GENEZA 1

1. 1-3 (Psalmi 33,6. 9). Un tezaur de

mijloace. Dumnezeu a vorbit ?i cuvintele Lui
au creat lucrãrile Lui în lumea naturalã.
Crea™iunea lui Dumnezeu este o resursã de
mijloace pregãtite ?i gata de a fi folosite
de El îndatã, dupã buna Lui plãcere
(Scrisoarea 131, 1897). </IND>
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.Om, un ordin nou ?i distinct. Tot cerul a
dat pe fa™ã un interes adânc ?i bucuros în
crearea lumii ?i a omului. Fiin™ele omene?ti
erau un ordin nou ?i distinct. Ele au fost
fãcute „dupã chipul lui Dumnezeu” ?i a fost
planul Creatorului ca ele sã populeze
pãmântul (RH, 11 februarie 1902).
28.
29.(Psalmi 104,14). Roadele în mâinile
noastre. Domnul a dat din via™a Sa pomilor ?
i plantelor crea™iunii. Cuvântul Lui poate
face ca roadele pãmântului sã creascã, sau
sã descreascã. Dacã oamenii ar discerne
legãtura dintre naturã ?i Dumnezeul naturii,
ar fi auzite recunoa?teri fidele a puterii
Creatorului. Fãrã via™a de la Dumnezeu,
natura ar muri. Lucrãrile Lui creatoare sunt
dependente de El. El acordã proprietã™i
dãtãtoare de via™ã tuturor produselor
naturii. Noi trebuie sã privim pomii
încãrca™i de roade ca darul lui Dumnezeu, ca
?i cum El ar pune roadele în mâinile noastre
(MS 114, 1899).

GENEZA 2

1.
2.(Exod 20,8-11). ?apte zile literale.
Ciclul sãptãmânal de ?apte zile literale, ?
ase pentru lucru ?i a ?aptea pentru odihnã,
care s-a pãstrat ?i a dus prin toatã istoria
biblicã, î?i are originea în marele fapt al
primelor ?apte zile (3 SG 90).
3.
4.
5.
6.
7. 7. (1Corinteni 3,9; Fapte 17,28). Omul
sub conducerea lui Dumnezeu. Organismul
fizic al omului este sub conducerea lui
Dumnezeu, dar nu este ca un ceas, care este
pregãtit sã func™ioneze ?i trebuie sã
func™ioneze de la sine. Inima bate, puls
succede dupã alt puls, respira™ie urmeazã
dupã respira™ie, dar întreaga fiin™ã este
sub conducerea lui Dumnezeu. „Voi sunte™i
ogorul lui Dumnezeu, clãdirea lui Dumnezeu”.
?n Dumnezeu trãim, ne mi?cãm ?i avem fiin™a
noastrã. Fiecare bãtaie de inimã, fiecare
respira™ie vine de la Acela care a suflat în
nãrile lui Adam suflarea de via™ã, -
inspira™ia mereu prezentului Dumnezeu,
Marele EU SUNT (RH, 8 nov. 1898). (2Petru
1,4). Pãrta?i de fire dumnezeiascã. Domnul
l-a creat pe om din ™ãrâna pãmântului. El l-
a fãcut pe Adam pãrta? al vie™ii, al naturii
Lui. ?n el a fost suflatã suflarea Celui
Atotputernic, ?i el a devenit un suflet viu.
Adam a fost desãvâr?it în formã - puternic,
gra™ios, curat, purtând chipul Fãcãtorului
sãu (MS,102, 1903). Puterea fizicã pãstratã
timp îndelungat. Omul a ie?it din mâna
Creatorului sãu desãvâr?it în alcãtuire ?i
frumos la chip. Faptul cã timp de ?ase mii
de ani a putut rezista for™ei mereu
crescânde a bolii ?i crimei este dovadã
concludentã a puterii de rezisten™ã cu care
a fost dãruit la început (STBH 7).
8.Adam încoronat rege în Eden. Adam a fost
încoronat ca rege în Eden. Lui i s-a dat
stãpânire peste orice fãpturã vie pe care le
crease Dumnezeu. Dumnezeu a binecuvântat pe
Adam ?i pe Eva cu inteligen™ã cum nu mai
dãduse nici unei alte creaturi. El l-a fãcut
pe Adam suveranul legal peste toate
lucrãrile mâinilor Lui. Omul fãcut dupã
chipul divin, putea sã contemple ?i sã
aprecieze lucrãrile mãre™e ale lui Dumnezeu
din naturã (RH, 24 februarie 1874).
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.Edenul, cer în miniaturã. Adam avea
subiecte pentru contemplare în lucrãrile lui
Dumnezeu din Eden, care era cerul în
miniaturã. Dumnezeu nu l-a fãcut pe om numai
sã contemple lucrãrile Sale mãre™e; de aceea
i-a dat mâini ca sã lucreze, ?i minte ?i
inimã pentru contemplare. Dacã fericirea
omului ar consta în a nu face nimic,
Creatorul nu i-ar fi dat lui Adam lucrarea
lui anumitã. Omul avea sã-?i gãseascã
fericirea în muncã ?i în medita™ie (RH, 24
februarie 1874).
16.(Geneza 1,26; Isaia 43,6. 7). Repopularea
cerului dupã probã. Dumnezeu l-a creat pe om
pentru propria slavã, a?a încât dupã probã ?
i încercare familia omeneascã sã poatã
deveni una cu familia cereascã. A fost
planul lui Dumnezeu sã repopuleze cerul cu
familia omeneascã, dacã ea s-ar fi dovedit
ascultãtoare fa™ã de fiecare cuvânt al Lui.
Adam trebuia sã fie încercat, spre a se
vedea dacã avea sã fie ascultãtor, asemenea
îngerilor credincio?i, sau neascultãtor.
Dacã ar fi trecut cu bine încercarea,
învã™ãturile date copiilor lui ar fi fost
numai despre credincio?ie. Mintea ?i
gândurile lui ar fi fost ca mintea ?i
gândurile lui Dumnezeu. El ar fi fost
învã™at de Dumnezeu. Caracterul lui ar fi
fost modelat în acord cu caracterul lui
Dumnezeu (Scrisoarea 91, 1900).
17. 17. (Ioan 8,44; Geneza 4,4). Semin™ele
mor™ii, lucrarea lui Satana. Hristos
niciodatã n-a sãdit semin™ele mor™ii în
crea™ia Sa. Satana a sãdit aceste
semin™e, când l-a ispitit pe Adam sã
mãnânce din pomul cuno?tin™ei, care a
însemnat neascultare fa™ã de Dumnezeu (MS
65, 1899 - publicatã în Ellen G. White ?i
criticii ei, de F. D. Nichol).
(Apocalipsa 13,8). Pedeapsa cu moartea n-
a fost aplicatã pe loc. Adam a ascultat
la cuvintele ispititorului ?i, supunându-
se insinuãrilor lui, a cãzut în pãcat. De
ce n-a fost aplicatã pedeapsa cu moartea
de îndatã în cazul lui? Pentru cã s-a
gãsit o cale de rãscumpãrare. Unicul Fiu
nãscut al lui Dumnezeu S-a oferit de bunã
voie sã ia asupra Sa pãcatul omului ?i sã
facã ispã?ire pentru neamul omenesc
cãzut. N-ar fi putut fi iertare pentru
pãcat, dacã n-ar fi fost fãcutã aceastã
ispã?ire. Dacã Dumnezeu ar fi iertat
pãcatul lui Adam fãrã o ispã?ire, pãcatul
ar fi fost imortalizat ?i ar fi fost
 perpetuat cu o îndrãznealã care ar fi
fost fãrã margini (RH, 23 aprilie 1901).

GENEZA 3

1. 1-6. O succesiune de cãderi. Dacã neamul

omenesc ar fi încetat sã cadã, când Adam a
fost dat afarã din Eden, noi am fi acum
într-o mult mai bunã condi™ie fizicã,
mintalã ?i moralã. Dar, în timp ce deplâng
cãderea lui Adam, care a dat na?tere la
astfel de negrãitã nenorocire, oamenii nu
ascultã de poruncile exprese ale lui
Dumnezeu, a?a cum a fãcut ?i Adam, cu toate
cã au exemplul lui spre a-i avertiza sã nu
facã a?a cum a fãcut el, cãlcând Legea lui
Iehova. Dacã ar fi fãcut aceasta, cu Adam
omul s-ar fi oprit sã mai cadã. Dar au fost
o succesiune de cãderi. Oamenii nu vor sã ia
seama la experien™a lui Adam. Ei îngãduie
pofta ?i patima prin directã calcare a Legii
lui Dumnezeu ?i în acela?i timp continuã sã
deplângã neascultarea lui Adam care a adus
pãcatul în lume. Din zilele lui Adam pânã
în zilele noastre au fost o succesiune de
cãderi, fiecare mai mare decât ultima, în
fiecare fel de crimã. Dumnezeu n-a creat un
neam omenesc atât de lipsit de sãnãtate,
frumuse™e ?i putere moralã a?a cum existã
acum în lume. Boala de orice fel cre?te în
mod îngrozitor pentru neamul omenesc.
Aceasta n-a fost providen™a specialã a lui
Dumnezeu, ci direct contrarã voin™ei Lui. Ea
a venit prin neascultarea de cãtre om tocmai
a acelor mijloace pe care le-a orânduit
Dumnezeu sã-l ocroteascã de relele cele
teribile care existau (Ibid. , 4 martie
1875). Satana folose?te unelte. ?n Eden,
Satana a folosit pe ?arpe ca instrument al
sãu. Astãzi el se folose?te de membrii
familiei omene?ti, strãduindu-se prin
mijloace de tot felul, de viclenie ?i în?
elãciune, sã închidã calea dreptã™ii
aruncatã pentru rãscumpãra™ii Domnului sã
umble pe ea (Scrisoarea 91, 1900).
2.
3.
4.
5.Nici o schimbare în propaganda lui Satana.
Dumnezeu nu consultã pãrerile sau
preferin™ele noastre. El ?tie ceea ce
fiin™ele omene?ti nu ?tiu - viitorul rezultã
din fiecare impuls, de aceea, ochii no?tri
ar trebui sã fie îndrepta™i spre El, ?i nu
spre avantajele lume?ti prezentate de
Satana. Satana ne spune cã dacã luãm aminte
la el vom ajunge la mari culmi ale cunoa?
terii. „Vei fi ca Dumnezeu”, i-a zis el lui
Eva, „dacã vei mânca din pomul oprit de
Dumnezeu”. Proba la care au fost supu?i Adam
?i Eva a fost foarte u?oarã, dar ei n-au
putut-o suporta. Ei n-au ascultat de
Dumnezeu ?i neascultarea lor a deschis
por™ile potopului de nenorocire în lumea
noastrã (MS 50, 1893).
6. 6. Supus la cea mai u?oarã probã. Cu ce
mare interes urmãrea universul întreg
conflictul care avea sã decidã pozi™ia lui
Adam ?i a Evei! Cât de atent ascultau
îngerii la cuvintele lui Satana, începãtorul
pãcatului, când punea propriile idei mai
presus de poruncile lui Dumnezeu ?i cãuta sã
facã fãrã efect Legea lui Dumnezeu prin
ra™ionamentul lui în?elãtor! Cu câtã nelini?
te au a?teptat ei sã vadã dacã sfânta
pereche va fi în?elatã de ispititor ?i dacã
va ceva ?iretlicurilor lui! Ei întrebau: va
transfera perechea sfântã credin™a ™i
iubirea lor fa™ã de Tatãl ?i Fiul asupra lui
Satana? Vor accepta ei minciunile lor ca
adevãr? Ei ?tiau cã se puteau ab™ine sã ia
fructul ?i sã asculte de porunca pozitivã a
lui Dumnezeu, sau puteau sã calce porunca
expresã a Creatorului. Ei au fost supu?i la
cea mai u?oarã probã posibilã; pentru cã nu
aveau nevoie sã mãnânce din pomul oprit. Tot
ceea ce doreau le stãtea la îndemânã (BE, 24
iulie 1899). Au câ?tigat numai cuno?tin™a
pãcatului ?i a rezultatelor lui. Dacã Adam ?
i Eva nu s-ar fi atins niciodatã de pomul
oprit, Domnul le-ar fi împãrtã?it cuno?tin™e
asupra cãrora nu zãcea nici un blestem al
pãcatului, cuno?tin™e care le-ar fi adus
bucurie ve?nicã. Singura cuno?tin™ã pe care
au câ?tigat-o prin neascultarea lor a fost
cuno?tin™a pãcatului ?i a rezultatelor lui
(AUCR, 1 martie 1904). Cãderea lui Adam
inexplicabilã. ?n ce a constat puterea
asaltului dat asupra lui Adam, care a
pricinuit cãderea? Nu era un pãcat lãuntric,
pentru cã Dumnezeu l-a fãcut pe Adam dupã
propriul Lui caracter, curat ?i drept. ?n
primul Adam n-au existat principii
degradante, nici înclina™ii corupte, sau
tendin™e spre rãu. Adam a fost tot atât de
desãvâr?it ca îngerii din fa™a tronului lui
Dumnezeu. Aceste lucruri sunt inexplicabile,
dar multe lucruri pe care acum nu le putem
în™elege vor fi clarificate, când vom vedea
a?a cum suntem vãzu™i ?i vom cunoa?te a?a
cum suntem cunoscu™i (Scrisoarea 191, 1899).
(Eclesiast 1,13-18). - Secol dupã secol,
curiozitatea oamenilor i-a condus sã caute
pomul cuno?tin™ei, ?i adesea ei cred cã
culeg roade mult mai însemnate când, ca ?i
cercetarea lui Solomon, î?i dau seama cã
aceasta nu-i decât de?ertãciune ?i
nimicnicie în compara™ie cu acea ?tiin™ã a
adevãratei sfin™enii care le va deschide
por™ile cetã™ii lui Dumnezeu. Ambi™ia
omeneascã cautã dupã acel fel de cuno?tin™ã
care avea sã le aducã slãvire, înãl™are de
sine ?i suprema™ie. ?n felul aceasta au fost
prelucra™i Adam ?i Eva de Satana, pânã când
interdic™ia lui Dumnezeu a fost înlãturatã ?
i a început educa™ia lor sub învã™ãtorul
minciunilor, cu scopul ca ei sã poatã avea o
cuno?tin™ã pe care Dumnezeu le-o refuzase -
sã cunoascã urmãrile neascultãrii (MS 67,
1898). Cãderea a rupt lan™ul de aur al
ascultãrii. - Adam a cedat ispitei ?i când
în fa™a noastrã au fost puse atât de
distinct problema pãcatului ?i urmãrile lui,
noi putem ra™iona de la cauzã la efect, spre
a vedea cã mãrimea faptei nu este ceea ce
constituie pãcatul, ci neascultarea de
voin™a expresã a lui Dumnezeu, care este o
adevãratã negare a lui Dumnezeu, refuzând
legile guvernãrii Sale. Cãderea primilor
no?tri pãrin™i a rupt lan™ul de aur al
ascultãrii implicite a voin™ei omene?ti de
cea divinã. Ascultarea nu mai era
consideratã ca o necesitate absolutã.
Agen™ii omene?ti urmeazã propriile
închipuiri despre care Domnul le-a spus
locuitorilor lumii vechi cã erau rele (MS 1,
1892). Adam: Ispita a fost îndepãrtatã cât
mai departe posibil. - Planul mântuirii a
fost a?a fel aranjat încât, atunci când Adam
a fost încercat, ispita a fost îndepãrtatã
de la el cât mai mult posibil. Adam a fost
ispitit, el n-a fost flãmând (ST, 4 aprilie
1900). Omul, o fiin™ã liberã. - Dumnezeu a
avut puterea sã-l re™inã pe Adam de la
atingerea fructului oprit, dar dacã El ar fi
fãcut aceasta, Satana ar fi fost sus™inut în
învinuirea sa contra autoritã™ii arbitrare a
lui Dumnezeu. Omul n-ar fi fost o fiin™ã
moralã liberã, ci o simplã ma?inã (RH, 4
iunie 1901). A rãmâne credincios în orice
tenta™ie. - Desigur cã n-a fost scopul lui
Dumnezeu ca omul sã fie pãcãtos. El l-a
fãcut pe Adam curat ?i nobil, cu nici o
tendin™ã spre rãu. El l-a a?ezat în Eden,
unde trebuia sã rãmânã credincios ?i
ascultãtor în orice ispitire. Legea a fost
pusã în jurul lui ca o siguran™ã (Ibid. ).
7. 7. Frunzele de smochin nu vor acoperi
pãcatul. - Adam ?i Eva au mâncat din fruct ?
i au ob™inut cuno?tin™a pe care, dacã ar fi
ascultat de Dumnezeu, n-ar fi avut-o
niciodatã - o experien™ã de neascultare ?i
necredincio?ie fa™ã de Dumnezeu - cuno?tin™a
cã erau goi. Haina nevinovã™iei, o
îmbrãcãminte de la Dumnezeu care-i înfã?ura,
a fost îndepãrtatã, ?i ei au completat locul
acestei îmbrãcãminte cere?ti prin coaserea
laolaltã a frunzelor de smochin pentru ?
or™uri. Aceasta este îmbrãcãmintea pe care
o folosesc cãlcãtorii Legii lui Dumnezeu din
zilele neascultãrii lui Adam ?i Eva încoace.
Ei au cusut laolaltã frunze de smochin
pentru a acoperi goliciunea lor pricinuitã
de pãcat. Frunzele de smochin reprezintã
argumentele folosite spre a acoperi
neascultarea. Când Domnul atrage aten™ia
bãrba™ilor ?i femeilor asupra adevãrului,
facerea frunzelor de smochin în ?or™uri va
fi începutã spre a ascunde goliciunea
sufletului. Dar goliciunea pãcãtosului nu
este acoperitã. Toate argumentele puse
laolaltã de to™i cei interesa™i în aceastã
lucrare u?uraticã nu vor folosi la nimic
(Ibid. , 15 noiembrie 1898).
8.
9.
10. 10, 11. Au îmbrãcat hainele ignoran™ei.
- Dacã Adam ?i Eva n-ar fi fost niciodatã
neascultãtori fa™ã de Creatorul lor ?i, dacã
ar fi rãmas pe calea dreptã™ii desãvâr?ite,
ei ar fi putut sã recunoascã ?i sã în™eleagã
pe Dumnezeu. Dar când au ascultat de glasul
ispititorului ?i au pãcãtuit împotriva lui
Dumnezeu, lumina îmbrãcãmintei nevinovã™iei
cere?ti s-a îndepãrtat de la ei ?i,
despãr™indu-se de hainele nevinovã™iei, ei
s-au îmbrãcat cu hainele necunoa?terii de
Dumnezeu. Lumina clarã ?i desãvâr?itã care
i-a înfã?urat pânã aici luminase orice lucru
de care se apropiau, dar lipsi™i de acea
luminã cereascã, urma?ii lui Adam n-au mai
putut sã urmãreascã caracterul lui Dumnezeu
în lucrãrile create de El (Ibid. , 17 martie
1904).
11.
12.
13.
14.
15. 15. Adam cuno?tea Legea de la început. -
La crea™iunea lor, Adam ?i Eva cuno?teau
Legea lui Dumnezeu. Ea era imprimatã în
inimile lor, ?i ei cuno?teau preten™iile
Legii asupra lor. Când au cãlcat Legea lui
Dumnezeu, au cãzut din starea lor de
fericitã nevinovã™ie ?i au ajuns pãcãto?i,
viitorul neamului omenesc cãzut n-a mai fost
u?urat de nici o razã de speran™ã. Lui
Dumnezeu i-a fost milã de ei, ?i Hristos a
urzit planul pentru mântuirea lor, purtând
vinovã™ia El ?nsu?i. Când a fost spus
blestemul asupra pãmântului ?i asupra
omului, în legãturã cu blestemul a fost
fãgãduit cã prin Hristos era speran™ã ?i
iertare pentru cãlcarea Legii lui Dumnezeu.
De?i atârna întuneric ?i întunecime ca vãlul
mor™ii supra viitorului, totu?i în
fãgãduin™a Rãscumpãrãtorului Steaua
speran™ei lumina viitorul întunecat.
Evanghelia a fost predicatã pentru prima
datã de Hristos lui Adam. Adam ?i Eva au
regretat sincer ?i s-au pocãit de pãcatul
lor. Ei au crezut fãgãduin™a pre™ioasã a lui
Dumnezeu ?i au fost salva™i de la ruinã
totalã (RH, 29 aprilie 1875). Hristos,
imediata siguran™ã. - ?ndatã ce a existat
pãcat, a existat ?i un Mântuitor. Hristos ?
tia cã El avea sã sufere, cu toate acestea a
devenit înlocuitorul omului. De îndatã ce
Adam a pãcãtuit, Fiul lui Dumnezeu S-a
prezentat ca garant pentru neamul omenesc cu
aceea?i putere de a abate blestemul
pronun™at asupra celui vinovat, ca atunci
când a murit pe crucea de pe Calvar (Ibid. ,
12 martie 1901). Continentul cerului. Isus
a devenit Rãscumpãrãtorul lumii, dând o
ascultare desãvâr?itã fiecãrui cuvânt care
iese din gura lui Dumnezeu. El a rãscumpãrat
cãderea degradantã a lui Adam, unind
pãmântul care fusese despãr™it de Dumnezeu
prin pãcat, cu continentul cerul * (BE, 6
august 1894). *) Este evident cã acest
cuvânt, „continent”, este folosit într-un
sens mai larg decât este în™eles astãzi în
general. El este în concordan™ã cu
întrebuin™area acum ie?itã din uz, care
permite ca acest cuvânt „continent” sã fie
aplicat la „globul solid”, sau orbita
soarelui ori a lunii (vezi Oxford English
Dictionary). - Editorii. ?n legãturã cu
sfera mãririi. - De?i pãmântul a fost
despãr™it de continentul* cerului ?i
înstrãinat de el, Isus a fãcut din nou
legãtura lui cu sfara mãririi (ST, 24
noiembrie 1887). Substituire instantanee. -
?n clipa în care omul a acceptat ispitirile
lui Satana ?i a fãcut tocmai ceea ce
Dumnezeu spusese sã nu facã, Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, a stat între cei vii ?i cei
mor™i, spunând: „Lasã ca pedeapsa sã cadã
asupra Mea. Eu am sã iau locul omului. El sã
mai aibã încã o ocazie”. (Scrisoarea 22, 13
februarie 1900). Hristos a pus picioarele
în urmele lui Adam. - Ce iubire! Ce uimitor
consim™ãmânt binevoitor! Regele mãririi a
propus sã se umileascã pe Sine pentru o
omenire cãzutã! El avea sã a?eze picioarele
Lui pe urmele lui Adam. El avea sã ia natura
cãzutã a omului ?i sã se lupte cu puternicul
vrãjma? care a triumfat asupra lui Adam. El
îl va învinge pe Satana, ?i fãcând a?a, El
avea sã deschidã calea pentru rãscumpãrarea
din cãderea ?i gre?eala degradantã a lui
Adam, a tuturor acelora care aveau sã creadã
în El (RH, 24 februarie 1874).
16. 16, 17. Executarea sentin™ei re™inutã. -
Dumnezeu a re™inut pentru un timp deplina
executare a sentin™ei de moarte rostitã
asupra omului. Lui Satana i-a plãcut sã
creadã cã a rupt pentru totdeauna veriga
dintre cer ?i pãmânt. Dar în privin™a
aceasta el a gre?it ?i s-a dezamãgit mult.
Tatãl dãduse lumea în mâinile Fiului Sãu, ca
s-o rãscumpere pentru El din blestemul ?i
înjositoarea gre?ealã ?i cãdere a lui Adam
(Redemption; or the Temptation of Christ, p.
17).
17. 17, 18. Blestemul asupra crea™iunii
întregi - Toatã natura este confuzã, pentru
cã Dumnezeu a interzis pãmântului sã aducã
la îndeplinire scopul pe care El îl
inten™ionase la început cu el. „Sã nu fie
pace pentru cei rãi”, zice Domnul. Blestemul
lui Dumnezeu este asupra întregii crea™iuni.
?n fiecare an, acesta se face sim™it tot mai
hotãrât (MS 76a, 1901). Primul blestem a
fost rostit asupra urma?ilor lui Adam ?i
asupra pãmântului din cauza neascultãrii. Al
doilea blestem a venit asupra pãmântului
dupã ce Cain l-a ucis pe fratele sãu Abel.
Al treilea ?i cel mai grozav blestem a venit
de la Dumnezeu asupra pãmântului la potop (4
SG 121). Pãmântul a sim™it blestemul din ce
în ce mai greu. ?nainte de potop, prima
frunzã care a cãzut ?i a fost descoperitã pe
jos a pricinuit mare durere celor ce se
temeau de Dumnezeu. Ei le-au jelit, a?a cum
jelim noi pierderea prin moarte a unui
prieten. ?n cãderea frunzei, ei puteau sã
vadã dovada blestemului ?i a decãderii
naturii (Ibid. , 155). (Romani 8,22). -
Pãcatul omului a adus rezultatul sigur -
decãdere, deformare ?i moarte. Astãzi, lumea
întreagã este pãtatã, coruptã, lovitã cu
boalã de moarte. Pãmântul geme sub continua
pãcãtuire a locuitorilor lui (Scrisoarea 22,
13 februarie 1900). Blestemul Domnului este
asupra pãmântului, asupra omului, asupra
animalelor, asupra pe?tilor din mare pe
mãsurã ce pãcãtuirea devine aproape
universalã, blestemului i se va îngãdui sã
devinã tot a?a de rãspândit ?i de adânc ca
pãcãtuirea (Scrisoarea 59, 1898). Semne ale
continuei iubiri a lui Dumnezeu. - Dupã
pãcãtuirea lui Adam, Dumnezeu ar fi putut
nimici orice mugur ?i floare care se
deschide, sau ar fi putut sã le ia orice
aromã, atât de plãcutã sim™urilor. ?n
pãmântul uscat ?i sãrãcit de blestem, în
mãrãcini, spini, ghimpi, neghinã, putem citi
Legea condamnãrii, dar în culorile delicate
?i în parfumul florilor putem afla cã
Dumnezeu ne mai iube?te încã, cã îndurarea
Lui nu este întru totul retrasã de pe pãmânt
(RH, 8 noiembrie 1898).
18.Amestecarea a adus plante vãtãmãtoare. -
Nici o plantã otrãvitoare n-a fost pusã în
mare grãdinã a Domnului, dar dupã ce Adam ?i
Eva au pãcãtuit, ierburile vãtãmãtoare au
apãrut. ?n pilda semãnãtorului, întrebarea a
primit rãspuns de la Domnul, „Nu ai semãnat
sãmân™ã bunã în ogor? Atunci de ce este
neghinã?” Domnul a rãspuns: „Un vrãjma? a
fãcut aceasta. ” Orice neghinã este semãnatã
de cel rãu. Orice plantã vãtãmãtoare este
din semãnãtura lui ?i, prin metodele lui
ingenioase de amestecare, el a stricat
pãmântul cu neghinã (MS 65, 1899 [publicat
în Ellen G. White and her Critics]).
19. 17-19. Dumnezeu i-a spus lui Adam ?i
tuturor urma?ilor lui Adam: „?n sudoarea
fe™ei tale sã-™i mãnânci pâinea”, pentru cã
de aici înainte pãmântul trebuie sã fie
lucrat sub urmãrile neplãcute ale pãcatului.
„Spini ?i pãlãmida sã-™i dea” (MS 84, 1897).
Nu existã nici un loc pe pãmânt unde sã nu
fie vãzute urmele ?arpelui ?i sã nu fie
sim™itã în™epãtura lui veninoasã. Lumea
întreagã este întinatã de locuitorii ei.
Blestemul este în cre?tere dupã cum cre?te ?
i pãcãtuirea (Scrisoarea 22, 13 februarie
1900).
20.
21.
22. 22-24 (Apocalipsa 22,2. 14). Ascultarea
este condi™ia mâncãrii din pom. Cãlcarea
poruncilor lui Dumnezeu i-a exclus pe Adam
din Eden. ?n jurul pomului vie™ii a fost
pusã o sabie de foc, pentru ca omul sã nu
mai întindã mâna sã se împãrtã?eascã din el,
imortalizând pãcatul. Ascultarea de toate
poruncile lui Dumnezeu a fost condi™ia
mâncãrii din pomul vie™ii. Adam a cãzut prin
neascultare, pierzând prin pãcat orice drept
de a se mai folosi de fructele dãtãtoare de
via™ã a pomului din mijlocul grãdinii sau de
frunzele lui, care sunt pentru vindecarea
neamurilor. Ascultarea prin Isus Hristos dã
omului desãvâr?irea de caracter ?i un drept
la acel pom al vie™ii. Condi™iile de a putea
avea parte iarã?i la fructul pomului sunt în
mod clar arãtate în mãrturia lui Isus
Hristos cãtre Ioan: „Ferice de cei care
pãzesc poruncile Lui, ca sã aibã drept la
pomul vie™ii, ?i sã poatã intra pe por™i în
cetate” (MS 72, 1901).
23.
24.(Matei 4,4; Ioan 6,63). Nici o sabie
înaintea pomului vie™ii care este al nostru.
Scriptura, „stã scris”, este Evanghelia pe
care trebuie s-o predicãm. Nici o sabie
aprinsã nu este a?ezatã înaintea acestui pom
de via™ã. To™i cei care vor se pot împãrtã?i
din el. Nu existã nici o putere care sã
poatã opri vreun suflet de la luarea
fructului acestui pom de via™ã. To™i pot sã
mãnânce ?i sã trãiascã în veci (Scrisoarea
20, 1900).

GENEZA 4
1.
2.
3.
4. 4. Jertfa trebuie stropitã cu sânge. - ?n
orice sacrificiu pentru Dumnezeu, trebuie sã
recunoa?tem acel mare Dar, care poate face
sã fie primitã slujirea noastrã înaintea
Lui. Când a jertfit cele întâi nãscute ale
turmei, Abel L-a recunoscut pe Dumnezeu, nu
numai ca Dãtãtor al binecuvântãrilor lui
vremelnice, ci ?i ca Marele Dãtãtor al
Mântuitorului. Darul lui Abel a fost cel mai
ales pe care-l putea aduce, pentru cã
aceasta a fost cerin™a specificã a Domnului.
Dar Cain a adus numai din roadele
pãmântului, iar jertfa lui n-a fost primitã
de Domnul. Ea n-a exprimat credin™ã în
Hristos. Toate jertfele noastre trebuie sã
fie stropite cu sângele de ispã?ire. ?n
calitate de posesiune rãscumpãratã a Fiului
lui Dumnezeu, trebuie sã-i dãm Domnului
vie™ile noastre (RH, 24 noiembrie 1896).
(Geneza 2,17). Deocamdatã acceptat
înlocuitorul. - Omul cãzut, din cauza vinei
lui, nu mai putea sã vinã direct înaintea
lui Dumnezeu cu cererile sale, pentru cã,
prin cãlcarea de legii divine, a pus o
barierã de netrecut între Dumnezeul cel
Sfânt ?i pãcãtos. Dar a fost întocmit un
plan ca sentin™a de moarte sã rãmânã asupra
unui înlocuitor. ?n Planul Mântuirii trebuia
sã fie vãrsat sânge, pentru cã moartea avea
loc ca urmare a pãcatului omului. Animalele
de jertfã preînchipuiau pe Hristos. ?n
victima ucisã, omul trebuia sã vadã
împlinirea deocamdatã a cuvântului lui
Dumnezeu, care spune: „vei muri negre?it”
(Ibid. , 3 martie 1874).
5.
6.Dumnezeu ia seama la orice faptã. - Domnul
a vãzut mânia lui Cain. El a vãzut
posomorârea fe™ei lui. ?n felul acesta este
arãtat cât de amãnun™it ia Domnul seama la
orice faptã, orice inten™ie sau scop, ?i
chiar ?i la înfã™i?area fe™ei. Cu toate cã
omul poate sã nu spunã nimic, acest fapt
exprimã refuzul lui de a umbla pe calea
Domnului ?i de a face voia lui Dumnezeu. . .
. Când nu pute™i urma impulsul inimii
voastre rãzvrãtite ?i sunte™i împiedica™i sã
face™i propria voin™ã neîndreptã™itã ?i
nesfin™itã, atunci, pe drept cuvânt, vi s-ar
putea întrebarea de cãtre Domnul, „pentru ce
te-ai mâniat, ?i pentru ce ™i s-a posomorât
fa™a?” Astfel de manifestãri dau pe fa™ã cã
ei nu pot lucra dupã toatã abilitatea ?i în?
elãtoriile lui Satana la care sunt
provoca™i, ci pot numai sã manifeste un
spirit asemãnãtor cu cel al lui Cain (MS 77,
1897).
7.
8. 8. Cearta trebuia sã vinã. - Nu putea fi
armonie între cei doi fra™i ?i cearta
trebuia sã vinã. Abel nu putea fi de acord
cu Cain fãrã sã fie vinovat de neascultare
fa™ã de porunca specialã a lui Dumnezeu
(Scrisoarea 16, 1897). Cain plin de
bãnuialã ?i furie. - Satana este tatãl
necredin™ei, al murmurãrii ?i rãzvrãtirii.
El a umplut pe Cain cu bãnuialã ?i cu mânie
împotriva fratelui sãu nevinovat ?i
împotriva lui Dumnezeu, pentru cã jertfa lui
a fost respinsã ?i a lui Abel primitã. ?i în
nebuneasca lui mânie el a omorât pe fratele
sãu (RH, 3 martie 1874).
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15. Semnul lui Cain. - Dumnezeu a dat
fiecãrui om lucrarea lui ?i, dacã cineva
pãrãse?te lucrarea pe care i-a dat-o
Dumnezeu spre a face lucrarea lui Satana,
spre a mânji propriul trup, sau a conduce pe
altul în pãcat, lucrarea acelui om este
blestematã, ?i stigmatul lui Cain este pus
asupra lui. Ruinarea victimei lui va striga
spre Dumnezeu, cum a fãcut sângele lui Abel.
(Ibid. , 6 martie 1894) Oricare om, fie
slujba? sau laic, care încearcã sã
constrângã sau sã controleze judecata
oricãrui alt om devine un agent a lui Satana
spre a face lucrarea lui, ?i în fa™a
universului ceresc el poartã semnul lui
Cain. (MS 29, 1911).
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.Set mai nobil în staturã decât Cain ?i
Abel. - Set a avut o staturã mai nobilã
decât Cain ?i Abel ?i semãna cu Adam mai
mult ca oricare din ceilal™i fii ai sãi.
Urma?ii lui Set s-au despãr™it de urma?ii
cei rãi ai lui Cain. Ei pre™uiau cuno?tin™a
voin™ei lui Dumnezeu, în timp ce neamul
necredincios al lui Cain nu avea nici un
respect fa™ã de Dumnezeu ?i fa™ã de sfintele
Lui porunci. (3 SG, 60).

GENEZA 5

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22. 22-24. Enoh a vãzut pe Dumnezeu numai
prin credin™ã. - L-a vãzut Enoh pe Dumnezeu
alãturi de el? Numai prin credin™ã. El ?tia
cã Domnul era acolo ?i a aderat cu
statornicie la principiile adevãrului. ?i
noi trebuie sã umblãm cu Dumnezeu. Când
facem aceasta, fa™a noastrã va fi luminatã
de strãlucirea prezen™ei Lui ?i, când ne
întâlnim unul cu altul, vom vorbi despre
puterea Lui, zicând: lãuda™i pe Domnul. Ce
bun este Dumnezeu ?i ce bun este Cuvântul
Domnului! (MS 17, 1903). Hristos, un
înso™itor permanent. Noi putem avea ce a
avut Enoh. Putem avea pe Hristos ca
înso™itor al nostru continuu. Enoh a umblat
cu Dumnezeu ?i, când a fost atacat de
ispititorul, el a putut vorbi cu Dumnezeu
despre aceasta. El nu avea un „stã scris”,
a?a cum avem noi, dar avea o cuno?tin™ã
despre ?nso™itorul sãu ceresc. El L-a fãcut
pe Dumnezeu Sfetnicul lui ?i a fost strâns
legat cu Isus. ?i Enoh a fost onorat în
aceastã umblare. El a fost luat la cer fãrã
sã vadã moartea. ?i aceia care vor fi lua™i
la încheierea timpului vor fi aceia care
vorbesc cu Dumnezeu pe pãmânt. Cei care
aratã cã via™a lor este ascunsã cu Hristos
în Dumnezeu ?l vor reprezenta în toate
practicile vie™ii lor. Egoismul va fi scos
afarã din rãdãcini (MS 38, 1897). S-a
strãduit sã se conformeze asemãnãrii divine.
- Sã în™elegem slãbiciunea firii pãmânte?ti
?i sã vedem unde gre?e?te omul în auto-
îndestularea lui. Noi vom fi umplu™i atunci
cu dorin™a de a fi exact ce dore?te Dumnezeu
sã fim - cura™i, nobili, sfin™i™i. Noi vom
flãmânzi ?i înseta dupã dreptatea lui
Hristos. Dorin™a sufletului nostru va fi sã
fim asemenea lui Dumnezeu. Aceasta este
dorin™a care a umplut inima lui Enoh. Citim
cã el a umblat cu Dumnezeu. El a studiat
caracterul lui Dumnezeu cu un scop. El nu ?
i-a trasat propria lui umblare ?i nici nu ?
i-a fixat propria lui voin™ã, ca ?i când s-
ar fi crezut pe sine calificat sã conducã
treburile. El s-a strãduit sã se conformeze
cu asemãnarea divinã (Scrisoarea 169, 1903).
Cum a umblat Enoh cu Dumnezeu. - Cât timp vã
încrede™i în Tatãl vostru ceresc pentru
ajutor ?i nevoie, El nu vã va pãrãsi.
Dumnezeu are un cer plin de binecuvântãri pe
care dore?te sã le dea acelora care cautã
serios ajutorul pe care numai Domnul îl
poate da. Enoh a umblat cu Dumnezeu privind
în credin™ã spre Isus, cerându-I ?i crezând
cã orice cuvânt vorbit va fi verificat. El
s-a ™inut aproape alãturi de Dumnezeu,
ascultând de orice Cuvânt al Lui. . . El a
avut o minunatã via™ã de identitate. Hristos
a fost ?nso™itorul lui. El a fost în intimã
pãrtã?ie cu Dumnezeu (MS 111, 1898). A
locuit în atmosferã curatã. -Enoh nu ?i-a
fãcut locuin™a cu cei rãi. El nu s-a
stabilit în Sodoma, socotind cã este mai
bine sã o evite. El s-a a?ezat pe sine ?i
familia lui acolo unde atmosfera avea sã fie
cât mai curatã posibil. Apoi, uneori, el a
mers mai departe la locuitorii lumii cu
solia datã lui de Dumnezeu. Fiecare vizitã
pe care a fãcut-o în lume pentru el era
dureroasã. El vedea ?i în™elegea ceva din
lepra pãcatului. Dupã ce î?i proclama solia,
întotdeauna îi lua cu el, la locul sãu de
retragere, pe unii care primeau avertizarea
sa. Unii dintre ace?tia au ajuns biruitori ?
i au decedat înainte de venirea potopului.
Dar unii au trãit atât de îndelungat în
influen™a corupãtoare a pãcatului, încât ei
n-au mai putut îndura dreptatea (MS 42,
1900).
23.
24. 24. Nici un întuneric spiritual atât de

dens. - Enoh a umblat cu Dumnezeu în timp

ce, despre lumea din jurul lui, istoria
sacrã raporteazã: „Domnul a vãzut cã
rãutatea omului este mare pe pãmânt, ?i
cã toate întocmirile gândurilor din inima
lui, erau îndreptate în fiecare zi numai
spre rãu”. Via™a neprihãnitã a lui Enoh
era în contrast evident cu oamenii rãi
din jurul lui. Evlavia lui, curã™ia lui,
integritatea lui neabãtutã au fost
rezultatul umblãrii lui cu Dumnezeu, în
timp ce rãutatea lumii era rezultatul
umblãrii cu în?elãtorul neamului omenesc.
N-a existat ?i nici nu va exista vreodatã
o epocã în care întunericul moral sã fie
mai dens decât atunci când a trãit Enoh o
via™ã de îndreptã™ire irepro?abilã (MS
43, 1900). Enoh, primul profet. - Enoh a
fost primul profet în mijlocul neamului
omenesc. El a prezis prin profe™ie a doua
venire a lui Hristos în lumea noastrã ?i
 lucrarea Lui în acea vreme. Via™a lui a
fost un model de consecven™ã cre?tinã.
Numai buze sfin™ite ar trebui sã
rosteascã cuvintele lui Dumnezeu de
condamnare ?i judecã™i. Profe™ia lui nu
se aflã în scrierile Vechiului Testament.
Nu putem gãsi cãr™i care sã aibã legãturã
cu lucrãrile lui Enoh, dar Iuda, un
profet al lui Dumnezeu, aminte?te
lucrarea lui Enoh (Ibid. ).

GENEZA 6

1.
2.Conlucrarea cu Dumnezeu evitã închinarea
lui Cain. - Dacã oamenii ar fi conlucrat cu
Dumnezeu, n-ar fi fost închinãtori asemenea
lui Cain. Pilda de ascultare a lui Abel ar
fi fost urmatã. Oamenii ar fi putut face
voia lui Dumnezeu. Ei ar fi putut asculta de
Legea Sa, ?i prin ascultare ar fi putut gãsi
mântuirea. Dumnezeu ?i universul ceresc le-
ar fi ajutat sã re™inã chipul divin.
Longevitatea ar fi fost pãstratã ?i Dumnezeu
ar fi gãsit plãcere în lucrarea mâinilor
Sale (RH 27 decembrie 1898).
3. 3. (1Petru 3,18-21). Dumnezeu a
propovãduit prin Set, Enoh, Noe. - Dumnezeu
le-a acordat 120 de ani de probã în care sã
reflecteze ?i, în timpul acesta, le-a
propovãduit prin Set, Enoh ?i Noe. Ei erau
reprezenta™i ca oameni îngu?ti în ce prive?
te închinarea. Dacã ar fi ascultat la
mãrturia acestor martori credincio?i, dacã
s-ar fi pocãit ?i s-ar fi întors la
credincio?ia lor, Dumnezeu nu i-ar fi
nimicit (MS 27, 1899). Enoh a depus
mãrturie în mod neabãtut. - ?nainte de
nimicirea lumii antediluviene, Enoh a depus
mãrturia lui în mod neabãtut (RH, 1
noiembrie 1906). Glasul lui Noe ?i Metusala
este auzit. - Dumnezeu a hotãrât sã cure™e
pãmântul printr-un potop, dar din îndurare ?
i iubire, El a dat antediluvienilor un timp
de probã de 120 de ani. ?n vremea aceasta,
în timp ce se construia corabia, glasul lui
Noe ?i al lui Metusala ?i al multor altora a
fost auzit în avertizare ?i rugãminte, ?i
fiecare loviturã în corabie era o solie de
avertizare (Ibid. , 19 septembrie 1907).
Unii au crezut; unii au recãzut. - Timp de
120 de ani, Noe a proclamat solia de
avertizare cãtre lumea antediluvianã, dar
numai câ™iva s-au pocãit. Unii dintre
tâmplarii pe care i-a folosit la construirea
corãbiei au crezut solia, dar au murit
înainte de potop; al™ii din converti™ii lui
Noe au recãzut (MS 65, 1906). Mul™i din cei
care au crezut au pãstrat credin™a ?i au
murit triumfãtori (MS 35, 1906). Experien™a
lui Enoh, o predicã convingãtoare. - (citat
în Iuda 14,15). Predica ™inutã de Enoh ?i
luarea lui la cer au fost argumente
convingãtoare pentru to™i cei care au trãit
pe timpul lui. Au fost argumente pe care
Metusala ?i Noe au putut sã le foloseascã cu
putere spre a arãta cã cel drept putea fi
luat la cer (MS 46, 1895). Asocierea cu
necredincio?i a adus pierdere. - Cei care au
crezut atunci când Noe a început sã
construiascã corabia, au pierdut credin™a
lor prin asociere cu necredincio?ii care au
dat pe fa™ã vechile pasiuni pentru plãcere ?
i lux (RH, 15 septembrie 1904). (1Ioan
3,8). Hristos în conflict în zilele lui Noe.
- „?n scopul acesta s-a arãtat Fiul lui
Dumnezeu ca sã nimiceascã lucrãrile
diavolului”. Hristos a fost angajat în acest
conflict în zilele lui Noe. Glasul lui a
fost acela care a vorbit locuitorilor lumii
vechi în soliile de avertizare, mustrare ?i
invitare. El le-a dat oamenilor un timp de
probã de 120 de ani, în care sã se poatã
pocãi. Dar ei au ales în?elãtoriile lui
Satana ?i au pierit în apele potopului
(Ibid. , 12 martie 1901).
4. 4. Multe opere de artã ?i inven™ii au
pierit. - La potop au pierit mai multe
inven™ii de artã ?i iscusin™ã omeneascã
decât ?tie astãzi lumea. Artele nimicite au
fost mai multe decât uimitoarele arte de
astãzi (Scrisoarea 65, 1898). Cum a ob™inut
omul cuno?tin™a de a inventa? De la Domnul,
prin studierea formelor ?i obiceiurilor
diferitelor animale. Fiecare animal este o
carte de învã™ãturã ?i, din modul în care
acestea î?i folosesc corpul ?i mijloacele de
apãrare cu care sunt prevãzute, oamenii au
învã™at sã facã aparate pentru orice fel de
lucrare. Dacã ar putea doar sã ?tie câte
lucrãri de artã au fost pierdute în lumea
noastrã, oamenii n-ar mai vorbi a?a de obi?
nuit despre epocile întunecate. Dacã ar
putea sã vadã cum a lucrat Dumnezeu altãdatã
prin oamenii supu?i Lui, ei ar vorbi cu mai
pu™inã siguran™ã despre artele lumii
antediluviene. La potop au fost pierdute în
diferite feluri, mai mult decât ?tiu oamenii
astãzi. Privind asupra lumii, Dumnezeu a
vãzut cã intelectul pe care îl dãduse omului
era pervertit, cã închipuirea inimii lui era
rea ?i încã în mod continuu. Dumnezeu dãduse
acestor oameni cuno?tin™ã. El le dãduse idei
pre™ioase, pentru ca ei sã poatã aduce la
îndeplinire planul Sãu. Dar Domnul a vãzut
cã cei cãrora El dorise sã le dea
în™elepciune, tact ?i judecatã, foloseau
orice însu?ire a min™ii spre a se preamãri
pe sine. Prin apele potopului, El a ?ters de
pe fa™a pãmântului acest neam de oameni cu
via™ã lungã ?i împreunã cu ei a pierit ?i
cuno?tin™a pe care ei o foloseau numai
pentru rãu. Când pãmântul a fost repopulat,
Domnul a încredin™at oamenilor în mod mai
economicos în™elepciunea, dându-le numai
priceperea de care aveau nevoie în aducerea
la îndeplinire a marelui Sãu plan
(Scrisoarea 24, 1899). Iluzii de progres. -
Adevãrata cuno?tin™ã a descrescut cu fiecare
genera™ie succesivã. Dumnezeu este
nemãrginit ?i primii oameni de pe pãmânt au
primit instruc™iunile lor de la Acel
Dumnezeu nemãrginit care a creat lumea. Cei
care au primit cuno?tin™ele direct de la
în™elepciunea infinitã n-au fost deficien™i
în cuno?tin™e. Dumnezeu l-a instruit pe Noe
cum sã facã acea corabie imensã pentru
salvarea lui însu?i ?i a familiei sale. Tot
El l-a învã™at ?i pe Moise cum sã facã
Cortul ?ntâlnirii ?i broderia, ?i lucrãrile
iscusite care trebuiau sã împodobeascã
sanctuarul. Femeile au lucrat cu mare
îndemânare broderia de argint ?i de aur. N-
au lipsit oamenii pricepu™i sã execute
lucrarea de facere a corãbiei, a Cortului ?
ntâlnirii ?i a uneltelor de aur masiv.
Dumnezeu a dat lui David un model al
templului pe care l-a clãdit Solomon.
Nimãnui, în afarã de cei mai iscusi™i oameni
de artã, nu-i era îngãduit sã aibã ceva de-a
face cu lucrarea. Fiecare piatrã pentru
templu era pregãtitã spre a umbla exact
locul ei, înainte de a fi dusã la templu. ?i
templul a fost construit fãrã sunet de
secure sau ciocan. ?n lume nu se aflã nici o
altã clãdire cu o asemenea frumuse™e,
bogã™ie ?i splendoare. Existã acum multe
inven™ii ?i îmbunãtã™iri ?i ma?ini care fac
economie de muncã, pe care cei din vechime
nu l-au avut. Ei nu aveau nevoie de ele. Cu
cât mai îndelungat a stat pãmântul sub
blestem, cu atât mai greu este pentru om sã-
l cultive ?i sã-l facã productiv. Pe mãsurã
ce pãmântul a devenit tot mai sãrac ?i
trebuia sã fie cheltuitã o muncã îndoitã
pentru el, Dumnezeu a ridicat oameni cu
însu?iri inventive pentru a construi unelte
care sã u?ureze munca pãmântului care geme
sub blestem. Dar Dumnezeu nu se aflã în
toate inven™iile omului. Satana controleazã
în mare mãsurã mintea oamenilor ?i i-a
îndemnat pe oameni spre inven™ii noi care i-
au fãcut sã-L uite pe Dumnezeu. ?n tãria
intelectului, oamenii care trãiesc acum nu
se pot compara cu cei din vechime. Au fost
pierdute mai multe lucrãri de artã decât
posedã acum genera™ia de astãzi. Cât prive?
te iscusin™a ?i arta celor ce trãiesc în
acest veac degenerat, acestea nu se comparã
cu acea cuno?tin™ã pe care au avut-o
bãrba™ii cei puternici care au trãit acum
aproape 1000 de ani. ?nainte de potop,
oamenii au trãit multe sute de ani, ?i când
erau în vârstã de 100 de ani ei erau
socoti™i doar ca tineri. Acei bãrba™i în
vârstã îndelungatã aveau minte sãnãtoasã în
corpuri sãnãtoase. Puterea lor fizicã ?i
mintalã era atât de mare, încât slaba
genera™ie de astãzi nu se poate compara cu
ei. Cei vechi aveau aproape 1000 de ani în
care sã dobândeascã cuno?tin™e. Ei ajungeau
pe scena activitã™ii de la vârsta de 60 la
100 de ani, aproximativ pe vremea acelora
care trãiesc acum cel mai mult, care ?i-au
fãcut partea lor de lucru în scurta lor
via™ã ?i au coborât de pe scenã. Cei care
sunt în?ela™i ?i flata™i de iluzia cã
prezentul este o epocã de progres real ?i cã
neamul omenesc a progresat în veacurile
trecute în adevãrata cuno?tin™ã sunt sub
influen™a tatãlui minciunilor, a cãrui
lucrare a fost întotdeauna de a schimba
adevãrul lui Dumnezeu în minciunã (4 SG 154-
156). Uria?i înainte de potop. - La prima
înviere to™i ies afarã în prospe™ime
nemuritoare, dar la a doua semnele
blestemului sunt vizibile asupra tuturor.
To™i ies cum au intrat în mormintele lor.
Cei care au trãit înainte de potop ies afarã
cu statura lor de uria?i, mai mult decât de
douã ori a?a de înal™i ca oamenii care
trãiesc acum pe pãmânt ?i bine
propor™iona™i. Genera™iile de dupã potop au
fost mai mici de staturã (3 SG 84).
5. 5. Degenerat de la u?urin™ã la pãcate
josnice. Noi avem istoria antediluvienilor ?
i a cetã™ilor din câmpie, a cãror fel de
purtare a degenerat de la u?urin™ã ?i
frivolitate la pãcate josnice care au atras
mânia lui Dumnezeu în cea mai îngrozitoare
nimicire, cu scopul de a scãpa pãmântul de
blestemul influen™ei lor molipsitoare. ?
nclina™ia ?i patima au pus stãpânire asupra
ra™iunii. Eul era dumnezeul lor ?i cunoa?
terea Celui Prea ?nalt era aproape ?tearsã
prin îngãduin™a egoistã a patimilor
stricãcioase (Scrisoarea 74, 1896).
Pervertit ceea ce era legal - Pãcatul
antediluvienilor a fost pervertirea a ceea
ce era legal. Ei au stricat darurile lui
Dumnezeu, folosindu-le în slujba propriilor
lor dorin™e egoiste. ?ngãduin™a apetitului ?
i a patimii josnice au stricat cu desãvâr?
ire imagina™ia lor. Antediluvienii erau
robii lui Satana, condu?i ?i stãpâni™i de el
(MS 24, 1891). Stricat prin apetit
pervertit. - Locuitorii lumii lui Noe au
fost nimici™i, pentru cã au fost corup™i
prin îngãduin™a apetitului pervers (ST, 2
septembrie 1875).
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11. ?nchinare fa™ã de îngãduin™a de
sine, o crimã cultivatã. Ei s-au închinat la
îngãduin™a egoistã - mâncare, bãuturã,
cãsãtorie - ?i au recurs la acte de violen™ã
?i crimã, dacã erau încurca™i în dorin™ele ?
i patimile lor. ?n zilele lui Noe,
majoritatea zdrobitoare se opune adevãrului
?i a fost încântatã de o ™esãturã de
minciuni. ?ara era plinã de violen™ã.
Rãzboiul, crima, uciderea erau la ordinea
zilei. ?ntocmai a?a va fi înainte de a doua
venire a lui Hristos. (MS 24, 1891).
12. 12, 13. Noe luat în râs. - ?nainte de
nimicirea prin potop a lumii vechi, existau
oameni talenta™i, oameni care aveau
pricepere ?i cuno?tin™ã. Dar ei s-au stricat
în închipuirile lor, pentru cã au lãsat pe
Dumnezeu în afara planurilor ?i sfaturilor
lor. Ei erau pricepu™i a face ce Dumnezeu nu
le-a spus niciodatã sã facã, pricepu™i a
face rãul. Domnul a vãzut cã pilda aceasta
avea sã fie vãtãmãtoare pentru sãnãtatea
acelora care aveau sã se nascã dupã aceea ?i
a luat problema în mâinile Sale. Timp de 120
de ani, El le-a trimis avertizãri prin
servul Sãu Noe. Ei ?i-au bãtut joc de el ?i
l-au criticat. Au râs de el pentru
seriozitatea ?i sim™ãmântul lui puternic cu
privire la judecã™ile despre care el spunea
cã Dumnezeu le va îndeplini cu siguran™ã. Ei
vorbeau despre ?tiin™ã ?i legile care
stãpânesc natura. Ei ?i-au bãtut joc de
cuvintele lui Noe, numindu-l un nebun
fanatic. Rãbdarea lui Dumnezeu luase sfâr?
it. El a zis lui Noe: „Sfâr?itul oricãrei
fãpturi este hotãrât înaintea Mea, fiindcã
au umplut pãmântul de silnicie; Iatã am sã-i
nimicesc împreunã cu pãmântul” (MS 29,
1890).
13.
14.
15.
16.
17.(2Petru 3,10; Apocalipsa 14,10).
Cãrbunele ?i petrolul, mijloace ale
nimicirii finale. - Acei copaci maiesto?i pe
care Dumnezeu i-a fãcut sã creascã pe pãmânt
pentru binele locuitorilor lumii vechi ?i pe
care ei i-au folosit spre a-?i face din ei
idoli ?i pentru a se strica pe ei în?i?i cu
ei, Dumnezeu i-a rezervat în pãmânt, sub
formã de cãrbune ?i petrol spre a-i folosi
ca mijloace în nimicirea finalã. El a adus
apele pe pãmânt pe vremea potopului ca arme
din arsenalul Lui pentru a aduce la
îndeplinire nimicirea neamului omenesc de
dinainte de potop, tot a?a, la sfâr?itul
celor 1000 de ani, El va aduce focul pe
pãmânt ca armã a Sa, pe care l-a pãstrat
pentru nimicirea finalã nu numai a
genera™iilor care au urmat dupã potop, ci ?i
a neamului de oameni care au pierit prin
potop (3 SG 87).

GENEZA 7

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21. 21-23. Pãstrat prin credin™a lui Hristos.
- Hristos a fost cel care a pãstrat
corabia în mijlocul valurilor muginde ?i
furibunde, pentru cã locatarii ei aveau
credin™ã în puterea Lui de a-i ocroti
(RH, 12 martie 1901).

GENEZA 8

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.Semin™e ?i unele plante pãstrate. - Pomii
cei frumo?i ?i arbu?tii purtãtori de flori
au fost nimici™i. Totu?i, Noe a pãstrat
semin™e ?i le-a luat în corabie cu el, iar
Dumnezeu prin puterea lui miraculoasã a
pãstrat în via™ã câteva soiuri diferite de
pom ?i arbu?ti pentru genera™iile viitoare.
Curând dupã potop, pomii ?i plantele pãreau
cã apar chiar din stânci. ?n providen™a lui
Dumnezeu, semin™ele au fost împrã?tiate ?i
duse în crãpãturile stâncilor ?i ascunse
acolo în siguran™ã pentru folosirea viitoare
de cãtre om (3 SG 76).

GENEZA 9

1.
2.
3.
4.
5.
6.Dumnezeu ocrote?te drepturile omului. -
Cât de cu grijã ocrote?te Dumnezeu
drepturile omului! El a dat pedeapsã uciga?
ului cu voia. „Dacã varsã cineva sângele
omului, ?i sângele lui sã fie vãrsat de om”
(Geneza 9,6). Dacã vreunui uciga? i s-ar fi
îngãduit sã umble nepedepsit, prin influen™a
lui cea rea ?i violen™ã crudã, el ar fi
nimicit ?i pe al™ii. Aceasta ar fi dat na?
tere la o stare de lucruri asemãnãtoare cu
aceea care a existat înainte de potop.
Dumnezeu trebuie sã pedepseascã pe uciga?i.
El dã via™ã ?i El va lua via™a, dacã acea
via™ã devine o teroare ?i o amenin™are (MS
126, 1901).
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12. Curcubeul aratã iubirea lui Hristos
care înfã?oarã pãmântul. - Când privim la
acest curcubeu, sigiliul ?i semnul
fãgãduin™ei lui Dumnezeu pentru om, care
semnificã faptul cã furtuna mâniei Sale
nu va mai pustii lumea noastrã prin apele
potopului, noi contemplãm altceva decât
ce vãd ochii no?tri mãrgini™i în aceastã
priveli?te mãrea™ã. ?ngerii se bucurã
când privesc la acest semn al iubirii lui
Dumnezeu pentru om. Rãscumpãrãtorul lumii
prive?te asupra lui, pentru cã prin
mijlocirea Lui a fost fãcut sã aparã
acest curcubeu pe cer, ca semn sau
legãmânt al fãgãduin™ei pentru om. ?nsu?i
Dumnezeu prive?te asupra curcubeului din
nori ?i î?i aduce aminte de legãmântul
lui cel ve?nic dintre El ?i om. Dupã ce
a trecut înspãimântãtoarea manifestare a
puterii rãzbunãtoare a lui Dumnezeu în
nimicirea lumii vechi prin potop, El ?tia
cã acelora care fuseserã salva™i din
nimicirea generalã aveau sã li se
trezeascã temeri, ori de câte ori se
adunau norii ce rostogoleau tunetele ?i
scãpãrau fulgerele, ?i cã mugetul
furtunii ?i revãrsarea din cer a apelor
avea sã-i loveascã cu groazã în inimile
lor, de teamã cã un alt potop avea sã
vinã asupra lor. Dar iatã iubirea lui
Dumnezeu în fãgãduin™ã (Geneza 9,12-15).
Familia lui Noe privea cu admira™ie ?i
teamã reveren™ioasã amestecatã cu bucurie
la acest semn al îndurãrii lui Dumnezeu
care cuprindea cerurile. Curcubeul
reprezintã iubirea lui Hristos care
încercuie?te pãmântul ?i ajunge pânã la
cele mai înalte ceruri, legând pe oameni
cu Dumnezeu ?i unind pãmântul cu cerul.
Când privim la aceastã priveli?te
minunatã, ne putem bucura în Domnul
Dumnezeu, asigura™i cã El însu?i prive?te
asupra acestui semn al legãmântului Sãu ?
i cã, atunci când prive?te la el, ??i
aduce aminte de copiii de pe pãmânt,
cãrora le-a fost dat. Suferin™ele,
pericolele ?i necazurile lor nu sunt
ascunse de El. Noi ne putem bucura în
nãdejde, pentru cã semnul legãmântului
lui Dumnezeu, curcubeul, este deasupra
noastrã. Niciodatã El nu-i va uita pe
copiii purtãrii Sale de grijã. Cât de
greu este pentru mintea omeneascã
mãrginitã sã re™inã iubirea deosebitã ?i
delicate™ea lui Dumnezeu ?i
superioritatea Lui de neegalat, când a
 zis: „Curcubeul va fi în nor, ?i Eu Mã
voi uita la el ca sã-mi aduc aminte” (RH,
26 februarie 1880).

GENEZA 11

1.
2. 2-9. Oamenii au continuat ostilitatea. -
Dar nu mai curând ca pãmântul sã fie
repopulat, cã oamenii au reluat ostilitatea
lor fa™ã de Dumnezeu ?i ceruri. Ei au
transmis vrãjmã?ia lor urma?ilor, ca ?i când
arta ?i viclenia de a în?ela pe oameni ?i a-
i face sã continue rãzboiul nenatural, era
un testament sacru (Scris 4, 1896).
3. 3-7. Confedera™ie nãscutã din rãzvrãtire.

- Aceastã confedera™ie s-a nãscut din

rãzvrãtire împotriva lui Dumnezeu.
Locuitorii câmpiei ?inear ?i-au întemeiat
regatul lor pentru înãl™are de sine, nu
pentru mãrirea lui Dumnezeu. Dacã ar fi
reu?it, o mare putere dominatoare s-ar fi
nãscut, alungând dreptatea ?i inaugurând
o religie nouã. Lumea ar fi fost coruptã.
Amestecul de idei religioase cu teorii
eronate ar fi dat na?tere la închiderea
u?ii spre pace, fericire ?i siguran™ã.
Propunerile acestea ?i teoriile gre?ite
aduse la îndeplinire ?i perfectate ar fi
abãtut min™ile de la credincio?ia fa™ã de
poruncile divine, ?i Legea lui Iehova ar
fi fost ignoratã ?i uitatã. Oameni
hotãrâ™i, inspira™i ?i îndemna™i de
primul mare rãzvrãtit s-ar fi opus
 oricãrui amestec în planurile lor, sau în
umblarea lor cea rea. ?n locul
preceptelor divine, ei ar fi pus legi
concepute în conformitate cu dorin™ele
inimilor lor egoiste, ca sã-?i poatã
împlini scopurile lor (RH, 10 decembrie
1903).

GENEZA 12

1. 1. Avraam ales dintre neamurile idolatre.

- Dupã potop, oamenii s-au înmul™it iarã?i
pe pãmânt ?i s-a înmul™it ?i rãutatea.
Idolatria a ajuns aproape universalã ?i, în
cele din urmã, Domnul i-a pãrãsit pe pãcãto?
ii înãspri™i sã urmeze cãile lor rele, dar
l-a ales pe Avraam, din genealogia lui Sem,
?i l-a fãcut pãstrãtorul Legii Sale pentru
genera™iile urmãtoare (MS 65, 1906).
Familia lui Avraam avea legãturi cu
închinarea falsã. - ?n acea vreme, idolatria
a pãtruns repede pe furi? ?i a ajuns în
conflict cu închinarea la adevãratul
Dumnezeu. Dar Avraam n-a ajuns un idolatru.
De?i tatãl sãu ?ovãia între adevãrata ?i
falsa închinare ?i, în cuno?tin™a lui despre
adevãr erau amestecate teorii false ?i
practici idolatre, Avraam s-a ™inut departe
de aceastã orbire. El nu se ru?ina de
credin™a lui ?i nu s-a strãduit sã ascundã
faptul cã a fãcut din Dumnezeu încrederea
sa. „El a ridicat un altar ?i a chemat
Numele Domnului” (YI, 4 martie 1897).
2. 2, 3. (Ioan 8,56; Galateni 3,8). Avraam a
 vãzut pe Rãscumpãrãtorul care vine. -
Hristos a spus fariseilor: „Tatãl
vostru Avraam a sãltat de bucurie cã
are sã vadã ziua Mea: a vãzut-o ?i s-a
bucurat” (Ioan 8,56). Cum a ?tiut
Avraam despre venirea
Rãscumpãrãtorului? Dumnezeu i-a dat
luminã cu privire la viitor. El a
privit înainte spre timpul când avea sã
vinã Mântuitorul pe acest pãmânt,
divinitatea Lui fiind acoperitã de
omenesc. Prin credin™ã el a vãzut pe
Rãscumpãrãtorul lumii venind ca
Dumnezeu în trup. El a vãzut povara
vinovã™iei luatã de pe neamul omenesc ?
i dusã de cãtre ?nlocuitorul divin (MS
33, 1911). (Efeseni 2,8). Pãzirea
poruncilor sub legãmântul avraamic. -
Dacã n-a fost posibil pentru fiin™ele
omene?ti sub legãmântul avraamic sã
™inã poruncile lui Dumnezeu, fiecare
suflet de-al nostru este pierdut.
Legãmântul avraamic este legãmântul
harului. „Prin har sunte™i mântui™i”
(Citat Ioan 1,11,12). Copii
neascultãtori? Nu, ascultãtori fa™ã de
toate poruncile Lui. Dacã n-ar fi
posibil pentru noi sã fim pãzitori ai
poruncilor, atunci de ce face El din
ascultarea de poruncile Lui dovada cã ?
l iubim? (Scrisoarea 16, 1892).
3.
4.
5.
GENEZA 13

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10, 11. Lot a intrat bogat ?i a ie?it cu
nimic. Lot a ales o ™arã care era cu a?
ezare frumoasã, care promitea venituri
mari. Lot a intrat bogat ?i a ie?it cu
nimic ca rezultat al alegerii sale. ?n
aceasta constã toatã deosebirea, dacã
oamenii se pun pe sine în situa™ii unde
vor avea ajutorul cel mai bun al
influen™elor bune, sau dacã aleg
avantajele vremelnice. Sunt multe cãi
care duc la Sodoma. Avem cu to™ii nevoie
de ochi da™i cu alifie, ca sã putem
discerne calea care duce la Dumnezeu
(Scrisoarea 109, 1899). Lot a fost
convins de gre?ealã. - Lot a ales Sodoma
drept cãmin al sãu, pentru cã a vãzut cã
acolo pot fi câ?tigate avantaje din punct
de vedere lumesc. Dar dupã ce se
stabilise ?i a ajuns bogat în comori
lume?ti, el a fost convins cã fãcuse o
gre?ealã, ne™inând seama de starea moralã
a comunitã™ii în care avea sã-?i aibã
cãminul (RH, 14 noiembrie 1882).
GENEZA 14

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18-20. Melhisedec - reprezentantul lui
Hristos. - Dumnezeu nu S-a lãsat niciodatã
fãrã martori pe pãmânt. La un moment dat,
Melhisedec L-a reprezentat pe Domnul Isus
Hristos în persoanã pentru a dovedi adevãrul
cerului ?i a perpetua Legea lui Dumnezeu
(Scrisoarea 190, 1905). Hristos a fost cel
care a vorbit prin Melhisedec, preotul
Dumnezeului celui Prea ?nalt. Melhisedec n-a
fost Hristos, dar el a fost glasul lui
Dumnezeu în lume, reprezentantul Tatãlui. ?i
Hristos a vorbit prin toate genera™iile
trecutului; Hristos a condus pe poporul Sãu
?i a fost lumina lumii. Când Dumnezeu a ales
pe Avraam ca reprezentant al adevãrului Sãu,
El l-a scos din ™arã ?i dintre rudele lui ?i
l-a pus deoparte. El a inten™ionat sã-l
modeleze dupã propriul Lui model. El a dorit
sã-l înve™e dupã propriul Lui plan (RH, 18
februarie 1890).
19.
20.(Geneza 28,22; Levitic 27,30). Zeciuiala
î?i are originea în zilele lui Adam. -
Sistemul zeciuielii se întinde dincolo de
zilele lui Moise. Oamenilor li s-a cerut sã
aducã daruri lui Dumnezeu pentru scopuri
religioase înainte sã fi fost dat lui Moise
sistemul definit, chiar atât cu mult în
urmã, pânã în zilele lui Adam. Ascultând de
poruncile lui Dumnezeu, ei î?i manifestau
aprecierea lor fa™ã de îndurãrile ?i
binecuvântãrile Lui fa™ã de ei prin aducerea
de jertfe. Aceasta s-a continuat prin
genera™iile care au urmat ?i a fost împlinit
de Avraam, care a dat zecime lui Melhisedec,
preot al Dumnezeului Celui Prea ?nalt.
Acela?i principiu a existat ?i în zilele lui
Iov (ST, 29 aprilie 1875).

GENEZA 15

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9-11. Nimic sã nu mânjeascã jertfa ta. -
Vegheazã tot a?a de credincios cum a fãcut ?
i Avraam ca pãsãrile rãpitoare ?i corbii sã
nu coboare deasupra jertfei ?i darului
vostru adus lui Dumnezeu. Fiecare gând de
îndoialã sã fie pãzit a?a fel încât sã nu
vadã lumina zilei prin pronun™are. Lumina
întotdeauna fuge de cuvintele care onoreazã
puterile întunericului (Scrisoarea 7, 1892).
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16. Dumnezeu a fost îndelung rãbdãtor
pentru amori™ii cei buni. - ?n zilele
lui Avraam, Dumnezeu a declarat:
„Nedreptatea amori™ilor nu este încã
deplinã”. ?n acea vreme, El nu avea sã
îngãduie ca ei sã fie nimici™i. ?n
aceasta se descoperã îndelunga rãbdare
a lui Dumnezeu. Amori™ii erau vrãjma?i
ai Legii Sale; ei nu credeau în El ca
adevãratul ?i viul Dumnezeu, dar
printre ei erau câteva persoane bune ?i
de dragul acestor pu™ini, El i-a cru™at
timp îndelungat. Secole mai târziu,
când izraeli™ii s-au întors din Egipt
în ™ara fãgãduitã, amori™ii „au fost
alunga™i dinaintea copiilor lui
Israel”. ?n cele din urmã, ei au
suferit nenorociri din cauza continuei
dispre™uiri a Legii lui Dumnezeu (RH,
12 iulie 1906). (Eclesiast 8,11. 12).
Lepãdarea luminii a dus la nimicirea
amori™ilor. - Amori™ii au fost
locuitori ai Canaanului, iar Domnul a
fãgãduit ™ara Canaanului izraeli™ilor,
dar a trebuit sã treacã un lung
interval, înainte ca poporul Sãu sã ia
în stãpânire ™ara. El a spus motivul
pentru care a trebuit sã treacã acest
timp. El le-a spus cã nedreptatea
amori™ilor nu era încã deplinã ?i
alungarea ?i exterminarea lor nu putea
fi justificatã, pânã nu au umplut
paharul nedreptã™ii lor. Idolatria ?i
pãcatul au marcat comportamentul lor,
dar mãsura vinovã™iei lor nu era a?a
fel încât ei sã poatã fi hotãrâ™i
pentru nimicire. ?n iubirea ?i mila Sa,
Dumnezeu avea sã lase ca lumina sã
strãluceascã asupra lor în raze mai
deosebite. El avea sã le dea ocazie sã
priveascã lucrarea puterii Lui
minunate, ca sã nu poatã exista scuzã
pentru umblarea lor cea rea. Astfel
lucreazã Dumnezeu cu na™iunile. Pe
parcursul unei oarecare perioade de
probã, El exercitã îndelungã rãbdare
fa™ã de na™iuni, ora?e ?i indivizi. Dar
când este evident cã ei nu vor sã vinã
la El ca sã aibã via™ã, judecã™ile se
abat asupra lor. Sosise timpul când
judecata sã fie aplicatã amori™ilor, ?i
timpul va veni când to™i cãlcãtorii
Legii Sale vor cunoa?te cã Dumnezeu în
nici un caz nu-L îndreptã™e?te pe cel
vinovat (Ibid, 2 mai 1893).
 17.

GENEZA 17

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.?mplinirea condi™iilor aduce
binecuvântare. - Dacã pãrin™ii ar îndeplini
condi™iile pe baza cãrora Dumnezeu a
fãgãduit sã fie tãria lor, ei n-ar fi
lipsi™i de primirea binecuvântãrii Sale în
familiile lor (RH, 21 mai 1895).

GENEZA 19

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12-14. Sodoma a trecut de limitele
îndurãrii. - Sodomi™ii trecuserã de limitele
îndurãrii ?i lor nu li s-a dat nici o luminã
înainte de nimicirea lor. Dacã avertizarea
ar fi trecut prin aceste cetã™i ale câmpiei
?i dacã lor li s-ar fi spus exact ceea ce
avea sã vinã, care dintre ei ar fi crezut?
Ca ginerii lui Lot, ei n-ar fi acceptat
solia, ?i Dumnezeu ?tia aceasta. (MS 19a,
1886).
13.
14.
15.
16.Lot paralizat. Lot a fost paralizat de
marea nenorocire care avea sã aibã loc. El a
fost stupefiat de durere la gândul de a
pãrãsi tot ce-i era scump pe pãmânt (RH, 14
noiembrie 1882).

GENEZA 22

1.(Iacov 1,13). Dumnezeu îngãduie

împrejurãri de încercare. - Ce este
încercarea? Ea este mijlocul prin care cei
care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu sunt
proba™i ?i încerca™i. Noi citim cã Dumnezeu
l-a încercat pe Avraam ?i cã i-a încercat pe
copiii lui Israel. Aceasta înseamnã cã El a
îngãduit sã aibã loc împrejurãri pentru a
pune la probã credin™a lor, ?i a-i conduce
sã priveascã la El dupã ajutor. Dumnezeu
îngãduie astãzi sã vinã încercarea pentru
poporul Sãu, ca sã poatã în™elege cã El este
ajutorul lor. Dacã ei se apropie de El când
sunt încerca™i, El îi întãre?te sã întâmpine
încercarea. Dar dacã ei se supun vrãjma?
ului, neglijând sã ia pozi™ie aproape de
Ajutorul lor, sunt birui™i. Ei se separã de
Dumnezeu ?i nu dau dovadã cã umblã pe calea
Domnului (ST, 12 martie 1912).
2.Nu-i nimic prea pre™ios spre a-i fi dat
lui Dumnezeu. - Acest act al credin™ei lui
Avraam este raportat pentru folosul nostru.
El ne înva™ã marea lec™ie a încrederii în
cerin™ele lui Dumnezeu, oricât ar putea fi
ele de concise ?i usturãtoare; ?i îi înva™ã
pe copii supunerea desãvâr?itã fa™ã de
pãrin™ii lor ?i fa™ã de Dumnezeu. Prin
ascultarea lui Avraam suntem învã™a™i cã
nimic nu este prea pre™ios pentru noi spre a
fi dat lui Dumnezeu (Ibid, 27 ianuarie
1887).
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12. Orice dar este al Domnului. - Cererea
lui Avraam a fost cea mai stra?nicã
cerere care putea sã vinã asupra unei
fiin™e omene?ti. Dacã ar fi cãzut, el
n-ar fi fost considerat niciodatã ca
pãrintele celor credincio?i. Dacã s-ar
fi abãtut de la porunca lui Dumnezeu,
lumea ar fi pierdut un exemplu
inspirator de indiscutabilã credin™ã ?i
ascultare. ?nvã™ãtura a fost datã spre
a lumina peste veacuri, ca noi sã
învã™ãm cã nimic nu este prea pre™ios
spre a fi dat lui Dumnezeu. Noi ne
asigurãm binecuvântarea cereascã,
atunci când socotim orice dar ca fiind
al Domnului spre a fi folosit în
lucrarea Sa. Dã înapoi lui Dumnezeu ce
™i-a fost încredin™at, ?i î™i va fi
încredin™at ?i mai mult. Pãstreazã
bunurile tale pentru tine însu™i ?i nu
vei primi nici o rãsplatã în via™a
aceasta ?i vei pierde rãsplata vie™ii
viitoare (YI, 6 iunie 1901). Isaac, un
simbol al lui Hristos. - Jertfirea lui
Isaac a fost plãnuitã de Dumnezeu
pentru a preînchipui jertfirea Fiului
Sãu. Isaac a fost un simbol al Fiului
lui Dumnezeu, care a adus o jertfã
pentru pãcatele lumii. Dumnezeu a dorit
ca sã facã adevãrul o realitate ?i,
pentru a încerca credin™a lui, El a
cerut lui Avraam sã ucidã pe scumpul
 lui Isaac. Toatã agonia pe care a
îndurat-o Avraam în timpul acelei
întunecate ?i teribile încercãri
dureroase a fost cu scopul de a imprima
adânc asupra în™elegerii lui Planul
Mântuirii pentru omul cãzut (Ibid, 1
martie 1900).
13.

GENEZA 25

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29. 29-34 (Evrei 12,16. 17). Dreptul de întâi
nãscut a pierdut valoarea ?i sfin™enia.
- Esau avea o dorin™ã deosebit de
puternicã pentru o mâncare specialã ?i
el ?i-a satisfãcut eul timp atât de
îndelungat, încât n-a considerat
necesar sã se întoarcã de la râvnitul
blid ispititor. El a cugetat asupra
acestui lucru ?i n-a fãcut nici un
efort special spre a-?i înfrâna pofta,
pânã ce puterea ei a înfrânt orice altã
considera™ie ?i l-a stãpânit, a?a încât
el ?i-a închipuit cã avea sã sufere
mari neplãceri, ?i chiar moartea. Cu
cât se gândea mai mult la ea, cu atât
se întãrea dorin™a lui, pânã când
dreptul lui de întâi nãscut, care era
sfânt, ?i-a pierdut valoarea ?i
sfin™enia. El cugeta, „ei bine, dacã îl
vând acum, u?or pot sã-l cumpãr din
nou. . . ”. Când a încercat sã-l
rãscumpere, chiar cu un mare sacrificiu
din partea lui, n-a mai fost în stare
s-o facã. . . . El a cãutat pocãin™a cu
grijã ?i cu lacrimi. Totul a fost însã
în zadar. El a dispre™uit
binecuvântarea ?i Domnul a îndepãrtat-o
de la el pentru totdeauna (RH, 27
aprilie 1886). Esau, un simbol. - Esau
a trecut de criza vie™ii lui fãrã sã ?
 tie. Ceea ce a considerat o chestiune
vrednicã de pu™inã cugetare a fost
faptul care a descoperit trãsãturile
existente ale caracterului sãu. Aceasta
a arãtat alegerea sa, a arãtat
adevãrata pre™uire a ce era sfânt ?i
care ar fi trebuit pre™uit cu
sfin™enie. El a vândut dreptul lui de
întâi nãscut pentru o micã poftã spre a
satisface dorin™ele lui prezente ?i
aceasta a hotãrât cursul vie™ii lui
dupã aceea. Pentru Esau o bucã™icã de
carne fãcea mai mult decât a sluji
Stãpânului sãu (Scrisoarea 5, 1877).
Esau îi reprezintã pe cei care n-au
gustat din privilegiile lor, cumpãrate
pentru ei cu un pre™ infinit, ci ?i-au
vândut dreptul lor de întâi nãscu™i
pentru satisfacerea vreunui apetit, sau
pentru iubirea de câ?tig (Scrisoarea 4,
1898).
30.

GENEZA 28

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.Acei care urcã trebuie sã-?i fixeze
picioarele în mod hotãrât. - Isus este scara
spre ceruri. . . ?i Dumnezeu ne cheamã sã
urcãm aceastã scarã. Dar nu putem face
aceasta în timp ce ne împovãrãm cu comori
pãmânte?ti. Ne vãtãmãm noi în?ine când
preferãm comoditatea ?i avantajele personale
înaintea lucrurilor lui Dumnezeu. Nu existã
nici o mântuire în ambian™a sau bunurile
pãmânte?ti. Un om nu este înãl™at înaintea
lui Dumnezeu, sau acreditat de El ca având
bunãtate pentru cã are bogã™ii pãmânte?ti.
Dacã dobândim o experien™ã adevãratã în
urcare trebuie sã învã™ãm cã, pe mãsurã ce
ne înãl™ãm, trebuie sã lãsãm orice piedicã
în urma noastrã. Cei care urcã trebuie sã-?i
fixeze picioarele în mod hotãrât pe fiecare
treaptã a scãrii (ST, 1 februarie 1899).
13. 12, 13. Hristos întinde o punte peste
prãpastie. - Iacov se gândea sã câ?tige
dreptul de întâi nãscut prin în?elãciune,
dar el a ajuns dezamãgit. El se gândea cã
pierduse totul, legãtura lui cu Dumnezeu,
cãminul lui, ?i iatã-l un fugar
dezamãgit. Dar ce a fãcut Dumnezeu? El a
privit asupra lui în situa™ia lui
deznãdãjduitã, El a vãzut dezamãgirea lui
?i a vãzut cã exista în el un material
care putea sã dea din nou slavã lui
Dumnezeu. ?n loc sã mai priveascã la
starea lui, El prezintã scara cea
tainicã, care reprezintã pe Isus Hristos.
Iatã un om care pierduse orice legãturã
 cu Dumnezeu, ?i Dumnezeul cerurilor
prive?te asupra lui ?i consimte ca
Hristos sã întindã puntea peste prãpastia
pe care o fãcuse pãcatul. Poate cã am
privit ?i am zis: „doresc cerul, cum pot
ajunge la el? Nu vãd nici o cale. . . ”.
La aceasta cugeta Iacov, a?a cã Dumnezeu
îi aratã vedenia cu scara ?i faptul cã
scara leagã cerul cu pãmântul, prin Isus
Hristos. Omul poate sã se urce pe ea,
pentru cã baza se reazemã de pãmânt ?i
treapta de sus atinge cerul. . . . Voi,
locuitori ai pãmântului, lauda™i-L! De
ce? Pentru cã prin Isus Hristos - al
cãrui bra™ omenesc întins cuprinde neamul
omenesc, în timp ce cu bra™ul Lui divin
se prinde de tronul Celui Infinit - a
întins peste prãpastie o punte cu
propriul Sãu trup, ?i aceastã micã lume
care s-a desfãcut de continentul ceresc
prin pãcat ?i care a devenit o insulã
este reintegratã (MS 5, 1891).

GENEZA 31

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.Laban a în™eles rãul poligamiei. - Laban
a în™eles rãul poligamiei, de?i Iacov luase
douã neveste numai din cauza artificiului
lui. El ?tia bine cã gelozia Leii ?i Rahelei
le-a fãcut sã dea lui Iacov pe slujnicele
lor, fapt care a adus neîn™elegere în
legãturile de familie ?i a mãrit nefericirea
fiicelor lui. ?i acum, când fiicele sale
erau în cãlãtorie spre mare depãrtare de el
?i interesele lor urmau sã fie întru totul
separate de ale lui, el dorea sã îngrijeascã
cât mai mult posibil de fericirea lor. Laban
nu voia ca Iacov sã aducã nefericire ?i mai
mare asupra lui însu?i ?i asupra Leii ?i
Rahelei prin luarea de alte neveste (3 SG
126).

GENEZA 32

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24. 24. Biruin™a este sigurã când eul este
predat. Iacov „s-a luptat cu îngerul ?i a
fost biruitor”. Prin umilin™ã, pocãin™ã ?i
predarea eului, acest pãcãtos muritor gre?it
a biruit pe Maiestatea Cerului. El s-a
agã™at tremurând de fãgãduin™ele lui
Dumnezeu, ?i inima iubirii infinite nu putea
sã se întoarcã de la cererea celui
pãcãtos. . . Fie ca nici unul sã nu dispere
privitor la câ?tigarea biruin™ei. Biruin™a
este sigurã, când eul este predat lui
Dumnezeu (MS 2, 1903).
25.
26.(Matei 11,12). Efortul hotãrât ?i
credin™a sunt esen™iale. Iacov avea teamã ?i
era îndurerat când cãuta sã ob™inã biruin™a
prin propria putere. El a confundat
vizitatorul divin cu un vrãjma? ?i s-a
luptat cu el pânã l-a pãrãsit orice putere.
Dar când s-a predat îndurãrii lui Dumnezeu,
el a descoperit cã, în loc sã fie în mâinile
unui vrãjma?, era cuprins în bra™ele iubirii
nemãrginite. Ea L-a vãzut pe Dumnezeu în
fa™ã, ?i pãcatele lui au fost iertate. „?
mpãrã™ia cerurilor se ia cu nãvala ?i cei ce
dau nãvalã, pun mâna pe ea”. Aceastã nãvalã
cuprinde inima întreagã. A fi ?ovãitor
înseamnã a fi nehotãrât. Pentru lucrarea de
pregãtire se cere hotãrâre, sacrificiu de
sine ?i efort consacrat. Ra™iunea ?i con?
tiin™a pot fi unite, dar dacã voin™a nu este
pusã la lucru, nu vom avea succes. Trebuie
sã fie puse la lucru toate însu?irile ?i
sim™ãmintele. Locul indiferen™ei ?i al
neluãrii în seamã trebuie sã fie luat de
rugãciune fierbinte ?i serioasã. Numai prin
efort serios ?i prin credin™ã în meritele
lui Hristos putem sã biruim ?i sã câ?tigãm
împãrã™ia cerurilor. Timpul nostru pentru
lucru este scurt. Hristos urmeazã sã vinã
curând pentru a doua oarã (YI, 24 mai 1900).

