujbei, e linişte şi pace, iar în altele… eşti ca
pe internet: mai afli ce mai e în lume...
- Unele biserici au în dotare şi un ceas (cu cuc), care îşi fac din plin
datoria, altele n-au;
- În unele biserici ai să vezi cruci pe pardoseală sau pe covoare, iar în
108
altele nu;
- În unele biserici tot poporul zice Crezul, sau Psalmul 50, iar în altele doar
o singură persoană.
Cât priveşte ceremonialul nunţii, al botezului, al înmormântării…, câte
bordeie, atâtea obiceie.
Şi mai sunt şi alte diferenţe, alte contraste şi practici pe care nu-mi permit
a le spune.
De ce aşa? De regulă se spune, că... Biserica nu obligă, că e tolerantă,
că aşa e tradiţia sau obiceiul în cutare loc sau cutare biserică... Să fie tradiţia,
sau… lipsa catehizării, influenţa occidentală modernistă, indiferenţa şi
neorânduiala, care au pătruns în Biserica noastră?
Postul bucuriei
Postul Naşterii Domnului este un post de bucurie, este un post al darurilor,

este un post mai blând, un post uşor de ţinut.
Este un post al darurilor pentru că Dumnezeu ne-a făcut un mare dar
făcându-se om ca şi noi, născându-se din Fecioara Maria.
Este un post al darurilor pentru că magii care au venit la pruncul Iisus, i-
au adus daruri scumpe şi frumoase. Şi noi trebuie să-i aducem daruri frumoase
Domnului Iisus ca şi magii, însă daruri care Îi plac lui Dumnezeu.
Este un post mai blând şi uşor de ţinut pentru trup, pentru că în anumite
zile se face dezlegare la untdelemn, vin şi peşte. Regula e ştiută de majoritatea
creştinilor postitori: sâmbăta şi duminica sau când pomenirea vreunui sfânt cu
Doxologie cade într-o luni, marţi sau joi, atunci se face dezlegare la peşte,
untdelemn şi vin. De asemenea, dacă miercuri sau vineri este pomenit un sfânt
în cinstea căruia se face Priveghere, se dezleagă la peşte, untdelemn şi vin.
Deşi până în ziua de 21 noiembrie mai sunt prăznuiţi sfinţi cu Doxologie, din
evlavie se obişnuieşte ca până la praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică
să nu se mănânce peşte. Iar de la 20 până la 25 decembrie, indiferent dacă va
fi prăznuit vreun sfânt cu Doxologie, nu se face dezlegare la peşte, nici măcar
sâmbăta şi duminica.
De unde ştiu creştinii când e un sfânt cu Doxologie sau Priveghere?
Simplu! În calendar aceşti sfinţi sunt însemnaţi cu cruce neagră.
E bucurie mare pentru unii creştinii postitori când văd în calendar că luni,
marţi sau joi e vreun sfânt cu cruce neagră. Nu pentru Doxologie, nu pentru
Priveghere, nu pentru viaţa sfântului, ci pentru că... se mănâncă peşte. Asta e
bucuria! Unii nici nu ştiu ce sfânt este în ziua respectivă. Atâta ştiu, că se
mănâncă peşte.
Apropo, ştiaţi că astăzi se mănâncă peşte? Eram sigur că ştiaţi! Dar ce
sfinţi prăznuim astăzi, ştiţi?
109
Al patrulea mag
Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi
care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-
a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un
rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă
în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit,
pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat
safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate
acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără
el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua
ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc,
că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat
spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca
să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu
disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:
- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu
va afla de târgul nostru.
Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit.
Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.
Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitorul. Acum, mai avea
un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe
Iisus, însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina,
Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl
poate găsi, s-a grăbit spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus
Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu
dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitorul, să-I ducă darul său pe care îl
păstrase de atâta timp. însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau
în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:
- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi
împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.
Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de
fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se
cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitorul, se grăbea spre Golgota. Acum,
nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici
un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-
a spus:
- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...
- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul.
- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat.
Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela
care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.
Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi
mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de
oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu. (Leon Magdan - Pilde şi povestiri)
110
Ispitele începătorului
"Începători" se numesc aceia care pun început bun pe calea mântuirii, a

credinţei ortodoxe, care, deşi au fost pecetluiţi cu Sfântul Botez, totuşi nu au
respectat mulţi ani făgăduinţele făcute de naş la Taina Botezului, iar acum,
trezindu-se, vor să înveţe abc-ul credinţei adevărate.
De regulă trezirea unui om din somnul păcatelor se face prin alt om, printr-
un creştin care s-a trezit mai demult, care şi el, la rândul lui, a fost trezit de alţii.
Această trezire a unui om la realitate, nu convine vrăjmaşului, de aceea îl
şicanează pe creştin în toate felurile pentru a-l deruta, pentru a-l speria, pentru
a-l face să se întoarcă din nou la mocirla în care a fost. Aşa s-a întâmplat şi cu
fratele Marian. Un caz real.
Acest frate, înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a avut o viaţă
zbuciumată, cu multe neîmpliniri, ispite şi necazuri. Dar Dumnezeu, care nu
voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, a făcut ca într-o zi
să cunoască nişte creştini practicanţi, care au început să se ocupe de el,
îndemnându-l să ia calea bisericii. I-au făcut şi o minimă catehizare, înainte de
a-l da pe mâna preotului. Dar oamenii vrăjmaşului, prietenii lui de băutură, au
intrat în alertă şi vine prima derută, prima ispită: Vezi, mă, că ăştia care te
îndeamnă la biserică, sunt sectanţi, sunt pocăiţi, am auzit noi de la… ! Măi să
fie! Cei care îl îndemnau la cârciumă şi la alte păcate, se declarau a fi ortodocşi
şi voiau să-l ferească de rătăcire, adică de aceia care îl îndemnau la biserică.
Şi au mai fost şi alte încercări, totuşi a început să meargă la biserică. Aici
creştinii l-au întâmpinat cu dragoste şi fiecare a încercat să-l ajute cu ceva şi,
mai ales, să-l pregătească pentru spovedanie şi eventual împărtăşanie atunci
când va hotărî duhovnicul. Şi fiecare a început să o facă pe profesorul. Unul i-
a spus: vezi, în ziua în care te împărtăşeşti, n-ai voie să săruţi mâna preotului
sau icoanele, că-i păcat. Altul: vezi, să nu scuipi, să nu aprinzi focul, că-i păcat.
Altul: vezi, în ziua aceea să nu faci metanii, că-i păcat. Şi fiecare l-a speriat în
felul lui cu învăţături pe care le auzise pe unde le auzise, spunându-i căi păcat
cutare sau cutare lucru pe care îl faci după Sfânta Împărtăşanie.
Vine şi ziua împărtăşaniei pentru Marian. Foarte emoţionat, cu lumânarea
tremurând în mână, s-a apropiat de sfântul potir. După ce s-a împărtăşit, de
bucurie, dar şi vădit emoţionat, a sărutat mâna preotului şi toate icoanele pe
care le-a întâlnit în cale. Dar în câteva clipe vine diavolul (în gând) şi-i spune:
Ce-ai făcut? Ai sărutat mâna preotului şi icoanele; nu ţi-au spus fraţii că-i
păcat!? Prima ispită. Şi atunci să vezi ce mustrare de conştiinţă pe Marian. Îşi
zicea: vai, ce păcat am făcut! Dar nu s-a terminat totul aici. Tulburat de ceea
ce a făcut, la sfârşitul Liturghiei, a plecat spre casă. În drum spre casă, necăjit
cum era, a mai intrat într-o bisericuţă, pe care a întâlnit-o în cale, ca să se uite
de nişte iconiţe pe care nu le-a găsit în biserica unde se împărtăşise. Dar la
pangar a văzut că aici preţul obiectelor de cult expuse era diferit de preţul celor
de la biserica de unde venise. Lucrul acesta l-a tulburat. Şi ieşind, pe stradă,
îşi zicea: Ia te uită la ăştia, fac bişniţă, dau mai scump! Ptiu! (A scuipat). A doua
ispită. Şi iarăşi vine diavolul şi-i spune: Ce-ai făcut păcătosule? Ai scuipat. Nu
111
ţi-au spus fraţii… Tulburarea a fost şi mai mare.

A ajuns acasă şi, cu toate că nu-i ardea de mâncare, a zis să guste totuşi
ceva pentru că aşa ştia de la fraţi: duminica n-ai voie să ajunezi!
A aprins aragazul ca să încălzească mâncarea, dar vine şi diavolul cu a
treia ispită: Ce faci? Nu ţi-au zis creştinii că n-ai voie să aprinzi focul? Atunci a
aruncat chibritul, s-a fript şi la mână şi a căzut în deznădejde, zicându-şi: Vai,
nu mă mai iartă Dumnezeu! Numai păcate am făcut de când m-am împărtăşit.
A lăsat mâncarea şi s-a dus în sufragerie, la icoane, ca să-L roage pe
Dumnezeu să-L ierte. Şi dăi metanii. A patra ispită. Vine diavolul şi-i spune: Ce
faci? Nu ştiai că n-ai voie să faci metanii?
Poate că aţi zâmbit, citind aceste rânduri, dar sunt fapte reale şi fiecare a
trecut prin astfel de ispite în perioada "tranziţiei". Când creştinul merge pe
"calea cea largă", toate îi merg (aparent) bine. Şi îl ajută şi vrăjmaşul ca să-i
meargă bine, ca nu cumva în necazuri, în ispite, în încercări, în boală, să ceară
ajutorul lui Dumnezeu.
Să fim atenţi cu "începătorii", să nu-i intoxicăm cu mâncăruri grele. Pentru
ei cel mai bun e lăpticul de mamă.
Să lucrăm!
Când vrem să realizăm ceva, să construim o casă, să reparăm maşina

sau coteţul animalelor, este imposibil ca lucrând să nu ne murdărim. Ba uneori
ne mai şi rănim, ne lovim peste degete, ne rupem cămaşa, ne mai împiedicăm
şi cădem. Toate acestea din neatenţia noastră sau a altora. Ştim dinainte că se
vor întâmpla aceste incidente, dar totuşi purcedem la lucru, căci bucuria
lucrului realizat este mai mare decât aceste mici neplăceri. Şi ce bucurie
simţim când vedem că am construit o casă, care va fi un adăpost liniştit pentru
noi şi pentru urmaşii noştri; uităm de toate greutăţile şi de toată osteneala
depusă!
Tot aşa se întâmplă şi în plan duhovnicesc. Când vrem să realizăm ceva,
ne mai murdărim, ne mai rănim, ne mai împiedicăm, din neatenţia noastră sau
a altora, dar bucuria (nu mândria!!!) lucrului împlinit este mai mare decât orice
incident. Să lucrăm, dar cu atenţie!
Să ascultăm de Stăpânitorul stăpânitorilor
Îmi povestea cineva că zilele trecute, mergând cu maşina spre serviciu,

aproape de ieşirea din sat, la "prins" radarul. Avea 63 km/h prin localitate. Şi
pentru că era prima dată când i se întâmpla aşa ceva, a primit avertisment şi
două puncte penalizare. Dar nu era aşa supărat că a încălcat legea (pentru
care a fost sancţionat pe dreptate), ci era tare supărat pentru că a încălcat
sfatul părintelui său duhovnicesc, care îl sfătuise să circule pe şosea cu viteza
legală.
Da, şi acesta e un aspect de care trebuie să ţină seama adevăratul
creştin: respectarea legilor ţării, căci aşa ne învaţă Biserica. Sfântul Apostol
112
Pavel spune: "Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să

asculte, să fie gata la orice lucru bun". Şi tot Sfântul Pavel spune: "Voieşti să
nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă bine, şi vei avea laudă de la dânsa… Iar dacă
faci rău, teme-te, că nu în zadar poartă sabia" (Rom. 13, 3-4). Bine, să
ascultăm de stăpânire, de legile ţării, veţi zice, dar dacă legile ţării sunt în
contradicţie cu Legea Divină, ce vom face? Atunci vom face ceea ce ne învaţă
Legea lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să cunoaştem cât mai bine Legea
Divină cuprinsă în Sfintele Scripturi, Sfintele Canoane, Cele zece porunci,
Poruncile Bisericeşti, spre a-L asculta şi a-L cinsti pe Dumnezeu, care
reprezintă Stăpânirea absolută. Amin!
Sfântul Ierarh Spiridon
Astăzi prăznuim pe Sf. Spiridon, care şi-a trăit mare parte din viaţă în
Cipru, unde s-a şi săvârşit în anul 348, fiind îngropat în Biserica Sfinţilor
Apostoli din Trimitunda.
Când saracinii au cotropit insula, ciprioţii au deschis mormântul sfântului
pentru a muta sfintele moaşte la Constantinopol. Atunci au descoperit că trupul
sfântului era întreg iar din mormânt venea un miros de busuioc, semn al sfinţiei
vieţii sale. Când a căzut Constantinopolul în 1453, sfintele moaşte au fost
mutate în Serbia, după care un Părinte din Insula Corfu, Georgios Kalohairetis,
l-a adus în insula din Grecia, unde este şi acum înmormântat.
Până în ziua de azi, sfintele moaşte întregi ale Sf. Spiridon din altarul din
Corfu continuă să lucreze cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru
sfinţii Lui. El este cunoscut ca "sfântul călător" deoarece papucii de mătase de
pe tălpile sale se uzează în fiecare an şi sunt înlocuite de praznicul său. Sf.
Spiridon este cinstit de biserică în ziua de 12 decembrie. Minunea pe care a
făcut-o în Corfu împotriva invaziei turce din 1716 este comemorată în 11
august.
În prezent, sfintele moaşte ale Sfântului Ierarh Spiridon se află într-o
biserică din insula Corfu aflată la 100 de metri de Mitropolie, unde se găsesc
moaştele Sfintei Împărătese Teodora (prăznuită la 11 februarie):
Spre deosebire de celelalte sfinte moaşte, cele ale Sfântului Spiridon
dispar frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credinţă şi cu
lacrimi, şi face nenumărate minuni. De aceea, multe spitale îi poartă numele şi
au în incinta lor o Biserică cu hramul Sfântului Spiridon. Sfântul Spiridon vine
cu sfântul său trup la cei bolnavi, care îi cer ajutorul şi îi vindecă.
Ca dovezi ale plecării Sfântului Spiridon din raclă arătăm următoarele:
- clericii şi credincioşii văd că, pentru o perioadă scurtă de timp, lipseşte
trupul său din raclă;
- când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald şi prăfuit;
- în fiecare an îi sunt schimbate încălţările, care sunt uzate şi impregnate
cu praf şi iarbă; este şi motivul principal pentru care Sfântul Spiridon este ales
patron al cizmarilor;
- în timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă
113
stând în picioare;
- în Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, de peste 1600 de ani, credincioşii
cântă (Icosul al 6-lea): "Bucură-te, că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător;
Bucură-te, al cărui trup săvârşeşte astăzi minuni; Bucură-te, că încălţămintele
tale slujesc drept dovadă".
Când insula Corfu a aparţinut veneţienilor (catolici), aceştia l-au cinstit pe
Sfântul Spiridon cu evlavie, pentru ajutorul dobândit de la el.
Într-o zi i-au schimbat hainele arhiereşti cu un veşmânt cusut cu fire de
aur. Sfântului Spiridon nu i-au plăcut însă straiele aurite, pe care a doua zi
veneţienii le-au găsit lângă sfânta raclă, iar Sfântul Spiridon era din nou
îmbrăcat în straiele sale arhiereşti smerite.
La Ierusalim există o Biserică cu hramul Sfântului Ierarh Spiridon. Într-o
zi, când preotul a intrat în Biserică, l-a văzut pe Sfântul Spiridon uitându-se pe
fereastră. După ce Sfântul Spiridon a plecat, a rămas impregnat pe geamul
ferestrei chipul său. Această minune se poate vedea şi astăzi.
Sfântului Spiridon i se fac slujbe şi ceremonii, cu scoaterea sfintelor sale
moaşte, în următoarele zile:
- în sâmbata lui Lazăr, zi în care i-a scapat de foamete pe locuitorii din
Corfu, prin aducerea de vapoare cu grâu;
- în duminica Floriilor, pentru vindecarea celor bolnavi;
- în ziua de 11 august, când i-a alungat pe turcii care voiau să cucerească
oraşul;
- în prima duminică din luna noiembrie, când îi vindecă pe suferinzii de
boli grele.
(Întâmplările sunt povestite de Părintele Cleopa Paraschiv de la Mănăstirea Rarău după
pelerinajul său în Grecia, în volumul: Pelerin în Sfântul Munte Athos. Sfânta Mănăstire Vatopedi,
Editura Panaghia).
Împăratul şi soţiile
... Era odată, într-o ţară îndepărtată, un rege care avea patru neveste.
Însă cel mai mult o iubea pe cea de-a patra, pe care o îmbrăca în straiele cele
mai scumpe şi o hrănea cu bucatele cele mai fine.
De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie. Cu ea se mândrea cel
mai mult. Totuşi, regele trăia cu teama că această soţie îl va părăsi.
Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea îi era un sfetnic de nădejde
şi se arăta întotdeauna amabilă, înţelegătoare şi răbdătoare. De câte ori regele
avea o problemă, ea îi era alinarea.
Prima soţie a regelui era foarte loială, însă pe aceasta nu o iubea, nu o
hrănea cum trebuie; abia de o lua în seamă. Pentru aceasta ea era slabă, tristă
şi bolnavă.
Într-o zi, regele simţi că sfârşitul îi este aproape. Se gândi la întreaga sa
viaţă plină de desfătări şi îşi spuse: "Acum am patru soţii, dar când voi muri,
vor veni toate cu mine sau voi rămâne singur?".
O întreabă pe cea de-a patra nevastă:
- Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumoase haine şi ţi-am
114
purtat cea mai mare grijă. Acum am să mor, vrei să vii cu mine?
- Nici vorbă! replică cea de-a patra soţie. Răspunsul ei străpunse inima
regelui.
Regele o întrebă şi pe cea de-a treia soţie:
- Te-am iubit toată viaţă. Acum, că mor, vrei să vii cu mine?
- Nu! răspunse cea de-a treia soţie. Viaţa e frumoasă. Când vei muri mă
voi recăsători! Inima regelui se strânse de durere.
O întrebă pe cea de-a doua soţie:
- Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor în sufletul meu. Când voi
muri, vrei să vii cu mine?
- Îmi pare rău! replică cea de-a doua soţie. Te pot doar înmormânta.
Regele fu distrus şi de acest răspuns, dar auzi o voce:
- Eu te voi urma! Regele se uită împrejur şi văzu că aceea care rostise
aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă pentru că suferise mult din
cauza foamei şi a neglijării. Adânc îndurerat, regele spuse:
- Trebuia să-ţi ofer mai multă grijă! Acum îmi dau seama cât am greşit!
Trebuia pe tine să te iubesc cel mai mult!
Tâlcuire
Împăratul suntem noi. Fiecare avem câte patru tovarăşi de viaţă, patru
companii, patru "soţii".
Cea de-a patra este TRUPUL. Indiferent cât timp şi cât efort investim în
a-l face să arate bine, el la moarte ne părăseşte.
Cea de-a treia soţie este AVEREA. Când murim, se duce la alţii.
Cea de-a doua soţie este FAMILIA (prietenii). Indiferent cât de apropiaţi
ne-au fost, ei nu pot decât să vină până la mormânt.
Prima soţie este SUFLETUL. Adesea neglijat, în goana noastră după
avere, bunăstare şi putere, totuşi, SUFLETUL este singurul care ne urmează
oriunde. (Prelucrată după http://www.donne-rumene.net)
Produsele din soia
Se spune uneori că e greu să posteşti! Însă creştinul începutului de