GENEZA 33

1.
2. 2, 3. Eforturile lui Iacov de a înlãtura
rãul sunt primite. - Iacov s-a umilit ?i
a cerut familiei sale sã se umileascã ?i
sã scoatã podoabele lor, pentru cã el
avea sã facã o ispã?ire pentru pãcatele
lor prin aducerea unei jertfe lui
Dumnezeu, pentru ca el sã se poatã ruga
pentru ei spre a nu fi lãsa™i sã fie
nimici™i de alte neamuri. Dumnezeu a
 primit eforturile lui Iacov de a
îndepãrta rãul din familia lui, I s-a
arãtat, l-a binecuvântat ?i a reînnoit
fãgãduin™a fãcutã lui pentru cã temerea
de El era înaintea lui (3 SG 137).

1.
2.
3.
4.Iosif preînchipuie pe Hristos. - Iosif ?l
preînchipuie pe Hristos. Isus a venit la ai
Sãi, dar ai Sãi nu L-au primit. El a fost
lepãdat ?i dispre™uit, pentru cã faptele Lui
erau drepte, ?i statornica Lui via™ã de
sacrificiu de sine era o continuã mustrare
pentru cei care mãrturiseau a fi evlavio?i,
dar ale cãror vie™i erau stricate.
Integritatea ?i virtutea lui Iosif au fost
furios atacate ?i aceia care voiau sã-l
abatã din drum n-au putut reu?i, de aceea
ura lor a fost puternicã împotriva virtu™ii
?i integritã™ii n-au putut sã le corupã, ?i
au depus mãrturie falsã împotriva lui. Cel
nevinovat a suferit din cauza neprihãnirii
lui. El a fost aruncat în închisoare din
cauza virtu™ii lui. Iosif a fost vândut
vrãjma?ilor de cãtre fra™ii lui pentru o
micã sumã. Fiul lui Dumnezeu a fost vândut
celor mai amarnici vrãjma?i ai Lui de cãtre
unul din ucenicii Sãi. Isus a fost blând ?i
sfânt. Via™a Lui a fost o via™ã de neegalatã
sacrificiu de sine, bunãtate ?i sfin™enie.
El nu era vinovat de nici o gre?ealã. Totu?i
au fost trimi?i martori mincino?i, ca sã
mãrturiseascã împotriva Lui. El a fost urât
pentru cã a mustrat cu credincio?ie pãcatul
?i stricãciunea. Fra™ii lui Iosif l-au
dezbrãcat de haina lui pestri™ã. Executorii
lui Isus au tras la sor™ pentru cãma?a Lui
(Ibid. 147).
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17. 17-20. Iosif s-a retras din fa™a
fra™ilor sãi. - Fra™ii lui (Iosif) l-au
refuzat în mod violent. El le-a spus despre
misiunea lui, dar ei nu i-au rãspuns. Iosif
a fost alarmat de privirile lor mânioase.
Locul bucuriei a fost luat de teamã ?i el în
mod instinctiv s-a retras din fa™a lor. Apoi
ei l-au prins cu for™a. L-au mustrat pentru
avertismentele pe care le dãduse în trecut,
l-au acuzat pentru povestirea viselor lui
pentru a se înãl™a mai presus de ei în
sufletul tatãlui lor, ca el sã-l poatã iubi
mai mult decât pe ei (Ibid. 140).
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28. 28, 36. Iosif a adus binecuvântare
Egiptului. - Iosif a privit vânzarea lui în
Egipt ca fiind cea mai mare nenorocire care
a putut sã cadã asupra lui, dar el a vãzut
nevoia de a se încrede în Dumnezeu cum n-o
fãcuse niciodatã pe vremea când a fost
ocrotit de iubirea pãrintelui sãu. Iosif L-a
adus pe Dumnezeu cu sine în Egipt, iar acest
fapt a fost manifestat prin comportamentul
lui binevoitor în mijlocul necazului. Dupã
cum chivotul lui Dumnezeu aducea odihnã ?i
prosperitate lui Israel, tot a?a a adus ?i
acest tânãr iubitor ?i temãtor de Dumnezeu o
binecuvântare pentru Egipt. Acest lucru s-a
dovedit a?a de evident, încât Potifar, în
casa cãruia servea, a atribuit toatã
binecuvântare robului sãu pe care-l
cumpãrase ?i l-a fãcut mai degrabã un fiu
decât un rob. Este planul lui Dumnezeu ca
aceia care iubesc ?i cinstesc Numele Lui sã
fie cinsti™i ?i ei ?i ca slava datã lui
Dumnezeu prin ei sã fie reflectatã asupra
lor (YI, 11 martie 1897).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9. Impresiile de la început au întãrit
inima. - Impresiile de la început fãcute
asupra min™ii lui (Iosif) i-au întãrit inima
în ceasul teribilei ispite ?i l-au fãcut sã
exclame: „Cum a? putea sã fac eu un rãu a?a
de mare ?i sã pãcãtuiesc împotriva lui
Dumnezeu?” Copilãria este timpul în care pot
fi fãcute cele mai statornice
impresii. . . . Semin™ele semãnate în
copilãrie de mama grijulie ?i temãtoare de
Dumnezeu vor deveni copaci ai neprihãnirii,
care vor înflori ?i vor aduce roade, iar
învã™ãturile date de un tatã temãtor de
Dumnezeu prin poruncã ?i exemplu, vor aduce
în curând, ca în cazul lui Iosif, o recoltã
bogatã (GH, ianuarie 1880). Viitorul întreg
atârnat de hotãrârea momentului. - Pu™ine
ispite sunt mai periculoase sau mai fatale
pentru tineri decât ispita fa™ã de
senzualitate ?i nimeni, dacã a cedat fa™ã de
ea nu se va dovedi atât de nehotãrât de
ruinãtoare pentru suflet ?i trup, acum ?i în
ve?nicie. Bunãstarea întregului viitor
atârnã de hotãrârea momentului. Iosif î?i
îndreaptã lini?tit privirea spre ceruri
pentru ajutor, îmbrãcãmintea exterioarã
alunecã de pe el, lãsând-o în mâna
ispititoarei lui ?i, în timp ce ochii lui
erau lumina™i de hotãrârea decisivã, în
locul patimii nesfinte, el declarã: „Cum a?
putea sã fac un rãu a?a de mare, ?i sã
pãcãtuiesc împotriva lui Dumnezeu?” Biruin™a
este câ?tigatã. El fuge de ispititoare ?i
este salvat (Scrisoarea 3, 1879).
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19. 9-19. Providen™a va anula planurile
vrãjma?ului. - ?n mijlocul curselor la care
sunt expu?i, ei au nevoie de apãrare
puternicã ?i vrednicã de încredere pe care
sã se sprijine. ?n acest veac stricat mul™i
au o atât de micã provizie de har al lui
Dumnezeu, a?a încât în multe cazuri apãrarea
lor este înfrântã de la primul atac ?i
ispitele pãtima?e îi înrobesc. Scutul
harului poate pãzi tot ce este necucerit de
ispitele vrãjma?ului, de?i este înconjurat
de cele mai mari influen™e corupãtoare. Prin
principiu hotãrât ?i încredere neabãtutã în
Dumnezeu, virtutea ?i noble™ea lor de
caracter pot strãluci ?i, de?i înconjura™i
de rele, nici o patã nu trebuie sã rãmânã pe
virtutea ?i integritatea lor. ?i dacã suferã
ca Iosif calomnia ?i acuza™iile false,
Providen™a va anula toate planurile vrãjma?
ului pentru cei buni, iar Dumnezeu la timpul
Sãu îi va înãl™a tot atât de sus, cât au
fost ei înjosi™i de rãzbunarea celor rãi
pentru un timp (3 SG 145, 146).
20. 20. (Plângeri 3,27; Matei 23. 13).
Prosperitatea aparentã a viciului, o
încercare puternicã. - Integritatea fidelã a
lui Iosif l-a fãcut sã-?i piardã reputa™ia ?
i libertatea. Aceasta este cea mai grea
încercare la care sunt supu?i cei virtuo?i ?
i temãtori de Dumnezeu, cã viciul pare sã
prospere în timp ce virtutea este cãlcatã în
picioare. Seducãtoarea trãia în prosperitate
ca model de corectitudine, în timp ce Iosif,
credincios fa™ã de principiu, se afla sub o
degradantã învinuire de cea mai revoltãtoare
crimã. Religia lui Iosif a pãstrat calmul
lui amabil ?i simpatia lui, cu omenia caldã
?i puternicã, neîmpotrivindu-se nici unui
necaz. Sunt unii care, dacã simt cã nu sunt
trata™i pe drept, devin acri, egoi?ti,
morocãno?i ?i nepolitico?i în cuvinte ?i
comportament. Ei se afundã descuraja™i,
plini de urã ?i urând pe al™ii. Dar Iosif a
fost un cre?tin. ?ndatã dupã începerea
vie™ii de închisoare, el aduce strãlucirea
principiilor sale cre?tine în practicã
activã. El începe sã se facã folositor
altora. Intrã în necazurile tovarã?ilor lui
de închisoare. El este bucuros, pentru cã
este un bãrbat cre?tin. Dumnezeu îl pregãtea
sub aceastã disciplinã pentru o situa™ie de
mare rãspundere, cinste ?i folosire, iar el
era gata sã înve™e. El a luat cu plãcere
învã™ãturile pe care Domnul a dorit sã i le
dea. El a învã™at sã ducã jugul în tinere™ea
sa. El a învã™at sã conducã, în primul rând
învã™ând el însu?i sã asculte. El s-a umilit
?i Domnul l-a înãl™at la cinste deosebitã
(Scrisoarea 3, 1879). Greutã™ile l-au
pregãtit pe Iosif pentru pozi™ie înaltã. -
Acea parte pe care a îndeplinit-o Iosif în
legãturã cu scenele întunecoasei închisori a
fost aceea care l-a ridicat în cele din urmã
la prosperitate ?i cinste. Dumnezeu a
inten™ionat ca el sã ob™inã o experien™ã
prin încercãri, adversitate ?i greutã™i,
spre a-l pregãti sã ocupe o pozi™ie înaltã
(3 SG 146).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38. 38-40. Secretul credincio?iei. - Iosif a
dus religia sa peste tot ?i acesta a fost
secretul neabãtutei lui credincio?ii (MS 59,
1897). Oamenii recunosc o legãturã vie cu
Dumnezeu. - Acela care prime?te pe Hristos
prin credin™ã vie are o vie legãturã cu
Dumnezeu ?i este un vas de cinste. El duce
cu el atmosfera cerului, care este harul lui
Dumnezeu, o comoarã pe care lumea nu o poate
cumpãra. Acela care este în vie legãturã cu
Dumnezeu poate fie în situa™ii umile, dar cu
toate acestea valoarea lui moralã este tot
atât de pre™ioasã ca aceea a lui Iosif ?i
Daniel, care au fost recunoscu™i de regi
pãgâni ca fiind oameni cu care era Duhul lui
Dumnezeu (MS 54, 1894).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.Fra™ii lui Iosif se temeau de robie. - Ei
(fra™ii lui Iosif) l-au vândut pe Iosif ca
rob ?i erau plini de teamã cã Dumnezeu are
de gând sã-i pedepseascã, îngãduind ca ei sã
devinã robi (3 SG 156).
1.
2.
3.
4.
5.Sufletul fra™ilor u?urat. - Ei (fra™ii lui
Iosif) ?i-au mãrturisit umili™i gre?elile pe
care le-au fãcut împotriva lui Iosif; l-au
rugat sã-i ierte ?i s-au bucurat mult,
aflând cã este în via™ã; pentru cã ei
suferiserã remu?cãri ?i mari dureri suflete?
ti din pricina cruzimii pe care i-o
arãtaserã. ?i acum, când ?tiau cã nu mai
sunt vinova™i de sângele lui, suferin™ele
lor suflete?ti au fost u?urate (Ibid. 167).
1.
2.
3. 3, 4 (Geneza 39,9). Nestatornic ca apa. -
Existã unii care se pot întâlni peste tot,
care n-au principii stabile. Pentru ei este
greu sã reziste ispitei. Ori de unde ar veni
?i în orice formã ar putea fi, trebuie sã
fie luate tot felul de precau™ii pentru a-i
înconjura de influen™e care sã întãreascã
puterea lor moralã. Despãr™i™i de aceste
influen™e ajutãtoare ?i asocieri, ajun?i
într-o grupã care nu este religioasã, în
curând ei vor arãta cã nu au o adevãratã
în™elegere a celor de mai sus; ei s-au
încrezut în propria lor putere. Ei au fost
lãuda™i ?i înãl™a™i, când picioarele lor
stãteau în nisipul alunecos. Ei sunt ca
Ruben, nestatornici ca apa, neavând un
spirit de dreptate lãuntric ?i, ca Ruben, nu
vor excela niciodatã. Ceea ce î™i trebuie
este sã în™elegi dependen™a ta de Dumnezeu ?
i sã ai o inimã hotãrâtã. Fii om acolo unde
e?ti; aratã tãrie de caracter acolo unde e?
ti; fii în stare, prin Isus Hristos, sã
spui: „NU, n-am sã fac acest mare rãu, ?i sã
pãcãtuiesc împotriva lui Dumnezeu!” Acel fel
de plãcutã fire bunã care nu se poate
stãpâni niciodatã spre a refuza hotãrât
orice propunere care ar pãgubi influen™a lui
moralã ?i religioasã în fa™a lui Dumnezeu ?i
a oamenilor este întotdeauna sub controlul
lui Satana mai degrabã decât sub controlul
Duhului lui Dumnezeu. Ei sunt foarte u?or
condu?i la rele pentru cã au o predispozi™ie
care se acomodeazã repede, ?i pe ei îi
deranjeazã sã spunã un categoric Nu, „eu nu
voi face rãul acesta ?i sã pãcãtuiesc
împotriva lui Dumnezeu”. Dacã sunt invita™i
sã ia un pahar cu bãrba™i ?i femei vesele,
ei sunt du?i ca un bou la abator, se unesc
cu cei neevlavio?i care râd dupã aceea de
cei ce sunt gata sã se conformeze. Ei nu au
o putere lãuntricã la care sã recurgã. Ei nu
fac din Dumnezeu încrederea lor. Ei n-au
principii înalte ale datoriei (Scrisoarea
48, 1887). <IND=20
1.Vezi Comentariul lui EGW asupra lui
Deutronom 1,1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.Egiptenii au pãcãtuit refuzând lumina.
Pãcatul egiptenilor a fost cã ei au refuzat
lumina pe care le-o trimisese Dumnezeu atât
de îndurãtor prin Iosif (YI, 15 aprilie
1897).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.(Evrei 11,26. 27). ?n Egipt, Moise a
studiat legile lui Dumnezeu. - Puterea lui
Moise era în legãtura lui cu Izvorul
oricãrei puteri, Domnul Dumnezeul o?tirilor.
El se ridicã grandios mai presus de orice
tenta™ie pãmânteascã ?i se încrede pe deplin
în Dumnezeu. El s-a considerat cã este al
Domnului. ?n timp ce era legat de interesele
oficiale ale regelui Egiptului, el studia în
mod credincios legile guvernãrii lui
Dumnezeu ?i astfel credin™a lui a crescut.
Credin™a aceea a fost pentru el de valoare.
Ea era adânc înrãdãcinatã în pãmântul
primelor lui învã™ãturi, ?i cultivarea
vie™ii lui avea sã-l pregãteascã pentru
marea lucrare de eliberare a lui Israel din
robie. El medita la aceste lucruri. El
asculta în mod credincios de însãrcinarea
lui din partea lui Dumnezeu. Dupã ce a ucis
pe egiptean, el a vãzut cã n-a în™eles
planul lui Dumnezeu ?i a fugit din Egipt ca
sã devinã un pãstor. El nu mai plãnuia sã
facã o lucrare mare, dar a devenit foarte
umil; negurile care întunecau mintea lui au
fost alungate, ?i el ?i-a disciplinat mintea
sã-L caute pe Dumnezeu ca refugiu
(Scrisoarea 21, 1893).
11.(Fapte 7,22). Educat pentru douã
strategii. - Moise era un bãrbat inteligent.
?n providen™a lui Dumnezeu, lui i s-a dat
ocazia sã dobândeascã o destoinicie pentru o
mare lucrare. Ea a primit o educa™ie
completã ca general. Când mergea sã
întâlneascã vrãjma?ul, avea succes deplin,
iar la întoarcerea lui de la luptã, laudele
lui erau cântate de întreaga o?tire.
Neopunându-se la aceasta, el î?i aducea
aminte cã prin el Dumnezeu avea de gând sã
elibereze pe copiii lui Israel (YI, 29
ianuarie 1903).
1. 1. Ietro a fost scos. Ietro a fost scos
din întunericul lumii pãgâne pentru a
descoperi principiile cerului. Dumnezeu a
numit întotdeauna agen™i ?i a dat dovezi
nemãsurate cã ace?ti agen™i erau numi™i ?i
trimi?i ai cerului (Scrisoarea 190, 1905).
Moise transferat la o ?coalã singuraticã. -
Dumnezeu l-a transferat pe Moise de la
cur™ile luxoase, unde orice dorin™ã a lui
era satisfãcutã, la o ?coalã mai
singuraticã. Aici, Domnul putea conversa cu
Moise ?i astfel putea sã-l educe, ca sã
ob™inã cuno?tin™a greutã™ilor, încercãrilor
?i pericolelor pustiei (YI, 13 decembrie
1900).
2. 2-5. Rugul aprins, o realitate. - Cel mai
iscusit intelect va fi pus la încurcãturã la
interpretarea manifestãrii divine a rugului
aprins. Acesta n-a fost un vis, n-a fost o
vedenie, ci a fost o realitate vie, ceva ce
Moise a vãzut. El a auzit glasul lui
Dumnezeu care-l chema din rug ?i ?i-a
acoperit fa™a, în™elegând cã a stat în
prezen™a imediatã a lui Dumnezeu. Dumnezeu
vorbea cu fiin™a omeneascã. Moise n-a putut
descrie niciodatã impresia fãcutã asupra
min™ii lui de priveli?tea pe care a vãzut-o
atunci ?i de sunetul glasului care i-a
vorbit, dar impresia aceasta niciodatã n-a
fost ?tearsã. Cerul a venit foarte aproape
de el când, cu teamã reveren™ioasã, a
ascultat cuvintele: „eu sunt Dumnezeul
pãrin™ilor tãi, Dumnezeul lui Avraam,
Dumnezeul lui Isaac ?i Dumnezeul lui Iacov.
” Ce bunãvoin™ã minunatã pentru Dumnezeu sã
lase cur™ile cere?ti ?i sã i Se arate lui
Moise, vorbind cu el fa™ã în fa™ã, „cum
vorbe?te un om cãtre prietenul sãu” (Ibid. ,
20 decembrie 1900).
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.Dumnezeu vede viitorul cum vedem noi
prezentul. - EU SUNT înseamnã o prezen™ã ve?
nicã; la Dumnezeu trecutul, prezentul ?i
viitorul sunt la fel. El vede cel mai
îndepãrtat eveniment al trecutului ?i
viitorul cel îndepãrtat cu o vedere tot atât
de clarã cum vedem noi lucrurile care au loc
zilnic. Noi nu ?tim ce este în fa™a noastrã
?i, dacã am ?ti, aceasta n-ar contribui la
binele nostru ve?nic. Dumnezeu ne dã o
ocazie sã exercitãm credin™ã ?i încredere în
Marele EU SUNT (MS 5a, 1895).
15.
16.
17.
18.
19.
20. 20. Plãgile, un semn al puterii lui
Dumnezeu asupra tuturor. - Când copiii lui
Israel au fost în robie la egipteni,
Dumnezeu S-a descoperit ca Dumnezeu peste
toatã autoritatea omeneascã, peste orice
mãrime omeneascã. Semnele ?i minunile pe
care le-a fãcut El în favoarea poporului Sãu
aratã puterea Lui asupra naturii ?i asupra
celor mai mari dintre aceia care se închinã
la naturã, care nesocotesc puterea care a
fãcut natura. Dumnezeu a cercetat mândra
™arã a Egiptului întocmai cum va cerceta
pãmântul în zilele de pe urmã (RH, 10 iulie
1900).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.Teama de a aduce eul în lucrare. - Când,
dupã ce a trecut timpul de pregãtire ?i de
probã, lui Moise i s-a spus încã o datã sã
meargã sã elibereze pe Israel, el a fost
neîncrezãtor în sine, greu la vorbire ?i
timid. „Cine sunt eu”, a spus el, „ca sã mã
duc la Faraon ?i sã scot din Egipt pe copiii
lui Israel?” El a invocat drept scuzã lipsa
lui de a vorbi u?or. El fusese general al o?
tilor Egiptului ?i cu siguran™ã cã ?tia cum
sã vorbeascã. Dar el se temea cã va aduce
eul în lucrarea sa (MS 11, 1903).
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21. 21. Lepãdarea luminii înãspre?te inima.
- Faraon a vãzut puternica lucrare a Duhului
lui Dumnezeu, el a vãzut minunile pe care
le-a fãcut Domnul prin servul Sãu, dar a
refuzat sã asculte de porunca lui Dumnezeu.
Regele rãzvrãtit întrebase cu îngâmfare:
„Cine este Domnul ca sã ascult de glasul
Lui, ?i sã las pe Israel sã plece?” (Exod
5,2). ?i în timp ce judecã™ile lui Dumnezeu
cãdeau din ce în ce mai greu asupra lui, el
a stãruit în rezisten™ã încãpã™ânatã. Prin
respingerea luminii din cer, el a devenit
împietrit ?i neimpresionabil. Providen™a lui
Dumnezeu ??i descoperise puterea, ?i aceste
manifestãri necunoscute au fost mijloacele
de împietrire a inimii lui Faraon împotriva
luminii celei mari. Aceia care înal™ã
propriile idei mai presus de voia clarã
arãtatã a lui Dumnezeu spun cum a spus ?i
Faraon: „Cine este Domnul ca sã ascult de
glasul Lui?” Orice lepãdare a luminii
împietre?te inima ?i întunecã priceperea ?i,
în felul acesta, oamenii descoperã cã este
din ce în ce mai greu sã facã deosebire
între ce este drept ?i gre?it ?i ajung tot
mai îndrãzne™i sã se opunã voin™ei lui
Dumnezeu (MS 3, 1885). (Matei 12,31-32).
Dumnezeu l-a predat pe Faraon în mâinile
eului. - Fiecare dovadã în plus a puterii
lui Dumnezeu fa™ã de care s-a opus monarhul
egiptean, l-a dus la o mai puternicã ?i mai
persistentã sfidare a lui Dumnezeu. Astfel a
continuat lucrarea, omul mãrginit luptându-
se împotriva voin™ei exprese a unui Dumnezeu
nemãrginit. Cazul acesta este o ilustrare
clarã a pãcatului împotriva Duhului Sfânt.
„Ce seamãnã omul, aceea va secera”. Dumnezeu
a retras Duhul Sãu în mod treptat. ?
ndepãrtând puterea Sa restrictivã, El l-a
lãsat pe rege în mâinile celui mai rãu decât
to™i tiranii - eul (RH, 27 iulie 1897).
(Galateni 6,7). Faraon a semãnat
încãpã™ânare ?i a cules încãpã™ânare. - „Ce
seamãnã omul aceea va secera”. Faraon a
semãnat încãpã™ânare ?i a secerat
încãpã™ânare. El însu?i a pus în pãmânt
aceastã sãmân™ã. N-a mai fost nevoie ca
Dumnezeu sã intervinã cu o putere nouã în
privin™a cre?terii ei, pentru cã El
intervine la cre?terea bobului de cereale.
Tot ce se cere este ca sãmân™a sã fie lãsatã
sã încol™eascã, sã rãsarã ?i sã aducã roade
dupã soiul ei. Seceri?ul descoperã soiul de
sãmân™ã care a fost semãnat (MS 126, 1901).
Rãzvrãtirea produce rãzvrãtire. - Dupã ce
plaga s-a oprit, regele n-a vrut sã lase pe
Israel sã plece. Rãzvrãtirea produce
rãzvrãtire. Regele devenise atât de
împietrit prin continua lui împietrire fa™ã
de voia lui Dumnezeu, încât întreaga lui
fiin™ã s-a ridicat în rãzvrãtire fa™ã de
înfrico?ãtoarele arãtãri ale puterii divine
(2 SG 215). Israel avea sã fie pãstrat,
chiar dacã Faraon urma sã moarã. - Faraon ?
i-a împietrit inima împotriva Domnului ?i El
a îndrãznit, în ciuda tuturor semnelor ?i
puternicelor minuni al cãror martor fusese,
sã amenin™e cã dacã Moise ?i Aaron vor mai
apãrea în fa™a lui aveau sã moarã. Dacã
regele nu s-ar fi împietrit în rãzvrãtirea
lui contra lui Dumnezeu, el ar fi fost
umilit sub sim™ãmântul unei puteri a viului
Dumnezeu care poate sã salveze sau sã
nimiceascã. El ar fi ?tiut cã Acela care
putea sã facã astfel de minuni, ?i sã
înmul™eascã semnele ?i minunile Lui, va
pãstra vie™ile servilor Lui ale?i, chiar
dacã El avea sã-l omoare pe regele Egiptului
(Ibid. 220).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10-12. Lucrarea de contrafacere a
vrãjitorilor. - Vrãjitorii pãreau cã
îndeplinesc prin vrãjile lor mai multe
lucruri asemãnãtoare acelor lucruri pe care
le-a fãcut Dumnezeu prin mâna lui Moise ?i a
lui Aaron. Ei n-au fãcut într-adevãr ca
toiegele lor sã rãmânã ?erpi, ci prin magie,
ajuta™i de marele în?elãtor, le-au fãcut sã
parã a fi ?erpi pentru a contraface lucrarea
lui Dumnezeu. Satana i-a ajutat pe servii
sãi sã reziste lucrãrii Celui Prea ?nalt, ca
sã în?ele poporul ?i sã-i încurajeze în
rãzvrãtirea lor. Faraon avea sã se prindã de
cea mai micã dovadã pe care o putea ob™ine
spre a se îndreptã™i în pozi™ia pe care o
avea fa™ã de lucrarea lui Dumnezeu fãcutã
prin Moise ?i Aaron. El le-a spus acestor
slujitori ai lui Dumnezeu cã vrãjitorii lui
puteau face toate minunile acestea.
Deosebirea dintre lucrarea lui Dumnezeu ?i
cea a vrãjitorilor era cã una a fost de la
Dumnezeu ?i cealaltã de la Satana. Una era
adevãratã, cealaltã falsã (Ibid. 205,206).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.Faraon a continuat cu devo™iunile în
timpul plãgilor. - ?n timpul plãgilor asupra
Egiptului, Faraon a fost consecvent în
devo™iunea sa supersti™ioasã fa™ã de râu, îl
vizita în fiecare diminea™ã, iar pe malurile
lui el aducea laude ?i recuno?tin™ã apei,
povestind binele cel mare pe care-l
îndeplinea ea ?i vorbind apei despre marea
ei putere, afirmând cã fãrã ea n-ar fi putut
sã existe, pentru cã pãmânturile lor erau
udate de ea ?i astfel se asigura hranã
pentru mesele lor (4 SG 54,55).
1.
2.
3.Efectul plãgilor dovedit. - Aceia care au
luat seama la cuvântul Domnului au adunat
vitele în ?oproane ?i case, în timp ce aceia
care ?i-au împietrit inima ca a lui Faraon
au lãsat vitele lor pe câmp. Aici a fost o
ocazie de a pune la încercare mândria
exaltatã a egiptenilor ?i de a arãta numãrul
celor al cãror inimi au fost într-adevãr
afectate de lucrurile minunate ale lui
Dumnezeu cu poporul Sãu, pe care ei le-au
dispre™uit ?i tratat cu cruzime (3 SG 214).
1. 1, 8. Moise s-a întâlnit iarã?i fãrã
fricã cu Faraon. - ?n ciuda faptului cã lui
Moise îi fusese interzis sã se mai arate în
fa™a lui Faraon, pentru cã în ziua în care
el avea sã vadã fa™a lui urma sã moarã,
totu?i el mai avea o solie de la Dumnezeu
pentru regele rãzvrãtit, a mers cu hotãrâre
în fa™a lui ?i a stat fãrã fricã înaintea
lui pentru a-i spune cuvântul Domnului….
Când Moise i-a spus regelui despre plaga
care avea sã vinã asupra lor, mult mai
înfrico?ãtoare decât oricare alta care se
abãtuse asupra Egiptului, care îi va face pe
to™i marii lui sfetnici sã se închine
înaintea lui ?i sã stãruie de izraeli™i sã
plece din Egipt, regele a fost peste mãsurã
de furios. El era îndârjit pentru cã n-a
putut sã-l intimideze pe Moise ?i sã-l facã
sã tremure în fa™a autoritã™ii lui regale.
Dar Moise s-a rezemat de sprijinul unui bra™
mai puternic decât al oricãrui monarh
pãmântesc (Ibid. 221,222).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31. 31, 32. Faraon adus de la mândrie la
umilin™ã. - Când egiptenii au fost lovi™i,
de la regele de pe tron pânã la cel mai de
jos servitor, ?i întâiul lor nãscut a fost
ucis, atunci în întregul Egipt a fost jale.
Faraon ?i-a adus aminte de mândria lui
îngâmfatã: „Cine este Domnul ca sã ascult de
glasul Lui, ?i sã las pe Israel sã plece? Eu
nu cunosc pe Domnul ?i nu voi lãsa pe Israel
sã plece. ” El s-a umilit ?i a mers în grabã
împreunã cu sfetnicii ?i comandan™ii lui la
Go?en, s-au închinat înaintea lui Moise ?i
Aaron ?i le-a poruncit sã meargã ?i
slujeascã Dumnezeului lor. Turmele ?i
cirezile lor sã meargã cu ei a?a cum au
cerut. Ei i-au implorat sã plece, temându-se
cã dacã vor continua sã mai rãmânã, vor muri
cu to™ii. Faraon l-a rugat pe Moise sã-l
binecuvânteze, gândindu-se atunci cã
binecuvântarea de la servul lui Dumnezeu
avea sã-l ocroteascã de alte efecte ale
îngrozitoarei plãgi (Ibid. , 246).
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.Mul™i egipteni L-au recunoscut pe
Dumnezeu. - Existã un foarte mare numãr de
egipteni care au fost nevoi™i sã recunoascã,
prin manifestarea semnelor ?i minunilor
fãcute în Egipt, cã Dumnezeul evreilor era
singurul Dumnezeu adevãrat. Ei s-au rugat sã
li se îngãduie sã vinã în casele
izraeli™ilor cu familiile lor pentru acea
noapte de groazã când îngerul lui Dumnezeu
avea sã ucidã pe întâiul nãscut a
egiptenilor. Ei erau convin?i cã zeii lor,
cãrora li se închinaserã, erau fãrã cuno?
tin™ã ?i nu aveau nici o putere sã salveze,
sau sã nimiceascã. Ei au fãgãduit ca de aici
înainte ?l vor alege pe Dumnezeul lui Israel
ca Dumnezeu al lor. Ei s-au hotãrât sã
pãrãseascã Egiptul ?i sã meargã cu copiii
lui Israel sã se închine Dumnezeului lor.
Izraeli™ii au spus egiptenilor credincio?i
bun venit în casele lor (Ibid. , 224,225).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15, 16, 21, 22. Mâna lui Hristos a oprit
rostogolirea apelor. - Mâna cea puternicã a
lui Hristos a oprit rostogolirea apelor
Mãrii Ro?ii, a?a încât ele s-au înãl™at ca
un zid. El a fãcut un drum uscat prin mare ?
i Israel a trecut fãrã sã-?i ude picioarele
(MS 155, 1899).
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23. 23, 26-28. Urmãrirea lui Israel a
încheiat punerea la probã a egiptenilor. -
Când întreaga o?tire, „to™i caii lui Faraon,
carele ?i cãlãre™ii lui” au fost în albia
mãrii, Domnul a zis lui Moise: „întinde-™i
mâna spre mare”. Israel trecuse ca pe pãmânt
uscat, dar ei au auzit strigãtele o?tilor în
urmãrire. Când Moise ?i-a întins toiagul
spre mare, apele zãgãzuite care stãteau ca
un mare zid s-au rostogolit în cursul lor
firesc. Dintre to™i oamenii Egiptului din
acea mare o?tire n-a scãpat nici unul. To™i
au pierit în hotãrârea lor de a merge pe
propria cale ?i de a refuza calea lui
Dumnezeu. Acea ocazie a fost sfâr?itul
timpului lor de probã (MS 35, 1906).
24.
25. 25-27. Faraon a pierit în Marea Ro?ie. -
Monarhul ?i-a împietrit inima ?i a mers un
pas dupã altul în necredin™ã, pânã când în
tot cuprinsul regatului Egiptului întâiul
nãscut, mândria fiecãrui cãmin, fusese
doborât. Dupã aceasta, el s-a grãbit cu o?
tirea sa dupã Israel. El a dorit sã aducã
înapoi un popor liberat de bra™ul Celui
Atotputernic. Dar el se lupta împotriva unei
Puteri mai mari decât oricare o?tire ?i a
pierit în apele Mãrii Ro?ii împreunã cu o?
tirea lui (MS 126, 1901).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23. 23-25 (Ieremia 8,22). Un balsam pentru
orice ranã. - Când Moise a prezentat
înaintea Domnului tristele greutã™i ale
copiilor lui Israel, El n-a oferit un
remediu nou, ci le-a atras aten™ia la ceea
ce era la îndemânã, pentru cã acolo era un
lemn sau arbust pe care El l-a creat ?i care
trebuia sã fie aruncat în apã spre a face
fântâna dulce ?i curatã. Când aceasta s-a
fãcut, poporul suferind a putut sã bea apã
în siguran™ã ?i cu plãcere. Dumnezeu a
prevãzut un balsam pentru orice ranã. Existã
un leac alinãtor în Ghilead, existã un
doctor acolo (Scrisoarea 65, 1894).
1.
2.
3. 3. (1Corinteni 6,20). Efectul apetitului
în experien™a lui Israel. - Ori de câte ori
apetitul lor era îngrãdit, izraeli™ii erau
nesatisfãcu™i, murmurau ?i cârteau împotriva
lui Moise, a lui Aaron ?i împotriva lui
Dumnezeu. Dumnezeu punea la încercare pe
poporul Sãu. Pentru a dezvolta ce era în
inima lor, El a îngãduit ca ei sã treacã
prin încercãri grele. Când gre?eau, El îi
aducea iarã?i în acela?i loc, punându-i la
încercãri mai severe. . . . ?n Egipt,
gustul lor se pervertise. Dumnezeu
inten™iona sã refacã apetitul lor, sã-l
aducã la o stare curatã ?i sãnãtoasã cu
scopul ca ei sã se poatã bucura de fructele
cele simple care au fost date lui Adam ?i
Eva în Eden. El avea inten™ia sã le
stabileascã un al doilea Eden, o ™arã
frumoasã unde puteau sã se bucure de
fructele ?i cerealele pe care le-a lãsat
pentru ei. El avea de gând sã îndepãrteze
dieta piperatã cu care trãiserã în Egipt,
pentru cã a dorit ca ei sã fie perfect
sãnãto?i ?i teferi când aveau sã intre în
frumoasa ™arã spre care-i conducea, în a?a
fel încât neamurile din jur sã poatã fi
constrânse sã mãreascã pe Dumnezeu lui
Israel, Dumnezeu care fãcuse o lucrare atât
de minunatã pentru poporul Sãu. Dacã poporul
care ?l cuno?tea ca Dumnezeu al cerurilor nu
era în perfectã stare de sãnãtate, Numele
Lui nu putea fi preamãrit. Dacã izraeli™ii
s-ar fi supus instruc™iunilor, ar fi avut o
prosperitate sãnãtoasã. Dar ei au ales sã
urmeze propria cale, umblând dupã
închipuirea propriilor lor inimi. Ei au
satisfãcut poftele ?i s-au sfãtuit cu
propriile dorin™e ?i gusturi. Drept
rezultat, pustia a fost presãratã cu
trupurile lor moarte. Din toatã mul™imea cea
mare care a pãrãsit Egiptul, 600000 de
oameni în stare de luptã, în afarã de femei
?i copii, numai doi au intrat în ™ara
fãgãduitã (MS 69, 1912).
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.Pre™ul neascultãrii. Dacã toate
învã™ãturile date de Hristos când a fost
acoperit în stâlpul de nor ar fi fost
ascultate, na™iunea iudaicã ar fi rãmas în
continuare sã preamãreascã pe Dumnezeu mai
presus de orice na™iune ?i popor de pe fa™a
pãmântului. Nu ar fi fost nevoie ca
Ierusalimul sã fie nimicit. Dar ei au
nesocotit poruncile lui Dumnezeu, când ele
îi priveau direct (Scrisoarea 195, 1899).
11.
12.
13.
14. 14, 15. Dieta din pustie l-a fãcut pe
Israel mai ascultãtor. - Dacã izraeli™ilor
li s-ar fi dat dieta cu care erau obi?nui™i
în Egipt ei ar fi arãtat un spirit de
neascultare pe care-l dã pe fa™ã lumea de
astãzi. ?n dieta bãrba™ilor ?i femeilor din
aceastã genera™ie sunt cuprinse multe
lucruri pe care Domnul nu le-ar fi îngãduit
copiilor lui Israel sã le mãnânce. Familia
omeneascã, a?a cum este ea astãzi, este o
ilustrare a ceea ce ar fi fost copiii lui
Israel dacã Dumnezeu le-ar fi îngãduit sã
mãnânce hrana ?i sã urmeze practicile ?i
obiceiurile Egiptului (Scrisoarea 44, 1903).
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29. 29 (Exod 20, 8-11). Minunea a pãstrat
Sabatul. - Printr-o minune, Dumnezeu a
pãstrat Legea Sabatului în decursul celor 40
de ani de peregrinaj prin pustie (MS 77,
1899).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14-16 (1Samuel 15,2. 3). Amalec
condamnat la nimicire. - Cu mul™i ani
înainte, Dumnezeu a hotãrât pe Amalec la
nimicire totalã. Ei ?i-au ridicat bra™ul
împotriva lui Dumnezeu ?i împotriva tronului
Sãu ?i s-au jurat pe zeii lor cã Israel avea
sã fie nimicit cu desãvâr?ire, iar Dumnezeu
lui Israel i-a doborât în a?a fel încât nu
avea sã mai fie în stare sã-i elibereze din
mâinile lor. Amalec î?i bãtuse joc de
temerile poporului sãu ?i a luat în râs
lucrãrile cele minunate ale lui Dumnezeu
pentru eliberarea lui Israel adusã la
îndeplinire prin mâna lui Moise în fa™a
egiptenilor. Ei se lãudaserã cã în™elep™ii ?
i vrãjitorii lor puteau face toate minunile
acelea ?i cã, dacã copiii lui Israel ar fi
robii lor cum au fost robii lui Faraon, nici
chiar ?nsu?i Dumnezeu n-ar fi fost în stare
sã-i elibereze din mâinile lor. Ei au
dispre™uit pe Israel ?i au jurat sã-i
hãr™uiascã pânã ce nu avea sã mai rãmânã
nici unul (4 SG 72,73). Dumnezeu nu dorea
ca poporul Sãu sã posede ceva ce apar™inea
amaleci™ilor, pentru cã blestemul Sãu era
asupra lor ?i asupra averilor lor. El a
hotãrât ca ei sã aibã un sfâr?it ?i ca
poporul Sãu sã nu pãstreze nimic de la ei,
pentru cã îi blestemase. El a mai dorit ca
neamurile sã vadã sfâr?itul acelui popor
care L-a sfidat ?i sã se ia act cã ei au
fost nimici™i chiar de poporul pe care îl
dispre™uiau. Ei nu trebuiau sã fie nimici™i
pentru a-?i înmul™i propriile averi, sau
pentru a se preamãri pe ei în?i?i, ci pentru
a îndeplini cuvântul Domnului spus cu
privire la Amalec (Ibid. , 75).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.Vezi Comentariul EGW asupra Numeri 12,3.
1.
2.
3. 3. Instruc™iunile vechi sã fie studiate.
- Instruc™iunile date lui Moise pentru
vechiul Israel cu trãsãturile lor aspre ?i
rigide trebuie sã fie studiate ?i ascultate
de poporul lui Dumnezeu de astãzi
(Scrisoarea 259, 1903). Moise ?i Dumnezeu
în sfat tainic. - Moise, conducãtorul vãzut
al izraeli™ilor, a fost admis în sfaturile
tainice ale Celui Prea ?nalt. Poporului i-a
fost datã dovada cã Moise vorbea într-adevãr
cu Dumnezeu, primind de la El instruc™iunile
date lor. (Ibid. ).
4. 3-8. Legãmântul lui Dumnezeu, refugiul
nostru. - Legãmântul pe care l-a fãcut
Dumnezeu cu poporul Sãu l-a Sinai trebuie sã
fie refugiul ?i apãrarea noastrã. Domnul a
spus lui Moise: „A?a sã vorbe?ti casei lui
Iacov, ?i sã spui copiilor lui Israel: ‘A™i
vãzut ce am fãcut Egiptului, ?i cum v-am
purtat pe aripi de vultur ?i v-am adus aici
la Mine. Acum dacã ve™i asculta glasul Meu,
?i dacã ve™i pãzi legãmântul Meu, ve™i fi ai
Mei dintre toate popoarele, cãci tot
pãmântul este al Meu; îmi ve™i fi o
împãrã™ie de preo™i ?i un neam sfânt’”.
„Moise a venit de a chemat pe bãtrânii
poporului ?i le-a pus înainte toate
cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul”.
„Tot poporul a rãspuns: vom face tot ce a
zis Domnul”. Legãmântul acesta are o for™ã
tot atât de mare astãzi, cât avea ?i când l-
a fãcut Domnul cu vechiul Israel (SW, 1
martie 1904).
5.
6.
7. 7, 8 (Citat) (Isaia 56,5). O fãgãduin™ã
la Legãmânt. - Aceasta este fãgãduin™a pe
care trebuie s-o facã poporul lui Dumnezeu
în aceste zile din urmã. Primirea lor de
cãtre Dumnezeu depinde de împlinirea cu
credincio?ie a condi™iilor în™elegerii cu
El. Dumnezeu cuprinde în legãmântul Sãu pe
to™i aceia care vor sã-L asculte. Pentru
to™i aceia care vor sã facã dreptate ?i
judecatã, pãzindu-?i mâna ca sã nu facã nici
un rãu, fãgãduin™a este: „le voi da în Casa
Mea ?i înlãuntrul zidurilor Mele un loc ?i
un nume mai bun decât fii ?i fiice; le voi
da un nume ve?nic, care nu se va stinge”
(RH, 23 iunie 1904).
8.
9.Slava norului emana de la Hristos. Norul
care conducea pe Israel stãtea deasupra
Cortului ?ntâlnirii. Slava norului emana de
la Hristos, care vorbea cu Moise din
mijlocul slavei, dupã cum vorbise cu el din
rugul aprins. Strãlucirea prezen™ei lui
Dumnezeu era învelitã în întunericul norului
pe care El îl fãcuse cortul Sãu, pentru ca
poporul sã poatã suporta sã priveascã spre
nor, vãzându-L pe El care este nevãzut.
Acesta a fost planul lui Dumnezeu prin care
El se putea apropia de om (MS 126, 1901).
1. 1-17 (Neemia 9,6-15). La darea Legii
Tatãl alãturi de Fiu. - Când a fost rostitã
Legea, Domnul, Creatorul cerului ?i al
pãmântului, se afla alãturi de Fiul Sãu,
învelit de foc ?i fumul de pe munte. Nu aici
s-a dat Legea de prima datã, dar ea a fost
proclamatã pentru ca Israel, a cãror idei
erau confuze în legãturile lui cu idolatrii
din Egipt sã i se poatã aminti condi™iile ei
?i sã în™eleagã în ce constã adevãrata
închinare a lui Iehova (ST, 15 octombrie
1896). Adam ?i Eva cuno?teau Legea. - Adam
?i Eva, atunci când au fost crea™i, aveau o
cunoa?tere a Legii lui Dumnezeu. Ea era
întipãritã în inimile lor ?i ei în™elegeau
preten™iile ei (MS 99, 1902). Legea lui
Dumnezeu a existat mai înainte ca omul sã
fie creat. Ea a fost adaptatã la situa™ia
fiin™elor sfinte, chiar ?i îngerii au fost
guverna™i de ea. Dupã cãdere, principiile de
dreptate n-au fost schimbate. Nimic n-a fost
luat din Lege, nici unul din preceptele ei
sfinte nu putea fi îmbunãtã™it. ?i dupã cum
ea a existat de la început, tot a?a va
continua sã existe în decursul fãrã sfâr?it
al veacurilor eterne. „Cât prive?te
mãrturiile Tale”, spune psalmistul, „?tiu
din vremuri de demult cã le-ai întemeiat
pentru ve?nicie” (ST, 15 aprilie 1886).
Legea potrivitã pentru categorie de fiin™e
sfinte. - Sabatul poruncii a patra a fost
instituit în Eden. Dupã ce Dumnezeu a fãcut
lumea ?i a creat pe om pe pãmânt, El a fãcut
pentru om Sabatul. Dupã pãcatul ?i cãderea
lui Adam, nimic n-a fost luat din Legea lui
Dumnezeu. Principiile celor Zece Porunci au
existat înainte de cãdere ?i au avut un
caracter potrivit situa™iei unei categorii
de fiin™e sfinte. Dupã cãdere, principiile
acelor precepte n-au fost schimbate, ci au
fost date precepte suplimentare pentru a
veni în întâmpinarea omului din starea lui
de cãdere (3 SG 295). Exprimatã în cuvinte
pentru a veni în întâmpinarea fiin™elor
inteligente cãzute. - Legea lui Iehova
datând din urmã de la crea™iune a fost
cuprinsã în douã mari principii: „Sã iube?ti
pe Domnul Dumnezeu tãu din toatã inima ta,
din tot sufletul tãu, din tot cugetul tãu ?i
din toatã puterea ta. Aceasta este cea
dintâi poruncã. ?i a doua este asemenea
acesteia, ?i anume, sã iube?ti pe aproapele
tãu ca pe tine însu™i. Nu este poruncã mai
mare decât aceasta”. Aceste douã mari
principii cuprind primele patru porunci,
care aratã datoria omului fa™ã de Dumnezeu,
?i ultimele ?ase, care aratã datoria omului
fa™ã de aproapele sãu. Dupã cãdere,
principiile au fost mai explicit prezentate
omului ?i exprimate în cuvinte spre a veni
în întâmpinarea cazului fiin™elor
inteligente cãzute. Aceasta a fost necesar
ca urmare a faptului cã min™ile oamenilor au
fost întunecate de pãcat (ST, 15 aprilie
1875). Legea lui Dumnezeu a existat înainte
de apari™ia omului, cãci altfel Adam nu
putea pãcãtui. Dupã pãcãtuirea lui Adam,
principiile legii n-au fost schimbate ci au
fost aranjate în mod definitiv ?i exprimate
spre a veni în întâmpinarea omului din
starea lui cãzutã. Hristos, cu sfatul
Tatãlui Sãu, a instituit sistemul aducerii
de jertfe, a?a încât moartea, în loc sã vinã
imediat asupra pãcãtosului, sã fie
transferatã asupra unei victime care sã
preînchipuie jertfa cea mare ?i desãvâr?itã
a Fiului lui Dumnezeu (Ibid. , 14 martie
1878). Precepte date pentru pãzirea
Decalogului. - Ca urmare a pãcãtuirii
continue, Legea moralã a fost repetatã pe
Sinai în grandoare înfrico?ãtoare. Hristos
i-a dat lui Moise precepte religioase care
aveau sã guverneze via™a zilnicã. Regulile
acestea erau date în mod clar pentru a pãzi
cele Zece Porunci. Ele n-au fost o umbrã a
simbolurilor care sã înceteze o datã cu
moartea lui Hristos. Ele trebuiau sã fie
obligatorii pentru oamenii din orice epocã
atâta timp cât va mai dura vremea. Poruncile
acestea erau puse în vigoare de puterea
Legii morale ?i ele au explicat clar ?i
definit aceastã Lege (Ibid. , 15 aprilie
1875). (Isaia 58,13. 14). Fiecare
specificare este caracterul lui Dumnezeu. -
Dumnezeul cerurilor a pus o binecuvântare
asupra celor care pãzesc poruncile Lui. Sã
stãm ca un popor deosebit al lui Dumnezeu,
sau sã cãlcãm Legea lui Dumnezeu ?i sã
spunem cã ea nu este obligatorie? Dumnezeu
ar fi putut tot a?a sã Se desfiin™eze pe
Sine însu?i. ?n Lege, fiecare specificare
este caracterul nemãrginitului Dumnezeu (MS
12, 1894). Legea denun™ã ?i cel mai u?or
pãcat. - Dumnezeu a dat Legea pentru
reglementarea credin™ei na™iunilor, a
familiilor ?i a indivizilor. Nu existã nici
un fãpta? al rãutã™ii, chiar dacã fapta lui
este cea mai u?oarã ?i cea mai tãinuitã,
care sã scape denun™ãrii acestei Legi (MS
58, 1897). Sfin™enia fãcutã cunoscut. -
Datoria noastrã de a asculta de Legea
aceasta trebuie sã fie sarcina acestei
ultime solii a harului cãtre lume. Legea lui
Dumnezeu nu este un lucru nou. Sfin™enia nu
este creatã, ci fãcutã cunoscut. Ea este un
cod de principii care exprimã îndurare,
bunãtate ?i iubire. Ea prezintã omenirii
cãzute caracterul lui Dumnezeu ?i aratã în
mod clar datoria omului (MS 88, 1897).
(Ioan 14,15). Zece porunci - Zece
fãgãduin™e. - Cele Zece Porunci, „sã” ?i „sã
nu”, sunt zece fãgãduin™e asigurate nouã
dacã dãm ascultare Legii care guverneazã
universul. „Dacã Mã iubi™i, pãzi™i poruncile
Mele”. Aici este suma ?i esen™a Legii lui
Dumnezeu. Aici sunt schi™ate pentru fiecare
fiu ?i fiicã a lui Adam condi™iile mântuirii
(MS 41, 1896). Cele zece precepte sfinte
rostite de Hristos pe Muntele Sinai au fost
descoperirea caracterului lui Dumnezeu ?i au
adus la cuno?tin™a lumii faptul cã El avea
jurisdic™ii asupra întregii mo?teniri omene?
ti. Acea Lege a celor zece precepte ale
celei mai mari iubiri care poate fi
prezentatã omului este glasul lui Dumnezeu
din cer, care vorbe?te cãtre suflet în
fãgãduin™ã, „Fã aceasta ?i nu vei ajunge sub
stãpânirea ?i controlul lui Satana”. ?n Lege
nu existã negativ, de?i s-ar putea sã aparã
a?a. Ea zice „Fã” ?i „Trãie?te” (Scrisoarea
89, 1898). (Romani 12,1; 2Petru 1,4). Un
zid de ocrotire. - ?n cele Zece Porunci
Dumnezeu a pus legile ?mpãrã™iei Sale.
Oricare cãlcare a legilor naturii este o
cãlcare a Legii lui Dumnezeu. Domnul a dat
sfintele Sale porunci pentru a fi un zid de
ocrotire în jurul fiin™elor create de El;
cei care se vor feri de întinarea poftei ?i
a patimii pot sã devinã pãrta?i ai naturii
divine. Percep™iile lor vor fi clarificate.
Ei vor ?ti cum sã pãstreze sãnãtoasã fiecare
însu?ire, a?a încât aceasta sã poatã fi
prezentatã în slujba lui Dumnezeu. Domnul le
poate folosi, pentru cã ei în™eleg cuvintele
marelui apostol: „Vã îndemn, dar, fra™ilor,
pentru îndurarea lui Dumnezeu, sã aduce™i
trupurile voastre ca o jertfã vie, sfântã,
plãcutã lui Dumnezeu. Aceasta va fi din
partea voastrã o slujbã duhovniceascã” (MS
153, 1899).
2.
3. 3-17 (Proverbe 4,20-22). Sãnãtate în
ascultare de Legea lui Dumnezeu. - Iubirea
lui Isus în suflet va alunga toatã ura,
egoismul ?i invidia, pentru cã Legea
Domnului este desãvâr?itã, pocãind sufletul.
?n ascultarea de Legea lui Dumnezeu este
sãnãtate. Iubirea celui ascultãtor este din
Dumnezeu. Privind spre Domnul Isus, noi ne
putem încuraja ?i putem sluji unii altora.
Iubirea lui Hristos este turnatã în inimile
noastre ?i între noi nu sunt neîn™elegeri ?i
ceartã (MS 152, 1901). Nimeni al™ii n-au
mãrturisit cã pãzesc poruncile. - Vechea
bisericã iudaicã a fost prea favorizatul
popor al lui Dumnezeu, scos din Egipt ?i
recunoscut ca propria Lui comoarã aleasã.
Fãgãduin™ele foarte mari ?i pre™ioase fa™ã
de ei ca popor au constituit nãdejdea ?i
încrederea bisericii iudaice. Ei s-au
încrezut în ele ?i au considerat sigurã
salvarea lor. Nici un alt popor n-a
mãrturisit a fi guvernat de poruncile lui
Dumnezeu (Redemption: or the First Advent of
Christ, p. 53). 3. Auto-dependen™a este
idolatrie. - Idolatrii sunt condamna™i de
Cuvântul lui Dumnezeu. Nebunia lor constã în
încrederea de sine pentru mântuire, în
închinarea la fãptura mâinilor lor. Dumnezeu
considerã ca idolatrii pe aceia care se
încred în propria în™elepciune, în propria
nãscocire, bizuindu-se pentru succes pe
bogã™iile ?i puterea lor, strãduindu-se sã
se întãreascã pe sine prin alian™e cu oameni
pe care lumea îi nume?te mari, dar care nu
reu?esc sã discearnã cerin™ele obligatorii
ale Legii Sale (RH, 15 martie 1906).
Concep™iile false despre Dumnezeu sunt
idolatrie. - Suntem noi închinãtori ai lui
Iehova, sau ai lui Baal? Ai Viului Dumnezeu,
sau ai idolilor? Se poate sã nu fie vizibile
nici un fel de altare, poate sã nu fie nici
un fel de icoanã asupra cãreia sã se
opreascã ochii, totu?i noi putem practica
idolatria. Este tot atât de u?or sã-™i faci
un idol din idei nutrite sau obiecte ca ?i a
dãltui zei din lemn sau piatrã. Mii au o
concep™ie falsã despre Dumnezeu ?i
atributele Sale. Ei slujesc tot atât de
adevãrat un dumnezeu fals, cum au fãcut-o ?i
servii lui Baal (Ibid. , 3 decembrie 1908).
Satana a?eazã un tron între cer ?i pãmânt. -
Satana a adus la îndeplinire cãderea omului
?i din acea vreme lucrarea lui a fost sã ?
teargã din om chipul lui Dumnezeu ?i sã
imprime în inimile oamenilor propriul lui
chip. Având suprema™ie în vinovã™ie, el
pretinde suprema™ie pentru sine ?i exercitã
asupra supu?ilor lui puterea ?i regalitatea.
El nu poate alunga pe Dumnezeu de pe tronul
Sãu, dar prin sistemul sãu de idolatrie, el
a?eazã propriul lui tron între cer ?i
pãmânt, între Dumnezeu ?i închinãtorul
omenesc (Ibid. , 22 octombrie 1895).
4. 4-6. Porunca a doua ?i tablourile. - Unii
au condamnat tablourile, sus™inând cã ele
sunt interzise de porunca a doua ?i cã orice
obiect de felul acesta trebuie sã fie
nimicit. . . . Porunca a doua opre?te
închinarea la icoane, dar însu?i Dumnezeu a
folosit tablourile ?i simbolurile pentru a
reprezenta profe™iile Sale, pe care El dorea
sã le dea poporului ?i care astfel puteau fi
în™elese mai bine decât dacã ar fi fost date
pe orice altã cale. Ea a fãcut apel la
în™elegerea prin sim™ul vãzului. Istoria
profeticã a fost prezentatã lui Daniel ?i
lui Ioan în simboluri ?i acestea trebuiau sã
fie prezentate clar pe table, pentru ca
acela care cite?te sã poatã în™elege (HS
211,212).
5.
6.
7.
8. 8-11. (Geneza 2,9,16,17; Exod 16,29).
Sabatul o dovadã de credincio?ie. - Fiecare
om a fost pus la încercare, cum au fost Adam
?i Eva în Eden. Dupã cum pomul cuno?tin™ei a
fost a?ezat în mijlocul grãdinii Edenului,
tot a?a ?i porunca Sabatului a fost pusã în
mijlocul decalogului. Cu privire la fructul
pomului cuno?tin™ei, restric™ia era: „Sã nu
mãnânci din el. . . ca sã nu mori” (Geneza
3,3). Despre Sabat, Dumnezeu a spus: „Sã nu-
l pângãre?ti, ci sã-l pãze?ti ca sfânt. . .
”. Dupã cum pomul cuno?tin™ei a fost
încercarea ascultãrii lui Adam, tot a?a
porunca a patra este încercarea pe care a
lãsat-o Dumnezeu spre a se da pe fa™ã
credincio?ia întregului Sãu popor.
Experien™a lui Adam trebuie sã fie o
avertizare pentru noi pe toatã durata
timpului. Ea ne avertizeazã sã nu primim
nici o asigurare din gura oamenilor sau a
îngerilor care vor scoate o iotã sau
frânturã de slovã din sfânta Lege a lui
Iehova (RH, 3 august 1898).
9.
10.
11.
12.
13.
14.?nchinarea falsã este adulter spiritual.
- Orice închinare falsã este adulter
spiritual. Porunca a doua care interzice
închinarea falsã este ?i o poruncã de a te
închina lui Dumnezeu ?i numai Lui sã-i
serve?ti. Domnul este un Dumnezeu gelos. Cu
El nu este de glumit. El a vorbit despre
felul în care sã I se aducã închinare. El
are urã fa™ã de idolatrie, pentru cã
influen™a ei este stricãcioasã. Ea
degradeazã mintea ?i duce la senzualitate ?i
tot felul de pãcate (MS 126, 1901).
15.
16.(Galateni 6,7). Vorbirea u?uraticã poate
fi mãrturie falsã. Calomnia ocupã loc mai
mult decât bãnuim. Porunca „sã nu mãrturise?
ti strâmb împotriva aproapelui tãu” înseamnã
cu mult mai mult decât ne dãm noi seama.
Mãrturia falsã ia na?tere mereu în vorbirea
u?uraticã cu privire chiar la lucrãtorii pe
care i-a trimis Dumnezeu. Semin™ele
invidiei, cugetãrii rele ?i vorbirii de rãu
încol™esc ?i dau na?tere la o recoltã dupã
soiul lor. „Ceea ce seamãnã omul aceea va ?i
secera” (Scrisoarea 9, 1892).
1. 1-6. ?ngrijire de interesele
slujitorilor. - Domnul dore?te sã apere
interesele slujitorilor. El a poruncit
izraeli™ilor sã fie îndurãtori ?i sã-?i
aducã aminte cã ei în?i?i fuseserã robi. Ei
erau îndruma™i sã fie aten™i la drepturile
slujitorilor lor. ?n nici un caz nu trebuiau
sã abuzeze de ei. ?n rela™iile lor cu ei nu
trebuiau sã fie severi, a?a cum fuseserã
vãtã?eii egipteni cu ei. Ei trebuiau fie
amabili ?i împreunã sim™itori în tratamentul
aplicat slujitorilor lor. Dumnezeu dorea ca
ei sã se a?eze în locul slujitorilor ?i sã
se comporte cu ei cum ar dori ca al™ii sã se
poarte cu ei în acelea?i împrejurãri. Din
cauza sãrãciei, unii au fost vându™i de
pãrin™ii lor în robie. Al™ii care erau
condamna™i de judecãtori au fost vându™i în
robie. Domnul a specificat cã nici chiar
ace?tia nu trebuiau sã fie ™inu™i ca robi
mai mult de ?apte ani. La sfâr?itul acestui
timp fiecãrei sluji, li se dãdea libertate
sau, la alegerea lor, le era îngãduit sã
rãmânã la stãpânul lor. ?n felul acesta,
Dumnezeu a apãrat interesele celui sãrman ?i
oprimat Astfel a impus El un spirit nobil de
generozitate ?i a încurajat pe to™i sã
cultive iubirea pentru libertate, pentru cã
Domnul îi fãcuse liberi. Cineva care refuza
libertatea de care avea privilegiul sã se
bucure era însemnat. Acesta nu era un semn
de cinste pentru el, ci un semn de
dizgra™ie. ?n felul acesta, Dumnezeu a
încurajat un spirit înalt ?i nobil, mai
degrabã decât un spirit de robie. Dumnezeu
dore?te ca cre?tinii sã respecte libertatea
pe care El le-a dat-o într-un mod atât de
minunat. Fiecare om face obiectul
proprietã™ii lui Hristos. Omul nu trebuie sã
fie proprietatea altui om. Dumnezeu a
cumpãrat omenirea. Mintea vreunui om,
puterea lui nu trebuie sã stãpâneascã ?i sã
controleze con?tiin™a altora. ?naintea lui
Dumnezeu averea ?i pozi™ia nu înal™ã pe om
deasupra altuia. Oamenii sunt liberi sã
aleagã slujirea lui Dumnezeu, sã-L iubeascã
?i sã respecte poruncile Lui (MS 126, 1901).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.(Ioan 7). Jertfa lui Hristos aduce
daruri. - Râurile de sânge care curgeau la
jertfele de mul™umire pentru seceri?, când
sacrificiile erau aduse într-un numãr a?a de
mare, aveau ca scop sã înve™e un mare
adevãr. Chiar pentru produsele pãmântului,
darurile puse la dispozi™ie pentru
între™inerea omului suntem îndatora™i
jertfei de pe Calvar a lui Hristos. Dumnezeu
ne înva™ã cã tot ce primim de la El este
darul iubirii rãscumpãrãtoare (RH, 10
noiembrie 1896).
1.
2.
3.
4. 4-8. Ratificarea legãmântului. - Se
fãcuserã pregãti™i pentru ratificarea
legãmântului, dupã îndrumãrile lui Dumnezeu.
. . . Aici poporul a primit condi™iile
legãmântului. Ei au fãcut un legãmânt solemn
cu Dumnezeu, preînchipuind legãmântul fãcut
între Dumnezeu ?i fiecare om care crede în
Isus Hristos. Condi™iile au fost clar puse
înaintea poporului. Ei n-au fost lãsa™i sã
le în™eleagã gre?it. Când li s-a cerut sã
hotãrascã dacã ar fi de acord cu toate
condi™iile puse, ei au consim™it în mod
unanim sã ducã la îndeplinire fiecare
îndatorire. Ei consim™iserã deja sã asculte
de poruncile lui Dumnezeu. Principiile Legii
au fost acum specificate, pentru ca ei sã ?
tie cât de mult era cuprins în învoialã sã
asculte de Lege, ?i ei au acceptat
particularitã™ile specific clarificate ale
Legii. Dacã izraeli™ii ar fi ascultat de
cerin™ele lui Dumnezeu, ar fi fost cre?tini
practici. Ei ar fi fost ferici™i pentru cã
ar fi pãzit cãile lui Dumnezeu ?i n-ar fi
urmat dupã înclina™iile propriilor lor inimi
fire?ti. Moise nu i-a lãsat sã interpreteze
gre?it cuvintele Domnului, sau sã aplice
gre?it cererile Lui. El a scris toate
cuvintele Domnului într-o carte la care sã
se poatã referi mai târziu. El le scrisese
pe munte, a?a cum i le dictase chiar Isus
Hristos. Izraeli™ii au spus cuvinte
curajoase, fãgãduind ascultare de Domnul
dupã auzirea citirii legãmântului Lui
înaintea lor. Ei au spus: „Vom face ?i vom
asculta tot ce a zis Domnul”. Apoi poporul a
fost pus deoparte ?i sigilat pentru
Dumnezeu. S-a adus o jertfã Domnului. O
parte din sângele jertfei a fost stropit pe
altar. Aceasta înseamnã cã poporul s-a
consacrat - trup, cuget ?i suflet - lui
Dumnezeu. O parte din sânge a fost stropit
asupra poporului. Aceasta însemna cã prin
stropirea sângelui lui Hristos, Dumnezeu i-a
primit îndurãtor, ca o comoarã deosebitã a
Lui. ?n felul acesta au intrat izraeli™ii
într-un legãmânt solemn cu Dumnezeu (MS 126,
1901).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17. 17-22. ?ngeri vii alãturi de chivotul
ceresc. - Chivotul sanctuarului pãmântesc a
fost copia adevãratului chivot din cer.
Acolo, alãturi de chivotul ceresc, stau
îngerii vii, fiecare acoperind cu o aripã
scaunul harului, în timp ce celelalte aripi
sunt înfã?urate dupã fiin™a lor în semn de
respect ?i smerenie (ST, 21 martie 1911).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.Perdeaua templului reînnoitã anual. - ?n
clipa în care a murit Hristos, preo™ii care
slujeau erau în templu, înaintea perdelei
care despãr™ea Sfânta de Sfânta Sfintelor.
Deodatã, ei au sim™it cã pãmântul se clatinã
sub ei ?i perdeaua templului, o draperie
tare ?i bogatã care era reînnoitã anual, a
fost ruptã în douã de sus pânã jos de aceea?
i mânã îngãlbenitã care a scris cuvintele de
condamnare pe zidurile palatului lui Bel?
a™ar (3 SP 166,167).
1.(38,1). Serviciul altarului restaurat. -
Au fost date instruc™iuni pentru zidirea
unui altar, pentru aducerea de jertfe, un
serviciu care fusese aproape în întregime
discontinuu. ?n timpul robiei egiptene,
ideile despre jertfã ale poporului fuseserã
în mare mãsurã modelate de ideile
egiptenilor, pe care ei în?i?i le învã™aserã
de la Israel când acesta a fost prima datã
în Egipt, dar care amestecaserã adevãrul cu
falsitatea idolatriei. Ei aveau practicile
cele mai indecente în legãturã cu închinarea
la altarele lor pãgâne. Legea datã în Eden ?
i repetatã pe Sinai a fost esen™ialã pentru
poporul lui Dumnezeu, pentru cã în timpul
robiei din Egipt cerin™ele ?i poruncile lui
Dumnezeu fuseserã pierdute din vedere. Din
cauza aceasta a rostit Domnul Legea lui cea
sfântã cu glas tare, în auzul întregului
popor. El a dorit ca ei sã audã poruncile
Sale ?i sã asculte de El (MS 58, 1900).
1. 1-6. (1Timotei 5,13). Amestecarea
pedepsitã cu moartea. - Domnul dore?te sã
vadã cã lucrarea Sa este fãcutã cât mai
desãvâr?it posibil. ?n pustie, izraeli™ii
trebuiau sã înve™e a îndeplini cu exactitate
?i promptitudine lucrarea în legãturã cu
ordinea din tabãrã ?i mai ales cu lucrarea
de la Cortul ?ntâlnirii, ornamentele ?i
slujbele lui. To™i trebuiau sã înve™e
înainte ca ei sã poatã îndeplini aceste
lucrãri noi. Ei trebuiau sã fie instrui™i
înainte ca sã poatã face ce dorea Dumnezeu.
Existau bãrba™i care erau gata sã dea
sfaturi ?i pove™e ?i sã se ocupe cu lucrarea
de montare ?i demontare a Cortului ?
ntâlnirii, iar cei care neglijau lucrarea
lor specialã ocupându-se cu lucrarea altora,
crezând cã aveau o în™elepciune deosebitã ?i
cã ?tiau cum ar trebui sã fie fãcutã acea
lucrare, erau pedepsi™i cu moartea. Fiecare
trebuia sã fie învã™at cu privire la
valoarea promptitudinii ?i exactitã™ii în
orice situa™ie de încredere. Memoria trebuia
sã fie pusã la încercare, ?i ei trebuiau
sã-?i dea seama de rãspunderea de a face
orice lucru la timp potrivit. Aceasta este
disciplina pe care a dat-o în vechime Domnul
poporului Sãu. ?i aceasta este disciplina
care trebuie sã existe în misiunile noastre,
colegiile noastre, casele noastre de
editurã, sanatoriile noastre. Lui Dumnezeu
îi place sã vadã bãrba™i care î?i dau seama
de punctele lor slabe ?i care, în loc sã
închidã ochii fa™ã de defectele lor, fac
eforturi stãruitoare sã le biruiascã (MS 24,
1887). Cum putea fi fãcutã lucrarea? -
Israel fusese ™inut tot timpul în robia
Egiptului ?i, cu toate cã printre ei erau ?i
bãrba™i iscusi™i, nu fuseserã instrui™i cu
artele cele ciudate care se cereau la
construirea Cortului ?ntâlnirii. Ei ?tiau
cum sã confec™ioneze cãrãmizi, dar nu ?tiau
cum sã lucreze în aur ?i argint. Cum avea sã
fie fãcutã lucrarea? Cine era în mãsurã sã
facã aceste lucruri? Acestea erau
întrebãrile care îngrijorau mintea lui
Moise. Apoi, ?nsu?i Dumnezeu a explicat cum
avea sã fie adusã lucrarea la îndeplinire.
El a numit persoanele pe care le dorea sã
facã o anumitã lucrare. Be™aleel avea sã fie
arhitectul. Bãrbatul acesta apar™inea
semin™iei lui Iuda, o semin™ie pe care
Dumnezeu a onorat-o cu cinste (MS 29, 1908).
2. 2-7. N-a depins de egipteni iscusi™i. - ?
n vremurile strãvechi, Domnul a instruit pe
Moise sã-I clãdeascã un sanctuar. Poporul
trebuia sã asigure materialul ?i trebuiau sã
fie gãsi™i oameni iscusi™i pentru a mânui
materialul pre™ios. ?n mul™ime erau egipteni
care activaserã ca supraveghetori pentru
astfel de lucrãri ?i se pricepeau cum
trebuiau sã fie fãcute. Dar lucrarea n-a
fost dependentã de ei. Domnul s-a unit cu
unelte omene?ti, dându-le în™elepciune ca sã
lucreze cu iscusin™ã. [Exod 31, 2-7 citat].
Fie ca lucrãtorii din slujba lui Dumnezeu de
astãzi sã se roage Lui pentru în™elepciune ?
i prevedere agerã ca sã poatã face desãvâr?
it lucrarea (MS 52, 1903).
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13 (Exod 25,8). Sabatul pãzit în timpul
construirii. - Dumnezeu a dat instruc™iuni
sã fie clãdit un cort al întâlnirii, unde
Izraeli™ii sã I se poatã închina în timpul
peregrinãrii lor prin pustie. Au fost date
porunci din cer ca acest cort al întâlnirii
sã fie fãcut fãrã întârziere. Din cauza
sfin™eniei lucrãrii ?i a nevoii de a fi
fãcut în grabã, unii au sus™inut cã lucrarea
Cortului ?ntâlnirii trebuia sã continue în
Sabat tot a?a ca în celelalte zile ale
sãptãmânii. Hristos a auzit aceste sugestii
?i a vãzut cã poporul era în mare pericol de
a fi prins în cursã, gândind cã ar fi
îndreptã™i™i sã lucreze în Sabat pentru a se
termina Cortul ?ntâlnirii cât mai curând
posibil. Cuvântul a venit pentru ei: „Sã nu
care cumva sã nu pãzi™i Sabatele Mele. . .
”. Cu toate cã lucrarea Cortului ?ntâlnirii
trebuia sã continue cu repeziciune, Sabatul
nu trebuia sã fie folosit ca zi de lucru.
Chiar lucrarea de la Casa Domnului trebuie
sã facã loc sfintei pãziri a zilei de odihnã
a Domnului. Atât de gelos este Dumnezeu
pentru cinstirea memorialului crea™iunii
Sale (RH, 28 octombrie 1902).
14.
15.
16.
17.
18. 18. Legea originalã în chivotul ceresc.
- Vã atrag aten™ia sã nu pune™i influen™a
voastrã împotriva poruncilor lui Dumnezeu.
Legea aceasta este exact a?a cum a scris-o
Iehova în templul din cer. Poate cã omul o
calcã aici jos, însã originalul este pãstrat
în chivotul din ceruri, ?i pe capacul
acestui chivot, exact deasupra Legii, este
scaunul harului. Isus stã tocmai acolo
înaintea acestui chivot pentru a mijloci
pentru om (MS 6a, 1886). Legea pãstratã în
chivot. - „Când a isprãvit Domnul de vorbit
cu Moise pe Muntele Sinai, i-a dat cele douã
table ale mãrturiei, table de piatrã, scrise
cu degetul lui Dumnezeu”. Nimic din ce era
scris pe tablele acelea nu putea fi ?ters.
Con™inutul pre™ios al Legii a fost pus în
chivotul mãrturiei ?i mai este încã acolo,
ascuns în siguran™ã de familia omeneascã.
Dar la timpul hotãrât de Dumnezeu, El va
prezenta aceste table de piatrã pentru a fi
mãrturie pentru lumea întreagã împotriva
nesocotirii poruncilor Lui ?i împotriva
închinãrii idolatre la un sabat fals (MS
122, 1901). Existã dovezi abundente cã
Legea lui Dumnezeu este de neschimbat. Ea a
fost scrisã cu degetul Lui, pentru a nu fi
niciodatã ?tearsã, niciodatã nimicitã.
Tablele de piatrã sunt ascunse de Dumnezeu
spre a fi prezentate în marea zi de
judecatã, exact a?a cum le-a scris El (RH,
26 martie 1908). Când se va ™ine judecata ?
i cãr™ile vor fi deschise ?i când fiecare om
va fi judecat dupã lucrurile scrise în
cãr™i, atunci tablele Legii ascunse de
Dumnezeu pânã în acea zi vor fi prezentate
înaintea lumii ca normã de dreptate. Atunci
bãrba™i ?i femei vor vedea cã condi™ia
premergãtoare mântuirii lor este ascultarea
de Legea desãvâr?itã a lui Dumnezeu. Nici
unul nu va gãsi scuzã pentru pãcat. Prin
principiile de dreptate ale acestei Legi,
oamenii vor primi sentin™a lor de via™ã sau
de moarte (Ibid. , 28 ianuarie 1909).
1. 1, 2. Pãcatul lui Aaron. Pacificarea. -
Noi repetãm pãcatul lui Aaron când vederea
ar trebui sã fie clarã pentru a discerne
rãul ?i pentru a-l arãta clar, chiar dacã
aceasta ne-ar pune într-o situa™ie
neplãcutã, pentru cã motivele noastre pot fi
rãu în™elese. Nu trebuie sã îngãduim
nedreptate cu privire la un frate sau la
oricare suflet cu care avem legãturã.
Aceastã neglijen™ã de a sta în mod hotãrât
pentru adevãr a fost pãcatul lui Aaron. Dacã
el ar fi spus adevãrul clar, acel vi™el de
aur n-ar fi fost fãcut niciodatã. Acela?i
spirit care l-a condus sã evite a declara
întregul adevãr de teama de a nu ofensa, l-a
condus sã spunã o minciunã arãtând spre
vi™elul de aur ca reprezentant al Aceluia
care i-a scos din Egipt. ?n felul acesta, o
necredincio?ie duce la alta (Scrisoarea 10,
1896).
2.
3.
4. 4, 5. Idolul proclamat Dumnezeu. -
Rezultatul murmurãrii ?i necredin™ei lor a
fost cã Aaron le-a fãcut un vi™el de aur
care sã-L reprezinte pe Dumnezeu. El a
proclamat pe acest idol ca Dumnezeu ?i s-a
creat un mare entuziasm cu privire la acest
dumnezeu fals (RH, 6 septembrie 1906).
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.Tablele Legii sfãrâmate cu un scop. - ?n
descurajare totalã ?i în mânie din cauza
marelui lor pãcat, el (Moise) a aruncat
tablele de piatrã din instruc™iune divinã cu
scopul de a le sfãrâma în vãzul poporului,
lãsând astfel sã se în™eleagã cã ei
rupseserã atât de curând legãmântul fãcut cu
Dumnezeu (ST, 20 mai 1880).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.(Matei 4,1-11). Nici o durere de foame. -
Moise, mai ales cu ocazia aceasta, fusese
timp atât de îndelungat (40 de zile) fãrã
hranã. Dar el n-a sim™it durerile foamei. El
n-a fost hãr™uit ?i chinuit de un vrãjma?
neînsemnat, dar totu?i puternic. Moise a
fost înãl™at deasupra omenescului ?i a fost
învãluit în slava lui Dumnezeu, fiind
sus™inut în mod deosebit de Dumnezeu. Slava
minunatã l-a cuprins (Redemption: or the
First Advent of Christ, p. 47,48).
29.Hristos este slava Legii. - Slava care
strãlucea pe fa™a lui Moise a fost o
reflectare a dreptã™ii lui Hristos din Lege.
Legea în sine însã?i nu avea slavã, numai
prin aceea cã în ea era cuprins Hristos. Ea
nu avea putere sã mântuiascã. Ea este fãrã
strãlucire în afarã de mãsura în care
Hristos este reprezentat ca dreptate ?i
adevãr deplin (RH, 22 aprilie 1902).
30. 29-33. (2Corinteni 3,13-15). Moise a
vãzut ziua lui Hristos. - Pe munte, când a
fost datã Legea lui Moise, Cel ce avea sã
vinã i-a fost arãtat. El a vãzut lucrarea
lui Hristos ?i misiunea lui pe pãmânt ?i
faptul cã Fiul lui Dumnezeu avea sã ia
asupra Lui ?nsu?i firea pãmânteascã ?i sã
devinã un învã™ãtor ?i o cãlãuzã a lumii ?i
cã în cele din urmã va da un pre™ de
rãscumpãrare pentru pãcatele lor. Când avea
sã fie adusã Jertfa desãvâr?itã pentru
pãcatele oamenilor, jertfele ceremoniale
care preînchipuiau lucrarea lui Mesia aveau
sã înceteze. O datã cu venirea lui Hristos,
cortina nesiguran™ei trebuia sã fie ridicatã
?i un potop de luminã sã fie revãrsat asupra
în™elegerii întunecate a poporului Sãu.
Când Moise a vãzut ziua lui Hristos ?i calea
cea nouã ?i vie a mântuirii care urma sã fie
deschisã prin sângele Sãu, el a fost
captivat ?i încântat. Lauda lui Dumnezeu era
în inima lui ?i slava lui Dumnezeu care a
fost prezentã la darea Legii era atât de
evident descoperitã pe fa™a lui când a
coborât de pe munte spre a merge la Israel,
încât strãlucirea era greu de suportat. Din
cauza pãcatului lor, poporul nu putea sã se
uite spre fa™a lui, ?i el purta un vãl ca sã
nu-i îngrozeascã. . . . Dacã izraeli™ii ar
fi în™eles lumina Evangheliei care a fost
descoperitã lui Moise, dacã ar fi fost în
stare sã priveascã prin credin™ã cu
fermitate spre sfâr?itul a ceea ce a fost
înlãturat, ei ar fi putut suporta lumina
care se reflecta de pe fa™a lui Moise. „Dar
ei au rãmas greoi la minte: cãci pânã în
ziua de astãzi, la citirea Vechiului
Testament, aceastã mahramã rãmâne
neridicatã, fiindcã mahrama este datã la o
parte în Hristos”. Iudeii, ca popor, nu ?i-
au dat seama cã Mesia pe care ei L-au
lepãdat, a fost ?ngerul care i-a condus pe
pãrin™ii lor în cãlãtoriile prin pustie.
Pânã în ziua de azi, mahrama este pe inimile
lor ?i întunericul ei ascunde de ei vestea
cea bunã a mântuirii prin meritele
Rãscumpãrãtorului crucificat (ST, 25 august
1887). <IND=20
1. 1, 2. Sã ne obi?nuim cu legea leviticã. -
Noi trebuie sã ne obi?nuim cu legea leviticã
în toate compartimentele ei, pentru cã ea
cuprinde reguli care trebuiesc ascultate, ea
con™ine instruc™iunea cã, dacã este
studiatã, ne va face în mãsurã sã în™elegem
mai bine regula de credin™ã ?i practica pe
care trebuie s-o urmãm în legãturile noastre
unul cu altul. Nici un suflet nu are nici o
scuzã de a fi în întuneric. Aceia care
primesc pe Hristos prin credin™ã vor primi ?
i putere pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu
(Scrisoarea 3, 1905).
2.
3.(Maleahi 1,13). Fiecare jertfã examinatã
de Dumnezeu. - Hristos este Cel care
cerceteazã inimile ?i încearcã rãrunchii
fiilor oamenilor. Toate lucrurile sunt
descoperite ?i deschise înaintea ochilor
Aceluia cu care avem de-a face ?i nu este
nici o fiin™ã care sã nu fie în eviden™ã
înaintea Lui. Pe timpul vechiului Israel,
jertfele aduse la marele preot erau deschise
?i tãiate pânã în mãduva oaselor pentru a se
vedea dacã erau sãnãtoase. Tot a?a ?i
jertfele pe care le aducem astãzi stau
descoperite în fa™a ochiului pãtrunzãtor al
Marelui nostru Preot. El deschide ?i
cerceteazã orice jertfã adusã de neamul
omenesc, ca sã poatã verifica dacã este
vrednicã sã fie prezentatã înaintea Tatãlui
(MS 42, 1901).
1.Sã aducem o jertfã de vinã. - Fiecare
membru al familiei sã înceapã sã lucreze în
propriul cãmin. Sã se umileascã înaintea lui
Dumnezeu. Ar fi bine sã aibã în vedere o
cutie pentru jertfa de vinã, ?i toatã
familia sã fie de acord cã oricine vorbe?te
lipsit de amabilitate despre altul sau
roste?te cuvinte furioase sã punã în cutia
pentru jertfa de vinã o sumã. Aceasta îi va
pune în gardã fa™ã de cuvintele rele care
aduc pagubã nu numai fra™ilor lor, dar ?i
lor în?i?i. De la sine, nici un om nu-?i
poate domestici limba, dar Dumnezeu va face
lucrarea pentru cel care vine la El cu inima
pocãitã, în credin™ã ?i rugãciune smeritã.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, înfrâna™i-vã
limba, vorbi™i mai pu™in ?i ruga™i-vã mai
mult (RH, 12 martie 1895).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.Jertfa pentru pãcat a preotului care
sluje?te. - Pãcatele poporului erau
transferate simbolic asupra preotului care
slujea, care era un mijlocitor pentru popor.
Preotul nu putea deveni el însu?i o jertfã
pentru pãcat, ca sã facã ispã?ire cu via™a
lui, pentru cã ?i el era un pãcãtos. De
aceea, în loc sã sufere el însu?i moartea,
el înjunghia un miel fãrã cusur, pedeapsa
pentru pãcat era transferatã asupra
animalului nevinovat, care devenea astfel
înlocuitorul lui imediat ?i simboliza jertfa
desãvâr?itã a lui Isus Hristos. Prin sângele
acestei jertfe, omul privea prin credin™ã
înainte spre sângele lui Hristos care avea
sã facã ispã?ire pentru pãcatele lumii (ST,
14 martie 1878).
1. 1. (Levitic 16,12. 13). Foc strãin adus
astãzi. - Dumnezeu nu S-a schimbat.
Cerin™ele Lui sunt tot atât de amãnun™ite ?i
de precise acum, a?a cum au fost ?i în
zilele lui Moise. Dar în sanctuarele de
închinare din zilele noastre, în cântãrile
de laudã, rugãciunile ?i învã™ãturile de la
amvon nu este numai foc strãin ci ?i o
pângãrire evidentã. ?n loc sã fie predicate
adevãruri cu ungere sfântã de la Dumnezeu,
uneori se vorbe?te sub influen™a tutunului ?
i a bãuturii. Adevãrat foc strãin! Adevãrul
biblic ?i sfin™enia biblicã sunt prezentate
poporului ?i rugãciuni sunt aduse lui
Dumnezeu amestecate cu miros urât de tutun.
Astfel de tãmâie este cea mai acceptabilã