mileniu III se pare că şi-a rezolvat această problemă, înlocuind carnea şi
brânzeturile cu sortimente din soia asemănătoare ca prezentare şi gust. Altfel
spus, ai pofta de carne în post? Iţi cumperi soia fulgi sau soia cubuleţe pentru
ciorbe sau tocăniţe sau soia şniţel pentru grătar sau şniţel, sau de ce nu pateu
vegetal, salam, parizer sau cremwurşti din soia. Ai poftă de oarece brânzeturi?
Poţi să-ţi cumperi tofu (brânză vegetală - din soia - simplă, cu ardei sau cu
chimen) şi chiar... caşcaval. Ai bea un lapte dimineaţa? Nici o problemă...
Tehnologia preparatelor a inventat laptele din soia (cu aromă de cicoare,
scorţişoară sau vanilie). Un singur sortiment lipseşte ca, din perspectiva
gustativă, să nu fie nici o diferenţă între produsele de post şi cele de dulce. Nu
avem încă oul de post. Nu s-a "inventat" nici în bucătăria europeana, nici in cea
115
veche orientală (de unde provine tofu).

Consumând în exces produse de post care imită carnea şi brânzeturile,
imităm de fapt hrana perioadei de dulce. Cum să te bucuri atunci de roadele
postului dacă nu tai-împrejur "dulceaţa gâtlejului"?
Postul înseamnă în primul rând înfrânare, el fiind prin excelenţă un
exerciţiu de asceză, o nevoinţă. Dacă privim la chipul în care Hristos a postit
aflăm că postind... a flămânzit (cf. Matei 4, 2). În această perioadă creştinul
trebuie să-şi sporească eforturile în vederea desăvârşirii. Dacă diferenţa dintre
produsele din carne sau brânzeturi şi echivalentele lor din soia e doar una de
etichetă, înseamnă că postind astfel creştinul nostru înlătura nevoinţa
trupească şi, implicit, pe cea sufletească, suprimă lupta cu nebunia stomacului,
cum numeau Sfinţii Părinţi lăcomia pântecelui. Mai ales când pieţele agro-
alimentare sunt pline de legume, se cuvine să avem discernământ şi să facem
un efort binecuvântat întru aşteptarea praznicului care încheie postul de
durată. (http://www.laurentiudumitru.ro)
Postul învingătorilor
"Postul este mijloc al înfrânării, postul duce la evlavie; el este izvorul şi

tovarăşul nedespărţit al cumpătării şi a toată înfrânarea" - Sf.Vasile cel Mare
Postul este pentru învingători, nu pentru învinşi. Firea adevărată a omului
constă în cumpătare şi măsură în toate, dirijarea energiilor vitale trupeşti cu
ajutorul celor sufleteşti. Dacă cineva ajunge să fie condus de trup, adică de
pofte şi patimi iraţionale - acest om este pierdut (de exemplu, beţivii). Dar dacă
sufletul este stăpânul trupului, acest om este pe calea desăvârşirii, cu condiţia
ca el să-L aibă drept învăţător şi Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos.
Suntem călători pe acest pământ (călătorie către Veşnicia fericită) şi
pentru ca această călătorie a noastră să fie încununată de succes, se cuvine
să respectăm regulile stabilite de Dumnezeu.
Postul nu este o constrângere, o forţare, ci un examen de conştiinţă şi
comportament: eşti sau nu cu Hristos? Poţi sau nu să-L urmezi?! Căci şi El a
postit 40 de zile şi 40 de nopţi nemâncând şi nebând nimic în pustiul
Carantaniei, înainte de a începe lucrarea de mântuire. Au postit, conform
mărturiilor Sf.Scripturi, Moise, Ilie, Daniel, regele David şi mulţi, mulţi alţii.
Apostolii au postit şi ei: "în osteneli, în privegheri, în posturi" (2Cor.6,6); la fel
primii creştini: "slujeau Domnului şi posteau" (F.A.13,2). Biserica a stabilit prin
canonul 69 al Sinodului Apostolic (în anul 49 d.Hr.): "Cine nu posteşte Posturile
de peste an, aşa cum este hotărât, în afară de copii şi bolnavi, preotul să
piardă darul său, iar creştinul să se afurisească", adică să fie şters din dipticele
şi comuniunea Bisericii; iar Sf.Atanasie adaugă: "Cine nu posteşte toate
miercurile şi vinerile de peste an, răstigneşte a doua oară pe Hristos".
Postul este condiţia obligatorie pentru cei ce vor să se mântuiască,
cuprinsă şi în porunca a 2-a a Bisericii, dar postul cel adevărat este unirea celui
trupesc (abţinerea de la unele alimente) cu cel sufletesc (lupta cu păcatul).
Postul în Rai, adică porunca divină (Fac.2,17) de a nu mânca din pomul
116
oprit, a fost condiţia întăririi omului în bine, în sfinţenie, în voia lui Dumnezeu.
Postul actual, după căderea în păcat şi izgonirea din Rai - pentru nepostire, a
căpătat pecetea "războiului": negarea şi lupta împotriva patimilor, a păcatelor
şi întărirea noastră în virtuţi, în fapte bune. Postul trupesc ne curăţeşte
organismul de toxine, îl uşurează, îl spiritualizează, iar postul sufletesc ne
curăţeşte inima de felurite vicii înrobitoare. Sf.Ioan Gură de Aur zice: "Băutura
şi lăcomia ne leagă de mâini şi ne dă ca pe nişte robi prinşi în laţ - pe mâna
tiraniei patimilor, iar postul, găsindu-ne legaţi şi robind, ne dezleagă cătuşele,
ne scapă de legături şi ne dă înapoi liberi în comuniune cu Dumnezeu".
(http://www.timpul.mdl.net)
Taina Sfinei Spovedanii
Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:

- Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai
fost la slujbe sau la Spovedanie de mult timp şi nu cred că este neapărat să
mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.
- Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă.
Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:
- Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă ?
- Da, răspunse omul.
- Dar două zile, o porţi ?
- S-ar putea.
- Dar o săptămână sau o lună, o porţi ?
- Nu, părinte, bineînţeles că nu.
- De ce ? - îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.
- Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi
pe mine, când este curată şi frumoasă.
- Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată
pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se "murdăreşte" de păcate şi răutate şi
cum l-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul
Domnului ?! (PILDE ORTODOXE ŞI POVESTIRI CU TÂLC)
La spovedit
A trecut şi Praznicul Sfântului Ierarh Nicolae şi ne îndreptăm cu paşi

repezi către Marele Praznic al Naşterii Domnului.
Unii dintre creştini deja s-au spovedit, s-au împărtăşit, alţii urmează să o
facă în zilele următoare. E bine să o facem mai devreme pentru că, aproape
de Crăciun, preoţii duhovnici sunt mai aglomeraţi. Nu aşa cum fac unii: le
rezolvă mai întâi pe cele trupeşti, iar cu o zi, două înainte de Naşterea
Domnului se duc în grabă şi la duhovnic. Acolo fiind aglomerat, o parte dintre
ei nu mai apucă să se spovedească, pentru că şi duhovnicul e om, nu e maşină
automată de spovedit. Trebuie să asculte cu răbdare pe fiecare în parte şi nu
poate impune creştinului să spună tot, ce are de spus, în două minute. De
117
aceea, dacă vrem să ne fie de folos spovedania, să o facem când preotul nu