pentru Satana! Aceasta este o amãgire
teribilã! Ce jignire fa™ã de Dumnezeu! Ce
insultã pentru El care este sfânt ?i care
locuie?te în luminã de neapropiat! Dacã
facultã™ile min™ii ar fi pe deplin
sãnãtoase, cei care mãrturisesc a fi cre?
tini ar discerne inconsecven™a unei astfel
de serviri de cult. Asemenea lui Nadab ?i
Abihu, sim™ãmintele lor sunt atât de tocite,
încât nu mai fac deosebirea între ce este
sfânt ?i profan. Lucruri sfin™ite sunt
coborâte la nivelul respira™iei lor
îmbâcsite de tutun, min™ilor amor™ite ?i
sufletelor pângãrite, mânjite prin
îngãduin™a apetitului ?i a patimii. Cei care
mãrturisesc a fi cre?tini mãnâncã ?i beau,
fumeazã ?i mestecã tutun ?i devin lacomi ?i
be™ivi pentru a satisface apetitul, ?i mai
vorbesc încã despre biruin™ã, cum a biruit ?
i Hristos (RH, 25 martie 1875).
1.
2.
3.
4. 4-8. (Ioan 1,29). Douã pãsãri - una
muiatã în sânge. - Simbolul minunat al
pãsãrii vii muiatã în sângele pãsãrii
înjunghiate ?i apoi lãsatã liberã în via™a
ei veselã este pentru noi simbolul ispã?
irii. Erau moartea ?i via™a amestecate, care
prezintã cercetãtorului dupã adevãr comoara
ascunsã, legãtura sângelui iertãtor cu
învierea ?i via™a Rãscumpãrãtorului nostru.
Pasãrea înjunghiatã era deasupra apei
curgãtoare, acea apã curgãtoare era un
simbol al eficacitã™ii continuu curã™itoare
a sângelui lui Hristos, Mielul înjunghiat de
la întemeierea lumii, izvorul care a fost
deschis pentru Iuda ?i Ierusalim, în care ei
puteau sã se spele ?i sã se curã™eascã de
orice mânjiturã de pãcat. Urmeazã ca noi sã
avem cale liberã la sângele ispã?itor al lui
Hristos. Trebuie sã privim aceasta ca fiind
cel mai mare privilegiu al nostru, cea mai
mare binecuvântare dãruitã vreodatã omului
pãcãtos. ?i cât de pu™in s-a fãcut din acest
mare dar! Cât de adânc, cât de larg ?i de
continuu este acest curent! Pentru fiecare
suflet însetat dupã sfin™ire existã repaos,
existã odihnã, existã influen™a
reînviorãtoare a Duhului Sfânt ?i apoi
umblarea sfântã, fericitã, pa?nicã ?i
comuniunea pre™ioasã cu Hristos. Atunci, da,
atunci putem în mod inteligent sã spunem
împreunã cu Ioan: „Iatã Mielul lui Dumnezeu
care ridicã pãcatele lumii” (Scrisoarea 87,
1894).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23. 23, 24. ?mbrãcãmintea marelui preot. -
Dupã cum marele preot lãsa la o parte
îmbrãcãmintea sa pontificalã ?i oficia în
îmbrãcãmintea sa albã de in a unui preot
obi?nuit, tot a?a ?i Hristos s-a dezbrãcat
pe Sine, a luat chip de rob ?i a adus
jertfã, El ?nsu?i fiind Preotul ?i tot El ?i
jertfa. Dupã cum marele preot, dupã
îndeplinirea slujbei lui din Sfânta
Sfintelor, venea afarã în îmbrãcãmintea lui
pontificalã la adunarea care a?tepta, tot a?
a ?i Hristos va veni a doua oarã îmbrãcat în
cele mai albe ve?minte ale slavei, „cum nici
un nãlbitor de pe pãmânt nu le poate albi”.
El va veni în slava Sa, ?i în mãrirea
Tatãlui Sãu, ca Rege al regilor ?i Domn al
domnilor ?i toatã o?tirea îngereascã ?l va
înso™i în drumul Lui (MS 113, 1899).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.(Matei 26,28; Evrei 9,22). Sângele era
sacru. - Sângele Fiului lui Dumnezeu era
simbolizat prin sângele jertfei înjunghiate
?i Dumnezeu avea sã pãstreze idei clare ?i
precise între sacru ?i comun. Sângele era
sacru, deoarece numai prin vãrsarea sângelui
Fiului lui Dumnezeu putea sã existe ispã?ire
pentru pãcat (ST, 15 iulie 1880).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10. Anul jubiliar. - ?n fiecare al
cincizecilea an, anul jubiliar, orice mo?
tenire din pãmânt trebuia sã fie înapoiatã
proprietarului de la început. „?n anul
acesta de veselie, fiecare din voi sã se
întoarcã la mo?ia lui”, a declarat Dumnezeu.
Astfel a instruit Domnul în în™elepciunea
Lui nemãrginitã pe poporul Sãu. Cerin™ele
Sale nu erau arbitrare. Toatã învã™ãtura
primitã de popor de la Izvorul luminii era
legatã de consecin™a ascultãrii ?i a
neascultãrii. Ei au fost învã™a™i cã
ascultarea avea sã le aducã cel mai bogat
har spiritual ?i sã-i facã în stare sã
deosebeascã între sacrul ?i profanul. ?i
neascultarea avea sã aducã roadele ei
sigure. Dacã poporul alegea sã administreze
™ara dupã propria în™elepciune presupusã,
avea sã descopere cã Domnul nu avea sã facã
o minune pentru a contracara relele de care
El cãuta sã-i fereascã. Domnul a prezentat
poporului Sãu calea pe care El trebuia s-o
urmeze dacã dorea sã fie o na™iune prosperã
?i independentã. Dacã ?l ascultau El a
declarat cã sãnãtatea ?i pacea vor fi partea
lor ?i cã sub conducerea Lui ™ara avea sã-?i
dea roadele ei (MS 121, 1899).
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18-22. Legile agricole ?i zecimea, o
probã. Sistemul zeciuielii a fost instituit
de Domnul ca fiind cel mai bun aranjament
pentru a ajuta poporul sã aducã la
îndeplinire principiile Legii. Dacã Legea
aceasta ar fi fost ascultatã, poporului i s-
ar fi încredin™at întreaga vie, pãmântul
întreg. Oamenii urmau sã conlucreze cu
Dumnezeu pentru a reface sãnãtatea
pãmântului bolnav, ca sã poatã fi spre lauda
?i gloria Numelui Sãu. Dupã cum pãmântul pe
care ei îl aveau, dacã îl administrau cu
pricepere ?i seriozitate, dãdea la ivealã
bogã™iile lui, tot a?a ?i inimile lor, dacã
erau cercetate de Dumnezeu, aveau sã
reflecte caracterul Lui. . . . ?n legile pe
care le-a dat Dumnezeu pentru cultivarea
pãmântului, El dãdea poporului ocazia sã
biruiascã egoismul lor ?i sã î?i dezvolte
înclina™ii cere?ti. Canaanul urma sã fie
pentru ei ca Edenul, dacã ascultau de
Cuvântul Domnului. Domnul inten™iona sã
înve™e prin ei toate neamurile lumii cum sã
cultive pãmântul, a?a încât acesta sã dea
roade sãnãtoase. Pãmântul este via Domnului
?i trebuie sã fie tratat conform cu planul
Lui. Cei care cultivau pãmântul trebuiau sã
în™eleagã cã fãceau lucrarea lui Dumnezeu.
Ei trebuiau sã fie tot atât de sinceri la
locul lor de muncã, cum trebuiau sã fie ?i
bãrba™ii numi™i sã slujeascã în preo™ie ?i
în lucrarea la Cortul ?ntâlnirii. Dumnezeu a
spus poporului cã levi™ii erau un dar pentru
ei ?i, indiferent care era lucrarea lor, ei
trebuiau sã ajute la între™inerea lor (Ibid.
). <IND=20
1.
2.
3.
4.Dieta modificã dispozi™ia, activeazã
mintea. - Starea min™ii are în mare mãsurã
de a face cu sãnãtatea corpului ?i mai ales
cu sãnãtatea organelor digestive. ?n
general, Domnul n-a prevãzut ca hranã pentru
poporul Sãu în pustie mâncarea de carne,
pentru cã El ?tia cã folosirea acestei diete
avea sã dea na?tere la boalã ?i
insubordonare. ?n scopul de a modifica
dispozi™ia ?i de a pune în exercitare activã
puteri mai mari ale min™ii, El a îndepãrtat
de la ei carnea de animale moarte. El le-a
dat pâinea îngerilor, mana din cer (MS 38,
1898)….
1.So™ia lui Moise n-a fost o negresã. -
So™ia lui Moise n-a fost o negresã, ci
culoarea pielii ei era oarecum mai închisã
decât a evreilor (1 SP 286).
2.
3. 3. Moise superior fa™ã de to™i
conducãtorii. - Moise era superior în
în™elepciune ?i integritate fa™ã de to™i
suveranii ?i bãrba™ii de stat ai pãmântului.
Totu?i bãrbatul acesta n-a pretins pentru
sine nici un merit, ci a arãtat poporului pe
Dumnezeu ca Izvor al oricãrei puteri ?i
în™elepciuni. Unde existã un astfel de
caracter printre oamenii acestui veac? Cei
care vorbesc cu dispre™ despre Legea lui
Dumnezeu ?l dezonoreazã ?i aruncã o umbrã
peste cel mai ilustru caracter prezentat în
analele oamenilor (ST, 21 octombrie 1886).
(Exod 18,13). Moise putea sã judece imediat.
- Moise a fost un om blând. Dumnezeu l-a
numit cel mai blând om de pe fa™a
pãmântului. El era generos, nobil, bine
echilibrat, nu avea defecte, iar calitã™ile
lui erau pe deplin dezvoltate. El putea sã
îndemne pe semenii sãi cu succes, pentru cã
el însu?i era reprezentarea vie cu privire
la ce poate deveni ?i împlini un om, avându-
L pe Dumnezeu ca ajutor, cu privire la ce îi
învã™a pe al™ii, ce dorea sã fie ?i ce anume
cerea Dumnezeu de la el. El vorbea din inimã
?i vorbirea ajungea la inimã. ?n cuno?tin™ã,
el era complet ?i totu?i simplu ca un copil
în manifestarea simpatiilor lui adânci.
Dãruit cu un remarcabil spirit de
pãtrundere, el putea sã-?i dea seama pe loc
de nevoile celor din jurul sãu, de lucrurile
care erau în situa™ie rea ?i cereau aten™ie,
iar el nu le neglija (MS 24, 1887). Cel mai
blând dintre oameni. - Moise a fost cel mai
mare bãrbat care condus vreodatã poporul lui
Dumnezeu. El a fost foarte onorat de
Dumnezeu, nu pentru experien™a pe care o câ?
tigase la curtea egipteanã, ci pentru cã el
a fost cel mai blând om. Dumnezeu a vorbit
cu el fa™ã cãtre fa™ã, cum vorbe?te un om cu
un prieten. Dacã oamenii doresc sã fie
onora™i de Dumnezeu, fie ca ei sã fie
umili™i. Cei care duc înainte lucrarea lui
Dumnezeu ar trebui sã se deosebeascã de to™i
ceilal™i prin smerenie. Despre omul care
este însemnat prin blânde™ea lui, Hristos
zice ca El se poate încrede în el. Prin el
Mã voi descoperi lumii. El nu se va ™ese în
pânza nici unor fire de egoism. Eu Mã voi
arãta lui cum nu fac fa™ã de lume (MS 165,
1890).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29. 29, 30 (Numeri 26,64. 65). Peregrinarea
prelungitã prin eforturile lui Satana. -
Dumnezeu a dat dovezi evidente cã El
stãpâne?te în ceruri ?i cã rãzvrãtirea a
fost pedepsitã cu moartea. Numai doi dintre
adul™ii care au plecat din Egipt au vãzut ?
ara Fãgãduin™ei. Peregrinãrile poporului au
fost prelungite pânã când ceilal™i au fost
înmormânta™i în pustie. Astãzi Satana
folose?te aceea?i nãscocire spre a introduce
acelea?i rele ?i eforturile lui sunt urmate
de acelea?i rezultate care au dus pe atâ™ia,
în zilele lui Israel, în mormintele lor (MS
13, 1906).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38. 38, 39. (1Timotei 2,9. 10; 1Petru 3,3.
4). ?mbrãcãmintea lui Israel se deosebea de
cea a neamurilor. - Copiii lui Israel, dupã
ce au fost sco?i din Egipt, au primit
porunca sã aibã un fir albastru la tivul
îmbrãcãmintei lor, ca sã se deosebeascã de
neamurile din jurul lor ?i pentru a arãta cã
ei sunt poporul ales al lui Dumnezeu.
Poporului lui Dumnezeu nu i se cere acum sã
aibã un semn special pus pe îmbrãcãmintea
lor. Dar în Noul Testament adesea se fac
referiri la vechiul Israel ca exemplu. Dacã
Dumnezeu a dat instruc™iuni atât de precise
poporului Sãu din vechime cu privire la
îmbrãcãmintea lor, oare nu va lua El seama
la îmbrãcãmintea poporului Sãu din acest
veac? N-ar trebui sã fie în îmbrãcãmintea
lor o deosebire fa™ã de cea a lumii? N-ar
trebui ca poporul lui Dumnezeu, care este
comoara Lui aleasã, sã caute sã-L slãveascã
chiar ?i prin îmbrãcãmintea lui? ?i n-ar
trebui ca ei sã fie exemple în ce prive?te
îmbrãcãmintea ?i, prin stilul lor simplu sã
mustre mândria, vanitatea ?i extravagan™a
celor care practicã iubirea de lume?
Dumnezeu cere acest lucru de la poporul Sãu.
Mândria este mustratã în Cuvântul Sãu (HR,
februarie 1872).
1. 1-50. Rãzvrãtire împotriva conducerii. -
Ace?ti bãrba™i ai lui Israel s-au plâns ?i
au influen™at poporul sã stea alãturi de ei
în rãzvrãtire ?i, chiar ?i dupã ce Dumnezeu
?i-a întins mâna ?i a înghi™it pe fãcãtorii
de rele ?i poporul a alergat cu groazã la
corturile lui, rãzvrãtirea lor n-a fost
lecuitã. Adâncimea nemul™umirii lor s-a
arãtat chiar sub judecata Domnului. ?n
diminea™a urmãtoare, dupã nimicirea lui
Core, Datan ?i Abiram ?i a asocia™ilor lor,
poporul a venit la Moise ?i Aaron, spunând:
„Voi a™i omorât pe poporul Domnului”. Pentru
aceastã falsã învinuire adusã servilor lui
Dumnezeu au fost uci?i mai multe mii, pentru
cã în ei era pãcat, exaltare ?i rãutate
îngâmfatã (Scrisoarea 12a, 1893). (1Samuel
15,23). ?nvã™ãminte din rãzvrãtire. - Mã
îndoiesc dacã o rãzvrãtire adevãratã se
poate vreodatã vindeca. Studiazã în
Patriarhi ?i Profe™i rãzvrãtirea lui Core,
Datan ?i Abiram. Rãzvrãtirea aceasta a fost
extinsã, cuprinzând mai mult decât doi
oameni. Ea a fost condusã de 250 de prin™i
ai adunãrii, bãrba™i cu renume. Nume?te
rãzvrãtire pe numele ei adevãrat ?i
apostazia pe numele ei adevãrat, ?i apoi ia
seamã cã experien™a vechiului popor al lui
Dumnezeu, cu toate caracteristicile ei fa™ã
de care se putea obiecta, a fost
înregistratã cu credincio?ie în cronicã
pentru a intra în istorie. Scriptura
declarã: „Aceste lucruri. . . au fost scrise
pentru învã™ãtura noastrã, peste care au
venit sfâr?iturile veacurilor”. ?i dacã
bãrba™ii ?i femeile care au cuno?tin™a
adevãrului sunt atât de despãr™i™i de marele
lor Conducãtor, încât sã-l ia pe
conducãtorul apostaziei ?i sã-l numeascã
Hristos, Dreptatea noastrã, este pentru cã
ei nu au intrat adânc în mina adevãrului. Ei
nu sunt în stare sã facã deosebire între
minereul pre™ios ?i materialul de
rând. . . . Domnul a îngãduit sã se
dezvolte aceastã chestiune a?a cum s-a
fãcut, ca sã arate cât de u?or va fi condus
gre?it poporul Sãu, când ei depind de
cuvintele oamenilor, în loc sã cerceteze
Scripturile pentru ei în?i?i, a?a cum au
fãcut nobilii bereeni pentru a vedea dacã
lucrurile stau a?a. . . . Rãzvrãtirea ?i
apostazia sunt chiar în aerul pe care îl
respirã. Noi vom fi afecta™i de ea, dacã nu
ne agã™ãm sufletele noastre neputincioase de
Hristos. Dacã oamenii sunt a?a de u?or în?
ela™i, cum vor sta când Satana va
personifica pe Hristos ?i va face minuni?
Cine va fi rãmâne ferm în fa™a
reprezentãrilor lui false? A mãrturisi cã
este Hristos când el este Satana, asumându-?
i persoana lui Hristos ?i în aparen™ã fãcând
lucrãrile lui Hristos? Cum se va ab™ine
poporul lui Dumnezeu sã dea crezare fal?ilor
hristo?i? „Nu vã duce™i dupã ei”. Punctele
de credin™ã trebuie sã fie clar în™elese.
Bãrba™ii primi™i sã înve™e pe al™ii adevãrul
trebuie sã fie ancora™i, atunci corabia lor
va rezista împotriva curentului ?i a
furtunii, pentru cã ancora îi ™ine cu tãrie.
?n?elãciunile vor cre?te ?i noi trebuie sã
numim rãzvrãtirea pe adevãratul ei nume. Sã
stãm cu toatã armãtura pusã. Fra™ii mei, voi
nu ave™i de întâlnit numai oameni, ci ?i
domnii ?i puteri. Noi nu avem de luptat
împotriva cãrnii ?i sângelui. Citi™i cu
aten™ie Efeseni 6,10 (Scrisoarea 1, 1897).
Hristos n-a venit în lumea noastrã sã ajute
pe Satana în lucrarea de rãzvrãtire, ci sã
nimiceascã rãzvrãtirea. Oriunde oamenii
pornesc rãzvrãtirea, ei vor lucra în tainã ?
i în întuneric, pentru cã nu vor veni, a?a
cum le-a spus Hristos sã facã, la cei
împotriva cãrora au ceva, ci î?i vor lua
rezerva cu falsitã™i, vrãjmã?ie, bãnuieli
rele ?i reprezentãri satanice, dupã cum a
fãcut ?i Satana fa™ã de îngerii de sub el ?i
vor câ?tiga simpatia lor prin reprezentãri
false (Scrisoarea 156, 1897).
2. 1-3. Prin™i enumera™i în rãzvrãtire. -
Acei bãrba™i din Israel care au fost
hotãrâ™i sã reziste oricãrei dovezi care le-
ar fi dovedit cã nu au dreptate, ?i au mers
din ce în ce mai departe pe calea
nemul™umirii, pânã ce mul™i dintre ei au
fost atra?i sã se uneascã cu ei. Cine au
fost ace?tia? Nu cei slabi, nu cei ne?
tiutori, nu cei nelumina™i. ?n rãzvrãtirea
aceea au fost 250 de prin™i de seamã din
adunare, bãrba™i cu renume (Scrisoarea 2a,
1892).
3. 3. Moise învinuit cã împiedicã progresul.
- Ei l-au învinuit pe Moise ca fiind cauza
pentru care n-au intrat în ?ara fãgãduitã.
Ei au spus cã Dumnezeu n-a procedat a?a cu
ei. El nu spusese cã aveau sã moarã în
pustie. Ei nu voiau niciodatã sã creadã cã
El spusese a?a ceva, ci cã Moise a fost cel
care spusese lucrul acesta, ?i cã totul
fusese aranjat de Moise ca sã nu-i ducã
niciodatã în ™ara Canaanului (4 SG 30).
Core s-a în?elat pe sine însu?i. - Core
nutrise invidia ?i rãzvrãtirea pânã a fost
autoîn?elat ?i a crezut cã adunarea era un
popor foarte bun, dar cã Moise era
conducãtorul tiran, stãruind continuu asupra
nevoii adunãrii de a fi sfântã, când nu era
nevoie de aceasta, deoarece ei erau sfin™i
(Ibid. , 31).
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.Poporul s-a în?elat în sine însu?i. -
Poporul a crezut cã dacã ar putea Core sã-i
conducã ?i sã-i încurajeze ?i sã stãruie
asupra faptelor lor bune, în loc de a li se
aminti gre?elile, ei ar avea o cãlãtorie
foarte pa?nicã ?i prosperã ?i, fãrã
îndoialã, cã el i-ar conduce nu înapoi ?i
înainte în pustie, ci în ?ara fãgãduitã. Ei
spuneau cã Moise era acela care le spusese
cã nu vor putea intra în ™arã ?i cã Domnul
nu spusese a?a ceva. ?n exaltata lui
încredere de sine, Core a adunat toatã
adunarea împotriva lui Moise ?i Aaron „la u?
a Cortului ?ntâlnirii” (Ibid. ).
1. 1-13. Toiagul pãstrat ca amintire. -
Toate schimbãrile mari din toiag au avut loc
într-o noapte pentru a-i convinge cã
Dumnezeu a fãcut deosebirea între Aaron ?i
restul copiilor lui Israel. Dupã aceastã
minune a puterii divine, autoritatea
preo™iei n-a mai fost pusã în discu™ie.
Acest toiag minunat a fost pãstrat pentru a
fi arãtat adesea poporului spre a le aminti
trecutul, spre a-i preveni de murmurare ?i
de a mai aduce în discu™ie cui apar™ine de
drept preo™ia. Dupã ce au fost pe deplin
convin?i de gre?eala lor, învinuind pe
nedrept pe Moise ?i Aaron, copiii lui Israel
au vãzut rãzvrãtirea lor din trecut în
adevãrata luminã ?i au fost îngrozi™i. Ei au
vorbit lui Moise spunând: „iatã cã murim,
pierim, pierim cu to™ii”. ?n cele din urmã,
ei au fost constrân?i sã creadã adevãrul
neplãcut cã soarta lor este sã moarã în
pustie. Dupã ce au crezut cã într-adevãr
Domnul a fost Cel care spusese cã nu aveau
sã intre în ™ara fãgãduitã, ci sã moarã, au
recunoscut cã Moise ?i Aaron au avut
dreptate ?i cã ei pãcãtuiserã împotriva
Domnului, rãzvrãtindu-se contra autoritã™ii
lor. Ei au mai mãrturisit cã Core ?i cei
care au pierit cu el au pãcãtuit împotriva
Domnului ?i au suferit pe drept mânia Lui
(Ibid. , 35,36).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7, 8, 10, 12. Pãcatul lui Moise a
reprezentat gre?it conducerea lui Dumnezeu.
- ?n toate peregrinãrile lor, copiii lui
Israel au fost ispiti™i sã atribuie lui
Moise lucrarea specialã a lui Dumnezeu,
minunile mari care fuseserã fãcute pentru a-
i elibera din robia egipteanã. Ei au
învinuit pe Moise cã i-a scos din ™ara
Egiptului. Era adevãrat cã Dumnezeu se
manifestase în mod minunat în fa™a lui
Moise. El a fost favorizat în mod deosebit
cu prezen™a Lui. Dumnezeu îi descoperise
slava Sa cea mare. Pe munte Dumnezeu îl
luase într-o sfântã apropiere de El ?nsu?i ?
i a vorbit cu el cum vorbe?te un om cu
prietenii lui. Dar Dumnezeu dãduse dovadã
dupã dovadã cã El ?nsu?i era cel care lucra
eliberarea lor. Spunând: „Vom putea noi
oare sã vã scoatem apã din stânca aceasta?”
Moise a spus într-adevãr poporului cã
poporul era corect când credea cã el însu?i
a fãcut lucrãrile mari care fuseserã fãcute
în favoarea lor. Aceasta a fãcut necesar ca
Dumnezeu sã dovedeascã lui Israel cã
recunoa?terea aceasta nu era întemeiatã pe
fapte. . . . Pentru a scoate din mintea
izraeli™ilor pentru totdeauna ideea cã îi
conducea un om, Dumnezeu a gãsit de cuviin™ã
ca acest conducãtor al lor sã moarã înainte
ca ei sã intre în ™ara Canaanului (MS 69,
1912).
1.
2.
3.
4.
5.
6. 6. Fuseserã ocroti™i în mod miraculos. -
Spre a-i pedepsi pentru nerecuno?tin™a lor ?
i pentru plângerea lor împotriva Lui, Domnul
a îngãduit sã-i mu?te ?erpi înfoca™i. Ei au
fost numi™i înfoca™i pentru cã mu?cãtura lor
producea o inflama™ie dureroasã ?i moarte
rapidã. Pânã la vremea aceasta, izraeli™ii
au fost ocroti™i de ace?ti ?erpi din pustie
printr-o minune continuã, pentru cã pustia
prin care cãlãtoreau ei era bântuitã de ?
erpi venino?i. O hotãrâre fatalã. - Erau
unii care au încetat sã mai ra™ioneze cu
privire la nebunia de a privi pentru
vindecare la acest obiect. Pentru mintea lor
era absurd sã fii vindecat printr-o privire
la o bucatã de aramã ?i au spus: „nu vom
privi”. Hotãrârea aceasta a fost fatala ?i
to™i aceia care n-au primit mijlocul acesta
au pierit. ?arpele de aramã a fost înãl™at
în pustie pentru ca aceia care priveau în
credin™ã sã fie vindeca™i. ?n acela?i fel,
Dumnezeu trimite o solie de refacere ?i de
vindecare pentru oameni, chemându-i sã-?i
întoarcã privirea de la oameni ?i lucruri
pãmânte?ti ?i sã-?i punã încrederea în
Dumnezeu. El a dat cu putere poporului Sãu
adevãrul prin Duhul Sfânt. El descoperã
Cuvântul Lui acelor care cautã ?i se roagã
dupã adevãr. Dar când ace?ti soli au
prezentat adevãrul pe care-l primiserã
pentru popor, ei au fost tot a?a de
necredincio?i ca izraeli™ii. Mul™i î?i bat
joc de adevãrul adus prin ace?ti soli umili
(MS 75, 1899).
1. 1-6. Balaam, cu douã fe™e. - Pe vremea
când Balac a trimis soli la Balaam, acesta
era fã™arnic, mergând pe calea de a câ?tiga
?i de a pãstra favoarea ?i cinstea vrãjma?
ilor Domnului de dragul rãsplãtirilor pe
care le-a primit de la ei. ?n acela?i timp,
el mãrturisea cã era profetul lui Dumnezeu.
Neamurile idolatre credeau cã pot fi rostite
blesteme care ar atinge pe indivizi ?i chiar
na™iuni întregi (4 SG 43).
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15-17. Un pãcat al lui Balaam, lãcomia.
Aici este un avertisment solemn pentru
poporul lui Dumnezeu de astãzi, de a nu
îngãdui trãsãturi de caracter necre?tine în
inimile lor. Un pãcat cultivat devine obi?
nuit ?i, dacã este întãrit prin repeti™ie,
în curând exercitã o influen™ã stãpânitoare,
subjugând toate puterile nobile. Balaam a
iubit rãsplata nedreptã™ii. Pãcatul
lãcomiei, pe care Dumnezeu îl pune în rândul
idolatriei, l-a biruit. Satana a ob™inut
stãpânire deplinã asupra lui prin acest
singur defect care a stricat caracterul lui
?i a fãcut din el un oportunist. El numea pe
Dumnezeu ca stãpân al sãu, dar nu-I slujea.
El nu fãcea lucrãrile lui Dumnezeu (ST, 18
noiembrie 1880).
1. 1-5. A privit slava prezen™ei lui
Dumnezeu. - Balaam dorea sã-i parã plãcut
lui Balac ?i i-a îngãduit sã fie în?elat ?i
sã creadã cã el a folosit ceremoniile
supersti™ioase ?i vrãjile când s-a rugat
stãruitor de Domnul. Dar când urma dupã
porunca datã lui de Dumnezeu, el devenea tot
mai îndrãzne™, pe mãsurã ce asculta de
îndemnul divin ?i a lãsat la o parte
pretinsul lui descântec. Privind înainte
spre tabãra izraeli™ilor, îi vede aduna™i în
ordine perfectã, sub steagul lor, la o
depãrtare de Cortul ?ntâlnirii. Lui Balaam i
s-a îngãduit sã vadã manifestarea glorioasã
a prezen™ei lui Dumnezeu umbrind, ocrotind ?
i cãlãuzind Cortul ?ntâlnirii. El s-a umplut
de admira™ie la vederea acestei scene
sublime. El a început alegoria cu toatã
demnitatea unui adevãrat profet al lui
Dumnezeu (4 SG 47,48).
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15-24. Balac uimit de revela™ie. -
Moabi™ii au în™eles sensul cuvintelor
profetice ale lui Balaam, cã izraeli™ii dupã
cucerirea Canaanului urmau sã se a?eze în
™ara lor ?i cã toate încercãrile de a-i
subjuga nu vor folosi mai mult decât folose?
te unui animal slab sã trezeascã un leu din
culcu?ul lui. Balaam a spus lui Balac cã el
are sã-l informeze ce urmau izraeli™ii sã-i
facã poporului sãu în viitor. Domnul a
desfã?urat înaintea lui Balaam viitorul ?i a
îngãduit sã treacã prin fa™a lui evenimente
pentru ca moabi™ii sã în™eleagã cã pânã la
urmã izraeli™ii aveau sã-i biruiascã. Când
Balaam a repovestit profetic viitorul
înaintea lui Balac ?i a prin™ilor lui, el a
fost lovit de uimire la prezentarea în
viitor a puterii lui Dumnezeu (Ibid. , 48).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16-18. Stãpânirea lui Dumnezeu
nelimitatã. - Moise a poruncit oamenilor de
rãzboi sã nimiceascã fetele ?i bãie™ii.
Balaam vânduse pe copiii lui Israel pentru o
rãsplatã ?i a pierit împreunã cu poporul a
cãrui favoare o ob™inuse la jertfirea a 24
de izraeli™i. Domnul este privit de mul™i ca
fiind crud, pentru cã i-a cerut poporului
Sãu sã facã rãzboi împotriva altor neamuri.
Ei spun cã aceasta este contrar caracterului
Sãu binevoitor. Dar Acela care a fãcut lumea
?i l-a alcãtuit pe om sã locuiascã pe pãmânt
are o stãpânire nelimitatã asupra tuturor
lucrãrilor mâinilor Lui, ?i este dreptul Lui
sã facã dupã cum ?i place ?i ce-I place cu
lucrarea mâinilor Lui. Omul n-are dreptul sã
spunã Fãcãtorului lui, „pentru ce faci
astfel?” Nu existã nedreptate în caracterul
Lui. El este Stãpânul lumii ?i o mare parte
a supu?ilor Lui s-a rãzvrãtit împotriva
autoritã™ii Lui ?i a cãlcat în picioare
Legea Sa. . . . El a folosit pe poporul Sãu
ca unealtã a mâniei Sale spre a pedepsi
neamurile pãcãtoase care l-a pãgubit ?i l-a
sedus la idolatrie (Ibid. , 50,51).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.
51.
52.
53.
54.
55.
56.
57.
58.
59.
60.
61.
62.
63.
64.Vezi comentariul lui EGW despre Numeri
14,29.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.<IND=200> 12-39. Vezi comentariul lui EGW
despre Exod 23,16.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17. 30. Curaj prin credin™ã. - Ceea ce i-a
dat curaj lui Caleb a fost credin™a lui care
l-a pãzit de teama de oameni ?i l-a fãcut în
stare sã stea cu îndrãznealã ?i neabãtut în
apãrarea celui drept. Prin legãturã cu
aceea?i Putere, marele General al o?tirilor
cerului, fiecare o?tean credincios al crucii
poate primi tãrie ?i curaj sã învingã
obstacolele care par de netrecut (RH, 30 mai
1912). (Zaharia 4,6). Azi este nevoie de
Calebi. - De Calebi a fost mare nevoie în
diferitele perioade ale istoriei lucrãrii
noastre. Astãzi avem nevoie de bãrba™i de o
credincio?ie desãvâr?itã, bãrba™i care
urmeazã întru totul pe Domnul, bãrba™i care
nu sunt dispu?i sã fie tãcu™i când trebuie
sã vorbeascã, care sunt tot atât de
credincio?i ca o™elul fa™ã de principii,
care nu cautã sã facã o prezentare
preten™ioasã, ci umblã smeri™i cu Dumnezeu,
rãbdãtori, amabili, îndatoritori,
curtenitori, care în™eleg cã ?tiin™a
rugãciunii este sã exercite credin™ã ?i sã
arate fapte care vor vorbi despre slava lui
Dumnezeu ?i binele poporului Sãu. . . . A
urma pe Isus înseamnã o pocãin™ã din toatã
inima la plecare ?i o repetare de fiecare zi
a acestei pocãin™e (Scrisoarea 39, 1899).
1. 1. Studiazã Deutronomul cu grijã. Cartea
Deutronom ar trebui sã fie studiatã cu grijã
de cei care trãiesc astãzi pe pãmânt. Ea
cuprinde un raport de instruc™iuni date lui
Moise spre a fi predate copiilor lui Israel.
?n ea se repetã Legea…. Legea lui Dumnezeu
trebuia sã fie des repetatã lui Israel.
Pentru ca perceptele ei sã nu fie uitate, ea
trebuia sã fie ™inutã înaintea poporului ?i
întotdeauna sã fie înãl™atã ?i onoratã.
Pãrin™ii trebuiau sã citeascã Legea copiilor
lor, sã-i înve™e Legea rând pe rând, precept
cu precept. ?n ocazii publice, Legea trebuia
sã fie cititã în auzul întregului popor. De
ascultarea de aceastã Lege depinde
prosperitatea lui Israel. Dacã erau
ascultãtori, aceasta le va aduce via™ã, dacã
erau neascultãtori ea le aducea moarte (RH
31 dec. 1903). (Exod 1,1) Studiazã
Deutronomul ?i Exodul mai mult. Noi nu
folosim îndeajuns Deutronomul ?i Exodul.
Cãr™ile acestea raporteazã despre
comportamentul lui Dumnezeu cu Israel.
Dumnezeu a scos pe izraeli™i din robie ?i i-
a condus prin pustie în ™ara fãgãduitã (MS
11,1903).
2.
3.
4.
5.
6. 6-10. Conducãtorul nevãzut al lui Israel
conduce prin unelte vizibile. Conducãtorul
nostru este Domnul Dumnezeul cerurilor. El
este un Conducãtor pe care-L putem urma cu
siguran™ã, pentru cã El niciodatã nu gre?e?
te. Sã-L cinstim pe Dumnezeu ?i pe Fiul Sãu
Isus Hristos, prin care comunicã cu lumea.
Hristos a fost Acela care i-a dat lui Moise
instruc™iunile pe care el le-a dat copiilor
lui Israel. Hristos a fost Acela care a
eliberat pe izraeli™i din robia egipteanã.
Moise ?i Aaron au fost conducãtorii vizibili
ai poporului. Instruc™iunile erau date lui
Moise de Conducãtorul lor nevãzut spre a fi
repetate. Dacã Israel ar fi ascultat de
instruc™iunile date prin Moise, nici unul
din aceia care au plecat la drum din Egipt
n-ar fi cãzut în pustie ca pradã bolii sau
mor™ii. Ei erau sub o Cãlãuzã sigurã.
Hristos ?nsu?i Se angajase sã-i conducã cu
bine în ™ara promisã, dacã ei aveau urmeze
cãlãuzirea Lui. Acea mare mul™ime care
numãra mai mult de un milion de oameni era
sub directa Lui conducere. Ei erau familia
Lui. El era interesat cu privire la fiecare
dintre ea (MS 144, 1903).
1.Studiazã capitolele patru la opt. Vã invit
sã studia™i capitolele patru la opt din
Deutronomul, ca sã pute™i în™elege ce cerea
Dumnezeu de la vechiul Sãu popor, pentru ca
el sã poatã fi un popor sfânt pentru El. Noi
ne apropiem de ziua finalã a marii treceri
în revistã a lui Dumnezeu, când mul™imea
lumii acesteia trebuie sã stea înaintea
Judecãtorului întregului pãmânt pentru a
rãspunde de faptele ei. Acum suntem în
timpul cercetãrii. ?naintea zilei de
revizuire a lui Dumnezeu, fiecare caracter
va fi fost cercetat, fiecare caz hotãrât
pentru eternitate. Fie ca aceste cuvinte ale
servului lui Dumnezeu raportate în aceste
capitole sã fie citite cu mare plãcere
(Scrisoarea 112, 1909).
1. 1, 2 (citat) Rezultate ale ascultãrii. ?n
aceastã scriere suntem învã™a™i cã
ascultarea de cererile lui Dumnezeu aduce
ascultare de legile care stãpânesc fiin™a
umanã. Cei care vor sã se pãstreze sãnãto?i
trebuie sã aducã la supunere toate poftele ?
i patimile. Ei nu trebuie sã-?i îngãduie o
plãcere pãtima?ã ?i poftã necumpãtatã,
pentru ei trebuie sã rãmânã sub controlul
lui Dumnezeu ?i puterile lor morale, mintale
?i fizice trebuie sã fie folosite cu
în™elepciune pentru ca mecanismul trupesc sã
rãmânã în bunã stare de func™ionare.
Sãnãtatea, via™a ?i fericirea sunt
rezultatele ascultãrii de legile fizice care
guverneazã trupurile noastre. Dacã via™a ?i
umblarea noastrã sunt în concordan™ã cu voia
?i calea lui Dumnezeu, dacã facem plãcere
Creatorului nostru, El va pãstra organismul
omenesc în stare bunã ?i va reface puterile
fizice, mintale ?i spirituale, ca sã poatã
lucra prin noi spre slava Lui. Puterea Lui
de refacere este manifestatã în mod constant
în corpurile noastre. Dacã suntem
conlucrãtori cu El în aceastã lucrare,
rezultatele sigure sunt sãnãtate ?i
fericire, pace ?i foloase (MS 151, 1901).
2.
3.
4.
5.
6. 6-9 (citat) (v. 25; Romani 10,5).
Ascultarea prin credin™ã este îndreptã™irea
prin credin™ã. Când aducem vie™ile noastre
la completã ascultare fa™ã de Legea lui
Dumnezeu, privindu-L pe Dumnezeu ca suprema
noastrã cãlãuzã ?i agã™ându-ne de Hristos ca
speran™a noastrã de îndreptã™ire, Dumnezeu
va lucra pentru noi. Aceasta este
îndreptã™irea prin credin™ã, o îndreptã™ire
ascunsã într-o tainã despre care cel lumesc
nu ?tie nimic ?i pe care el nu o poate
pricepe. ?n urma ?arpelui existã falsitate ?
i ceartã, dar poruncile lui Dumnezeu
studiate cu grijã ?i practicate, ne deschid
legãtura cu cerul ?i deosebesc pentru noi ce
este adevãrat, de ce este fals. Aceastã
ascultare lucreazã pentru noi voin™a divinã,
aducând în vie™ile noastre îndreptã™irea ?i
desãvâr?irea care au fost vãzute în via™a
lui Hristos (MS 113, 1907).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.Vezi comentariul lui EGW asupra textului
din Exod 34,28.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11. Nici un fir de egoism în pânza
vie™ii. Deutronomul con™ine multe
instruc™iuni cu privire la ce este Legea
pentru noi ?i legãtura pe care trebuie s-o
pãstrãm cu Dumnezeu când respectãm ?i
ascultãm Legea Lui. Noi suntem servii lui
Dumnezeu, care facem slujba Lui. ?n marea
pânzã a vie™ii nu trebuie sã tragem nici un
fir de egoism, pentru cã acesta ar strica
modelul. Dar, ah, cât pot fi oamenii de
necugeta™i! Cât de rar lucreazã ei
interesele lui Dumnezeu în paguba unora
dintre ale lor. Cei sãraci sunt în jurul
lor, dar ei trec mai departe, nepãsãtori ?i
indiferen™i, neaten™i la vãduve ?i orfani,
care sunt lãsa™i fãrã resurse, suferã, dar
nu spun nevoile lor. Dacã boga™ii ar depune
un mic fond la bancã, la dispozi™ia celor în
nevoie, câ™i suferinzi ar fi salva™i.
Iubirea sfântã a lui Dumnezeu sã cãlãuzeascã
pe fiecare sã vadã cã este de datoria lui sã
se îngrijeascã de al™ii ?i în felul aceasta
sã pãstreze viu spiritul de binefacere…. Cu
câtã bunãtate, îndurare ?i iubire pune
Dumnezeu cerin™ele Sale înaintea copiilor
Lui, spunându-le ce trebuie sã facã. El ne
onoreazã fãcându-ne mâna Lui ajutãtoare. ?n
loc sã ne plângem, sã ne bucurãm cã avem
privilegiul de a servi sub un Stãpân atât de
bun ?i îndurãtor (Scrisoarea 112, 1902).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10. (Levitic 18,21; 20,2,3). ?ncercarea
trecerii prin foc condamnatã. Dumnezeu a
fost un Dãtãtor de Lege în™elept ?i
compãtimitor, judecând toate cazurile cu
dreptate ?i fãrã pãrtinire. ?n timp ce
izraeli™ii erau în robia egipteanã ei au
fost înconjura™i de idolatrie. Egiptenii au
primit tradi™ii privitoare la jertfire. Ei
n-au recunoscut existen™a Dumnezeului
cerurilor. Ei aduceau jertfe zeilor lor. Ei
î?i aduceau închinarea cu mare pompã ?i
ceremonie. Au ridicat altare în cinstea
zeilor lor ?i cereau sã treacã prin foc
chiar proprii lor copii. Dupã ce ridicau
altarele lor, ei cereau copiilor lor sã
treacã peste altare prin foc. Dacã puteau
face lucrul acesta fãrã sã fie ar?i, preo™ii
idolatrii ?i poporul luau aceasta ca o
dovadã cã zeul lor a acceptat jertfa lor ?i
favoriza în mod deosebit pe cel care a
trecut prin focul aprins. El era încãrcat de
beneficii ?i dupã aceea era mult onorat de
întregul popor. Niciodatã nu era îngãduit sã
fie pedepsit, oricât de grave ar fi putut fi
crimele lui. Dacã un alt ins care trecea
prin foc era atât de nenorocit încât sã fie
ars, atunci soarta lui era pecetluitã,
pentru cã ei credeau cã zeii erau mânio?i ?i
nu puteau fi lini?ti™i cu nimic mai pu™in
decât cu via™a nefericitei victime, iar el
era adus ca jertfã pe altarele idolilor lor.
Chiar unii din copiii lui Israel s-au
stricat atât de mult, încât sã practice
aceste urâciuni, ?i Dumnezeu a fãcut ca
focul sã-i ardã pe copii lor, pe care ei i-
au pus sã treacã prin foc. Ei n-au mers atât
de departe ca na™iunile pãgâne, dar Dumnezeu
i-a lipsit de copii lor, lãsând ca focul sã-
i ardã în actul trecerii prin el. Pentru cã
poporul lui Dumnezeu a confundat ideea
aducerii de jertfe ceremoniale ?i a
confundat tradi™ia pãgânã cu închinarea lor
ceremonialã, Dumnezeu a binevoit sã le dea
directive hotãrâte, pentru ca ei sã poatã
în™elege sensul adevãrat al acelor jertfe
care trebuiau sã ™inã numai pânã ce va fi
ucis Mielul lui Dumnezeu, care era marele
antitip al tuturor jertfelor lor ceremoniale
(3 SG 303, 304).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14. Nici o necurã™ie a trupului,
Cuvântului ?i spiritului. Pentru a fi
primi™i înaintea lui Dumnezeu, conducãtorii
poporului trebuiau sã ™inã strict seama de
starea sãnãtã™ii o?tilor lui Israel, chiar
când mergeau la luptã. Fiecare suflet, de la
comandantul ?ef pânã la cel mai de jos
soldat din armatã, avea datoria sfântã de a
pãstra curã™enia personalã ?i a mediului
înconjurãtori, pentru cã izraeli™ii au fost
ale?i ca popor deosebit al lui Dumnezeu. Ei
au fost lega™i în mod sacru sã fie sfin™i la
suflet ?i corp. Ei nu trebuiau sã fie
nepãsãtori ?i neglijen™i fa™ã de
îndatoririle lor personale. Ei trebuiau sã
pãstreze curã™enia în orice privin™ã. Ei nu
trebuiau sã îngãduie în jurul lor nimic
dezordonat sau nesãnãtos, nimic ce ar fi
întinat curã™enia atmosferei. La exterior ?i
interior ei trebuiau sã fie cura™i
(Deutronom 23,14, citat) (Scrisoarea 35,
1901). Noi cunoa?tem voia Lui ?i orice
îndepãrtare de ea pentru a urma propriile
idei este o necinstire a Numelui Sãu, o
defãimare a sfântului Sãu adevãr. Tot ceea
ce are legãturã cu închinarea la Dumnezeu pe
pãmânt, trebuie sã poarte în înfã™i?are o
uimitoare asemãnare cu locurile cere?ti. Nu
trebuie sã existe un dispre™ nepãsãtor în
aceste lucruri, dacã a?tepta™i ca Domnul sã
vã favorizeze cu prezen™a Lui. El nu vrea ca
lucrarea Lui sã fie pusã la nivelul
lucrurilor vremelnice obi?nuite (MS 7,
1889). To™i cei care vin în prezen™a Sa
trebuie sã ia seama la instruc™iunile Lui ?i
sã aibã trupul ?i îmbrãcãmintea curate,
arãtând astfel respect fa™ã de ei în?i?i ?i
fa™ã de El. ?i inima trebuie sã fie
sfin™itã. Cei care fac aceasta nu vor
necinsti Numele Lui cel sfânt prin
închinarea adusã Lui în timp ce inimile lor
sunt mânjite ?i îmbrãcãmintea lor este
neîngrijitã. Dumnezeu vede aceste lucruri.
El ia aminte de pregãtirea inimii, a
cugetelor, a curã™eniei în înfã™i?area
acelora care I se închinã (MS 126, 1901).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.Minunile dovedesc puterea lui Dumnezeu.
Domnul a adus pe poporul Sãu din lunga lui
robie într-un fel strãlucit, dând
egiptenilor ocazia de a dovedi slaba
în™elepciune a puternicilor lor bãrba™i ?i
de a arãta puterea zeilor în opozi™ie cu a
Dumnezeului cerurilor. Domnul le-a arãtat
prin servul Sãu Moise cã Creatorul cerurilor
?i al pãmântului este viul ?i atotputernicul
Dumnezeu mai presus de to™i zeii, cã tãria
Lui era mai puternicã decât a celui mai
tare, cã atotputernicia Lui era în stare sã
scoatã pe poporul Sãu cu mânã înaltã ?i cu
bra™ întins. Semnele fãcute în fa™a lui
Faraon n-au fost date numai spre folosul
lui, ci în avantajul poporului lui Dumnezeu
pentru a le da o vedere mult mai clarã ?i
mai înaltã despre Dumnezeu ?i pentru ca tot
Israelul sã se teamã de El, sã fie gata ?i
dornic sã pãrãseascã Egiptul, ?i sã aleagã
sã slujeascã adevãratului Dumnezeu
îndurãtor. Dacã n-ar fi fost aceste
manifestãri minunate, mul™i ar fi fost
mul™umi™i sã rãmânã în Egipt, mai de grabã
decât sã cãlãtoreascã prin pustie (3 SG 204,
205).
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.Nici o re™inere. Nu trebuie sã fie nici o
re™inere din partea noastrã cât prive?te
slujba sau mijloacele, dacã vrem sã
îndeplinim legãmântul nostru cu Dumnezeu
(Deutronom 26,16 citat). Scopul tuturor
poruncilor lui Dumnezeu este acela de a
descoperi datoria omului nu numai fa™ã de
Dumnezeu, ci ?i fa™ã de semenii sãi. ?n
aceastã epocã de pe urmã a istoriei lumii,
noi nu trebuie ca din cauza egoismului
inimilor noastre sã punem la îndoialã sau sã
discutãm dreptul lui Dumnezeu de a prezenta
aceste cerin™e, cãci ne vom în?ela singuri ?
i vom rãpi sufletelor noastre cele mai
bogate binecuvântãri ale harului lui
Dumnezeu. Inima, mintea ?i sufletul trebuie
sã fie unite în voia lui Dumnezeu. Atunci
legãmântul conceput din directivele
în™elepciunii nemãrginite ?i fãcut
obligatoriu prin purtarea ?i autoritatea ?
mpãratului împãra™ilor ?i a Domnului
domnilor va fi plãcerea noastrã. Dumnezeu nu
vrea sã aibã o controversã cu noi în ce
prive?te aceste precepte obligatorii. Este
îndeajuns cã El a spus cã ascultarea fa™ã de
legile ?i poruncile Sale este via™a ?i
prosperitatea poporului Sãu (MS 67, 1907).
17.
18. 18. (Romani 6,3. 4). Asigurare mutualã ?
i binecuvântare mutualã. Binecuvântãrile
legãmântului lui Dumnezeu sunt reciproce
(Deutronom 26,18 citat)…. Prin fãgãduin™a
noastrã baptismalã am afirmat ?i am
mãrturisit în mod solemn cã Iehova Domnul
este Conducãtorul nostru. Noi am declarat în
numele Tatãlui, al Fiului ?i al Duhului
Sfânt cã de aici înainte via™a noastrã va fi
trãitã în credincioasã ascultare de Legea
sfântã a lui Dumnezeu. Ne-am declarat mor™i
?i vie™ile noastre ascunse cu Hristos în
Dumnezeu, cã de aici înainte vom umbla cu El
în înnoirea vie™ii, ca bãrba™i ?i femei care
am experimentat na?terea din nou. Am
recunoscut legãmântul lui Dumnezeu ca fiind
al nostru ?i am fãgãduit sã cãutãm lucrurile
cele de sus, unde stã Hristos la dreapta lui
Dumnezeu. Prin mãrturisirea noastrã de
credin™ã am recunoscut pe Domnul ca Dumnezeu
al nostru ?i ne-am oferit sã ascultãm de
poruncile Lui. Prin ascultare de Cuvântul
lui Dumnezeu, noi mãrturisim înaintea
îngerilor ?i a oamenilor cã trãim cu orice
cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu
(Ibid. ).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15-19 (Iosua 24,15). Hotãrâre întemeiatã
pe dovadã. Nu este planul lui Dumnezeu sã-i
oblige pe oameni sã-?i supunã necredin™a lor
pãcãtoasã. ?naintea lor este luminã ?i
întuneric, adevãr ?i rãtãcire. Ei trebuie sã
hotãrascã pe care s-o accepte. Mintea
omeneascã este dãruitã cu putere de a
deosebi între bine ?i rãu. Dumnezeu dore?te
ca oamenii sã nu hotãrascã din impuls, ci
din greutatea dovezii, comparând cu grijã
Scripturã cu Scripturã (Redemption: or the
Miracles of Christ, p. 112,113).
1. Nici un alt ghid mai bun decât Dumnezeu.
Dacã oamenii vor umbla pe cãile pe care
Dumnezeu le-a însemnat pentru ei, ei vor
avea un sfãtuitor a cãrui în™elepciune este
cu mult mai presus de orice în™elepciune
omeneascã. Iosua a fost un general în™elept
pentru cã Dumnezeu l-a cãlãuzit. Prima sabie
pe care Iosua a folosit-o a fost sabia
Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu. Vor citi
oare oamenii care de™in mari
responsabilitã™i primul capitol din Isaia?
(Iosua 1,1. 5. 7). Crezi oare cã toate
aceste însãrcinãri i-ar fi fost date lui
Iosua dacã n-ar fi fost în primejdie de a
cãdea sub influen™e care sã-l orienteze gre?
it? Aceasta a avut loc pentru cã cele mai
puternice influen™e aveau sã fie îndreptate
împotriva principilor sale de neprihãnire,
ca Domnul în mila sa sã-i cearã sã nu se
întoarcã nici la dreapta nici la stânga. El
trebuia sã urmeze calea celei mai stricte
integritã™ii (Iosua 1,8. 9). Dacã nu ar fi
fost nici o primejdie înaintea lui Iosua,
Dumnezeu nu i-ar fi cerut mereu ?i mereu sã
aibã curaj. Dar în mijlocul tuturor grijilor
sale, Iosua avea pe Dumnezeul sãu care sã-l
cãlãuzeascã. Nu existã o mai mare în?
elãciune ca aceea ca omul sã gândeascã cum
cã în orice situa™ie dificilã, el poate sã
gãseascã o cãlãuzã mai bunã decât Dumnezeu,
un sfãtuitor mai în™elept în orice situa™ie
de crizã ?i o mai puternicã apãrare în orice
situa™ie. (MS, 66, 1898)
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7. 8. Secretul succesului lui Iosua.
Dumnezeu are o mare lucrare de fãcut în
lumea noastrã. Fiecãrui om El i-a dat lucrul
sãu pe care acesta sã-l facã. Dar omul nu
trebuie sã facã din om cãlãuza sa, ca sã nu
fie dus pe cãi gre?ite; lucrul acesta este
totdeauna nesigur. ?n timp ce religia
Bibliei este expresia vie a principiilor
activitã™ii în slujire, în acela?i timp este
necesar sã cerem zilnic în™elepciune de la
Izvorul a toatã în™elepciunea. Care a fost
biruin™a lui Iosua? Trebuie sã meditezi zi ?
i noapte la Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul
Domnului a venit la Iosua chiar înainte ca
el sã treacã Iordanul (Iosua 1,7. 8). Acesta
a fost secretul biruin™ei lui Iosua. El a
fãcut pe Dumnezeu Cãlãuza sa. (Scrisoarea
188, 1901) Sfãtuitorii ar trebui sã se
bucure de tot ceea ce vine de la Dumnezeu.
Aceia care ocupã pozi™ii de sfãtuitori ar
trebui sã fie oameni neegoi?ti, oameni ai
rugãciunii, oameni ai credin™ei, oameni care
nu vor îndrãzni sã se sprijine pe propria
lor în™elepciune omeneascã, ci vor cãuta cu
ardoare lumina ?i inteligen™a de a ?ti care
este modul cel mai bun de a-?i rezolva
problemele. Iosua, conducãtorul lui Israel,
a cercetat cu siguran™ã cãr™ile în care
Moise, în mod credincios a pus în scris
dispozi™iile date de Dumnezeu. Cerin™ele
Lui, mustrãrile ?i chiar restric™iile, ca nu
cumva sã facã vreo mi?care neîn™eleaptã.
Iosua s-a temut sã se încreadã în propriile
impulsuri sau în propria sa în™elepciune. El
considera tot ceea ce venea de la Hristos,
care era învãluit în stâlpul de nor ziua ?i
de stâlpul de foc noaptea, ca fiind destul
de important pentru a fi în mod sacru
primit. (Scrisoarea 14, 1886)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.Judecã™ile a bãgat teama printre na™iuni.
Judecã™ile teribile ale lui Dumnezeu care se
abãteau asupra idolatrilor din ™ãrile prin
care treceau copiii lui Israel, a bãgat
teamã ?i o fricã de moarte în tot poporul ce
trãia pe pãmânt. (MS, 27, 1899)
1. Studia™i Iosua 3 ?i 4. Studia™i cu
aten™ie experien™a lui Israel din
cãlãtoriile lor spre Canaan. Studia™i
capitolele trei ?i patru din Iosua, re™inând
pregãtirea lor pentru trecerea Iordanului în
™ara fãgãduin™ei. Avem nevoie ca inima ?i
mintea sã fie instruite, reîmprospãtând
memoria cu lec™iile pe care Domnul le-a dat
poporului Sãu din vechime. Apoi, pentru noi,
a?a cum El a inten™ionat ca acestea sã fie
pentru ei învã™ãturile Cuvântului Sãu, vor
fi totdeauna interesante ?i impresionante.
(Scrisoarea 292, 1908)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24. 24. Dumnezeu dore?te sã înve™e lumea
prin poporul Sãu. Prin poporul Sãu Israel,
Dumnezeu a inten™ionat sã transmitã lumii o
cunoa?tere a voiei Sale. Fãgãduin™ele ?i
amenin™ãrile Lui, învã™ãturile ?i mustrãrile
Lui, manifestarea minunatã a puterii Sale în
mijlocul lor, binecuvântãrile Lui pentru
ascultare ?i judecã™ile Lui pentru
nelegiuire ?i apostazie toate erau destinele
educãrii ?i dezvoltãrii principiului
religios în mijlocul poporului lui Dumnezeu
pânã la sfâr?itul timpului. De aceea, este
important ca noi sã ajungem sã cunoa?tem
istoria o?tirii lui Israel ?i sã analizãm cu
grijã modul în care Dumnezeu S-a purtat cu
ei. Cuvintele pe care Dumnezeu le-a spus
poporului Israel prin Fiul Sãu au fost de
asemenea, rostite ?i pentru noi din aceste
zile de pe urmã. Acela?i Isus care, pe
munte, a învã™at pe ucenicii Sãi principiile
vast cuprinzãtoare ale Legii lui Dumnezeu, a
învã™at pe vechiul Israel din stâlpul de nor
?i din sanctuar, prin gura lui Moise ?i a
lui Iosua. Religia din zilele lui Moise ?i
Iosua era aceea?i cu religia de astãzi. (ST,
26 mai, 1881)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13. 14. (Iosua 6,16. 20). Partea lui
Israel în cucerirea Ierihonului. Când Iosua
a ie?it afarã în diminea™a dinaintea luãrii
Ierihonului, înaintea lui a apãrut un
rãzboinic echipat complet pentru bãtãlie.
Iosua a întrebat: „E?ti dintre ai no?tri sau
dintre vrãjma?ii no?tri?” El a rãspuns: „Eu
sunt Cãpetenia o?tirii Domnului ?i acum am
sosit”. Dacã ochii lui Iosua ar fi fost
deschi?i a?a cum au fost deschi?i ochii
slujitorului lui Elisei la Dotan, ?i dacã ar
fi putut îndura aceastã priveli?te, el ar fi
vãzut îngerii Domnului tãbãrâ™i în jurul
copiilor lui Israel, cãci armata instruitã a
cerului a venit sã lupte pentru poporul lui
Dumnezeu ?i Cãpitanul o?tirii Domnului era
acolo sã comande. Când Ierihonul a cãzut
nici o mânã omeneascã n-a atins zidurile
cetã™ii, cãci îngerii Domnului au nimicit
fortifica™iile ?i au intrat în fortãrea™a
vrãjma?ului. Nu israeli™ii ci Cãpitanul o?
tirii Domnului este Cel care a luat
Ierihonul. Dar Israel a avut partea lor de
ac™iune, arãtând credin™a lor în cãpitanul
mântuirii lor. Bãtãlii trebuie duse în
fiecare zi. Un mare rãzboi este dus pentru
fiecare suflet, între prin™ul întunericului
?i Prin™ul vie™ii. Este o mare bãtãlie ce
trebuie dusã, pentru ca locuitorii lumii sã
fie avertiza™i despre mare zi a Domnului,
pentru ca sã se poatã intra în fortãre™ele
vrãjma?ului ?i pentru ca to™i cei care
iubesc pe Domnul sã se poatã strânge sub
steagul însângerat al Prin™ului Emanuel, dar
voi nu trebuie sã duce™i principala luptã
aici. Ca instrumente ale lui Dumnezeu,
trebuie sã vã supune™i Lui, pentru ca El sã
poatã plãnui ?i sã conducã lupta pentru voi,
dar cu conlucrarea voastrã. Prin™ul vie™ii
este în fruntea lucrãrii Sale. El trebuie sã
fie cu voi în lupta voastrã zilnicã cu eul,
pentru ca sã pute™i fi credincio?i
principiului pentru ca pasiunea, atunci când
ea se luptã pentru suprema™ie, sã poatã fi
supusã prin harul lui Hristos, pentru ca sã
o pute™i fi mai mult decât biruitori prin El
care ne-a iubit. Domnul Isus a fost aici, pe
teren. El cunoa?te puterea fiecãrei ispite.
El cunoa?te bine cum sã facã fa™ã fiecãrei
situa™ii de crizã, ?i cum sã vã cãlãuzeascã
pe fiecare cale primejdioasã. Atunci de ce
sã nu te încrezi în El? De ce sã nu
încredin™ezi lui Dumnezeu pãstrarea fiin™ei
tale ca unui Creator credincios? (RH, 19
iulie, 1892)
1.
2. 2-5. Vezi E. G. White cu referire la
Judecãtori 7,7. 16-18. Astãzi, mul™i vor
dori sã urmeze propriul lor plan. Se vor
comporta oare la fel cei care astãzi în
împrejurãri asemãnãtoare mãrturisesc a fi
poporul lui Dumnezeu? Fãrã îndoialã cã mul™i
vor dori sã urmeze propriile lor planuri,
vor sugera cãi ?i mijloace pentru realizarea
a ceea ce doresc. Ei vor fi potrivnici în a
se supune unui aranjament a?a de simplu ?i
care nu ar aduce asupra lor nici un fel de
slavã, în afarã de meritul ascultãrii. Ei
vor pune, de asemene, posibilitatea
cuceririi unei cetã™i puternice în modul
acesta. Dar legea datoriei este supremã. Ea
ar trebui sã guverneze peste ra™iunea
omeneascã. Credin™a este puterea vie ce
strãpunge orice barierã, înlãturã orice
obstacol ?i î?i înfige steagul în inima
taberei vrãjma?ului. (ST, 14 aprilie, 1881)
Când omul construie?te teorii, el pierde
simplitatea credin™ei. Sunt taine profunde
în Cuvântul lui Dumnezeu, sunt taine în
providen™a Sa ?i sunt taine în planul de
mântuire, pe care omul nu le poate pãtrunde.
Dar mintea mãrginitã, puternicã în dorin™a
ei de a-?i satisface curiozitatea ?i sã
rezolve problemele infinitului, neglijeazã
faptul de a urma drumul clar arãtat de
voin™a descoperitã a lui Dumnezeu ?i cautã
sã pãtrundã în tainele ascunse chiar de la
întemeierea lumii. Omul care î?i construie?
te teoriile, pierde simplitatea credin™ei
adevãrate ?i devine prea important în ochii
lui pentru a mai crede declara™iile Domnului
Dumnezeu ?i se mãrgine?te la propriile lui
idei. Mul™i dintre cei care mãrturisesc a
fi copii ai lui Dumnezeu se aflã în aceastã
situa™ie. Ei sunt slabi pentru cã se încred
în propria lor tãrie. Dumnezeu lucreazã cu
putere pentru un popor credincios, care
ascultã de Cuvântul Sãu fãrã sã punã ceva
sub semnul întrebãrii sau al îndoielii.
Maiestatea cerului, cu o?tile Sale de îngeri
a prãbu?it zidurile Ierihonului înaintea
poporului Sãu. Rãzboinicii lui Israel n-au
avut nici un motiv sã se laude cu
realizãrile lor. Totul a fost fãcut prin
puterea lui Dumnezeu. Fie ca oamenii sã
renun™e la dorin™a lor de înãl™are de sine,
fie ca ei sã sã se supunã în umilin™ã,
voin™ei divine ?i Dumnezeu ??i va manifesta
din nou puterea Sa ?i va aduce libertate ?i
biruin™ã copiilor Sãi. (ST, 14 aprilie
1881).
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16. 20. Vezi E. G. White, la Iosua 5,13.
14. Mijloace simple aduc slavã lui
Dumnezeu. La luarea Ierihonului, Generalul
puternic al o?tilor a fãcut planul bãtãliei
într-un mod atât de simplu încât nici o
fiin™ã omeneascã nu putea sã-?i aroge gloria
biruin™ei. Nici o mânã omeneascã nu putea sã
doboare zidurile cetã™ii, ca nu cumva omul
sã-?i aroge gloria biruin™ei. Tot a?a ?i
astãzi, nici o fiin™ã omeneascã nu trebuie
sã-?i atribuie merite pentru lucrul
realizat. Numai Dumnezeu trebuie sã fie
înãl™at. O dacã oamenii ar vedea necesitatea
de a privi la Dumnezeu pentru a primi de la
El ordine sau porunci. (RH, 16 oct. 1900)
Luarea în stãpânire dupã patruzeci de ani de
întârziere. Domnul ?i-a pus în mi?care o?
tile sale în jurul cetã™ii blestemate; nici
o mânã omeneascã nu s-a ridicat împotriva
ei; o?tile cerului au dãrâmat zidurile,
pentru ca numai Numele lui Dumnezeu sã poatã
fi slãvit. A fost cetatea aceea mândrã a
cãror fortãre™e a bãgat groaza în iscoadele
necredincioase. Acum în capturarea
Ierihonului, Dumnezeu a declarat evreilor cã
pãrin™ii lor ar fi putut sã cucereascã
cetatea cu patruzeci de ani în urmã, dacã ei
s-ar fi încrezut în El. (RH, 15 martie,
1887) Slãbiciunea oamenilor de a gãsi tãrie
supranaturalã. Domnul nostru este con?tient
de conflictul poporului Sãu din aceste zile
de pe urmã cu agen™ii satanici combina™i cu
oameni rãi care neglijeazã ?i refuzã aceastã
mare salvare sau mântuire. Cu cea mai mare
simplitate ?i sinceritate, Mântuitorul
nostru, marele General al o?tirilor cere?ti,
nu ascunde lupta crâncenã pe care ei vor
trebui sã o ducã. El scoate în eviden™ã
primejdiile, El ne aratã planul de luptã ?i
lucrarea grea ?i primejdioasã ce trebuie
fãcutã ?i apoi ??i înal™ã vocea mai înainte
de a intra în luptã pentru a lua în calcul
costul în vreme ce în acela?i timp, El îi
încurajeazã pe to™i sã se înarmeze cu armele
luptei ce o au de dus ?i sã a?tepte o?tile
cere?ti ca sã constituie o?tile care sã
lupte în apãrarea adevãrului ?i a
neprihãnirii. Slãbiciunile lor va gãsi tãrie
supranaturalã ?i ajutor în orice conflict
crâncen pentru a face faptele Celui
Atotputernic ?i perseverarea în credin™ã ?i
într-o desãvâr?itã încredere în voia lui
Dumnezeu, va asigura succesul. ?n tip ce
confedera™ia rãului este desfã?uratã în
linie de bãtaie împotriva lor, El îi
îndeamnã sã fie viteji ?i puternici ?i sã
lupte cu vitejie pentru cã au un cer de câ?
tigat ?i pentru cã în rândurile lor sunt mai
mult decât un singur înger, iar marele
General al o?tirii conduce o?tirea cerului.
Dupã cum cu ocazia luãrii Ierihonului nimeni
din armata lui Israel nu s-a putut mândri cu
faptul cã ?i-a exercitat puterea lui
limitatã pentru dãrâmarea zidurilor cetã™ii,
ci Cãpitanul o?tirii Domnului a plãnuit
desfã?urarea bãtãliei în cea mai mare
simplitate, pentru ca numai Domnul sã
primeascã slava ?i omul sã nu se înal™e.
Dumnezeu ne-a promis toatã puterea; „cãci
fãgãduin™a aceasta este pentru voi, pentru
copiii vo?tri, ?i pentru to™i cei care sunt
departe acum, în oricât de mare numãr îi va
chema Domnul, Dumnezeul nostru (Fapte 2,39
(Scrisoarea 51, 1895).
17.
18.
19.
20.Ascultarea va doborî bariere. Puternicele
bariere ale prejudecã™ilor care au fost
ridicate se vor prãbu?i tot a?a de sigur cum
s-au prãbu?it zidurile Ierihonului înaintea
armatelor lui Israel. Trebuie sã fie o
continuã credin™ã ?i încredere în Cãpitanul
mântuirii noastre. Noi trebuie sã ascultãm
de poruncile Lui. Zidurile Ierihonului s-au
prãbu?it ca rezultat al ascultãrii
ordinelor. (RH, 12 iulie, 1887)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7. ?ndoiala ?i necredin™a lui Iosua.
Iosua a manifestat un adevãrat zel pentru
onoarea lui Dumnezeu, ?i cu toate acestea,
cererile lui au fost amestecate cu îndoialã
?i necredin™ã - gândul cã Dumnezeu a dus pe
poporul Sãu peste Iordan pentru a-i da în
mâna puterii pãgâne a fost un gând pãcãtos,
nevrednic pentru un conducãtor al lui
Israel. Sim™ãmintele de descurajare ?i
neîncredere a lui Iosua erau nescuzabile
având în vedere marele minuni pe care Domnul
le-a adus la îndeplinire pentru eliberarea
poporului Sãu ?i fãgãduin™a repetatã cã El
va fi cu ei în alungarea din ™arã a
locuitorilor nelegiui™i. Dar milostivul
nostru Dumnezeu n-a revãrsat asupra
slujitorului Sãu mânia Sa din cauza gre?elii
sale. El în mod binevoitor, a primit
umilin™a ?i rugãciunile lui Iosua ?i în
acela?i timp în mod blând a mustrat
necredin™a lui ?i apoi i-a arãtat cauza
înfrângerii lor. (ST, 21 aprilie, 1881)
8.
9.
10.
11. 11-13. (Iosua 22,15-34). Dispre™ul lui
Dumnezeu pentru idolatrie. Aici Domnul dã
expresie dezgustului Sãu pentru idolatrie.
Acele na™iuni pãgâne s-au întors de la
adorarea viului Dumnezeu ?i aduceau
închinare demonilor. Altare ?i temple,
statui frumoase ?i monumente costisitoare,
toate operele de artã cele mai ingenioase ?i
mai scumpe au ™inut gândurile ?i
sentimentele celei mai diferite sclavii de
în?elãciunile satanice. Inima omeneascã
este în mod natural înclinatã la idolatrie ?
i înãl™are de sine. Monumentele frumoase ?i
costisitoare ale închinãrii idolatre vor
plãcea imagina™iei ?i angajeazã sentimentele
?i astfel atrage sau îndepãrteazã pe
israeli™i de la slujirea lui Dumnezeu.
Astfel, trebuia sã înlãture aceastã ispitã
de la poporul Sãu a?a cã Domnul le-a
poruncit sã distrugã acele relicve ale
idolatriei, sub pedeapsa de a fi noi în?ine
neplãcu™i ?i blestema™i de Dumnezeu. (ST. ,
21 aprilie, 1881)
12.
13.
14.
15.
16. 16-26. Pãcatul trebuie sã fie cercetat,
dat fa™ã ?i mustrat. Istoria lui Acan înva™ã
solemna lec™ie cã pentru pãcatul unui om
neplãcerea lui Dumnezeu va fi asupra unui
popor sau a unei na™iuni pânã când
nelegiuirea este datã pe fa™ã ?i pedepsitã.
Pãcatul este corupt în natura lui. Un singur
om infectat cu lepra lui aducãtoare de
moarte poate transmite întinãciunea la mii
de oameni. Aceia care ocupã pozi™ii de
rãspundere ca pãzitori ai poporului sunt
necredincio?i sau fal?i fa™ã de rãspunderea
sau datoria lor, dacã ei nu dau cu
credincio?ie pãcatul pe fa™ã, ?i nu mustrã
pãcatul. Mul™i nu îndrãznesc sã condamne
nelegiuirea, ca nu cumva fãcând astfel sã
nu-?i sacrifice pozi™ia sau popularitatea.
Iar pentru unii se considerã cã este o lipsã
de iubire sã mustri pãcatul. Slujitorul lui
Dumnezeu n-ar trebui niciodatã sã îngãduie
ca spiritul sãu sã se amestece, sã se
contopeascã cu mustrarea pe care i se cere
s-o adreseze; dar el este sub cea mai
solemnã obliga™ie de a prezenta Cuvântul lui
Dumnezeu, fãrã teamã ?i favoritism. El
trebuie sã numeascã pãcatul pe numele lui
adevãrat. Aceia care, prin neglijen™a ?i
indiferen™a lor, îngãduie ca Numele lui
Dumnezeu sã fie dezonorat de cãtre cei ce
mãrturisesc a fi poporul Sãu, sunt numãra™i
împreunã cu cãlcãtorii Legii lui Dumnezeu -
scri?i în cãr™ile cerului ca pãrta?i la
faptele lor rele. Iubirea lui Dumnezeu nu
va duce niciodatã la minimalizarea
pãcatului; ea nu va acoperi ?i nici nu va
scuza vreodatã un rãu nemãrturisit. Acan a
învã™at prea târziu faptul cã Legea lui
Dumnezeu, asemenea Autorului ei, este
neschimbatã. Ea are de-a face cu toate
faptele noastre cu gândurile ?i sim™ãmintele
noastre. Ea ne urmãre?te ?i ajunge pânã la
cauza sau izvorul tainic al fiecãrei
ac™iuni. Dând pe fa™ã îngãduin™a fa™ã de
pãcat, oamenii sunt fãcu™i sã priveascã cu
u?urin™ã Legea lui Dumnezeu. Mul™i î?i
ascund nelegiuirile de semenii lor ?i se
leagãnã în speran™a cã Dumnezeu nu va fi a?a
de strict în a nota nelegiuirea. Dar Legea
Sa este cel mai mare standard al dreptã™ii ?
i cu care va trebui mãsuratã fiecare ac™iune
a vie™ii în acea zi când Dumnezeu va aduce
orice faptã la judecatã, orice lucru tainic,
fie el bun sau rãu. Curã™ia inimii va duce
la curã™ia vie™ii. Toate scuzele pentru
pãcat sunt zadarnice. Cine poate pleda în
favoarea pãcãtosului când Dumnezeu depune
mãrturie împotriva lui? (ST, 21 aprilie,
1881)
17.
18.
19.
20. 20-21. Mãrturisirea fãrã pocãin™ã este
fãrã valoare. Sunt mul™i care mãrturisesc a
fi cre?tini a cãror mãrturisire a pãcatului
este asemenea cu a lui Acan. ?ntr-un mod
general ei vor recunoa?te necredincio?ia
lor, dar ei refuzã sã mãrturiseascã pãcatele
a cãror vinã rãmâne asupra con?tiin™ei lor ?
i care a adus mânia lui Dumnezeu asupra
poporului Sãu. Astfel, mul™i ascund pãcate
ale egoismului, lãcomiei ?i necinstei fa™ã
de Dumnezeu ?i aproapele lor, pãcate în
familie ?i multe altele care se pot
mãrturisi în public. O pocãin™ã adevãratã,
realã izvorã?te dintr-un sim™ãmânt al
caracterului ofensator al pãcatului. Aceste
mãrturisiri la modul general nu sunt roade
ale unei reale umilin™e a sufletului
înaintea lui Dumnezeu. Ele lasã pe pãcãtos
cu un spirit de mul™umire de sine ?i merge
înainte ca ?i pânã atunci, pânã când con?
tiin™a lui se împietre?te ?i avertizãrile
care cândva îl trezeau, de abia dacã îi mai
produce un sim™ãmânt de primejdie ?i dupã un
timp via™a trãitã în pãcat i se pare
normalã. Cu totul prea târziu, pãcatele sale
îl vor descoperi în ziua aceea când însã ele
nu vor mai putea fi niciodatã ispã?ite nici
prin jertfe ?i nici prin daruri. Este o mare
deosebire dintre admiterea faptelor dupã ce
ele au fost descoperite ?i dovedite ?i
mãrturisirea pãcatelor cunoscute numai de
noi ?i Dumnezeu. (ST, 5 mai 1881) Acan n-a
sim™it nici o povarã. Ceea ce a fost
considerat de Acan ca fiind un lucru mic, a
dat loc la un mare chin ?i necaz pentru
bãrba™ii ce purtau rãspunderi în Israel, ?i
acesta este totdeauna cazul atunci când
Domnul este mâniat pe poporul Sãu. Oamenii
care poartã rãspunderea lucrãrii, care simt
cel mai mult greutatea pãcatelor poporului ?
i care se roagã în agonia sufletului
datoritã mustrãrii Domnului. Acan, partea
vinovatã, n-a sim™it aceastã povarã. El a
luat-o foarte superficial. Nu gãsim nimic în
relatarea cazului care sã arate cum cã el se
sim™ea întristat sau îngrijorat. Nu existã
nici o dovadã cum cã el regreta cã i-a pãrut
rãu, sau cã ra™ionând de la cauzã la efect,
sã spunã: „Este pãcatul meu acela care a dus
neplãcerea lui Dumnezeu asupra poporului. ”
El n-a întrebat: „Poate sã fie din cauzã cã
eu am furat placa de aur ?i mantia
babilonianã am fost înfrân™i în bãtãlie?” El
nu avea nici o idee cu privire la
îndreptarea rãului fãcut prin mãrturisirea
pãcatului ?i umilirea sufletului.
(Scrisoarea 13, 1893) Metoda lui Dumnezeu
reabilitatã. Mãrturisirea lui Acan, de?i
erea târziu pentru a fi util în a-i aduce
vreo virtute salvatoare, a reabilitat totu?i
caracterul lui Dumnezeu în felul Sãu de a
proceda cu el, ?i a închis u?a ispitei care
a asaltat în mod continuu pe copiii lui
Israel, pentru a pune asupra slujitorilor
lui Dumnezeu lucrarea pe care Dumnezeu
personal a poruncit sã fie adusã la
îndeplinire. (Scrisoarea 13, 1893)
21. 21. Cre?terea lãcomiei lui Acan. Acan a
hrãnit în inima sa lãcomia ?i în?elãciunea
pânã când sensibilitatea sa fa™ã de pãcat s-
a tocit ?i el a devenit o pradã u?oarã
ispitei. Aceia care se aventureazã în a
hrãni un pãcat cunoscut vor fi mult mai
repede birui™i a doua oarã. Prima cãdere în
pãcat deschide u?a ispititorului ?i în mod
treptat înfrânge orice rezisten™ã ?i pune
stãpânire deplinã pe citadela sufletului.
Acan a ascultat repetatele avertizãri
împotriva pãcatului lãcomiei. Legea lui
Dumnezeu, esen™ialã ?i pozitivã, a interzis
furtul ?i orice în?elãciune, dar el a
continuat sã nutreascã pãcatul. ?ntrucât el
n-a fost descoperit ?i mustrat public, a
devenit mai îndrãzne™; avertizãrile au avut
din ce în ce mai pu™in efect asupra lui,
pânã când sufletul sãu a fost prins în
lan™urile întunericului. (ST, 21 aprilie,
1881) ?n schimbul sufletului sãu. Pentru o
mantie babilonianã ?i o mizerabilã comoarã
de aur ?i argint, Acan a consim™it sã se
vândã rãului, sã aducã asupra fiin™ei sale
blestemul lui Dumnezeu, sã piardã titlul sãu
de proprietate asupra unei bogate posesiuni
în Canaan ?i sã piardã orice perspectivã
pentru viitor, mo?tenirea nemuritoare a
noului pãmânt. Un pre™ teribil în adevãr, pe
care el l-a plãtit pentru câ?tigul ob™inut
pe calea nelegiuirii. (ST, 5 mai, 1881)
Dumnezeu cere o via™ã curatã. Astãzi sunt
mul™i care vor considera pãcatul lui Acan ca
fiind de micã importan™ã ?i vor scuza vina
lui; aceasta pentru faptul cã ei n-au
în™eles caracterul pãcatului ?i consecin™ele
lui ?i nu au nici un sim™ãmânt al sfin™eniei
lui Dumnezeu ?i a cerin™elor Lui. Se aud
adesea declara™ii cã Dumnezeu nu este
riguros în legãturã cu faptul dacã noi
ascultãm sârguitor sau nu de Cuvântul Sãu,
dacã noi ascultãm sau nu de toate poruncile
Legii Sale sfinte; dar raportul în legãturã
cu modul în care El s-a comportat cu Acan ar
trebui sã fie o avertizare pentru noi. El nu
va socoti în nici un caz pe cel vinovat
drept nevinovat. Discu™ia cu privire la
adevãr va avea pu™in succes atâta vreme cât
pãcatul zace asupra acelora care îl sus™in.
Bãrba™i ?i femei pot fi bine versa™i în
cunoa?terea Bibliei, tot atât de cunoscãtori
ai Scripturilor cum erau israeli™ii în
cunoa?terea chivotului ?i cu toate acestea,
dacã inimile lor nu stau bine înaintea lui
Dumnezeu, succesul nu va înso™i eforturile
lor. Dumnezeu nu va fi cu ei. Ei nu au un
sim™ãmânt mai înalt al obligativitã™ii legii
cerului ?i nici nu-?i dau seama de
caracterul sacru al adevãrului pe care ei îl
predau. ?ndemnul este: „Curã™i™i-vã, cei ce
purta™i vasele Domnului” (Is. 52,11). Nu
este suficient sã aduci argumente în
apãrarea adevãrului. Cele mai grãitoare
dovezi ale importan™ei ?i valorii lui se
vede într-o via™ã evlavioasã; ?i fãrã de
aceasta, chiar ?i cele mai convingãtoare
declara™ii vor fi lipsite de greutatea ?i
puterea ce trebuie sã precumpãneascã; cãci
puterea noastrã stã în faptul de a fi legat
de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, iar pãcatul ne
desparte de aceastã sacrã apropiere de
Izvorul puterii ?i în™elepciunii noastre.
(RH, 20 martie, 1888)
22.
23.
24. 24-26. Rezultatul influen™ei pãrin™ilor.
V-a™i întrebat vreodatã de ce to™i ce care
au fost lega™i de Acan au fost, de asemene,
supu?i pedepsei lui Dumnezeu? Aceasta s-a
datorat faptului cã ei n-au fost instrui™i ?
i educa™i în armonie cu îndrumãrile date lor
cu privire la marele standard al Legii lui
Dumnezeu. Pãrin™ii lui Acan ?i-au educat
astfel fiul încât acesta s-a sim™it liber sã
nu asculte de Cuvântul lui Dumnezeu,
principiile imprimate în via™a sa l-au fãcut
sã se poarte cu copiii sãi astfel încât ?i
ei au ajuns sã fie corup™i. Mintea
ac™ioneazã ?i reac™ioneazã asupra min™i ?i
pedeapsa care cuprinde rela™iile lui Acan cu
el însu?i, descoperã faptul cã to™i au fost
cuprin?i în nelegiuire. (MS, 67, 1894)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13. (Iosua 23,13) Oprirea la mijlocul
drumului împiedicã planul lui Dumnezeu.
Domnul i-a asigurat de faptul cã ei trebuie
sã intre în posesia pãmântului acelora care
erau o capcanã pentru ei, care vor fi ca ni?
te spini în coasta lor. Acesta era Cuvântul
Domnului ?i planul Sãu era ca sub cãlãuzirea
Sa, poporul Sãu sã aibã un teritoriu mai
mare ?i tot mai mare. Oriunde î?i vor
construi case ?i vor cultiva pãmântul, sã
fie înfiin™ate firme care sã se ocupe de
afaceri, cã ei nu vor trebui sã se împrumute
de la vecini, ci vecinii lor sã se împrumute
de la ei. Posesiunile lor trebuia sã se
mãreascã ?i ei trebuia sã devinã un popor
mare ?i puternic. Dar ei s-au oprit la
jumãtatea drumului. Ei au urmãrit propriul
lor confort ?i lucrarea pe care Dumnezeu o
putea face pentru ei, a?ezându-i acolo unde
cunoa?terea de Dumnezeu ar fi trebuit sã fie
fãcutã cunoscut ?i practicile respingãtoare
ale pãgânilor sã fie îndepãrtate, alungate
din ™arã, n-a fost fãcutã. Cu toate
avantajele, ocaziile ?i privilegiile lor,
na™iunea iudaicã a dat gre? în a aduce la
îndeplinire planurile lui Dumnezeu. Ei au
adus pu™ine roade ?i din ce în ce tot mai
pu™ine, pânã când Domnul a folosit smochinul
neroditor ?i blestemul rostit asupra lui, ca
sã înfã™i?eze starea na™iunii ce a fost
cândva na™iunea aleasã. Lucrarea pe care o
avem de fãcut, trebuie sã fie fãcutã având
în minte partea nelucratã a viei Domnului.
Astãzi însã, numai în pu™ine locuri
mijloacele sunt cheltuite ?i avantajele
oferite. Domnul dore?te ca mijloacele ?i
avantajele sã fie distribuite mult mai
echitabil. El dore?te sã se facã planuri sã
se ia mãsuri pentru multe locuri ce acum
sunt nelucrate. (MS, 126, 1899)
1. 1. O mãrturisire datã prin închinare. ?n
™ara Canaanului, poporul lui Dumnezeu
trebuia sã aibã un loc anume unde sã se
adune, unde, de trei ori pe an sã se poatã