e prea aglomerat.
Şi la spovedit, la uşa bisericii, ca peste tot în viaţa socială, întâlnim
oameni şi oameni, creştini şi creştini, lucruri de neconceput pentru un creştin
ortodox autentic.
Unii, mai ales femeile, că ele sunt mai multe la spovedit, profită de faptul
că s-au adunat mai multe şi o dau pe discuţii care nu au nimic comun cu scopul
pentru care au venit acolo. Discută vrute şi nevrute, bârfă în toată regula, la
uşa bisericii, nu la uşa cortului.
Alţii nu vor să stea la rând, după cum au venit, ci caută să intre la spovedit
înaintea celorlalţi, invocând diverse motive: unul, că trebuie să intre la serviciu
la ora cutare, altul, că a lăsat copiii singuri în casă, altul, că n-a venit pentru
spovedit, ci vrea numai să-i spună ceva părintelui, altul se preface că a uitat
după cine este şi se postează în uşă, provocând ceartă cu ceilalţi, altul cere
voie să intre în faţă pentru că termină repede, n-are multe de spus. Pilde de
nerăbdare.
Unii când intră la spovedit uită să mai iasă. Îl monopolizează pe duhovnic,
provocând o stare de nervozitate în rândul celorlalţi de afară. Şi stau mult fie
că şi-au făcut o listă lungă de păcate extrase din nu ştiu câte îndreptare, fie că
sub epitrahil deschid îndreptarul de spovedanie şi citesc aproape tot ce scrie
acolo, obosindu-l, evident, pe duhovnic, fie că profită de ocazie şi doresc să
rezolve cu părintele şi alte probleme, care nu au nimic de a face cu
spovedania.
Pe alţii îi vezi ieşind zâmbind, veseli că au mai rezolvat o treabă.
Pe alţii îi vezi pe la colţurile bisericii, mai în intimitate, cu pixul în mână, cu
ochii pe îndreptarul de spovedanie, făcând cercetarea conştiinţei, atunci în
grabă. Iar alţii intră la duhovnic total nepregătiţi. Aşteaptă ca duhovnicul să-i
întrebe dacă au făcut păcatul cutare sau cutare. Şi dacă nu-i întreabă, ies afară
fericiţi şi zic: "dacă nu m-a-ntrebat…!". Şi seria neregulilor e lungă, iar toate
acestea se întâmplă datorită nouă celor înaintaţi în cunoştinţă duhovnicească,
pentru că suntem indiferenţi la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, la
degradarea vieţii duhovniceşti. Să nu uităm că noi suntem trupul Bisericii şi
avem obligaţia, în smerenie, cu blândeţe şi cu dragoste, să îndreptăm lucrurile
atât cât ne este nouă îngăduit ca simpli mireni, în ascultare de ierarhia Bisericii
noastre Ortodoxe.
Credinţa unui copil
Aveam o cunoştinţă împreună cu care mergeam la Biserica Sfântul

Nicolae, Făcătorul de minuni, de pe strada Ohta, o bătrână, care avea credinţa
unui copil şi era o mare rugătoare. Deseori ne întorceam de la biserică pe jos
şi discutam. Unele din povestirile ei mi le-am notat. Iată una dintre ele:
"Mama a murit când eram mică. La scurt timp, tata şi-a luat o altă nevastă,
care, pentru mine, s-a dovedit a fi o mamă vitregă în sensul cel mai adevărat
al cuvântului. Tata era în deplină ascultare faţă de ea. Intr-o zi m-a luat cu el la
118
câmp. Cum am ajuns, tata a deshămat calul, a potrivit plugul şi mi-a spus:
- Iar acum ară tu. Ai deja nouă ani. Eşti o fată mare şi nu trebuie să
mănânci pe degeaba! Şi a plecat. Eu am apucat plugul, am mers în urma
calului, dar, când am ajuns la capătul câmpului, nu am putut întoarce plugul. In
jur - ţipenie de om. Nu aveam pe cine întreba şi, mai ales, nu avea cine să mă
ajute. Am izbucnit în lacrimi: mi-era frică de mama vitregă, că mă va bate. Mi-
am îndreptat privirea spre biserica ce se vedea în depărtare, am întins mâinile
spre ea şi am strigat:
- Părinte Nicolae, ajută-mă! Mi-e frică de mama vitregă, o să mă bată!
Deodată am văzut lângă mine un bătrân, care m-a întrebat:
- De ce plângi? Nu te descurci cu plugul? Apucă de acest inel, îmi spunea
el, îndreptând plugul pe o altă brazdă, şi continuă tot aşa mai departe.
Eu am apucat inelul, calul a început să meargă, iar acest lucru mi s-a
părut atât de uşor, încât am început să râd de bucurie.
- Vei reuşi? m-a întrebat bătrânul.
- Da, da, am răspuns şi m-am întors ca să-i mulţumesc.
Dar el nu mai era. Am înţeles că acest bătrân a fost Sfântul Nicolae. După
aceea, toată viaţa mi-a plăcut să mă rog, mai ales Sfântului Nicolae, Făcătorul
de minuni". (Din cartea "Noi minuni ale Sfântului Nicolae") - L. N, oraşul Sankt-Petersburg
Jocurile pe calculator
Psihologii englezi atrag atenţia asupra pericolului la care sunt expuşi cei
care se joacă pe calculator la vârste fragede, scrie ziarul britanic Standard.
Creierul lor va suferi serios din cauza jocurilor video, spun aceştia, arătând ca
tehnologia le încetineşte dezvoltarea creierului. Altfel spus, "le strică creierul".
Bombardarea simţurilor cu jocuri spaţiale pe calculator le scurtează
capacitatea de atenţie şi le afectează abilităţile de a învăţa. Mai mult, copiii
devin izolaţi de restul familiei şi de prieteni şi îşi construiesc lumea în faţa unui
ecran de calculator.
Experţii se tem că şi consolele gen Nintendo Wii afectează dezvoltarea
mentală a copiilor. Ei au cercetat peste 300 de produse de acest fel, inclusiv
jocuri pe computer, jucării, lumi virtuale pentru copii şi aşa numitele softuri
educaţionale pentru pc-urile de acasă. Din toate acestea, doar două jocuri
video educaţionale s-au dovedit a fi bune pentru dezvoltarea capacităţilor de
învăţare.
Toate acestea s-au spus la o reuniune ţinută la Las Vegas unde au
participat importanţi psihologi, dupa cum arată cotidianul londonez.
"Dacă urmăriţi copii aflaţi în faţa calculatorului, veţi constata că marea lor
majoritate lovesc tastele sau mişcă mouse-ul cât pot de repede. Asta îmi
aminteşte de nişte soareci care aleargau într-un labirint", a punctat Jane Healy,
expert în psigologia educaţională.
În ultima vreme a apărut o explozie de lumi virtuale create special pentru
copii. La ora actuală, un număr important de minori din Statele Unite şi Marea
Britanie sunt membri ai unor site-uri de internet de genul "Club Penguin",
"Webkinz" sau "Barbie". (A.V. Ziua on line)
119
Mintea şi coşul de nuiele
De câte ori nu se întâmplă, când ne aflăm într-o biserică la slujbă sau

când deschidem acasă cartea de rugăciuni, ca gândurile să ne zboare în altă
parte?! Ele o iau pur şi simplu razna, încât ne trezim că slujba se apropie de
sfârşit sau că paginile cărţii s-au terminat, iar noi n-am reţinut mai nimic.
Aşa a păţit pe vremuri şi călugărul Ilarion, pomenindu-se că la un moment
dat nu-i mai rămânea nimic în minte din toate predicile şi citirile din biserică.
Gândindu-se că probabil trece printr-o perioadă de oboseală, i-a mărturisit
toate acestea stareţului mănăstirii, rugându-l să-i îngăduie ca o vreme să nu
mai participe la toate slujbele şi poate astfel îşi va odihni mintea şi va putea
iarăşi să se concentreze la rugăciune.
Stareţul l-a privit cu luare aminte şi i-a spus:
- Părinte Ilarioane, du-te în grădină şi ai să găseşti acolo două coşuri de
nuiele. Sunt cam murdare, fiindcă s-a cărat cu ele bălegar de la grajduri. Alege
unul şi timp de trei zile să cari cu el apă de la izvor şi să uzi răsadurile de varză.
Călugărul Ilarion şi-a privit nu fără mirare stareţul, dar fiindcă ascultarea e
una din îndatoririle de căpătâi ale monahului, n-a prididit să îndeplinească
porunca.
După trei zile, stareţul s-a dus în grădina mănăstirii şi l-a găsit pe Ilarion
posomorât. În tot acest timp cărase apă, făcând drumul de la izvor şi până la
răsadniţă, dar de fiecare dată ajungea cu coşul gol. Bine că plouase, altminteri
răsadurile s-ar fi uscat de tot!...
- Ei, părinte Ilarioane, unde sunt cele două coşuri de nuiele? - l-a întrebat
stareţul.
- Aici, preacuvioase - mormăi înciudat călugărul.
- Şi nu vezi nici o diferenţă între ele? - l-a mai iscodit stareţul.
- Ba da, a răspuns luminat călugărul: cel cu care am încercat să car apa
e curat, celălalt e murdar.
Atunci stareţul l-a bătut uşor pe umăr şi a adăugat:
- Aşa se întâmplă şi cu mintea, părinte Ilarioane. Ţi se pare că nu reţine,
dar auzind cuvintele din predică ori de la slujbă, ele te curăţă pe dinlăuntru
chiar fără să bagi de seamă...
De atunci, când bătea toaca pentru slujbă, părintele Ilarion era cel dintâi
care se îndrepta spre sfânta biserică. (Forum logos.md)
Am credinţa mea
Ca să faci parte dintr-o societate, organizaţie, asociaţie, uniune, partid,

comunitate sau oricare altă grupare de persoane, care urmăreşte un scop
comun, trebuie să respecţi un statut, nişte reguli de funcţionare. Aşa trebuie să
se întâmple şi în cazul unei confesiuni creştine, care este o comunitate de
creştini; în cazul nostru Biserica Ortodoxă.
Şi noi creştinii ortodocşi, dacă vrem să fim membri, mădulare vii ale
Bisericii, trebuie să respectăm un statut, nişte reguli, cum ar fi: Sfintele
120
Canoane, Decalogul, Cele nouă porunci bisericeşti şi altele. De asemenea,