întâlni cu to™ii spre a se închina lui
Dumnezeu. ?n mãsura în care ei vor asculta
de legile divine, ei vor primi binecuvântãri
cere?ti. Dumnezeu nu avea sã nimiceascã
na™iunile idolatre. El le va da ocazie sã
ajungã sã-L cunoascã prin biserica Sa.
Experien™a poporului Sãu din timpul celor
patruzeci de ani al pribegiei lor în pustie
aveau sã fie obiectul de studiu al acestor
na™iuni. Legile lui Dumnezeu ?i împãrã™ia Sa
urmau sã se extindã asupra întregului
teritoriu al pãmântului ?i poporul Sãu
trebuia sã fie cunoscut ca popor al viului
Dumnezeu. Serviciile lor religioase erau
impunãtoare ?i mãrturiseau despre adevãrul
unui Dumnezeu viu. Sacrificiile lor arãtau
spre Mântuitorul ce avea sã vinã, care va
lua toate împãrã™iile de sub soare ?i le va
stãpâni pentru totdeauna. S-au dat dovezi
despre puterea Sa de a face acest lucru
cãci, conducãtorul lor invizibil n-a supus
El pe vrãjma?ii lor ?i n-a deschis El o cale
în pustie pentru biserica Sa? Poporul Sãu nu
va cunoa?te niciodatã înfrângerea dacã vor
locui la umbra Celui Atotputernic; cãci
Cineva mai puternic decât îngerii va lupta
alãturi de ei în fiecare bãtãlie (MS. 134,
1899).
1.
2.
3. 3-6. Pozi™ia nu exclude pedeapsa. Oricât
de deosebitã poate fi pozi™ia sa, el (uciga?
ul) trebuie sã sufere pedeapsa pentru crima
sãvâr?itã. Siguran™a ?i puritatea na™iunii
cereau ca pãcatul uciderii sã fie aspru
pedepsit. Via™a omeneascã pe care numai
singur Dumnezeu o poate da, trebuie sã fie
ocrotitã cu sfin™enie. Sângele victimei,
asemenea sângelui lui Abel, va striga cãtre
Dumnezeu pentru rãzbunare împotriva uciga?
ului ?i a tuturor acelora care l-au acoperit
ca sã nu fie pedepsit pentru vina sa.
Indiferent cine - individ sau o cetate -
care va scuza crima uciga?ului, atunci când
sunt convin?i de vina lui, se face pãrta? de
pãcatul sãu ?i în mod sigur va suferi mânia
lui Dumnezeu. Dumnezeu a dorit sã imprime
asupra poporului Sãu vinovã™ia teribilã a
crimei, în timp ce El va face totul, va lua
toate mãsurile pentru achitarea celui
nevinovat. (ST, 20 ian. 1881)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15-34. (Iosua 7,11-13). Aten™ie la
neglijen™a sau asprime în tratarea
pãcatului. Trebuie sã se dea pe fa™ã multã
grijã de cãtre to™i cre?tinii, ferindu-se de
cele douã extreme, neglijen™ã în tratarea
pãcatului, pe de o parte ?i judecata asprã ?
i suspiciunea lipsitã de temei de cealaltã
parte. Israeli™ii care au manifestat un zel
a?a de mare împotriva oamenilor lui Gad ?i
Ruben ?i-au amintit cum în cazul lui Acan,
Dumnezeu a mustrat lipsa de vigilen™ã în a
descoperi pãcatele existente între ei.
Atunci ei s-au hotãrât ca în viitor sã
ac™ioneze prompt ?i cu zel; dar cãutând sã
facã lucrul acesta, ei au mers în cealaltã
extremã. ?n loc de a întâlni pe fra™ii lor
cu neîncredere ?i acuza™ii, ei ar fi trebuit
ca mai întâi sã cerceteze lucrurile în mod
amabil cu dorin™a de a cunoa?te toate datele
cazului. Sunt încã mul™i care sunt chema™i
sã îndure acuza™i false. Asemenea
israeli™ilor, ei pot sã-?i permitã sã fie
calmi ?i aten™i, chibzui™i pentru cã
dreptatea este de partea lor. Ei ar trebui
sã-?i aminteascã cu recuno?tin™ã faptul cã
Dumnezeu este în cuno?tin™ã de tot ceea ce
este gre?it în™eles ?i interpretat de oameni
?i cã ei pot lãsa în siguran™ã totul în
mâinile Sale. El în mod sigur va apãra cauza
acelora care î?i pun încredere în El, a?a
cum El a scos la luminã vinovã™ia ascunsã a
lui Acan. Cât de mult rãu ar fi fost
înlãturat dacã to™i, atunci când sunt
acuza™i pe nedrept, ar evita învinuirea ?i
în locul ei sã foloseascã cuvinte blânde ?i
conciliante. ?i în acela?i timp, aceia care
în zelul lor de a se opune pãcatului s-au
dedat la suspiciuni nedrepte, ar trebui sã
caute totdeauna sã aibã pãrerea cea mai
favorabilã cu privire la fra™ii lor ?i ar
trebui sã se bucure atunci când sunt gãsi™i
nevinova™i. (ST, 12 mai, 1881)
1.
2.
3.
4.
5.
6.Rãzvrãtirea împotriva lui Dumnezeu nu este
scuzabilã. Planul lui Dumnezeu pentru
salvarea oamenilor este desãvâr?it din toate
punctele de vedere. Dacã noi vom îndeplini
cu credincio?ie partea ce ne revine, totul
va fi bine cu noi. Apostazia omului a fost
aceea care a adus discordie, nenorocirea ?i
ruina. Dumnezeu nu folose?te niciodatã
puterea Lui pentru a oprima creaturile
mâinilor Sale. El nu cere niciodatã mai mult
decât este omul în stare sã facã; niciodatã
nu pedepse?te pe copiii neascultãtori mai
mult decât este necesar pentru a-i aduce la
pocãin™ã; sau sã împiedice pe al™ii de a
urma exemplul lor. Rãzvrãtirea împotriva lui
Dumnezeu nu este scuzabilã. (ST, 19 mai,
1881)
7.
8. 6-8. Primejdia din legãtura cu
necredin™a. Noi suntem într-o primejdie tot
atât de mare datoritã legãturii cu
necredin™a cum au fost israeli™ii din cauza
rela™iilor lor cu cei idolatri. Rezultatele
talentului ?i a geniului ascunde prea adesea
o otravã de moarte. Sub o înfã™i?are
atractivã, sunt prezentate teme ?i gânduri
ce atrag, intereseazã ?i corupe mintea ?i
inima. ?n felul acesta, în ™ara noastrã cre?
tinã evlavia dispare ?i scepticismul ?i
necredin™a triumfã. (ST, 19 mai, 1881).
9.
10.
11.
12. 12-13. Primejdia unirii în cãsãtorie cu
cei necredincio?i. Domnul nu S-a schimbat.
Caracterul Sãu este acela?i astãzi a?a cum a
fost ?i în zilele lui Iosua. El este drept,
milostiv ?i îndurãtor, credincios în
aducerea la îndeplinire a Cuvântului Sãu,
atât în cea ce prive?te fãgãduin™ele Sale,
cât ?i amenin™ãrile Sale. Una dintre
primejdiile cele mai mari ce amenin™ã
poporul lui Dumnezeu astãzi este aceea al
asocierii cu cei necredincio?i, în mod
deosebit în unirea lor în cãsãtorie cu cei
necredincio?i. Pentru mul™i, iubirea fa™ã de
om eclipseazã iubirea fa™ã de Dumnezeu. Ei
fac primul pas spre apostazie aventurându-se
sã nesocoteascã porunca expresã a Domnului ?
i prea adesea rezultatul este apostazia
totalã. S-a dovedit totdeauna a fi un lucru
primejdios pentru oameni sã aducã la
îndeplinire propria lor dorin™ã ?i voin™ã,
în opozi™ie cu cerin™ele lui Dumnezeu. Cu
toate acestea, este o lec™ie grea pentru
oameni acea de a învã™a cã Dumnezeu ?tie ce
spune ?i ceea ce spune face. Ca regulã,
aceia care aleg ca prieteni ?i tovarã?i ai
lor persoane care resping pe Domnul Hristos
?i calcã în picioare Legea lui Dumnezeu, în
cele din urmã ace?tia ajung sã aibã acela?i
gând ?i acela?i spirit cu ei. Noi trebuie sã
sim™im totdeauna un profund interes în
salvarea celor nepocãi™i ?i ar trebui sã
manifestãm fa™ã de ei un spirit de bunãtate
?i amabilitate; dar pentru siguran™a noastrã
trebuie sã ne alegem prieteni numai pe aceia
care sunt prieteni cu Dumnezeu. (ST, 19 mai,
1881)
13.Vezi E. G. White, la capitolul 17,13.
1.O chemare la recuno?tin™ã, umilin™ã ?i
separare. Când Iosua s-a apropiat de
încheierea vie™ii sale el a trecut în
revistã trecutul pentru douã motive: pentru
a conduce pe Israelul lui Dumnezeu la
recuno?tin™ã pentru manifestarea deosebitã a
prezen™ei Sale în toate cãlãtoriile lor, ?i
sã-i conducã la umilin™ã în gândirea sau în
mintea lor datoritã unui sim™ãmânt al
murmurãrii ?i plângerilor lor nejuste cum ?i
neglijen™a lor de a urma voin™a descoperitã
a lui Dumnezeu. Iosua a mers mai departe în
a-i avertiza în modul cel mai serios
împotriva idolatriei din jurul lor. Ei au
fost avertiza™i sã nu aibã nici o legãturã
cu idolatria, sã nu intre în legãturã de
cãsãtorie cu ei ?i în nici un fel sã nu se
punã în situa™ie primejdioasã de a fi
afecta™i ?i corup™i de cãtre urâciunile
nelegiuirilor lor. Ei au fost sfãtui™i sã
evite chiar ?i aparen™a rãului, ?i de a nu
ne face de lucru în jurul grani™elor
pãcatului, cãci aceasta a fost calea cea mai
sigurã de a fi cuprin?i în pãcat ?i ruinã.
El le-a arãtat cã pustiirea va fi rezultatul
îndepãrtãrii lor de Dumnezeu ?i dupã cum
Dumnezeu a fost credincios fa™ã de
fãgãduin™a Sa, el va fi, de asemenea,
credincios în aducerea la îndeplinire a
amenin™ãrilor Sale. (Scrisoarea 3, 1879)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14-16. Nebunia moralã de a prefera lauda
oamenilor. Când un om î?i vine în sim™ire,
el începe sã reflecteze asupra rela™iei sale
cu Fãcãtorul sãu. Este o nebunie moralã
aceea de a prefera lauda oamenilor, favorii
sau aprobãrii lui Dumnezeu, rãsplata
nelegiuirii, comorilor cerului, pleava
pãcatului, hranei spirituale pe care
Dumnezeu o dã copiilor Sãi. ?i cu toate
acestea cât de mul™i dintre cei care dau pe
fa™ã inteligen™ã ?i iscusin™ã în lucrurile
omene?ti, dar care manifestã o totalã
desconsidera™ie a acelor lucruri care
apar™in interesului lor ve?nic. (ST, 19 mai,
1881)
15.vezi E. G. White cu privire la
Deuteronomul 30,15-19 vol. 1, pag. 1120.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27. 27. Avem nevoie sã ne reamintim
cuvintele lui Dumnezeu. Iosua a declarat în
mod clar cã instruc™iunile ?i avertizãrile
sale adresate poporului nu erau cuvintele
lui, ci cuvintele lui Dumnezeu. Aceastã mare
piatrã va da mãrturie genera™iilor viitoare
despre evenimentul pe care ea a fost pusã
sã-l comemoreze ?i va fi un martor împotriva
poporului, dacã ei vor decãdea iarã?i în
idolatrie. Dacã era necesar pentru poporul
lui Dumnezeu din vechime sã le aducã adesea
în minte modul în care El S-a comportat cu
ei atât în ceea ce prive?te mila Sa, cât ?i
în judecata Sa, în ceea ce prive?te sfatul ?
i mustrarea, este de o egalã importan™ã ca
noi sã contemplãm adevãrurile transmise nouã
în Cuvântul Sãu - adevãrul care, dacã va fi
ascultat, ne va conduce la umilin™ã,
supunere, ?i ascultare de Dumnezeu. Noi
trebuie sã fim sfin™i™i prin adevãr.
Cuvântul lui Dumnezeu prezintã adevãrurile
speciale pentru fiecare veac. Modul în care
Dumnezeu S-a comportat cu poporul Sãu în
trecut ar trebui sã primeascã cuvenita
noastrã aten™ie. Noi ar trebui sã învã™ãm
lec™iile care sunt destinate sã ne înve™e.
Dar noi nu trebuie sã rãmânem mul™umi™i cu
ele. Dumnezeu conduce poporul Sãu pas cu
pas. Adevãrul este progresiv. Cel mai zelos
cercetãtor va primi mereu luminã din ceruri.
Ce este adevãrul? Ar trebui sã fie totdeauna
întrebarea noastrã. (ST, 26 mai, 1881)
1. 1. 2. O reînviorare realã (Jud. 2,1. 2).
Poporul s-a plecat înaintea lui Dumnezeu în
cãin™ã ?i pocãin™ã. Ei au adus jertfe ?i s-
au mãrturisit lui Dumnezeu ?i unul altuia.
Jertfele pe care le-au adus aveau sã fie
fãrã de valoare dacã n-ar fi dat pe fa™ã o
adevãratã pocãin™ã. Dar cãin™a lor era
realã. Harul Domnului Hristos a lucrat în
inimile lor pe mãsurã ce î?i mãrturiseau
pãcatele ?i aduceau jertfe, ?i Dumnezeu i-a
iertat. Reînviorarea era o realitate. Ea a
lucrat o reformã în popor. Ei au rãmas
credincio?i legãmântului pe care l-au fãcut.
Poporul a slujit lui Dumnezeu în toate
zilele lui Iosua ?i în toate zilele
bãtrânilor ce au rãmas în via™ã dupã Iosua ?
i care a vãzut lucrãrile cele mari ale
Domnului. Ei s-au pocãit de pãcatele lor ?i
au fost ierta™i; dar sãmân™a rãului a fost
semãnatã ?i ea a rãsãrit ?i a adus roadã.
Via™a lui Iosua de o statornicã integritate
s-a sfâr?it. Vocea lui n-a mai fost auzitã
mustrând ?i avertizând. Unul câte unul
slujitorii credincio?i , santinelele care au
trecut Iordanul au depus armele. O nouã
genera™ie a apãrut pe scena ac™iunii.
Poporul s-a depãrtat de Dumnezeu. ?nchinarea
lor era amestecatã cu principii gre?ite ?i
mândrie ambi™ioasã. (RH, 25, sept. 1900)
2. 2. (2Cor. 6,14-18). Efectele vãtãmãtoare
ale asocierii cu lumea. Nu este un lucru
sigur pentru cre?tini sã aleagã societatea
acelora care nu au nici o legãturã cu
Dumnezeu ?i a cãror curs de via™ã este
neplãcut Lui. ?i cu toate acestea, cât de
mul™i a?a zi?i cre?tini nu se aventureazã pe
un teren interzis. Mul™i invitã în familiile
lor rude care sunt vanitoase, batjocoritoare
?i necredincioase, ?i adesea, exemplu lor ?i
influen™a acestor vizitatori nereligio?i
produce o impresie de duratã asupra min™ii
copiilor din acele familii. Influen™a
exercitatã în felul acesta este asemenea
aceleia care a rezultat din asocierea
evreilor cu canani™ii necredincio?i fãrã
Dumnezeu. Dumnezeu considerã rãspunzãtori
pe pãrin™i pentru nesocotirea poruncilor de
separare a lor ?i a familiilor lor de aceste
influen™e nesfinte. ?n timp ce trebuie sã
trãim în lume, noi nu trebuie sã fim din
lume. Ni se interzice, suntem opri™i sã ne
conformãm practicilor ?i felului sau
stilului lor de via™ã. Prietenia celor
nelegiui™i este mai primejdioasã decât
vrãjmã?ia lor. Ea duce pe cãi gre?ite ?i
distruge mii care poate, printr-un exemplu
potrivit ?i sfânt, puteau fi condu?i sã
devinã copii ai lui Dumnezeu. Gândirea,
mintea celor tineri devine astfel
familiarizatã cu necredin™a, vanitatea,
nelegiuirea, mândria ?i imoralitatea; iar
inima neocrotitã de harul divin, se stricã
în mod treptat. Aproape pe nebãgare de
seamã, tinerii înva™ã sã iubeascã atmosfera
înconjurãtoare coruptã a celor nelegiui™i. ?
ngerii cei rãi se strâng în jurul lor ?i ei
î?i pierd gustul, plãcerea pentru cea ce
este curat, delicat ?i înnobilator.
Pãrin™ii ce mãrturisesc a fi cre?tini vor
arãta oaspe™ilor lor lume?ti ?i nereligio?i
cel mai mare respect, în timp ce aceste
persoane duc pe copiii acelora care le dau
multã ?i politicoasã aten™ie, departe de
sobrietate ?i de religie. Tinerii poate cã
încearcã sã ducã o via™ã religioasã dar
pãrin™ii au invitat ispititorul în cãminele
lor ?i acesta î?i vânturã plasa printre
copii. Bãtrânii ?i tineri ajung sã fie
absorbi™i de plãceri îndoielnice ?i de
excitãrile plãcerilor lume?ti. Mul™i au
sim™ãmântul cã trebuie sã facã unele
concesii pentru a fi pe placul rudelor ?i
prietenilor lor nereligio?i. Cum nu
totdeauna este u?or sã tragi o linie, o
concesie pregãte?te calea pentru o alta,
pânã când aceia care au fost cândva urma?i
ai Domnului Hristos se conformeazã în via™a
?i caracterul lor obiceiurilor lumii.
Astfel, legãtura cu Dumnezeu este ruptã. Ei
sunt cre?tini numai cu numele. Când ceasul
încercãrii vine, atunci speran™a lor este
vãzutã ca fiind fãrã temelie. Ei s-au vândut
pe ei ?i copiii lor vrãjma?ului. (ST, 2
iunie, 1881) Prietenie cu lumea sau
favoarea lui Dumnezeu. Printre poporul
preferat al lui Dumnezeu sunt bãrba™i în
pozi™ii de rãspundere care sunt mul™umi™i sã
rãmânã într-o stare de rãcealã ?i apostazie.
Evlavia lor a pierit la apropierea ispitei.
Pentru a câ?tiga prietenia lumii, ei vor
risca consecin™ele pierderii favoarei lui
Dumnezeu. Domnul încearcã poporul Sãu a?a
cum este încercat argintul. Aproape ?i mult
mai aproape va veni cercarea cercetãtoare,
pânã când inima este în totul supusã lui
Dumnezeu, sau împietritã în neascultare ?i
rãzvrãtire. (ST, 2 iunie, 1881)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9. Otniel fãcut judecãtor. ?n
prosperitatea lor, Israel a uitat pe
Dumnezeu, a?a cum au fost avertiza™i cã vor
face. Dar schimbarea a venit. Evreii au fost
supu?i de împãratul Mesopotamiei ?i ™inu™i
într-o sclavie severã timp de opt ani. ?n
nenorocirea lor, au aflat cã legãturile lor
idolatre nu-i pot ajuta. Apoi, ?i-au amintit
de lucrãrile minunate ale lui Dumnezeu ?i au
început sã strige la El ?i Domnul a ridicat
un izbãvitor pentru ei. Otniel, fratele mai
mic al lui Caleb. Spiritul Domnului a venit
asupra lui ?i el a judecat pe Israel ?i a
pornit la rãzboi ?i Domnul a dat pe
împãratul Mesopotamiei pe mâna sa. Când
Otniel a fost desemnat ca fiind omul pe care
Dumnezeu l-a ales sã conducã ?i sã elibereze
pe Israel, el n-a refuzat sã-?i asume
aceastã responsabilitate. ?n puterea lui
Dumnezeu, el a început imediat sã lupte
împotriva idolatriei, a?a cum a poruncit
Domnul, sã administreze dreptatea ?i sã
înal™e standardul moralitã™ii ?i al
religiei. Pe mãsurã ce Israel se pocãia de
pãcatele lui, Domnul ??i manifesta marea Sa
milã fa™ã de ei ?i a lucrat pentru
eliberarea lor. Timp de patruzeci de ani
Otniel a fost conducãtor în Israel. ?n tot
acest timp, poporul a rãmas credincios legii
divine ?i în consecin™ã, s-a bucurat de pace
?i prosperitate. Dar când acest control
judicios ?i salutar al sãu a încetat odatã
cu moartea sa, israeli™ii au cãzut din nou
în idolatrie. ?i astfel, istoria apostaziei
?i a pedepsei, a mãrturisirii ?i eliberãrii
s-a repetat mereu ?i mereu. (ST, 9 iunie,
1881)
1.
2.
3.
4.
5.
6.Dumnezeu a spus Deborei sã cheme pe Barac.
Domnul a spus Deborei planul Sãu de a nimici
pe vrãjma?ii lui Israel ?i i-a cerut sã
trimitã dupã un bãrbat pe nume Barac, din
tribul lui Neftali ?i sã-i facã cunoscut
instruc™iunile pe care ea le-a primit. Având
în vedere acest lucru, ea a trimis dupã
Barac ?i i-a spus sã adune zece mii de
bãrba™i din triburile lui Neftali ?i Zabulon
?i sã porneascã rãzboi împotriva armatelor
împãratului Iabin. (ST, 16 iunie, 1881)
7.
8.9. Lui Barac i-a lipsit încrederea în
Israel. Barac cuno?tea condi™iile de împrã?
tiere, de descurajare ?i neînarmare a
evreilor, cum ?i tãria ?i iscusin™a vrãjma?
ilor lor. De?i el fusese desemnat chiar de
Domnul personal ca fiind cel ales sã
elibereze pe Israel ?i a primit asigurarea
cã Dumnezeu va merge cu el ?i va supune pe
vrãjma?ii lor, cu toate acestea, era timid ?
i neîncrezãtor. El a acceptat solia de la
Debora ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, dar
avea pu™inã credin™ã în Israel ?i se temea
cã ei nu vor asculta de el. El a refuzat sã
se angajeze într-o astfel de ac™iune
îndoielnicã dacã Debora nu-l va înso™i ?i în
felul acesta sã sus™inã eforturile sale prin
influen™a ?i sfatul ei. (ST. 16 iunie, 1881)
9.
10.
11.
12. 12-14. Foarte prost echipa™i, israeli™ii
au mers la muntele Tabor. Barac mãr?ãluia
acum cu armata sa de zece mii de oameni,
îndreptându-se spre muntele Tabor, a?a cum a
spus Domnul. Sisera a adunat imediat o for™ã
imensã ?i bine înarmatã, a?teptând sã
înconjoare pe evrei ?i sã facã din ei o
pradã u?oarã. Israeli™ii erau foarte prost
pregãti™i pentru a lupta ?i priveau cu
groazã la marea armatã care se întindea pe
câmpia de sub ei, echipa™i cu tot ce trebuie
pentru rãzboi, înzestra™i de asemene, cu
îngrozitoare care de fier. Ei erau astfel
organiza™i ?i forma™i ca sã fie deosebit de
nimicitori. Cu™ite mari, asemenea cu cele
ale sci™ilor, erau fixate pe osii, astfel
încât atunci când carele, fiind conduse prin
rândurile vrãjma?ilor, s-i secere, a?a cum
cade grâul în fa™a coasei. (ST, 16 iunie,
1881)
13.
14.
15.
16.
17. 17-22. Moartea lui Sisera de mâna lui
Iael. Iael era la început, necunoscãtoare a
caracterului oaspetelui ei, ?i s-a hotãrât
sã-l ascundã dar când a aflat cã el este
Sisera, vrãjma?ul lui Dumnezeu ?i a
poporului Sãu, scopul ?i planul ei s-a
schimbat. Cum el stãtea înaintea ei adormit,
ea ?i-a înfrânt repulsia dezgustului ei fa™ã
de un astfel de act ?i l-a ucis, bãtându-i
un ™ãru? în tâmplã, fixându-l de pãmânt. Cum
Barac, urmãrind pe vrãjma?ul sãu, a trecut
pe acolo, el a fost chemat de Iael ca sã
vadã pe cãpitanul gloriei de?arte mort la
picioarele sale - ucis de mâna unei femei.
(ST, 16 iunie, 1881)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15. (Prov. 15,33; 18,12) Mai înainte de
onoare este umilin™a. Ghedeon a sim™it
profund neputin™a sa pentru marea lucrare
dinaintea sa… Pentru lucrarea Sa, Domnul nu
alege totdeauna bãrba™ii cu cele mai mari
talente, ci El alege pe aceia pe care El îi
poate folosi cel mai bine. Persoane care pot
face o bunã lucrare pentru Dumnezeu, pot ca
pentru un timp sã fie lãsa™i în obscuritate,
în aparen™ã nebãga™i în seamã ?i nefolosi™i
de Domnul lor. Dar, dacã ei îndeplinesc cu
credincio?ie îndatoririle pozi™iei lor
umile, nutrind o dispozi™ie de a lucra ?i de
a face sacrificii pentru El, El le va
încredin™a, la timpul Sãu, rãspunderi mai
mari. Mai înainte de onoare este umilin™ã.
Domnul poate sã foloseascã în mod eficient
pe aceia care sunt cei mai sensibili, cei
mai con?tien™i de nevrednicia ?i ineficien™a
lor. Ei îi va învã™a sã exercite curajul
credin™ei. El îi va face puternici, unind
slãbiciunea lor cu tãria Lui, îi va face
în™elep™i, unind ignoran™a lor cu
în™elepciunea Lui (ST, 23 iunie, 1881)
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.Acela?i Mântuitor plin de împreunã
sim™ire (Jud. 6,23). Aceste cuvinte
binevoitoare au fost rostite de acela?i
Mântuitor plin de compãtimire care a spus
ucenicilor ispiti™i pe marea înfuriatã: „Eu
sunt; nu vã teme™i”. El care a apãrut celor
întrista™i în camera de sus a rostit acelea?
i cuvinte ce au fost adresate lui Ghedeon:
„Fii pe pace”. Acela?i Isus care a mers în
umilin™ã ca Om printre fiii oamenilor, a
venit la poporul sãu din vechime, ca sã
sfãtuiascã ?i sã direc™ioneze, sã comande,
sã încurajeze ?i sã-i mustre. (ST, 23 iunie,
1881)
1.
2. 2-3. (Deuteronom 20,5-8). Domnul Hristos
™ine seama de legãturile de familie (Jud.
7,2. 3; Deut. 20,5-8). Ce ilustra™ie
izbitoare este aceasta a unei iubiri pline
de delicate™e ?i milã a Domnului Hristos! El
care a instituit rela™ia vie™ii ?i
legãturile de rudenie ?i a luat mãsuri
speciale ca acestea sã nu fie rupte prea
mult. El nu dorea ca cineva sã meargã la
luptã dacã nu dorea sã facã acest lucru.
Aceastã proclamare prezintã de asemenea,
într-un mod puternic influen™a ce poate fi
exercitatã de un om care avea lipsuri în
ceea ce prive?te credin™a ?i curajul ?i
aratã de asemenea, efectul gândurilor ?i al
sim™ãmintelor noastre asupra propriului
nostru curs al vie™ii ?i al ac™iunilor
noastre. (ST, 30 iunie, 1881)
3.
4. 4. Calitã™i necesare solda™ilor lui
Hristos. Adevãratul caracter cre?tin este
caracterizat de urmãrirea unui singur scop,
o hotãrâre categoricã care refuzã cu
încãpã™ânare sã se supunã influen™elor lume?
ti ?i care ™inte?te la nimic altceva decât
la standardul biblic. Dacã oamenii î?i
îngãduie sã fie descuraja™i în slujba lui
Dumnezeu, atunci marele adversar va prezenta
o abunden™ã de motive pentru a-i întoarce de
la calea cea clarã a datoriei, la una de
comoditate ?i lipsã de comoditate. Aceia
care pot sã fie mitui™i sau sedu?i,
descuraja™i sau îngrozi™i nu vor fi de nici
un folos în lupta cre?tinã. Aceia care-?i
leagã sentimentele lor de comorile pãmânte?
ti sau onorurile pãmânte?ti, nu vor duce
lupta mai departe împotriva stãpânirilor,
puterilor ?i a duhului rãutã™ii din locurile
înalte. To™i cei care doresc sã fie solda™i
ai crucii lui Hristos, trebuie sã încingã
armura pregãtitã pentru luptã. Ei nu trebuie
sã fie intimida™i de amenin™ãri sau
îngrozi™i de primejdii. Ei trebuie sã fie
aten™i la primejdii ?i totu?i fermi ?i
curajo?i în înfruntarea vrãjma?ului ?i în
purtarea bãtãliilor lui Dumnezeu.
Consacrarea urma?ilor Domnului Hristos
trebuie sã fie deplinã. Tatãl, mama, so™ii,
copiii, casele, pãmânturile, totul trebuie
sã ocupe un loc secundar fa™ã de lucrarea ?i
cauza lui Dumnezeu. El trebuie sã fie dispus
sã suporte cu rãbdare, cu bucurie tot ceea
ce Dumnezeu în provinden™a Sa îl poate chema
ca sã sufere. Finala sa rãsplatã va fi aceea
de a împãrã™i cu Domnul Hristos pe tronul
nemuritor al slavei (Jud. 7,4) (ST, 30
iunie, 1881)
5.
6.
7. 7. Roagã-te ?i nu fi niciodatã surprins.
Domnul este dispus sã facã lucruri mari
pentru noi. Noi nu vom câ?tiga biruin™a prin
numãrul membrilor, ci printr-o deplinã
supunere a fiin™ei noastre Domnului Hristos.
Noi trebuie sã mergem înainte în puterea
Lui, încrezându-ne în Dumnezeul cel puternic
al lui Israel. Existã o lec™ie pentru noi
în istoria armatei lui Ghedeon… Domnul este
tot a?a de binevoitor sã lucreze acum prin
eforturile omene?ti ?i sã realizeze lucruri
mari prin instrumente slabe. Este esen™ial
sã avem o cunoa?tere în™eleaptã a
adevãrului; cãci cum altfel am putea sã
înfruntãm pe împotrivitorii lui vicleni?
Biblia trebuie sã fie studiatã, nu numai
pentru doctrina pe care o înva™ã sau o
prezintã, ci pentru lec™iile ei practice. Nu
trebuie sã fii niciodatã surprins, nu
trebuie sã fii niciodatã fãrã armurã. Fii
pregãtit pentru orice situa™ie criticã,
pentru orice chemare a datoriei. A?teaptã,
vegheazã spre a prinde orice ocazie pentru a
prezenta adevãrul, fii cunoscãtor,
familiarizat cu profe™iile, familiarizat cu
lec™iile ?i parabolele Domnului Hristos. Dar
nu te încrede în argumentele bine pregãtite.
Numai argumentul nu este suficient. Dumnezeu
trebuie cãutat pe genunchi; trebuie sã mergi
înainte spre a întâmpina pe oameni prin
puterea ?i influen™a Duhului Sãu.
Ac™ioneazã prompt. Dumnezeu dore?te sã fi™i
oameni gata sã intra™i oricând în ac™iune,
a?a cum erau oamenii care formau armata lui
Ghedeon. De multe ori, slujitorii
Evangheliei sunt prea preci?i, prea
calcula™i. ?n timp ce se pregãtesc pentru a
face o mare lucrare, ocazia de a face o bunã
lucrare trece nefolositã. Pastorul se mi?cã
prea adesea ca ?i când toatã povara apasã pe
el, un biet om mãrginit când de fapt Domnul
Isus îl poartã pe el cu povara lui cu tot.
Fra™ilor, încrede™i-vã mai pu™in în voi în?
ivã ?i mai mult în Isus (RH, 1 iulie, 1884)
16-18. (Iosua 6,2-5). Cãile lui Dumnezeu nu
sunt cãile noastre. Este un lucru primejdios
acela ca oamenii sã reziste Spiritului
adevãrului, al harului ?i al neprihãnirii,
pentru cã manifestãrile lui nu sunt în
armonie cu ideile lor ?i nu s-au potrivit cu
planurile lor metodice. Domnul lucreazã în
felul Sãu, pe cãile Lui, ?i în armonie cu
planurile Sale. Oamenii sã se roage ca ei sã
fie dezbrãca™i de eu ?i sã fie în armonie cu
cerul. Fie cã ei sã se roage: „Nu voia mea,
ci voia Ta sã se facã, o Dumnezeule. ” Fie
ca oamenii sã nu uite cã planurile, cãile
lui Dumnezeu nu sunt cãile lor ?i nici
gândurile Lui nu sunt gândurile lor cãci El
spune: „Ci cât sunt de sus cerurile fa™ã de
pãmânt, atât sunt de sus cãile Mele fa™ã de
cãile voastre ?i gândurile Mele fa™ã de
gândurile voastre” (Is. 55,9). ?n
instruc™iunile pe care Domnul le-a dat lui
Ghedeon, pe când acesta era gata sã lupte
contra madiani™ilor - ?i anume cã el trebuia
sã meargã împotriva vrãjma?ilor sãi numai cu
o armatã de trei sute de oameni care sã sune
din trâmbi™e ?i care duceau cu ei ulcioare
goale ?i strigând „Sabia Domnului ?i a lui
Ghedeon” - ace?ti oameni riguro?i, metodici,
forma™i formal, nu vor vedea nimic altceva
în aceasta decât instabilitate ?i confuzie.
Ei ar da înapoi cu proteste hotãrâte opunând
?i rezisten™ã. Ei ar avea lungi discu™ii
pentru a demonstra instabilitatea ?i
primejdiile ce vor înso™i ducerea unui
astfel de rãzboi într-un mod atât de
extremist ?i în judecata lor mãrginitã, ei
ar considera cã toate aceste mi?cãri sunt cu
totul ridicole ?i lipsite de ra™iune. Cât de
ne?tiin™ific, cât de instabil ar considera
ei mi?cãrile lui Iosua ?i a armatei sale la
luarea Ierihonului. (RH, 5 mai, 1896)
1. 1-3. Un rãspuns prudent potole?te mânia.
Rãspunsul modest ?i prudent al lui Ghedeon a
potolit mânia oamenilor din tribul lui
Efraim, ?i s-au întors în pace la cãminele
lor. Cât de mult din necazurile ce existã în
lumea noastrã de astãzi ?i care izvorãsc din
acelea?i trãsãturi rele care au influen™at
pe bãrba™ii din tribul lui Efraim, ?i cât de
multe rele ar putea sã fie evitate dacã to™i
cei care sunt acuza™i sau cenzura™i pe
nedrept ar manifesta spiritul blând ?i
iertãtor al lui Ghedeon. (ST, 21 iulie,
1881)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24. 24-27. Satana a îndemnat pe Ghedeon sã
ducã pe Israel în rãtãcire. Satana nu
leneve?te niciodatã. El este plin de urã
împotriva lui Dumnezeu ?i ademene?te pe
oameni la ac™iuni rele. Dupã ce armatele
Domnului au câ?tigat o victorie deosebitã,
marele adversar este în mod special ocupat.
El vine deghizat într-un înger de luminã ?i
astfel el se strãduie?te sã rãstoarne
lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, gânduri ?i
planuri erau sugerate min™ii lui Ghedeon
prin care Israel era dus în rãtãcire. (ST,
28 iulie, 1881) Conducãtorii pot sã ducã la
rãtãcire. Aceia care sunt pu?i în pozi™ii
înalte pot sã ducã în rãtãcire, în mod
special dacã ei simt cã acolo nu este nici o
primejdie. Cei mai în™elep™i gre?esc; cei
mai puternici ajung slabi. Excesul în a fi
precaut este adesea înso™it de primejdie tot
a?a de mare ca ?i excesul de încredere.
Pentru a merge înainte fãrã sã ne
împiedicãm, trebuie sã avem asigurarea cã o
mânã atotputernicã ne va sus™ine ?i o milã
infinitã se va manifesta fa™ã de noi dacã
vom cãdea. Numai Dumnezeu poate în toate
timpurile sã audã strigãtul nostru dupã
ajutor. Este un gând solemn acela cã
îndepãrtarea din con?tiin™ã a atitudinii de
precau™ie, e?ecul în a aduce la îndeplinire
o hotãrâre bunã, formarea unui obicei rãu,
poate avea ca rezultat nu numai propria
noastrã ruinã, ci ?i ruina acelora care ?i-
au pus încrederea în noi. Singura noastrã
siguran™ã este aceea de a pã?i pe drumul pe
care ne conduce pa?ii Domnului, sã ne
încredem pentru protec™ie numai în El care
spune: „Urma™i-Mã”. Rugãciunea noastrã
trebuie sã fie continuu: „?ine-mã ca sã pot
merge pe calea Ta! o, Doamne, ca sã nu-mi
alunece pa?ii” (ST, 28 iulie, 1881)
1. Principiul ?i nu politica trebuie sã
controleze. Dacã israeli™ii ar fi pãstrat o
clarã în™elegere a aceea ce este bine ?i
ceea ce este rãu, ei ar fi vãzut falsitatea
ra™ionamentului lui Ahimelec ?i nedreptatea
preten™iilor sale. Ei ar fi vãzut cã el era
plin de gelozie ?i mânat de o ambi™ie
josnicã de înãl™are de sine pe ruina
fra™ilor sãi. Cei care sunt condu?i mai de
grabã de politicã decât de principiu nu
trebuie sã se aibã încredere în ei. Ei vor
suci adevãrul, vor ascunde faptele, ?i vor
rãstãlmãci cuvintele altora pentru a le face
sã spunã ceea ce nu s-a inten™ionat
niciodatã sã se spunã. Ei vor folosi cuvinte
lingu?itoare în timp ce otrava de aspidã se
aflã sub limba lor. Acela care nu cautã cu
stãruin™ã cãlãuzirea divinã va fi în?elat de
cuvintele lor lingu?itoare ?i de planurile
lor me?te?ugite (ST, 4 aug. 1881)
1. 1. 2. Tola restabile?te ordinea, Legea ?i
dreptatea. Dupã moartea lui Ahimelec,
uzurpatorul, Domnul a ridicat pe Tola ca
judecãtor în Israel. Domnia sa pa?nicã a
înfã™i?at un contrast fericit fa™ã de
scenele furtunoase prin care trecuse
na™iunea. Nu era treaba lui aceea de a
conduce armatele la luptã ?i a ob™ine
biruin™a asupra vrãjma?ilor lui Israel, a?a
cum fãcuse fostul conducãtor; dar influen™a
lui a determinat o mai strânsã unitate în
mijlocul poporului ?i a fixat conducerea
statului pe o bazã mai fermã. El a
restabilit ordinea, legea ?i dreptatea.
Spre deosebire de mândrul ?i invidiosul
Ahimelec, dorin™a cea mare a lui Tola nu era
aceea de a-?i asigura pozi™ie sau onoare, ci
aceea de a face ca starea poporului sã fie
mai bunã. Un om de o profundã umilin™ã, el a
în™eles cã nu poate sã realizeze nici o
lucrare mare, ci el era hotãrât sã
îndeplineascã cu credincio?ie datoria sa
fa™ã de Dumnezeu ?i fa™ã de popor. El acorda
o mare valoare adorãrii divine, ?i a ales sã
locuiascã în apropierea chivotului ca el sã
poatã sã participe mai des la serviciile ce
se îndeplineau acolo. (ST, 11 aug. 1881)
2.
3. 3-6. Iair a încercat sã men™inã
închinarea lui Dumnezeu. (Jud. 10,6). Tola a
condus pe Israel douãzeci de ani ?i a fost
urmat de Iair. Acest conducãtor se temea ?i
el de Dumnezeu, ?i s-a strãduit sã men™inã
adorarea Lui în mijlocul poporului. ?n
conducerea treburilor guvernamentale el era
ajutat de fiii sãi, care ac™ionau ca
magistra™i ?i care mergeau din loc în loc
pentru a împãr™i dreptatea. Pânã într-o
anumitã mãsurã, în ultima parte a domniei
lui Iair, ?i mult mai mult, în general dupã
moartea sa, israeli™ii s-au dedat din nou la
idolatrie. (ST, 11 aug. 1881)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.(Gen. 15,16). Proba pentru na™iuni.
Domnul Dumnezeu este încet la mânie. El a
dat na™iunilor nelegiuite un timp de probã
pentru ca ei sã poatã sã-L cunoascã pe El ?i
caracterul Lui. Dupã lumina care mi-a fost
datã, condamnarea lor a fost pentru refuzul
de a primi lumina ?i pentru cã au ales sã
urmeze propriul lor drum în loc de a alege
cãile lui Dumnezeu. Dumnezeu a prezentat
motive pentru care El nu S-a descotorosit
imediat de canaani™i. Nelegiuirea amori™ilor
nu împlinise mãsura. Prin nelegiuirea lor ei
ajungeau în mod treptat la punctul în care
Dumnezeu, îndelunga Sa rãbdare, nu mai putea
sã fie exercitatã ?i ei aveau sã fie
nimici™i. Pânã când punctul acela nu aveau
sã fie atins ?i nelegiuirea lor nu umpluse
paharul, rãzbunarea lui Dumnezeu avea sã fie
amânatã. Toate na™iunile au un timp de
probã. Cei care nesocotesc Legea lui
Dumnezeu vor merge din nelegiuire în
nelegiuire. Copiii vor mo?teni spiritul de
rãzvrãtire al pãrin™ilor lor ?i vor face
chiar mai rãu decât pãrin™ii dinaintea lor,
pânã când mânia lui Dumnezeu va cãdea asupra
lor. Pedeapsa nu va fi mai micã pentru
faptul cã a fost amânatã. (MS, 58, 1900)
1.
2. 2-5. O lec™ie pentru mame. Mul™i dintre
aceia pe care Dumnezeu avea sã-i foloseascã
ca instrumente ale Sale s-au descalificat de
la na?tere, din cauza obiceiurilor rele ale
pãrin™ilor lor. Când Domnul avea sã ridice
pe Samson ca un eliberator al poporului Sãu,
El s-a bucurat de obiceiurile bune ale
vie™ii corecte ale mamei sale, mai înainte
ca aceasta sã dea na?tere copilului sãu…
Instruind pe aceastã mamã, Domnul a dat o
lec™ie tuturor acelora care vor fi mame la
încheierea timpului. Dacã so™ia lui Manoah
ar fi urmat obiceiurile vremii ce
predominau, trupul sãu ar fi fost slãbit
prin violarea legilor naturii ?i copilul ei
avea sã sufere împreunã cu ea, pedeapsa
cãlcãrii acestor legi. (G. H, feb. 1880)
3.
4.
5.Simplitatea duce la o bunã dispozi™ie în
slujire. Acela care va observa simplitatea
în toate obiceiurile sale, restrângând
apetitul ?i controlând pasiunile, acestea
pot sã pãstreze puterile sale mintale
puternice, active ?i viguroase, permit a
în™elege tot ceea ce cere gândirea sau
ac™iunea, ager de a face deosebire între
ceea ce este sfânt ?i nesfânt ?i gata sã se
angajeze în orice ac™iune pentru slava lui
Dumnezeu ?i binele omenirii. (ST, 29 sept.
1881)
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23. 2-23. Manoah întâlne?te pe Hristos.
Manoah ?i so™ia lui nu cuno?teau cã Acela
care li se adresa era Isus Hristos. Ei
priveau la El ca fiind solul Domnului, dar
dacã era un profet sau un înger ei nu puteau
sã spunã acest lucru. Dorind sã ofere
ospitalitate oaspetelui lor ei L-au rugat sã
rãmânã în timp ce ?i vor pregãti un ied. Dar
în ignoran™a lor cu privire la caracterul
Sãu, ei nu ?tiau dacã sã îl ofere ca ardere
de tot sau sã-l a?eze înaintea Lui ca hranã.
?ngerul a rãspuns: „Chiar dacã M-ai opri, n-
a? mânca din bucatele tale; dar dacã vrei sã
aduci o ardere de tot, s-o aduci Domnului”.
Fiind acum asigurat cã vizitatorul sãu era
un profet, Manoah a spus: „Care-?i este
numele, ca sã-?i aducem slavã, când se va
împlini Cuvântul Tãu?” Rãspunsul a fost:
„Pentru ce ?mi ceri Numele? El este
‘Minunat’”. ?n™elegând caracterul divin al
oaspetelui sãu, Manoah „a luat iedul ?i
darul de mâncare ?i a adus jertfã Domnului
pe stâncã. S-a fãcut o minune în timp ce
Manoah ?i nevasta sa priveau”. Foc din
stâncã a ie?it ?i a mistuit jertfa ?i pe
când flacãra se înãl™a la cer, „?ngerul
Domnului s-a suit în flacãra altarului.
Vãzând lucrul acesta, Manoah ?i nevasta sa
au cãzut cu fa™a la pãmânt. ” Nu mai era
nici o întrebare de acum cu privire la
caracterul vizitatorului lor. Ei au ?tiut cã
au privit pe Cel Sfânt, care, acoperindu-?i
slava într-un stâlp de nor, fusese
Cãlãuzitorul ?i Sprijinitorul poporului
Israel în pustie. Uimirea, teama ?i groaza
a umplut inima lui Manoah ?i el n-a putut
decât sã exclame: „Vom muri, cãci am vãzut
pe Dumnezeu”. Dar tovarã?a sa, în acel
moment solemn avea mai multã credin™ã decât
el. Ea i-a reamintit cã Domnul avusese
plãcerea sã le primeascã jertfa ?i le-a
fãgãduit un fiu care va începe sã elibereze
pe Israel. Aceasta a fost o dovadã a
favoarei nu a mâniei. Dacã Domnul ??i
propunea sã-i nimiceascã, El n-ar fi fãcut
aceastã minune ?i nici nu le fãcea
fãgãduin™a care, dacã ei aveau sã piarã, nu
avea sã se împlineascã. (ST, 15, sept. 1881)
1. 1-4. Un spion în tabãrã. Domnul a
instruit în mod clar, în Cuvântul Sãu,
poporul Sãu de a nu se uni cu aceia care nu
au iubirea ?i teama Sa înaintea lor. Astfel
de tovarã?i vor fi rareori satisfãcu™i cu
iubirea ?i respectul ce sunt de drept al
lor. Ei vor cãuta în mod continuu sã câ?tige
de la so™ia sau so™ul temãtor de Dumnezeu
unele favoruri care sã cuprindã ?i o
nesocotire a cerin™elor divine. Pentru un om
evlavios ?i pentru biserica cu care el este
legat, o so™ie lumeascã sau un prieten
lumesc este la fel ca un spion în tabãrã,
care va observa fiecare mi?care ?i va folosi
fiecare ocazie pentru a trãda pe slujitorul
lui Hristos ?i a-l expune astfel atacurilor
vrãjma?ului. (ST, 27 sept. 1910)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14-19. Samson recunoa?te dependen™a sa.
Mii de israeli™i au fost martori ai
înfrângerii filistenilor de cãtre Samson ?i
cu toate acestea, nici o voce nu s-a ridicat
în triumf pânã când eroul, jubilând pentru
succesul sãu minunat, ?i-a sãrbãtorit
propria sa victorie. Dar el a adus laudã
lui, în loc de a aduce slavã lui Dumnezeu.
De abia a terminat cã i s-a reamintit de
slãbiciunea sa printr-o intensã ?i dureroasã
sete. El era epuizat de munca sa
extraordinarã ?i nu avea la îndemânã nici un
mijloc prin care sã-?i satisfacã aceastã
nevoie. Astfel, el a început sã simtã
deplina lui dependen™ã de Dumnezeu ?i sã fi
convins cã el n-a ob™inut triumful prin
propria sa putere, ci în tãria Celui
Atotputernic. Atunci el a dat slavã lui
Dumnezeu pentru aceastã eliberare ?i a
înãl™at o rugãciune stãruitoare pentru a fi
u?urat de suferin™a lui de atunci. Domnul a
ascultat cererea lui ?i a deschis pentru el
un izvor de apã din stâncã. Ca semn al
recuno?tin™ei sale Samson a numit acel loc
En-Hacore (Izvorul celui ce strigã). (ST, 6
oct. 1881)
1. Samson a cãzut acolo unde Iosif a biruit.
Samson în primejdia sa avea aceea?i sursã de
tãrie pe care a avut-o ?i Iosif. El putea
alege dupã plãcere, ceea ce era bine sau
rãu. Dar în loc de a se prinde strâns de
puterea lui Dumnezeu, el a îngãduit ca
pasiunile sãlbatice ale naturii sale sã aibã
deplinã stãpânire. Puterile ra™iunii erau
pervertite, morala stricatã. Dumnezeu
chemase pe Samson la o pozi™ie de mare
responsabilitate, de onoare ?i pentru a fi
de folos; dar mai întâi el trebuia sã înve™e
sã se conducã, învã™ând mai întâi sã asculte
de legile lui Dumnezeu. Iosif era un agent
moral liber. Binele ?i rãul erau înaintea
lui. El putea alege calea curã™iei,
sfin™eniei ?i a onoarei, sau calea
imoralitã™ii ?i a degradãrii. El a ales
calea cea bunã, cea dreaptã ?i Dumnezeu a
aprobat acest lucru. Samson în condi™ia unei
ispite asemãnãtoare, pe care el a adus-o
asupra sa, a dat frâu liber pasiunilor.
Calea pe care el a intrat, va descoperi cã
ea se va sfâr?i în ru?ine, dezastru ?i
moarte. Ce contrast fa™ã de istoria lui
Iosif! (ST, 13 oct. 1881) (Gal. 6,7. 8):
Istoria lui Samson, o lec™ie pentru tineri.
Istoria lui Samson transmite o lec™ie pentru
aceia a cãror caractere nu sunt încã
formate, care n-au intrat încã pe scena unei
vie™i active. Tinerii care vin în ?colile ?i
colegiile noastre vor gãsi acolo toate
felurile de gândire. Dacã doresc sport ?i
nebunie, dacã umblã sã evite ceea ce este
bun ?i sã se uneascã cu ceea ce este rãu, ei
au aceastã ocazie. Pãcatul ?i neprihãnirea
sunt înaintea lor ?i ei trebuie sã aleagã în
dreptul lor. Dar ei nu trebuie sã uite cã
„ce seamãnã omul, aceea va ?i secera… Cine
seamãnã în firea lui pãmânteascã, va secera
din firea pãmânteascã putrezirea; dar cine
seamãnã în Duhul, va secera din Duhul via™a
ve?nicã” (Gal. 6,7. 8) (ST, 13 oct. 1881)
2.
3.
4. 4. Ore pre™ioase irosite. ?n societatea
acestor femei încântãtoare, judecãtorul lui
Israel a irosit ore pre™ioase care ar fi
trebuit sã fie în mod sacru devotate spre
binele poporului. Dar pasiunile
înlãn™uitoare care fac pânã ?i pe cel mai
puternic slab, au acaparat controlul asupra
ra™iunii ?i al con?tiin™ei. (ST, 13 oct.
1881) Filistenii cunoscând Legea divinã au
urmãrit îndeaproape pe Samson. Filistenii
arau buni cunoscãtori ai legii divine ?i
faptul cã ea condamna îngãduin™ele senzuale.
Ei au urmãrit cu aten™ie ?i de aproape toate
mi?cãrile vrãjma?ului lor ?i atunci când el
s-a degradat, s-a înjosit singur prin aceste
noi legãturi ?i au vãzut puterea farmecului
acestei femei frumoase, ei s-au hotãrât ca
prin ea, sã aducã la îndeplinire ruina lui.
(St, 13 oct. 1881)
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15-17. ?n mod deliberat Samson a pã?it
în plasa trãdãtorului. Orbirea lui Samson
pãrea aproape incredibilã. La început, el n-
a fost cu totul subjugat în a?a mãsurã încât
sã dea pe fa™ã secretul; dar în mod con?
tient el a pã?it în plasa trãdãtorului
oamenilor ?i ochiurile ei se strângeau tot
mai mult în jurul sãu cu fiecare pas fãcut.
(ST, 13 oct. 1881) 15-20. Samson a pierdut
sim™ãmântul sfin™eniei lucrãrii sale.
Samson, acest om puternic ?i curajos, se
afla sub un jurãmânt solemn ca în toatã
via™a sa sã fie un nazireu; dar orbit fiind
de farmecul unei femei desfrânate, el în mod
nechibzuit a rupt acest legãmânt sacru.
Satana a lucrat prin agen™ii sãi pentru a
distruge pe acest conducãtor al lui Israel,
pentru ca puterea tainicã pe care acesta o
poseda sã nu mai constituie o intimidare a
vrãjma?ului poporului lui Dumnezeu.
Influen™a acestei femei îndrãzne™e a fost
aceea care l-a despãr™it de Dumnezeu, ?
iretenia ei care s-a dovedit a fi ruina sa.
Iubirea ?i slujirea pe care Dumnezeu le
cerea, Samson le-a dat acestei femei.
Aceasta a fost idolatrie. El a pierdut orice
sim™ãmânt al caracterului ?i lucrãrii sacre
ale lui Dumnezeu ?i a sacrificat onoarea,
con?tiin™a ?i orice interes valabil, unei
pasiuni josnice. (ST, 1 iulie, 1903)
16.
17.
18.
19.
20.Pãcatul de bunã voie duce la pierderea
puterii. Dacã Samson ?i-ar fi ras pãrul de
pe cap fãrã ca sã aibã o vinã, fãrã o gre?
ealã din partea sa, puterea lui nu l-ar fi
pãrãsit. Dar atitudinea, comportamentul lui
a dat pe fa™ã dispre™ fa™ã de favoarea ?i
autoritatea lui Dumnezeu tot a?a de mult ca
?i atunci când din dispre™ ?i
desconsidera™ie ?i-ar fi tãiat singur pãrul
de pe Judecatori De aceea, Dumnezeu l-a
lãsat sã sufere consecin™ele nebuniei lui.
(ST, 13 oct. 1881)
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.Luptã adevãratã dintre Iehova ?i
Balaurul. Lupta, în loc de a fi între Samson
?i filisteni, ea se dãdea acum între Iehova
?i Balaur ?i astfel cã Domnul a fost
determinat sã declare atotputernicia Sa, cum
?i suprema Sa autoritate. (ST, 13 oct. 1881)
30.Planul lui Dumnezeu cu Samson stricat de
pãcat. Dumnezeu a plãnuit ca Samson sã
realizeze o mare lucrare pentru Israel. De
aici ?i grija deosebitã pe care El a luat-o
chiar de la începutul vie™ii, înconjurându-l
cu condi™iile cele mai favorabile pentru
putere fizicã, vigoare intelectualã ?i
curã™ie moralã. Dacã în anii care au urmat
el nu s-ar fi aventurat printre cei fãrã
Dumnezeu ?i desfrâna™i, el n-ar fi fost
într-un mod atât de josnic supus ispitei.
(St, 13 oct. 1881)
1.Lec™ii valabile în via™a lui Samuel.
Perioada de conducere a judecãtorilor în
Israel se încheie cu Samuel, ?i pu™ine
caractere mai curate ?i mai ilustre ca el
sunt prezentate în raportul sacru. De
asemene, sunt pu™ini aceia a cãror istorie a
vie™ii con™ine lec™ii de o mai mare valoare
pentru cercetãtorul sârguincios. (ST, 27
oct. 1881)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.?ncercarea lui Satana de a distruge pe
Ana. Aceastã scenã s-a repetat mereu ?i
mereu nu numai cu ocazia întâlnirii anuale,
ci ori de câte ori împrejurãrile ofereau
ocazii ca Penina sã se înal™e pe sine în
detrimentul rivalei sale. Atitudinea acestei
femei i se pãrea lui Ana ca o încercare
aproape de nesuportat. Satana a folosit-o ca
instrumentul sãu pentru a chinui ?i dacã era
posibil, sã exaspereze ?i sã nimiceascã pe
unul dintre credincio?ii copii ai lui
Dumnezeu. (ST, 27 oct. 1881)
9.
10.O mare putere în rugãciune. Existã o mare
putere în rugãciune. Marele nostru adversar
cautã mereu sã ™inã sufletul tulburat
departe de Dumnezeu. Un apel adresat cerului
de cel mai umil dintre sfin™i este mai de
temut pentru Satana decât decretele
cabinetelor sau mandatele împãra™ilor. (ST,
27 oct. 1881)
11.
12.
13.
14.Necumpãtarea era ceva obi?nuit în Israel.
Cheful, petrecerile aproape cã au subminat
adevãrata evlavie din mijlocul poporului
Israel. Cazurile de necumpãtare, chiar
printre femei, erau întâmplãri foarte
frecvente ?i acum, Eli s-a hotãrât sã
administreze o meritatã mustrare. (ST, 27
oct. 1881)
15.
16.
17.
18.
19.
20. 20-28. Rãsplata credincio?iei. ?n primii
trei ani ai vie™ii profetului Samuel mama sa
l-a învã™at cu multã grijã sã facã deosebire
între bine ?i rãu. Prin fiecare obiect din
jurul sãu, ce-i era familiar, ea a cãutat sã
conducã ?i sã-i înal™e gândurile la Creator.
Ca împlinire a jurãmântului de a da pe fiul
ei Domnului, cu mare lepãdare de sine ea l-a
dat în grija lui Eli, marele preot spre a fi
educat, instruit pentru a sluji în casa
Domnului. Cu toate cã tânãrul Samuel a fost
dus la sanctuar, consacrat închinãrii lui
Dumnezeu, el nu era liber, nu era scutit de
influen™ele pãcãtoase sau exemple rele. Fiii
lui Eli nu se temeau de Dumnezeu ?i nici nu
respectau pe tatãl lor; dar Samuel nu cãuta
compania lor ?i nici nu urma cãile lor rele.
Educa™ia lui de mic l-a fãcut sã aleagã sã-?
i pãstreze integritatea sa cre?tinã. Ce
rãsplatã a primit Ana ?i ce încurajare la
credincio?ie este exemplul ei! (RH, 8 sept.
1904)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11. Credin™a triumfã asupra
sentimentelor naturale. De îndatã ce cel mic
a devenit destul de mare, ca sã fie
despãr™it de mama lui, ea ?i-a adus la
îndeplinire juruin™a solemnã pe care a
fãcut-o. Ea î?i iubea copilul cu toatã
cãldura unei inimi de mamã; zi de zi
sentimentele sale se împleteau mai strâns în
jurul lui pe mãsurã ce ea observa cum
puterile cresc ?i asculta la gunguritul lui
copilãresc; el era singurul ei fu, un dar
special al cerului; dar ea l-a primit ca o
comoarã consacratã lui Dumnezeu ?i ea nu va
re™ine de la Dumnezeu ceea ce este al Lui.
Credin™a a întãrit inima mamei ?i ea nu a
cedat în fa™a cerin™elor sentimentelor
naturale. (ST, 27 oct. 1881) Puterea
decisivã a mamei în cãminul ei. O, dacã
fiecare mamã ar putea sã-?i dea seama cât de
mari sunt îndatoririle ?i responsabilitã™ile
ei, cum ?i cât de mare va fi rãsplata
credincio?iei. Influen™a zilnicã a mamei
asupra copiilor ei îi pregãte?te pentru
via™a ve?nicã sau pentru moartea ve?nicã. Ea
exercitã în cãminul ei o putere mai
hotãrâtoare decât slujitorul Evangheliei la
amvon, sau chiar decât împãratul pe tronul
sãu. (ST, 3 nov. , 1881)
12. 12. Neglijen™a criminalã a lui Eli.
Comportarea lui Eli - îngãduin™a lui
pãcãtoasã ca tatã ?i neglijen™a sa criminalã
ca preot al lui Dumnezeu prezintã un
contrast izbitor ?i dureros fa™ã de
fermitatea ?i lepãdarea de sine a
credincioasei Ana. Eli era cunoscãtor al
voii lui Dumnezeu. El ?tia ce fel de
caractere putea accepta Dumnezeu ?i ce va
condamna El. ?i cu toate acestea, el a
îngãduit copiilor sãi sã creascã fãrã sã-?i
punã frâu pasiunilor lor, apetitului lor
pervertit ?i moralei lor stricate. Eli a
instruit pe copiii lui în Legea lui Dumnezeu
?i le-a dat un exemplu bun în propria lui
via™ã, dar aceasta nu era toatã datoria lui.
Dumnezeu îi cere, atât ca tatã, cât ?i ca
preot, sã-i opreascã de a urma de a da frâu
liber propriei lor voin™e pervertite. ?n
acest lucru el a dat gre?, nu l-a fãcut.
(ST, 10 nov. 1881) Avertizarea adresatã
pãrin™ilor de a nu urma exemplul lui Eli.
Dacã pãrin™ii care urmeazã exemplul lui Eli
de neglijare a îndatoririlor lor ar putea
vedea rezultatele educa™iei pe care o dau
copiilor lor, ei vor în™elege cã blestemul
care a venit asupra lui Eli, va cãdea în mod
sigur ?i asupra lor. Pãcatul rãzvrãtirii
împotriva autoritã™ii pãmânte?ti se aflã la
temelia mizeriei ?i crimei din lumea de
astãzi. (ST, 10 nov. 1881) Mul™i tineri
devin necredincio?i. Prin cuvânt ?i exemplu,
tinerii sã fie învã™a™i respectul fa™ã de
Dumnezeu ?i pentru Cuvântul Sãu. Mul™i
dintre tinerii no?tri devin necredincio?i în
inimile lor, din cauza lipsei de consacrare
a pãrin™ilor lor. (ST, 24 nov. 1881)
Pãrin™ii ?i câ?tigarea de suflete. Pãrin™ii
cre?tini, dacã dori™i sã lucra™i pentru
Domnul, atunci începe™i cu cei mai mici ai
vo?tri în cãmin. Dacã da™i pe fa™ã tact,
în™elepciune ?i temere de Dumnezeu în
educarea copiilor vo?tri, vi se va
încredin™a rãspunderi mai mari. Adevãratul
efort cre?tin va începe în cãmin ?i va porni
din acest centru ca sã cuprindã câmpuri mai
întinse. Un suflet salvat în cercul propriei
voastre familii, sau între vecinii vo?tri
prin rãbdare, printr-o muncã obositoare, va
aduce o mai mare onoare Numelui lui Hristos
?i va strãluci tot atât de puternic în
coroana ta ca ?i când ai fi gãsit acel
suflet în China sau India. (ST, 10 nov.
1881) Datoria slujitorului Evangheliei.
Ta™ii pãrin™i ar trebui sã se strãduiascã sã
facã din familiile lor modele de fapte ?i
comportare bunã ?i familii cre?tine desãvâr?
ite. Dar într-un mod cu totul deosebit este
aceasta o datorie pentru aceia care slujesc
în lucrurile sfinte ?i la care poporul a?
teaptã sfaturi, învã™ãturã ?i cãlãuzire.
Slujitorii Domnului Hristos trebuie sã fie
exemple turmei. Acela care dã gre? în a-?i
conduce cu în™elepciune propria sa familie,
nu este calificat pentru a cãlãuzi biserica
lui Dumnezeu. (ST, 10 nov. 1881) Slujitorii
Evangheliei ?i copiii lor. Dar a?a mari cum
sunt relele necredincio?iei pãrin™ilor în
orice împrejurãri, ele sunt de zece ori mai
mari atunci când ele existã în familia
acelora care stau în locul lui Dumnezeu,
pentru a instrui poporul. Slujitorii
Evangheliei care dau gre? în a-?i controla
propria lor familiei, prin exemplul lor rãu,
duc pe mul™i pe cãi gre?ite. Ei aprobã cre?
terea rãului în loc de a-l reprima. Mul™i
care se considerã a fi judecãtori excelen™i
cu privire la ceea ce al™i copii ar trebui
sã fie, ?i ce ar trebui sã facã, sunt orbi
fa™ã de defectele propriilor lor fii ?i
fiice. O astfel de lipsã de în™elepciune
divinã în aceia care mãrturisesc a învã™a pe
al™ii Cuvântul lui Dumnezeu, fac un rãu
nespus. Aceasta tinde sã ?teargã din mintea
oamenilor deosebirea dintre ceea ce este
bine ?i ceea ce este rãu, dintre puritate ?i
viciu. (ST, 24 nov. 1881) (1Samuel 3,11-
14). Rezultatele necredincio?iei pãrin™ilor.
Istoria lui Eli este un exemplu teribil al
rezultatelor necredincio?iei pãrin™ilor.
Prin neglijarea datoriei lui, fiii sãi devin
o cursã pentru concetã™enii lor ?i o ofensã
la adresa lui Dumnezeu, pierzând nu numai
via™a prezentã, ci ?i cea viitoare. Exemplul
lor rãu a distrus sute ?i influen™a acestor
sute a corupt morala a mii de oameni. Acest
caz ar trebui sã fie o avertizare pentru
to™i pãrin™ii. ?n timp ce unii gre?esc în
ceea ce prive?te severitatea nepotrivitã,
Eli a mers în cealaltã extremã. El ?i-a
rãsfã™at copiii spre ruina lor. Gre?elile
lor au fost trecute cu vederea în copilãrie
lor ?i i-a scuzat în zilele tinere™ii lor.
Poruncile pãrin™ilor au fost desconsiderate
?i tatãl nu le-a impus ascultarea. Copiii au
vãzut cã pot sã aibã controlul ?i s-au
folosit de ocazie. Pe mãsurã ce fiii
înaintau în vârstã, ei au pierdut orice
respect fa™ã de tatãl lor slab de inimã. Ei
s-au afundat în pãcat fãrã nici o re™inere.
El ia mustrat dar cuvintele lui n-au fost
ascultate. Pãcate grele ?i crime
revoltãtoare erau zilnic comise de cãtre
ace?tia pânã când Domnul în persoanã a
trimis judecã™ile Sale asupra cãlcãtorilor
Legii Sale. Am vãzut rezultatul gre?elii
bunãtã™ii lui Eli - moartea tatãlui
indulgent, ruina ?i moartea fiilor lui
nelegiui™i ?i nimicirea a mii din poporul
Israel. Domnul personal a hotãrât cã pentru
pãcatele fiilor lui Eli sã nu se facã nici o
ispã?ire, niciodatã prin jertfe sau daruri.
Cât de mare, cât de lamentabilã a fost
cãderea lor - oameni asupra cãrora stãteau
responsabilitã™i sfinte, proscri?i, sco?i în
afara milei, de cãtre un Dumnezeu sfânt ?i
drept. Acesta este seceri?ul teribil a ceea
ce s-a semãnat, atunci când pãrin™ii
neglijeazã rãspunderile pe care li le-a dat
Dumnezeu - atunci când îngãduie lui Satana
sã absoarbã tot câmpul pe care ei ar fi
trebuit sã-l semene cu grijã cu semin™ele
pre™ioase ale virtu™ii, adevãrului, ?i
neprihãnirii. Dacã numai unul dintre pãrin™i
î?i neglijeazã datoria, rezultatul se va
vedea în caracterul copiilor, dacã amândoi
dau gre?, cât de mare va fi rãspunderea lor
înaintea lui Dumnezeu! Cum vor putea scãpa
ei de soarta acelora care nimicesc pe copiii
lor? (R. H. , 30 aug. 1881) 12-17. Serviciu
tipic - cureaua de legãturã. Serviciul tipic
a fost cureaua de legãturã dintre Dumnezeu ?
i Israel. Jertfele aduse erau destinate sã
prefigureze jertfa Domnului Hristos ?i în
felul acesta sã pãstreze în inimile
poporului credin™a nezdruncinatã în
Rãscumpãrãtorul care avea sã vinã. De aici,
pentru ca Domnul sã accepte jertfele lor ?i
sã continue a fi prezent în mijlocul lor ?i
pe de altã parte, ca poporul sã aibã o
în™elegere clarã ?i dreaptã a planului de
mântuire ?i o dreaptã în™elegere a datoriei
lor, era de cea mai mare importan™ã ca
sfin™enia inimi ?i curã™ia vie™ii, respectul
fa™ã de Dumnezeu ?i o strictã ascultare de
cerin™ele Sale sã fie men™inute de to™i cei
ce erau lega™i de sanctuar. (ST, 1 dec.
1881)
13.
14.
15.
16.
17.Pãcatele preo™ilor a determinat pe unii
sã aducã ei în?i?i jertfe. Cum bãrba™ii din
Israel erau martori ai vie™ii stricate a
preo™ilor, au gândit cã este mai sigur
pentru familiile lor sã nu se mai suie la
locul stabilit pentru închinare. Mul™i
plecau de la ?ilo, cu pacea lãuntricã
tulburatã ?i plini de indignare, pânã când
în cele din urmã s-au hotãrât sã aducã ei
în?i?i jertfele, considerând cã lucrul
acesta va fi atât de deplin acceptat de
Dumnezeu, încât sã sanc™ioneze în vreun fel
practicile dezgustãtoare de la sanctuar.
(ST, 1 dec. 1881)
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.(Ps. 71,17) Un loc pentru tinerii
consacra™i. Dumnezeu a dat tuturor ocazie în
aceastã via™ã pentru dezvoltarea
caracterului. To™i pot sã-?i ocupe locul în
ceea ce le-a fost rezervat în marele Sãu
plan. Domnul l-a acceptat pe Samuel din
copilãria lui, pentru cã inima lui era
curatã ?i avea respect fa™ã de Dumnezeu. El
a fost dat lui Dumnezeu o jertfã consacratã
?i Domnul l-a fãcut chiar din copilãrie un
canal de luminã. O via™ã consacratã a?a cum
a fost a lui Samuel este de mare valoare
înaintea lui Dumnezeu. Dacã tinerii de
astãzi, se vor consacra a?a cum s-a
consacrat Samuel, Domnul îi va primi ?i-i va
folosi în lucrarea Sa. Despre via™a lor ei
trebuie sã fie în stare sã spunã împreunã cu
psalmistul: „Dumnezeule, Tu m-ai învã™at din
tinere™e ?i pânã acum eu vestesc minunile
Tale. ” (MS, 51, 1900)
1.
2.
3.
4.Samuel chemat pe când avea doisprezece
ani. Când nu avea decât doisprezece ani,
fiul lui Ana a primit din partea Celui Prea
?nalt, însãrcinarea lui specialã. (ST, 15
dec. 1881)
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10-14. Dumnezeu poate sã treacã pe lângã
adul™i ?i sã foloseascã copii. Dumnezeu va
lucra cu copii ?i tineri care se consacrã
Lui. Samuel a fost educat pentru Domnul în
tinere™ea sa, ?i Dumnezeu a trecut pe lângã
capul cel alb al lui Eli ?i a stat de vorbã
cu Samuel, un copil. (MS, 99, 1899)
11. 11-14. Vezi E. G. White cu privire la
capitolul 2,12. Domnul va trece pe lângã
ta™ii care neglijeazã via™a cãminului. Prin
aceasta vedem cã Domnul va trece pe lângã
ta™ii bãtrâni ?i cu experien™ã lega™i de
lucrarea Sa, dacã ei neglijeazã datoria ce o
au în via™ã în familiile lor. (Scrisoarea
33, 1897) Lucrarea profundã, serioasã a lui
Dumnezeu, în contrast cu neglijen™a lui Eli.
Eli era un credincios, el credea în Dumnezeu
?i în Cuvântul Sãu; dar el, spre deosebire
de Avraam, „n-a poruncit” copiilor sãi ?i
casei sale dupã el. Sã ascultãm ce a spus
Dumnezeu despre neglijen™a lui Eli: „Iatã cã
voi face în Israel un lucru care va asurzi
urechile oricui îl va auzi”. Domnul a
suportat mult pe Eli. El a fost avertizat ?i
învã™at; dar asemenea pãrin™ilor de astãzi,
el n-a dat ascultare avertizãrii. Dar atunci
când Dumnezeu a luat cazul în mâinile Sale,
El nu S-a mai oprit pânã nu a fãcut o
lucrare deplinã, desãvâr?itã. (R. H. 4
mai,1886)
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.(1Samuel 7,9. 15). Samuel se prinde cu
amândouã mâinile. Samuel a fost investit
acum de Dumnezeul lui Israel cu întreita
lucrare de judecãtor, profet ?i preot. A?
ezând o mânã în mâna Domnului Hristos ?i cu
cealaltã prinzând cârma na™iunii, el a
™inut-o cu o astfel de în™elepciune ?i
fermitate încât a pãstrat, a ocrotit pe
Israel de nimicire. (ST, 22 iunie, 1882)
1.
2.
3. 3. Israel a cãutat biruin™a pe o cale
gre?itã. Aducerea aminte a acestor glorioase
biruin™e a inspirat pe tot Israelul dându-le
noi speran™e ?i curaj ?i ei au trimis
imediat la ?ilo dupã chivotul legãmântului.
„Pentru ca atunci când va veni în mijlocul
nostru” au spus ei, „el sã ne izbãveascã din
mâna vrãjma?ilor no?tri”. Ei n-au luat în
considera™ie faptul cã Legea lui Dumnezeu
era ?i singura care dãdea chivotului
legãmântului sfin™enia sa ?i cã prezen™a lui
le va aduce prosperitate numai dacã ascultã
de aceastã Lege. (ST, 22 dec. 1881) 3-5.
Hofni ?i Fineas au intrat cu îndrãznealã ?i
cutezan™ã în Sfânta sfintelor. Cei doi fii
ai lui Eli, Hofni ?i Fineas, au acceptat
imediat propunerea de a purta chivotul
aducându-l în tabãrã. Fãrã sã aibã
consim™ãmântul marelui preot, ei au intrat
cu cutezan™ã ?i îndrãznealã în Sfânta
sfintelor ?i a luat de acolo chivotul
legãmântului lui Dumnezeu. Plini de mândrie
?i jubilând la gândul unei biruin™e rapide,
ei l-au adus în tabãrã. ?i poporul,
privindu-l, a?a cum gândeau ei, un semn al
prezen™ei lui Iehova, „tot Israelul a scos
strigãte de bucurie de s-a cutremurat
pãmântul. ” (ST, 22 dec. 1881)
1. 1-5. Numai un singur sacrificiu poate
asigura favoarea divinã. Filistenii au
sperat ca prin darurile lor sã potoleascã
mânia lui Dumnezeu, dar ei erau ignoran™i,
necunoscãtori ai singurului mare sacrificiu,
singurul care poate face pe oamenii pãrta?i
de favoarea divinã. Acele daruri erau fãrã
de putere pentru a face ispã?ire pentru
pãcat, cãci cei ce le aduceau n-au dat prin
ele expresie credin™ei în Hristos. (ST, 12
ian. 1882)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19. 19. Spiritul curiozitã™ii lipsit de
respect, existã încã. Spiritul curiozitã™ii
lipsit de respect existã încã printre fiii
oamenilor. Mul™i sunt nerãbdãtori sã
cerceteze acele taine pe care în™elepciunea
infinitã a considerat cã este potrivit sã le
lase nedescoperite. Neavând o dovadã
vrednicã de încredere de la care sã tragã
concluzii, ei ?i-au bazat teoriile lor pe
presupuneri. Domnul a lucrat pentru
slujitorii Sãi ?i pentru înãl™area cauzei
Sale de astãzi tot a?a de adevãrat cum a
lucrat în favoarea vechiului Israel; dar
filozofia de?artã, „?tiin™a pe nedrept
numitã astfel” a cãutat sã distrugã credin™a
în interven™ia directã a Providen™ei,
atribuind toate aceste manifestãri unor
cauze naturale. Aceasta este denaturarea lui
Satana. El î?i declarã autoritatea sa prin
semne mari ?i minuni pe pãmânt. Aceia care
ignorã sau neagã dovezile speciale ale
puterii lui Dumnezeu, pregãtesc calea pentru
ca arhi-în?elãtorul sã se înal™e pe sine
înaintea poporului ca fiind superior
Dumnezeului lui Israel. Mul™i acceptã
ra™ionamentul acestor a?a zi?i în™elep™i ca
fiind adevãr, când, de fapt, el submineazã
chiar temelia pe care Dumnezeu a pus-o.
Astfel de învã™ãtori sunt aceia pe care îi
descrie inspira™ia, care trebuie sã devinã
nebuni dupã propria lor evaluare sau
considerare, pentru ca sã poatã fi
în™elep™i. Dumnezeu a ales lucrurile nebune
ale acestei lumi pentru a face de ru?ine pe
cei în™elep™i. Simplitatea marilor Lui
lucrãri este numitã nebunie de cãtre aceia
care sunt cãlãuzi™i numai de în™elepciunea
lor omeneascã. Ei se considerã mai în™elep™i
de cât Creatorul lor, când de fapt, ei sunt
victime ale ignoran™ei lor mãrginite ?i ale
închipuirii lor copilãre?ti. Aceasta îi ™ine
în întunericul necredin™ei a?a încât ei nu
disting nu recunosc puterea lui Dumnezeu ?i
tremurã înaintea Lui. (ST, 19 ian. 1882)
1.
2.
3. 3. Forme moderne de idolatrie. Mul™i
dintre cei care poartã numele de cre?tini
slujesc altor dumnezei în afarã de Domnul.
Creatorul nostru cere deplina noastrã
consacrare, prima noastrã supunere sau
devotament. Tot ceea ce tinde sã abatã
iubirea noastrã fa™ã de Dumnezeu, sau sã se
amestece cu slujirea datoratã Lui, devine
prin aceasta un idol. Pentru unii,
pãmânturile lor, casele lor, mãrfurile lor,
devin idoli. Afacerile sunt urmãrite ?i
aduse la îndeplinire cu zel ?i energie, în
vreme ce slujirea lui Dumnezeu este
consideratã ca fiind pe planul al doilea.
Altarul familial este neglijat, rugãciunea
în tainã este uitatã. Mul™i pretind cã se
comportã în mod drept cu aproapele lor ?i
simt cã fãcând astfel ei se achitã de toatã
datoria lor. Dar nu este suficient sã ™ii
ultimele ?ase porunci ale Decalogului. Noi
trebuie sã iubim pe Domnul Dumnezeul nostru
cu toatã inima noastrã. Nimic în afarã de
ascultarea de fiecare precept sau poruncã,
nimic altceva decât iubirea supremã a lui
Dumnezeu, cum ?i o egalã iubire manifestatã
fa™ã de aproapele nostru nu poate satisface
cerin™ele Legii divine. Sunt mul™i aceia a
cãror inimi au fost astfel împietrite de
prosperitate, încât au uitat pe Dumnezeu ?i
au uitat ?i de nevoile aproapelui lor. Cei
ce mãrturisesc a fi cre?tini se împodobesc
cu bijuterii, lan™uri, îmbrãcãminte
costisitoare, în vreme ce sãracii Domnului
suferã, duc lipsã de cele necesare vie™ii.
Bãrba™i ?i femei care mãrturisesc a fi
rãscumpãra™i prin sângele Mântuitorului vor
irosi mijloacele pe care Dumnezeu li le-a
încredin™at pentru salvarea altor suflete ?i
apoi fãrã plãcere dau darurile lor pentru
religie, dând cu mânã largã numai atunci
când aceasta va aduce onoare ?i cinste lor.
Unii ca ace?tia sunt idolatri. (ST, 26 ian.
1882)
4.
5.
6.
7. 7-11. Interven™ia lui Dumnezeu pentru a
salva pe Israelul neajutorat. A fost scopul
lui Dumnezeu acela de a-?i manifesta puterea
Sa în eliberarea lui Israel, astfel încât ei
sã nu-?i atribuie lor slava. El a îngãduit
ca ei, atunci când erau neînarma™i, ?i
lipsi™i de apãrare, sã fie amenin™a™i de
vrãjma?ii lor, pentru ca Cãpitanul o?tirii
cerului sã mãr?ãluiascã cu o?tirea cerului
pentru a nimici pe du?manii poporului Sãu.
Umilin™a ?i smerenia inimii ?i ascultarea de
Legea divinã sunt mult mai primite de
Dumnezeu decât jertfele cele mai
costisitoare pornite dintr-o inimã plinã de
mândrie ?i ipocrizie. Dumnezeu nu va apãra
pe aceia care trãiesc în nelegiuire ?i
cãlcarea Legii sale. (ST, 26 ian. 1882)
8.
9.
10.
11.
12.Jurnalul zilnic al lui Samuel. Sunt mii
de suflete dispuse sã lucreze pentru Domnul
?i care nu au avut privilegiul de a auzi
adevãrul a?a cum unii l-au auzit, dar ei au
fost cititori credincio?i ai Cuvântului lui
Dumnezeu ?i ei vor fi binecuvânta™i în
eforturile lor umile de a duce ?i altora
lumina. Unii ca ace?tia sã ™inã un jurnal
zilnic ?i atunci când Domnul le dã o
experien™ã interesantã, sã o punã în scris,
a?a cum a fãcut Samuel atunci când armatele
lui Israel a câ?tigat biruin™a asupra
filistenilor. El a înãl™at un monument de
mul™umire, spunând: „Pânã aici Domnul ne-a
ajutat”. Fra™ilor, unde sunt monumentele
prin care voi ave™i în vedere iubirea ?i
bunãtatea lui Dumnezeu? Strãdui™i-vã sã
pãstra™i vie în mintea voastrã ajutorul pe
care Dumnezeu vi l-a dat în eforturile de a
ajuta pe al™ii. Fie ca ac™iunile voastre sã
nu manifeste nici o urmã de egoism. Fiecare
lacrimã pe care Domnul v-a ajutat s-o ?
terge™i de pe ochii tri?ti, orice teamã ce a
fost înlãturatã, fiecare act de milã ce a
fost manifestat, lãsa™i un raport scris în
jurnalul nostru zilnic. „?i puterea ta sã
™inã cât zilele tale” (Deut. 33,25) (MS, 62,
1905).
1. 1-3. Fii lui Samuel iubeau rãsplata.
Samuel a judecat pe Israel din tinere™ea sa.
El a fost un judecãtor neprihãnit ?i
impar™ial, credincios în toatã lucrarea sa.
El îmbãtrânea; ?i poporul a vãzut cã fiii
lui nu cãlcau pe urmele sale. De?i ei nu
erau strica™i, asemenea fiilor lui Eli,
totu?i ei erau necinsti™i ?i cu douã fe™e. ?
n timp ce ajutau pe tatãl lor în munca lui
grea ?i obositoare, iubirea lor pentru
rãsplatã i-a fãcut sã favorizeze cauza celor
nedrep™i, celor nelegiui™i. (1SP, 353)
2.
3.
4.
5. 1-5. Samuel în?elat în a?teptãri de fiii
sãi. Ace?ti tineri au primit o educa™ie
sãnãtoasã de la tatãl lor, atât prin cuvânt,
cât ?i prin exemplu. Ei nu erau ne?tiutori
în ceea ce prive?te avertizãrile adresate
lui Eli, ?i cu privire la judecata divinã,
care a cãzut asupra sa ?i a casei sale. ?n
aparen™ã, ei erau oameni de o virtute ?i
integritate veritabilã, ?i promi™ãtori din
punct de vedere intelectual. Cu deplina
aprobare a poporului Samuel a împãr™it cu
fiii sãi rãspunderile slujbei sale. Dar
caracterele acestor tineri trebuia totu?i
puse la probã. Despãr™i™i de influen™a
tatãlui lor se va vedea dacã erau credincio?
i principiilor pe care el i-a învã™at.
Rezultatul a fost acela cã Samuel a fost în
mod dureros în?elat în a?teptãrile sale de
fiii sãi. Asemenea multora, tinerii de
astãzi care au fost bine învã™a™i cu multe ?
i bune calitã™i, ei ?i-au pervertit puterile
pe care li le-a dat Dumnezeu. Onoarea ce le-
a fost datã i-a fãcut mândri ?i plini de
mul™umire de sine. Ei n-au fãcut din a aduce
slavã lui Dumnezeu, o ™intã a lor ?i nici nu
L-au cãutat cu zel pentru tãrie ?i
în™elepciune. Supunându-se puterii ispitei,
ei au devenit avari, egoi?ti ?i nedrep™i.
Cuvântul lui Dumnezeu declarã cã „ei n-au
cãlcat pe urmele lui; ci se dãdeau la
lãcomie, luau mitã ?i cãlcau dreptatea. ”
(ST, 2 feb. 1882)
6.Credincio?ia aduce criticã. Cei
neconsacra™i ?i cei ce iubesc lumea sunt
totdeauna gata sã critice ?i sã condamne pe
aceia care au stat neînfrica™i pentru
Dumnezeu ?i pentru dreptate. Dacã este vãzut
un defect în cineva cãruia Dumnezeu i-a
încredin™at o mare responsabilitate, atunci
toatã devo™iunea ?i consacrarea lui de mai
înainte este uitatã, ?i se face atunci un
efort pentru a aduce la tãcere vocea sa ?i
sã-i distrugã influen™a. Dar ace?ti
judecãtori cu de la sine putere sã-?i aducã
aminte cã Domnul cite?te inimile. Ei nu pot
ascunde tainele ei de privirea Lui
cercetãtoare. Dumnezeu declarã cã El va
aduce orice faptã la judecatã, împreunã cu
orice lucru fãcut în tainã. (ST, 13 iulie,
1882)
7.7. Oameni folositori rareori sunt
aprecia™i. Cei mai folositori oameni sunt
rareori aprecia™i. Aceia care au lucrat cel
mai activ ?i în mod neegoist pentru
aproapele lor, ?i care au fost instrumente
în realizarea celor mai mari rezultate sunt
adesea rãsplãti™i cu ingratitudine ?i
neglijen™ã. Când astfel de oameni se gãsesc
da™i la o parte, sfaturile lor dispre™uite,
ei pot avea sim™ãmântul cã li se face o mare
nedreptate. Dar ace?tia sã înve™e din
exemplul lui Samuel de a nu se îndreptã™i
sau rãzbuna singuri, pânã când Duhul lui
Dumnezeu nu inspirã, nu îndeamnã ?i aceasta,
în mod negre?elnic, la o astfel de ac™iune.
Aceia care dispre™uiesc ?i resping pe
slujitorul credincios al lui Dumnezeu, nu
numai cã dau pe fa™ã dispre™ pentru om, ci ?
i pentru Domnul, Stãpânul care l-a trimis.
Cuvântul lui Dumnezeu, mustrãrile ?i
sfaturile Lui sunt acelea care sunt neluate
în seamã; autoritatea Lui este aceea care
este lepãdatã. (ST, 13 iulie, 1882)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.Saul a devenit un om nou. Domnul nu îl va
lãsa pe Saul sã fie pus într-o pozi™ie de
încredere fãrã iluminare divinã. El trebuia
sã aibã o nouã chemare ?i Duhul Domnului a
venit asupra lui. Rezultatul a fost acela cã
el a fost schimbat într-un om nou. Domnul a
dat lui Saul un nou spirit, alte gânduri,
alte scopuri ?i dorin™e decât avusese el mai
înainte. Aceastã iluminare, cu o spiritualã
cunoa?tere a lui Dumnezeu, l-a a?ezat într-o
pozi™ie avantajoasã ?i trebuia sã lege
voin™a lui de voin™a lui Iehova. (Scrisoarea
12 a, 1888)
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.Capacitã™ile lui Saul pervertite. Saul a
avut o minte ?i o influen™ã capabilã sã
conducã o împãrã™ie, dacã puterile lui ar fi
fost supuse controlului lui Dumnezeu, dar
din nefericire, darurile ?i capacitã™ile
care îl fãceau în stare, îl calificau a face
bine puteau fi folosite de Satana atunci
când s-a supus puterii sale ?i acest lucru
avea sã-l facã în stare sã exercite o largã
influen™ã spre rãu. El putea fi un
rãzbunãtor mai neînduplecat, mai primejdios
?i mai hotãrât în urmãrirea planurilor sale
nesfinte, decât puteau fi al™ii, datoritã
puterilor superioare ale min™ii ?i inimii ce
i-au fost date de Dumnezeu. (ST, 19 oct.
1888)
25.25. Iubirea mutualã a lui Saul ?i Samuel.
Legãtura dintre Samuel ?i Saul era de o
sensibilitate deosebitã. Samuel a iubit pe
Saul ca pe propriul sãu fiu, în timp ce
Saul, îndrãzne™ ?i aprig la temperament,
dãdea profetului un respect deosebit ?i a
revãrsat asupra lui cãldura afec™iunii ?i
considera™iei sale. ?n felul acesta,
profetul viului Dumnezeu, un om în vârstã, a
cãrui misiune era aproape încheiatã, ?i
tânãrul rege, a cãrui lucrare era înaintea
lui, erau lega™i împreunã de legãturi de
prietenie ?i respect. De-a lungul drumului
sãu pervers regele s-a agã™at de profet ca ?
i când el ?i numai el putea sã-l scape de….
El. (ST, 1 iunie 1888)
1. 1-5. Samuel, un om de o strictã
integritate. Cât de mul™i dintre cei care s-
au retras dintr-o pozi™ie de rãspundere ca
judecãtor, poate sã spunã cu privire la
curã™ia lor. Cine mã poate convinge de
pãcat? Cine poate dovedi cã m-am îndepãrtat
de neprihãnire ?i dreptate pentru a accepta
mitã? Nu mi-am pãtat niciodatã raportul
vie™ii ca un om care face judecatã ?i
dreptate? Cine poate spune astãzi ceea ce a
spus Samuel atunci când s-a despãr™it de
poporul Israel pentru cã erau hotãrâ™i sã
aibã un împãrat?… Un judecãtor curajos ?i
nobil. Dar este un lucru dureros acela cã un
om de o strictã integritate a trebuit sã se
umileascã pânã acolo încât sã-?i facã singur
apãrarea. (MS, 33, 1898) Credincio?ia duce
în final la cinste ?i onoare. Onoarea
acordatã lui care încheia lucrarea sa este
mult mai de valoare decât aplauzele ?i
felicitãrile pe care le primesc aceia care
tocmai începe lucrarea sa ?i care trebuie sã
fie încã pusã la probã. Cineva poate foarte
u?or sã punã jos poverile sale, pânã când
chiar ?i vrãjma?ii adevãrului recunosc
credincio?ia sa. Dar cât de mul™i din mari
no?tri oameni nu î?i încheie activitatea lor
oficialã în dezonoare, pentru cã ei au
sacrificat principiile pentru câ?tig sau
onoare. Dorin™a de a fi popular, tenta™ia
îmbogã™irii sau a comoditã™ii îi duc în
rãtãcire. Oamenii care sunt de acord cu
pãcatul, par sã prospere; ei pot sã triumfe
pentru cã cele ce ei întreprind par sã aibã
succes; dar ochiul lui Dumnezeu este asupra
acestor trufa?i. El îi va rãsplãti dupã
faptele lor. Cea mai mare prosperitate
exterioarã nu poate aduce fericire acelora
care nu sunt în pace cu Dumnezeu sau cu ei
în?i?i. (ST, 27 iulie, 1882)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.Obligativitatea perpetuã a Legii. Legea
lui Dumnezeu nu a fost datã numai iudeilor.
Ea este pentru lumea întreagã ?i are o
valabilitate permanentã. „Cãci, cine pãze?te
toatã Legea ?i gre?e?te într-o singurã
poruncã, se face vinovat de toate” (Iacov
2,10). Cele zece precepte ale ei sunt
asemenea unui lan™ cu zece inele. Dacã
lipse?te unul, dacã se rupe unul, lan™ul nu
mai valoreazã nimic. Nici o singurã poruncã
nu poate sã fie anulatã sau schimbatã pentru
a salva pe cel ce o calcã. Atâta timp cât
familiile ?i na™iunile existã; atâta timp
proprietatea, via™a ?i caracterul trebuie sã
fie pãzite; atâta timp cât binele ?i rãul
sunt în opozi™ie iar o binecuvântare sau un
blestem trebuie sã urmeze ac™iunilor
oamenilor, Legea divinã trebuie sã ne
controleze. Când Dumnezeu nu va mai cere
oamenilor sã-L iubeascã numai pe El, sã
respecte numele Sãu ?i sã ™inã cu sfin™enie
Sabatul Sãu; când El le va îngãdui sã
nesocoteascã drepturile semenilor sãi, sã
urascã ?i sã se rãneascã reciproc, atunci ?i
numai atunci, Legea Moralã î?i va pierde
for™a ei. (ST, 19 ian. 1882).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8. 8-10. Dumnezeu a descoperit lui Saul
adevãratul lui caracter. Re™inând pe Samuel,
a fost scopul lui Dumnezeu acela ca sã se
dea pe fa™ã ce era în inima lui Saul, pentru
ca ?i al™ii sã ?tie ce sã facã în caz de
crizã sau primejdie. Era o situa™ie de
punere la probã în care el trebuia sã fie a?
ezat, dar Saul nu a ascultat poruncile date.
El considera cã nu are importan™ã cine se
apropie de Dumnezeu, sau în cel fel; ?i plin
de energie ?i mul™umire de sine, el s-a
implicat personal în slujba sacrã. Domnul
are instrumentele Lui; ?i dacã acestea nu
sunt recunoscute ?i respectate de aceia care
sunt lega™i cu lucrarea Lui, dacã oameni se
simt liberi sã nesocoteascã cerin™ele lui
Dumnezeu, atunci ei nu trebuie sã fie ™inu™i
în pozi™ie de rãspundere. Unii ca ace?tia nu
vor asculta nici sfatul ?i nici poruncile
lui Dumnezeu rostite prin instrumentele Sale
alese. Asemenea lui Saul, ei vor intra
grãbi™i într-o lucrare ce nu le-a fost datã
niciodatã ca sã o îndeplineascã ?i gre?elile
pe care le vor face urmând propria lor
judecatã omeneascã va duce pe Israelul lui
Dumnezeu acolo unde Domnul lor nu li Se
poate descoperi. Lucrurile sfinte vor fi
atunci amestecate cu cele profane. (YI, 17
nov. 1898)
9.Saul ar fi putut sã înal™e o rugãciune. El
(Saul) ar fi putut, în umilin™ã, sã se roage
lui Dumnezeu dar fãrã sã aducã jertfã; cãci
Domnul va primi chiar ?i rugãciunea tãcutã a
unei inimi împovãrate; dar în loc de a face
acest lucru, el a intrat prin for™ã în
slujba preo™iei. (YI, 17 nov. 1898)
10.
11. 11. Condamnarea sau învinovã™irea lui
Samuel duce la un alt pãcat. Saul s-a
strãduit sã apere comportarea sa ?i a
învinovã™it pe profet, în loc de a se
condamna pe sine. Sunt ?i astãzi mul™i care
urmeazã un asemenea drum al vie™ii lor.
Asemenea lui Saul, ei sunt orbi fa™ã de
propriile lor gre?eli. Atunci când Domnul
cautã sã îi corecteze, ei întâmpinã
mustrarea cu insultã ?i gãsesc gre?eli la
acela care îi aduce solia divinã. Dacã Saul
ar fi fost dispus sã vadã ?i sã-?i
mãrturiseascã gre?eala, aceastã experien™ã
amarã s-ar fi dovedit o garan™ie pentru
viitor. El ar fi evitat dupã aceea gre?elile
care au atras mustrarea divinã. Dar având
sim™ãmântul cã a fost condamnat pe nedrept,
el va fi de sigur, gata sã comitã din nou
acela?i pãcat. Domnul dore?te ca poporul
Sãu sã-?i manifeste în toate împrejurãrile
încrederea în El. De?i noi nu putem
întotdeauna sã în™elegem lucrãrile
providen™ei Sale, noi trebuie sã a?teptãm cu
rãbdare ?i umilin™ã pânã când El va gãsi de
bine sã ne ilumineze. Trebuie sã fim aten™i
ca sã nu luãm asupra noastrã rãspunderi pe
care Dumnezeu nu ne-a autorizat sã le
purtãm. ?n mod frecvent, oamenii au o prea
mare ?i înaltã pãrere despre caracterul sau
capacitã™ile lor. Ei se pot considera
competen™i sã-?i asume sarcina celei mai
importante lucrãri, pe când Dumnezeu vede cã
ei nu sunt pregãti™i sã aducã bine la
îndeplinire nici cea mai micã ?i cea mai
umilã îndatorire. (ST, 10 aug. 1882)
12.
13.
14. 13. 14. Nebunia lui Saul a dus la
lepãdarea lui. Pãcatul lui Saul a demonstrat
nevrednicia lui de a i se încredin™a
rãspunderi sacre. Unul care are un a?a de
mic respect fa™ã de cerin™ele lui Dumnezeu,
nu poate fi un conducãtor în™elept ?i sigur
pentru na™iune. Dacã ar fi avut rãbdare ?i
ar fi trecut testul divin, coroana, tronul
i-ar fi fost confirmat lui ?i casei sale. De
fapt, Samuel a venit la Ghilgal tocmai
pentru acest lucru. Numai cã Saul a fost
cântãrit în balan™ã ?i gãsit… lipsã. El
trebuia sã fie îndepãrtat pentru a face loc
unuia care va privi cu sfin™enie onoarea ?i
autoritatea divinã. (ST, 3 aug. 1882) Dupã
inima cui? Saul a fost dupã inima lui
Israel, dar David era un om dupã inima lui
Dumnezeu. (ST, 15 iunie, 1888)
1.6. 7. Ionatan un instrument al lui
Dumnezeu. Ace?ti doi oameni au dat dovadã de
faptul cã ei se mi?cau sub influen™a ?i
comanda unuia ce era mai mult decât un
general omenesc. ?n exterior, ac™iunea lor
era nechibzuitã ?i contrarã tuturor
regulilor militare. Dar ac™iunea lui Ionatan
nu era adusã la îndeplinire printr-o ac™iune
omeneascã pripitã. El depindea nu de ceea ce
el ?i purtãtorul sãu de arme puteau face; el
era instrumentul pe care Dumnezeu l-a
folosit în sprijinul poporului Sãu Israel.
Ei au fãcut planul ?i au pus cauza lor în
mâna lui Dumnezeu. Dacã osta?ii filisteni îi
va chema, ei vor înainta. Dacã vor zice:
„Sui™i-vã la noi, ne vom sui. ” Acesta era
semnul lor ?i îngerii lui Dumnezeu i-a fãcut
sã prospere. Ei au mers înainte spunând:
„Domnul va lucra pentru noi. ” (YI, 24
noiembrie, 1898)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11-15. Armatele cerului au ajutat pe
Ionatan. Ar fi fost un lucru u?or pentru
filisteni ca sã ucidã pe ace?ti doi oameni
curajao?i, îndrãzne™i; dar n-a intrat în
mintea lor faptul cã ace?ti doi oameni
singuratici au venit le ei cu inten™ii
ostile. Mira™i, oamenii de sus au privit
prea surprin?i pentru a mai lua în
considera™ie posibilul lor scop. Ei au
privit pe ace?ti oameni ca fiind dezertori ?
i le-a permis sã se suie la ei fãrã sã le
facã vreun rãu. Aceastã ac™iune îndrãznea™ã
a adus panicã în tabãrã. Corpurile a
douãzeci de oameni zãceau acolo ?i în fa™a
privirii vrãjma?ului se pãrea cã sute de
oameni pregãti™i de rãzboi erau acolo
angaja™i în luptã. O?tirea cerului se
descoperea o?tirii vrãjma?e a filistenilor.
(YI, 24 nov. 1898)v
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24. 24. 25 Miere prin grija lui Dumnezeu.
Acest necugetat jurãmânt al lui Saul a fost
o inven™ie omeneascã. El n-a fost inspirat
de Dumnezeu, ?i lui Dumnezeu nu i-a plãcut
acest lucru. Ionatan ?i purtãtorul sãu de
arme care, prin ajutorul lui Dumnezeu, a
adus în acea zi eliberarea lui Israel, erau
slãbi™i de foame. Poporul era de asemene,
obosit ?i flãmând. „Tot poporul ajunsese
într-o pãdure, unde se gãsea miere pe fa™a
pãmântului”. Aceastã miere era oferitã de
Dumnezeu prin grija Lui. El a dorit ca
oastea lui Israel sã se înfrupte din aceastã
hranã ?i sã primeascã putere. Dar Saul, care
nu era sub cãlãuzirea lui Dumnezeu, s-a
interpus cu jurãmântul lui nechibzuit. (YI,
1 dec. 1898) Testele inventate de om
dezonoreazã pe Dumnezeu. Sunt mul™i aceia
care privesc cu u?urãtate încercãrile pe
care Dumnezeu le-a trimis ?i care î?i vor
asuma rãspunderea de a crea ei în?i?i teste
?i interdic™ii, a?a cum a fãcut Saul, ?i
care aduc dezonoare lui Dumnezeu ?i fac rãu
oamenilor. (ST, 1 iunie, 1888)
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.Saul n-a avut sim™ãmântul propriei sale
vine. Când poporul ?i-a astâmpãrat foamea,
Saul a propus sã urmãreascã pe vrãjma?i în
noaptea aceea; dar preotul a sugerat cã ar
fi mai în™elept ca în primul rând sã cearã
sfat de la Dumnezeu. Aceasta s-a fãcut în
modul obi?nuit n-au primit nici un rãspuns.
Luând aceastã tãcere ca un semn al
neplãcerii lui Dumnezeu, Saul s-a hotãrât s
descopere cauza. Dacã el ?i-ar fi dat seama
de propria sa pãcãto?enie, ar fi tras
concluzia cã el personal era cel vinovat.
Dar dând gre? sã în™eleagã acest lucru, el a
poruncit ca problema sã fie rezolvatã prin
sor™. (ST, 17 aug. 1882)
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.(Mat. 7,2). Cei vinova™i sunt judecãtori
aspri. Aceia care sunt foarte gata sã se
scuze sau sã se justifice atunci când au
cãzut în pãcat, sunt adesea cei mai severi
în a judeca ?i condamna pe al™ii. Sunt mul™i
astãzi, asemenea lui Saul, aducând asupra
lor neplãcerea lui Dumnezeu. Ei resping
sfatul ?i desconsiderã mustrarea. Chiar ?i
atunci când sunt convin?i cã Domnul nu este
cu ei, ei refuzã sã vadã în ei… cauza
necazurilor lor. Câ™i nu sunt aceia care
nutresc mândrie, un spirit lãudãros în timp
ce se complac într-o judecatã asprã sau
mustrare severã la adresa altora, care
realmente sunt mai buni la inimã ?i în via™ã
decât ei. Ar fi bine dacã astfel de
judecãtori cu de la sine putere s-ar gândi
la cuvintele Domnului Hristos: „Cãci cu ce
judecatã judeca™i, ve™i fi judeca™i; ?i cu
ce mãsurã mãsura™i, vi se va mãsura. ” (ST,
17 aug. 1882)
45.Primejdia de a urma orbe?te. Poporul lui
Dumnezeu de astãzi este în primejdia de a
comite gre?eli ce nu sunt mai pu™in
dezastruoase. Noi nu putem nu trebuie sã
putem, sã ne punem o încredere oarbã în
vreun om, oricât de înaltã ar fi
mãrturisirea lui de credin™ã sau pozi™ia sa
în bisericã. Noi nu trebuie sã urmãm drumul
lui, afarã numai de cazul cã el, Cuvântul
lui Dumnezeu îl sus™ine. Domnul dore?te ca
fiecare din poporul Sãu, în mod individual
sã deosebeascã singur între pãcat ?i
neprihãnire, între cea ce este de pre™ ?i
ceea ce este josnic. (ST, 17 aug. 1882)
1.
2.3. (Ex. 7,14-16). Distrugerea lui Amalec
nu pentru a adãuga la Israel posesiunile
lor. Dumnezeu n-a dorit ca poporul Sãu sã ia
în stãpânire nimic din ceea ce apar™inea
amaleci™ilor, pentru cã blestemul Lui zãcea
asupra lor ?i asupra a tot ce ei aveau. El a
plãnuit ca ei sã aibã un sfâr?it ?i cã
poporul Sãu sã nu pãstreze pentru ei nimic
din ceea ce El a blestemat. El a dorit de
asemenea, ca na™iunile sã vadã sfâr?itul
acelui popor care L-a sfidat ?i sã re™inã
faptul cã ei au fost distru?i ?i chiar de
poporul pe care ei l-au dispre™uit. Ei nu
trebuie sã nimiceascã pentru a adãuga ceea
ce ei aveau la posesiunile lor, sau sã-?i
aducã lor slavã, ci sã împlineascã Cuvântul
Domnului rostit cu privire la Amalec. (1SP,
364)
3. 3. Amalec a folosit daruri fãrã sã se
gândeascã la dãtãtor. Poporul nelegiuit
(amaleci™ii) locuia în lumea lui Dumnezeu,
casã pe care El a pregãtise pentru copiii
Sãi credincio?i ?i ascultãtori. Cu toate
acestea, ei ?i-au însu?it darurile Sale spre
folosul lor, fãrã sã se gândeascã la
Dãtãtor. Cu cât cãdeau mai multe
binecuvântãri asupra lor, cu atât erau mai
îndrãzne™i în a pãcãtui împotriva Lui. ?n
felul acesta, ei au continuat sã
perverteascã binecuvântãrile Sale ?i sã
abuzeze de mila Sa… Milostivul nostru
Dumnezeu încã mai suportã pe cei nepocãi™i.
El le dã luminã din ceruri pentru ca ei sã
în™eleagã sfin™enia caracterului Sãu ?i
dreptatea cerin™elor Sale. El îi cheamã la
pocãin™ã ?i îi asigurã de bunãvoin™a ?i
dispozi™ia sa de a ierta. Dar, dacã ei
continuã sã pãcãtuiascã, porunca este da,
dându-i nimicirii. (ST, 24 aug. 1882)
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10-23. ?ncãpã™ânarea lui Saul a fãcut
cazul sãu fãrã de speran™ã. ?ncãpã™ânarea
lui Saul a fãcut fãrã speran™ã cazul sãu ?i
totu?i cât de mul™i sunt aceia care se
aventureazã sã urmeze exemplul lui. ?n mila
Sa, Domnul adreseazã cuvinte de mustrare
pentru a salva pe cei gre?i™i, dar ei nu se
vor supune nu vor fi dispu?i sã fie
corecta™i. Ei insistã, sus™inând cã nu au
fãcut nici un rãu ?i în felul acesta, se
împotrivesc Duhului lui Dumnezeu. (R. H. 7
mai, 1895)
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17. 17. Dumnezeu cãlãuze?te pe cei umili ?i
consacra™i. „Samuel a zis: ‘Când erai mic în
ochii tãi,, n-ai ajuns tu cãpetenia
semin™iilor lui Israel, ?i nu te-a uns
Domnul ca sã fii împãrat peste Israel?’”
(1Sam. 15,17). Aici, Samuel scoate în
eviden™ã motivul alegerii lui Saul ca
împãrat pe tronul lui Israel. El avea o
pãrere umilã despre propriile sale
capacitã™i ?i era dispus sã fie învã™at.
Când alegerea divinã a cãzut asupra lui, el
era deficitar în cuno?tin™ã ?i experien™ã, ?
i avea împreunã cu multe calitã™i bune,
serioase defecte de caracter. Dar Domnul i-a
dat Duhul Sfânt ca un ghid ?i a ajutor, ?i
l-a a?ezat într-o pozi™ie în care el putea
sã dezvolte calitã™ile cerute unui
conducãtor al lui Israel. Dacã el s-ar fi
încrezut în propriile lui puteri ?i în
propria sa judecatã, Saul s-ar fi mi?cat în
mod impulsiv ?i avea sã comitã gre?eli
grave. Dar dacã avea sã rãmânã umilit,
cãutând continuu sã fie cãlãuzit de
în™elepciunea divinã ?i înaintând pe mãsurã
ce providen™a lui Dumnezeu îi deschide
calea, el avea sã fie fãcut în stare sã se
achite de îndatoririle înaltei sale pozi™ii
cu succes ?i cu cinste. Sub influen™a
harului divin, fiecare calitate bunã avea sã
se întãreascã, în timp ce trãsãturile rele
de caracter aveau sã-?i piardã puterea.
Aceasta este lucrarea pe care Domnul ??i
impune sã o facã pentru to™i aceia care se
consacrã Lui. (ST, 7 sept. 1882) Aceia care
au sim™ãmântul cã sunt necorespunzãtori, vor
primi ajutor. Oricare ar fi pozi™ia în care
ne-a a?ezat Dumnezeu, oricare ar fi
rãspunderea sau primejdiile noastre, noi
trebuie sã nu uitãm cã El S-a angajat sã dea
harul Sãu de care este nevoie celor ce-L
cautã cu mult zel. Cei care au sim™ãmântul
cã sunt necorespunzãtori pentru pozi™ia lor
?i cu toate acestea o acceptã pentru cã
Dumnezeu le cere acest lucru, sprijinindu-se
pe puterea ?i în™elepciunea Sa, vor merge
înainte din putere în putere. Când î?i încep
lucrarea, ei pot avea nevoie sã înve™e
totul; dar având pe Domnul Hristos ca ?
nvã™ãtor ei vor deveni lucrãtori eficien™i.
Dumnezeu nu încredin™eazã lucrarea Sa
în™elep™ilor omene?ti, pentru cã ei sunt
prea mândri ca sã mai înve™e. El alege pe
aceia care, fiind con?tien™i de scãderile
lor, cautã sã fie cãlãuzi™i de în™elepciunea
ce nu gre?e?te niciodatã. (ST, 7 sept. 1882)
Devine sensibil la micile abateri. Sunt
mul™i aceia pe care El i-a chemat sã ocupe
pozi™ii în lucrarea Sa pentru acela?i motiv
pentru care El a chemat pe Saul, pentru cã
ei sunt mici în ochii lor, pentru faptul cã
au un spirit umil ?i dispus sã înve™e. ?n
providen™a Sa, El îi a?eazã acolo unde ei
pot sã înve™e de la El. Tuturor acelora care
vor primi învã™ãturã de la El, le va da har
?i în™elepciune. Este scopul Sãu acela de a-
i aduce într-o strânsã legãturã cu El,
pentru ca Satana sã nu aibã vreo ocazie de a
le perverti judecata sau sã le cople?eascã
con?tiin™a. El le va descoperi defectele lor
de caracter ?i va da tuturor acelora care
cautã ajutorul Sãu, tãria de a corecta gre?
elile lor. Oricare ar fi pãcatul chinuitor
al omului, oricât de amarã sau de dãunãtoare
ar fi pasiunile, lupta pentru stãpânire, el
poate birui, dacã va veghea ?i se va lupta
împotriva lor în numele ?i tãria Ajutorului
lui Israel. Copiii lui Dumnezeu trebuie sã
cultive un ascu™it sim™i al pãcatului. Aici,
ca ?i în oricare altã parte, noi n-ar trebui
sã dispre™uim ziua lucrurilor mici. Este una
dintre nãscocirile cele mai de succes ale
lui Satana, aceea de a conduce sau determina
pe oameni sã sãvâr?eascã pãcate mici, sã
orbeascã mintea fa™ã de primejdia micilor
îngãduin™e, micile abateri de la cerin™ele
lui Dumnezeu declarate în mod deschis. Mul™i
dintre cei care s-ar da înapoi cu groazã de
la unele mari nelegiuiri, sunt fãcu™i sã
priveascã pãcatul în lucrurile mici ca având
consecin™e neînsemnate. Dar aceste pãcate
mici mãnâncã via™a evlaviei din suflet.
Picioarele care pã?esc pe o cale diferitã de
calea cea dreaptã tind spre lãrgirea cãii ce
se sfâr?e?te cu moartea. Odatã ce o mi?care
retrogradã începe, nimeni nu poate spune cum
s-au care va fi sfâr?itul… Noi putem învã™a
sã nu ne încredem în eu ?i sã ne sprijinim
în totul pe Dumnezeu pentru cãlãuzire ?i
sprijin, pentru o cunoa?tere a voii Sale, ?i
pentru tãria de a o îndeplini. (ST, 7, sept.
1882)
18.
19.
20.
21.
22.Dumnezeu nu dore?te sã jefuiascã poporul
corupt. „Samuel a zis: ‘?i plac Domnului mai
mult arderile de tot ?i jertfele de cât
ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea
face mai mult decât jertfele ?i pãzirea
Cuvântului Sãu face mai mult decât grãsimea
berbecului’” (1Sam. 15,22). Dumnezeu cere de
la poporul Sãu mai degrabã ascultare decât
jertfe. Toate bogã™iile pãmântului sunt ale
Lui. Vitele de pe miile de dealuri, apar™in
Lui. El nu cere jefuirea unui popor stricat,
asupra cãruia zace blestemul Sãu, chiar pânã
la dispari™ia totalã a lor spre a fi aduse
Lui ca un simbol al Mântuitorului cel sfânt,
ca un miel fãrã cusur. (1 SP, 365)
23. 23. Vezi E. G. White referitor la Numeri
16,1-50, vol. 1 p. 66. Saul, un e?ec.
Primul rege al lui Israel s-a dovedit a fi
un e?ec, pentru cã el a pus voin™a sa mai pe
sus de voin™a lui Dumnezeu. Prin profetul
Samuel Domnul a dat instruc™iuni lui Saul,
pentru ca, fiind rege a lui Israel, cursul
ac™iunilor sale trebuia sã fie unul de
strictã integritate. Numai atunci Dumnezeu
va binecuvânta domnia sa cu prosperitate.
Dar Saul a refuzat sã facã din ascultarea de
Dumnezeu prima sa preocupare ?i din
principiile cerului legea conduitei sale. ?i
el a murit în dezonoare ?i disperare. (MS,
151, 1899) Pretinsa neprihãnire folositã ca
o mantie. Mul™i dintre cei care mãrturisesc
a sluji lui Dumnezeu sunt în aceea?i
situa™ie ca ?i Saul, având proiecte
ambi™ioase, fãcând paradã de mândrie,
acoperite de o hainã a unei pretinse
neprihãniri. Cauza Domnului este fãcutã o
mantie pentru a ascunde diformitatea
nedreptã™ii, dar face pãcatul de zece ori
mai mare ?i mai enorm. (MS 1 a, 1890) ?
ndreptã™irea de sine ™ine pe cel în cauzã în
întuneric. Aceia a cãror fapte sunt rele nu
sunt aduse la luminã, ca nu cumva faptele
lor sã fie mustrate ?i adevãrate lor
caractere descoperite. Dacã ei continuã sã
meargã pe calea nelegiuirii ?i sã se rupã cu
totul de Rãscumpãrãtorul cu încãpã™ânare ?i
ursuzi cum ?i un spirit de rãzbunare va pune
stãpânire asupra lor, ?i ei vor spune
sufletelor lor „pace, pace” pe când existã
toate motivele ca ei sã fie alarma™i, cãci
pa?ii lor sunt îndrepta™i spre nimicire. Cum
Saul a rezistat sau s-a împotrivit
mustrãrilor slujitorului lui Dumnezeu, acest
spirit a pus stãpânire pe el. El a sfidat pe
Domnul, el a sfidat pe slujitorul Sãu ?i
vrãjmã?ia sa fa™ã de David s-a manifestat
printr-un spirit uciga? ce a venit în inima
acelora care se îndreptã™esc singuri în fa™a
vinovã™iei sale. (ST, 22 iunie, 1888)
24.
25.
26.
27.
28.Contrastul dintre David ?i Saul. David ?i
Saul stau înaintea lor în aceastã istorie ca
bãrba™i cu totul diferi™i în caracter.
Comportarea lui David face sã se manifeste
faptul cã el considera temerea de Domnul ca
fiind începutul în™elepciunii. Dar Saul a
fost lipsit de puterea sa, pentru cã el n-a
reu?it, a dat gre? în a asculta de poruncile
lui Dumnezeu, regula vie™ii sale. Este un
lucru îngrozitor acela ca un om sã punã
voin™a sa împotriva voin™ei lui Dumnezeu a?a
cum este ea descoperitã în cerin™ele Sale a?
a cum au fost ele enun™ate. Toatã onoarea pe
care un om o poate primi pe tronul unei
împãrã™ii va fi o neînsemnatã compensa™ie
pentru pierderea favoarei lui Dumnezeu
printr-un act de necredincio?ie fa™ã de cer.
Neascultarea de poruncile lui Dumnezeu nu
poate aduce în final decât dezastru ?i
dezonoare. Dumnezeu a dat fiecãrui om partea
sa de lucru, tot a?a de adevãrat cum El a
dat lui Saul conducerea poporului Israel:
iar lec™ia practicã ?i importantã pentru noi
este aceea de a aduce astfel la îndeplinire
lucrarea ce ne-a fost datã, încât sã stãm cu
bucurie în fa™a raportului vie™ii noastre ?i
nu cu durere. (ST, 7 sept. 1888)
29.
30.
31.
32.
33.
34.35. Samuel activ ?i când s-a retras. Dupã
ce Israel a renun™at la Samuel ca conducãtor
al na™iunii, de?i era bine calificat pentru
aceastã lucrare publicã, profetul s-a
retras. Dar nu s-a pensionat, cãci el
conducea ca profesor ?coala profe™ilor.
Aceastã lucrare pentru Dumnezeul sãu era o
slujbã plãcutã. (ST, 19 oct. 1888)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7-13. Domnul Hristos a înãl™at caracterul
lui David. Când Dumnezeu l-a chemat pe David
din staulul sãu de la oile tatãlui sãu ?i l-
a fãcut împãrat al lui Israel El a vãzut în
el pe cineva cãruia putea sã împãrtã?eascã
din spiritul Sãu. David era deschis
influen™ei Duhului Sfânt ?i Domnul în
providen™a Sa, l-a instruit pentru a-I
sluji, pregãtindu-l sã aducã la îndeplinire
planurile Sale. Domnul Hristos era Me?terul
ziditor al caracterului sãu. (MS, 163, 1902)
8.
9.
10.
11.12. Dumnezeu alege ?i pregãte?te pe David
pentru lucrarea Sa. Cam la ?ase mile sud de
Ierusalim, „Cetatea marelui rege” era
Betleemul, unde s-a nãscut David cu mai bine
de o mie de ani mai înainte ca pruncul Isus
sã se nascã în staul ?i sã-I fie adusã
închinare de cãtre oamenii în™elep™i din
rãsãrit. Cu veacuri înainte de venirea
Mântuitorului lumii, David în puterea
tinere™ii lui, pãzea turmele sale în timp ce
acestea pã?teau pe câmpiile întinse ale
Betleemului. Bãiatul, pãstorul cel simplu,
„intona cântece compuse de el ?i melodia
harpei sale fãcea un acompaniament plãcut
melodiei proaspete a vocii lui tinere.
Domnul a ales pe David ?i i-a organizat
astfel via™a ca el sã poatã avea ocazia sã-?
i cultive vocea ?i talentul sãu pentru
muzicã ?i poezie. Domnul îl pregãtea în
via™a sa singuraticã cu turmele sale, pentru
lucrarea pe care El plãnuia sã i-o
încredin™eze în anii ce aveau sã vinã. (ST,
8 iunie, 1888)
1. 1-11. Goliat avea o înãl™ime de „?ase
co™i ?i o palmã”. Filistenii au impus
propriul lor mod de a se lupta, alegând un
om mare ?i puternic a cãrui înãl™ime era de
aproape doisprezece co™i, ?i ei au trimis pe
acest campion sã provoace la luptã pe Israel
cerându-le sã aducã un om care sã se lupte
cu el. (1 SP, 370)
1.
2.
3. 3. 4. Grija lui David fa™ã de pãrin™ii
sãi. Nelini?tea lui David nu era pentru el,
de?i el î?i dãdea seama de primejdie. El s-a
gândit la tatãl lui ?i la mama sa ?i el a
hotãrât sã gãseascã un alt refugiu pentru
ei. El a mers astfel la regele Moabului ?i
Domnul a pus în inima monarhului bunãvoin™ã
fa™ã de pãrin™ii iubi™i ai lui David ?i
acesta le-a acordat azil la Mi™pa ?i ei n-au
fost tulbura™i nici chiar acolo în mijlocul
vrãjma?ilor lui Israel. Din faptul acesta
istoric putem învã™a foarte bine lec™ii de
iubire filialã. Biblia condamnã în mod clar
necredincio?ia pãrin™ilor fa™ã de copiii
lor, cum ?i neascultarea copiilor de
pãrin™ii lor. Religia în cãmin este de o
valoare inegalabilã. (ST, 7 sept. 1888)
Sentinelele cerului avertizeazã. Era un
lucru sigur pentru el (David) cã, în cele
din urmã, trebuia sã cadã în mâinile
urmãritorului ?i persecutorului lui. Dacã
ochii lui ar fi putut sã fie deschi?i el ar
fi vãzut pe îngerii lui Dumnezeu tãbãrâ™i în
jurul lui ?i a celor ce-l urmau. Santinelele
cerului vegheau ?i-i avertizau de primejdia
iminentã ?i erau gata sã-i conducã la un loc
de refugiu, atunci când situa™ia
primejdioasã în care se aflau cerea acest
lucru. Dumnezeu a putut sã ocroteascã pe
David ?i pe cei ce-l urmau, pentru cã ei nu
erau un grup care se rãsculaserã împotriva
lui Saul. David ?i-a dovedit în nenumãrate
rânduri supunerea, devotamentul sãu fa™ã de
împãrat. (ST, 7 sept. 1888)
4.
5.
6. 6-16. Efectele bãnuielilor rele. Spiritul
cel rãu era asupra lui Saul. El avea
sim™ãmântul cã destinul, osândirea sa era
sigilatã prin solia solemnã a îndepãrtãrii
lui de la tronul lui Israel. ?ndepãrtarea
lui de cerin™ele cele clare ale lui Dumnezeu
aduceau rezultate sigure. El nu s-a întors,
nu s-a pocãit ?i nu ?i-a umilit inima
înaintea lui Dumnezeu, ci a deschis-o pentru
a primi orice sugestie a vrãjma?ului. El a
ascultat pe fiecare martor fals, primind cu
lãcomie tot ceea ce, era vãtãmãtor
caracterului lui David, sperând sã poatã
gãsi o scuzã pentru manifestarea crescândã a
mâniei ?i a urii lui împotriva aceluia care
fusese uns ca sã ocupe tronul lui Israel.
Fiecare zvon era crezut, nu conta cât de
discordant ?i de neîmpãcat era el cu vechiul
caracter ?i fel de fi a lui David. Fiecare
dovadã a faptului cã grija ocrotitoare a lui
Dumnezeu era asupra lui David, pãrea cã îl
înver?uneazã ?i sã adânceascã scopul, planul
lui hotãrât ce-l acapara. E?ecul sãu de a
îndeplini planurile sale apãreau într-un
contrast evident cu succesul fugarului de a
scãpa de urmãritorul sãu, dar aceasta nu
fãcea decât ca hotãrârea împãratului sã fie
?i mai categoricã ?i mai fermã. El nu era
atent ca sã-?i ascundã planurile în legãturã
cu David, ?i nici nu avea scrupule cu
privire la mijloacele folosite pentru
realizarea scopului sãu. Nu omul David,
care de fapt, nu i-a fãcut nici un rãu,
împotriva cãruia se lupta împãratul. El era
în luptã cu ?mpãratul cerului, cãci atunci
când i se permite lui Satana sã controleze
mintea ca ea sã nu fie condusã de Iehova, el
o va conduce dupã cum îi place, pânã când
omul care este astfel în puterea sa devine
un agent eficient care aduce la îndeplinire
planurile sale. Atât de înver?unatã este
vrãjmã?ia marelui începãtor al pãcatului
împotriva planurilor lui Dumnezeu, a?a de
teribilã este puterea lui de a face rãu,
încât atunci când oamenii se deconecteazã de
Dumnezeu, Satana îi influen™eazã ?i mintea
lor este adusã mai mult ?i tot mai mult în
supunere, pânã când ei leapãdã temerea de
Dumnezeu ?i respectul fa™ã de oameni ?i
devin îndrãzne™i ?i vrãjma?i declara™i ai
lui Dumnezeu ?i ai poporului Sãu. Ce
exemplu dãdea Saul supu?ilor împãrã™iei sale
în persecutarea disperatã ?i neprovocatã a
lui David! Ce raport lãsa el pe paginile
istoriei pentru genera™iile viitoare? El a
cãutat sã îndrepte întreg curentul puterii
împãrã™iei sale pe canalul propriei sale
uri, în vânarea ?i doborârea unui om
nevinovat. Toate acestea aveau o influen™ã
demoralizatoare asupra lui Israel. ?i în
timp ce Saul scãpase din mânã frânele
pasiunii sale, Satana îi întindea o cursã
pentru a realiza ruina lui ?i ruina
împãrã™iei sale. ?n timp ce împãratul ?i
sfetnici sãi plãnuiau capturarea lui David,
problemele împãrã™iei erau neglijate ?i
prost conduse. ?n vreme ce vrãjma?ii
imaginari erau prezenta™i continuu înaintea
min™ii oamenilor, adevãra™ii vrãjma?i se
întãreau fãrã sã trezeascã suspiciuni ?i
fãrã sã alarmeze pe cineva. Dând curs
îndemnurilor lui Satana, Saul grãbea chiar
rezultatul care, cu o abilitate nesfin™itã,
se strãduia sã-l evite. Sfatul Domnului a
fost nesocotit din nou ?i din nou de cãtre
împãratul rãzvrãtit ?i Domnul l-a lãsat
pradã nebuniei propriei sale în™elepciuni.
Influen™a Duhului lui Dumnezeu putea sã-l
re™inã de la calea acesta a rãului pe care
el o alesese, ?i care, în cele din urmã, i-a
adus ruina. Dumnezeu urã?te toate pãcatele,
tot ce este pãcat ?i atunci când omul refuzã
în mod persistent orice sfat al cerului, el
este lãsat pradã în?elãrii vrãjma?ului ca sã
fie dus departe de plãcerile ?i ademenelile
lui. (ST, 7 sept. 1888)
7.
8.
9. 9-10. Sim™ãmântul uman a fost stins din
Saul. Doeg ?tia bine cã atitudinea preotului
fa™ã de David nu pornea dintr-o atitudine
rãutãcioasã fa™ã de împãrat. Preotul
considera cã fãcând sau manifestând bunãtate
fa™ã de un trimis al cur™ii, el manifesta
respect fa™ã de împãrat. El era cu totul
nevinovat de vreo inten™ie rea fa™ã de Saul
sau fa™ã de împãrã™ia sa. David n-a avut o
atitudine clarã, directã în fa™a preotului,
ci el a ascuns adevãrul ?i în felul acesta a
pus în primejdie întreaga preo™ie. Dar Doeg
era un om slab ?i Saul avea un a?a spirit de
gelozie, urã ?i crimã, încât dorea ca
raportul adus sã fie adevãrat. Declara™ia
par™ialã ?i exageratã a ?efului mai mare
peste turmele împãratului a fost potrivit
pentru a fi folosit de vrãjma?ul lui
Dumnezeu ?i al omului. A fost prezentat
min™ii lui Saul într-o astfel de luminã
încât împãratul a pierdut orice control
asupra sa ?i a ac™ionat ca un nebun. Dacã ar
fi a?teptat cu calm pânã când avea sã
asculte întreaga relatare ?i ?i-ar fi
folosit facultã™ile mintale, cât de diferit
ar fi fost teribilul raport al celor sãvâr?
ite în ziua aceea. Cum mai jubileazã Satana
atunci când reu?e?te sã punã sufletul în
febra mâniei! O privire, un gest, un anume
ton poate fi prins ?i folosit ca sãgeatã a
lui Satana, pentru a rãni ?i otrãvi inima ce
este deschisã ca s-o primeascã. Dacã
spiritul lui Hristos ne stãpâne?te pe deplin
?i prin harul Sãu am fost transforma™i
atunci nu va mai exista dispozi™ia de a
rosti cuvinte rele sau sã aducem rapoarte
incorecte pline de falsitã™i. Falsificatorul
sau mincinosul, acuzatorul fra™ilor este un
agent sau instrument ales al marelui în?
elãtor. Ahimelec nu a fost prezent cu
aceastã ocazie pentru a se apãra ?i sã
prezinte faptele a?a acum au fost ele: dar
lui Doeg nu-i pãsa de lucrul acesta.
Asemenea lui Satana, tatãl sãu, el a citit
în mintea lui Saul, ?i a folosit ocazia de a
face sã creascã starea nenorocitã a
împãratului prin cuvinte ale limbii sale
rãutãcioase care a luat foc din focul
iadului. el a stârnit cele mai rele pasiuni
ale inimii omene?ti. (ST, 21 sept. 1888)
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.Nestatornicia geloziei. Nestatornicia
geloziei a fost arãtatã în acest verdict.
Fãrã a dovedi vinovã™ia vreunuia dintre
preo™i, împãratul a poruncit ca to™i preo™ii
din linia lui Eli sã fie uci?i. El a luat
aceastã hotãrâre mai înainte ca el sã
trimitã dupã ei sau sã asculte ?i relatarea
lor în acest caz. ?i nici o cantitate de
dovezi nu poate anula scopul sau planul lui
rãutãcios. A-?i manifesta mânia asupra unui
singur om pãrea o problemã prea micã pentru
a satisface furia rãzbunãrii sale. (ST, 21
sept. 1888)
17. 17-18. Cruzimea lui Saul ?i a lui Doeg.
Mânia lui Saul nu a fost potolitã prin
atitudinea nobilã a „alergãtorilor” sãi, ?i
s-a întors cãtre omul pe care îl legase de
el ca un prieten pentru cã el a fost acela
care a dus raportul împotriva preo™ilor.
Astfel cã acest edomit, care avea un
caracter tot a?a de stricat ca ?i Baraba, a
ucis cu mâna sa optzeci ?i cinci de preo™i
ai Domnului într-o singurã zi; ?i el ?i Saul
?i cel care a fost un uciga? de la început
s-au felicitat pentru masacrarea
slujitorilor lui Dumnezeu. Asemenea
fiartelor sãlbatice care au gustat sânge,
tot a?a au fost ?i Saul ?i Doeg. (ST, 21,
sept. 1888)
1.
2.
3.4. David cautã aprobare, asigurare. El
(David) fusese uns ca împãrat ?i el a
considerat cã asupra lui stã
responsabilitatea luãrii unor mãsuri de
protec™ie a poporului sãu. Dacã ar fi putut
avea asigurarea pozitivã cum cã el se
înscrisese pe calea datoriei, el ar fi
pornit cu for™ele sale limitate ?i ar fi
stat cu credincio?ie la postul sãu oricare
ar fi fost consecin™ele. (ST, 5 oct. 1888).
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9-12. Lipsa de ra™iune a lui Saul. De?i o
mare eliberare a fost înfãptuitã pentru
Cheila ?i locuitorii cetã™ii au fost foarte
recunoscãtori lui David ?i oamenilor lui
pentru salvarea vie™ii lor, cu toate
acestea, atât de diabolic a devenit
sufletului lui Saul, care l-a uitat pe
Dumnezeu, încât el a putut cere oamenilor
din Cheila ca ace?tia sã predea pe
eliberatorul lor unei mor™i sigure ?i
nemeritate. Saul era hotãrât cã dacã ei vor
opune vreo rezisten™ã, ei vor suferi
consecin™a groaznicã a împotrivirii fa™ã de
porunca împãratului lor. Mult dorita ocazie
se pare cã sosise ?i el era hotãrât sã nu
lase nimic nefãcut pentru a asigura
prinderea rivalului sãu. (ST, 5 oct. 1888)
10.
11.
12.Poporul, oamenii nu se cuno?teau.
Locuitorii cetã™ii nu s-au gândit pentru
moment, cã sunt capabili de un astfel de act
de nerecuno?tin™ã ?i trãdare; dar David, ?
tia, din lumina pe care Dumnezeu i-a dat-o,
cã nu se putea încrede în ei pentru în
ceasul încercãrii ei vor ceda. (ST, 5 oct.
1888)
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19. 19-26. Ipocrizia locuitorilor din Zif.
Locuitorii din Cheila care ar fi trebuit sã
rãsplãteascã interesul ?i zelul lui David în
eliberarea lor din mâinile filistenilor, l-
ar fi predat mai de grabã din cauza cã le
era fricã de Saul decât sã sufere un asediu
din cauza lui. Dar locuitorii din Zif avea
sã fie ?i mai rãi; ei îl vor trãda pe David
?i-l vor da în mâinile vrãjma?ului sãu, nu
datoritã loialitã™ii lor fa™ã de împãrat, ci
din cauza urii lor fa™ã de David. Interesul
lor pentru împãrat era numai un pretext. Ei
au fost de acord sã fie de partea ipocriziei
atunci când ei s-au oferit sã dea o mânã de
ajutor la capturarea lui David. Asupra
acestor trãdãtori cu inima falsã Saul a
invocat binecuvântarea Domnului. El a lãudat
spiritul lor satanic în trãdarea unui om
nevinovat ca fiind spiritul ?i actul
virtu™ii de a manifesta compasiune fa™ã de
el. ?n mod evident David se afla în cea mai
mare ?i mai serioasã primejdie din câte
fusese pânã atunci. Luând cuno?tin™ã de
primejdia la care era expus, el ?i-a
schimbat pozi™ia ?i a cãutat refugiu la
mun™i, undeva între Maon ?i Marea Moartã.
(ST, 12 oct. 1888)
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27. 27-29. Saul mâniat dar speriat.
Dezamãgitul împãrat era în furia mâniei
fiind astfel însetat de prada sa; dar el se
temea de nemul™umirea na™iunii, cãci dacã
filistenii aveau sã invadeze ™ara în timp ce
distrugea pe apãrãtorul ei, o reac™ie avea
sã aibã loc ?i atunci el avea sã devinã
obiectul urii poporului sãu. Astfel cã el a
abandonat urmãrirea lui David ?i a pornit
împotriva filistenilor, faptul acesta a dat
lui David ocazia sã fugã în fortãrea™a de la
En-Ghedi. (ST, 12 oct. 1888)
1.
2.
3.
4.
5.
6.(Prov. 16,32). Cine sunt eu sã ridic mâna?
Comportarea lui David a arãtat faptul cã el
avea un conducãtor de care asculta. El nu-?i
putea permite ca pasiunile sale fire?ti sã
câ?tige biruin™a asupra sa; pentru cã el ?
tia cã acela care este stãpân pe sine
pre™uie?te mai mult decât cee ce cucere?te
cetã™i. Dacã el ar fi fost condus ?i
stãpânit sau controlat de sentimente omene?
ti, atunci el ar fi socotit cã Domnul i-a
dat pe vrãjma?ul sãu în mâinile ?i puterea
sa pentru ca sã-l poatã ucide, ?i sã preia
conducerea poporului Israel. Mintea lui Saul
era într-o astfel de stare încât autoritatea
sa nu mai era respectatã ?i poporul devenise
nereligios ?i demoralizat. ?i cu toate
acesta, faptul cã Saul fusese ales în mod
divin ca împãrat al lui Israel l-a ™inut în
siguran™ã, cãci David, în mod con?tiincios,
slujea lui Dumnezeu ?i în nici un caz el nu
avea sã facã vreun rãu unsului Domnului.
(ST, 12 oct. 1888)
1. 1. Legãtura dinte tineri ?i bãtrâni
ilustratã. Via™a lui Samuel din fragedã
copilãrie fusese o via™ã de evlavie ?i
consacrare. El fusese dat în grija lui Eli
din tinere™ea sa ?i caracterul sãu plãcut i-
a câ?tigat cãldura afec™iunii bãtrânului
preot. El era bun, generos, silitor,
ascultãtor ?i plin de respect. Deosebirea
dintre comportarea tânãrului Samuel ?i aceea
a fiilor preotului era foarte mare ?i Eli
gãsea odihnã ?i mângâiere, gãsea
binecuvântarea în prezen™a protejatului sãu.
Era un lucru singular acela cã între Eli
magistratul ?ef al na™iunii ?i copilul cel
simplu putea exista o prietenie a?a de
caldã. Samuel, era gata de a ajuta ?i era
plin de afec™iune ?i nici un tatã n-a iubit
pe copilul sãu mai plin de blânde™e ?i milã
cum a iubit Eli pe acest tânãr. Când
neputin™ele bãtrâne™ii au venit asupra lui
Eli, el a sim™it, mult mai profund
descurajarea comportãrii indiferente ?i
destrãbãlate a propriilor lui copii ?i s-a
îndreptat spre Samuel pentru mângâiere ?i
sprijin. Cât de mi?cãtor este sã vezi pe
tânãr ?i bãtrân sprijinindu-se unul pe
celãlalt, tânãrul privind la cel în vârstã
pentru sfat ?i în™elepciune, iar cel în
vârstã privind la tânãr pentru ajutor ?i
împreunã sim™ire. Aceasta este a?a cum ar
trebui sã fie. Dumnezeu dore?te sã vadã pe
tineri având astfel de calitã™i ale
caracterului încât sã gãseascã plãcere în
prietenia celui în vârstã, pentru ca ei sã
fie uni™i în legãturi trainice de afec™iune
cu aceia care se apropie de marginile
mormântului. (ST, 19 oct. 1888)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10-11. (Luca 12,16-21). Câ?tigat a fost
dumnezeul lui Nabal. Nabal n-a considerat
niciodatã cã este prea mult cheltuirea unei
extravagante pãr™i din bogã™ia sau averea
lui pentru satisfacerea ?i gloria sa; dar i
s-a pãrut prea dureros sacrificiul de a da o
compensa™ie cãruia nu-i va sim™i niciodatã
lipsa, acelora care au fost ca un zid de
apãrare pentru turmele de oi ?i cirezile lui
de vite. Nabal era asemenea omului bogat din
parabolã. El nu avea decât un singur gând -
sã foloseascã darurile lui Dumnezeu pentru
satisfacerea apetitului sãu animal. El nu
avea nici un gând de mul™umire ?i recuno?
tin™ã fa™ã de Dãtãtor. El nu era bogat în
cele ale lui Dumnezeu; cãci comoara cea ve?
nicã nu avea nici o atrac™ie pentru el.
Luxul prezent, câ?tigul prezent era unul
dintre gândurile vie™ii sale ce-l stãpânea.
Acesta era dumnezeul sãu. (ST, 26 oct. 1888)
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18-31. Un contrast al caracterelor. ?n
caracterul lui Abigail , so™ia lui Nabal,
noi avem o ilustrare a femeii dupã voia
Domnului Hristos; în timp ce so™ul ei
ilustreazã ce poate deveni un om care se
supune singur controlului lui Satana. (MS,
17, 1891)
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.Dumnezeu va pune lucrurile în ordine.
Când David a auzit vestea mor™ii lui Nabal
el a mul™umit lui Dumnezeu cã a luat
rãzbunarea în propriile Sale mâini. El s-a
re™inut de la rãu ?i Domnul a întors
nelegiuirea celui rãu asupra corpului sãu. ?
n modul în care Dumnezeu S-a comportat cu
David ?i cu Nabal, oamenii pot sã fie
încuraja™i sã-?i încredin™eze cazul lor în
mâinile lui Dumnezeu, cãci la timpul
potrivit El va pune toate lucrurile în
ordine. (ST, 26 oct. 1888)
1. 1. Un e?ec în credin™a lui David.
Credin™a lui David în Dumnezeu a fost
puternicã, dar a suferit un e?ec atunci când
el s-a a?ezat sub protec™ia filistenilor. El
a fãcut pasul acesta fãrã sã cearã sfat de
la Domnul; dar când el a cãutat ?i a ob™inut
favoarea filistenilor, a fost sãracã
atitudinea lui de a rãsplãti bunãtatea lor
cu în?elãciune ?i viclenie. ?n favoarea pe
care i-au fãcut-o ei au fost motiva™i de
egoism. ei aveau motive sã-?i aducã aminte
de fiul lui I?ai; cãci vitejia lui i-au
costat via™a uria?ului lor campion, Goliat,
întorcând astfel cursul bãtãliei împotriva
lor. Filistenii erau bucuro?i de aceastã
ocazie de a despãr™i for™ele lui David de
armata de sub comanda lui Saul. Ei sperau cã
David va rãzbuna gre?elile acestuia
alãturându-se în lupta împotriva lui Saul ?i
a lui Israel. (ST, 16 noiembrie, 1888)
Lipsa rugãciunii duce la gre?eli. Aceasta
demonstreazã faptul cã oameni mari ?i buni,
oameni cu care Dumnezeu a lucrat, vor face
gre?eli regretabile atunci când ei înceteazã
a veghea ?i a se ruga ?i a se încrede în
totul în Dumnezeu. Este o experien™ã
pre™ioasã, o experien™ã mai pre™ioasã decât
aurul cel mai fin ?i care sã fie trãitã de
oricine va umbla prin credin™ã. Acela care
va umbla pe calea unei încrederi ne?
ovãielnice în Dumnezeu va avea o legãturã cu
cerul. Copilul lui Dumnezeu trebuie sã-?i
aducã la îndeplinire lucrarea sa, privind
numai la Dumnezeu pentru tãrie ?i cãlãuzire.
El trebuie sã munceascã din greu ?i fãrã
descurajare ?i plin de speran™ã, chiar dacã
el este pus în împrejurãrile cele mai grele,
mai chinuitoare ?i mai grave. Experien™ele
lui David sunt raportate pentru învã™ãtura
poporului lui Dumnezeu din aceste zile de pe
urmã. ?n acest rãzboi împotriva lui Satana,
acest slujitor al lui Dumnezeu a primit
lumina, cãlãuzirea din ceruri, dar pentru cã
conflictul continua de mult timp, ?i pentru
cã problema primirii de cãtre el a tronului
nu a fost rezolvatã, el a ajuns obosit ?i
descurajat. (ST, 9 noiembrie 1888)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.?ntre vrãjitoare ?i Satana era un acord.
Vrãjitoarea din Endor a fãcut o în™elegere
cu Satana cã sã urmeze instruc™iunile lui în
toate lucrurile; ?i atunci el va sãvâr?i
minuni pentru ea ?i-i va descoperi cele mai
tainice lucruri dacã ea se va supune fãrã de
rezerve sub controlul maiestã™ii sale
satanice. ?i ea a fãcut acest lucru. (1 SP,
375-376)
8. 8-19. Ultimul pas al lui Saul. Când Saul
a întrebat de Samuel, Domnul n-a fãcut ca
Samuel sã aparã înaintea lui Saul. El n-a
vãzut nimic. Lui Satana nu i s-a îngãduit sã
tulbure odihna lui Samuel în mormânt ?i sã-l
aducã în realitate vrãjitoarei din Endor.
Dumnezeu nu i-a dat lui Satana puterea de a
învia mor™ii. Dar îngerii lui Satana iau
forma prietenilor adormi™i, ?i vorbesc ?i
ac™ioneazã asemenea lor, pentru cã prin a?a-
zi?ii prieteni mor™i el poate sã-?i aducã
mai bine la îndeplinire lucrarea lui de în?
elare. Satana a cunoscut bine pe Samuel ?i
el a ?tiut cum sã-l reprezinte înaintea
vrãjitoarei din Endor, ?i sã spunã în mod
corect care era soarta lui Saul ?i a fiilor
sãi. Satana va veni într-un mod care sã
inspire încredere la aceia pe care îi poate
în?ela, ?i se va strecura ac™ionând în
favoarea lor ?i îi va conduce aproape în mod
imperceptibil departe de Dumnezeu. El îi câ?
tigã aducându-i sub controlul lui, la
început în mod precaut, pânã când
perceptibilitatea lor se toce?te. Apoi el va
face propuneri, va da sugestii mai
îndrãzne™e, pânã când el îi va putea conduce
sã comitã orice crimã. Când el i-a dus cu
totul în cursa lui, atunci el este dispus ca
lor sã le fie îngãduit sã vadã unde sunt, ?i
el jubileazã în fa™a confuziei lor, a?a ca
în cazul lui Saul. El a îngãduit ca Satana
sã-l conducã ca un captiv de bunã voie, ?i
acum Satana desfã?oarã înaintea lui Saul o
descriere corectã a soartei sale. Fãcând lui
Saul o declara™ie corectã cu privire la
sfâr?itul lui, prin femeia din Endor, Satana
a deschis o cale pentru Israel ca el sã fie
instruit prin iscusin™a sa satanicã, pentru
ca ei sã poatã, în rãzvrãtirea lor împotriva
lui Dumnezeu, sã înve™e de la el ?i fãcând
astfel sã rupã ?i ultima legãturã care îi
mai ™inea de Dumnezeu. Saul ?tia cã în
acest ultim act, consultarea vrãjitoarei din
Endor, el a rupt ?i ultima legãturã ce-l mai
™inea de Dumnezeu. El ?tia cã dacã el nu s-a
despãr™it mai înainte de bunã voie de
Dumnezeu, acest act a sigilat aceastã
despãr™ite ?i a fost cea de pe urmã. El a
fãcut o în™elegere cu moartea ?i un legãmânt
cu iadul. Cupa nelegiuirii lui s-a umplut.
(1 SP, 376,377)
1. 1-14. Convingerea lui David de vinovã™ia
lui l-a dus la salvarea sa. Parabola
profetului Natan despre singura mielu?ea,
spusã împãratului David, poate sã fie
studiatã de to™i. Lumina a strãfulgerat
puternic asupra împãratului, în timp el se
afla într-un întuneric profund cu privire la
ceea ce s-a gândit despre ac™iunea sa în
legãturã cu Urie. ?n vreme ce el urma calea
sa de îngãduin™ã sau satisfacere a
propriilor slãbiciuni ?i cãlcarea
poruncilor, parabola omului bogat care a
luat de la un om sãrac unica sa mielu?ea, i-
a fost prezentatã. Dar împãratul era a?a de
cu totul învãluit în hainele pãcatului sãu,
încât n-a vãzut cã de fapt, el era
pãcãtosul. El a cãzut în capcanã ?i cu o
puternicã indignare, el a dat sentin™a în
dreptul altui om, dupã cum considera el,
condamnându-l la moarte. Când s-a fãcut
aplica™ia ?i faptele aduse la luminã, când
Natan a spus: „Tu e?ti omul acela”, fãrã sã
?tie s-a condamnat singur, David a fost
cople?it. N-a mai avut nici un cuvânt de
spus în apãrarea modului sãu de comportare
de a ac™iona. Aceastã experien™ã a fost cea
mai dureroasã pentru David, dar a fost ?i
cea mai beneficã. Dar pentru oglinda pe care
Natan a ™inut-o înaintea sa, în care el a
recunoscut a?a de clar propriul sãu chip, el
ar fi mers mai departe necondamnat pentru
pãcatul sãu odios, ?i ar fi fost ruinat,
pierdut. Condamnarea pentru vina sa era
salvarea sufletului sãu. El s-a vãzut într-o
altã luminã a?a cum îl vedea Domnul, ?i
atâta vreme cât a mai trãit el s-a pocãit de
pãcatul sãu. (Scrisoarea 57, 1897)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13. Vezi E. G. White, cu privire la
1Imparati 3,14. David n-a prezentat nici o
scuzã. David s-a trezit ca dintr-un vis. El
avea sim™ãmântul ?i con?tien™a pãcatului
sãu. El n-a cãutat sã î?i scuze comportarea,
sau sã-?i ascundã sau sã gãseascã
circumstan™e atenuante pentru pãcatul sãu,
a?a cum a fãcut Saul; ci cu remu?cãri ?i o
sincerã pãrere de rãu, el ?i-a plecat capul
înaintea profetului lui Dumnezeu ?i ?i-a
recunoscut vina… David n-a manifestat
spiritul omului neconvertit. Dacã el ar fi
avut spiritul conducãtorilor na™iunilor din
jurul lui, el n-ar fi preluat de la Natan
tabloul crimei sale prezentat înaintea sa în
culorile cele mai respingãtoare, cum în
adevãr era, ci ar fi luat via™a
credinciosului mustrãtor. Dar cu toatã
înãl™imea tronului sãu ?i a puterii sale
nelimitate, el s-a umilit recunoscând tot
ceea ce i se punea în sarcinã, ceea ce
constituia o dovadã a faptului cã el se mai
temea ?i încã mai tremura în fa™a Cuvântului
Domnului. (1 SP, 378,381)
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25. 25. (1Imparati 3,3). Lipsa de a sim™i de
a în™elege nevoia, duce la îngâmfare.
Tinere™ea lui Solomon a fost ilustrã pentru
cã el a fost legat de cer ?i a fãcut pe
Dumnezeu dependen™a ?i tãria sa. Dumnezeu l-
a numit Iedidia, care, tradus înseamnã
Iubitul Domnului. El fusese mândria ?i
speran™a tatãlui sãu ?i prea iubit de cãtre
mama sa. El fusese înconjurat de toate
avantajele lumii ?i putea sã-?i dezvolte
educa™ia sa ?i sã creascã în™elepciunea sa.
Dar, pe de altã parte, stricãciunea vie™ii
de la curte a fost calculatã ca sã-l facã sã
iubeascã distrac™ia, amuzamentul ?i
satisfacerea apetitului sãu. El niciodatã n-
a sim™it lipsa mijloacelor cu care sã-?i
satisfacã dorin™ele ?i niciodatã n-a avut
nevoie sã exercite lepãdare se sine. ?n
ciuda tuturor acestor lucruri neplãcute din
jurul sãu, caracterul lui Solomon a fost
pãstrat curat în timpul tinere™ii sale. ?
ngerul lui Dumnezeu a putut vorbi cu el în
timpul nop™ii ?i fãgãduin™a divinã de a-i da
putere de în™elegere ?i judecatã ?i a-l
califica pe deplin pentru lucrarea sa plinã
de responsabilitate, a fost cu credincio?ie
pãstratã. ?n istoria vie™ii lui Solomon avem
asigurarea cã Dumnezeu va face lucruri mari
pentru aceia care-L iubesc, care sunt
ascultãtori de poruncile Sale ?i se încred
în El ca fiind siguran™a ?i tãria lor.
Mul™i dintre tinerii no?tri suferã naufragiu
în cursul voiajului primejdios al vie™ii
pentru cã sunt plini de încredere în sine ?i
îngâmfare. Ei urmeazã înclina™iile lor ?i
sunt ademeni™i, atra?i de distrac™ii ?i
satisfacerea apetitului, pânã când sunt
formate obiceiuri care devin ni?te lan™uri,
cãtu?e ce sunt imposibil pentru ei ca sã le
rupã ?i care-i trag în jos spre ruinã. Dacã
tinerii din zilele noastre, asemenea
tânãrului împãrat Solomon, vor sim™i nevoia
în™elepciunii cere?ti ?i vor cãuta sã
dezvolte ?i sã întãreascã cele mai înalte
capacitã™i ale lor ?i le vor consacra
slujirii lui Dumnezeu, în via™a lor se vor
vedea mari ?i nobile rezultate, ce le va
aduce lor ?i altora fericire curatã ?i
sfântã. (HR, aprilie, 1878)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.11. David a acceptat umilin™a ca fiind
necesarã. (2Sam. 16,10. 11). David a
recunoscut astfel înaintea poporului sãu ?i
a mai marilor sãi, cã aceasta este pedeapsa
pe care Dumnezeu a adus-o asupra sa din
cauza pãcatului sãu, care a oferit vrãjma?
ilor Domnului ocazia de a rosti blasfemii la
adresa lui Dumnezeu; cã acest beniamit
înrãit putea sã îndeplineascã partea sa din
pedeapsa proorocitã ?i cã, dacã el va
suporta aceste lucruri cu umilin™ã, Domnul
va mai u?ura suferin™a sa, ?i va transforma
blestemul lui ?imei în binecuvântare. David
nu a manifestat spiritul unui om
neconvertit. El a arãtat cã avea o
experien™ã în lucrurile lui Dumnezeu. El a
manifestat dispozi™ia de a primi corec™ia
din partea lui Dumnezeu ?i cu încredere s-a
întors spre El ca fiind singura lui
siguran™ã. Dumnezeu a rãsplãtit umila
încredere a lui David în El, înfrângând
sfatul lui Ahitofel ?i i-a pãstrat via™a. (1
SP, 383)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.18-23. ?imei a mãrturisit, David a
iertat. Dupã moartea lui Absalon, Dumnezeu a
întors inimile poporului Israel, ca inima
unui singur om, spre David. ?imei, care a
blestemat pe David în umilin™a sa, care se
temea de via™a sa, a fost printre primii
dintre cei rãzvrãti™i de a întâmpina pe
David la întoarcerea lui la Ierusalim. El a
mãrturisit atitudinea lui de rãzvrãtire
împotriva lui David. Aceia care au fost
martori la atitudinea lui abuzivã au cerut
ca David sã nu-i cru™e via™a, pentru cã el a
blestemat pe unsul Domnului. Dar David i-a
mustrat. El nu numai cã i-a cru™at via™a lui
?imei, dar plin de milã l-a iertat. Dacã
David avea un spirit rãzbunãtor, el ar fi
putut sã-l satisfacã imediat, dând mor™ii pe
vinovat. (1 SP, 384)
1. 1-4. Vezi E. G. White cu referire la
1Cronici 21,1-13.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15-25. Vezi E. G. White cu referire la
1Cronici 21,14-27.
1.
2.
3.
4.
5. 5-6. David a rezistat cu credincio?ie
presiunilor lui Adonia. Adonia a avut
totdeauna propriul sãu drum ?i el a gândit
cã dacã va face o demonstrare arãtând
dorin™a lui de a domni, David va ceda în
fa™a dorin™ei sale. Dar David a fost ?i a
rãmas credincios lui Dumnezeu, ?i
convingerilor sale. (MS, 6, 1/2, 1903)
1. 1-9. David pregãte?te calea pentru
Solomon. Activitatea publicã a lui David era
pe punctul de a se încheia. El ?tia cã va
muri în curând, ?i el nu va lãsa problemele
sale în confuzie, pentru a chinui sufletul
fiului sãu; dar în timp ce el avea
suficientã tãrie fizicã ?i mintalã, el a
fãcut ordine în problemele împãrã™iei sale
pânã în problemele cele mai mici, neuitând a
avertiza pe Solomon cu privire la cazul lui
?imei. El ?tia cã acesta avea sã producã
necazuri în împãrã™ie. El era un om
primejdios, un temperament violent ?i a fost
™inut sub control numai prin teamã. Ori de
câte ori el va îndrãzni el va da loc la
rãzvrãtire, sau dacã va avea o ocazie
favorabilã, nu va ezita sã ia via™a lui
Solomon. David, punându-?i în ordine
lucrurile a dat un bun exemplu tuturor celor
ce sunt înainta™i în vârstã ca ace?tia sã-?i
rezolve problemele cât sunt în stare sã facã
acest lucru, pentru ca atunci când ace?tia
se vor apropia de momentul mor™ii lor, ?i
capacitã™ile sale mintale sã se întunece, ei
sã nu aibã nimic de naturã omeneascã care sã
le abatã mintea de la Dumnezeu. (1 SP,
389,390)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.Solomon onoreazã pe mama sa. Noi avem
pozi™ia aceea cã porunca a cincea este
obligatorie pentru fiu ?i pentru fiicã,
chiar dacã ei sunt bãtrâni ?i cu pãrul alb.
Ori cât ar fi de înaltã sau umilã situa™ia
lor în via™ã, ei nu se vor ridica niciodatã
mai sus sau nu vor coborî mai jos de
obliga™ia lor de a asculta de a cincea
poruncã a Decalogului care le porunce?te sã
cinsteascã pe tatãl ?i pe mama lor. Solomon,
cel mai în™elept ?i cel mai înãl™at monarh
care a stat vreodatã pe un tron omenesc, ne-
a dat un exemplu de iubire ?i respect
filial. El era înconjurat de suita cur™ii
sale, alcãtuitã din cei mai în™elep™i
filozofi ?i consilieri, ?i totu?i atunci
când era vizitat de mama sa, el lãsa la o
parte toate ceremoniile obi?nuite, ce
înso™eau apropierea unui supus de un monarh
oriental. ?mpãratul cel puternic, în
prezen™a mamei sale, el nu era decât fiul
sãu. Regalitatea sa era lãsatã la o parte,
el se ridica de pe tronul sãu ?i se pleca
înaintea ei. Apoi el o a?eza pe tronul sãu,
la dreapta sa. (ST, 28 feb. 1878)
1.
2. 2. Un loc temporal de închinare ar fi
trebuit sã fie pregãtit. Solomon ?tia cã-i
va lua mult timp ca sã aducã la îndeplinire
marile planuri fãcute pentru construirea
templului , ?i mai înainte de a zidi casa
Domnului sau zidurile din jurul
Ierusalimului, el trebuia sã pregãteascã un
loc temporar de închinare pentru poporul lui
Dumnezeu. El nu-i va încuraja prin exemplul
lui, sã meargã pe înãl™imi ?i acolo sã aducã
jertfe. Dar noi citim cã: „Poporul nu aducea
jertfe decât pe înãl™imi. ” Acesta este
men™ionat ca un fapt o problemã care ar fi
trebuit sã fie altfel. Solomon a schimbat
locul sãu de închinare la Ierusalim, dar
actul sãu din trecut de a aduce jertfe într-
un loc care nu era sfin™it prin prezen™a
Domnului, ci dedicat adorãrii idolilor, a
îndepãrtat din mintea poporului ceva din
repulsia cu care ei ar fi trebuit sã
priveascã îndeplinirea oribilelor practici
ale idolatriei. Acest amestec de sacru ?i
profan a fost primul pas în practicile lui
Solomon care l-au dus sã considere cã Domnul
nu era chiar a?a de exact, de exigent cu
privire la închinare a poporului Sãu. ?n
felul acesta, el s-a educat pentru a face o
?i mai mare îndepãrtare de Dumnezeu ?i de
lucrarea Sa. Pu™in câte pu™in so™iile lui
pãgâne l-au determinat sã le facã altare pe
care sã aducã jertfe zeilor lor. (MS, 5,
1912)
3.Vezi E. G. White, cu referire la 2Sam.
12,25.
4.(2Cron. 1,3-6). Un semn al unei dorin™e
sincere. Aceste sacrificii erau aduse de
Solomon ?i de oamenii sãi din pozi™ii de
încredere nu ca o ceremonie formalã, ci ca
un semn al dorin™ei lor sincere pentru un
ajutor special. Ei ?tiau cã nu sunt
îndestulãtori în propria lor putere, pentru
rãspunderile încredin™ate lor. Solomon ?i
asocia™ii lui tânjeau mult dupã o ascu™ime a
min™ii dupã o inimã largã ?i dupã un spirit
sensibil. (RH, 19 oct. 1905)
5. 5-9. ( 2Cron. 1,7. 10). O foarte
pre™ioasã lec™ie. Aceastã rugãciune este cea
mai pre™ioasã lec™ie de instruire. ?n mod
deosebit ea este valoroasã pentru aceia
cãrora li s-au încredin™at rãspunderi în
lucrarea lui Dumnezeu. Este un model de
rugãciune conceputã de Domnul care sã
cãlãuzeascã drept dorin™ele slujitorilor
Sãi. Ea este datã de asemenea, pentru a
cãlãuzi pe aceia care astãzi se strãduiesc
sã slujeascã Domnului în sinceritatea
inimii. ?n timpul nop™ii Domnul a apãrut
lui Solomon. ?n timpul orelor foarte ocupate
ale zilei Solomon avea foarte mult de fãcut.
Mul™i veneau sã-i cearã sfatul ?i mintea lui
era în totul ocupatã. Orele nop™ii, când
totul tãcea, când era lini?te ?i Solomon era
liber de orice confuzie sau încurcãturã,
atunci era timpul pe care Domnul l-a ales ?i
în care sã i se descopere. Dumnezeu alege
adesea tãcerea nop™ii pentru a da
instruc™iuni slujitorilor Sãi. Atunci El
poate avea acces la inimile lor mai liber
decât în timpul zilei. Atunci existã mai
pu™ine lucruri care sã atragã mintea de la
El. Domnul punea la încercare pe Solomon.
El a pus în mintea sa o dorin™ã pentru
lucruri care sã-l facã în stare sã conducã
în mod în™elept poporul Israel… (vers. 7). O
rugãciune ca aceasta trebuia ca Solomon sã
continue o sã înal™e în zilele de înãl™are ?
i glorie ce-l a?teptau. ?i astfel aceia care
astãzi se aflã în pozi™ii de rãspundere în
lucrarea lui Dumnezeu trebuie sã se roage.
Ei trebuie sã se fereascã de a înãl™a
inimile în de?ertãciune. Numai rugãciunile
acelora ca cãror inimi nu sunt pline de
înãl™are de sine ?i arogan™ã, vor fi auzite
de Domnul (Is. 58,9). Dumnezeu a lãudat
rugãciunea lui Solomon. ?i El va auzi ?i
astãzi ?i va lãuda rugãciunea acelora care
în credin™ã ?i umilin™ã strigã la El pentru
ajutor. El va rãspunde cu siguran™ã
rugãciunilor arzãtoare pentru o pregãtire
pentru slujire. ?n rãspunsul Sãu va spune:
Iatã-mã, ce vrei sã fac pentru Tine? Lec™ia
ce trebuie trasã din acest raport este mai
pre™ioasã decât orice comoarã pãmânteascã.
El care a inspirat mintea lui Solomon atunci
când a înãl™at aceastã rugãciune, va învã™a
?i astãzi pe slujitorii Sãi cum sã se roage
pentru nevoile lor. (MS, 164, 1902)
Posibilitatea unui comer™ cu cerul. Aceasta
este o lec™ie pentru noi. Cererile noastre
adresate lui Dumnezeu nu trebuie sã
porneascã din inimi ce sunt pline de
aspira™ii egoiste. Dumnezeu ne îndeamnã sã
alegem acele daruri care sã contribuie la
slava Sa. El dore?te ca noi sã alegem cele
cere?ti în loc de cele pãmânte?ti. El ne
deschide larg în fa™a noastrã posibilitã™ile
?i avantajele unui comer™ cu cerul. El dã
curaj idealurilor noastre nobile, siguran™ã
comorii noastre cele mai alese. Când averile
pãmânte?ti dispar, credinciosul se va bucura
de comoara sa cereascã, bogã™ii ce nu pot sã
se piardã în vreun dezastru pãmântesc. (R.
H. 16 aug. 1898) 5-15. (2Cron. 1,7-12).
Studia™i cu aten™ie fiecare punct.
(1Imparati 3,5-15). Ar fi bine pentru noi sã
studiem cu aten™ie rugãciunea lui Solomon ?i
sã analizãm fiecare punct de care depinde
primirea bogatelor binecuvântãri pe care
Domnul era gata sã i-o dea. (MS, 154, 1902)
6.Dumnezeu Se comportã în raport de
credincio?ie. (1Imparati 3,6). Este
suficient con™inut în aceste cuvinte pentru
a reduce la tãcere pe orice sceptic cu
privire la sanc™ionarea de cãtre Dumnezeu a
pãcatelor lui David ?i ale lui Solomon.
Dumnezeu a fost milostiv cu ei potrivit cu
umblarea lor înaintea Lui în adevãr,
neprihãnire ?i integritatea inimii lor.
Dumnezeu S-a comportat cu ei exact dupã
credincio?ia lor. (1 SP, 395)
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.(2Sam. 12. 13) David mustrat pentru
umblarea dupã propriul sãu sfat. (1Imparati
3,14). De multe ori în timpul domniei sale,
David a umblat dupã sfatul inimii sale ?i a
vãtãmat în mod grav influen™a sa urmãrind
propriile sale impulsiuni. Dar el totdeauna
a primit cuvintele de mustrare trimise lui
de Domnul. Aceste cuvinte l-au tãiat pânã la
sânge. El nu a cãutat sã evite sã fugã de
problemã, ci a suportat pedeapsa nelegiuirii
sale spunând: „Am pãcãtuit” (MS, 164, 1902).
1.
2. 2. 9. Rela™iile publice ale lui David.
(1Imparati 5,2-9). David a trãit în rela™ii
de prietenie cu locuitorii din Tir ?i Sidon,
care n-au fãcut în nici un fel rãu lui
Israel. Hiram, împãratul Tirului a
recunoscut pe Iehova ca fiind adevãratul
Dumnezeu, ?i unii dintre sidonieni s-au
întors de la închinarea lor idolatrã.
Astãzi, în rela™iile noastre cu vecinii no?
tri noi trebuie sã fim buni ?i curtenitori.
?n lumea aceasta noi trebuie sã fim semne,
dând mãrturie despre puterea harului divin
de a curã™i ?i înnobila pe aceia care se
consacrã slujirii lui Dumnezeu. (MS, 18,
1905)
3. 3-18. (1Imparati 7,13. 14-40; 2Cron. 2,3-
14): Un spirit de sacrificiu este vital în
orice fazã a lucrãrii noastre. ?nceputul
apostaziei lui Solomon poate fi trasat de la
multe, în aparen™ã mici devieri de la
principiile cele drepte. Asocierea cu
femeile idolatre nu a fost nicidecum singura
cauzã a cãderii sale. Printre primele cauze
care au dus pe Solomon la extravagan™ã ?i
opresiune tiranicã, a fost atitudinea,
purtarea sa în dezvoltarea ?i nutrirea unui
spirit de lãcomie. ?n zilele vechiului
Israel, când la piciorul Muntelui Sinai,
Moise a transmis poporului porunca divinã:
„Sã-Mi facã un loca? sfânt ?i Eu voi locui
în mijlocul lor”, la care rãspunsul
israeli™ilor a fost înso™it de daruri
potrivite. „To™i cei cu tragere de inimã ?i
bunãvoin™ã au venit ?i au adus un prinos
Domnului pentru lucrarea cortului
întâlnirii. ” Pentru construirea
sanctuarului erau necesare pregãtiri mari ?i
costisitoare ?i o mare cantitate de
materiale dintre cele mai costisitoare ?i
pre™ioase; ?i cu toate acestea Domnul a
acceptat numai darurile de bunã voie.
„Fiecare sã aducã prinos Domnului ce-l lasã
inima”, era porunca divinã repetatã de Moise
adunãrii poporului Israel. Consacrare lui
Dumnezeu ?i un spirit de sacrificiu erau
primele cerin™e în pregãtirea unui loca?
pentru Cel înalt. O chemare asemãnãtoare la
sacrificiu de sine a fost fãcutã atunci când
David a pus asupra lui Solomon rãspunderea
construirii templului. Mul™imii adunate care
a adus cu dãruire darurile lor, David a
întrebat: „Cine vrea sã-?i mai aducã de
bunãvoie astãzi darurile înaintea Domnului?”
(1Cron. 29,5). Aceastã chemare ar trebui sã
fie totdeauna pãstratã în minte de cãtre
aceia care au de a face cu construirea
templului. Bãrba™ii ale?i erau în mod
special înzestra™i de Dumnezeu cu iscusin™ã
?i în™elepciune pentru construirea
sanctuarului din pustie. Moise a zis
copiilor lui Israel: „Sã ?ti™i cã Domnul a
ales pe Be™alael, fiul lui Uri… din semin™ia
lui Iuda. L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu,
duh de în™elepciune, pricepere ?i ?tiin™ã,
pentru tot felul de lucrãri… I-a dat ?i
darul sã înve™e pe al™ii, atât lui cât ?i
lui Oholiab, fiul lui Ahisamac, din semin™ia
lui Dan. I-a umplut cu pricepere, ca sã facã
toate lucrãrile de sãpãturã în piatrã, de
ciopliturã me?te?ugitã, de lucrat la
gherghef ?i de ™esut materii vopsite în
albastru, în purpuriu, în cãrãmiziu ?i in
sub™ire, sã facã tot felul de lucrãri ?i
nãscociri de planuri. ” „?i Be™alael … ?i
to™i bãrba™ii iscusi™i în care pusese Domnul
în™elepciune ?i pricepere au fãcut totul
dupã cum poruncea Domnul” (Ex. 35,30-45;
36,1). Inteligen™ele cere?ti au conlucrat cu
lucrãtorii pe care Domnul personal i-a ales.
Descenden™ii acestor oameni au mo?tenit
într-o mare mãsurã iscusin™a strãbunilor
lor. ?n triburile lui Iuda ?i Dan erau
oameni care erau privi™i ca fiind în mod
special „iscusi™i” în cele mai fine lucrãri
de artã. Pentru un timp ace?ti bãrba™i au
rãmas umili™i ?i neegoi?ti, dar în mod
gradat, aproape pe nesim™ite, ei au pierdut
legãtura lor cu Dumnezeu ?i cu adevãrul Sãu.
Ei au început sã cearã salarii mai mari
datoritã iscusin™ei lor superioare. ?n unele
cazuri, cererile lor au fost satisfãcute,
dar de cele mai multe ori cei care au cerut
salarii mai mari au gãsit de lucru ?i au
fost angaja™i de na™iunile din jurul lor. ?n
locul spiritului nobil de sacrificiu de sine
ce a umplut inimile ilu?trilor lor strãmo?i,
ei au nutrit un spirit de lãcomie de a
prinde de a strânge mai mult ?i tot mai
mult. Ei au slujit împãra™ilor pãgâni cu