trebuie să cunoaştem Crezul şi toată învăţătura de credinţă a Bisericii noastre.
Dar ce auzi astăzi la unii creştini (după botez)? "Am credinţa mea". Dar ce
spune Apostolul Iacov: "Credinţa fără fapte este moartă". Ei stau acasă în
Duminici şi sărbători, habar nu au de Crez; fără rugăciune, fără spovedanie,
fără fapte bune şi totuşi cred că sunt creştini ortodocşi, pentru că au "credinţa
lor". Cum îi mai înşală vrăjmaşul! Care altă organizaţie ar accepta aşa ceva: să
nu cunoşti şi să nu respecţi statutul, să nu ai activitate în cadrul organizaţiei
etc.? De aceea unii creştini îşi aduc aminte că sunt creştini doar pe patul de
moarte. Atunci cheamă preotul pentru spovedanie, căci toată viaţa n-au avut
timp. Iar alţii nici atunci. Bineînţeles că la slujba de înmormântare li se cântă
"Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău…". Auziţi ce
ironie, cu sfinţii! Acesta este numit, şi i se scrie şi pe cruce, "robul lui
Dumnezeu".
De curând am fost la o înmormântare şi rudele răposatului i-au atras
atenţia preotului că la slujbă n-a zis "nespovedit, neîmpărtăşit şi fără
lumânare". Adică preotul să-L facă atent pe Dumnezeu în privinţa asta, ca şi
cum Dumnezeu n-ar fi ştiut…Şi acesta era un om cumsecade, blând, harnic,
gospodar, dar… avea "credinţa lui" şi a murit în credinţa lui.
CELE 9 PORUNCI BISERICEŞTI
1. Să ascultăm (în biserică, nu la radio - n.n.) cu evlavie Sfânta Liturghie

în fiecare Duminică şi sărbătoare.
2. Să ţinem toate posturile de peste an.
3. Să cinstim feţele bisericeşti.
4. Să ne spovedim şi să ne cuminecăm în fiecare din cele patru posturi
mari de peste an, ori, dacă în fiecare post nu putem, cel puţin o dată pe an, în
Postul Paştilor.
5. Să ne rugăm pentru cei ce stau în fruntea ţării.
6. Să ţinem posturile pe care le-ar orândui episcopul sau mitropolitul
locului în vreme de primejdii, de molime sau alte necazuri.
7. Să nu citim cărţi eretice sau ale sectarilor.
8. Să nu înstrăinăm, nici să folosim, spre scopuri străine, lucrurile
bisericeşti sau averea Bisericii.
9. Să nu facem nunţi şi ospeţe, sau alte petreceri, în timpul posturilor.
Anormalitate
Se spune că într-o zi virtutea s-a pornit la drum, din ţinutul său îndepărtat,
să se arate oamenilor dintr-un oraş, îmbrăcată într-o frumoasă manta de flori.
Intrând în cetate, păcatele s-au coalizat şi au alungat-o dincolo de zidurile
cetăţii. Peste noapte virtutea s-a aşezat sub un palmier şi a adormit. În timpul
nopţii au venit fărădelegile din oraş şi au furat mantaua cea frumoasă a virtuţii.
De atunci ispitele se îmbracă cu ea, spre a ne amăgi.
121
De aceea astăzi răul se îmbracă cu florile binelui. Păcatul se prezintă ca

virtute, anormalul ca normalitate şi oamenii anormali ca oameni normali.
Proorocind despre vremurile din urmă, zis-a avva Antonie: "Va veni
vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu
înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu
este asemenea lor".
Să fie oare vremurile din urmă, căci adevăraţii creştini aşa sunt astăzi
catalogaţi: nebuni, habotnici, exageraţi, chiar de confraţii lor, care sunt doar cu
botezul, ortodocşi. Ba unii afirmă chiar că ortodoxia e învechită şi ar trebui
modernizată, adaptată vremurilor. Adică să facem şi noi ca alţii: să hirotonim
femeile, să-i cununăm pe homosexuali, să scurtăm sfintele slujbe etc.
Păcatul este cosmetizat şi îmbrăcat într-o manta de flori, primind o nouă
denumire: desfrânarea - "dragoste" sau "căsătorie de probă", sodomia -
"orientare sexuală", desfrânatele - "femei de companie", homosexualii - "gay"
, uciderea pruncilor - "playning familial", concubinul - "prietenul meu", haosul -
"democraţie", furtul şi minciuna - "criză financiară", neascultarea de părinţi -
"drepturile copilului", libertatea de a păcătui - "drepturile omului".
Această stare anormală a societăţii o regăsim, la dimensiuni mai reduse
decât acum, şi în cetăţile antice Sodoma şi Gomora, precum şi înainte de
Potopul lui Noe. Atunci, pentru a se intra în normalitate, a fost nevoie de
intervenţia lui Dumnezeu. Acum oare ce va fi?
Graba
Ori de câte ori vrem să lucrăm sau ne implicăm într-o acţiune de folos
sufletesc, vine şi vrăjmaşul ca să-şi ia partea lui. Şi dacă nu suntem atenţi, şi-
o ia.
Cu mulţi ani în urmă, în Postul Adormirii Maicii Domnului, un grup de
pelerini aştepta la chilia unui părinte duhovnicesc. Unii aşteptau pentru
spovedit, alţii pentru un cuvânt de folos, dar cei mai mulţi pentru amândouă.
Însă Părintele zăbovea fiindcă avea musafiri: nişte oameni mari, veniţi de
departe, care şi-au dorit mult să-l vadă, căci nu se mai văzuseră de mulţi ani,
iar bucuria revederii era mare.
Fiind ora mesei, în grabă, o soră novice de la bucătărie, având o tavă cu
mâncare pentru musafiri, a intrat la Părintele. Pe tavă, care nu era prea bine
acoperită, ochii iscoditori puteau să vadă că pe lângă mâncarea de post, era
şi mâncare de dulce. Pe chipurile unora a apărut mirarea: cum, acum în post,
mâncare de dulce!? Cum, Părintele…!?
Iată un examen, iată că n-am pus gândul cel bun înainte, iată cum
judecăm noi!
Despre ce era vorba: Părintele, după ce i-a ospătat sufleteşte pe musafiri,
şi-a dorit, cu multă dragoste, să-i ospăteze şi trupeşte, însă unul dintre ei era
suferind. Avea un canon trupesc destul de greu, şi pentru el laptele era
medicament. Primise de la duhovnic dezlegare pentru lapte. Însă cei de faţă,
care aşteptau la uşă, nu ştiau aceasta. (Desigur, sora de la bucătărie nu a
122
scăpat fără dojană).

De aceea, în călătoria noastră pe valurile acestei vieţi, ne trebuie multă
atenţie, căci tare uşor ne mai smintim, sau smintim pe alţii mai neputincioşi!
De fapt, spun Părinţii, că se smintesc doar cei care erau deja smintiţi.
Ţinuta creştină
Ţinuta creştinului în familie şi societate trebuie să fie impecabilă. Toţi

creştinii sunt datori să fie lumini, pilde vii de trăire în spiritul Evangheliei.
"Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă
faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri".
(Matei 5,16)
"Purtaţi-vă cu cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum vă bârfesc ca
pe nişte făcători de rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune,
să preamărească pe Dumnezeu, în ziua când îi va cerceta". (Petru I 2,12)
"Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune,
să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă". (Petru I 2,15)
Pe lângă faptele cele bune şi o ţinută morală demnă, creştinul trebuie să
aibă şi o prezenţă fizică şi o ţinută vestimentară corespunzătoare. În această
privinţă, pildă să ne fie Maica Domnului şi Sfinţii din icoane. Cei mai mulţi dintre
creştini se îmbracă decent, însă, din păcate, întâlneşti şi o "modă creştină" cu
fuste lungi, dar strimte şi despicate, sau bluze fără decolteu, dar străvezii. Şi
alte "invenţii".
Referindu-se la veşmintele monahiceşti, ava Pamvo spune: "Aşa haină
trebuie să poarte călugărul că dacă o lasă pe gard trei zile să n-o ia nimeni".
Cred că nu numai călugării trebuie să se ghideze după această regulă, ci şi
noi, mirenii, dar cu discenământ, cu sfatul duhovnicului.
Apropo, aţi încercat vreodată să vă lăsaţi haina pe gard timp de trei zile?
Eu zic să nu încercaţi.
Noroc
Mergând odată în pelerinaj pe la mânăstirile din Moldova, am trecut, cum

era şi firesc, şi pe la Părintele Cleopa. Acolo, Părintele le vorbea pelerinilor, în
stilul binecunoscut, despre idolul Noroc, zicând: Am văzut pe unele pomelnice
pe care le aduceţi, că pomeniţi pe dracul Noroc: "pentru norocul fetei, pentru
norocul băiatului, pentru norocul familiei". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic
? Voi ştiţi cine a fost Noroc ? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de
suflete. Şi voi, creştinilor, scrieţi noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare
nebunie, mare rătăcire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ? …şi multe
altele despre acest idol, îndemnând creştinii să nu mai pronunţe acest cuvânt.
După ce Părintele s-a retras la chilie, o creştină, impresionată de
învăţătura Părintelui, zice: Ce noroc am avut că am ajuns aici, căci noi nu ştiam
lucrurile astea…!
123
N-am timp
Consăteanul meu, nea Ionel, era un creştin nelipsit de la biserică, atât de