iscusin™a datã lor de Dumnezeu ?i au
dezonorat astfel pe Domnul ?i Stãpânul lor.
Cãtre ace?ti aposta™i a privit Solomon
pentru me?teri care sã supravegheze
construirea templului de pe muntele Moria.
Instruc™iuni amãnun™ite în scris, cu privire
la fiecare por™iuni a acestei construc™ii
sacre au fost date împãratului, ?i el ar fi
trebuit sã priveascã prin credin™ã la
Dumnezeu pentru ajutoare credincioase, ?i
cãrora le-a fost datã iscusin™ã deosebitã
spre a face cu precizie lucrarea cerutã. Dar
Solomon a pierdut din vedere aceastã ocazie
de a exercita credin™ã în Dumnezeu. El a
trimis la împãratul Tirului cerând „un om
iscusit în lucrarea aurului, argintului,
aramei ?i fierului a materiilor de culoare
cãrãmizie ?i de culoare albastrã ?i care sã
cunoascã sãpãtura în lemn, ca sã lucreze cu
me?terii iscusi™i care sunt la mine în Iuda
?i Ierusalim” (2Cron. 2,7). ?mpãratul
fenician a rãspuns trimi™ând pe Huram, un om
me?ter ?i priceput… fiul unei femei dintre
fetele lui Dan al unui tatã tirian” (2Cron.
2,13. 14). Acest me?ter, Huram, era un
descendent pe linia mamei, a lui Oholiab,
cãruia cu sute de ani mai înainte, Dumnezeu
i-a dat o în™elepciune deosebitã pentru
construirea cortului întâlnirii. Astfel, în
fruntea grupului de lucrãtori ai lui
Solomon, a fost pus un om nesfânt, care a
cerut salarii mari pentru iscusin™a lui
neobi?nuitã. Eforturile lui Huram n-au fost
inspirate de dorin™a de a da lui Dumnezeu
slujirea cea mai înaltã. El slujea
Dumnezeului acestei lumi - Mamona. Fiecare
fibrã a fiin™ei lui era îmbibatã de
principiile egoismului, care erau date pe
fa™ã în lãcomia lui dupã salarii mari. ?i
treptat, treptat, aceste principii rele au
ajuns sã fie nutrite de cãtre tovarã?ii sãi
de lucru. Lucrând cu el zi de zi ?i cedând
înclina™iei de a compara salariul sãu cu ale
lor, ei au început sã piardã din vedere
caracterul sfânt al lucrãrii lor ?i sã se
ocupe de diferen™a dintre salariile lor ?i
salariul lui. ?n mod treptat, ei au pierdut
spiritul lepãdãrii de sine ?i au hrãnit un
spirit de lãcomie. Rezultatul a fost cererea
pentru un salariu mai mare, cerere ce le-a
fost satisfãcutã. Influen™ele vãtãmãtoare
puse în mi?care prin angajarea acestui om cu
un spirit lacom, a cuprins toate ramurile
lucrãrii Domnului ?i s-a rãspândit în toatã
împãrã™ia lui Solomon. Salariile mari cerute
?i ob™inute a oferit multora o ocazie de a
se complace în lux ?i extravagan™ã. ?n
efectele larg rãspândite ale acestor
influen™e, poate sã fie trasatã una dintre
principalele cauze ale apostaziei teribile
ale aceluia care cândva a fost cel mai
în™elept dintre muritori. ?mpãratul nu era
singur în apostazia sa. Extravagan™a ?i
corup™ia se puteau vedea pretutindeni.
Sãracii oprima™i de cãtre boga™i, spiritul
sacrificiului de sine în lucrarea lui
Dumnezeu a fost aproape pierdut. Aici avem
o lec™ie foarte importantã pentru poporul
lui Dumnezeu de astãzi, o lec™ie pe care
mul™i sunt foarte înce™i sau zãbavnici ca s-
o înve™e. Spiritul lãcomiei a cãutãrii de
pozi™ii înalte ?i salarii mari este
rãspândit în lume. Spiritul timpurilor mai
demult de lepãdare de sine ?i sacrificiu de
sine se întâlne?te mult prea rar. Dar acesta
este singurul spirit ce poate sã punã în mi?
care pe un adevãrat urma? al Domnului Isus.
Divinul nostru Stãpân ne-a dat un exemplu
despre felul în care trebuie sã lucrãm. ?i
acelora cãrora El le spune: „Urma™i-Mã ?i vã
voi face pecari de oameni”, El nu le-a
oferit nici o sumã mare de bani ca rãsplatã
pentru slujirea lor. Ei trebuia sã împartã
cu El renun™area sa de sine ?i sacrificiul
Sãu de sine. Aceia care pretind cã sunt
urma?i ai Stãpânului Lucrãtor, ?i care sunt
angaja™i în slujba Sa ca împreunã
conlucrãtori cu Dumnezeu, trebuie sã aducã
în lucrarea lor corectitudine ?i iscusin™ã,
tact ?i în™elepciune, pe care Dumnezeul
desãvâr?irii le cerea în zidirea sau
ridicarea sanctuarului pãmântesc. ?i acum,
ca în timpul acela, ca ?i în timpul lucrãrii
pãmânte?ti a Domnului Hristos, devotarea,
consacrarea lui Dumnezeu ?i un spirit de
sacrificiu ar trebui sã fie privite ca fiind
primele cerin™e ale unei acceptabile
slujiri. Dumnezeu a inten™ionat ca nici un
fir de egoism sã nu fie ™esut în lucrarea
Sa. O mare aten™ie trebuie sã fie datã cu
privire la spiritul care se rãspânde?te în
institu™iile Domnului. Aceste institu™ii au
fost întemeiate într-un spirit de sacrificiu
de sine ?i s-a zidit prin darurile lepãdãrii
de sine ale poporului lui Dumnezeu ?i munca
neegoistã a slujitorilor Sãi. Tot ceea ce
este legat de slujirea în aceste institu™ii,
ar trebui sã poarte semnãtura cerului. Un
sim™ãmânt al sfin™eniei institu™iilor lui
Dumnezeu ar trebui sã fie încurajat ?i
cultivat. Lucrãtorii ar trebui sã-?i
umileascã inimile înaintea Domnului,
recunoscând suveranitatea Sa. To™i trebuie
sã trãiascã în armonie cu principiile
lepãdãrii de sine. Un adevãrat lucrãtor,
plin de sacrificiu de sine, având lampa sa
spiritualã pregãtitã ?i arzând sã se
strãduiascã în mod neegoist sã facã sã
înainteze interesele institu™iei în care
lucreazã ?i el va avea o experien™ã
pre™ioasã ?i va fi în stare sã spunã: „?n
adevãr, Domnul este în locul acesta”. El va
sim™i cã este foarte privilegiat pentru
faptul cã i s-a îngãduit sã ofere
institu™iei Domnului capacitã™ile sale,
slujirea sa ?i vigilen™a sa neobositã. ?n
zilele de la început ale întreitei solii
îngere?ti, aceia care au înfiin™at
institu™iile noastre, ?i aceia care au
lucrat în ele, erau motiva™i de idealuri
înalte neegoiste. Pentru munca lor plinã de
zel ei n-au primit mai mult decât un simplu
bãnu™ - abia sã le ajungã pentru a subzista
în simplitate. Dar inimile lor erau botezate
cu slujirea din iubire. Rãsplata unei
dãrnicii din toatã inima era vizibilã în
strânsa lor comuniune cu Spiritul marelui
Lucrãtor. Ei practicau cea mai strânsã
economie, pentru ca ?i al™ii cât mai mul™i
al™i lucrãtori, cât era posibil, sã planteze
stindardele adevãrului în locuri noi. Dar
cu timpul a avut loc o schimbare. Spiritul
de sacrificiu nu s-a mai manifestat. ?n
unele dintre institu™iile noastre salariile
câtorva lucrãtori au fost mãrite în mod
ira™ional. Aceia care au primit aceste
salarii aveau preten™ia cã ei meritã sã
primeascã o mai mare sumã decât ceilal™i
datoritã talentelor lor superioare. Dar cine
le-a dat talentele ?i iscusin™a lor? Odatã
cu cre?terea salariilor a venit ?i o
continuã cre?tere a lãcomiei, care este
idolatrie, ?i o continuã scãdere a
spiritualitã™ii. Rele grosolane s-au furi?at
înãuntru ?i astfel, Dumnezeu a fost
dezonorat. Mintea multora care dau pe fa™ã
aceastã lãcomie dupã salarii mai mari ?i tot
mai mari erau plini de îndoialã ?i
necredin™ã. Principii strãine asemenea
aluatului rãului cuprindea aproape întreg
corpul credincio?ilor. Mul™i au încetat sã
mai dea pe fa™ã lepãdare se sine ?i nu
pu™ini nu mai dãdeau zecimea ?i darurile
lor. Dumnezeu în providen™a Sa, a chemat la
o reformã în lucrarea Sa cea sfântã, reformã
ce trebuie sã înceapã în inimã ?i care sã
lucreze dinãuntru în afarã. Unii care au
continuat orbe?te sã dea o înaltã apreciere
serviciilor lor, au fost îndepãrta™i. Al™ii
au primit solia transmisã lor, sau întors la
Dumnezeu din toatã inima lor ?i au învã™at
cã urascã spiritul lor lacom. Pe cât a fost
posibil, ei s-au strãduit sã dea un bun
exemplu în fa™a poporului cerând în mod
voluntar sã li se reducã salariile. Ei au
în™eles faptul cã nimic mai pu™in decât o
completã transformare a min™ii ?i a inimii
nu-i va slava de la cãdere datoritã unei
ispite deosebite. Lucrarea lui Dumnezeu în
toatã vasta sa extindere este una ?i acelea?
i principii ar trebui sã aibã controlul,
acela?i spirit sã fie manifestat în toate
ramurile ei. El trebuie sã poarte pecetea
lucrãrii misionare. Fiecare departament al
lucrãrii este legat de toate celelalte pãr™i
ale câmpului Evangheliei ?i spiritul care
controleazã un departament se va sim™i în
tot câmpul. Dacã o parte a lucrãtorilor
primesc salarii mari, sunt al™ii, în
diferite ramuri ale lucrãrii, care vor cere
?i ei salarii mai mari ?i spiritul
sacrificiului de sine va dispãrea în mod
treptat. Alte institu™ii ?i conferin™e vor
fi cuprinse de acela?i spirit ?i bunãvoin™a
Domnului va fi retrasã de la ei; pentru cã
El niciodatã nu poate sã aprobe egoismul.
Astfel cã lucrarea noastrã agresivã va
ajunge la sfâr?it. Numai printr-un spirit de
sacrificiu continuu ea poate sã fie dusã mai
departe. Dumnezeu va testa credin™a
fiecãrui suflet. Domnul Hristos ne-a
cumpãrat cu pre™ul unui sacrificiu infinit.
De?i El era bogat, de dragul nostru, El S-a
fãcut sãrac, pentru ca noi prin sãrãcia Lui
sã putem intra în posesia bogã™iilor ve?
nice. Tot ceea ce noi avem, capacitã™i ?i
intelect ne-au fost împrumutate, ne-au fost
încredin™ate de Domnul, ca sã le folosim
pentru El. Este privilegiul nostru acela de
a fi pãrta?i împreunã cu Hristos la
sacrificiul Sãu. (RH, 4 ian. 1906).
Contactul cu oameni în™elep™i ai lumii a
pavat drumul spre ruinã. Solomon a pregãtit
calea pentru propria sa ruinã, atunci când a
cãutat oameni în™elep™i din alte na™iuni ca
sã construiascã templul. Dumnezeu fusese
educatorul poporului Sãu ?i El a plãnuit ca
ei sã stea sã rãmânã în în™elepciunea Sa ?i
cu talentele date de El sã nu mai fie al™ii
ca ei. Dacã ei aveau mâini curate ?i inimã
curatã ?i scopuri ?i planuri nobile ?i
sfin™ite, Domnul le-ar fi dat harul Sãu. Dar
Solomon a privit la om în loc sã priveascã
la Dumnezeu, ?i el a aflat cã presupusa lui
tãrie nu era decât slãbiciune. El a adus la
Ierusalim aluatul influen™elor rele care s-
au perpetuat în poligamie ?i idolatrie.
(CGB, 25, feb. 1895)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7. (Ef. 2,19-22). Un tip al templului
spiritual al lui Dumnezeu. Templul iudaic a
fost zidit din pietre cioplite în carierele
din mun™i ?i fiecare piatrã a fost pregãtitã
sã se potriveascã în locul ei la templu,
cioplitã, lustruitã ?i probatã, mai înainte
de a fi adusã la Ierusalim. ?i când toate au
fost aduse acolo la ?antier, zidirea a mers
înainte fãrã sã se audã zãngãnitul toporului
sau a ciocanului. Aceastã clãdire reprezenta
templul spiritual al lui Dumnezeu, care este
alcãtuit din material adunat din orice
na™iune, limbã ?i norod, de toate gradele de
sus ?i de jos, bogat ?i sãrac, învã™at ?i
neînvã™at. Aceasta nu este materie moartã,
care sã fie fãcutã sã se potriveascã cu
ciocanul ?i dalta. Ei sunt pietre vii,
scoase din carierea lumii de cãtre adevãr; ?
i marele Me?tere ziditor, Domnul templului,
îi fasoneazã ?i-i lustruie?te acum ?i-i face
sã fie gata, potrivi™i pentru locurile lor
din templu spiritual. Când se va termina
acest templu va fi perfect în toate
componentele lui, va constitui admira™ia
îngerilor, ?i a oamenilor; cãci Ziditorul ?i
Fãcãtorul lui este Dumnezeu. Nimeni sã nu
gândeascã cã nu este nevoie ca sã i se
aplice vreo loviturã. Nu existã nici o
persoanã, nici o na™iune care sã fie
perfectã în orice obicei ?i gând. Unul
trebuie sã înve™e de la altul. De aceea,
Dumnezeu dore?te ca diferite na™ionalitã™i
sã se amestece laolaltã ca sã fie una în
judecatã, una în scop. Atunci unirea care
este în Hristos va fi exemplificatã. (HS,
136, 137)
8.
9.
10.
11. 11-13. Clãdirea ?i caracterul pentru a
face cunoscut mãre™ia lui Dumnezeu.
(1Imparati 6,11-13). Pregãtirile fãcute
pentru zidirea acestei case pentru Domnul
trebuie sã fie în armonie cu instruc™iunile
pe care El le-a dat. Nici o durere nu
trebuie sã fie cru™atã pentru ridicarea ei;
cãci în ea Dumnezeu avea sã se întâlneascã
cu poporul Sãu. Clãdirea trebuia sã prezente
na™iunilor pãmântului mãre™ia Dumnezeului
lui Israel. ?n fiecare parte ea trebuia sã
reprezinte perfec™iunea Aceluia pe care
israeli™ii erau chema™i sã-L onoreze
înaintea întregii lumi. Descrierea precisã
cu privire la clãdire era adesea repetatã. ?
n toatã lucrarea adusã la îndeplinire,
aceste specificãri amãnun™ite trebuia sã fie
aplicate cu cea mai mare exactitate.
Credincio?i ?i necredincio?i trebuia sã
înve™e importan™a lucrãrii din grija
manifestatã în ridicarea ei. Grija datã pe
fa™ã în zidirea templului este o lec™ie
pentru noi cu privire la grija pe care
trebuie s-o arãtãm în zidirea caracterului
nostru. Nici un material ieftin nu trebuie
folosit. Nici o lucrare la voia întâmplãrii
nu trebuie fãcutã în asamblarea diferitelor
pãr™i. Bucatã cu bucatã sã se potriveascã în
mod desãvâr?it. Tot a?a cum era templul lui
Dumnezeu, a?a trebuie sã fie ?i biserica Sa.
?n zidirea caracterului lor, poporul lui
Dumnezeu nu trebuie sã aducã nici o scândurã
fãrã valoare, nici o lucrare neglijentã,
nepãsãtoare ?i indiferentã. ?n timpuri ?i
situa™i complicate ?i suferin™ã când o
puternicã apãsare vine asupra noastrã ?i pe
care trebuie sã o purtãm, se va vedea atunci
ce fel de scânduri am folosit în zidirea
caracterului. (MS, 18, 1905).
12.13. Dumnezeu dã iscusin™ã, în™elegere,
adaptabilitate. (1Imparati 6,12-13). Acest
cuvânt a fost adresat lui Solomon în timp ce
el era angajat în zidirea templului. Domnul
l-a asigurat cã El va ™ine seama de
eforturile sale ?i de eforturile celorlal™i
angaja™i în zidirea templului. Dumnezeu
exercitã aceea?i grijã asupra lucrãrii Sale
de astãzi. Aceia care lucreazã cu dorin™a
sincerã de a împlini Cuvântul lui Dumnezeu ?
i pentru a glorifica numele Sãu, va câ?tiga
o cunoa?tere mereu sporitã; cãci Domnul va
conlucra cu ei. El prive?te cu aprobare la
aceia care au în vedere slava, gloria Sa. El
le va da iscusin™ã, în™elegere ?i
adaptabilitate pentru lucrarea lor. Fiecare
dintre cei care intrã în slujba lui Dumnezeu
cu hotãrârea de a face tot ce poate mai
bine, va primi o educa™ie valoroasã, dacã el
ascultã ?i dã curs instruc™iunilor date de
Domnul ?i nu urmeazã propria lui
în™elepciune ?i propriile lui idei. To™i
trebuie sã fie dispu?i sã înve™e cãutând pe
Domnul cu umilin™ã, folosind pentru El, cu
bucurie ?i recuno?tin™ã cunoa?terea
ob™inutã. (MS, 18, 1905)
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23. 23-28 (1Imparati 8,6. 7; 2Cron. 5,7. 8.
12-14). Doi îngeri în plus pu?i pe chivot. A
fost fãcut unul dintre cele mai splendide
sanctuare, dupã modelul arãtat lui Moise pe
munte ?i dupã aceea prezentat de Domnul lui
David. Pe lângã heruvimii de deasupra, de pe
capac, Solomon a mai fãcut al™i doi îngeri
de o mãrime mai mare stând la un capãt ?i la
celãlalt al chivotului, reprezentând îngerii
cerului pãzind Legea lui Dumnezeu. Este
imposibil sã descrii frumuse™ea ?i
splendoarea acestui sanctuar. ?n acest loc
chivotul cel sfânt a fost adus cu un solemn
respect de cãtre preo™i ?i a?ezat la locul
lui sub aripile celor doi heruvimi ce
stãteau pe podea. Corul cel sacru ?i-a
ridicat glasul în laude la adresa lui
Dumnezeu, ?i melodia vocilor lor era
acompaniatã de tot felul de instrumente
muzicale. ?i în timp ce curtea templului
rãsuna de laude la adresa cerului, norul
prezen™ei ?i slavei lui Dumnezeu, a pus
stãpânire pe Casã, a?a cum fusese în vechime
umplut sanctuarul din pustie. (R. H. 9 nov.
1905)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.14. 40 (1Imparati 5,3-18; 2Cron. 2,13.
14; 4,11) Solomon ar fi trebuit sã
foloseascã talentele ce-i erau la îndemânã.
Primul lucru la care Solomon s-a gândit în
legãturã cu construirea templului a fost cum
sã ob™inã toatã tãria ?i capacitatea
posibilã de la oamenii pe care Domnul
Hristos i-a instruit prin cele comunicate
prin Moise pentru Israel. (MS, 5, 1912)
1.
2.
3.
4.
5.
6.7. Vezi E. G. White, la capitolul 6,23-28.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.
51.
52.
53.
54.Vezi E. G. White, la 2Cron. 6,13.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18-27. (Ecl. 1,14). Compãtimire pentru
omul care a fost invidiat. Mul™i au invidiat
popularitatea lui Solomon, gândind cã dintre
to™i oamenii el trebuie sã fi fost cel mai
fericit. Dar în mijlocul a toatã aceea
glorie a unei parade artificiale, omul
invidiat era unul ce trebuie sã fie cel mai
mult compãtimit. ?nfã™i?area sa era
întunecatã de disperare. Toatã splendoarea
din jurul sãu nu era pentru el decât o
bãtaie de joc, o glumã a nefericirii ?i
chinului gândurilor sale, atunci când trecea
în revistã via™a sa trãitã gre?it în
cãutarea fericirii prin a-?i da frâu liber ?
i satisfãcându-?i în mod egoist orice
dorin™ã. (ST, 7 feb. 1878)
1. 1. Cãsãtorii nesfin™ite, cauza decãderii.
Toate pãcatele ?i excesele lui Solomon pot
sã fie trasate în marea lui gre?ealã de a
înceta sã se mai sprijine pe Dumnezeu pentru
în™elepciune ?i de a umbla în umilin™ã
înaintea Sa… Pentru noi, lec™ia pe care
trebuie s-o învã™ãm din istoria acestei
vie™i pervertite este nevoia unei continui
dependen™e de sfatul lui Dumnezeu; de a
veghea cu aten™ie la tendin™a cursului
vie™ii noastre ?i de a face o reformã a
fiecãrui obicei menit a ne îndepãrta de
Dumnezeu. Ea ne înva™ã cã este nevoie de o
mare aten™ie de veghere ?i rugãciune pentru
a pãstra neîntinatã simplitatea ?i curã™ia
credin™ei noastre. Dacã ne vom ridica la cel
mai înalt grad de superioritate moralã ?i
atingem perfec™iunea caracterului religios,
ce discernãmânt ar trebuie sã avem în
formarea de prieteni ?i în alegerea tovarã?
ului de via™ã? Mul™i, asemenea împãratului
lui Israel, urmeazã sau dau curs propriilor
lor dorin™e fire?ti ?i contracteazã
cãsãtorii nesfinte. Mul™i care au pornit în
via™ã cu o diminea™ã tot a?a de frumoasã ?i
promi™ãtoare în sfera lor limitatã, a?a cum
a pornit Solomon în situa™ia lui înaltã,
printr-un pas fals ?i irevocabil în
rela™iile de cãsãtorie, ?i-au pierdut
mântuirea ?i au tras ?i pe al™ii în jos, la
ruinã, împreunã cu ei. Dupã cum nevestele
lui Solomon i-au înstrãinat inima de
Dumnezeu ?i l-au dus la idolatrie, tot a?a
fac ?i tovarã?ii frivoli care nu au
principii profunde ?i care înstrãineazã
inimile acelora care erau cândva nobile ?i
credincioase spre de?ertãciune, plãceri
corupte ?i vicii degradante. (HR, mai, 1878)
1-4 (1Cor. 10,12). O lec™ie specialã pentru
cei în vârstã. Despre Solomon raportul
inspirat spune: „Nevestele i-au abãtut inima
spre, al™i dumnezei, ?i inima nu i-a fost în
totul a Domnului, Dumnezeului sãu”. Acesta
nu este o problemã care sã fie tratatã cu un
zâmbet. Inima care iube?te pe Isus nu va
dori sã aibã legãturi de dragoste cu cineva
în afarã a ceea ce este legal. Fiecare
nevoie ne este satisfãcutã în Hristos.
Aceastã afec™iune superficialã este de
acela?i caracter ca aceea exaltatã
satisfac™ie pe care Satana a promis-o Evei.
Când este prea târziu mii pot sã avertizeze
pe al™ii sã nu se aventureze spre prãpastie.
Intelectul, pozi™ia, bogã™ia nu vor putea
niciodatã sã ia locul unor calitã™i morale.
Mâini curate, o inimã curatã ?i nobilã, o
zeloasã consacrare lui Dumnezeu ?i
adevãrului pe care Domnul îl considerã mai
presus de un lingou de aur de Ofir. O
influen™ã rea, are o putere continuã. Doresc
sã pot pune aceastã problemã înaintea
poporului lui Dumnezeu pãzitor al
poruncilor, exact a?a cum mi-a fost arãtatã
mie. Fie ca amintirea tristã a apostaziei
lui Solomon sã fie o avertizare pentru
fiecare suflet ca sã ocoleascã aceastã
prãpastie. Slãbiciunea sa ?i pãcatul sunt
transmise din genera™iei în genera™ie. Cel
mai mare împãrat care a ™inut un sceptru ?i
despre care s-a spus cã a fost iubit de
Dumnezeu datoritã faptului cã, investit în
mod gre?it dragostea sa, a fost contaminat ?
i a fost în mod jalnic uitat de Dumnezeul
sãu. Cel mai puternic conducãtor de pe
pãmânt a dat gre? în a-?i conduce, a ™ine
sub control propriile sale pasiuni. Solomon
poate cã a fost salvat „ca prin foc” ?i
totu?i pocãin™a sa nu poate înlãtura nu
poate ?terge acele înãl™imi, nu poate demola
acele pietre, care au rãmas ca dovezi ale
crimelor sale. El a dezonorat pe Dumnezeu, a
ales sã fie mai degrabã controlat de plãceri
decât sã fie un pãrta? al naturii divine. Ce
mo?tenire a lãsat via™a lui Solomon acelora
care vor folosi exemplul lui ca sã-?i
acopere propriile lor ac™iuni josnice? Noi
trebuie sã transmitem fie o mo?tenire bunã,
fie una rea. Via™a noastrã ?i exemplul
nostru vor fi oare o binecuvântare sau un
blestem? Sã priveascã oare oamenii la
mormântul nostru ?i sã spunã: El ne-a ruinat
sau… el ne-a salvat? Lec™ia ce trebuie
învã™atã din via™a lui Solomon are o
implica™ie moralã specialã asupra vie™ii
celor în vârstã, care nu mai urcã nicidecum
mun™ii, ci coboarã ?i stau în fa™a soarelui
ce apune. A?teptãm sã vedem defecte în
caracterele tinerilor care nu sunt
controla™i de dragostea ?i credin™a în Isus
Hristos. Vedem tineri pendulând între ceea
ce este drept ?i ceea ce este rãu, oscilând
între principii fixe ?i curentul aproape
cople?itor al rãului care le poartã
picioarele spre ruinã. Dar de la aceia care
au o vârstã maturã noi a?teptãm lucruri mai
bune. Noi a?teptãm un caracter bine format,
principiile sã fie bine înrãdãcinate, iar ei
sã fie în afara primejdiei de poluare. Dar
cazul lui Solomon stã înaintea noastrã ca un
semnal de avertizare. Când tu, peregrin în
vârstã care ai purtat bãtãliile vie™ii
gânde?ti cã stai, ai grijã, fii atent ca sã
nu cazi. Cum, ca în cazul lui Solomon, cu un
caracter slab, oscilant, în mod natural
îndrãzne™, ferm ?i hotãrât, tremurând ca o
trestie în bãtãlia vântului sub presiunea
sau puterea ispitei! Cum un bãtrân ?i
noduros cedru de Liban; un puternic stejar
din Basan, se îndoaie în fa™a rafalei
ispitei! Ce lec™ie pentru to™i cei ce doresc
mântuirea de a veghea ?i a se ruga continuu!
Ce avertizare de a pãstra totdeauna harul
Domnului Hristos în inimile lor, de a se
lupta cu stricãciunea lãuntricã ?i ispitele
din afarã. (Scrisoarea 51, 1886) Atâta
vreme cât va fi via™ã, este nevoie de a pãzi
sim™ãmintele ?i pasiunile cu un scop ferm.
Existã corup™ie lãuntricã ?i sunt ispite din
afarã ?i oriunde va înainta lucrarea lui
Dumnezeu, Satana plãnuie?te sã aranjeze
astfel împrejurãrile încât ispita sã vinã cu
o for™ã cople?itoare asupra sufletului. Nici
un moment nu putem fi siguri de cât numai
dacã ne sprijinim pe Dumnezeu ?i via™a
noastrã sã fie ascunsã cu Hristos în
Dumnezeu. (Scrisoarea 8 b, 1891)
2.
3.
4. 4-6. De ce a rupt Dumnezeu legãmântul cu
Solomon? (1Imparati 11,4-6). Solomon a
pierdut legãtura lui cu cerul ?i a dat lui
Israel un exemplu a?a de amãgitor încât
Dumnezeu nu l-a mai putut apãra. Dumnezeu a
rupt legãmântul cu Solomon, pentru cã
Solomon a fost neloial. Dacã Solomon ar fi
ascultat de învã™ãturile date lui, Dumnezeu
ar fi lucrat prin el pentru a descoperi
lumii puterea ?i maiestatea Sa. Acei de
astãzi cãrora Dumnezeu le-a dat o mare
luminã vor afla singura lor siguran™ã în
umblarea în calea Domnului, a?ezându-se
acolo unde pot aduce la îndeplinire voia Sa
prin ei. Dumnezeu va face lucruri mari
pentru aceia care vor învã™a de la El ?i nu
urmãrind sfaturile lor, ci ale Lui care nu
gre?e?te niciodatã. Siguran™a noastrã,
în™elepciunea noastrã stau în recunoa?terea
?i ascultarea de instruc™iunile, de
directivele lui Dumnezeu. Cuno?tin™a cea mai
valoroasã pe care noi o putem ob™ine este
cunoa?terea lui Dumnezeu. Aceia care umblã
smeri™i înaintea Lui, iubindu-L în cel mai
înalt grad ?i ascultând de Cuvântul Sãu, va
fi binecuvântat cu în™elepciune. Lor le va
fi datã cuno?tin™a cerului pentru ca sã o
împartã ?i altora. ?n™elepciunea este darul
lui Dumnezeu, care sã fie pãstrat curat de
orice contaminare. Posedarea ei pune asupra
fiecãruia dintre cei cãrora le este datã o
obliga™ie deosebitã aceea de a glorifica pe
Dumnezeu binecuvântând pe aproapele lor. El
trebuie sã pãstreze totdeauna înaintea lui
temerea de Dumnezeu, întrebându-se la
fiecare pas: „Este aceasta calea Domnului?
Dumnezeu dore?te sã aibã pe acest pãmânt
reprezenta™i neprihãni™i prin care El sã
poatã transmite poporului Sãu bunãvoin™a,
protec™ia Sa deosebitã. Ace?ti reprezentan™i
trebuie sã fie oameni care onoreazã pe
Dumnezeu ™inând poruncile Sale, oameni
în™elep™i, credincio?i, care pot ac™iona ca
conducãtori, umblând în mod atent,
prevãzãtor, arãtând astfel lumii
însemnãtatea unei adevãrate credincio?ii fa?
ã de Dumnezeu. (MS. 1 1912) 4. (Apoc. 2,4.
5). ?ndepãrtarea unui sfe?nic. Cuno?tea oare
Solomon pe Dumnezeu atunci când el ac™iona
dupã cãile celor idolatri? Nu. El uitase
experien™ele bogate ale tinere™ii sale ?i
rugãciunile pe care el le-a înãl™at la
templu. (Apoc. 2,4. 5). Sfe?nicul a fost
luat de la locul lui atunci când Solomon a
uitat pe Dumnezeu. El a pierdut lumina lui
Dumnezeu, a pierdut în™elepciunea lui
Dumnezeu, el a confundat idolatria cu
religia. (R. H. 29 martie, 1892) 4-8.
(2Imparati 23, 13. 14). Monument al unui
caracter stricat. Pu™ini sunt cei care î?i
dau seama cã, în via™a lor, ei exercitã în
mod constant o influen™ã care va fi perpetuã
spre bine sau spre rãu. Sute de ani au
trecut de la data când Solomon a fãcut ca
acele altare idolatre sã fie înãl™ate pe
înãl™imi; ?i cu toate cã Iosia le-a dãrâmat
ca locuri de închinare, ruinele lor
con™inând por™iuni de arhitecturã, au rãmas
pânã în zilele Domnului Hristos. ?nãl™imile
pe care aceste altare au fost înãl™ate au
fost numite de adevãra™ii credincio?i
sinceri, Muntele Ofensei (adusã lui
Dumnezeu). Solomon, în mândria ?i
entuziasmul sãu nu ?i-a dat seama cã în
altarele acelea pãgâne el a ridicat un
monument al caracterului sãu stricat, ?i cã
are sã dureze multe genera™ii ?i care sã fie
comentate de mii. Tot la fel fiecare act al
vie™ii este mare spre bine sau spre rãu; ?i
numai ac™ionând principial în încercãrile
vie™ii de fiecare zi, noi putem dobândi
putere pentru a sta fermi ?i credincio?i în
situa™iile cele mai primejdioase ?i mai
dificile. Semnele apostaziei lui Solomon au
trãit timp de veacuri dupã el. ?n zilele
Domnului Hristos, închinãtorii de la templu
puteau privi exact partea opusã pe Muntele
Ofensei ?i sã-?i reaminteascã faptul cã cel
care le-a zidit templu lor bogat ?i glorios,
cel mai renumit dintre to™i împãra™ii lor,
s-a despãr™it de Dumnezeu, ?i a înãl™at
altare idolilor pãgâne?ti, cã cel mai
puternic conducãtor de pe pãmânt a dat gre?
în a-?i conduce, a-?i stãpâni propriul sãu
spirit. Solomon a coborât în mormânt un om
pocãit; dar pocãin™a ?i lacrimile sale n-au
putut ?terge de pe Muntele Ofensei semnele
mizerabilei sale despãr™iri de Dumnezeu.
Ruinele zidurilor ?i stâlpii doborâ™i au
fost martori tãcu™i pentru o mie de ani a
apostaziei celui mai mare împãrat care a
stat vreodatã pe un tron pãmântesc. (HR,
mai, 1878) 4-11. Luxul, vinul, femeile
idolatre, au înfrânt pe Solomon. Solomon cu
toate onorurile sale, a urmat în mod
în™elept ?i hotãrât sfaturile lui Dumnezeu
pentru o considerabilã perioadã de timp; dar
pânã la urmã el a fost biruit de ispitele ce
veneau datoritã prosperitã™ii lui. Apetitul
lui a fost satisfãcut cu cele mai delicate ?
i mai scumpe delicatese. Efectele vie™uirii
sale luxoase ?i folosirea neînfrânatã a
vinului în cele din urmã a întunecat mintea
sa ?i l-a fãcut sã se despartã de Dumnezeu.
El a intrat în mod nechibzuit ?i pãcãtos în
rela™ii de cãsãtorie cu femei idolatre. (HR,
aprilie, 1878)
5.
6.
7.
8.
9. 9-12. (1Imparati 14,21). Influen™a lui
Solomon asupra copiilor sãi. Aceastã
profe™ie a iminentei ruine a fost aceea care
a trezit pe împãratul apostat ca dintr-un
vis, ?i care l-a condus la pocãin™ã ?i sã
caute sã se împotriveascã atât cât era
posibil valului teribil de rele ce în anii
de pe urmã ai domniei sale s-a urcat mai sus
?i tot mai sus. Dar la data pocãin™ei sale,
îi rãmãsese numai pu™ini ani de via™ã ?i nu
putea spera sã înlãture consecin™ele unor
lungi ani de fãptuire a rãului. Cursul rãu
al vie™ii sale a pus în ac™iune influen™e pe
care dupã aceea, n-a mai putut niciodatã sã
le controleze pe deplin. ?n mod special
acesta a fost cazul cu educarea copiilor sãi
nãscu™i din cãsãtoriile lui cu femei
idolatre. Roboam, fiul lui pe care Solomon
l-a ales sã fie succesorul lui, a primit de
la mama sa, o amonitã, un semn, o marcare a
caracterului care la condus sã priveascã
asupra pãcatului ca fiind de dorit. Uneori
se strãduia sã slujeascã lui Dumnezeu ?i i
s-a dat o anumitã mãsurã de prosperitate;
dar el nu a fost statornic ?i în cele din
urmã el a cedat influen™elor spre rãu ce-l
înconjurau din copilãria sa. (RH, 3 iulie,
1913)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25. 25-33. Primejdia în manifestarea
spiritului lui Ieroboam. Oameni de astãzi
sunt în primejdie de a manifesta acela?i
spirit manifestat de Ieroboam ?i de a face o
lucrarea asemãnãtoare în caracter cu
lucrarea pe care el a fãcut-o. Planurile
sale, puse în aplicare, au dus pe copiii lui
Israel departe de Dumnezeu, la idolatrie, ?i
ei au fãcut ?i au îngãduit rele teribile.
Judecãtorul a tot pãmântul va pune în
sarcina lui Ieroboam rezultatele groaznice
ale modului lui de via™ã. ?i în sarcina
celor care i-au urmat exemplu, vor fi puse
rezultatele rele ale modului lor gre?it de
via™ã. (Scrisoarea 113, 1903)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11-19. Numai Dumnezeu poate contramanda
poruncile Sale. Omul lui Dumnezeu a fost
neînfricat în transmiterea soliei sale de
mustrare. El nu a ezitat sã denun™e falsul
sistem de închinare al împãratului. El a
refuzat invita™ia împãratului, chiar dacã i-
a promis o rãsplatã. Dar el ?i-a îngãduit sã
fie convins de cineva care pretindea cã are
o solie din cer. Când Domnul dã unui om o
poruncã a?a cum a dat El acestui mesager,
numai El personal poate sã contramandeze
ordinul. Asupra acelora care întorc spatele
glasului lui Dumnezeu pentru a asculta sau a
pleca urechea la alte ordine, amenin™area
rãului va veni asupra lor. Pentru cã acest
mesager a ascultat ordine false, Dumnezeu a
îngãduit sã fie nimicit. (MS, 1, 1912)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.Vezi E. G. White cu referire la capitolul
11,9-12.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31. 31. Izabela împotriva Duhului lui
Dumnezeu. Cât de pu™ini î?i dau seama de
puterea unei femei neconsacrate. Am fost
dusã înapoi la timpul lui Ahab. Dumnezeu ar
fi fost cu Ahab dacã el ar fi umblat dupã
sfatul cerului. Dar Ahab nu a fãcut lucrul
acesta. El s-a cãsãtorit cu o femeie dedatã
idolatriei. Izabela avea mai multã putere
asupra împãratului decât avea Dumnezeu. Ea
l-a dus la idolatrie ?i odatã cu el ?i
poporul. (MS. 29, 1911) Influen™a Izabelei
asupra lui Ahab a fost mai mare decât
influen™a Duhului lui Dumnezeu, oricât de
puternicã ?i convingãtoare era dovada
cerului. (MS. 19, 1906)
1. 1. Ilie a luat cheia cerului. ?nainte ca
Ahab sã-?i poatã reveni din uimirea sa sau
sã formuleze un rãspuns, Ilie a dispãrut
luând cu el cheile cerului. Cuvântul sãu a
încuiat comorile cerului ?i numai la
cuvântul sãu se puteau deschide iarã?i… Ahab
nu a realizat faptul cã profetul a plecat
nemustrat din prezen™a lui, pânã când omul
lui Dumnezeu a plecat fãrã putin™a de a mai
fi rechemat. (R. H. 14 aug. 1913)
2. 1. 2. Omul lui Dumnezeu cu solia lui
Dumnezeu. Dumnezeu are totdeauna oameni
cãrora sã le încredin™eze solia Sa. Duhul
Sãu se mi?cã peste inimile lor ?i-i
constrânge sã vorbeascã. Stimula™i de un zel
sfânt ?i cu un puternic impuls divin asupra
lor, ei intrã în rol aducând la îndeplinire
datoria ce o au fãrã sã calculeze la rece
consecin™ele faptului de a transmite
oamenilor cuvântul pe care Domnul li l-a
dat. Dar slujitorul lui Dumnezeu este fãcut
imediat atent asupra faptului cã el ?i-a
asumat un risc. El aflã cã el personal ?i
mesajul sãu constituie subiect de criticã.
Felul lui de a fi, via™a sa, avutul sãu
toate sunt cercetate ?i se fac comentarii cu
privire la ele. Solia sa este forfecatã ?i
respinsã în spiritul cel mai neliberal ?i
nesfin™it, a?a cum oameni cu judecata lor
mãrginitã cred cã este potrivit a face.
Solia acea ?i-a împlinit ea oare lucrarea pe
care Dumnezeu a considerat cã trebuie sã o
împlineascã? Nu! Ea a fost un desãvâr?it e?
ec pentru cã inimile ascultãtorilor lor erau
nesfin™ite. Dacã fa™a slujitorului nu este
de cremene, dacã el nu are o credin™ã ?i un
curaj de neclintit, dacã inima sa nu este
întãritã printr-o continuã comuniune cu
Dumnezeu, el va începe sã modeleze mãrturia
lui pentru a fi pe placul urechilor ?i
inimilor nesfin™ite a acelora cãrora el se
adreseazã. ?n strãdania de a evita critica
la care este expus el se separã de Dumnezeu
?i pierde sim™ãmântul bunãvoin™ei divine ?i
mãrturia lui devine blândã ?i fãrã via™ã. El
î?i dã seama cã curajul ?i credin™a sa au
dispãrut ?i lucrul munca sa este fãrã de
putere. Lumea este plinã de lingu?itori ?i
ipocri™i care au cedat în fa™a dorin™ei de a
plãcea; dar cei credincio?i care nu urmãresc
interesul egoist ei iubesc prea mult pe
fra™i pentru a îngãdui pãcatul în ei, sunt
în adevãr pu™ini. (R. H. 7 aprilie, 1885)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.Cei rãzvrãti™i învinuiesc pe al™ii pentru
necazuri. Aceia care refuzã sã primeascã
mustrarea ?i sã se îndrepte vor da pe fa™ã
vrãjmã?ie rãutate ?i urã împotriva
instrumentului folosit de Dumnezeu. Ei nu
vor lãsa nici un mijloc neîncercat pentru a
arunca stigmatul asupra aceluia care le-a
adus solia. Ei vor sim™i ceea ce a sim™it
Ahab fa™ã de Ilie, ?i anume cã slujitorul
lui Dumnezeu este cel care constituie
obstacolul, blestemul. Ahab a spus: „Tu e?ti
acela care nenoroce?ti pe Israel” (R. H. 8
ian. 1884)
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36. 36-40. Unul care a stat în totul pentru
Dumnezeu. Dumnezeu va avea onoarea Sa
înãl™atã înaintea oamenilor ca fiind supremã
?i sfaturile Lui confirmate în ochii
oamenilor. Mãrturia profetului Ilie pe
muntele Carmel dã exemplul unui care a stat
în totul pentru Dumnezeu ?i lucrarea Sa de
pe pãmânt. Profetul a chemat pe Domnul pe
nume, Iehova, Dumnezeu, pe care El ?nsu?i l-
a dat pentru a arãta condescenden™a ?i
compasiunea Sa, Ilie L-a numit Dumnezeul lui
Avraam, Isaac ?i Israel. El face lucrul
acesta pentru a trezi în inimile poporului
Sãu apostaziat amintirea umilã a Domnului ?i
îi asigurã de harul Sãu bogat ?i fãrã platã.
Ilie s-a rugat, „sã se ?tie astãzi cã Tu e?
ti Dumnezeu în Israel”. Onoarea lui Dumnezeu
trebuie sã fie înãl™atã mai presus de orice,
dar profetul a cerut mai departe ca misiunea
sa sã poatã fi confirmatã. „pentru ca sã
cunoascã poporul acesta cã Tu e?ti Dumnezeu
… ?i cã eu sunt slujitorul Tãu ?i cã toate
aceste lucruri, le-am fãcut dupã porunca Ta.
Ascultã-mã, Doamne, ascultã-mã”, pledeazã
el, „ascultã-mã”. Zelul sãu pentru salva
lui Dumnezeu ?i iubirea lui profundã pentru
casa lui Israel, prezintã lec™ii pentru
instruirea tuturor care stau astãzi ca
reprezentan™i ai lucrãrii lui Dumnezeu în
lume. (Scrisoarea 22, 1911)
37.
38.
39.
40.
41.
42. 42-44. Importante lec™ii de la Ilie.
Importantele lec™ii ne sunt prezentate în
experien™a lui Ilie. Când pe Muntele Carmel
el a înãl™at rugãciunea pentru ploaie,
credin™a sa a fost pusã la probã dar el a
perseverat în a face cunoscut lui Dumnezeu
cererea sa. De ?ase ori el s-a rugat
stãruitor ?i totu?i nu era nici un semn cã
va primi rãspuns la cererea sa, dar cu o
credin™ã puternicã el a înãl™at cererea sa
la tronul harului. Dacã el ar fi renun™at,
descurajându-se la cea de a ?ase oarã, el nu
ar fi primit rãspuns la rugãciunea sa, dar
el a perseverat pânã când a primit rãspuns.
Noi avem un Dumnezeu a cãrei ureche nu este
surdã la rugãciunile noastre; ?i dacã noi
punem la încercare Cuvântul Sãu, El va onora
credin™a noastrã. El dore?te ca noi sã avem
toate interesele noastre între™esute cu
interesele Sale ?i atunci El în mod sigur ne
poate binecuvânta; cãci atunci când
binecuvântãrile vin asupra noastrã noi nu
vom lua atunci slava pentru noi, ci vom
aduce toatã lauda lui Dumnezeu. Dumnezeu nu
rãspunde imediat la rugãciunile pe care I le
adresãm; cãci dacã El ar face lucrul acesta,
atunci am putea considera cã avem dreptul la
toate binecuvântãrile ?i favorurile pe care
El le revarsã asupra noastrã. ?n loc de a ne
cerceta inimile sã vedem dacã nu cumva vreun
rãu a fost între™inut de noi, dacã vreun
pãcat a fost nutrit, vom deveni nepãsãtori ?
i nu ne vom da seama de dependen™a noastrã
de El ?i de nevoia noastrã de ajutorul Lui.
Ilie s-a umilit pânã când a fost în pozi™ia
aceea de a nu-?i atribui sie?i slava.
Aceasta este pozi™ia în care Domnul aude
rugãciunile, pentru cã atunci noi ?l vom
lãuda. Obiceiul de a aduce laude oamenilor
este un obicei ce are ca rezultat un mare
rãu. Unul laudã pe celãlalt ?i în felul
acesta oamenii sunt fãcu™i sã simtã cã slava
?i onoarea le apar™ine. Atunci când înal™i
pe om, întinzi o cursã înaintea sa ?i faci
exact ceea ce Satana dore?te sã faci tu.
Trebuie sã lauzi pe Dumnezeu cu toatã inima
ta, cu tot sufletul, puterea, mintea ?i
tãria; cãci numai Dumnezeu este vrednic sã
fie glorificat. (R. H. 27 martie, 1913)
43.44. Ilie î?i cerceteazã inima. Slujitorul
veghea în timp ce Ilie se ruga. De ?ase ori
el s-a întors spunând: „Nu este nimic, nici
un nor, nici un semn de ploaie”. Dar
profetul n-a renun™at, descurajându-se. El a
continuat sã-?i revizuiascã via™a, sã vadã
unde a dat gre? de a onora pe Dumnezeu, el ?
i-a mãrturisit pãcatele ?i astfel el a
continuat sã-?i amãrascã sufletul înaintea
lui Dumnezeu, în timp ce veghea sã vadã un
semn al faptului cã rugãciunea sa a fost
ascultatã. Cercetându-?i inima el a sim™it
cã este din ce în ce mai neînsemnat, atât în
propria sa estimare, cât ?i în aceea a lui
Dumnezeu. El avea sim™ãmântul cã nu este
nimic ?i cã Dumnezeu era totul; ?i atunci
când el a atins punctul acela de a renun™a
la sine, la eul sãu, în timp ce se prindea
de Mântuitorul ca fiind singura sa tãrie ?i
neprihãnire, rãspunsul a venit. Slujitorul a
venit ?i a spus. „Iatã cã se ridicã un mic
nor din mare, ca o palmã de om” ((RH, 26
mai, 1891)
1.
2.
3.
4.Privirea la Dumnezeu sus™ine curajul.
Oricât de curajos ?i plin de succes poate fi
un om în îndeplinirea unei anumite lucrãri,
dacã el nu prive?te mereu la Dumnezeu atunci
când împrejurãrile vin ca sã încerce
credin™a sa el î?i va pierde curajul. Chiar
?i dupã ce Dumnezeu i-a dat dovezi deosebite
ale puterii Sale, dupã ce el a fost întãrit
ca sã facã lucrarea lui Dumnezeu, el va
suferi un e?ec dacã nu se va încrede orbe?te
în Cel Atotputernic. (R. H. 16 oct. 1913)
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.Mul™i nu ?i-au plecat genunchi înaintea
lui Baal. Sunt în ora?ele noastre mii care
au înaintea lor temerea de Dumnezeu care nu
?i-au plecat genunchii înaintea lui Baal.
Numai datoritã faptului cã mul™i dintre ace?
tia sunt într-o situa™ie umilã, lumea nu-i
bagã în seamã. Dar de?i sunt ascun?i pe la
drumuri ?i pe la garduri, ace?tia cautã pe
Dumnezeu. (MS, 17, 1898)
19. 19-21. Caracterul lui Elisei. Aten™ia
lui Ilie a fost atrasã de Elisei, fiul lui ?
afat, care împreunã cu slujitorii tatãlui
sãu ara cu doisprezece perechi de boi. El
era un educator director ?i lucrãtor. Elisei
nu trãia în ora?ele dens populate. Tatãl lui
era un cultivator al pãmântului, un fermier.
Elisei ?i-a fãcut educa™ia departe de ora? ?
i de risipã ?i desfrânare de la curte. El a
fost educat în obiceiul simplitã™ii, al
ascultãrii de pãrin™ii sãi ?i de Dumnezeu. ?
n felul acesta, în lini?te ?i mul™umire el
se pregãtea sã facã lucrarea umilã de
cultivare a pãmântului. Dar de?i avea un
spirit blând ?i lini?tit, Elisei nu avea un
caracter schimbãtor. Integritatea ?i
credincio?ia cum ?i iubirea ?i teama de
Dumnezeu erau calitã™ile lui. El avea
caracteristicile unui conducãtor, dar la el,
împreunã sau alãturi de toate acestea, era
blânde™ea unuia care avea sã slujeascã.
Mintea lui a fost pusã la lucru în lucruri
mici, ca sã fie credincios în tot ceea ce el
va face; astfel încât dacã Dumnezeu îl va
chema sã ac™ioneze mai direct pentru El, sã
fie pregãtit sã asculte de vocea Sa.
Ambian™a cãminului lui Elisei era aceea a
unui om bogat; dar el ?i-a dat seama cã
pentru a ob™ine o educa™ie completã, el
trebuie sã fie un lucrãtor statornic în
orice lucrare ce este nevoie sã o facã. El
nu a fost de acord sã fie în orice lucru mai
pu™in informat decât slujitorii tatãlui sãu.
El a învã™at mai întâi cum sã slujeascã
pentru ca sã ?tie cum sã conducã, sã
instruiascã ?i sã porunceascã. Elisei a a?
teptat cu mul™umire în suflet, fãcând în mod
con?tiincios lucrarea sa. Zi dupã zi,
printr-o ascultare practicã ?i prin harul
divin, în care el se încredea, el a ob™inut
acea verticalitate ?i tãrie a scopului
urmãrit. ?n timp ce fãcea tot cea ce era
posibil sã facã în conlucrarea cu tatãl lui
în cadrul fermei familiei, el fãcea ?i
lucrarea lui Dumnezeu. el învã™a cum sã
conlucreze cu Dumnezeu. (YI, 14 aprilie
1898)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7-8. Prejudecã™ile au orbit ochii
adevãrului. Cu cânt Scripturile sunt
studiate mai atent, cu atât mai clar vom
în™elege caracterul gândurilor ?i ac™iunilor
noastre. Dar mii pun Bibliile lor la o parte
pentru acela?i motiv pentru care Ahab ura pe
Mica. Pentru cã el profetiza numai rãu
împotriva pãcãtosului, ei pretind cã gãsesc
obiec™iuni ?i contradic™ii în Cuvântul lui
Dumnezeu. ?n timp ce pretind cã sunt deschi?
i fa™ã de con?tien™a vinovã™iei pãcatului,
ei îngãduie prejudecã™ii sã-i stãpâneascã ?i
refuzã sã vadã adevãrul pe care acest Cuvânt
îl descoperã (YI, 10 iunie 1897)
1.
2.3. Vocea prin™ului întunericului. Baal-
Zebub, dumnezeul Ecronului se presupunea cã
dã informa™ii prin preo™ii lui care erau ca
medium cu privire la evenimentele
viitorului. Un mare numãr de oameni mergeau
sã-l întrebe; dar prezicerile ce erau
rostite ?i informa™iile care erau date
porneau direct de la prin™ul întunericului.
(R. H. 15 ian. 1914)
3.Nu este oare Dumnezeu în Israel? Dumnezeu
este sfãtuitorul tãu ?i noi suntem totdeauna
în primejdia de a da pe fa™ã neîncredere în
Dumnezeu atunci când cãutãm informa™ii ?i
sfat de la oamenii care nu fac din Dumnezeu
încrederea lor ?i care sunt a?a de lipsi™i
de în™elepciune în probleme în care ei,
urmând propria lor judecatã, zãdãrnicesc
lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu recunosc pe
Dumnezeu ca fiind infinit în în™elepciune.
Noi trebuie sã recunoa?tem pe Dumnezeu în
toate sfaturile noastre, ?i atunci când ?i
cerem ceva, noi trebuie sã credem cã vom
primi lucrurile pe care I le cerem. Dacã
depinzi de oameni care nu iubesc pe Dumnezeu
?i nu ascultã de poruncile Sale, cu
siguran™ã cã vei fi adus în situa™ii
dificile. Aceia care nu sunt în legãturã cu
Dumnezeu sunt în legãturã cu vrãjma?ul lui
Dumnezeu, ?i vrãjma?ul va lucra cu ei sã ne
ducã pe cãi gre?ite. Noi nu onorãm pe
Dumnezeu atunci când ne abatem de la
singurul ?i adevãratul Dumnezeu pentru a
întreba pe dumnezeul Ecronului. ?ntrebarea
ce se pune este „Pentru cã nu este un
Dumnezeu în Israel te duci la dumnezeul
Ecronului pentru a întreba?” (MS, 41, 1894)
1. 1-6. Unii au nevoie de mai multe mi?cãri.
De asemenea, Dumnezeu vede cã un lucrãtor
are nevoie sã fie mai legat de El; ?i pentru
a realiza acest lucru, El îl separã de
prietenii ?i cuno?tin™ele sale. Când El îl
pregãtea pe Ilie pentru a fi luat la cer, El
l-a mi?cat dintr-un loc în altul, pentru ca
acesta sã nu se stabileascã undeva în
comoditate ?i astfel sã e?ueze în ob™inerea
puterii spirituale. A fost planul, scopul
lui Dumnezeu acela ca influen™a lui Ilie sã
fie o putere care sã ajute multe suflete sã
câ?tige o experien™ã mai mare, mai de folos.
Fie cã acei cãrora nu le este îngãduit sã se
odihneascã în lini?te, care trebuie sã fie
mereu în mi?care, întinzând cortul sãu într-
o noapte într-un loc ?i mâine noapte în alt
loc, sã nu uite cã Domnul îi conduce ?i cã
aceasta este calea de a-i ajuta sã-?i
formeze caractere desãvâr?ite. ?n toate
schimbãrile ce ni se cere sã le facem,
Dumnezeu trebuie recunoscut ca fiind tovarã?
ul nostru, cãlãuzitorul ?i Cel de care
depinde. (R. H. 2 mai, 1907). 1-8. ?colile
noastre ale profe™ilor. Chiar înainte ca
Ilie sã fie luat la cer, el a vizitat ?
colile profe™ilor ?i i-a instruit pe
studen™i în problemele cele mai importante
ale educa™iei lor. Lec™iile pe care el le-a
predat acestora în vizitele anterioare, le-a
repetat acum imprimând în mintea tinerilor
importan™a faptului de a lãsa ca simplitatea
sã marcheze fiecare trãsãturã sau
particularitate a educa™iei lor. Numai în
felul acesta puteau ei sã primeascã
modelarea cerului ?i sã meargã înainte ?i sã
lucreze în modul sau pe calea Domnului. Dacã
sunt conduse a?a cum Dumnezeu a plãnuit, ?
colile noastre din aceste zile de pe urmã
ale soliei, vor face o lucrare asemãnãtoare
aceleia fãcute de ?colile profe™ilor. (RH,
24 oct. 1907)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9. Legãtura cu Duhul Sfânt înseamnã
succes. Succesul lucrãrii de slujire a lui
Ilie nu s-a datorat vreunei calitã™i mo?
tenite pe care el o avea, ci supunerii sale
Duhului Sfânt care i-a fost dat a?a cum va
fi dat tuturor acelora care manifestã o
credin™ã vie în Dumnezeu. ?n imperfec™iunea
sa, omul are privilegiul de a se lega de
Dumnezeu prin Isus Hristos. (MS, 148, 1899)
15. Puterea unitã cu o delicatã împreunã
sim™ire. Elisei a primit o îndoitã putere
din spiritul ce era asupra lui Ilie. ?n el
puterea spiritului lui Ilie era unitã cu o
delicatã împreunã sim™ire, amabilitate ?i
milã a Duhului Domnului Hristos. (Scrisoarea
93, 1902)
10.
11. 11-15. (Zah. 4,6). Devierea descalificã
pentru slujire. De la data aceea înainte
Elisei a stat în locul lui Ilie. El a fost
chemat la cea mai înaltã ?i onoratã pozi™ie
pentru cã a fost credincios în cele câteva
lucruri. ?ntrebarea ce s-a ridicat în mintea
sa era: Sunt eu calificat pentru o asemenea
pozi™ie? Dar el n-a îngãduit min™ii sale sã
ridice semne de întrebare. Cea mai mare
calificare pentru orice om din pozi™ie de
încredere este aceea de a asculta de
Cuvântul Domnului. Elisei putea sã-?i
foloseascã capacitatea de a gândi asupra
oricãrui alt subiect în afarã de unul care
nu admite nici un ra™ionament. El trebuia sã
asculte de Cuvântul Domnului în toate
timpurile ?i în toate locurile. Elisei a pus
mâna pe plug ?i el nu se va mai uita înapoi.
El a manifestat hotãrâta ?i ferma sa
încredere în Dumnezeu. Aceastã lec™ie este
?i pentru noi cei de astãzi ?i trebuie
studiatã cu grijã. ?n nici un caz noi nu
trebuie sã ne abatem de la devotamentul
nostru. Nici o îndatorire pe care Dumnezeu o
prezintã înaintea noastrã n-ar trebui sã ne
facã sã lucrãm în contradic™ie cu El.
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie sã fie
sfãtuitorul nostru. Numai aceia care
manifestã o deplinã ?i perfectã ascultare de
Dumnezeu, numai aceia vor fi ale?i de El.
Aceia care urmeazã pe Domnul trebuie sã fie
fermi ?i deschi?i, sinceri în ascultarea de
îndrumãrile Sale. Orice abatere pentru a
urma inven™ii, nãscociri sau planuri omene?
ti, îi descalificã pentru a fi vrednici de
încredere. Chiar dacã trebuie sã umble cum a
umblat Enoh, numai cu Dumnezeu, copii, sãi
trebuie sã fie separa™i de aceia care nu-L
ascultã, care aratã cã ei nu sunt într-o
vitalã legãturã cu El. Domnul Dumnezeu este
o oaste; ?i to™i cei care sunt în slujba Sa
vor ajunge sã în™eleagã însemnãtatea
cuvintelor lui Zorobabel. „Nici prin putere,
nici prin tãrie, ci prin Duhul Meu, zice
Domnul o?tirilor. ” (YI, 28 aprilie, 1898)
12.
13.
14.
15. 15. Lec™ii de la Ilie ?i Elisei. Istoria
lui Ilie ?i Elisei trebuie sã fie prezentatã
în linii clare, pentru ca poporul nostru sã
poatã în™elege importan™a lucrãrii de
reformã ce trebuie dusã mai departe în
veacul acesta. O, dacã poporul nostru ar
putea avea asigurarea cã picioarele lor sunt
bine fixate pe temelia cea sigurã! Lec™iile
ce trebuie învã™ate din via™a ?i lucrarea
lui Ilie ?i a lui Elisei înseamnã foarte
mult pentru to™i aceia care se strãduiesc sã
punã picioarele bãrba™ilor ?i femeilor pe
Stânca cea ve?nicã. Lucrãtorii trebuie sã-?i
umileascã inimile, dacã ei vor sã în™eleagã
planurile lui Dumnezeu pentru ei; ei trebuie
sã se strãduiascã în sensul cel mai bun al
cuvântului, dacã vor sã influen™eze pe al™ii
sã intre pe poarta cea strâmtã. Prezentarea
adevãrului trebuie sã fie fãcutã cu har ?i
cu putere acelora care au nevoie de luminã ?
i de a fi înãl™a™i. (Scrisoarea 30, 1912)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38. 38-44. (2Imparati 6,1-7). ?colile erau
respectate pentru învã™ãturã ?i pietate.
Samuel a înfiin™at primele institu™ii pentru
educa™ia religioasã ?i desfã?urarea
darurilor profetice. Printre principalele
subiecte de studiu erau Legea lui Dumnezeu,
instruc™iunile date lui Moise, istoria
sacrã, muzica sacrã ?i poezia. ?n aceste „?
coli ale profe™ilor”, tinerii erau educa™i
de cãtre aceia care erau nu numai buni
cunoscãtori ai adevãrurilor divine, dar care
ei în?i?i men™ineau o strânsã comuniune cu
Dumnezeu ?i care în mod special au fost
înzestra™i cu Duhul Sfânt. Ace?ti educatori
se bucurau de respectul ?i încrederea
oamenilor, atât pentru învã™ãtura, cât ?i
pentru evlavia lor. Puterea Duhului Sfânt
era adesea manifestatã în mod izbitor în
mijlocul adunãrii ?i exercitarea darului
profetic nu era rarã. Aceste ?coli sau
colegii erau de nespusã valoare pentru
Israel, nu numai pentru faptul cã formau
cadre pentru rãspândirea adevãrului religios
ci ?i pentru pãstrarea spiritului vital al
evlaviei. (ST, 20 iulie, 1882).
1.7. Vezi E. G. White, la capitolul 4,38-44.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16-18. Schema Izabelei nu a avut succes.
Cu arta sa seducãtoare, Izabela a fãcut pe
Iosafat prietenul ei. Ea a aranjat o
cãsãtoriei între fiica ei Atalia, ?i Ioram,
fiul lui Iosafat. Ea ?tia cã fiica ei,
crescutã sub privirea ei ?i tot atât de fãrã
scrupule ca ?i ea, va aduce la îndeplinire
planurile ei. Dar a reu?it ea acest lucru?
Nu! Fii profe™iilor care au fost educa™i în
?colile pe care Samuel le-a înfiin™at, au
fost neclinti™i pentru adevãr ?i
neprihãnire. (MS, 116, 1899)
1. 1-31. Iehu nesigur din punct de vedere
religios. Oamenii sunt zãbavnici atunci când
este vorba sã înve™e lec™ia cã spiritul
manifestat de Iehu nu va lega niciodatã
inimile laolaltã. Nu este sigur pentru noi
sã legãm interesele noastre cu o religie ca
a lui Iehu; cãci aceasta va rezulta în a
aduce mâhnire în inimile adevãra™ilor
slujitori ai lui Dumnezeu. Dumnezeu n-a dat
nici unui slujitor al Sãu lucrarea de
pedepsire a acelora care nu vor asculta de
avertizãrile ?i mustrãrile Sale. Când Duhul
Sfânt locuie?te în inimã, el va conduce
instrumentul omenesc sã vadã propriile sale
defecte de caracter, sã-i parã rãu de
slãbiciunea altora, sã ierte a?a cum ?i el
dore?te sã fie iertat. El va fi milos
curtenitor, asemenea Domnului Hristos. (R.
H. 10 aprilie, 1900)
1.
2.
3.
4.
5.vezi E. G. White, la 2Cronici 26,16-21.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12-15. (Isaia 39,1-4). Ce au vãzut? Ce
au vãzut prietenii ?i cuno?tin™ele voastre
în casele voastre? ?n loc de a le descoperi
comorile harului lui Hristos, le-a™i
prezentat acele lucruri care vor pieri odatã
cu folosirea lor? Sau, acelora cu care voi
veni™i în contact le transmite™i unele
gânduri noi cu privire la caracterul ?i
lucrarea Domnului Hristos? Ave™i voi
totdeauna descoperiri noi ale iubirii Sale
milostive pe care sã le împãrtã?i™i cu aceia
care nu-L cunosc? (ST, 1 oct. 1902)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10. 11. (2Cronici 34,18. 19). Pocãin™a
lui Iosia aratã spre lucrarea noastrã. Când
Iosia a auzit cuvintele de avertizare ?i
condamnare pentru cã Israel a cãlcat în
picioare preceptele cerului, el s-a umilit.
El a plâns înaintea Domnului. El fãcut o
serioasã ?i deplinã lucrare de pocãin™ã ?i
reformã ?i Dumnezeu a primit strãdaniile
sale. ?ntreaga adunare a lui Israel a intrat
într-un legãmânt solemn de a pãzi poruncile
lui Iehova. Aceasta este lucrarea ce ne
revine astãzi. Noi trebuie sã ne pocãim de
relele din trecut ale faptelor noastre ?i sã
cãutãm pe Dumnezeu din toatã inima noastrã.
Noi trebuie sã credem cã Dumnezeu în™elege
exact ceea ce spune ?i nu face nici un fel
de compromis cu rãul. Noi trebuie sã ne
umilim mult înaintea lui Dumnezeu ?i sã
considerãm orice pierdere ca fiind mai de
preferat decât pierderea bunãvoin™ei Sale.
(R. H. 31 ian. 1888) 13. Vezi E. G. White,
la 2Cronici 34,21. vezi E. G. White la
2Cronici 34,22.
1. 1-3. (2Cronici 34,29-31. Nevoia unei
reforme. Iosia a citit preo™ilor ?i
poporului din Cartea legii gãsitã printre
altele în chivotul din casa Domnului. Con?
tiin™a sa sensibilã a fost profund mi?catã
atunci când a vãzut cât de mult s-a depãrtat
poporul de cerin™ele legãmântului pe care ei
l-au încheiat cu Dumnezeu. El a vãzut cã ei
î?i satisfãceau apetitul într-o mãsurã
îngrozitoare ?i ?i-au pervertit sim™urile
prin folosirea vinului. Oamenii din
pozi™iile ?i slujbele sfinte erau în mod
frecvent în incapacitatea de a-?i împlini
îndatoririle ce le revine în dreptul
pozi™iei lor, din cauza îngãduin™elor lor în
folosirea vinului. Apetitul ?i pasiunea câ?
tigau repede ascenden™a asupra ra™iunii ?i
judecã™ii poporului, pânã acolo cã ei nu vor
mai putea în™elege sau pricepe faptul cã
pedeapsa lui Dumnezeu va urma cursului
vie™ii lor stricate. Iosia, tânãrul
reformator, în temere de Dumnezeu, a demolat
sanctuarele profane ?i idolii hido?i
înãl™a™i pentru închinarea pãgânã, ?i
altarele ridicate pentru sacrificiile aduse
zeitã™ilor pãgâne. ?i cu toate acestea în
timpul Domnului Hristos se puteau încã vedea
amintiri ale tristei apostazii ale
împãratului lui Israel ?i a poporului sãu.
(H. R. aprilie 1878) Cartea, o aliatã în
lucrarea reformei. ?n pozi™ia sa ca împãrat,
a fost lucrarea lui Iosia aceea de a aduce
la îndeplinire în na™iunea iudaicã
principiile învã™ate în Cartea legii.
Aceasta s-a strãduit el sã facã cu
credincio?ie. ?n chiar Cartea legii el a
gãsit o comoarã de cuno?tin™e, un aliat
puternic în lucrarea de reformã. (GCB, 1
aprilie 1903)
2.(2Cron. 34,30). O privire asupra pozi™iei
înalte a lui Iosia. A fi un cititor al
Cãr™ii Legii, con™inând un „a?a zice
Domnul”, Iosia a considerat aceasta ca fiind
cea mai înaltã pozi™ie pe care el o putea
ocupa. Cea mai înaltã lucrarea a prin™ilor
lui Israel a medicilor, a profesorilor din ?
colile noastre ca ?i a slujitorilor
Evangheliei ?i a acelora care sunt în
pozi™ii de rãspundere în institu™iile lui
Dumnezeu este aceea de a îndeplini cerin™ele
responsabilitã™ii ce stau asupra lor ?i
anume de a întãri bine Scripturile în mintea
poporului, asemenea unui cui într-un loc
sigur, a folosit talentul influen™ei date
lor de Dumnezeu pentru a imprima adevãrul cã
„temerea de Domnul este începutul
în™elepciunii”. Pentru conducãtorii lui
Israel, a extinde cunoa?terea Scripturilor
în cadrul grani™elor lor înseamnã sã
promoveze sãnãtatea spiritualã; cãci
Cuvântul lui Dumnezeu este o frunzã din
pomul vie™ii. (MS, 14, 1903)
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.Copiii nu trebuia sã fie sacrifica™i lui
Moloh. Religia în cãmin ce nu va realiza ei?
Ea va face acea lucrare pe care Dumnezeu a
stabilit cã trebuie fãcutã în fiecare
familie. Copiii vor fi crescu™i în educa™ia
?i pova™a Domnului. Ei vor fi educa™i ?i
instrui™i nu pentru a fi ni?te partizani ai
societã™ii, ci membrii ai familiei Domnului.
Ei nu vor fi sacrifica™i lui Moloh. Pãrin™ii
vor deveni supu?i de bunã voi ai Domnului
Hristos. Atât tatãl, cât ?i mama se vor
consacra lucrãrii de a instrui cum se cuvine
pe copiii ce i-au fost da™i. Ei vor hotãrî
în mod ferm sã lucreze în dragoste de
Dumnezeu cu cea mai mare bunãtate ?i
împreunã sim™ire pentru salvarea sufletelor
de sub cãlãuzirea lor. Ei nu-?i vor îngãdui
sã fie absorbi™i de obiceiurile lumii. Ei nu
se vor dedica întâlnirilor sociale,
concertelor , dansului ?i nu vor da mese ?i
nici nu vor lua parte la mese, pentru cã
astfel de lucruri le fac neamurile. (NL, nr.
29, b, 2).
11.
12.
13.14. (1Imparati 11,4-8). Monumente ale
apostaziei. Numai bunãtatea este adevãrata
mãre™ie. Fiecare va transmite o mo?tenire
spre bine sau spre rãu. Pe înãl™imile din
partea de sud a Muntelui Mãslinilor erau
pietre ce aduceau aminte de apostazia lui
Solomon. Idoli uria?i, blocuri mari
nefasonate de lemn ?i piatrã apãreau pe
deasupra dumbrãvilor de mirt ?i mãslini.
Iosia, tânãrul reformator în zelul sãu
religios a distrus aceste chipuri ale
Astarteii, Cheme? ?i Moloh, dar fragmente
rupte ale acestora, cum ?i masa de ruine au
rãmas pe partea opusã a Muntelui Moria,
acolo unde se afla templul lui Dumnezeu.
Când strãinii genera™iilor de mai târziu
întrebau: „ce înseamnã aceste ruine ce …. .
templul lui Dumnezeu?” Li se rãspunde: „Este
Muntele Ofensei a lui Solomon, unde el a
ridicat altare pentru închinarea la idoli,
spre a fi pe placul nevestelor sale pãgâne”.
(Scrisoarea 34, 26-33; 35, 20-24)
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29. 29. 30 (2Imparati 22,19. 20; 2Cron.
34,26-33; 35,20-24). Gre?eala lui Iosia.
Aceia care nu vor lua Cuvântul lui Dumnezeu
ca garan™ie, nu pot spera ca în™elepciunea
omeneascã sã-i poatã ajuta; cãci
în™elepciunea omeneascã, aparte de Dumnezeu,
este asemenea valurilor mãrii bãtute ?i
frãmântate de vânt. Cuvântul Domnului
Hristos este: „El vã va cãlãuzi în tot
adevãrul”. Nu respinge™i lumina ce v-a fost
datã. Citi™i istoria lui Iosia. El a fãcut
o lucrarea bunã. ?n timpul domniei sale
idolatria a fost desfiin™atã ?i realmente
dezrãdãcinatã cu succes. Templul a fost
redeschis ?i jertfele, darurile au fost
reînfiin™ate. El a fãcut bine lucrarea sa.
Dar în cele din urmã el a murit într-o
bãtãlie. De ce? Pentru cã el nu a dat
ascultare la avertizãrile date. (vezi 2Cron.
34,26-33; 35, 20-24). Pentru cã Iosia a
murit într-o luptã, cine va acuza pe
Dumnezeu de faptul cã nu ?i-a ™inut cuvântul
cã Iosia va merge în pace în mormântul sãu?
Domnul nu a dat ordin ca Iosia sã facã
rãzboi împãratului Egiptului. Când Domnul a
dat împãratului Egiptului porunca cum cã a
sosit timpul sã-I serveascã într-un rãzboi ?
i trimi?ii au spus lui Iosia sã nu porneascã
la rãzboi împotriva lui Neco, fãrã îndoialã
cã Iosia s-a felicitat cã n-a primit nici un
Cuvânt din partea Domnului. Ca sã se
întoarcã cu armata sa, ar fi fost ceva
umilitor, a?a cã el a mers înainte. ?i din
cauza aceasta, el a fost omorât în luptã, o
bãtãlie cu care el nu trebui sã aibã nimic
de a face. Omul care a fost atât de mult
onorat de Domnul, nu a onorat Cuvântul
Domnului. Domnul a vorbit în favoarea sa, a
proorocit lucruri bune pentru el; ?i Iosia a
ajuns sã se încreadã în sine, ?i astfel a e?
uat lamentabil în a asculta avertizarea. El
a plecat împotriva Cuvântului lui Dumnezeu,
alegând sã urmeze propria sa cale ?i
Dumnezeu nu a putut sã-l ocroteascã de
urmãrile actului sãu. ?n aceste zile, ale
noastre oamenii aleg sã urmeze dorin™ele lor
?i propria lor voin™ã. Sã fim oare surprin?i
cã existã o a?a de multã ?i mare întunecime
spiritualã? (MS, 163, 1903)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10-16. (2Cron. 36,20). Israeli™ii s-au
dovedit a fi nevrednici de încredere. Copiii
lui Israel au fost lua™i captivi de Babilon,
pentru cã s-au despãr™it de Dumnezeu ?i nu
au mai ™inut principiile ce le-au fost date
de a le pãstra libere de metodele ?i
practicile na™iunilor ce dezonorau pe
Dumnezeu. Domnul nu le-a putut da
prosperitate, nu putea sã împlineascã
legãmântul Lui cu ei, atâta timp cât ei erau
necredincio?i principiilor pe care El le-a
dat cu râvnã ca sã le pãstreze. Dar prin
spiritul ?i ac™iunea lor ei reprezentau gre?
it caracterul Sãu ?i El a îngãduit ca ei sã
fie lua™i captivi. Din cauza despãr™irii lor
de Dumnezeu, El i-a umilit. El i-a lãsat pe
drumul ales de ei ?i cei nevinova™i au
suferit împreunã cu cei vinova™i. Poporul
ales al lui Dumnezeu s-a dovedit nevrednic
de încredere. Ei s-au dovedit a fie egoi?ti,
intrigan™i ?i necinsti™i. Dar printre copiii
lui Israel erau ?i cre?tini care erau tot a?
a de credincio?i, fa™ã de principii ca ?i
o™elul ?i asupra acestor oameni credincio?i,
loiali, Domnul a privit cu mare plãcere.
Ace?tia erau oameni care nu aveau sã fie
corup™i de egoism, care nu aveau sã pãteze
lucrarea lui Dumnezeu urmãrind sau
practicând metode ?i practici gre?ite ,
oameni care aveau sã onoreze pe Dumnezeu
chiar cu pre™ul pierderii tuturor
lucrurilor. Ei au trebuit sã sufere împreunã
cu cei vinova™i, dar în providen™a Sa,
captivitatea lor în Babilon a fost mijlocul
de a-i aduce în fa™ã ?i exemplele lor de o
integritate nemãrginitã strãluce?te de
lumina cerului. (RH, 2 mai, 1899).
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17. 17-20. (2Imparati 25,7; 2Cron. 36,11-13;
Ier. 27,12-122; 39,4-7). Zedechia a refuzat
protec™ia lui Dumnezeu. Zedechia a fost
instruit în mod con?tiincios prin profetul
Ieremia cum sã fie apãrat de calamitã™ile ce
aveau sã vinã cu siguran™ã asupra lui, dacã
el nu-?i schimba felul de via™ã ?i sã
slujeascã lui Dumnezeu. Nenorocirile au
venit pentru cã el nu s-a a?ezat, prin
ascultare, sub ocrotirea lui Dumnezeu. Cu
ochii sco?i, el a fost dus în lan™uri în
captivitate în Babilon. Ce avertizare
tristã ?i groaznicã este aceasta pentru
aceia care se împietresc atunci când sunt
mustra™i, ?i care nu se vor umili în
pocãin™ã, pentru ca Dumnezeu sã-i salveze.
(Scrisoarea 281, 1905)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.(2Cron. 36,19; Ier. 39,8). E?ec ca
misionari. De ce a îngãduit Dumnezeu ca
Ierusalimul sã fie nimicit de foc prima
datã? De ce a îngãduit ca poporul Sãu sã fie
înfrânt de vrãjma?ii lor ?i du?i în ™ãri
pãgâne? Aceste s-au întâmplat pentru cã ei
au dat gre?, a fi misionarii Sãi, ?i au
ridicat ziduri de despãr™ire între ei ?i
popoarele din jurul lor. De aceea, Dumnezeu
i-a împrã?tiat pentru ca cuno?tin™a
adevãrului Sãu sã poatã fi dusã în toatã
lumea. Dacã erau loiali, credincio?i ?i
supu?i, Dumnezeu avea sã-i aducã din nou în
™ara lor. (G. C. B. 7 aprilie, 1903)
1. 1-10. (2Sam. 24,1-14). David ?i-a pus
încrederea în îndurãrile lui Dumnezeu.
Lucrarea de numãrare a lui Israel nu e pe
deplin încheiatã cã David se ?i simte
vinovat cã a sãvâr?it un mare pãcat
împotriva lui Dumnezeu. El î?i dã seama de
gre?alã ?i se smere?te înaintea lui
Dumnezeu, mãrturisind marele sãu pãcat de a
numãra nebune?te poporul, Dar cãin™a lui a
venit prea târziu. Cuvântul ?i porunca a
pornit deja de la Domnul cãtre profetul Sãu
credincios de a duce o solie lui David ?i de
a-i oferi sã aleagã una dintre pedepsele
pentru vinovã™ia lui. David încã aratã cã
are încredere în Dumnezeu. El alege sã cadã
în mâinile unui Dumnezeu îndurãtor, decât sã
fie lãsat la cruda dispozi™ie a oamenilor
nelegiui™i. (1 SP, 385)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14-27. (2Sam. 24,15-25). Cãin™a lui
David este primitã ?i prãpãdul oprit. A
urmat o grabnicã distrugere. ?aptezeci de
mii au fost nimici™i de ciumã. David ?i
bãtrânii lui Israel erau cuprin?i de cea mai
adâncã smerenie, jelindu-se înaintea
Domnului. Pe când îngerul Domnului era pe
cale sã nimiceascã Ierusalimul, Domnul a
poruncit sã opreascã lucrarea lui de
ucidere. Un Dumnezeu milos încã iube?te pe
poporul Sãu, în ciuda rebeliunii lor. ?
ngerul, îmbrãcat cu armurã de rãzboi, cu
sabia scoasã în mâna sa întinsã deasupra
Ierusalimului e descoperit lui David ?i
celor care sunt cu el. David e îngrozitor de
înspãimântat, dar în necazul sãu ?i în
compãtimirea sa pentru Israel, el dã drumul
strigãtelor sale. Chinuit suflete?te el
mãrturise?te: „Eu am pãcãtuit ?i am fãcut
rãul acesta; dar oile acestea ce au fãcut
oare? Doamne, Dumnezeul meu, mâna Ta sã fie
doar peste mine ?i peste casa tatãlui meu”.
Dumnezeu vorbe?te lui David, prin profetul
Sãu, ?i-i porunce?te sã facã ispã?ire pentru
pãcatul sãu. Inima lui David era în lucrarea
ce a îndeplinit-o, ?i pocãin™a lui a fost
primitã. Aria lui Ornan îi e oferitã în dar,
pentru ca acolo sã zideascã un altar
Domnului; cum ?i vite, ?i tot ce era
trebuincios pentru jertfã. Dar David îi
spune aceluia care era dispus sã facã
aceastã generoasã jertfã, cã Domnul va primi
jertfa pe care el e dispus sã o facã, dar cã
el nu va veni înaintea Domnului cu o jertfã
care nu-l costã nimic. El vrea sã o cumpere
cu pre™ul întreg. El a adus acolo arderi de
tot ?i jertfe de pace. Dumnezeu a primit
jertfele rãspunzând lui David prin
trimiterea de foc din cer ce sã mistuie
jertfa. ?ngerului Domnului i s-a poruncit sã
î?i punã sabia în teacã, ?i sã înceteze
lucrarea de nimicire. (1 SP, 385, 386)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13. Dumnezeu binecuvânteazã pe cei care
iubesc principiul. A fãcut Domnul o gre?ealã
când a a?ezat pe Solomon într-o pozi™ie de
rãspundere a?a de mare ? Nu. Dumnezeu l-a
pregãtit sã poarte aceste rãspunderi ?i i-a
fãgãduit har ?i putere cu condi™ia
ascultãrii. (1Cron. 22,13). Domnul a?eazã
pe oameni în locuri de rãspundere, nu ca sã
facã propria lor voie, ci voia Lui. Atâta
timp cât ei iubesc Lui principiile Lui
curate de cârmuire, El îi va binecuvânta ?i-
i va întãri, recunoscându-i ca unelte ale
Sale. Dumnezeu nu pãrãse?te niciodatã pe
acela care e credincios fa™ã de principiu.
(MS, 164, 1903)
1. 1-5. (2Cron. 8,14). Organizare pentru
slujbele templului. (1Cron. 23,1-5 citat).
Cei patru mii de cântãre™i, împãr™i™i în
douãzeci ?i patru de cete, erau fiecare
conduse de câte doisprezece bãrba™i
instrui™i special ?i iscusi™i la folosirea
instrumentelor muzicale. De asemenea, a fost
precis aranjatã lucrarea portarilor.
Preo™ii au fost împãr™i™i în douãzeci ?i
patru de cete, ?i s-a scris un raport deplin
?i precis cu privire la aceastã împãr™ire.
Fiecare ceatã era pe deplin organizatã sub
conducãtorul ei, ?i fiecare urma sã vinã de
douã ori pe an la Ierusalim, pentru a servi
timp de o sãptãmânã la lucrarea
sanctuarului. Levi™ii a cãror sarcinã era
de a ajuta la serviciul din sanctuar au fost
organiza™i ?i li s-a încredin™at partea lor
cu aceea?i exactitate. (RH, 5 oct. 1905)
1. 1,32-34. (Prov. 11,14; 24,6). Larga
împãr™ire a rãspunderii a u?urat poverile. ?
n planurile cu privire la administrarea
treburilor împãrã™iei, dupã ce David
abdicase în favoarea lui Solomon, împãratul
bãtrân, fiul sãu ?i sfetnicii lor au socotit
ca un lucru de cea mai mare însemnãtate ca
totul sã fie fãcut cu regularitate,
precizie, credincio?ie ?i fãrã întârziere.
Pe cât cu putin™ã ei au urmat sistemul de
organizare dat lui Israel la scurt timp dupã
eliberarea din Egipt. Levi™ilor li s-a
încredin™at lucrarea în legãturã cu
serviciul de la templu, inclusiv lucrarea de
cântare vocalã ?i instrumentalã ?i pãstrarea
tezaurelor. Bãrba™ii în stare de a purta
armele ?i de a sluji pe împãrat au fost
împãr™i™i în douãsprezece cete de câte
douãzeci ?i patru de mii fiecare. Peste
fiecare ceatã era câte o cãpetenie. „Ioab
era cãpetenia o?tirii împãratului”. „Cetele
soseau ?i plecau, lunã dupã lunã în toate
lunile anului. ” ?n felul acesta, fiecare
ceatã de douãzeci ?i patru de mii serveau
împãratului o lunã. David a numit pe Ionatan
unchiul sãu, „sfetnic om cu minte ?i
învã™at; Ahitofel era ?i el, „sfetnicul
împãratului…. Dupã Ahitofel au fost
sfetnicii Iehoiada… ?i Abiatar. ” Hu?ai era
„prietenul împãratului”. Prin în™eleptul sãu
exemplu, bãtrânul împãrat a învã™at pe
Solomon cã „biruin™a vine prin marele numãr
de sfetnici. ” Perfec™iunea ?i deplinãtatea
organiza™iei desãvâr?ite la începutul
domniei lui Solomon, lãrgimea planurilor de
a aduce cel mai mare numãr de oameni cu
putin™ã în serviciu activ, larga împãr™ire a
rãspunderii a?a încât slujirea lui Dumnezeu
?i a împãratului sã nu fie necuvenit
împovãrãtoare pentru nici o persoanã sau
clasã a parte - sunt toate lec™ii pe care
to™i le pot studia cu folos ?i fiecare
conducãtor al bisericii cre?tine sã le
în™eleagã ?i sã le urmeze. Tabloul acesta
al unei mari ?i puternice na™iuni trãind în
simplitate ?i confort în locuin™e rurale,
fiecare persoanã aducând serviciu bucuros ?i
nesalariat lui Dumnezeu ?i împãratului în
cursul unei pãr™i din fiecare an, e un
tablou din care putem scoate sugestii
folositoare. (RH, 12 oct. 1915).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9. Credincio?ia trebuie sã preceadã
binecuvântarea. (1Cron. 28,9). Aceastã
poruncã e datã bãrba™ilor din pozi™ii de
rãspundere din lucrarea lui Dumnezeu de
astãzi la fel cum fusese datã lui Solomon.
Timpul punerii la probã ?i la încercare e ?i
asupra lor, la fel cum fusese asupra lui
Solomon. Se cere credincio?ie înainte ca
Dumnezeu sã poatã revãrsa binecuvântãrile pe
care le-a fãgãduit. Aceia care oferã lui
Dumnezeu o slujire acceptabilã trebuie sã
asculte de toate poruncile Lui. în felul
acesta, ei devin reprezenta™ii lui Hristos.
(MS, 163, 1902).
10.
11. 11-13. 19. Un înger a îndrumat scrisul
lui David. Domnul prin îngerul lui, a
instruit pe David, ?i ia dat un plan al
casei pe care Solomon urma sã o clãdeascã
pentru El. Un înger a fost însãrcinat sã
stea lângã David pe când scria, pentru
folosul lui Solomon, îndrumãrile importante
cu privire la aranjamentele casei. Inima lui
David era în lucrul acela. (1 SP, 387,388)
Dulgherul din Nazaret era Arhitect ceresc.
Domnul Hristos era temelia economiei
iudaice. El a plãnuit aranjamentele celui
dintâi tabernacol pãmântesc. El a dat
fiecare detaliu cu privire la construirea
templului lui Solomon. Acela care a lucrat
ca dulgher în satul Nazaret era Arhitectul
ceresc care a trasat planul casei unde
trebuia sã fie onorat Numele Lui. Lucrurile
cerului ?i ale pãmântului sunt mult mai
direct sub supravegherea lui Hristos decât
î?i dau seama mul™i. (MS, 34, 1899).
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20. 20. 21. Dumnezeu dã în™elepciune pentru
înfãptuirea lucrãrii acesteia. (1Cron.
28,20. 21). Solemna poruncã a lui David ar
trebui sã fie pãstratã în minte de aceia
care astãzi de™in pozi™ii de încredere;
deoarece ea este la fel de obligatorie
pentru ace?ti oameni cum fusese pentru
Solomon la data când fusese datã. ?n acest
timp al nostru de punere la probã poporul
lui Dumnezeu este tot atât de sigur cercat ?
i cercetat ca ?i pe vremea lui Solomon.
Acest întreg capitol e plin de însemnãtate
pentru poporul lui Dumnezeu care trãie?te în
veacul aceasta. ?n lucrarea pe care El dore?
te ca oamenii rândui™i de El sã o sãvâr?
eascã pentru siguran™a ?i prosperitatea
împãrã™iei Sale, Domnul nu leagã laolaltã
elemente împrã?tiate care nu au avut o
experien™ã adevãratã ?i care nu dau nici o
speran™ã de a-?i dezvolta caractere pe care
sã se poatã pune temei, spre a purta
rãspunderi în legãturã cu lucrarea de a
modela ?i fasona o na™iune pentru a face o
slujbã extrem de solemnã ?i de sfântã pentru
Dumnezeu, corespunzãtoare cu starea înãl™atã
?i curatã a unui popor care ?l reprezintã.
Slujirea lui Dumnezeu nu e încredin™at
judecã™ii sau alegerii unui singur om, ci
împãr™it între cei care sunt gãsi™i dispu?i
sã lucreze cu interes ?i cu jertfire de
sine. ?n felul acesta, to™i, potrivit cu
iscusin™a ?i capacitatea pe care le-a dat-o
Dumnezeu, poartã rãspunderile pe care li le-
a rânduit Dumnezeu. Interesele importante
ale unei mari na™iuni erau încredin™ate unor
oameni ale cãror calitã™i îi fãceau capabili
de a se ocupa de aceste rãspunderi. Unii
erau ale?i sã se ocupe de afaceri; al™ii
erau ale?i sã aibã grijã de cele spirituale
în legãturã cu adorarea lui Dumnezeu. ?ntreg
serviciul religios ?i fiecare ramurã a
treburilor urma sã poarte semnãtura de
aprobare a cerului. „Sfin™enie Domnului”
trebuia sã fie lozinca lucrãtorilor din
fiecare ramurã. Era socotit ca esen™ial ca
totul sã fie condus cu regularitate,
exactitate, credincio?ie ?i fãrã întârziere.
Tuturor celor care sunt angaja™i în slujba
Lui, Domnul le dã în™elepciune. Tabernacolul
care urma sã fie purtat în pustie ?i templul
de la Ierusalim au fost construite potrivit
cu îndrumãrile speciale primite de la
Dumnezeu. Chiar de la primul început, El a
fost exigent cu privire la scopul ?i sãvâr?
irea lucrãrii Sale. ?n acest veac lumii El a
dat poporului Sãu multã învã™ãturã ?i multã
instruc™iune cu privire la felul în care
lucrarea Sa trebuie sã fie dusã mai departe,
pe o bazã înaltã, aleasã ?i înnobilatoare; ?
i El este nemul™umit de cei care în
serviciul Lui nu aduc la îndeplinire planul
Sãu. El va despãr™i pe asemenea oameni de
lucrarea Sa, ?i va încerca al™ii, care, dacã
sunt înfumura™i, vor fi, la rândul lor
înlocui™i iarã?i prin al™i lucrãtori (MS,
81, 1900)
1.
2.
3.
4.
5. 5. Serviciu cu jumãtate de inimã nu poate
plãcea lui Dumnezeu (1Cron. 29,5). Rãspunsul
a venit nu numai în daruri bogate ?i din
bel?ug pentru a se face fa™ã cheltuielilor
construc™iei, dar ?i în serviciu binevoitor
în diferitele ramuri ale lucrãrii lui
Dumnezeu. Inimile erau pline de dorin™a de a
înapoia Domnului cele ale Lui, consacrând în
slujba Lui toate energiile min™ii ?i ale
trupului. Aceia asupra cãrora fuseserã a?
ezate poveri de stat, s-au hotãrât sã
lucreze din inimã ?i cu lepãdare se sine,
folosind pentru Dumnezeu iscusin™a ?i
capacitatea pe care li le dãduse El. ?
ndemnul adresat de David lui Solomon ?i
apelul lui cãtre purtãtorii de poveri ai
na™iunii, ar trebui sã fie pãstrat în minte
de cãtre cei care sunt în posturi de
încredere în lucrarea Domnului de astãzi. ?n
aceste vremuri ale noastre poporul lui
Dumnezeu va prospera numai atâta vreme cât
™ine învã™ãturile Lui, iar cei care poartã
rãspunderi sunt chema™i sã consacre
serviciul lor Domnului. Slujba?ii
conferin™elor, slujba?ii comunitã™ilor,
administratorii ?i ?efii de sec™iuni din
institu™iile noastre, lucrãtori din patrie ?
i din strãinãtate - to™i trebuie sã facã un
serviciu credincios folosind talentele lor
în întregime pentru Dumnezeu. Domnul nu e
mul™umit cu slujire cu o jumãtate de inimã.
Lui ?i datorãm tot ce avem ?i suntem. (RH,
14 sept. 1905)
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.David ?i Dumnezeu au fost asocia™i.
Subiectul acestea al folosirii mijloacelor
ce ne-au fost încredin™ate ar trebui
cercetat cu grijã; deoarece Domnul va cere
cu dobândã ceea ce este al Lui. Câtã vreme
sunt în sãrãcie mul™i considerã contribu™ia
sistematicã o cerin™ã a Bibliei; dar când
ajung la posedarea de bani sau prosperitate,
nu recunosc cerin™ele lui Dumnezeu fa™ã de
ei. Ei privesc la mijloacele lor ca fiind
ale lor. Dar nu a?a a privit împãratul David
avu™iile sale. El a în™eles cã Dumnezeu e
marele proprietar al tuturor lucrurilor ?i
cã el însu?i era foarte mult onorat prin
faptul cã fusese luat ca asociat de
Dumnezeu. Inima lui era plinã de recuno?
tin™ã pentru favoarea ?i îndurarea lui
Dumnezeu, ?i în rugãciunea lui când a
prezentat darurile pentru construc™ia
templului, a zis: „Din mâna Ta primim, ce-?i
aducem” (RH, 8 dec. 1896).
1.
2.
3. 3-6. Vezi E. G. White, la 1Imparati 3,4,
vol. 2, p. 141.
4.
5.
6.
7. 7-10. Vezi E. G. White, la 1Imparati 3,5-
9, vol. 2, p. 141 7-12. Vezi E. G. White la
2Imparati 3,5-15, vol. 2, p. 143
1.
2.
3. 3-14. Vezi E. G. White, la 1Imparati 5,3-
18, vol. 2, p. 143
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.14. Vezi E. G. White la 1Imparati 7,13.
14, vol. 2, 150
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.Vezi E. G. White la 1Imparati 7,13. 14,
vol. 2, p. 150
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.8. Vezi E. G. White, la 1Imparati 6,23-28,
vol. 2, p. 150
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13. (1Imparati 8,54). ?ngenunchere
pentru rugãciune la serviciul public. Am
primit scrisori întrebându-mã cu privire la
atitudinea corespunzãtoare ce trebuie sã fie
luatã de o persoanã care înal™ã rugãciune
Suveranului Universului. De unde au luat
fra™ii no?tri ideea cã ei trebuie sã stea în
picioare când se roagã lui Dumnezeu? (Luca
22,41; Fapte 9,40; 7,59. 60; 20,36; 21,5;
Ezra 9,5. 6; Ps. 95,6; Ef. 3,14 citate(…
Atât la cultul public, cât ?i la cel
particular e datoria noastrã de a ne pleca
pe genunchi înaintea lui Dumnezeu când ?i
aducem cererile noastre. Actul acesta aratã
dependen™a noastrã de Dumnezeu …. (2Cron.
6,1-13. E cu putin™ã ca în ciuda întregii
lumini pe care Dumnezeu a dat-o poporului
Sãu cu privire la subiectul respectului,
predicatori, directori ?i profesori din ?
colile noastre sã înve™e prin viu grai ?i
prin exemplu pe tinerii no?tri sã stea în
picioare stând drep™i la rugãciune cum
fãceau Fariseii? Sã privim noi la acestea ca
însemnând mul™umirea lor de sine ?i
importan™a pe care ?i-o dau ei loru?i?
Urmeazã oare ca aceste trãsãturi sã ajungã
sã aibã locul de frunte?… Nãdãjduim ca
fra™ii no?tri sã nu dea pe fa™ã mai pu™in
respect ?i mai pu™inã teamã când se apropie
de singurul Dumnezeu adevãratã ?i viu de cum
dau pe fa™ã pãgânii pentru zeitã™ile lor
idolatre, sau de nu oamenii ace?tia vor fi
judecãtorii no?tri în ziua hotãrârilor
finale. Vreau sã mã adresez tuturor acelora
care ocupã locul de profesori în ?colile
noastre. Bãrba™i ?i femei, nu dezonora™i pe
Dumnezeu prin lipsa noastrã de respect ?i
prin fala voastrã. Nu sta™i în picioare în
fariseismul vostru ca sã prezenta™i
rugãciunile voastre lui Dumnezeu. Fi™i
neîncrezãtori în propria voastrã tãrie. Nu
depinde™i de ea, ci deseori pleca™i-vã pe
genunchii vo?tri înaintea lui Dumnezeu ?i
închina™i-vã Lui. Iar când vã aduna™i
pentru a aduce închinare lui Dumnezeu, ave™i
grijã ?i pleca™i-vã genunchii înaintea Lui.
Face™i ca actul acesta sã mãrturiseascã
despre faptul cã întregul suflet, corp ?i
spirit sunt în supunere fa™ã de Spiritul
adevãrului. Cine a cercetat Cuvântul de
aproape pentru exemple ?i îndrumare în
privin™a aceasta?… Omul trebuie sã vinã cu
genunchii pleca™i ca un supus al harului, ca
un rugãtor la a?ternutul picioarelor
harului. ?i atunci cînd el prime?te zilnic
milostiviri din mâna lui Dumnezeu, el ar
trebui sã nutreascã fãrã încetare recuno?
tin™ã în inima sa, ?i sã o dea pe fa™ã în
cuvinte de mul™umire ?i laudã pentru aceste
favoruri nemeritate (NL, 37, p. 1-3).
Rugãciunea înãl™atã de Solomon în timpul
dedicãrii templului, nu a fost fãcutã stând
în picioare. ?mpãratul a îngenuncheat în
pozi™ie smeritã de peti™ionar. Aici este o
lec™ie pentru poporul lui Dumnezeu de
astãzi. Tãria noastrã spiritualã ?i
influen™a noastrã nu sunt sporite printr-o
conformare la o atitudine lumeascã în timpul
rugãciunii… Omul sã vinã cu genunchiul
plecat, ca un supus al harului, ca un
solicitant la a?ternutul picioarelor
îndurãrii. ?n felul acesta, el urmeazã sã
mãrturiseascã faptul cã întregul suflet,
trup ?i spirit sunt în supunere fa™ã de
Creator (RH, 30, nov. 1905).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.Vezi E. G. White, la 1Cronici 23,1-5.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17. 17-22. Vezi E. G. White la Ecls. 1,14.
18.
19.
20.
21.
22. 22. 23. (1Imparati 10,23. 24). Dumnezeu
înzestreazã pe om cu talent. (2Cron. 9,22.
23, citat). Onoarea acesta nu a fost
realizatã de Solomon însu?i. Dumnezeu i-a
dat talente ?i influen™ã ?i o mare
în™elepciune. To™i sã-?i aducã aminte cã
tactul ?i îndemânarea nu î?i au obâr?ia în
omul firesc. Aceia care depind de
deserven™ii cultici sau de oricare al™i
oameni pe care îi socotesc superiori fa™ã de
ei în?i?i ar trebui sã în™eleagã cã Dumnezeu
este Cel care înzestreazã pe om cu daruri.
Vedem o primejdie în aducerea de daruri
bogate sau de cuvinte de laudã uneltelor
omene?ti. Aceia care sunt favoriza™i de
Domnul au nevoie de a fi pururea de strajã
ca nu cumva mândria ?i pre™uirea de sine sã
ob™inã suprema™ia. Acela care are o suitã
neobi?nuitã, acela care a primit cuvinte de
laudã de la Domnul, are nevoie de
rugãciunile speciale ale strãjerilor
credincio?i ai lui Dumnezeu, ca el sã fie
apãrat de primejdia de a cultiva gânduri de
auto-pre™uire ?i de îngâmfare spiritualã.
Niciodatã un astfel de om nu trebuie sã dea
pe fa™ã înfumurare, sau sã încerce sã
lucreze ca un dictator sau ca un stãpânitor.
Cu credincio?ie fra™ii lui ar trebui sã-l
avertizeze de primejdiile lui, deoarece dacã
e lãsat de capul lui, el cu siguran™ã va
face gre?eli, ?i va da pe fa™ã slãbiciuni
omene?ti. Studiind istoria lui Solomon,
putem vedea lãmurit cã exact aceia care au
lingu?it, au lãudat ?i proslãvit pe omul cu
talente sunt cei care nu au recunoscut ?i nu
au proslãvit pe Dumnezeu pentru
binecuvântãrile pe care El le-a revãrsat
asupra lor prin unealta omeneascã. Ei au
sus™inut ?i au glorificat pe om; Dumnezeu a
fost dezonorat ?i de aceea El a descoperit
cã vasul pe care El îl rânduise ?i îl
folosise în serviciul Sãu sfânt, devine
necurat. Sentimentele, spiritul ?i chipul
omului firesc începuserã sã se arate ?i
acela care cândva fãcuse voia lui Dumnezeu,
s-a stricat prin proslãviri din partea
oamenilor. Apoi slãbiciunea ?i defectele
omului au ie?it la ivealã prin alegerea de
prieteni lipsi™i de judecatã al cãror fel de
purtare a ajutat pe ispititor sã prindã în
cursã pe om. Domnul a îngãduit ca omul sã
fie prins în cursã, deoarece el a continuat
sã înal™e propria sa în™elepciune, ?i nu a
fãcut din Dumnezeu sprijinul sãu. El nu voia
sã fie sfãtuit, el voia sã meargã pe propria
sa cale… Domnul pune oameni în locuri de
rãspundere pentru a aduce la îndeplinire nu
propria lor voie, ci voia lui Dumnezeu. El
dã în™elepciune celor care ?l cautã ?i
depind de El ca sfãtuitor al lor. Atâta timp
cât oamenii reprezentã principiile curate
ale cârmuirii Sale, El va continua sã-i
binecuvânteze ?i sã-i men™inã ca instrumente
pentru executarea planurilor Sale pentru
poporul Sãu. El conlucreazã cu aceia care
conlucreazã cu El… Proba cu care a fost
mãsurat Solomon, e folositã pentru a mãsura
pe to™i. (MS 81, 1900)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11. Dumnezeu va lucra cu noi când ne
încredem în El (2Cron. 14,11). Acesta este o
rugãciune potrivitã pentru noi sã o facem.
Perspectivele noastre nu sunt lãudabile.
Nenumãrat de mul™i sunt a?eza™i în linie de
bãtaie împotriva adevãrului, cãrora trebuie
sã le facem fa™ã când prezentãm altora
lumina. Nãdejdea noastrã nu e în ceea ce
cunoa?tem noi din adevãr ?i în propria
noastrã capacitate, ci în viul Dumnezeu …
Trebuie sã fie… credin™ã vie ca puternicul
Dumnezeu sã-?i manifeste puterea, altminteri
totul se va dovedi o înfrângere. Dumnezeu a
biruit pe vrãjma?ii lui Israel. El a pus
for™ele lor în dezordine. Ei au fugit ne?
tiind încotro. Cine poate sta împotriva
Domnului Dumnezeului lui Israel? Iar noi nu
ne luptãm împotriva cãrnii ?i a sângelui, ci
împotriva cãpeteniilor ?i domniilor ?i
nelegiuirii spirituale din locuri înalte.
Domnul vrea sã ne încurajeze sã privim la El
ca izvor a toatã tãria, Cel care poate sã ne
ajute. Noi putem privi la oameni ?i ei ne
vor da sfat; ?i totu?i acesta poate sã fie
înfrânt, dar când Dumnezeul lui Israel
porne?te sã lucreze pentru noi, El va face
ca aceasta sã izbuteascã. Avem nevoie de a
cunoa?te cã stãm bine înaintea Lui; dacã nu
stãm bine înaintea Lui, avem nevoie de a
face un efort serios pentru a ajunge în bunã
legãturã cu El. Trebuie sã facem ceva noi
în?ine personal. Nu trebuie sã ne riscãm
interesele ve?nice prin lucrarea la
întâmplare. Trebuie sã punem totul în bunã
rânduialã; trebuie sã împlinim cerin™ele lui
Dumnezeu, ?i apoi sã a?teptãm ca Dumnezeu sã
lucreze împreunã cu eforturile noastre.
(2Cron. 20,15). Dumnezeu lucreazã în noi
prin lumina adevãrului Sãu. Trebuie sã fim
ascultãtori de toate poruncile Lui. O, de
am cerceta punctul acesta ?i anume cã
lucrarea în care suntem angaja™i nu e
lucrarea noastrã, ci lucrarea lui Dumnezeu ?
i cã noi ca unelte smerite suntem împreunã
lucrãtori cu El; ?i cu privirea îndreptatã
numai la slava lui Dumnezeu, noi nu trebuie
sã confundãm începutul vie™ii cre?tine cu
sfâr?itul ei, ci sã vedem nevoia educa™iei
pe pãmânt pentru a ne pregãti în vederea
împlinirii voiei lui Dumnezeu! Noi nu
trebuie sã ne înãl™ãm pe noi în?ine, nici sã
nu fim încrezu™i în noi în?ine, ci sã ne
încredem în Dumnezeu, cunoscând cã El este
binevoitor ?i în stare sã ne ajute. Dumnezeu
va lucra cu poporul Sãu, dar avem nevoie sã
fin în pozi™ia aceea ca încrederea ?i
credin™a noastrã în El sã devinã puternice.
(RH, 10 mai, 1887)
1.
2.
3. 3-7, 9,10. Ascultarea aduce favoarea lui
Dumnezeu. (2Cron. 17,3-7. 9. 10). Ascultarea
de Domnul totdeauna aduce favoare, iar o
credincioasã împlinire a principiilor celor
drepte va avea împuternicirile divine, dar
Domnul este dezonorat când aceia care sunt
pu?i ca administratori ai turmei lui
Dumnezeu, sus™in ?i aprobã o lucrare rea.
Semnele exterioare ale postului ?i
rugãciunii, fãrã de un duh zdrobit ?i
smerit, nu sunt de valoare înaintea lui
Dumnezeu. E necesarã lucrarea lãuntricã a
harului. Smerenia sufleteascã este absolut
trebuincioasã. Aceasta o cautã Dumnezeu. El
va privi îndurãtor pe to™i cei care î?i
smeresc inima înaintea Lui. El va asculta
cererile lor ?i le va vindeca apostaziile
lor. Predicatori ?i membrii au nevoie de
lucrarea de curã™ire în sufletele lor,
pentru ca judecã™ile lui Dumnezeu sã se
abatã de la ei. Dumnezeu a?teaptã smerenie ?
i pocãin™ã. El va primi pe to™i cei care se
vor întoarce la El din toatã inima lor. (MS
33, 1903)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16-21 (2Imparati 15,5). Succesul nu
trebuie sã-l îngâmfe pe om. (2Cron. 26,16-
21). Cazul împãratului Ozia dã la ivealã cum
va pedepsi Dumnezeu pãcatul seme™iei… Domnul
a rânduit oameni pentru anumite posturi în
biserica Sa, ?i El nu vrea ca ei sã se
îndepãrteze din locurile la care El i-a
rânduit. Când Domnul le dã un oarecare
succes, ei nu trebuie sã se umple de mândrie
?i sã creadã despre sine cã sunt califica™i
sã facã o lucrare pentru care nu sunt
pregãti™i ?i la care Dumnezeu nu i-a chemat.
(RH, 14 aug. 1900)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9-13. Felul cum lucreazã Dumnezeu. ?n
cazul lui Manase, Domnul ne dã un exemplu de
felul în care lucreazã El. (2Cron. 33,9-13).
Domnul a vorbit adesea poporului Sãu dându-i
avertizare ?i mustrare. El S-a descoperit în
îndurare, iubire ?i bunãtate. El nu a lãsat
poporul decãzut la voia vrãjma?ului, ci a
avut îndelungã rãbdare fa™ã de ei, chiar în
timpul apostaziei încãpã™ânate. Dar dupã ce
s-au fãcut apeluri în zadar, El pregãte?te
nuiaua pedepsei. Ce iubire plinã de
compãtimire s-a exercitat fa™ã de poporul
lui Dumnezeu! Domnul ar fi putut sã-i
doboare la pãmânt în pãcatele lor pe cei
care lucrau contrariu planurilor Lui, dar El
nu a fãcut lucrul acesta. Mâna Lui încã mai
este întinsã. Avem motive de a aduce
mul™umiri lui Dumnezeu pentru cã El nu a
retras Duhul Sãu de la acei care au refuzat
sã umble în calea Lui. (Scrisoarea 94, 1899)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.19. Vezi E. G. White la 2Imparati 22,10.
11, vol. 2, p. 166
19.
20.
21. 21. (2Imparati 22,13). Cuvântul Domnului
încã obligatoriu. (2Imparati 22,13). Iosia
nu a spus: „Nu ?tiu nimic despre cartea
aceasta. Acestea sunt vechi precepte ?i
timpurile s-au schimbat. ” El a numit
bãrba™i care sã cerceteze problema, ?i ace?
ti bãrba™i au mers la Hulda, profetesa
(2Imparati 22,15-20). Pe vremea lui Iosia
Cuvântul Domnului era obligatoriu ?i ar fi
trebuit sã fie tot atât de strict impus, ca
?i pe vremea când a fost rostit. ?i astãzi
este la fel de obligatoriu cum a fost
atunci. (GCB, 1 aprilie 1903)
22.(2Imparati 22,14). Hulda vizitatã de
persoanele cele mai onorate ale împãrã™iei.
Iosia a trimis ca soli la profetesã pe
oamenii cei mai de sus ?i cei mai onora™i ai
poporului. El a trimis pe oamenii cei mai de
frunte ai împãrã™iei sale - oameni care
ocupau înalte posturi de încredere în
mijlocul na™iunii. ?n felul acesta, el a dat
cinste cuvintelor lui Dumnezeu. (GCB, 1
aprilie 1903)
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29. 29-31. Vezi E. G. White la 2Imparati
23,1-3, vol. 2, p. 166.
30.Vezi E. G. White la 2Imparati 23,2, vol.
2, p. 167.
31.
32.
33. 26-33. Vezi E. G. White la 2Imparati
23,29. 30, vol. 2, p. 168.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20. 20-24. Vezi E. G. White la 2Imparati
23,29-30, vol. 2, 168.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11-13. Vezi E. G. White, la 2Imparati
24,17-20, vol. 2, p. 169.
12.
13.
14. 14-21. Iudeii au exemplificat sfâr?itul
îndelungii rãbdãri a lui Dumnezeu. Na™iunea
iudaicã ne stã în fa™ã ca un exemplu de
terminarea îndelungii rãbdãri a lui
Dumnezeu. ?n distrugerea Ierusalimului este
preînchipuitã distrugerea lumii. Buzele
Aceluia care totdeauna au rostit
binecuvântãri asupra celui pocãit ?i a
rostit cuvinte de încurajare pentru sãrac ?i
suferind ?i a adus bucurie celui smerit, au
pronun™at un blestem asupra acelora cãrora
El le-a prezentat lumina dar nu au vrut sã
pre™uiascã sau sã primeascã lumina. Despre
aceia care au gândit sã evite clarul ?i
precisul Cuvânt al lui Dumnezeu ?i sã
cultive tradi™ii omene?ti, El a declarat cã
vor fi gãsi™i vinova™i de tot sângele
profe™ilor care fuseserã uci?i de la
întemeierea lumii. Iarã?i ?i iarã?i
Dumnezeu oprise pe iudei din calea lor rea
prin mustrãri aspre, dar ei L-au provocat
prin faptele lor nelegiuite, lepãdând Legea
Domnului o?tirilor ?i în cele din urmã
refuzând de a cinsti pe Fiul Lui, Unul
nãscut. Fiecare veac de cãlcare de lege a
adunat mânie pentru ziua mâniei. Isus a
suferit na™iunea încãpã™ânatã ?i nepocãitã
sã-?i umple mãsura nelegiuirii. Faptele lor
nelegiuite nu au fost nici uitate, nici
trecute cu vederea. Când a venit cu precizie
timpul cuvenit al judecã™ii pedepsitoare, s-
a trimis mandatul din locul sacru al Celui
Prea ?nalt pentru rãzbunarea onoarei lui
Dumnezeu ?i pentru preamãrirea Legii Lui.
(MS, 145, fãrã datã)
15.
16.
17.
18.
19.Vezi E. G. White de la 2Imparati 25,9,
vol. 2, pag. 170.
20.Vezi E. G. White de la 2Imparati 24,10-
16, vol. 2, pag. 169.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10-12. Unii laudã, iar al™ii plâng (Ezra
3,10) Nu este nevoie sã mai spunem cã
aceastã laudã ?i recuno?tin™ã erau în totul
cuvenite. Casa asupra cãrora se opreau ochii
lor era de o suficientã importan™ã pentru
Domnul ca sã adreseze constructorilor mereu
?i mereu cuvintele Lui de încurajare. Domnul
a dat slujitorilor Sãi cuvinte pe care sã le
rosteascã; ?i aceastã recuno?tin™ã trebuia
s-o exprime to™i atunci când ei au vãzut cã
temelia casei a fost pusã. Dar a intervenit
o altã dificultate. Plânsete ?i bocete,
lamentãri au fost auzite, pentru faptul cã
templu nu era a?a de falnic ca primul
templu. Erau aceia care au folosit puterile
lor de convingere care au vorbit despre
inferioritatea clãdirii fa™ã de aceea
construitã de Solomon. Amestecatã cu muzicã
?i cânt, cu bucurie ?i laudã la adresa lui
Dumnezeu, era ?i acest sunet dizonant, care
nu era nici de bucurie, nici de laudã sau
recuno?tin™ã, ci de nemul™umire. (Ezra
3,12). Ei au vãzut destul de mult pentru a-
i face sã laude pe Domnul. Ei au vãzut cã
Domnul i-a cercetat dupã ce El i-a împrã?
tiat pentru ingratitudinea ?i necredincio?ia
lor fa™ã de poruncile Sale. El a mi?cat
inima lui Cir, pentru a ajuta pe aceia care
au fost numi™i sã reclãdeascã templu, Casa
Sa. Dar aceia care erau u?or de descurajat
nu au umblat în credincio?ie. Ei au
între™inut sentimente descurajatoare care nu
erau o mireasmã de via™ã ?i fapte bune. (MS.
116, 1897)
1.
2.
3.
4.
5.
6. 6-10. Ezra a rãspândit copii ale Legii.
Ezra era dintre fiii lui Aaron, un preot, pe
care Dumnezeu l-a ales sã fie un instrument
spre bine pentru Israel, pentru ca El sã
poatã a?eza onoare asupra preo™iei, a cãrei
slavã fusese mult întunecatã în timpul
captivitã™ii. Ezra era un om de multã
evlaviei ?i de zel sfânt. El era ?i un om
plin de învã™ãturã, ?i un cãrturar iscusit
în legea lui Moise. Aceste calificãri fãceau
din el un bãrbat eminent. Ezra a fost mi?
cat de Duhul lui Dumnezeu sã cerceteze
cãr™ile istorice ?i poetice ale Bibliei, ?i
cu ajutorul acestora s-a familiarizat cu
sensul ?i în™elegerea Legii. ?n timpul
captivitã™ii cunoa?terea voii lui Dumnezeu
fusese pierdutã. Ezra a adunat toate copiile
legii pe care le-a putut gãsi. El a
rãspândit copii ale acestora în mijlocul
poporului lui Dumnezeu, ?i a devenit un
învã™ãtor al legii ?i al profe™iilor în ?
coli de-ale profe™ilor. Cuvântul curat, dat
ca învã™ãturã de Ezra, dãdea cuno?tin™e care
erau de cea mai mare valoare la data aceea.
(Scrisoarea 100, 1907) Dumnezeu dã o nouã
ocazie ?i manifestã îndelungã rãbdare.
Domnul a ridicat pe Ezra pentru a fi servul
Sãu. El a lucrat asupra inimii împãratului,
a?a cã Ezra a aflat har înaintea lui. ?
mpãratul a pus în mâinile lui mijloace
abundente pentru reclãdirea templului ?i a
fãcut cu putin™ã ca iudeii sã se reîntoarcã
?i anume cei care timp de ?aptezeci de ani
fuseserã în captivitate în Babilon. Dând
astfel poporului Sãu o nouã ocazie de a
servi lui Dumnezeu în propria lor ™arã,
Domnul manifestã îndelunga Lui rãbdare, fa™ã
de copiii Sãi rãtãci™i. (Scrisoarea 98,
1907)
7.
8.
9.
10.Un exemplu în cuno?tin™ã ?i practicã. Sã
lãsãm noi exemplul lui Ezra sã ne înve™e cum
ar trebui sã folosim cuno?tin™ele noastre
din Scripturi? Via™a acestui serv al lui
Dumnezeu ar trebui sã fie o inspira™ie
pentru noi sã servim pe Domnul cu inimã, cu
inteligen™ã ?i cu tãrie. Fiecare dintre noi
avem de fãcut o lucrare care ne-a fost
încredin™atã sã o facem ?i acesta poate fi
fãcutã numai prin efort consacrat. Avem
nevoie mai întâi sã ne devotãm cunoa?terii
celor cerute de Dumnezeu, ?i apoi sã le
practicãm. Atunci putem sã semãnãm semin™ele
adevãrului care vor aduce roade spre via™a
ve?nicã. (RH, 6 feb. 1908)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22. 22. Ezra dispus sã ia asupra sa riscul.
Ezra ?i asocia™ii sãi se hotãrâserã sã se
teamã de Dumnezeu, sã asculte de El ?i sã-?i
punã încrederea cu totul în El. Ei nu erau
dispu?i sã facã legãturi cu lumea pentru ca
sã asigure ajutorul sau prietenia vrãjma?
ilor lui Dumnezeu. Fie cã erau cu cei mul™i
sau cu cei pu™ini, ei ?tiau cã succesul
putea sã vinã numai de la Dumnezeu. ?i ei nu
aveau dorin™a ca succesul lor sã fie
atribuit bogã™iei sau influen™ei oamenilor
nelegiui™i. Ezra era dispus sã ri?te de a
încredin™a lucrarea sa lui Dumnezeu. El ?tia
bine cã dacã dãdeau gre? în lucrarea lor
importantã, aceasta urma sã fie din cauzã cã
nu ascultaserã de cerin™ele lui Dumnezeu ?i
de acea El nu-i putea ajuta. Scripturile ne
furnizeazã dovezi abundente cã e mai sigur
de a fi legat cu Domnul, ?i a pierde
favoarea ?i prietenia lumii, decât de a
cãuta în lume bunãvoin™ã ?i sprijin, ?i a
pierde din vedere dependen™a noastrã de
Dumnezeu. Tocmai din cauzã cã erau convin?i
de acest adevãr, iudeii au refuzat de a
permite adversarilor lor de a se uni cu ei
în lucrarea de construire a templului. Ei au
vãzut în propunerile acelor idolatri o
uneltire a lui Satana de a ademeni pe
poporul lui Dumnezeu la unire ?i comuniune
cu vrãjma?ii Lui. (RH, 8 ian. 1884)
1.
2.
3.
4.
5.
6.O rugãciune a smereniei ?i a zdrobirii de
inimã. Ezra avea adevãratul duh al
rugãciunii. ?nfã™i?ând cererea sa înaintea
lui Dumnezeu pentru Israel, când ei
pãcãtuiserã în mod grav în ciuda luminii ?i
a marilor privilegii, el a strigat:
„Dumnezeule, sunt uluit, ?i mi-e ru?ine,
Dumnezeule sã-mi ridic fa™a spre Tine. Cãci
fãrãdelegile noastre s-au înmul™it deasupra
capetelor noastre, ?i gre?elile noastre au
ajuns pânã la ceruri. ” Ezra î?i amintea de
bunãtatea lui Dumnezeu arãtatã în faptul cã
dãduse din nou poporului Sãu un loc de a?
ezare în ™ara lor natalã ?i el era cople?it
de indignare ?i de durere la gândul necuno?
tin™ei lor în schimbul favoarei divine.
Limbajul lui este acela al adevãratei
umilin™e a sufletului, zdrobirea de inimã
care are trecere la Dumnezeu în rugãciune.
Numai rugãciunea celui smerit ajunge la
urechile Domnului Sabaot. (ST, 19 feb. 1885)
1. 1. Bãrba™i ai ocaziei ?i ai principiului.
Neemia ?i Ezra sunt oameni ai ocaziei.
Domnul avea pentru ei o lucrare specialã pe
care sã o facã. Ei trebuia sã cheme pe
oameni sã-?i cerceteze cãile, ?i sã vadã
unde fãcuserã gre?ealã; de aceea Domnul nu
lãsase fãrã motiv ca poporul Sãu sã ajungã
lipsit de putere ?i înfrânt ?i sã fie dus în
captivitate. Domnul a binecuvântat ]n mod
special pe ace?ti bãrba™i ca sã stea pentru
adevãr ?i dreptate. Neemia nu a fost pus de
o parte ca preot sau ca profet, dar Domnul
l-a folosit pentru a face o lucrare
specialã. El a fost ales sã fie conducãtor
al poporului. Dar credincio?ia lui fa™ã de
Dumnezeu nu depindea de pozi™ia sa. Domnul
nu va îngãdui ca lucrarea Lui sã fie
împiedicatã chiar dacã lucrãtorii s-ar
dovedi nevrednici. Dumnezeu are oameni în
rezervã, pregãti™i pentru a face fa™ã
cererii, ca lucrarea Lui sã fie feritã de
orice influen™ã molipsitoare. Dumnezeu va fi
onorat ?i glorificat. Când Duhul lui
Dumnezeu impresioneazã mintea omului rânduit
de Dumnezeu ca pregãtit pentru lucrare, el
rãspunde, zicând: „Iatã-mã trimite-mã!”
Dumnezeu demonstrase poporului pentru care
fãcuse atât de multe cã El nu va ceda
înaintea pãcatelor lor. El a lucrat, nu prin
cei care refuzase de a-L servi cu toatã
inima, care î?i stricaserã cãile înaintea
Lui, ci prin Neemia, deoarece el era trecut
în cãr™ile cerului ca om. Dumnezeu spusese:
„Voi cinsti, pe cine Mã cinste?te. ” Neemia
s-a dovedit a fi un om pe care Dumnezeu îl
putea folosi pentru a doborî principiile
false ?i pentru a restaura principiile de
obâr?ie cereascã ?i Dumnezeu l-a onorat.
Domnul va folosi în lucrarea Lui bãrba™i
care vor fi tot atât de credincio?i fa™ã de
principiu ca ?i o™elul, care nu vor fi
influen™a™i de sofistãriile acelora care ?i-
au pierdut vederea spiritualã. Neemia
fusese ales de Dumnezeu pentru cã era dispus
sã conlucreze cu Domnul ca un restaurator.
Minciuna ?i intriga au fost folosite pentru
a-i strica integritatea, dar el nu se va
lãsa mituit. El a refuzat de a fi corupt
prin inven™iile oamenilor neprincipiali,
care fuseserã numi™i pentru a face o lucrare
rea. El nu le-a îngãduit sã-l intimideze
pentru a lua o atitudine la?e. Când a vãzut
cã se pun în ac™iune principii rele, el nu a
stat la o parte ca un privitor, ?i prin
tãcerea lui sã-?i da consim™ãmântul. El nu a
lãsat pe oameni sã tragã concluzia cã se
plasa de partea cea rea. El a luat o pozi™ie
fermã, inflexibilã pentru dreptate. El nu
era dispus sã dea nici o fãrâmã de influen™ã
pentru pervertirea principiilor pe care le
stabilise Dumnezeu. Indiferent de calea pe
care ar fi mers al™ii, el putea sã spunã:
„Eu nu am fãcut a?a, din fricã de Dumnezeu”.
?n lucrarea sa, Neemia a avut totdeauna în
vedere onoarea ?i slava lui Dumnezeu.
Guvernatorii, care fuseserã înainte de el,
lucraserã cu nedreptate fa™ã de popor „?i
luau de la el pâine ?i vin, afarã de cei
patruzeci de sicli de argint; chiar ?i
slujitorii lor apãsau poporul”. „Eu nu am
fãcut a?a” declara Neemia, „din fricã de
Dumnezeu”. (RH, 2 mai, 1899)
2.
3.
4.
5. 5-11. O rugãciune care trebuie sã fie
studiatã. (Neemia 1,5-6). Nu numai cã Neemia
a spus cã Israel pãcãtuise. El a recunoscut
cu pocãin™ã cã el ?i casa tatãlui sãu
pãcãtuiserã. „Te-am supãrat”, zice el, a?
ezându-se la un loc cu cei care au adus
dezonoare lui Dumnezeu prin aceea cã nu
stãtuserã tari pentru adevãr… (Neemia 1,7-
11). Neemia s-a smerit înaintea lui
Dumnezeu, dându-I slava cuvenitã Numelui
Sãu. La fel a fãcut Daniel în Babilon. Sã
studiem rugãciunile acestor bãrba™i. Ei ne
înva™ã cã trebuie sã ne smerim dar cã
niciodatã nu trebuie sã desfiin™ãm linia de
demarca™ie dintre poporul lui Dumnezeu
pãzitor al poruncilor ?i cei care n-au
respect de Legea Lui. To™i avem nevoie sã
ne apropiem de Dumnezeu. El se va apropia de
cei care se apropie de El cu smerenie, plini
de o sfântã înfiorare fa™ã de sfânta Lui
maiestate ?i stând înaintea Lui despãr™i™i
de lume. (MS, 58, 1903)
6.7. Neemia se încrede în credincio?ia lui
Dumnezeu. Prin credin™ã, apucându-se cu
tãrie de fãgãduin™a dumnezeiascã, Neemia a
depus la a?ternutul picioarelor harului
cererea sa ca Dumnezeu sã sus™inã cauza
poporului Sãu cãit, sã le dea din nou
putere, ?i sã zideascã locurile lor
pustiite. Dumnezeu Se purtase cu credincio?
ie în ce prive?te amenin™ãrile Lui când
poporul Sãu se despãr™ise de El; El îi
împrã?tiase printre popoare în locuri
strãine, potrivit Cuvântului Sãu. Iar Neemia
a gãsit tocmai în faptul acesta o asigurare
cã El va fi la fel credincios în împlinirea
fãgãduin™elor Sale. (SW, 1 martie 1904)
1.
2.
3.
4.(Rom. 12,12). Rugãciune stãruitoare.
Dumnezeu în providen™a Sa, nu îngãduie ca
noi sã cunoa?tem sfâr?itul de la început;
dar ne dã lumina Cuvântului Sãu pentru a ne
conduce în timp ce înaintãm ?i ne îndeamnã
sã avem mintea a™intitã la Isus. Oriunde am
fi, oricare ne-ar fi ocupa™ia, inima noastrã
trebui sã fie înãl™atã la Dumnezeu în
rugãciune. Aceasta înseamnã a fi stãruitori
în rugãciune. Nu e nevoie sã a?teptãm pânã
când ne putem pleca pe genunchi, ca de abia
atunci sã ne rugãm. Odatã când Neemia a
venit înaintea împãratului, împãratul l-a
întrebat de ce avea înfã™i?area a?a de
tristã ?i ce cerere avea de fãcut. Dar
Neemia nu a îndrãznit sã rãspundã îndatã.
Erau în cumpãnã interese importante. Soarta
unei na™iuni depindea de impresia care s-ar
fi fãcut atunci asupra min™ii monarhului, ?i
Neemia a înãl™at o rugãciune la Dumnezeul
cerului, înainte de a fi îndrãznit sã
rãspundã împãratului. Rezultatul a fost cã
el a cãpãtat tot ce a cerut ?i a dorit. (HS,
144)
5.
6.
7.
8.18. Mâna cea bunã a lui Dumnezeu
recunoscutã. Domnul ne cere sã ascundem eul
în Isus Hristos, ?i sã lãsãm ca slava sã fie
toatã a lui Dumnezeu. Via™a noastrã este a
Domnului, ?i e investitã cu o rãspundere pe
care noi nu o în™elegem pe deplin. Fibrele
eului au fost ™esute în stofã ?i aceasta a
adus dezonoare lui Dumnezeu. Neemia, dupã
cea câ?tigat o influen™ã atât de mare asupra
monarhului la a cãrui curte trãia, ?i asupra
poporului sãu la Ierusalim, în loc de a
aduce laudã propriilor sale trãsãturi
excelente de caracter, remarcabilei lui
destoinicii ?i energii, a spus lucrurile a?a
cum erau. E a declarat cã succesul lui se
datora mâinii cele bune al lui Dumnezeu care
era asupra lui. El a cultivat adevãrul cã
Dumnezeu era ocrotirea lui în orice oizi™ie
de influen™ã. Pentru fiecare trãsãturã de
caracter prin care a ob™inut bunãvoin™a, el
lãuda puterea lucrãtoare a lui Dumnezeu prin
agen™ii Lui nevãzu™i. ?i Dumnezeu i-a dat
în™elepciune pentru cã el nu s-a îngâmfat.
Domnul l-a învã™at cum sã întrebuin™eze
darurile încredin™ate lui spre cel mai bun
folos, ?i sub supravegherea lui Dumnezeu,
talan™ii ace?tia au câ?tigat al™i talan™i.
Acest agent omenesc putea sã fie influen™at
de agen™ii divini. (Scrisoarea 83, 1898)
9.
10.
11.
12. 12-15. ?ngerii vãd biserica a?a cum
vedea Neemia Ierusalimul. Cu inima zdrobitã
de întristare, vizitatorul venit din locuri
depãrtate a privit la întãriturile ruinate
ale iubitului sãu Ierusalim. ?i cum altfel
privesc îngerii cere?ti la starea bisericii
lui Hristos? La fel cu locuitorii din
Ierusalim, noi ne obi?nuim cu rele existente
?i adese suntem mul™umi™i în timp ce nu
facem nici un efort de a le lecui. Dar cum
sunt privite aceste rele de cãtre fiin™ele
având luminã dumnezeiascã? Oare nu privesc ?
i ele, ca ?i Neemia, cu inima împovãratã de
întristare la zidurile ruinate ?i la por™ile
arse de foc? Oare nu sunt pretutindeni
vizibile scenele ru?inoase ale apostaziei de
la Dumnezeu ?i ale conformãri la o lume
iubitoare de pãcat ?i urâtoare de adevãr? ?n
aceste zile de întuneric ?i primejdie, cine
e în stare sã stea în apãrarea Sionului ?i
sã-i facã vreun bine? Starea ?i
perspectivele spirituale nu sunt pe potriva
luminii ?i privilegiile acordate de
Dumnezeu. (SW, 22 martie, 1904)
13.
14.
15.
16.
17. 17. 18. Necesari mul™i Neemia. E nevoie
de mul™i Neemia în biserica de azi - nu
oameni care sã poatã numai sã se roage ?i sã
predice, ci oameni ale cãror rugãciuni ?i
predici sã fie întãrite de un scop puternic
?i plin de râvnã. Drumul urmat de acest
patriot evreu în împlinirea planurilor sale
este un drum care ar trebui sã fie adoptat
de deserven™ii cultici ?i de bãrba™ii de la
conducere. Dupã ce ?i-au fãcut planurile, ei
trebuie sã le prezente bisericii de a?a
manierã ca sã câ?tige interesul ?i
conlucrarea ei. Oamenii trebuie sã în™eleagã
planurile ?i sã participe la lucrare, ?i vor
avea un interes personal în prosperitatea
ei. Succesul care a înso™it eforturile lui
Neemia aratã ce poate sã realizeze
rugãciunea, credin™a ?i ac™iunea în™eleaptã
?i energicã. Credin™a vie îndeamnã la
ac™iune energicã. Spiritul dat pe fa™ã de
conducãtor va fi în mare mãsurã, reflectat
de popor. Dacã conducãtorii care mãrturisesc
a crede adevãrurile solemne ?i importante
care au sã punã la încercare lumea în timpul
de fa™ã, nu manifestã o râvnã înflãcãratã
pentru a pregãti poporul ca sã stea în
picioare în ziua lui Dumnezeu, trebuie sã ne
a?teptãm ca biserica sã fie nepãsãtoare,
lene?ã ?i iubitoare de plãceri. (SW, 29
martie, 1904) Avem nevoie în veacul aceasta
a lumii de mul™i Neemia, care sã trezeascã
poporul pentru a vedea cât de departe este
de Dumnezeu din cauza cãlcãrii Legii Lui.
Neemia a fost un reformator, un mare om
ridicat pentru un timp important. Când a
venit în atingere cu rãul, ?i cu tot felul
de împotriviri, s-a trezit un nou curaj ?i o
nouã râvnã. Energia ?i hotãrârea lui au
umplut de însufle™ite pe oamenii din
Ierusalim; ?i tãria ?i curajul au luat locul
slãbiciunii ?i descurajãrii. Scopul lui
sfânt, nãdejdea lui puternicã, consacrarea
lui voioasã la lucru, au fost contagioase.
Poporul s-a molipsit de entuziasmul
conducãtorului sãu, ?i în sfera sa fiecare a
devenit un Neemia ?i a ajutat la întãrirea
mâinii ?i inimii semenului sãu. Iatã o
lec™ie pentru pastorii de astãzi. Dacã ei
sunt molateci, nelucrãtori, lipsi™i de zel
sfânt, ce se poate a?tepta de la poporul
cãruia îi servesc? (SW, 28 iunie, 1904)
1. 1-8. Satana încã mai folose?te dispre™ul
?i derâderea. Experien™a lui Neemia se
repetã în istoria poporului lui Dumnezeu din
zilele noastre. Aceia care lucreazã pentru
cauza adevãrului vor vedea cã ei nu pot face
lucrul acesta fãrã de a trezi mânia vrãjma?
ului ei. Cu toate cã ei au fost chema™i de
Dumnezeu la lucrarea în care sunt angaja™i,
?i purtarea lor e aprobatã de El, ei nu pot
scãpa de ocarã ?i de luare în râs. Ei vor fi
acuza™i ca vizionari, oameni pe care nu se
poate pune încredere, uneltitori de rele,
fã™arnici - pe scurt, ori?ice care sã se
potriveascã cu planul sau scopul vrãjma?ului
lor. Lucrurile cele mai sfinte vor fi
prezentate într-o luminã ridicolã pentru a
amuza pe cei lipsi™i de evlavie. O foarte
micã mãsurã de sarcasm ?i glumã josnicã,
unite cu invidie, gelozie, neevlavie ?i urã
e îndestulãtoare pentru a excita veselia
batjocoritorului profan. Iar ace?ti bufoni
plini de încumetare ascut ingeniozitatea
unui altuia, ?i se îmboldesc unul pe altul
în lucrarea lor blasfemiatoare. Dispre™ul ?i
luarea în râs sunt cu adevãrat dureroase
pentru natura omeneascã, dar ele trebuie sã
fie îndurate de to™i cei care sunt
credincio?i fa™ã de Dumnezeu. E planul lui
Satana ca în felul acesta sã abatã suflete
de la sãvâr?irea lucrãrii pe care Domnul a
pus-o asupra lor. Nu trebuie sã se punã
încredere în batjocoritorii îngâmfa™i, totu?
i a?a cum Satana a gãsit în cur™ile cere?ti
o ceatã care sã simpatizeze cu el, ?i ace?
tia gãsesc printre declara™ii aderen™i ai
lui Hristos, pe unii pe care ei îi pot
influen™a, care-i cred sinceri, care
simpatizeazã cu ei, le i-au apãrarea ?i se
îmbibã cu spiritul lor. Oameni care sunt în
neîn™elegere unii cu al™ii aproape asupra
tuturor celorlalte lucruri, se vor uni la
persecutarea celor pu™ini care îndrãznesc sã
meargã pe calea dreaptã a datoriei. ?i
aceea?i vrãjmã?ie care duce la dispre™ ?i
derâdere va inspira la o ocazie favorabilã,
mãsuri mai violente ?i mai crude, în deosebi
atunci când lucrãtorii pentru Dumnezeu sunt
activi ?i cu succes. (SW, 12 aprilie, 1904)
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7-9. Unire printr-o legãturã draconicã.
Un spirit de urã ?i împotrivire fa™ã de
evrei a dat na?tere unei alian™e ?i a creat
simpatie reciprocã între diferite grupãri de
oameni, care altfel s-ar fi rãzboit între
ei. Aceasta va ilustra ceea ce vedem adesea
în timpul nostru în unirea existentã între
oameni din diferite denomina™iuni pentru a
se împotrivi adevãrului prezent, a cãrei
unicã legãturã pare a fi ceea ce e draconicã
în natura ei, manifestând urã ?i înver?unare
împotriva rãmã?i™ei care ™ine poruncile lui
Dumnezeu. „Ne-am rugat Dumnezeului nostru, ?
i am pus o strajã zi ?i noapte ca sã ne
apere împotriva loviturilor lor. ” Noi
suntem în continuã primejdie de a deveni
îngâmfa™i, rezemându-ne pe propria noastrã
în™elepciune, ?i nefãcând din Dumnezeu tãria
noastrã. Nimic nu deranjeazã mai mult pe
Satana ca faptul cã nu suntem în necuno?
tin™ã de uneltirile lui. Dacã ne dãm seama
de primejdiile noastre, vom sim™i nevoia de
rugãciune ca ?i Neemia ?i, asemenea lui, vom
cãpãta acea ocrotire sigurã care ne va da
siguran™ã în timp de primejdie. Dacã suntem
fãrã grijã ?i nepãsãtori, cu siguran™ã cã
vom fi birui™i de uneltirile lui Satana.
Trebuie sã fin vigilen™i. ?n timp ce ca ?i
Neemia, alergãm la rugãciune, spunând
încurcãturile ?i poverile noastre lui
Dumnezeu, nu trebuie sã ne închipuim cã noi
nu avem nimic de fãcut. Trebuie sã veghem ?i
sã ne rugãm. Trebuie sã veghem asupra
lucrãrii vrãjma?ilor no?tri ?i sã o urmãrim,
ca nu cumva ei sã ob™inã avantaj în în?
elarea de suflete. Ar trebui ca în
în™elepciunea lui Hristos, sã facem eforturi
pentru a dejuca planurile lor, ?i, în acela?
i timp, sã nu îngãduim ca ei sã ne cheme de
la marea noastrã lucrare. Adevãrul e mai
tare ca în?elãciunea. Neprihãnirea va birui
asupra rãului…. Vom avea sã dãm piept cu
împotrivitorii de tot felul, ca ?i
constructorii zidurilor Ierusalimului; dar
dacã veghem ?i ne rugãm ?i lucrãm cum au
fãcut ei, Dumnezeu va lupta bãtãliile
noastre pentru noi ?i ne va da victorii
pre™ioase. (RH, 6 iulie, 1886)
1.
2.
3. 3. Felul în care sã întâmpinãm
amenin™ãrile care sperie. Vom avea sã dãm
piept cu cea mai dârzã împotrivire din
partea acelora care se împotrivesc Legii lui
Dumnezeu. Dar, ca ?i constructorii zidurilor
Ierusalimului, nu trebuie sã fim nici
abãtu™i, nici împiedica™i de la lucrarea
noastrã prin ve?ti, prin solii care doresc
discu™ii sau controverse, sau prin
amenin™ãri care intimideazã, prin
rãspândirea de neadevãruri, sau prin orice
nãscocire pe care ar pune-o Satana la cale.
Rãspunsul nostru sã fie: suntem angaja™i
într-o mare lucrare, ?i nu ne putem opri.
Uneori vom fi descuraja™i cu privire la
calea pe care trebuie sã o urmãm, pentru a
pãstra onoarea lucrãrii lui Dumnezeu, ?i
pentru a apãra adevãrul. Purtarea lui
Neemia ar trebui sã aibã o influen™ã
puternicã asupra min™ii noastre, cu privire
la felul cum sã întâmpinãm astfel de
împotrivitori. Noi ar trebui sã ducem toate
acestea la Domnul în rugãciune, a?a cum
Neemia a fãcut propria sa cerere lui
Dumnezeu în timp ce duhul sãu era smerit. El
s-a agã™at de Dumnezeu cu credin™ã
neclintitã. Acesta e drumul pe care trebuie
sã-l urmãm. Timpul e prea scurt ca sã fie
devotat de servii lui Dumnezeu pentru
apãrarea caracterului lor înnegrit de cei
care urãsc Sabatul Domnului. Noi trebuie sã
mergem înainte cu încredere neclintitã,
crezând cã Dumnezeu va da adevãrului Sãu
mari ?i pre™ioase biruin™e. ?n smerenie,
blânde™e ?i curã™ie a vie™ii, sprijinindu-ne
pe Isus, noi trebuie sã purtãm cu noi o
putere convingãtoare pentru cã cã avem
adevãrul. (RH, 6 iulie, 1886)
1. Principiile biblice mai pe sus de
obiceiurile oamenilor. ?n capitolul 9 din
Neemia, sunt raportate lucrãrile Domnul în
favoarea poporului Sãu. Sunt date la ivealã
pãcatele poporului în abaterea de la
Dumnezeu. Pãcatele acestea îi despãr™ise de
Dumnezeu, ?i El îngãduise ca ei sã fie adu?i
sub stãpânirea na™iunilor pãgâne. Istoria
aceasta a fost scrisã pentru folosul nostru.
Ceea ce a fost va mai fi ?i noi avem nevoie
sã ne adresãm lui Dumnezeu pentru sfat. Nu
trebuie sã ne încredem în sfatul oamenilor.
Avem nevoie de o tot mai mare putere de
discernãmânt ca sã putem face deosebire
între adevãr ?i rãtãcire. Istoria copiilor
lui Israel aratã rezultatul sigur al
abaterii de la principiile biblice la
obiceiurile ?i practicile oamenilor. Domnul
nu va sprijini nici un plan care satisface
egoismul oamenilor, ?i care vesteje?te
lucrarea Lui. El nu va da prosperitate
uneltirilor care tind sã îndepãrteze de la
credincio?ia fa™ã de poruncile Lui. El cere
ca talan™ii pu?i la îndemâna omului sã fie
folosi™i pentru umblarea pe calea Lui, în
sãvâr?irea judecã™ii ?i dreptã™ii fie cã e
vorba de a dãrâma sau de a reface ?i a zidi,
Dumnezeu nu vrea ca noi sã ascultãm de
în™elepciunea oamenilor care au dispre™uit
Cuvântul Lui, ?i s-au fãcut de ocarã prin
purtãrile ?i sfaturile lor. (RH, 2 mai,
1899)
2.
3.
4.
5.
6. 6-15. Vezi E. G. White, Exod 20,1-17,
vol. 1, p. 46.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.(Neem. 10,29). Unire într-un legãmânt
solemn. Ar fi o scenã bine plãcutã lui
Dumnezeu ?i îngerilor, dacã cei care declarã
în aceastã genera™ie cã ?l urmeazã pe El s-
ar uni, a?a cum a fãcut Israel de pe vremuri
(referindu-se în deosebi la rede?teptarea
din zilele lui Neemia) într-un legãmânt
solemn „sã pãzeascã ?i sã împlineascã toate
poruncile Domnului, Stãpânul nostru,
orânduirile ?i legile Lui”. (SW, 7 iunie,
1904)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9. Contrast între douã ospe™e. Citim cu
plãcere despre ospã™ul împãrãtesei Vasti.
Acesta nu era un ospã™ la care lua parte o
mul™ime pestri™ã de persoane, ci un ospã™
oferit de împãrãteasã doamnelor de rang
înalt din împãrã™ie, care au fost
între™inute cu o curtoazie modestã fãrã
desfrâu sau senzualitate. Atunci când
împãratul nu mai era el însu?i, când
judecata fusese detronatã de bãutura de vin
a trimis dupã împãrãteasã, pentru ca aceia
care erau de fa™ã la petrecerea lui, bãrba™i
îmbãta™i de vin, sã se poatã uita la
frumuse™ea ei. Ea a ac™ionat în armonie cu o
con?tiin™ã curatã. Vasti a refuzat de a
asculta de porunca împãratului, gândind cã
atunci când î?i va fi venit în fire, el va
lãuda purtarea ei. Dar împãratul avea
sfetnici neîn™elep™i. Ei au argumentat cã
aceasta ar fi o putere datã femeii spre
dauna ei. (MS, 29, 1911)
10. 10-12. Refuzul împãrãtesei Vasti era
spre binele împãratului (Estera 1,10. 11).
Dacã împãratul ?i-ar fi pãstrat demnitatea
împãrãteascã, practicând deprinderi de
cumpãtare, el n-ar fi dat o astfel de
poruncã. Dar mintea lui era afectatã de
vinul pe care îl bãuse fãrã opreli?te, ?i nu
era pregãtit sã procedeze în™elep™e?te.
Când a venit aceastã poruncã de la împãrat,
Vasti n-a împlinit poruncile lui, deoarece ?
tia cã vinul fusese folosit din bel?ug, ?i
cã Aha?vero? era sub influen™a bãuturii
îmbãtãtoare. ?n interesul so™ului ei ca ?i
al ei propriu, ea s-a hotãrât sã nu
pãrãseascã locul din fruntea doamnelor de la
curte. (Estera 1,12). (MS, 39, 1910)
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16-22. Dumnezeu a înlãturat spre bine
nebunia lui Aha?vero?. (Estera 1,16-22). Nu
e nici cea mai micã îndoialã cã împãratul,
când mai apoi a cercetat chestiune, ?i-a dat
seama cã Vasti merita sã fie onoratã, ?i sã
nu fie tratatã a?a cum era. Nici o lege de
divor™, alcãtuitã de bãrba™ii care timp de
multe zile se dedaserã la consumarea de vin,
bãrba™i care nu erau în stare sã-?i
stãpâneascã apetitul ,nu puteau sã fie de
vreo valoare înaintea ?mpãratului
împãra™ilor. Bãrba™ii ace?tia nu erau în
stare sã judece sãnãtos ?i nobil. Ei nu
puteau sã discearnã situa™ia adevãratã.
Oricât de înaltã le-ar fi slujba, oamenii
sunt rãspunzãtori înaintea lui Dumnezeu.
Marea putere exercitatã de împãra™i, adesea
duce la extreme în înãl™area eului. ?i
fãgãduin™ele fãrã de valoare fãcute pentru a
impune legi care trec cu vederea legile
superioare ale lui Dumnezeu, duc la mari
nedreptã™i. Ocazii de dedare la împlinirea
poftelor de felul celor descrise în cel
dintâi capitol din Estera, nu proslãvesc pe
Dumnezeu. Dar Domnul împline?te voia Sa prin
oameni care totu?i duc în rãtãcire pe al™ii.
Dacã Dumnezeu nu ar fi întins mâna Sa
înfrânãtoare s-ar vedea nedreptã™i ciudate.
Dar Dumnezeu impresioneazã min™i omene?ti sã
execute planul Sãu, chiar dacã cel
impresionat continuã sã urmeze practici
rele. Iar Domnul ??i împline?te planurile
prin oameni, care nu recunoscut lec™iile Lui
de în™elepciune. ?n mâna Lui este inima
oricãrui cârmuitor omenesc, pentru a o
îndrepta ori încotro vrea El, a?a cum
îndreaptã El apele râului. Prin experien™a
care a adus pe Estera la tronul Medo-
Persiei, Dumnezeu lucra pentru aducerea la
îndeplinire a inten™iilor Sale fa™ã de
poporul Sãu. Cea ce s-a fãcut sub influen™a
a mult vin a lucrat spre binele lui Israel.
(MS, 39, 1910)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14-17. Femei consacrate pot îndeplini o
parte însemnatã. Prin împãrãteasa Estera,
Domnul a sãvâr?it o mare eliberare pentru
poporul Sãu. ?ntr-un timp când pãrea cã nici
o putere nu putea sã-i salveze, Estera ?i
femeile asociate cu ea, prin post ?i
rugãciune ?i ac™iune promptã au fãcut fa™ã
situa™iei, ?i au adus salvare poporului lor.
Un studiu al lucrãrii femeilor în legãturã
cu lucrarea lui Dumnezeu din timpurile
Vechiului Testament ne va aduce multe
învã™ãturi care ne vor face în stare sã ?tim
cum sã procedãm în cazuri de for™ã majorã în
lucrarea de azi. S-ar putea sã nu fim adu?i
într-un loc atât de critic ?i de proeminent
ca poporul lui Dumnezeu de pe vremea
Esterei, dar adesea femei convertite pot
sãvâr?i o parte importantã în locuri mai
umile. (Scrisoarea 22, 1911)
1.Moise a scris cartea lui Iov. Anii
îndelunga™i în singurãtã™ile pustiului n-au
fost pierdu™i. Nu numai cã Moise cãpãta o
pregãtire pentru marea lucrare ce-i sta în
fa™ã, ci în cursul acestui timp, sub
inspira™ia Duhului Sfânt, el a scris cartea
Genesa, cum ?i cartea lui Iov, care urmau sã
fie citite cu cel mai mare interes de
poporul lui Dumnezeu pânã la sfâr?itul
timpului. (ST, 19 feb. 1880)
2.
3.
4.
5.Iov ca preot credincios. Ar fi bine ca
pãrin™ii sã înve™e de la bãrbatul din U™ o
lec™ie de statornicie ?i devo™iune. Iov nu a
neglijat datoria sa fa™ã de cei din afara
gospodãriei sale, el era binevoitor, amabil,
cu grijã pentru interesele altora ?i în
acela?i timp el lucra serios pentru
mântuirea propriei sale familii. ?n timpul
festivitã™ilor fiilor ?i fiicelor sale, el
tremura ca nu cumva copiii sãi sã
nemul™umeascã pe Dumnezeu. Ca preot
credincios al casei sale, el aducea jertfe
pentru fiecare dintre ei în parte. El cuno?
tea caracterul vãtãmãtor al pãcatului ?i
gândul cã s-ar putea ca copiii sãi sã piardã
din vedere cerin™ele dumnezeie?ti îl îndemna
sã meargã la Dumnezeu ca un mijlocitor în
favoarea lor. (RH, 30 aug. 1881)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7-8. (Iov 38,1. 2). Nenorocirile nu sunt
un semn al pãcatelor. E foarte natural ca
fiin™ele omene?ti sã-?i închipuie cã ni?te
nenorociri mari sunt un indiciu sigur de
mari crime ?i de pãcate enorme; dar adesea
fac o gre?ealã mãsurând în felul acesta
caracterul. Noi nu trãim în timpul judecã™ii
pedepsitoare. Binele ?i rãul sunt
amestecate, ?i nenorocirile vin peste to™i.
Uneori oamenii depã?esc linia de hotar
dincolo de grija protectoare a lui Dumnezeu,
?i atunci Satana î?i exercitã puterea asupra
lor, ?i Dumnezeu nu intervine. Iov fusese
greu lovit, ?i prietenii lui cãutau sã-l
facã sã recunoascã cum cã suferin™a lui era
rezultatul pãcatului, ?i sã-l facã sã se
simtã sub condamnare. Ei prezentau cazul lui
ca acela al unui mare pãcãtos; dar Domnul i-
a mustrat pentru judecata lor aplicatã
servului Sãu credincios. (MS 56, 1894)
8.
9.Prietenii lui Iov au repreyentat gre?it pe
Dumnezeu. Existã nelegiuire în lumea
noastrã, dar nu toatã suferin™a e rezultatul
unei purtãri rele în via™ã. Iov e adus
lãmurit în fa™a noastrã ca un om pe care
Domnul l-a lãsat sã fie supus suferin™ei de
cãtre Satana. Vrãjma?ul l-a dezbrãcat de tot
ce poseda; legãturile lui de familie au fost
rupte, copiii iau fost rãpi™i. Pentru un
timp trupul lui a fost acoperit de bube
respingãtoare, ?i el suferea foarte mult.
Prietenii lui au venit sã-l mângâie, dar ei
au încercat sã-l facã sã vadã cã el purta
rãspunderea datoritã purtãrii lui pãcãtoase
pentru suferin™a sa. Dar el s-a apãrat ?i a
respins acuza™ia, declarând: „Sunte™i ni?te
mângâietori supãrãcio?i voi to™i. ” Cãutând
sã-l facã vinovat înaintea lui Dumnezeu ?i
ca meritând-?i pedeapsa, ei l-au supus la o
jignitoare încercare, ?i au prezentat pe
Dumnezeu într-o luminã neadevãratã; dar Iov
nu s-a abãtut de la credincio?ia sa ?i
Dumnezeu a rãsplãtit pe servul Lui
credincios. (MS 22, 1898)
1. (Rom. 11,33). Dumnezeu pune întrebãri la
care învã™a™ii nu pot sã rãspundã. Bãrba™ii
cu inteligen™a cea mai puternicã nu pot
în™elege tainele lui Iehova a?a cum sunt
descoperite în naturã. Inspira™ia
dumnezeiascã pune multe întrebãri la care
cel mai mare învã™at nu poate rãspunde. ?
ntrebãrile acestea nu au fost puse,
presupunând cã noi am putea rãspunde la ele,
ci pentru a atrage aten™ia la tainele adânci
ale lui Dumnezeu, ?i pentru a-i face sã ?tie
cã în™elepciunea lor e mãrginitã, cã în
lucrurile obi?nuite ale vie™ii de toate
zilele sunt taine care depã?esc priceperea
min™ilor mãrginite, cã judecata ?i scopurile
lui Dumnezeu nu pot fi dezlegate, iar
în™elepciunea Lui e de nepãtruns. Dacã Se
descoperã omului, o face prin învelirea Sa
în norul des la misterului. Inten™ia lui
Dumnezeu e de a ascunde mai mult cu privire
la Sine decât face cunoscut omului. Dacã
oamenii ar în™elege pe deplin cãile ?i
lucrãrile lui Dumnezeu, atunci n-ar crede cã
El e Cel fãrã de margini. El nu e de în™eles
pentru om în în™elepciune, motivele ?i
scopurile Sale. „Neîn™elese sunt cãile Lui”
(Rom. 11,33). Iubirea Lui nu poate fi
niciodatã explicatã pe temeiul principiilor
naturale. Dacã lucrul acesta s-ar putea
face, noi nu am sim™i cã ne putem încrede în
El cu interesele sufletului nostru.
Scepticii refuzã a crede, din cauzã cã
mintea lor mãrginitã nu poate pricepe
puterea nemãrginitã prin care Dumnezeu Se
descoperã oamenilor. Chiar ?i mecanismul
corpului omenesc nu poate fi în™eles pe
deplin; el prezintã taine care fac de ru?ine
chiar ?i pe cel mai inteligent. Totu?i, din
cauzã cã ?tiin™a omeneascã în cercetãrile ei
nu poate explica lucrãrile ?i cãile
Creatorului, oamenii se îndoiesc de
existen™a lui Dumnezeu, ?i pun în seama
naturii o putere nemãrginitã. Existen™a lui
Dumnezeu caracterul Lui, Legea Lui, sunt
fapte pe care toatã ra™ionarea oamenilor cu
cele mai înalte realizãri nu le pot nega. Ei
tãgãduiesc cerin™ele lui Dumnezeu, ?i
neglijeazã interesele sufletelor lor, din
cauzã cã nu pot în™elege cãile ?i lucrãrile
Lui. Totu?i Dumnezeu cautã fãrã încetare sã
înve™e pe oamenii mãrgini™i cã ei trebuie sã
exercite credin™ã în El ?i sã se predea cu
totul în mâinile Lui. Fiecare picãturã de
ploaie sau fulg de nea, fiecare fir de
iarbã, fiecare frunzã ?i floare ?i arbust,
mãrturisesc despre Dumnezeu. Aceste lucruri
mãrunte atât de obi?nuite din jurul nostru
ne dau învã™ãturã cã nimic nu e mai pe jos
de luarea aminte a Dumnezeului nemãrginit,
nimic nu e prea mic pentru aten™ia Lui. (GCB
18 feb. 1897) 2. Vezi E. G. White, la Iov
4,7-9.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11. Puterea care stãpâne?te valurile
poate stãpâni rãzvrãtirea. Nimic nu se poate
întâmpla în nici o parte a Universului fãrã
?tirea Aceluia care este pretutindeni de
fa™ã. Nici un singur eveniment din via™a
omului nu e necunoscut Fãcãtorului nostru. ?
n timp ce Satana plãnuie?te mereu rele,
Domnul Dumnezeul nostru, dirijeazã totul în
chip suprem; a?a încât sã nu dãuneze
copiilor Sãi ascultãtori ?i încrezãtori.
Aceea?i putere care stãpâne?te valurile
gãlãgioase ale oceanului poate ™ine în frâu
toatã puterea rãzvrãtirii ?i a crimei.
Dumnezeu spune ?i uneia ?i alteia: „Pânã
aici sã vii, sã nu treci mai departe. ” Ce
lec™ii de smerenie ?i credin™ã am putea noi
învã™a când urmãrim procedeele lui Dumnezeu
cu fãpturile Sale! Domnul nu poate sã facã
decât pu™in pentru fiii oamenilor pentru cã
sunt atât de plini de mândrie ?i de slavã
de?artã. Ei înal™ã eul ?i preamãresc
puterea, învã™ãtura ?i în™elepciunea lor. E
necesar ca Dumnezeu sã dezamãgeascã
nãdejdile lor ?i sã zãdãrniceascã planurile
lor, pentru ca ei sã se deprindã sã se
încreadã numai în El. Toate puterile noastre
sunt de la Dumnezeu; noi nu putem face nimic
independent de puterea pe care ne-a dat-o
El. Unde e bãrbatul sau femeia sau copilul
pe care sã nu-l sus™inã Dumnezeu? Unde e
locul pustiu pe care sã nu-l umple Dumnezeu?
Unde este lipsa pe care nimeni altul nu o
poate împlini decât numai Dumnezeu?… El
vrea ca noi sã ?l facem pe El ocrotitorul ?i
cãlãuzitorul nostru în toate datoriile ?i
problemele vie™ii. (ST, 14 iulie, 1881)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.Sã ne rugãm, pentru aceia care ne rãnesc.
Sã ne strãduim sã umblãm în luminã dupã cum
Hristos este luminã. Domnul a schimbat
captivitatea lui Iov când s-a rugat, nu
numai pentru sine dar ?i pentru cei care i
se împotriveau. Când s-a sim™it plin de
râvnã ?i doritor ca sufletele care gre?iserã
împotriva lui sã fie ajutate, el însu?i a
primit ajutor. Sã ne rugãm nu numai pentru
noi, dar ?i pentru cei care ne-au rãnit ?i
care stãruiesc sã ne vatãme. Ruga™i-vã ,
ruga™i-vã, mai ales în mintea voastrã. Nu
da™i odihnã Domnului; deoarece urechile Lui
sunt deschise pentru a asculta rugãciunile
sincere, stãruitoare, când sufletul este
smerit înaintea Lui. (Scrisoarea 88, 1906)
1.
2.
3. ?ndrumare pentru studierea diferi™ilor
Psalmi. Cât de îngrozitor e când recunoa?
terea lui Dumnezeu nu e fãcutã când ar
trebui sã fie fãcutã! Cât de trist e ca
cineva sã se smereascã atunci când e prea
târziu! Pentru ce, vai, pentru ce nu iau
oameni seama la invita™ie? Psalmistul
spunea: „Inima îmi zice din partea Ta:
‘Cautã fa™a Mea!’ ?i fa™a Ta, Doamne o caut”
(Ps. 27,8). ?ntreg psalmul acesta este
excelent ?i ar trebui sã fie pus în lec™iile
de citire ?i de ortografie ale claselor.
Psalmii 28, 29 ?i 78 vorbesc despre bogatele
binecuvântãri revãrsate de Dumnezeu asupra
poporului Sãu, ?i despre slabele lor
rãsplãtiri pentru toate bunãtã™ile Lui.
psalmul 81 aratã pentru ce Israel a fost
împrã?tiat. Ei uitaserã pe Dumnezeu, a?a cum
bisericile din ™ara noastrã ?l uitã astãzi.
Citi™i Psalmii 89, 90 91 92 ?i 93. Mi-a fost
atrasã aten™ia la lucrurile acestea. Sã nu
luãm noi seama la Cuvântul Domnului?
Lucrurile acestea au fost scrise pentru
învã™ãtura noastrã, asupra cãrora a sosit
sfâr?itul lumii, ?i n-ar trebui ca ele sã
fie obiecte de studiu în ?colile noastre?
Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde lec™ii pline
de învã™ãturã, date ca mustrare, avertizare,
încurajare ?i ca fãgãduin™e bogate. Nu ar
trebui ca asemenea hranã sã fie ca o hranã
la timp potrivit pentru tineret? (MS 96,
1899) Ce face pe un cre?tin sã fie ca un
brad pururea verde? Cãuta™i sã fi™i ca un
brad pururea verde. Purta™i podoaba unui duh
blând ?i lini?tit care e de mare pre™
înaintea lui Dumnezeu. Cultiva™i darul
iubirii, bucuriei, pãcii, îndelungii
rãbdãri, blânde™ii, bunãtã™ii, credin™ei,
smereniei, cumpãtãrii. Aceasta este roada
pomului cre?tin. Sãdit lângã râurile de apã,
el aduce roada lui la timpul cuvenit. (MS
39, 1896)
1.
2.
3.
4.
5. 5-12. (Iacov 3,8). Caracteristicile
distinctive ale vorbirii. Vorbirea e unul
dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu
date omului. Limba este un mic mãdular dar
cuvintele pe care le formeazã, fãcute sonore
prin glas, au o mare putere. Domnul declarã:
„Limba nici un om nu o poate îmblânzi. ” Ea
a ridicat na™iune împotriva altei na™iuni, ?
i a pricinuit luptã ?i vãrsare de sânge.
Cuvintele au aprins focuri care au fost greu
de stins. Ele de asemenea au adus bucurie ?i
veselie multor suflete. ?i când sunt
rostite, din cauzã cã Dumnezeu zice: „Sã le
spui cuvintele Mele”, ele adesea pricinuiesc
întristare spre pocãin™ã. Talantul vorbirii
aduce cu sine o mare rãspundere. Ea trebuie
sã fie supravegheatã cu grijã, deoarece e o
mare putere atât pentru rãu, cât ?i pentru
bine (Ps. 5,5-12).
1.
2.
3.Vezi E. G. White la Is. 60,1.
1.
2.
3.
4.
5.
6.(Mal. 4,1). Flãcãrile mistuitoare
rãsplãtesc pe cei nelegiui™i. Nelegiui™ii î?
i primesc rãsplãtirea pe pãmânt. „Peste cei
rãi plouã cãrbuni, foc ?i pucioasã; un vând
dogoritor, iatã paharul de care au ei parte.
” Focul coboarã de la Dumnezeu din cer.
Pãmântul crapã. Armele ascunse în adâncimile
lui sunt scoase afarã. Flãcãri mistuitoare
izbucnesc din fiecare prãpastie crãpatã. ?
nsã?i pietrele ard. A venit ziua care va
arde ca un cuptor. Elementele se topeau de
ar?i™ã aprinsã, la fel ?i pãmântul ?i
lucrurile care sunt în ele sunt arse.
Nelegiui™ii „vor fi ca miri?tea; ziua care
vine îi va arde, zice Domnul o?tirilor. ”
To™i sunt pedepsi™i „dupã faptele lor”. (SW,
14 martie, 1905)
1. (Ef. 6,12; Apoc. 12,12). Lupta lui David.
David a fost un om reprezentativ. Istoria
vie™ii lui e plinã de interes pentru fiecare
suflet care se luptã sã câ?tige biruin™e ve?
nice. ?n via™a lui douã puteri s-au luptat
pentru stãpânire. Necredin™a ?i-a pus la
luptã for™ele ?i a cãutat sã eclipseze
lumina care strãlucea asupra lui de la
tronul lui Dumnezeu. Zi dupã zi lupta se
ducea mai departe în inima sa. Satana
opunându-se fiecãrui pas de înaintare fãcut
de for™ele dreptã™ii. David a în™eles ce
însemna sã lupte împotriva domniilor ?i
puterilor, împotriva stãpânitorilor
întunericului acestei lumi. Uneori pãrea cã
vrãjma?ul urma sã câ?tige biruin™a. Dar pânã
în cele din urmã, credin™a a biruit ?i David
s-a bucurat în puterea mântuitoare a lui
Iehova. Lupta prin care a trecut David, e
lupta prin care trebuie sã treacã fiecare
urma? al lui Hristos. Satana s-a coborât cu
o mare putere, ?tiind cã timpul lui este
scurtat. Lupta se dã în plin vãz al
universului ceresc, ?i îngeri stau gata sã
înal™e pentru greu încol™i™i osta?i ai lui
Dumnezeu un steag împotriva vrãjma?ului, ?i
sã pun pe buzele lor cântãri de biruin™ã ?i
de bucurie. (MS 38, 1905)
2.
3.
4.
5.Toate cãrãrile sunt presãrate cu
primejdie. Nu trebuie sã fi™i surprin?i dacã
în cãlãtoria spre cer nu totul este plãcut.
Nu e nici un folos de a privi la propriile
noastre defecte. Privind la Isus,
întunericul piere ?i adevãrata luminã
lumineazã. Merge™i înainte în fiecare zi,
rostind rugãciunea lui David: „Fã-mi pa?ii
neclinti™i pe cãrãrile tale, ?i sã nu mi se
clatine picioarele”(KJV). Toate cãrãrile
vie™ii sunt semãnate cu primejdii, dar
suntem în siguran™ã dacã mergem pe acolo pe
unde conduce Domnul, încrezându-ne în Acela
al cãrui glas îl auzim zicând: „Urmeazã-Mã!”
„Cine Mã urmeazã pe Mine, nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vie™ii. ”
Lãsa™i inima voastrã sã se odihneascã în
iubirea Lui. Avem nevoie de sfin™ire,
suflet, trup ?i spirit. Acesta trebuie sã-l
cãutãm. (NL, nr. 11, p. 2)
1. Hotãrârea spore?te puterea voin™ei. Când
mãrturisi™i înaintea bãrba™ilor ?i femeilor
încrederea voastrã în Domnul, vi se dã un
spor de putere. Hotãrâ™i-vã sã-L lãuda™i.
Odatã cu hotãrârea tare vine ?i un spor de
putere a voin™ei, ?i curând ve™i vedea cã nu
pute™i sã nu-L lãuda™i (Ps. 18,3). (MS 116,
1902)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.O ilustra™ie a îndurãrii ?i dreptã™ii.
Psalmistul continuã: „Cu cel bun Tu te arã™i
bun. ” Sã începem sã punem în practicã
învã™ãturã a datã nouã în capitolul 58 din
Isaia, dând pe fa™ã îndurare fa™ã de cei în
suferin™ã. „Cu omul neprihãnit te arã™i
neprihãnit” (KJV). Dumnezeu va rãsplãti pe
oameni dupã dreptatea lor. (MS 116, 1902)
26.Dumnezeu ne întâmpinã acolo unde suntem.
„Cu cel curat Te arã™i curat, ?i cu cel
stricat Te por™i dupã stricãciunea lui”,
adicã a?a dupã cum Dumnezeu ne întâmpinã
acolo unde suntem, tot a?a ?i noi trebuie sã
întâmpinãm pe oameni acolo unde sunt ei. Sã
avem grijã, ca nu cumva refuzând de a
întâmpina pe semenii no?tri acolo unde sunt
ei, sã ne a?ezãm dincolo de limitele iubirii
?i milei lui Dumnezeu. (MS 116, 1902)
1. (Ps. 119,130). Da™i învã™ãturi din
ceruri. Dumnezeu invitã pe profesori sã
priveascã cerurile ?i sã studieze lucrãrile
lui Dumnezeu din naturã (Ps. 19,1-3). Sã nu
înscriem noi în memorie lec™iile pe care ni
le dã natura? Sã nu deschidem noi ochii
sim™urilor noastre ?i sã absorbim lucrurile
frumoase ale lui Dumnezeu? Am face bine dacã
am citi adesea psalmul 19 ca sã putem
în™elege, cum Domnul leagã legea Sa cu
lucrãrile create de El… Noi trebuie sã
contemplãm minunatele lucrãri ale lui
Dumnezeu, ?i sã povestim copiilor no?tri
ceea ce am învã™at din ele, pentru a-i
conduce sã vadã iscusin™a Lui, puterea Lui,
grandoarea Lui în lucrurile create de El.
Ce Dumnezeu e Dumnezeul nostru! El domne?te
peste împãrã™ia Lui cu aten™ie ?i grijã, ?i
a construit o împrejmuire - Cele Zece
Porunci - în jurul supu?ilor Sãi, pentru a-i
feri de abateri. Cerând ascultare fa™ã de
legile împãrã™iei Sale, Dumnezeu dã
poporului Sãu sãnãtate ?i fericire, pace ?i
bucurie. El îi înva™ã cã desãvâr?irea de
caracter pe care El o cere poate fi ob™inutã
prin cunoa?terea de aproape a Cuvântului
Sãu. Psalmistul declarã: „Descoperirea