la slujbe cât şi de la diverse lucrări de întreţinere şi reparaţii de care avea
nevoie sfântul lăcaş. Ieşise de câţiva ani la pensie şi se gândea serios la ce va
urma după pensie.
În perioada aceea eram tânăr, la cca. 25 de ani. De câte ori mă întâlneam
pe cale cu dânsul, mă întreba, fără să mă certe, de ce nu vin duminica la
biserică, la slujbă. Răspunsul era cel pe care îl auzi la marea majoritate a
creştinilor care lipsesc de la biserică: "n-am timp". Şi încercam să-i demonstrez
cât de ocupat sunt. Însă, odată, mi-a dat o replică pe care n-am uitat-o nici în
ziua de astăzi: "Bine, nu ai timp, dar dacă te îmbolnăveşti şi trebuie să stai în
spital două luni, ai timp?".
Cât de adevărat este! Pentru suflet nu avem timp două ore ca să stăm la
slujbă, dar pentru trupul trecător avem timp două luni pentru a-l vindeca.
După câţiva ani, nea Ionel n-a mai venit la biserică. S-a îmbolnăvit, a stat
în spital vreo două luni, timp în care s-a pregătit creştineşte pentru întâlnirea
cu Domnul, după care a plecat liniştit la Cel pe care L-a iubit, Hristos Domnul,
lăsând în urmă această replică înţeleaptă, de care eu m-am folosit.
Dacă aveţi timp să o mai spuneţi şi altora!
Ecoul vieţii
Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană

de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în
spatele cabanei şi a strigat de ciudă: "Te urăsc !" Dar, imediat, un glas puternic
i-a răspuns: "Te urăsc, te urăsc, te urăsc ...!". Era ecoul.
Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania,
spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăşte. Au mers împreună la locul
cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:
- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte ?
- Da!
- Ia spune-i că-l iubeşti!
- Te iubesc ! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: "Te iubesc,
te iubesc, te iubesc ! ..."
- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai
răutate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar
dragoste vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către
oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!
(PILDE ORTODOXE ŞI POVESTIRI CU TÂLC)
Frizerul
Un creştin a mers la o frizerie ca să-şi tundă părul şi să-şi taie barba. În

timp ce frizerul îşi servea clientul, între cei doi s-a pornit o conversaţie
124
interesantă. Au vorbit despre multe lucruri şi au abordat diverse subiecte. În

cele din urmă au început să vorbească despre Dumnezeu. La acest subiect
frizerul a declarat:
- Eu cred că Dumnezeu nu exista.
- De ce spuneţi asta? a întrebat clientul.
- Trebuie doar să ieşiţi pe stradă şi veţi realiza că Dumnezeu nu există.
Spuneţi-mi, dacă Dumnezeu ar exista, ar mai fi atâţia oameni bolnavi? Ar mai
fi atâţia copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista, nu ar fi nici suferinţă şi
nici durere. Nu-mi pot imagina un Dumnezeu iubitor care să îngăduie astfel de
lucruri.
Clientul s-a gândit un moment, dar nu i-a răspuns deoarece nu a vrut să
stârnească o ceartă. Frizerul şi-a terminat treaba, iar clientul a părăsit frizeria.
Chiar când a ieşit din frizerie, creştinul nostru a văzut pe stradă un om cu
părul mare, încâlcit şi murdar şi cu o barbă mare, neglijentă. Era murdar şi
neîngrijit. Clientul s-a întors la frizerie şi i-a spus frizerului:
- Ştiţi ce? Frizerii nu există.
- Cum puteţi spune asta? a întrebat frizerul surprins. Sunt aici, sunt frizer
şi tocmai te-am aranjat!
- Nu! a exclamat clientul. Frizerii nu există, căci dacă ar exista atunci nu
ar mai fi oameni cu părul lung şi murdar şi cu barbă netăiata, cum e omul acela
de afară.
- Ah, dar frizerii există! Însă asta se întâmplă când oamenii nu vin la mine.
- Exact! a afirmat clientul. Asta e ideea! Şi Dumnezeu există! Însă
necazurile şi suferinţa se întâmplă atunci când oamenii nu vin la El şi nu-L
caută pentru a-i ajuta. De aceea este atâta suferinţă şi durere în lume.
Telefonul mobil
Când venim la sfânta biserică, trebuie ca "toată grija cea lumească, să o

lepădăm", aşa cum cântăm la Heruvic. Să o lepădăm, ca să ne folosim de
darurile Sfintei Liturghii. Dar nu toţi creştini fac aşa. De aceea intră în biserică
având telefoane mobile deschise. În caz că sună cineva, să fie pe fază. Poate
e o problemă importantă, zic ei. Să fie mai importantă decât sufletul? În nici un
caz.
Mai sunt şi alţii care, fiind mai grăbiţi, când intră în biserică, uită să-l
închidă. Mi s-a întâmplat şi mie.
Problema este că atunci când sună un telefon mobil în timpul slujbei, se
produce rumoare, se distrage atenţia. Pe unii, e adevărat, îi mai trezeşte din
călătoria lor cu gândul, care umblă peste mări şi ţări…, dar pe creştinii evlavioşi
îi deranjează. Şi deranjează nu numai melodia personalizată, ritmată sau
extrasă din ultimul album de manele achiziţionat de la tarabe, ci şi faptul că
mulţi dintre creştini întorc capul să vadă şi să audă de unde vine zgomotul. Ba
unii îl şi apostrofează pe fratele lor neglijent. Desigur, cei care n-au greşit
niciodată.
Să mă iertaţi! N-a fost decât un "bip".
125
Respectul pentru părinţi
Copil fiind, mă lua tata de mânuţă şi mă ducea la biserica din sat. Acolo,
la Sfânta Liturghie, după ce se cânta "Tatăl nostru", era obiceiul ca tinerii să
sărute mâna bătrânilor. Frumos obicei, care, din păcate, astăzi nu se mai
păstrează. Frumos şi creştineşte este, de asemenea, să sărutăm mâna
mamei, mâna tatălui, a naşilor şi, mai ales, mâna preotului.
De ce creştinii ortodocşi sărută mâna preoţilor şi a ierarhilor noştri?
Se sărută mâna preoţilor şi a ierarhilor pentru că mâinile lor sunt slujitoare
ale sfinţeniilor lui Dumnezeu şi se umplu de harul Sfintelor Taine pe care le
slujesc. Din mâna preotului primim Sfânta Împărtăşanie, vrednicie pe care nu
o au nici îngerii.
Am văzut, întâmplător, că unii creştini, când îşi aduc darul la Sfântul Altar,
nu sărută mâna preotului. Cred că din neştiinţă. Nu ştiu de ce binecuvântare
se lipsesc şi n-au auzit istorioara cu cneazul Miloş şi tânărul preot, care sună
aşa:
Un preot tinerel slujea liturghia în Kraguievaţ, fiind de faţă cneazul Miloş.
Bătrânul cneaz era neobişnuit de evlavios. Slujba nu începea în biserică până
nu venea el.
În biserică stătea la locul său ca împietrit şi se ruga lui Dumnezeu cu
inima înfrântă. După ce tânărul preot a terminat slujba, a întins către cneaz
crucea şi anafura. Cneazul a sărutat crucea apoi a apucat şi mâna preotului ca
s-o sărute. Tânărul şi-a tras-o, ca şi cum s-ar fi ruşinat că bătrânul domn al ţării
îi sărută mâna. Cneazul Miloş l-a privit şi a zis: "Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut
mâna ta, ci sărut cinul tău (vrednicia şi vechimea tagmei preoţeşti - n.n.), care
e mai bătrân şi decât tine şi decât mine".
Sărutarea mâinii preotului nu este sărutare obişnuită, ci este, după
cuvântul Apostolului Pavel, sărutare sfântă. (I Cor. 16,20)
Cu sinceritate şi fără nicio excepţie, vă sărut mâna, părinţi ortodocşi!
Calea de mijloc
Din când în când mă întâlnesc cu o cunoştinţă mai veche, un bărbat între

două vârste. Şi după ce schimbăm câteva cuvinte, îl întreb: la biserică te mai
duci? Răspunsul vine prompt: Mă mai duc, dar nu sunt aşa exagerat, habotnic,
cum sunt alţii. Ţin calea de mijloc. Nu-mi spuneai dumneata să ţin calea de
mijloc, pentru că e calea împărătească?
Iată cum a înţeles el, şi mulţi ca el, ca să ţină calea de mijloc. Dar după
cât era de rotunjor, cred că nu ţinea deloc calea de mijloc la mâncare. După
cât era de bine îmbrăcat şi după maşina pe care o avea, cred că nu ţinea calea
de mijloc, nici în ceea ce priveşte luxul. Pentru trup n-a găsit că este de folos
să ţină calea de mijloc. El a înţeles să ţină calea mijloc în ceea ce priveşte
sufletul.
Cei mai mulţi aşa spun: că dacă mergi mai des la biserică, eşti exagerat,
dacă te rogi mai mult, eşti exagerat, dacă te abţii de la păcate, eşti exagerat,
126
dacă asculţi de duhovnic, eşti exagerat, dacă doreşti să împlineşti ceea ce ne

cere credinţa noastră, eşti exagerat. Măi, să fie! Dar sfinţii pe care îi avem prin
calendare, cum au fost? Tot exageraţi? Că şi-au dat viaţa pentru Hristos,
pentru dreapta credinţă. Oare şi Domnul Iisus Hristos a fost exagerat, când şi-
a ales să moară crucificat, biciuit şi scuipat de oameni?
Dacă doriţi să ştiţi când şi cum să ţineţi calea de mijloc, întrebaţi-vă
duhovnicul. Dacă nu aveţi duhovnic, căutaţi cât mai repede unul, dar care să
ţină… calea de mijloc, conform învăţăturii Bisericii noastre.
Închinarea la icoane
Când intrăm în biserică, obişnuim să ne închinăm în faţa Sfintelor Icoane.

E un gest care face parte din cultul ortodox, cu precizarea că noi nu ne
închinăm lemnului sau materiei din care sunt alcătuite Sfintele Icoane, ci lui
Dumnezeu, Maicii Domnului sau Sfinţilor reprezentaţi acolo. La fel ne
închinăm, şi sărutăm şi Sfânta Evanghelie, aşezată pe tetrapod în mijlocul
bisericii. La fel şi Sfintele Moaşte.
E plăcut să vezi mulţimea de creştinii stând în ordine, la rând, pentru a
săruta aceste odoare sfinte. Cei mai mulţi dintre creştini se închină mai repejor,
spre a da posibilitatea şi celor din spate să se apropie şi să guste această
bucurie. Dar sunt unii care pur şi simplu confiscă icoana. Un gest egoist. Uită
că mai sunt şi alţii în spate. Desigur, au probleme, au şi dragoste. Nu contestă
nimeni evlavia lor, dar trebuie să ţinem cont şi de evlavia fraţilor care aşteaptă.
La fel se întâmplă şi la Sfintele Moaşte. Gesturi străine de cultul şi de
demnitatea de creştin ortodox. De neînchipuit: unii încearcă să treacă în faţa
celorlalţi, folosind felurite şiretlicuri. Împletesc sfinţenia cu şiretlicul, lumina cu
întunericul. "Ce părtăşie are lumina cu întunericul?" (2 Cor. 6, 14)
Mama mea e mai frumoasă
Copil fiind, mă jucam adesea cu vărul meu la poarta din grădină, unde se
învecinau ogrăzile noastre. Şi ne jucam frumos. Dar când vorbeam despre
mămicile noastre, care, evident, erau surori, joaca noastră se transforma în
ceartă şi chiar în bătaie. Ne băteam cu nuielele ca doi spadasini. Motivul:
fiecare susţinea că mama lui e mai frumoasă. Atunci nu puteam să înţelegem
că două mămici surori erau la fel de frumoase.
Din păcate lucrul acesta se întâmplă astăzi şi între creştini. Fiecare
susţine că părintele lui duhovnicesc (mama duhovnicească) e mai înţelept, şi
mai bun, şi mai duhovnicesc decât alţi părinţi. Şi din cauza aceasta se iau la
bătaie, se vorbesc de rău, se jignesc etc. Şi răul nu se termină aici, căci în
această ispită sunt antrenate şi "mamele" lor. Şi ce se mai bucură vrăjmaşul!
N-ar fi mai înţelept să ne respectăm reciproc "mamele" care ne-au născut
duhovniceşte. Orice părinte, care a născut fii duhovniceşti este o floare în
grădina ortodoxiei, cu specificul ei, cu parfumul şi coloritul ei. Şi să fim bucuroşi
că ţara aceasta e plină de "flori". Am întâlnit "flori" şi la oraş, şi la ţară, şi unde
127
nu te aştepţi. Şi ierarhi, şi preoţi, şi diaconi, şi călugări, şi mireni. Suflete

înmiresmate, care m-au hrănit cu darurile primite de la Dumnezeu. Unele "flori"
le avem aici, pe pământ, cu noi. Altele au fost culese şi sunt acum în glastra
Împăratului florilor.
Dacă privim bine în grădină o să observăm că florile nu vorbesc, nici nu
se vorbesc, ci doar ne veselesc sufletele cu parfumul lor.
Judecată şi dojană
"Nu judecaţi, ca sa nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi

fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura" (Matei 7, 1-2)
Însă între a judeca şi a dojeni pe cineva, a-i atrage atenţia când greşeşte,
este o mare diferenţă. Dacă dojana o facem cu dragoste, cu blândeţe, cu
gândul cel bun, pentru îndreptarea fratelui, este chiar o faptă bună. "De-ţi va
greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va
asculta, ai câştigat pe fratele tău". (Matei 18, 15) . Dureros este că unii nu fac
această diferenţă între a judeca şi a dojeni. Şi ori de câte ori vrei să ajuţi pe
vreun frate care greşeşte, spre a îndrepta lucrurile, te apostrofează imediat,
citându-l pe Sf. Ap. Pavel: "Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia?". A cui
slugă o fi el de nu primeşte dojana?
Mila creştină
Astăzi în biserici se citeşte Evanghelia Samarineanului milostiv în care ni

se vorbeşte despre milă. Şi mi-am adus aminte de cuvântul Părintelui meu
duhovnic, Arsenie Papacioic, care îmi spunea adesea: "criteriul de judecată va
fi mila", având ca temei Evanghelia după Matei, capitolul 25, unde scrie aşa:
"Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă
de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat
am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi
îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la
Mine". Şi tot Hristos a spus: "Milă voiesc, iar nu jertfă".
De aceea se cade să facem şi noi milă cu fraţii noştri căzuţi între tâlhari,
mai ales milă sufletească, fiindcă e mare nevoie în aceste vremuri, iar oameni
gata pentru această mare faptă sunt puţini.
Postul Naşterii Domnului
Astăzi a început Postul Naşterii Domnului, prilej de bucurie pentru

adevăraţii creştini.
Cei mai mulţi dintre oameni cred că post înseamnă abţinerea de la carne,
lapte şi ouă. Nu este aşa. Necesar, dar nu suficient. Ce este postul o să aflaţi
dacă veţi merge la biserică mai des, căci de acolo mă hrănesc şi eu. Altceva,
însă, vreau acum să punctez: postul de bucate în societate.
Ce facem, ce răspundem atunci când suntem întrebaţi de colegi dacă
128
postim, sau când suntem invitaţi la o masă unde se servesc bucate de frupt?
Cei mai mulţi fraţi se eschivează spunând că ţin regim, sau că au mâncat un
pic mai devreme, sau că se grăbesc să ajungă nu ştiu unde… Le este ruşine
să spună că postesc. Se ruşinează de nişte fraţi de-ai lor care sunt tot
ortodocşi. Nu, fraţilor, nu aşa ! Le răspundem, dar cu smerenie sinceră, că
Biserica ne îndeamnă în această perioadă să postim, pentru folos sufletesc şi
trupesc. Iar noi, ca membri şi ca nişte mădulare vii ale Bisericii noastre
Ortodoxe, trebuie să ascultăm de Biserică, aşa cum în alte planuri ascultăm de
cârmuitorii ţării, de şefii noştri de la serviciu etc. Spunând cu smerenie că
postim, facem o mărturisire de credinţă. Ba să-i îndemnaţi şi pe cei ce vă
ispitesc să facă la fel. Astea sunt vremurile. Trebuie să schimbăm tactica. Ba
mai mult, să-i ruşinaţi, întrebându-i aşa: cum, dumneavoastră nu postiţi ? Ori
nu sunteţi ortodox ? Va fi o lecţie, chiar dacă nu vor recunoaşte. Conştiinţa nu
le va da pace.
Am găsit scris că atunci când mergem la cineva în vizită, mâncăm ce ni
se aşază pe masă. Aşa să facem ! Asta e valabil când mergem la fraţii noştri,
care caută mântuirea. Însă când mergem în vizită la nişte prieteni care ştim
sigur că nu postesc, e ca şi cum ne-am dezlega singuri postul. Ne dăm singuri
în gura lupului. De aceea trebuie să evităm, pe cât e posibil, astfel de situaţii,
dacă vrem să nu ne mustre conştiinţa. Să ne alegem prietenii cu atenţie, căci
"prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu".
Indiferentismul
"Credinţa fără fapte este moartă", spune Sfântul Apostol Iacov. Şi asta o
ştiu mulţi creştini. De aceea, cei mai mulţi din adevăraţii creştini iau în serios
acest lucru şi caută să lucreze şi faptele credinţei. Dar sunt şi unii care dintr-o
falsă smerenie nu vor să se implice în acţiuni misionare cerute de Biserică.
Dacă îi zici unuia dintre aceştia: spune-le şi tu acolo la serviciu despre
Dumnezeu, să meargă la biserică, dă-le un îndreptar de spovedanie..., o să-ţi
răspundă că dumnealui nu este atât de pregătit în cele duhovniceşti şi nu face
ce trebuie nici pentru el, dar să mai ajute şi pe alţii. O, fraţilor, asta e falsă
smerenie, lene, nepăsare, indiferenţă. Ce, trebuie să ai studii superioare ca să
îndemni pe cineva să vină la biserică ? Sfinţii Apostoli oare aveau toţi carte ?
Şi au încreştinat o lume întreagă.
Alţii nu sunt indiferenţi dar se ruşinează să vorbească colegilor şi
oamenilor, în general, despre cele sfinte. Dar ce spune Hristos ? "…cel ce se
va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina,
când va veni întru slava Sa…".(Luca 9:26). Noi, ortodocşii, ne ruşinăm de
Mântuitorul nostru, pe când alţii, cu multă insistenţă, bat din poartă în poartă,
propovăduind un Hristos străin de neamul nostru: fără cruce, fără Biserică, fără
Sfintele Taine, fără Mamă… Să batem şi noi din poartă în poartă şi să-L
mărturisim pe Scumpul nostru Mântuitor - Iisus Hristos ! Amin !
129
Criza
Toată lumea îşi face probleme vis-a-vis de criza financiară mondială,

pentru că oamenii se gândesc mai mult la cele materiale, la cele trupeşti,
trecătoare. Se gândesc că vor avea mai puţini bani, mai puţină mâncare. Nu
vor mai putea să-şi cumpere aşa uşor maşini moderne şi tot luxul. Însă pentru
criza morală prin care trece societatea nu intră nimeni în panică. Lumea nu-şi
face probleme că tinerii trăiesc necununaţi (în căsătorii "de probă"), că
bisericile sunt din ce în ce mai goale, că dumnezeul celor mai mulţi a ajuns
banul şi plăcerile trupeşti, că naşii de astăzi, care cunună sau botează, nu ştiu
nici Crezul, nici Tatăl nostru, pentru că Nunta şi Botezul au ajuns nişte afaceri
pentru unii. Câţi creştini mai fac astăzi rugăciunea de seară sau de dimineaţă?
Mulţi au deveni dependenţi de calculator şi televizor. Şi sunt foarte multe
exemple. Vai, ce criză! Mult mai gravă decât criza financiară. Să luăm aminte!
Păcăleală
Când se apropie moşii de vară, sau de iarnă, sau o altă zi când se face
pomenirea morţilor, creştinii intră în alertă, se pregătesc din timp pentru aceste
zile de pomenire. Şi bine fac. Numai că mulţi pică într-o capcană. Pentru
răposaţi caută prin tot oraşul produse cât mai ieftine, unele poate şi expirate,
pentru a le da de pomană. Ce păcăleală ! Însă când e vorba să-şi cumpere
câte ceva pentru consumul lor personal, se schimbă treaba. Aleg ce-i mai bun
şi mai proaspăt. Nu mai vorbim de faptul că, din comoditate (ca să nu zic altfel),
pomana pentru răposaţi se împarte la rudele apropiate, la vecinii îmbuibaţi,
care uneori o dau la animale. Nu se caută văduva, orfanii şi săracii care ar
avea nevoie, care ar zice de o mie de ori bogdaproste. Aceasta se întâmplă
pentru că mulţi creştini o fac din obişnuinţă şi nu din credinţă. Iată o faptă bună
fără suflet. Să luăm aminte !
Raiul şi iadul
Odată un creştin se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate Raiul şi Iadul. După
ce s-a rugat el un timp, se pomeneşte într-o noapte cu un înger, care îi spune:
Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi m-a trimis ca să-ţi arăt Raiul şi Iadul. L-
a luat de mână şi l-a condus în faţa a două uşi. A deschis una dintre ele, iar
creştinul nostru a privit înăuntru. În mijlocul încăperii era o masă mare şi
rotundă. În mijlocul mesei era un vas mare cu mâncare, care, după mirosul
îmbietor, părea a fi deosebit de plăcută. Însă oamenii care stăteau în jurul
mesei erau slabi ca nişte schelete, flămânzi, palizi si bolnăvicioşi. Fiecare avea
în mână câte o lingură cu coadă foarte lungă. Ajungeau cu lingurile până la
vasul cu mâncare, umpleau lingurile, însă când trebuia să introducă lingurile cu
mâncare în gură, nu reuşeau fiindcă lingurile aveau cozile foarte lungi. Se
părea că de mult timp se chinuiau aşa. Creştinul s-a cutremurat la vederea
acestei nenorociri şi suferinţe şi mare milă l-a cuprins. Îngerul i-a spus: ai văzut
130
Iadul. Hai să vezi şi Raiul.

Au mers la a doua uşă şi au deschis-o. Era o încăpere exact ca prima.
Avea masă mare şi rotundă cu o oală mare cu mâncare, care împrăştia acelaşi
miros plăcut. Cei care erau în jurul mesei aveau în mâini aceleaşi linguri cu
cozi lungi, cum aveau şi cei din camera alăturată. Nici ei nu puteau să
introducă singuri mâncarea în gură, însă, spre deosebire de ceilalţi din camera
alăturată, aceştia păreau hrăniţi, erau veseli şi cântau. Atunci creştinul i-a spus
îngerului: nu înţeleg nimic. De ce aceştia se simt ca în Rai, iar ceilalţi se
chinuiesc ca în Iad ? E simplu, i-a spus îngerul. Vezi tu, ei au învăţat să se
hrănească unul pe celălalt, în timp ce egoiştii, lacomii, indiferenţii se gândesc
doar la ei înşişi.
Frumoasă istorioară. Atâta timp cât îl vom hrăni pe aproapele, atâta timp
cât îl vom folosi sufleteşte, pe noi înşine ne vom hrăni. De aceia vă îndemn,
fraţilor, să nu pregetaţi al folosi pe aproapele, căci este poruncă de la Hristos:
să-l iubim pe aproapele ca ne noi înşine.
131

Cuvinte Simple

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Cuvinte Simple

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Radu IFTINOIU - www.popasduhovnicesc.

Din minunile Ortodoxiei

Subsemnatul Dan Stresatu, vă aduc la cunoştinţă

Funcţia pe care astăzi subsemnatul o ocupă,

După ce analizat-am cum mă aflu de o vreme,

Şi voiesc, cu insistenţă, să preiau, dar mintenaş,

Vreau să desenez cu creta colorată, iar, pe stradă,

Vreau să merg cu trotineta "tituind" pe trotuare

Vreau să cred că,-n toată lumea, bombonelele Tic-tac

Vreau să stau întins la umbra unui arbore stufos

Vreau să mă întorc la vremea, când mă bucuram de viaţă

M-am maturizat cam iute, m-a trezit de-odată mare;

Am aflat de vrajbă, ură, prostituţie, avorturi,

Am aflat că sunt biserici, ce au clerici cam ciudaţi,

Vreau să mă întorc la vremea, când făceam cu grijă tema

Vreau s-aud un cor de strană, să privesc trecând fanfare,

Vreau să mă întorc la vremea, când, copiii, din tot satul,

Vreau să cred din nou că omul e creat de Dumnezeu,

Vă asigur că în cazul când voi fi, de-un oarecare,

Aşadar, vă spun din suflet, că vreau să retrogradez!

Ştiu că nu e cu putinţă să retrogradez total,

În Vinerea Săptămânii Luminate (prima după Paşti), Ortodoxia

O minune a Sfântului Gheorghe

În inima Levantului, în părţile Paflagoniei, este o vestită biserică închinată

O bătrână nevoiaşă dintr-un sat uitat, de munte,

Fiindcă treaba-ncredinţată, când era cărat în spate,

Nimeni nu e vas netrebnic, asta este o ispită!

Este foarte bine

Se spune despre un rege african că avea un prieten foarte bun din

ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS - 2009

Hristos a-nviat astăzi falnic din morţi,

El tuturor zice cu glas iubitor:

Veniţi de primiţi azi lumină din cer!

Eu, pentru al jertfei şi-al crucii greu drum,

Vestiţi cu putere: "HRISTOS A-NVIAT!",

Cu ocazia PRAZNICULUI INVIERII DOMNULUI NOSTRU IISUS

Frăţiorii mei iubiţi,

Azi e mare sărbătoare

Cine a lucrat de zor

Despre cele 5 răni ale lui Iisus

simţuri de Dumnezeul Cel Viu.

În lumea secularizată în care trăim, asistăm la un recul al religiei, fără

oamenilor prilej să păcătuiască. Este, aşadar, din partea noastră un gest al

Se spune că în vremea când Iisus era răstignit pe cruce, şi suferea pentru

Doi bărbaţi bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţeau aceeaşi cameră de spital.

Sora îi răspunse surprinsă: Vai! Nu ştiaţi că vechiul dumneavoastră coleg

Ai auzit o poveste mai emoţionantă decât aceasta? Ai simţit vreodată

Nimic nu este întâmplător

Se vesteşte peste codri, că a iernii bold se curmă,

Bucuriile zăpezii, fără să se-mpotrivească,

Revenind din nou la viaţă, toate florile de-afară,

Vin din vale ghioceii cu zăpadă pe trăsură,

Vin în grabă liliecii, zambiluţele, salcâmii;

Rând pe rând pe scenă urcă mii de flori, frumos gătite,

Ghioceii, într-un suflet, cântă oda bucuriei,

Trandafirii te încântă cu dragi versuri de iubire,

Albăstreaua te uimeşte cu a ei delicateţe,

Şi aşa, cu-a sa mireasmă, sau hăinuţă hărăzită,

Fără tobe, fără zbucium, glasul florilor răsună

Lume, lume trecătoare, fii ca noi în astă viaţă,

Ce frumoasă este lumea florilor şi-a ei simţire,

Chiar de sunt, câteodată, năpădite de ciulini,

Numai tu om fără minte şi grozav căzut din har,