cuvintelor Tale dã luminã, dã pricepere
celor fãrã rãutate”. (MS 96,. 1899) 1-14. O
descoperire a unei educa™ii superioare. Când
Fiul omului a venit printre oameni, El a
adus cu Sine inteligen™a cereascã, deoarece
El a creat lumile ?i toate câte sunt în ele.
Studierea de cãtre om a ?tiin™elor ?i a
naturii, neajutat de învã™ãtura divinã, nu
ajutã sã ne conducã la lucrurile pre™ioase
pe care Hristos ar vrea ca El sã le înve™e
din lucrurile lumii naturale. El nu ajunge
sã fie învã™at de lucrurile mãrunte din
naturã, care dau mari ?i importante
adevãruri ca învã™ãturã esen™ialã pentru
mântuirea sufletului. Ascultarea de legile
din naturã înseamnã ascultare de legile
dumnezeie?ti. Hristos a venit la to™i ca
Dumnezeu al naturii. El a venit ca sã
reflecte asupra tuturor lucrurilor naturii
în importan™a lor relativã, slava cerului,
pentru a impresiona mintea oamenilor cu
slava Acelui care a creat toate lucrurile,
pentru a învã™a pe oameni sã asculte de
glasul Lui, ?i pentru a da ?tiin™a
adevãratei educa™ii, care este simplitatea
adevãratei religii. (Ps. 19,1-6) Apoi
psalmistul leagã legea lui Dumnezeu din
lumea naturalã cu legile date fiin™elor
inteligente create de El. (Ps. 19,7-14)
Psalmul acesta dã la ivealã acea educa™ie
superioarã pe care to™i trebuie sã o
primeascã, sau de nu sã piarã în pãcatele
lor. Numai omul este neascultãtor de legile
lui Iehova. Când Domnul porunce?te naturii
sã dea mãrturie cu privire la lucrurile pe
care El le-a fãcut, îndatã ele mãrturisesc
despre slava lui Dumnezeu. Hristos prezintã
lucrurile pãmânte?ti ca ele sã prezinte pe
cele spirituale. Parabola cu semãnãtorul ?i
sãmân™a cuprinde o învã™ãturã de cea mai
mare însemnãtate. Ca pe un manual, Hristos a
deschis-o înaintea noastrã pentru a prezenta
semãnatul spiritual. Domnul atrage luarea
aminte la lucrurile pe care El le-a creat,
iar lucrurile acelea repetã învã™ãturile lui
Hristos. El porunce?te lucrurilor din naturã
sã vorbeascã sim™urilor, pentru ca omul sã
ia aminte la glasul lui Dumnezeu din ele.
Lucrurile naturii rostesc adevãruri ve?nice.
(MS 28, 1898) 1. (Vezi E. G. White la Is.
40,26). Luna ?i stelele pot fi înso™itorii
no?tri. Cerurile pot fi pentru ei (tineret)
un manual de studiu, din care pot învã™a
lec™ii de un interes foarte intens. Luna ?i
stelele pot fi înso™itorii lor, vorbindu-le
în limbajul cel mai elocvent despre iubirea
lui Dumnezeu. (YI 25 oct. 1900) ?tiin™a
naturii, depozitul lui Dumnezeu. Dacã omul
care urmeazã pe Hristos, ar crede Cuvântul
Lui ?i l-ar pune în practicã, nu e ?tiin™a
din lumea naturalã pe care el sã nu poatã sã
o în™eleagã ?i sã ?i-o însu?eascã, nimic
care sã nu-i furnizeze mijloace prin care sã
poatã sã facã altora cunoscut adevãrul. ?
tiin™a naturii e depozitul lui Dumnezeu din
care fiecare elev din ?coala lui Hristos sã
poatã scoate. Metodele lui Dumnezeu în
filozofia naturalã ?i misterele legate cu
procedeele Sale cu omul sunt un tezaur din
care to™i pot sã scoatã. (MS 95, 1898) ?
tiin™a ?i religia nu pot fi separate. Natura
este plinã de învã™ãturi cu privire la
iubirea lui Dumnezeu. ?n™elese bine,
învã™ãturile acestea ne conduc la Creatorul.
Ele atrag aten™ia de la naturã la Dumnezeul
naturii, fiind cunoscut acele adevãruri
simple ?i sfinte care curã™ã mintea,
aducând-o în intimã legãturã cu Dumnezeu. ?
nvã™ãturile acestea scot în eviden™ã
adevãrul cã ?tiin™a ?i religia nu pot fi
separate. Hristos a venit pe acest pãmânt
ca sã înve™e pe oameni tainele împãrã™iei
lui Dumnezeu. Dar oamenii nu pot sã
în™eleagã prin ra™ionamente omene?ti
învã™ãturile Lui. în™elepciunea omeneascã nu
poate sã dea na?tere ?tiin™ei de naturã
dumnezeiascã… Când omul este împãcat cu
Dumnezeu, natura îi vorbe?te în cuvinte de
în™elepciune cereascã aducând mãrturie
pentru adevãrul ve?nic al Cuvântului lui
Dumnezeu. Când Hristos ne face cunoscut
în™elesul lucrurilor din naturã, ?tiin™a
adevãratei religii strãfulgerã, explicând
legãtura dintre Legea lui Dumnezeu ?i lumea
naturalã ?i spiritualã. (MS 67, 1901) 1-3.
(vezi E. G. White, la Ps. 147,4). Studierea
naturii înal™ã mintea. Dacã persoanele
frivole ?i cãutãtoare de plãceri ar îngãdui
min™ii lor sã se ocupe de cele reale ?i
adevãrate, inima nu poate decât sã fie
umplutã de respect ?i ei vor adora pe
Dumnezeul naturii. Studiul caracterului lui
Dumnezeu a?a cum e descoperit în lucrurile
create de El va deschide un câmp de cugetare
care va atrage mintea ?i o va îndepãrta de
la plãcerile de rând, enervante. Cunoa?terea
lucrãrilor ?i cãilor lui Dumnezeu noi nu
putem decât sã începem a o cãpãta în lumea
acesta; studiul va dura în decursul ve?
niciei. (YI, 6 mai 1897) 1-6. For™ele
naturii sunt slujitorii lui Dumnezeu. (Ps.
19,1-6). Dumnezeu ne încurajeazã sã
contemplãm lucrãrile Lui în lumea naturalã.
El dore?te ca noi sã ne îndreptãm mintea de
la studierea celor artificiale la studierea
celor naturale. Noi vom învã™a lucrul acesta
mai bine când ne înãl™ãm privirile cãtre
dealurile lui Dumnezeu, ?i contemplãm
lucrãrile Lui pe care le-a creat însã?i
mintea Lui. Ele sunt lucrarea lui Dumnezeu.
mâna Lui a modelat mun™ii ?i-i echilibreazã
în pozi™ia lor, ca sã nu se mi?te decât la
porunca Lui. Vântul, soarele, ploaia, zãpada
?i ghea™a sunt toate slujitorii Lui pentru a
face voia Lui. (MS 16, 1897)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14. (Prov. 4,23; Mat. 12,34-37; Fil.
4,8). Gândirea controlatã, nobilã e plãcutã
lui Dumnezeu. (Ps. 19,14). Când Dumnezeu
lucreazã asupra inimii prin Duhul Sfânt,
omul trebuie sã conlucreze cu El. Gândurile
trebuie sã fie îngrãdite, strânse, oprite de
a se întinde ?i a contempla lucruri care
numai slãbesc ?i întineazã sufletul.
Gândurile trebuie sã fie curate, cugetãrile
inimii neîntinate, dacã cuvintele gurii
urmeazã sã fie cuvinte bine plãcute pentru
cer, ?i de folos pentru cei cu care sunte™i
asocia™i… (Mat. 12,34-37). ?n predica de pe
Munte, Hristos a înfã™i?at ucenicilor Sãi
principiile foarte extinse ale Legii lui
Dumnezeu. El a învã™at pe ascultãtorii Sãi
cã Legea era cãlcatã în gând, înainte ca
dorin™a rea sã fie adusã la desãvâr?ire
fapticã. Avem obliga™ia de a ne controla
gândurile, ?i de a le aduce la supunere fa™ã
de Legea lui Dumnezeu. Puterile nobile ale
min™ii ne-au fost date de Domnul, ca sã le
folosim la contemplarea celor cere?ti.
Dumnezeu a fãcut prevederi îmbel?ugate ca
sufletul sã poatã face progres continuu în
via™a divinã. El a a?ezat de toate pãr™ile
mijloace care sã ajute la dezvoltarea
noastrã în cuno?tin™ã ?i virtute ?i totu?i
cât de pu™in sunt apreciate ?i folosite
aceste mijloace! Cât de adesea mintea este
folositã pentru a contempla ceea ce este
pãmântesc, senzual ?i josnic! Noi consacrãm
timpul ?i gândirea noastrã lucrurilor
neînsemnate ?i de rând ale lumii, ?i
neglijãm marile interese care apar™in vie™ii
ve?nice. Puterile nobile ale min™i sunt
pipernicite ?i slãbite din lipsã de
exercitare a lor asupra unor teme care sunt
vrednice de concentrarea lor. (Fil. 4,8)
Fiecare persoanã care dore?te sã fie pãrta?ã
de naturã dumnezeiascã sã aprecieze faptul
cã trebuie sã scape de stricãciunea care
este în lume prin poftã. Trebuie sã aibã loc
o luptã stãruitoare, plinã de râvnã a
sufletului împotriva imagina™iilor rele ale
min™ii. Trebuie sã aibã loc o stãruitoare
rezisten™ã la ispite spre pãcat în gând sau
faptã. Sufletul trebuie sã fie ferit de
orice patã prin credin™a în Acela care este
în stare sã vã fereascã de cãdere. Noi
trebuie sã meditãm asupra Scripturilor
gândind serios ?i sincer la cele care
apar™in mântuirii noastre ve?nice. ?ndurarea
?i iubirea nemãrginitã a lui Isus, jertfa
adusã pentru noi, cer cugetarea cea mai
serioasã ?i solemnã. Ar trebuie sã gândim
mai adânc la caracterul scumpului nostru
Rãscumpãrãtor ?i Mijlocitor. Noi ar trebui
sã cãutãm sã în™elegem însemnãtatea planului
de mântuire. Ar trebui sã meditãm asupra
misiunii Aceluia care a venit sã mântuiascã
pe poporul Sãu de pãcatele lor. Contemplând
continuu teme cere?ti, credin™a ?i iubirea
noastrã se vor face mai puternice.
Rugãciunile noastre vor fi tot mai bine
plãcute lui Dumnezeu, deoarece vor fi tot
mai mult amestecate cu credin™ã ?i iubire.
Vor fi tot mai inteligente ?i mai
cãlduroase. Va fi tot mai multã încredere
stãruitoare în Isus, ?i ve™i avea o
experien™ã zilnicã ?i vie în ce prive?te
bunãvoin™a ?i puterea lui Hristos de a
mântui în chip desãvâr?it pe to™i cei care
vin la Dumnezeu prin El. Privind, noi
urmeazã sã devenim schimba™i ?i în timp ce
meditãm la desãvâr?irile Modelului divin,
vom dori sã ajungem a fi cu totul
transforma™i ?i înnoi™i dupã chipul curã™iei
Sale. Se va da pe fa™ã o foame ?i o sete
sufleteascã de a fi fãcu™i la fel cu Acela,
pe care ?l adorãm. Cu cât gândurile noastre
vor fi mai mult fixate la Hristos, cu atât
mai mult vom vorbi despre El altora, ?i-L
vom prezenta lumii. Noi suntem chema™i sã
ie?im din lume ?i sã fim deosebi™i, ca sã
putem fi fii ?i fiice ale Celui prea ?nalt;
avem sacra obliga™ie de a proslãvi pe
Dumnezeu, în calitate de copii ai Lui pe
pãmânt. E lucrul de cea mai mare însemnãtate
ca mintea sã fie fixatã asupra lui Hristos,
pentru ca sã nãdãjduim pânã la sfâr?it dupã
harul care trebuie sã ne fie adus la
arãtarea lui Isus Hristos din cer. (RH, 12
iunie, 1888)
1. Psalmii 19 ?i 20 sunt în deosebi pentru
noi. Domnul ar vrea ca noi sã ne trezim ?i
sã ne dãm seama de adevãrata noastrã stare
spiritualã. El dore?te ca fiecare persoanã
sã-?i smereascã inima ?i mintea înaintea
Lui. Cuvintele inspira™iei din psalmii 19 ?i
20 îmi sunt prezentate pentru poporul
nostru. E privilegiul nostru de a accepta
aceste scumpe fãgãduin™e ?i de a crede
avertizãrile. Mã rog ca inimile noastre sã
fie pe deplin treze în fa™a pericolelor care
înconjurã pe cei care sunt nepãsãtori fa™ã
de binele ve?nic al sufletului. Avem nevoie
sã cercetãm Scripturile ca niciodatã mai
înainte. Cuvântul lui Dumnezeu urmeazã sã
fie educatorul nostru, cãlãuza noastrã. Noi
trebuie sã în™elegem ce zic Scripturile. ?n
timp de noapte pãrea cã eu repet poporului
cuvintele acestea: E nevoie de o intimã
cercetare a eului. Nu avem acum timp de
petrecut în satisfacerea apetitului. Suntem
lega™i cu Dumnezeu, trebuie sã ne smerim
inimile înaintea Lui, ?i sã fim foarte zelo?
i în a ne desãvâr?i caractere cre?tine. Avem
de fãcut o lucrare mãrea™ã ?i solemnã,
deoarece lumea trebuie sã fie luminatã cu
privire la timpurile în care trãim ?i ei vor
fi lumina™i atunci când se prezintã o
mãrturie directã. Ei vor fi condu?i la o
serioasã cercetare de sine. (Scrisoarea 12,
1909)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.(2Sam. 16,12). Un bãrbat puternic în
furtunã. David nu a fost niciodatã mai
vrednic de admira™ie ca în acest timp de
adversitate. Niciodatã acest cedru al lui
Dumnezeu nu a fost cu adevãrat mai mare ca
atunci când se lupta cu furtuna ?i vijelia.
El era un om cu un temperament cât se poate
de viu, care ar fi putut fi împins la cele
mai puternice resentimente. El a fost tãiat
pânã în adâncul sufletului de vinovã™ia unui
rãu nemeritat. Ocara, ne spune el, îi
zdrobise inima. ?i nu ar fi fost de mirare
dacã, îmboldit pânã la nebunie, ar fi dat
frâu liber sim™ãmintelor lui de irita™ie de
necontrolat, la explozii de furie vehementã,
?i la expresii de rãzbunare. Dar nu a avut
loc nimic din cele ce în mod natural s-ar fi
a?teptat de la un om cu un caracter ca al
lui. Cu duhul zdrobit ?i cu emo™ie ?i
lacrimi, dar fãrã nici o expresie de pãrere
de rãu, el întoarce spatele la scenele
slavei sale cum ?i ale crimei sale, ?i î?i
vede de fugã pentru salvarea vie™ii sale.
(Scrisoarea 6, 1880)
1.2. David a fost reconvertit. David a fost
iertat de vinovã™ia sa din cauzã cã î?i
smerise inima înaintea lui Dumnezeu cu
pocãin™ã ?i zdrobire de suflet, ?i a crezut
cã fãgãduin™a lui Dumnezeu de a ierta se va
împlini. El ?i-a mãrturisit pãcatul s-a
pocãit ?i a fost reconvertit. ?n rãpirea
sufleteascã a asigurãrii iertãrii, el a
exclamat: „Ferice de cel cu fãrãdelegea
iertatã ?i de cel cu pãcatul acoperit!
Ferice de omul, cãruia nu-i ™ine în seamã
Domnul nelegiuirea, ?i în duhul cãruia nu
este viclenie!” Binecuvântarea vine din
cauza iertãrii, iertarea vine prin credin™a
cã pãcatul mãrturisit ?i cãit e purtat de
marele Purtãtor de pãcate. Deci de la
Hristos vin toate binecuvântãrile noastre.
Moartea Lui este un sacrificiu ispã?itor
pentru pãcatele noastre. El este Marele
Mijlocitor prin care primim îndurarea ?i
favoarea lui Dumnezeu. El, deci, este cu
adevãrat ?ncepãtorul, Autorul ?i Desãvâr?
itorul credin™ei noastre. (MS 21, 1891)
1.
2.
3.
4.
5.
6.9. Vezi E. G. White, la Gen. 1,1-3, vol.
1, p. 3.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12-15. Siguran™a între™ine sãnãtatea.
(1Petru 3,10-12). Asigurarea aprobãrii lui
Dumnezeu va promova sãnãtatea fizicã. Ea
fortificã sufletul împotriva îndoielii,
descompunerii ?i a durerii suflete?ti
excesive, care atât de adesea rod for™ele
vitale ?i aduc boli nervoase de un caracter
cât se poate de debilitant ?i de îngrozitor.
Domnul a fãgãduit prin Cuvântul Sãu, care nu
dã gre?, cã ochiul Sãu va fi asupra celor
neprihãni™i ?i urechea Lui deschisã la
rugãciunile lor, în timp ce El este
împotriva acelora care fac rãu. Noi ne facem
munca foarte grea în lumea aceasta când
pornim pe o astfel de cale ca Domnul sã fie
împotriva noastrã. (RH, 16 oct. 1883)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.Educa™ia pentru limbã. Limba trebuie sã
fie educatã, disciplinatã ?i deprinsã sã
vorbeascã despre mãre™iile cerului, sã
grãiascã despre iubirea fãrã de egal al lui
Isus Hristos. (Scrisoarea 32, 1890)
1. 1. Sufletul nostru ar trebui sã
flãmânzeascã dupã darurile cere?ti. Noi
trebuie sã venim la Dumnezeu în credin™ã ?i
sã ne revãrsãm cererile înaintea Lui,
crezând cã El va lucra pentru binele nostru
?i pentru binele acelora pe care cãutãm sã-i
salvãm. Trebuie sã devotãm mai mult timp
rugãciunii zeloase. Cu credin™a plinã de
încredere ca a unui copila?, noi trebuie sã
venim la Pãrintele nostru ceresc, ?i sã-I
facem cunoscut nevoile noastre. El este
totdeauna gata sã ierte ?i sã ajute. Rezerva
în™elepciunii dumnezeie?ti e neistovitã ?i
Domnul ne încurajeazã sã scoatem mult din
ea. Dorul pe care ar trebui sã-l avem pentru
binecuvântãri spirituale e descris în
cuvintele: „Cum dore?te un cerb izvoarele de
apã, a?a Te dore?te sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule!” Ne trebuie o mai mare foame
sufleteascã dupã darurile bogate pe care le
are cerul de împãr™it. Trebuie sã flãmânzim
?i sã însetãm dupã neprihãnire. O, de am
avea un dor mistuitor de a cunoa?te pe
Dumnezeu printr-o cunoa?tere experimentatã
de a veni în camera de audien™ã a Celui Prea
?nalt, întinzând mâna credin™ei ?i aruncând
sufletul nostru neajutorat asupra Aceluia
care e puternic sã mântuiascã! Bunãtatea Lui
iubitoare e mai bunã ca via™a. (MS 38, 1905)
1. 1-17. Calea întoarcerii la Dumnezeu. Vã
prezint psalmul 51, un psalm plin de
învã™ãturi pre™ioase. De la el putem învã™a
ce cale sã luãm dacã ne-am depãrtat de
Domnul. ?mpãratului lui Israel, înãl™at ?i
onorat, Domnul i-a trimis o solie de
mustrare prin profetul Sãu. David ?i-a
mãrturisit pãcatul ?i ?i-a smerit inima,
declarând cã Dumnezeu e drept în toate
ac™iunile Sale. (Ps. 51,1-17) (MS 147, 1903)
Vina principalã este pãcatul împotriva lui
Dumnezeu. Pãcatul e pãcat, fie cã e comis de
cineva care ?ade pe scaunul de domnie, sau
de cineva din treptele mai de jos ale
societã™ii. Vine ziua când to™i cei care au
sãvâr?it pãcatul vor mãrturisi, chiar dacã e
prea târziu pentru a primi iertarea.
Dumnezeu a?teaptã multã vreme ca pãcãtosul
sã se pocãiascã. El dã pe fa™ã o minunatã
îndelungã rãbdare. Dar în cele din urmã, El
trebuie sã cheme pe vinovat sã dea socotealã
de cãlcarea Legii Lui. Un om se face
vinovat vãtãmând un semen, dar vina lui
principalã e pãcatul pe care l-a comis
împotriva Domnului, ?i influen™a rea a
exemplului sãu asupra altora. Copilul
sincer al lui Dumnezeu nu ia în chip u?
uratic nici una din cerin™ele Lui. (MS 147,
1903)
2.
3. 3. O cuno?tin™ã vie duce la mãrturisire.
David deseori a biruit prin Dumnezeu ?i cu
toate aceasta a stãruit mult asupra propriei
sale nevrednici ?i pãcãto?enii. Con?tiin™a
lui nu era adormitã sau moartã. „Pãcatul
meu”, striga el, „stã necurmat înaintea mea.
” El nu se lingu?ea singur cã pãcatul e ceva
cu care el nu avea nimic de a face, ?i cã
aceasta nu l-ar fi privit. Când vedea
adâncurile în?elãciunii din inima sa, era
profund dezgustat de sine, ?i se ruga ca
Dumnezeu sã-l re™inã prin puterea Sa de la
pãcatul încumetãrii ?i sã-l cure™e de gre?
elile tainice. Nu este sigur pentru noi sã
închidem ochii ?i sã ne împietrim con?tiin™a
a?a ca sã nu vedem pãcatele ?i sã nu ne dãm
seama de ele. Avem nevoie sã cultivãm
învã™ãtura pe care am avut-o cu privire la
caracterul respingãtor al pãcatului pentru
ca sã ne pocãim ?i sã ne mãrturisim
pãcatele. (Scrisoarea 71, 1893)
1.
2.
3.
4.
5.6 (Ps. 104,34). Medita™ia duce la iubire ?
i comuniune. ?ncredin™a™i-vã cu totul în
mâinile lui Isus. Contempla™i marea Lui
iubire, ?i în timp ce medita™i asupra
tãgãduirii Lui de sine, jertfei Lui
nemãrginite fãcutã în favoarea noastrã
pentru ca sã credem în El, inima vã va fi
umplutã de bucurie sfântã, pace lini?titã ?i
iubire de nedescris. Când vorbim de Isus,
când ?l invocãm în rugãciune, încrederea cã
El este Mântuitorul nostru personal ?i
iubitor se va întãri ?i caracterul Lui ne va
apare tot mai atrãgãtor… Noi ne putem bucura
de bogate ospe™e de iubire, ?i când credem
deplin cã suntem ai Lui prin adop™iune,
putem avea o pregustare a cerului.
Prezenta™i-vã Domnului în credin™ã. Domnul
atrage sufletul în rugãciune ?i ne face sã
sim™im valoroasa Lui iubire. Avem o
intimitate cu El, ?i putem sã între™inem o
dulce comuniune cu El. Ob™inem vederi clare
cu privire la gingã?ia ?i împreuna Lui
sim™ire, iar inimile noastre sunt zdrobite ?
i topite de contemplarea iubirii care ne
este datã. Noi sim™im într-adevãr un Hristos
care sãlã?luie?te în suflet, noi rãmânem în
El ?i ne simim acasã cu Isus. Fãgãduin™ele
potopesc sufletul. Pacea noastrã este ca un
râu val dupã val de slavã se rostogolesc în
inimã ?i într-adevãr noi cinãm cu Isus ?i El
cu noi. Avem un sim™ pipãibil al iubirii lui
Dumnezeu, ?i ne încredem în iubirea Lui.
Nici un limbaj nu o poate descrie, e mai pe
sus de cunoa?tere. Suntem una cu Hristos,
via™a noastrã este ascunsã cu Hristos în
Dumnezeu. Avem asigurarea cã atunci când El
care este via™a noastrã, Se va arãta, ?i noi
ne vom arãta cu El în slavã. Cu încredere
puternicã, noi putem chema pe Dumnezeu,
Tatãl nostru. (Scrisoarea 52, 1894)
1. 1-6. Psalmul acesta era deseori cântat de
Isus. (Ps. 66,1-5). Psalmul acesta ?i pãr™i
din psalmii 68 ?i 72 erau adesea cânta™i de
Hristos. ?n felul acesta în chipul cel mai
simplu ?i mai nepreten™ios El învã™a pe
al™ii. (YI, 8 sept. 1898)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16. Lãuda™i pe Dumnezeu mai mult. Nu ar
fi bine oare sã cultivãm recuno?tin™a ?i sã
înãl™ãm cântãri de recuno?tin™ã ?i de
mul™umire la adresa lui Dumnezeu? ?n
calitate de cre?tini noi ar trebui sã lãudãm
pe Dumnezeu mai mult decât o facem. Ar
trebui sã aducem mai mult din strãlucirea
iubirii Lui în via™a noastrã. Când prin
credin™ã privim la Isus, bucuria ?i pacea
Lui sunt reflectate de pe fe™e. Cât de zelos
ar trebui sã cãutãm noi sã stãm în a?a
legãturã cu Dumnezeu încât fe™ele noastre sã
poatã reflecta strãlucirea iubirii Lui! Când
propriul suflet este înviorat de Duhul Sfânt
noi vom exercita o influen™ã înãl™ãtoare
asupra altora care nu cunosc bucuria
prezen™ei lui Hristos. David zicea: „Veni™i
de asculta™i to™i cei ce vã teme™i de
Dumnezeu ?i voi istorisi ce a fãcut El
sufletului meu. ” (MS 115, 1903)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9. 17. 19. (Ps. 92,13-15). Pazã împotriva
relelor care înso™esc vârsta înaintatã.
David ruga stãruitor pe Domnul sã nu-l
pãrãseascã la bãtrâne™e. ?i pentru ce se
ruga el astfel? El vedea cã cei mai mul™i
bãtrâni din jurul sãu, erau neferici™i, din
pricinã cã trãsãturile nefericite ale
caracterelor lor ajungeau sã se întãreascã
odatã cu înaintarea lor în vârstã. Dacã ei
fuseserã de la naturã zgârci™i ?i lacomi, ei
erau în chip neplãcut astfel în anii maturi.
Dacã fuseserã gelo?i, supãrãcio?i ?i lipsi™i
de rãbdare, erau în deosebi a?a când
îmbãtrâneau. David era îngrijorat când
vedea pe cei care cândva pãruserã sã aibã
temerea de Dumnezeu înaintea lor, acum la
bãtrâne™e pãrea sã fie pãrãsi™i de Dumnezeu
?i expu?i batjocorii din partea vrãjma?ilor
lui Dumnezeu. ?i pentru ce erau ei în
situa™ia aceasta? Când bãtrâne™ea s-a furi?
at, ei pãreau cã ?i-au pierdut puterile de
discernãmânt de mai înainte ?i erau gata sã
asculte de sfatul în?elãtor al strãinilor cu
privire la aceia în care ar fi trebuit sã se
încreadã. Gelozia lor ne™inutã în frâu
uneori a ars ca o flacãrã, deoarece to™i nu
erau de acord cu judecata lor defectuoasã.
Unii au gândit cã copiii ?i rudele lor
doreau ca ei sã moarã pentru a le lua locul
?i pentru a poseda averea lor ?i sã
primeascã omagiul care mai înainte li se
adusese lor. Iar al™ii erau a?a de mult
stãpâni™i de sentimentele lor de gelozie ?i
de lãcomie, încât sã distrugã pe proprii lor
copii. David era adânc frãmântat. El era
abãtut. El privea înainte cãtre timpul când
urma sã fie bãtrân, ?i se temea cã Dumnezeu
îl va pãrãsi ?i va fi nefericit ca alte
persoane bãtrâne a cãror umblare el o
observase, ?i cã el va fi lãsat sã fie de
ocara vrãjma?ilor Domnului. Cu povara acesta
pe sufletul lui el se roagã stãruitor (Ps.
71,9. 17. 19). David sim™ea nevoia de a se
feri de relele care înso™eau vârsta
înaintatã. Adesea e cazul cã persoane
vârstnice nu sunt dispuse sã recunoascã
faptul cã puterea lor mintalã slãbe?te, ?i
de aceea î?i scurteazã zilele asumându-?i
rãspunderi care apar™in copiilor lor. Satana
adesea le influen™eazã imagina™ia ?i-i
determinã sã-?i grãmãdeascã mijloacele cu
grijã de avar, ?i în felul acesta creeazã o
continuã nelini?te cu privire la bunurile
lor pãmânte?ti. Mul™i chiar se lipsesc de
multe din înlesnirile vie™ii, ?i muncesc
peste putere, decât sã foloseascã mijloacele
pe care le au. ?n felul acesta, ei sunt în
continuã îngrijorare de teama cã vreodatã în
viitor vor duce lipsã. Dacã unii ca ace?tia
ar lua pozi™ia pe care Dumnezeu ar vrea ca
ei sã o ia, zilele lor de pe urmã ar putea
sã fie cele mai bune, cele mai fericite zile
ale lor. Aceia care au copii în a cãror
onestitate ?i administra™ie au motiv sã se
încreadã, ar trebui sã le permitã sã
administreze pentru ei ?i sã le asigure cele
trebuincioase pentru fericirea lor. Dacã nu
fac lucrul acesta, Satana se va folosi de
lipsa lor de putere mintalã ?i va administra
el pentru ei. Ei ar putea sã lase la o parte
nelini?tea ?i poverile ?i sã-?i ocupe timpul
cât mai fericit cu putin™ã ?i maturizându-se
pentru cer. (ST, 19 feb. 1880)
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.Vezi E. G. White la 1Sam. 2,26, vol. 2,
p. 113.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7. 10-12. Felurita experien™ã mintalã a
lui David. Psalmistul David în experien™a
lui a avut multe schimbãri de stãri suflete?
ti. Uneori când ob™inea în™elegeri ale voii
?i cãilor lui Dumnezeu era foarte mult
exaltat. Apoi când întrezãrea reversul
îndurãrii ?i iubirii neschimbãtoare a lui
Dumnezeu, totul i se pãrea înve?mântat într-
un nor de întuneric. Dar prin întuneric el
cãpãta o vedere a atributelor lui Dumnezeu,
care îi dãdea încredere ?i-i întãrea
credin™a. Dar când cugeta la dificultã™ile ?
i primejdiile vie™ii, ele i se pãreau atât
de adverse încât se socotea pãrãsit de
Dumnezeu din cauza pãcatelor sale. El î?i
vedea pãcatul într-o luminã atât de
puternicã încât exclama: „Va lepãda Domnul
pentru totdeauna? ?i nu va mai fi El
binevoitor?” Dar pe când plângea ?i se
ruga, el cãpãta o mai clarã vedere asupra
caracterului ?i atributelor lui Dumnezeu,
fiind învã™at de fiin™e cere?ti, ?i a ajuns
la decizia cã ideile lui cu privire la
dreptatea ?i asprimea lui Dumnezeu era
exagerate. El a lepãdat impresiile sale ca
fiind rezultatul slãbiciunii, ne?tiin™ei ?i
slãbiciunilor sale fizice ?i ca dezonorante
pentru Dumnezeu ?i cu credin™ã înnoitã
exclamã: „Aceasta este slãbiciunea mea, dar
îmi voi aduce aminte de anii mâinii drepte a
Celui Prea ?nalt. ” (KJV). Cât se poate sã
stãruitor, el a studiat cãile lui Dumnezeu,
arãtate de Hristos când era înfã?urat în
stâlpul de nor, ?i date lui Moise pentru a
fi repetate cu credincio?ie lui Israel. El ?
i-a reamintit ceea ce fãcuse Dumnezeu pentru
a-?i asigura un popor cãruia putea sã-i
încredin™eze adevãrul sfânt ?i vital pentru
veacurile viitoare. Dumnezeu a fãcut cele
mai minunate lucruri pentru a elibera mai
bine de un milion de oameni; ?i când David
cugeta la legãmintele ?i fãgãduin™ele Sale
pentru ei, ?tiind cã ele sunt pentru to™i
cei care au nevoie de ele ca ?i pentru
Israel, el ?i le-a însu?it zicând: „Voi
lãuda lucrãrile Domnului, cãci îmi aduc
aminte de minunile Tale de odinioarã; da, mã
voi gândi la toate lucrãrile Tale ?i voi lua
aminte la toate isprãvile Tale. ” Credin™a
lui a apucat pe Dumnezeu ?i el a fost
întãrit ?i încurajat, cu toate cã a
recunoscut ca tainice cãile lui Dumnezeu,
totu?i ?tia cã ele sunt pline de îndurare ?i
bune, deoarece acesta era caracterul Lui a?a
cum fusese descoperit lui Moise. „Domnul S-a
pogorât într-un nor, a stãtut acolo lângã el
?i a rostit Numele Domnului. ?i Domnul a
trecut pe dinaintea lui ?i a strigat:
‘Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de
îndurare ?i milostiv, încet la mânie, plin
de bunãtate ?i credincio?ie’. ” Când David
?i-a însu?it aceste fãgãduin™e ?i privilegii
s-a hotãrât sã nu mai fie pripit în
judecatã, sã nu se mai descurajeze ?i sã nu
se mai prãbu?eascã la pãmânt în disperare
neajutoratã. Sufletul sãu a prins curaj când
a contemplat caracterul general al lui
Dumnezeu a?a cum e arãtat în învã™ãtura Lui,
în îndelunga Lui rãbdare, desãvâr?ita Lui
mãrire ?i îndurare, ?i a vãzut cã lucrãrile
?i minunile lui Dumnezeu urmeazã sã nu aibã
o aplica™iei mãrginitã. Dar din nou
experien™a lui David s-a schimbat. (Ps.
73,2-5. 17-23. 28) (MS 4, 1896)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14. Surori gemene. Dreptatea are o sorã
geamãnã care totdeauna trebuie sã stea
alãturi de ea, care este ?ndurarea ?i
Iubirea. (Scrisoarea 18 e, 1890) (1Petru
5,3). Oamenii nu trebuie sã domine pe al™ii.
Aceia care ocupã posturi de încredere sã se
lepede de duhul lipsit de îndurare care
supãrã atât de mult pe Dumnezeu. Dreptatea ?
i judecata sunt temelia scaunului Sãu de
domnie. Nimeni sã nu-?i închipuie cã
Dumnezeu a dat oamenilor puterea de a domni
peste semenii lor. El nu va primi serviciul
nici unui om care vatãmã ?i descurajeazã mo?
tenirea lui Hristos. Acum e timpul ca
fiecare om sã se cerceteze pe sine, sã se
punã la probã, ca sã vadã dacã e în
credin™ã. Cerceta™i de aproape motivele care
vã mânã la ac™iune. Noi suntem ajuta™i în
lucrarea Celui Prea ?nalt. Sã nu ™esem în
™esãtura lucrãrii noastre nici un fir de
iubire de sine. Sã ne ridicãm pe un plan mai
înalt în experien™a noastrã zilnicã.
Dumnezeu nu va trece cu vederea pãcatele
nici unui om. (MS 42, 1901)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8. 8. Ne putem vedea via™a a?a cum o vede
Dumnezeu. Admirarea frumuse™ii, bunãtã™ii,
îndurãrii ?i iubirii lui Isus este ceva
întãritor pentru puterile mintale ?i morale,
?i în timp ce mintea e pãstratã pregãtitã
pentru a face lucrãrile lui Hristos, pentru
a fi copii credincio?i, vã ve™i întreba în
chip obi?nuit: E aceasta calea Domnului? ?i
va face plãcere lui Isus ca eu sã fac lucrul
acesta? Purtarea aceasta e pentru a mã
mul™umi pe mine sau a mul™umi pe Isus?
Atunci fiecare suflet î?i va aduce aminte de
cuvintele Domnului: „Sco™i la lumina Fe™ei
Tale pãcatele noastre cele ascunse. ” Mul™i
au nevoie sã facã o hotãrâtã schimbare în ce
prive?te cursul gândurilor ?i faptelor lor,
dacã vor sã placã pe Isus. Rareori ne putem
vedea pãcatele în lumina ofensatoare în care
le poate vedea Dumnezeu. Mul™i s-au deprins
sã ducã o via™ã de pãcat, ?i inima li se
aspre?te sub influen™a puterii lui Satana.
Iar gândurile lor sunt fãcute roabe
influen™elor lui rele; dar când în tãria ?i
harul lui Dumnezeu ei î?i a?azã mintea
împotriva ispitelor lui Satana, min™ile le
sunt limpezite, inima ?i con?tiin™a lor
fiind influen™ate de Spiritul lui Dumnezeu
sunt fãcute sensibile ?i atunci pãcatul se
aratã a?a cum este peste mãsurã de pãcãtos.
Atunci e timpul când pãcatele ascunse sunt
puse în lumina fe™ei lor. Ei î?i mãrturisesc
pãcatele lui Dumnezeu, se pocãiesc de ele ?i
ajung sã le fie ru?ine de pãcat… El le
aruncã din lumina Fe™ei Sale înapoia Lui.
(Scrisoarea 43, 1893)
1. Pierderea suferitã de nelegiui™i. ?n
psalmul 91 este o descriere cât se poate de
minunatã a venirii Domnului pentru a pune
capãt nelegiuirii nelegiui™ilor ?i pentru a
da acelora care L-au ales pe El ca
Rãscumpãrãtor al lor asigurarea iubirii ?i
grijii Lui ocrotitoare. (Ps. 91,1-15) Cei
neprihãni™i în™eleg cârmuirea lui Dumnezeu ?
i vor triumfa cu sfântã bucurie în ve?nica
ocrotire ?i mântuire pe care Hristos le-a
procurat-o prin meritele Sale. To™i sã-?i
aminteascã aceasta, ?i sã nu uite cã
nelegiui™ii care nu primesc pe Hristos ca
Mântuitor personal al lor, nu în™eleg
providen™a Sa. Ei n-au ales calea
neprihãnirii ?i nu cunosc pe Dumnezeu. ?n
ciuda bunãtã™ilor pe care El le-a revãrsat
atât de milostiv asupra lor, ei au abuzat de
îndurarea Lui, neglijând de a recunoa?te
bunãtatea ?i îndurarea Lui când le-a fãcut
aceste favoruri. ?n orice clipã Dumnezeu
poate retrage de la cel nepocãit semnele
minunatei Lui îndurãri ?i iubiri. O, de ar
lua seama oamenii la aceea ce va fi
rezultatul sigur al nerecuno?tin™ei lor fa™ã
de El, ?i al trecerii lor cu vederea a
darului nemãrginit al lui Hristos fa™ã de
lumea noastrã! Dacã ei continuã sã aibã
plãcere mai mult de neascultare decât de
ascultare, binecuvântãrile actuale ?i marea
îndurare a lui Dumnezeu de care ei se bucurã
acum, dar nu le pre™uiesc vor deveni în cele
din urmã ocazia ruinei lor ve?nice. S-ar
putea ca pentru un timp ei sã aleagã sã se
angajeze în distrac™ii lume?ti ?i plãceri
pãcãtoase, decât sã se opreascã din calea
pãcatului ?i sã trãiascã pentru Dumnezeu ?i
pentru onoarea Maiestã™ii cerului; dar când
e prea târziu pentru ei ca sã vadã ?i sã
în™eleagã ceea ce ei au trecut cu vederea ca
pe un lucru de nimic, î?i vor da seama ce
înseamnã a fi fãrã Dumnezeu ?i fãrã
speran™ã. Atunci ei vor în™elege ce au
pierdut alegând sã fie necredincio?i fa™ã de
Dumnezeu ?i a sta în rebeliune fa™ã de
poruncile Lui. ?n trecut ei au sfidat
puterea Lui ?i au lepãdat ofertele Lui de
îndurare; în cele din urmã judecã™ile Lui
vor cãdea asupra lor. Atunci î?i vor da
seama cã au pierdut fericirea - via™a ve?
nicã în cur™ile cere?ti… ?n timpul când
judecã™ile lui Dumnezeu cad fãrã de milã, o,
cât de vrednicã de invidiat pentru cei
nelegiui™i va fi pozi™ia celor care stau
„sub ocrotirea Celui Prea ?nalt” cortul în
care Domnul ascunde pe to™i cei care L-au
iubit ?i au ascultat de poruncile Lui.
Soarta celor neprihãni™i este cu adevãrat de
invidiat într-un asemenea timp pentru cei
care suferã din cauza pãcatelor lor. Dar u?a
milei este închisã pentru nelegiui™i, nu se
mai înal™ã rugãciuni pentru ei, dupã ce se
încheie timpul de probã. Dar timpul acesta
încã nu a venit. Dulcele glas al milei încã
se mai poate auzi. Domnul cheamã acum pe
pãcãto?i sã vinã la El. (MS 151, 1901)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12. Cre?tinul „Palmier”. Psalmistul
reprezintã bine via™a unui cre?tin. El stã
drept în mijlocul nisipului arzãtor al
pustiului, ?i nu moare; deoarece î?i trage
hrana din izvoarele vie™ii care sunt mai jos
de suprafa™ã (RH, 1 sept. 1885) Cre?tinul,
un palmier în pustiu. (Ps. 92,12). Privi™i
cãlãtorul obosit trudindu-se peste
nisipurile fierbin™i ale pustiului, fãrã de
nici un adãpost care sã-l fereascã de razele
soarelui tropical. Rezerva lui de apã s-ar
sfâr?i, ?i nu are nimic cu ce sã-?i
potoleascã setea lui arzãtoare. Limba i se
umflã, el se clatinã ca un om beat. Nãluciri
ale cãminului ?i ale prietenilor îi trec pe
dinaintea min™ii, când se crede gata sã
piarã în pustiul înspãimântãtor. Deodatã cei
dinainte scot un strigãt de bucurie. ?n
depãrtare ivindu-se din pustiul trist,
nisipos, e un palmier, verde ?i înfloritor.
Nãdejdea ia loc în inima lor. Ceea ce dã
vigoare ?i prospe™ime palmierului va rãcori
pulsul înfierbântat, ?i va da via™ã acelora
care pier de sete. Dupã cum palmierul,
care-?i trage hrana din izvoarele apelor
vii, este verde ?i înfloritor în mijlocul
pustiului, tot astfel cre?tinul poate trage
provizii bogate de har din izvorul iubirii
lui Dumnezeu ?i poate cãlãuzi sufletele
obosite, care sunt pline de nelini?te ?i
gata sã piarã în pustiul pãcatului, la apele
acelea din care poate sã bea ?i sã trãiascã.
Cre?tinul îndreaptã pururea pe semenii sãi
la Isus, care invitã: „Dacã înseteazã cineva
sã vinã la Mine ?i sã bea. ” Izvorul acesta
nu se seacã niciodatã; putem scoate din el ?
i iarã?i sã scoatem. (ST, 26 oct. 1904)
Dacã cre?tinului îi merge bine ?i
progreseazã cumva, el trebuie sã facã
aceasta în mijlocul celor strãini de
Dumnezeu, în mijlocul batjocorii ?i a luãrii
în râs. El trebuie sã stea drept ca
palmierul în pustie. Cerul poate fi ca
arama, nisipul de?ertului poate sã strãbatã
la rãdãcinile palmierului ?i sã se
grãmãdeascã în dune în jurul trunchiului
lui. Totu?i pomul trãie?te ca un brad
pururea verde, proaspãt ?i viguros în
mijlocul nisipurilor fierbin™i ale
pustiului. ?ndepãrta™i nisipul pânã ajunge™i
la rãdãcinile palmierului, ?i descoperi™i
secretul vie™ii lui; el se înfige adânc în
pãmânt la apele tainice ascunse în pãmânt.
Cre?tinii într-adevãr pot fi bine
reprezenta™i de palmier. Ei sunt ca Enoh;
de?i sunt înconjura™i de influen™e
stricãcioase, credin™a lor se prinde de Cel
Nevãzut. Ei umblã împreunã cu Dumnezeu,
trãgând putere ?i har de la El pentru a se
împotrivi stricãciunii care îi înconjoarã.
Ca ?i Daniel la cur™ile Babilonului ei stau
cura™i ?i neîntina™i; via™a lor este ascunsã
cu Hristos în Dumnezeu. Ei sunt virtuo?i în
spirit în mijlocul depravãrii; ei sunt
sinceri ?i credincio?i, înflãcãra™i ?i zelo?
i în timp ce sunt înconjura™i de
infidelitate, credincio?i fã™arnici, oameni
neevlavio?i ?i lume?ti. Credin™a ?i via™a
lor sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu.
Isus este în ei un izvor de apã, curgând în
via™a ve?nicã. Credin™a ca ?i rãdãcinile
palmierului, pãtrund dincolo de cele vãzute,
trãgând hranã spiritualã din Izvorul vie™ii.
(ST 8 iulie, 1886) (Ezech. 31,7). Cre?
tinul, un cedru viguros. Când iubirea lui
Isus locuie?te în suflet, mul™i care acum
sunt doar ramuri ofilite vor deveni ca
cedrii Libanului, având rãdãcinile „înfipte
în ape mari. ” Cedrul e cunoscut pentru
tãria rãdãcinilor lui. Nemul™umit de a se
agã™a de pãmânt cu câteva fibre slabe , el
î?i înfige rãdãcinile, ca o panã vânjoasã în
stânca plesnitã ?i coboarã din ce în ce mai
adânc ca sã apuce reazemuri tari. Când
furtuna se luptã cu ramurile lui, copacul
acela bine înfipt nu poate fi dezrãdãcinat.
Ce fel de cedru falnic ar putea sã fie
oricare urma? al lui Hristos, dacã ar fi
înrãdãcinat ?i întemeiat în adevãr, strâns
unit cu Stânca ve?nicã. (RH, 20 iunie 1882)
13. 13-16. Vezi E. G. White la Ps. 71,9. 17.
19.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14. (Vezi E. G. White la Gen. 1,29, vol.
1, p. 3). O armonie între cuvinte ?i
lucrãri. Cuvintele ?i lucrãrile Domnului
armonizeazã. Cuvintele Lui sunt milostive ?i
lucrãrile Lui bogate. El face „sã creascã
iarba pentru vite ?i verde™uri pentru
nevoile omului. ” Cât de îmbel?ugat sunt
prevederile pe care le-a fãcut El pentru
noi! Cât de minunat a desfã?urat El dãrnicia
?i puterea Lui pentru noi! Dacã milostivul
nostru Binefãcãtor ne-ar trata pe noi a?a
cum ne tratãm noi unii pe al™ii, unde am fi?
Nu ar trebui oare sã ne strãduim noi cu
râvnã sã urmãm regula de aur: „Tot ce voii
sã vã facã vouã oamenii, face™i-le ?i voi la
fel; cãci în aceasta este cuprinsã Legea ?i
Profe™ii. ” (Scrisoarea 8, 1901) Vezi E. G.
White la Ps. 63,5. 6.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.Vezi E. G. White la Ps. 147,8. 16-18.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.18. 33-40. Un exemplu de rugãciune. (Ps.
119,17. 18. 33-40 citat). Servii lui
Dumnezeu ar trebui sã-I înal™e necontenit
rugãciuni de felul acesta. Rugãciunea acesta
dã la ivealã o consacrare fa™ã de Dumnezeu a
inimii ?i a min™ii; este consacrarea pe care
Dumnezeu cere sã o facem. (RH, 18 sept.
1908)
18. 18. Rezervorul cerului nu e cu lacãtul
pus. Biblia ar trebui sã fie studiatã cu
rugãciune. Noi ar trebui sã ne rugãm ca
David: „Deschide-mi ochii ca sã vãd
lucrurile minunate ale Legii Tale!” Nimeni
nu poate avea o în™elegere a Cuvântului lui
Dumnezeu fãrã de iluminare din partea
Duhului Sfânt. Dacã am ajunge în pozi™ia cea
bunã înaintea lui Dumnezeu, lumina Lui ar
strãluci asupra noastrã în raze bogate ?i
clare. Acesta a fost experien™a celor dintâi
ucenici… (Fapte 2,1-4). Dumnezeu este gata
sã ne dea o experien™ã asemãnãtoare atunci
când o cãutãm cu râvnã. Domnul nu a încuiat
rezervorul cerului dupã ce a revãrsat Duhul
Sfânt asupra primilor ucenici. ?i noi putem
primi din plinãtatea binecuvântãrii Lui.
Cerul este plin de comorile harului Sãu, ?i
cei care vin la Dumnezeu în credin™ã pot
cere tot ce a fãgãduit El. Dacã nu avem
puterea Lui, aceasta e din cauza letargiei
noastre spirituale, a indiferen™ei ?i a
indolen™ei noastre. Sã ie?im dar din acest
formalism ?i din aceastã amor™ealã. (RH, 4
iunie, 1889)
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.
51.
52.
53.
54.
55.
56.
57.
58.
59.
60.
61.
62.
63.
64.
65.
66.
67.
68.
69.
70.
71.
72.
73.
74.
75.
76.
77.
78.
79.
80.
81.
82.
83.
84.
85.
86.
87.
88.
89.
90.
91.
92.
93.
94.
95.
96.
97.
98.
99.
100.
101.
102.
103.
104.
105.
106.
107.
108.
109.
110.
111. 111-115. 125-130. 165. Poruncile, o
desfãtare pentru cel ascultãtor. Pentru
copilul ascultãtor al lui Dumnezeu,
poruncile sunt o desfãtare. David declarã:
(Ps. 119,111-115. 125). Dispre™ul arãtat
fa™ã de Legea lui Dumnezeu a stins
loialitatea lui David? Asculta™i cuvintele
lui. El roagã pe Dumnezeu sã intervinã ?i
sã-i apere onoarea, sã arate cã existã un
Dumnezeu, cã sunt limite ale îndelungii Lui
rãbdãri, cã e cu putin™ã a abuza de
îndurarea lui Dumnezeu a?a ca sã o
istoveascã. „Este vremea ca Domnul sã
lucreze” zice el, „cãci ei clacã Legea Ta. ”
David a vãzut preceptele divine date la o
parte, ?i încãpã™ânarea ?i rebeliunea
crescând. A fost el oare furat de
predominanta apostaziei? Oare batjocura ?i
dispre™ul manifestate fa™ã de Lege l-au
determinat sã se re™inã în mod la? de a face
un efort pentru a apãra Legea? Dimpotrivã,
respectul lui fa™ã de Legea lui Iehova a
sporit când a vãzut neaten™ia ?i dispre™ul
arãtate fa™ã de ea de cãtre al™ii. (Ps.
119,126-130. 165) (MS 27,1899)
112.
113.
114.
115.
116.
117.
118.
119.
120.
121.
122.
123.
124.
125.
126. 126. 127. E timpul ca Dumnezeu sã
lucreze. David a fost foarte încercat în
timpul sãu când vedea cum oamenii dãdeau pe
fa™ã dispre™ fa™ã de Legea lui Dumnezeu.
Oamenii îndepãrtau restrângerea, ?i
rezultatul a fost stricãciunea. Legea lui
Dumnezeu devenise o literã moartã pentru cei
pe care Dumnezeu îi crease. Oamenii refuzau
sã primeascã sfintele precepte ca o regulã
pentru via™a lor. Nelegiuirea era atât de
mare încât David se temea ca nu cumva
rãbdarea lui Dumnezeu sã înceteze ?i el a
înãl™at la cer o rugãciune din adâncul
inimii , zicând: „Este vremea ca Domnul sã
lucreze cãci ei calcã Legea Ta. De aceea, eu
iubesc poruncile Tale, mai mult decât aurul,
da, mai mult decât aurul curat. ” Dacã
David socotea pe vremea sa cã oamenii depã?
iserã hotarele îndurãrii lui Dumnezeu ?i cã
Dumnezeu urma sã lucreze pentru apãrarea
onoarei Legii Sale ?i sã punã capãt
nelegiuirii celor nelegiui™i, atunci ce
influen™ã ar trebui sã aibã nelegiuirea
întinsã din timpul nostru asupra acelora
care iubesc pe Dumnezeu ?i se tem de El?
Când existã o neascultare generalã, când
nedreptatea spore?te ?i ajunge ca un val ce
cre?te, va fi oare lumea ce mãrturise?te a
fi cre?tinã rea cu cei rãi, nedreaptã cu cei
nedrep™i? Sã punem noi influen™a noastrã de
partea marelui apostat, ?i urmeazã ca
batjocura universalã sã fie grãmãditã asupra
Legii lui Dumnezeu, marele stindard al
neprihãnirii? Sã fim noi mãtura™i de valul
puternic al cãlcãrii Legii ?i al apostaziei?
Sau e cazul ca drep™ii sã cerceteze
Scripturile ?i sã cunoascã personal
condi™iile de care depinde mântuirea lor?
Aceia care fac din Cuvântul lui Dumnezeu
sfetnicul lor vor stima Legea lui Dumnezeu,
?i aprecierea ei din partea lor va spori pe
mãsura în care ea este datã la o parte ?i
dispre™uitã. Supu?ii loiali ai împãrã™iei
lui Hristos vor repeta cuvintele lui David ?
i vor zice: „Este vremea ca Domnul sã
lucreze, cãci ei calcã Legea Ta. De aceea,
eu iubesc poruncile Tale, mai mult decât
aurul, da, mai mult decât aurul curat. ”
Aceasta este pozi™ia pe care o vor lua aceia
care iubesc sincer pe Dumnezeu ?i pe semenii
lor ca pe ei în?i?i. Ei vor înãl™a poruncile
în propor™ia în care spore?te dispre™ul fa™ã
de ele. (MS 145, nedatat) 126. Când David
pe vremea sa a vãzut depãrtarea de Legea lui
Dumnezeu, a?tepta cã o manifestare a
nemul™umirii divine va fi vãzutã. El a a?
teptat ca Domnul sã dea pe fa™ã dreapta Lui
indignare. „Este vremea ca Domnul sã
lucreze”, exclama el, „cãci ei calcã Legea
Ta. ” El presupunea cã în nelegiuirea lor
oamenii ar fi depã?it hotarele rãbdãrii lui
Dumnezeu ?i cã Domnul nu Se va mai re™ine.
(MS 15, 1906) Unde se va afla biserica? E
cu putin™ã ca oamenii sã meargã atât de
departe în nelegiuire, sub continua
mustrare, încât Dumnezeu sã vadã cã trebuie
sã Se ridice ?i sã-?i apere onoarea. A?a
stau lucrurile în perioada actualã a
istoriei pãmântului. Crime de tot felul
devin din ce în ce mai izbitoare. Pãmântul
este plin de violen™a oamenilor fa™ã de
semenii lor. Ce pozi™ii va lua biserica?
Oare aceia care în trecut au avut respect
fa™ã de Legea lui Dumnezeu, vor fi atra?i în
curentul rãului? Oare încãlcarea Legii lui
Dumnezeu ?i dispre™ul de ea aproape
universal, vor întuneca atmosfera spiritualã
a sufletului tuturor la fel? Oare lipsa de
respect fa™ã de Legea lui Dumnezeu va
înlãtura barierele ocrotitoare? Oare din
cauzã cã ticãlo?ia ?i nelegiuirea predominã
urmeazã ca Legea lui Dumnezeu sã fie mai
pu™in apreciatã? Oare din cauzã cã ea este
declaratã nulã de marea majoritatea a
acelora care trãiesc pe pãmânt, urmeazã ca
pu™inii oameni loiali sã devinã ?i ei
neloiali, ?i sã se poarte a?a cum se poartã
cei nelegiui™i? N-ar trebui ca mai de grabã
ei sã înal™e rugãciunea lui David: „Este
vremea ca Domnul sã lucreze, cãci ei calcã
Legea Ta. ” (MS 15, 1906)
127.
128.
129.
130. 130. Vezi E. G. White la Ps. 19.
131.
132.
133.
134.
135.
136.
137.
138.
139.
140.
141.
142.
143.
144.
145.
146.
147.
148.
149.
150.
151.
152.
153.
154.
155.
156.
157.
158.
159.
160.
161.
162.
163.
164.
165. 165. ?n armonie cu cerul. Nu existã
pace în nedreptate, nelegiui™ii sunt în
rãzboi cu Dumnezeu. Dar acela care prime?te
neprihãnirea Legii în Hristos, este în
armonie cu cerul. (Scrisoarea 96, 1896)
Ascultarea duce la pace. Fiecare lege a lui
Dumnezeu este un decret al milei, iubirii ?i
al puterii mântuitoare. Legile acestea,
ascultate, sunt via™a, mântuirea, fericirea
?i pacea noastrã. (Ps. 119,165) (Scrisoarea
112, 1902)
1.
2.
3.
4.
5. 5. Dumnezeu Se apropie pentru a împlini
toate nevoile. Adevãrata fericire se poate
gãsi în strãdania neegoistã de a ajuta pe
cei care au nevoie de ajutor. Dumnezeu ajutã
pe cei slabi, ?i întãre?te pe cei care nu au
putere. ?n câmpurile unde încercãrile,
luptele ?i sãrãcia sunt cele mai mari,
lucrãtorii lui Dumnezeu trebuie sã aibã o
ocrotire sporitã. Acelora care lucreazã în
focul luptei, Dumnezeu le spune: „Domnul
este umbra ta pe mâna ta cea dreaptã. ”
Domnul nostru Se adapteazã la nevoile
noastre speciale. El este o umbrã pe mâna
noastrã cea dreaptã. El umblã alãturi de
noi, gata sã ne împlineascã toate nevoile.
El Se apropie strâns de to™i cei care sunt
angaja™i în serviciu voios pentru El. El
cunoa?te pe fiecare pe nume. O, ce asigurãri
avem cu privire la iubirea duioasã a lui
Hristos. (MS 51, 1903)
1. 1-12. (Apoc. 20,12. 15). Unde sunte™i voi
este ?i Dumnezeu. Niciodatã nu suntem
singuri. Avem un ?nso™itor fie cã ?l alegem
sau nu. Aduce™i-vã aminte, tineri ?i tinere,
cã oriunde sunte™i, orice face™i, Dumnezeu e
acolo. La fiecare cuvânt ?i faptã a voastrã
ave™i un martor - pe Dumnezeu cel sfânt care
urã?te pãcatul. Nimic din ceea ce este spus,
fãcut sau gândit nu scapã ochiului Sãu fãrã
de margini. S-ar putea ca vorbele voastre sã
nu fie auzite de urechi omene?ti, dar ele
sunt auzite de Cârmuitorul universului. El
cite?te mânia lãuntricã a sufletului când
voin™a este contrariatã. El aude cuvintele
profane. ?n cel mai profund întuneric ?i în
singurãtatea cea mai mare El e de fa™ã;
nimeni nu poate sã în?ele pe Dumnezeu,
nimeni nu poate sã scape de rãspunderea lui
fa™ã de El. (Ps. 139, 1-12) Zi dupã zi, se
înscrie în cãr™ile cerului raportul
cuvintelor voastre al faptelor voastre ?i al
influen™ei voastre. Cu acesta va trebui sã
vã întâlni™i. (Apoc. 20,12. 15 citat) (YI,
26 mai, 1898)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.Nici o singurãtate fãrã Dumnezeu.
Psalmistul înfã™i?eazã prezen™a Celui
Nemãrginit ca umplând universul. „Dacã mã
voi sui în cer, Tu e?ti acolo; dacã mã voi
culca în locuin™a mor™ilor, iatã-Te ?i
acolo” (Ps. 139,8). Nu putem niciodatã gãsi
un loc singuratic unde sã nu fie Dumnezeu.
Ochiul pururea veghetor al atot?tiin™ei este
îndreptat asupra tuturor faptelor noastre, ?
i de?i poate sã ordoneze o?tirilor cerului
sã facã voia Sa, El dã pe fa™ã
condescenden™a de a primi serviciul
muritorilor slabi ?i în stare de a gre?i.
(ST, 14 iulie, 1881)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12. Dumnezeu întrebuin™eazã timp pentru
giuvaere. Noi suntem lucrarea lui Dumnezeu.
Valoarea instrumentului omenesc depinde cu
totul de lustrul cei i se dã. Când pietrele
brute sunt pregãtite pentru clãdire, ele
trebuie sã fie duse în atelier, cioplite ?i
ajustate. Procesul este adesea fãrã îndurare
când piatra este presatã pe roata
polizorului, dar partea asprã e înlãturatã ?
i lustrul începe sã se arate. Domnul nu-?i
întrebuin™eazã timpul pentru material fãrã
valoare; numai giuvaerele Sale sunt
lustruite dupã chipul unui palat. Fiecare
suflet trebuie nu numai sã se supunã acestei
lucrãri a mâinii lui Dumnezeu, dar ?i sã
punã la muncã încordatã fiecare nerv ?i mu?
chi spiritual pentru ca însu?i caracterul sã
poatã ajunge mai curat, cuvintele mai
folositoare, faptele a?a cum le poate aproba
Dumnezeu. (Scrisoarea 27, 1896) Lucrãtorul
divin folose?te pu™in timp pentru material
lipsit de valoare. Numai giuvaerele
pre™ioase le lustruie?te El dupã asemãnarea
unui palat, înlãturând prin tãiere col™urile
aspre. Procesul este sever ?i penibil;
Hristos îndepãrteazã prin tãiere suprafa™a
care este în plus ?i punând piatra pe
polizor o apasã pentru ca toatã asprimea sã
poatã fi roasã. Apoi ™inând giuvaerul în
luminã, Maestrul vede în el o reflectare a
Sa ?i îl declarã vrednic de un loc în caseta
Sa. Binecuvântatã sã fie experien™a, oricât
de severã, care dã o nouã valoarea pietrei,
fãcând-o sã strãluceascã cu o scânteiere
vie. (Scrisoarea 69, 1903) Un proces
dureros dar necesar. Prin pana puternicã a
adevãrului Dumnezeu a scos ca pietre brute,
pe poporul Sãu din cariera lumii. Pietrele
trebuie sã fie ajustate ?i lustruite.
Col™urile brute trebuie îndepãrtate. Acesta
e un proces dureros, dar e necesar. Fãrã de
El, nu am putea fi pregãti™i pentru un loc
în templul lui Dumnezeu. Prin necaz, prin
avertizãri, prin mustrãri, Dumnezeu cautã sã
ne pregãteascã pentru ca sã-?i realizeze
scopul. Dacã lucrãm împreunã cu El,
caracterele noastre vor fi fasonate, ca
podoaba caselor împãrãte?ti. E lucrarea
specificã a Mângâietorului sã ne transforme.
Uneori e greu pentru noi sã ne supunem
procesului curã™itor ?i înnobilator. Dar
trebui sã facem lucrul acesta dacã în cele
din urmã vrem sã fim mântui™i. (Scrisoarea
139, 1903) Copiii pot fi lustrui™i pentru
Dumnezeu. Cu rãbdare, cu iubire, ca ni?te
credincio?i economi ai harului lui Dumnezeu,
pãrin™ii trebuie sã-?i facã lucrarea ce le-a
fost rânduitã. Se a?teaptã de la ei sã fie
gãsi™i credincio?i. Totul trebuie sã fie
fãcut în credin™ã. Stãruitori, ei trebuie sã
se roage ca Dumnezeu sã dea copiilor lor
harul Sãu. Niciodatã nu trebuie sã devinã
obosi™i ?i lipsi™i de rãbdare sau irita™i în
lucrarea lor. Ei trebuie sã se alipeascã
strâns de copiii lor ?i de Dumnezeu. Dacã
pãrin™ii lucreazã cu rãbdare ?i iubire,
strãduindu-se plini de râvnã sã ajute
copiilor lor sã atingã treapta cea mai
înaltã a curã™iei ?i a modestiei, vor
izbuti. ?n lucrarea aceasta pãrin™ii trebuie
sã manifeste rãbdare ?i credin™ã, ca sã
poatã înfã™i?a pe copiii lor lui Dumnezeu,
lustrui™i ca podoaba caselor împãrãte?ti.
(NL, nr. 28, p. 3) (1Petru 2,5; 1Cor. 3,11-
13). Unii nu sunt ceea ce se aratã. Mul™i
din oamenii lume?ti se strãduiesc prin
propriul lor eforturi, sã devinã ca ni?te
pietre lustruite, dar nu pot fi pietre vii,
deoarece nu sunt zidi™i pe adevãrata
temelie. Ziua lui Dumnezeu va da pe fa™ã cã
în realitate, ei nu sunt decât fân, paie, ?i
lemne(Rãscumpãrarea sau învã™ãturile lui
Pavel, p. 78)
1.
2.
3.
4.(Ps. 19,1-3; vezi ?i E. G. W. la Is.
60,1). Lumea doar o iotã. El a fãcut
noaptea, mãr?ãluindu-?i stelele lucitoare pe
firmament. El le cheamã toate pe nume.
Cerurile spun slava lui Dumnezeu ?i
firmamentul aratã lucrarea Lui, arãtând
omului cã aceasta micã lume e doar o iotã în
crea™iunea lui Dumnezeu. (YI, 4 aprilie,
1905)
5.
6.
7.
8. 8. 16-18. (Ps. 135,7). Lucrãrile naturii
sunt slujitorii lui Dumnezeu. Nu existã
lucrare în naturã la care sã nu gãsim o
referire în Cuvântul lui Dumnezeu … (Ps.
147,8. 16-18; 135,7) Aceste cuvinte ale
Bibliei nu spun nimic despre legile
independente ale naturii. Dumnezeu
furnizeazã materialul ?i însu?irile cu care
sã execute planurile Sale. El folose?te
mijloacele Sale pentru ca vegeta™ia sã
înfloreascã. El trimite roua, ploaia ?i
lumina soarelui ca verdea™a sã poatã încol™i
?i sã-?i întindã covorul pe pãmânt, ca arbu?
tii ?i pomii roditori sã înmugureascã, sã
înfloreascã ?i sã rodeascã. Nu trebuie sã se
presupunã cã este pusã în mi?care o lege ca
sãmân™a sã se facã singurã, ca frunza sã
aparã pentru cã trebuie sã facã aceasta de
la sine. Dumnezeu are legi pe care El le-a
instituit, dar ele sunt numai slujitorii
prin care El realizeazã rezultate. Numai
prin interven™ia nemijlocitã a lui Dumnezeu
sãmân™a micu™ã strãbate prin pãmânt ?i
rãsare la via™ã. Fiecare frunzã cre?te,
fiecare floare înflore?te prin puterea lui
Dumnezeu. (RH, 8 nov. 1898)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10. (Is. 43,10; 2Cor. 6,17. 18). ?
nãl™a™i o rugãciune la cer, ?i apoi
rezista™i cu hotãrâre. Asculta™i glasul lui
Dumnezeu: „Fiule, dacã ni?te pãcãto?i vor sã
te amãgeascã, nu te lãsa câ?tigat de ei. ”
Aceia care sunt stãpâni™i de Duhul lui
Dumnezeu trebuie sã-?i ™inã treze puterile
lor de percepere; deoarece a veni timpul
când integritatea ?i loialitatea lor fa™ã de
Dumnezeu ?i a unuia fa™ã de altul va fi pusã
la încercare. Nu sãvâr?i™i nici cea mai micã
nedreptate pentru a câ?tiga un folos pentru
voi în?ivã. Face™i altora în lucrurile mici
ca ?i în cele mari, ceea ce a™i vrea ca
al™ii sã vã facã vouã. Dumnezeu zice: „Voi
sunte™i martorii Mei. ” Voi trebuie sã
lucra™i în locul Meu. Dacã perdeaua s-ar
putea da la o parte, a™i vedea universul
ceresc privind cu interes la cel ispitit.
Dacã nu ceda™i vrãjma?ului, e bucurie în
cer. Când cel dintâi îndemn la rãu este
auzit, înãl™a™i, ca o sãgeatã, o rugãciune
la cer, ?i apoi rezista™i cu tãrie ispitei
de a face încercare cu principii condamnate
în Cuvântul lui Dumnezeu. De întâia datã
când vine ispita, întâmpina™i-o în chip atât
de hotãrât ca ea sã nu mai fie repetatã.
Abate™i-vã de la acela care a îndrãznit sã
vã prezinte practici rele. Hotãrât, abate™i-
vã de la ispititor, zicând: Trebuie sã mã
despart de influen™a ta, deoarece ?tiu cã nu
umbli pe urmele Mântuitorului nostru. Chiar
dacã s-ar putea sã sim™i™i cã nu sunte™i în
stare sã rosti™i un cuvânt cãtre aceia care
lucreazã pe temeiul unor principii rele,
pãrãsi™i-i! Retragerea ?i tãcerea voastrã
poate face mai mult decât cuvintele. Neemia
a refuzat sã se înso™eascã cu cei care erau
necredincio?i fa™ã de principiu, ?i nu a
permis lucrãtorilor sãi sã se întovãrã?eascã
cu ei. Iubirea ?i temerea de Dumnezeu erau
ocrotirea lui. El a trãit ?i a lucrat ca sub
privirea lumii nevãzute. Iar David spunea:
„Am necurmat pe Domnul dinaintea ochilor
mei. ” ?ndrãzni™i sã fi™i un Daniel. ?
ndrãzni™i sã sta™i de unul singur. ?n felul
acesta, ca ?i Moise, ve™i suporta vederea
Aceluia care este invizibil. Dar o mi?
eleascã ?i tãcutã rezervã înaintea unor rãi
tovarã?i, în timp ce asculta™i la
nãscocirile lor, face din voi unul dintre ei
(2Cor. 6,17. 18). Ave™i curaj sã face™i ce
este bine. Fãgãduin™a Domnului este mai de
pre™ decât aurul ?i argintul pentru to™i cei
care sunt împlinitori ai Cuvântului Sãu.
To™i sã priveascã drept o mare cinste faptul
de a fi recunoscu™i de Dumnezeu drept copii
ai Sãi. (RH 9 mai, 1899)
1.
2.
3.
4.
5.
6. 6. Dumnezeu ne cãlãuze?te la împlinirea
voii Sale. Nu a spus Dumnezeu cã El va da
Duhul Sfânt acelora care ?l cer? ?i nu e
Duhul acesta o cãlãuzã realã ?i adevãratã?
Unii oameni par a se teme de a crede pe
Dumnezeu pe cuvânt ca ?i cum aceasta ar fi
pentru ei o încumetare. Ei se roagã ca
Domnul sã ne înve™e ?i totu?i le este teamã
sã dea crezare cuvântului garantat al lui
Dumnezeu ?i sã creadã cã am fost învã™a™i de
El. Atâta timp cât venim la Pãrintele nostru
ceresc cu smerenie ?i cu un duh de a primi
învã™ãturã, gata ?i nerãbdãtori de a învã™a,
de ce sã ne îndoim de împlinirea de cãtre
Dumnezeu a propriilor Lui fãgãduin™e? Voi nu
trebuie sã vã îndoi™i nici mãcar pentru o
clipã de El ?i prin acesta sã-I aduce™i
dezonoare. Când a™i cãutat sã cunoa?te™i
voia Lui partea voastrã în conlucrarea cu
Dumnezeu este de a crede cã ve™i fi mâna™i ?
i cãlãuzi™i ?i binecuvânta™i în împlinirea
voii Lui. S-ar putea sã ne temem ca nu cumva
sã interpretãm gre?it învã™ãturile Lui, dar
face™i chiar ?i din acesta un subiect de
rugãciune, ?i încrede™i-vã în El, mereu
încrede™i-vã în El pânã la extrem, cã Duhul
Sfânt vã va cãlãuzi sã interpreta™i bine
planurile Sale ?i lucrarea providen™ei Sale.
(Scrisoarea 35, 1893) Hristos a fost Acela
care a cãlãuzit pe israeli™i prin pustie. ?i
Hristos este Acela care cãlãuze?te astãzi
poporul Sãu, arãtându-i unde ?i cum sã
lucreze. (Scrisoarea 335, 1904)
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13. 14. ?n™elesul în™elepciunii
dãinuitoare. Adevãrata în™elepciune este o
comoarã tot atât de dãinuitoare, cât ?i ve?
nicã. Mul™i din a?a numi™ii oameni în™elep™i
sunt în™elep™i numai dupã aprecierea lor
proprie. Mul™umi™i cu achizi™ionarea
în™elepciunii lume?ti, ei nu intrã în
grãdina lui Dumnezeu, pentru a face cuno?
tin™ã cu tezaurele de cuno?tin™ã cuprinse în
Sfântul lui Cuvânt. Socotindu-se în™elep™i,
ei sunt necunoscãtori cu privire la
în™elepciunea pe care trebuie sã o aibã to™i
aceia care capãtã via™a ve?nicã. Ei cultivã
un dispre™ fa™ã de cartea lui Dumnezeu,
care, dacã ar fi studiatã ?i ascultatã, i-ar
face cu adevãra™i în™elep™i. Biblia este
pentru ei o tainã de nepãtruns. Marile ?i
adâncile adevãruri ale Vechiului ?i Noului
Testament sunt întunecate pentru ei,
deoarece lucrurile spirituale nu sunt
în™elese spiritual. Ei au nevoie sã înve™e
cã frica de Domnul este începutul
în™elepciunii, ?i cã fãrã de în™elepciune,
cuno?tin™ele lor sunt de micã valoare.
Aceia care se strãduiesc sã ob™inã o
educa™ie în ce prive?te ?tiin™ele dar care
nu au învã™at lec™ia cã temerea de Dumnezeu
este începutul în™elepciunii lucreazã
neajutora™i ?i fãrã de nãdejde, punând la
îndoialã realitatea oricãrui lucru. S-ar
putea ca ei sã ob™inã o educa™ie în ce
prive?te ?tiin™ele dar dacã nu ob™in o
cunoa?tere a Bibliei ?i o cunoa?tere a lui
Dumnezeu, sunt fãrã de adevãrata
în™elepciune. Omul neinstruit dacã cunoa?te
pe Dumnezeu ?i pe Isus Hristos, are o
în™elepciune mai dãinuitoare decât are omul
cel mai instruit, dar care dispre™uie?te
învã™ãturile lui Dumnezeu. (MS 33, 1911)
14.
15.
16.
17. 17. (1Tim. 4,8). Devo™iunea cãtre
Dumnezeu face sã creascã sãnãtatea ?i voio?
ia. ?n™eleptul spune despre cãile
în™elepciunii cã „sunt ni?te cãi plãcute, ?i
toate cãrãrile ei sunt ni?te cãrãri pa?nice.
” Mul™i cultivã impresia cã devo™iunea fa™ã
de Dumnezeu este dãunãtoare pentru sãnãtate
?i fericirea veselã în legãturile sociale
ale vie™ii. Dar cei care merg pe cãrarea
în™elepciuni ?i sfin™eniei descoperã cã
„evlavia este folositoare în orice privin™ã,
întrucât ea are fãgãduin™a vie™ii de acum ?i
a celei viitoare. ” Ei sunt treji fa™ã de
bucuria adevãratelor plãceri ale vie™ii, în
timp ce nu sunt necãji™i de regrete
zadarnice cu privire la orele rãu folosite ?
i nici de triste™e sau groazã sufleteascã,
a?a cum prea adesea este omul lumesc când nu
are divertismentul vreunui distrac™ii
amuzante… Evlavia nu e în conflict cu
legile sãnãtã™ii, ci e în armonie cu ele.
Dacã oamenii ar fi fost totdeauna
ascultãtori de Legea Celor Zece Porunci,
dacã ar fi trãit în via™a lor principiile
acestor zece precepte, blestemul bolii care
inundã lumea acum nu ar fi fost… Cineva a
cãrui minte este lini?titã ?i mul™umitã în
Dumnezeu se gãse?te pe drumul principal
cãtre sãnãtate. (ST 23 oct. 1884)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18. Via™a cre?tinã lumineazã calea
pentru al™ii. Un suflet umplut de iubirea
lui Isus împrumutã cuvintelor, manierelor ?i
privirilor, nãdejde, curaj ?i seninãtate. El
descoperã spiritul lui Hristos. El respirã o
iubire care va fi reflectatã. El treze?te un
dor dupã o via™ã bunã; suflete gata sã le?
ine sunt întãrite, cei care se luptã
împotriva ispitei vor fi fortifica™i ?i
mângâia™i. Cuvintele, expresia, manierele,
trimit o strãlucitoare razã de luminã, ?i
lasã înapoia lor o cãrare luminatã cãtre
cer, izvorul oricãrei lumini. Fiecare din
noi are prilejuri de a ajuta pe al™ii. Noi
facem stãruitor impresii asupra tineretului
din jurul nostru. Expresia fe™ei este ea
însã?i o oglindã a vie™ii lãuntrice. Isus
dore?te ca noi sã devenim ca El, plini de
simpatie ginga?ã, exercitând o slujire din
iubire în micile datorii ale vie™ii. (MS 24,
1887) Lumina arde slab. Lumina care este
datã pentru a strãluci din ce în ce mai
puternic pânã la miezul zilei, arde slab.
Biserica nu mai trimite raze limpezi ?i
strãlucirea de luminã în mijlocul
întunericului moral care învãluia lumea ca
un giulgiu funerar. Lumina multora nu arde
sau nu lumineazã. Ei sunt ghe™ari morali.
(Scrisoarea 1 f, 1890)
19.
20. 20-22. Vezi E. G. White, la Exod 20,3-
17, vol. 1, p. 49
21.
22.
23. 23. (1Tes. 5,17; vezi E. G. White la Ps.
19,14). Cum pot fi pãstrate inimile pentru
Dumnezeu. „Pãze?te-™i inima mai mult decât
orice, cãci din ea ies izvoarele vie™ii. ” O
sârguincioasã pãzire a inimii este absolut
trebuincioasã pentru o sãnãtoasã cre?tere în
har. Inima în starea ei naturalã este un
loca? de gânduri nesfinte ?i de patimi
pãcãtoase. Când e adusã în supunere la
Hristos, ea trebuie sã fie curã™itã de cãtre
Duhul de orice mânjiturã. Lucrul acesta nu
se poate face fãrã de consim™ãmântul
persoanei în cauzã. Dupã ce sufletul a fost
curã™it, este de datoria cre?tinului de a o
pãzi sã nu fie mânjitã. Mul™i par a crede cã
religia lui Hristos nu cere pãrãsirea
pãcatelor zilnice, desfacerea din
obiceiurile care au ™inut sufletul în robie.
Ei renun™ã la unele lucruri osândite de con?
tiin™ã, dar nu ajung sã reprezinte pe
Hristos în via™a de toate zilele. Ei nu aduc
asemãnarea cu Hristos în cãmin. Ei nu dau pe
fa™ã o grijã atentã în alegerea cuvintelor
din partea lor. Prea adesea sunt rostite
cuvinte supãrãtoare , lipsite de rãbdare,
cuvinte care trezesc cele mai rele patimi
ale inimii omene?ti. Unii ca ace?tia au
nevoie de prezen™a dãinuitoare a lui Hristos
în suflet. Numai în puterea Lui pot ei
strãjui asupra cuvintelor ?i faptelor. ?n
lucrarea de pãzire a inimii trebuie sã fim
stãruitori în rugãciune, neobosi™i în a
peti™iona la cer dupã ajutor. Aceia care iau
asupra lor numele de cre?tini ar trebui sã
vinã la Dumnezeu cu seriozitate ?i smerenie,
cerând plini de râvnã ajutor. Mântuitorul
ne-a spus sã ne rugãm fãrã încetare. Cre?
tinul nu poate fi totdeauna în pozi™ia de
rugãciune, dar gândurile ?i dorin™ele sale
pot fi totdeauna îndreptate în sus. ?
ncrederea noastrã în noi în?ine ar fi
dispãrut, dacã am fi vorbit mai pu™in ?i ne-
am fi rugat mai mult. (YI. 5 martie 1903)
(Ps. 19,14; Ef. 4,13). Cre?tinii ar trebui
sã fie mai aten™i pentru a-?i pãzi inima cu
toatã sârguin™a. Ei ar trebui sã cultive o
plãcere, o dragoste dupã medita™ie ?i sã
cultive un spirit de devo™iune. Unii par sã
fie invidio?i pe momentele petrecute în
medita™ie, ?i în cercetarea Scripturilor, ?i
în rugãciune, ca ?i cum timpul folosit
astfel ar fi fost pierdut. Doresc ca voi
to™i sã pute™i vedea lucrurile acestea în
lumina în care ar vrea Dumnezeu sã le
vede™i, deoarece atunci a™i face împãrã™ia
cerurilor de primã importan™ã. Pãstrarea
inimii voastre în cer, va da vigoare tuturor
virtu™ilor voastre, ?i va pune via™ã în
toate însãrcinãrile voastre. Disciplinarea
min™ii ca sã se ocupe de cele cere?ti va
pune via™ã ?i râvnã în toate ostenelile
voastre. Eforturile noastre sunt lâncede ?i
alergãm molatec în alergarea cre?tinã,
deoarece pre™uim atât de pu™in premiul
ceresc. Noi suntem pitici în realizãrile
spirituale. Este privilegiul ?i datoria cre?
tinului sã creascã în cuno?tin™a „Fiului lui
Dumnezeu, sã ajungã la starea de om mare la
înãl™imea staturii plinãtã™ii lui Hristos”
(Ef. 4,13). Dupã cum exerci™iul face sã
creascã apetitul, ?i dã tãrie ?i vigoare
sãnãtã™ii trupului, tot a?a exerci™iile
devo™ionale aduc o cre?tere a harului ?i a
vigorii spirituale. Afec™iunile ar trebui
sã se concentreze asupra lui Dumnezeu.
Contempla™i mãre™ia Lui, îndurarea ?i
meritele Lui. lãsa™i ca bunãtatea, iubirea ?
i desãvâr?irea Lui de caracter sã vã
captivez inima. Sta™i de vorbã despre
farmecul lui dumnezeiesc ?i despre lãca?
urile cere?ti pe care El le pregãte?te
pentru cei credincio?i. Acela a cãrui
conversa™ie este în cer este cre?tinul cel
mai folositor pentru to™i cei din jurul lui.
cuvintele lui sunt folositoare ?i
înviorãtoare. Ele au o putere
transformatoare asupra acelora care le aud ?
i vor înmuia ?i supune sufletul. (RH, 29
martie, 1870) Religia practicã revarsã
parfum. Lãsa™i sã se înal™e la Dumnezeu
rugãciunea: „Zide?te în mine o inimã
curatã”, deoarece un suflet nepãtat, curã™it
are pe Hristos locuind în el, ?i din bel?
ugul inimii sunt ie?irile vie™ii. Voin™a
omeneascã trebuie sã fie supusã lui Hristos.
?n loc de a trece mai departe, închizând
inima în egoism, e nevoie de a deschide
inima pentru dulcele influen™e ale Duhului
lui Dumnezeu. Religia practicã î?i revarsã
parfumul pretutindeni. Ea este o mireasmã de
via™ã spre via™ã. (Scrisoarea 31 a, 1894)
1.
2.
3.
4.
5.
6.Hãrnicia furnicii mustrã lenevia. (Prov.
6,6). Locuin™ele pe care ?i le zidesc
furnicile dau dovadã de iscusin™ã ?i
stãruin™ã. Ele nu pot duce decât un mic
grãunte deodatã, dar prin hãrnicie ?i
stãruin™ã ele sãvâr?esc minuni. Solomon
prezintã lumii hãrnicia furnicii ca o
mustrare pentru cei care-?i irosesc
ceasurile în lenevie pãcãtoasã în practici
care stricã sufletul ?i trupul. Furnica se
pregãte?te pentru anotimpurile viitoare.
Aceasta e o lec™ie pe care o trec cu vederea
mul™i care sunt dota™i cu puterea de a
ra™iona. Ei dau cu totul gre? de a se
pregãti pentru via™a viitoare nemuritoare pe
care Dumnezeu în providen™a Sa, a asigurat-o
pentru neamul omenesc decãzut. (MS 35, 1899)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9. Umblarea fãrã prihanã face pe om o
binecuvântare. Primul pas pe cãrarea care
duce la via™ã este acela de a pãstra mintea
fixatã la Dumnezeu, de a avea continuu
înaintea ochilor temerea de El. O singurã
abatere de la integritatea moralã toce?te
con?tiin™a, ?i deschide poarta pentru o nouã
ispitã. „Cine umblã fãrã prihanã umblã fãrã
teamã, dar cine apucã pe cãi strâmbe sã dã
singur de gol” (Prov. 10,9). Ni s-a poruncit
sã iubim pe Dumnezeu mai pe sus de orice ?i
pe aproapele nostru ca pe noi în?ine, dar
experien™a de toate zilele aratã cã legea
aceasta este trecutã cu vedea. Umblarea fãrã
prihanã în purtarea fa™ã de al™ii ?i
integritatea moralã vor asigura favoarea lui
Dumnezeu, ?i va face pe om o binecuvântare
pentru sine ?i societate dar în mijlocul
diferitelor ispite care asalteazã pe om în
orice direc™ie s-ar întoarce, e cu neputin™ã
de a pãstra o con?tiin™ã curatã ?i aprobarea
cerului fãrã ajutor dumnezeiesc ?i un
principiu de a iubi onestitatea de dragul
binelui. Un caracter care este aprobat de
Dumnezeu ?i de oameni e de preferat
bogã™iei. Temelia trebuie sã fie pusã larg ?
i adânc odihnindu-se pe stânca Hristos Isus.
Sunt prea mul™i cei care sus™in cã lucreazã
de pe adevãrata temelie, dar a cãror purtare
dezlânatã aratã cã ei clãdesc pe nisip care
alunecã, dar furtuna cea mare va mãtura
temelia lor, ?i ei nu vor avea adãpost.
Mul™i sus™in cã dacã nu sunt fãrã scrupule,
?i nu vegheazã sã tragã foloase pentru ei,
voi suferi pierderi. Semenii lor lipsi™i de
scrupule, care trag foloase egoiste,
prosperã; în timp ce ei, de?i încearcã sã
procedeze strict în armonie cu principiile
Bibliei, nu sunt prea mult favoriza™i. Vãd
persoanele acestea viitorul? Sau ochii lor
sunt prea întuneca™i pentru a vedea prin
ce™urile încãrcate cu miresme ale duhului
lumesc, cã onoarea ?i integritatea nu sunt
rãsplãtite în moneda acestei lumi? Va
rãsplãti Dumnezeu virtutea numai cu succesul
pãmântesc? El are numele lor gravate pe
palmele mâinilor Lui, ca mo?tenitori de
onoruri dãinuitoare, de bogã™ii care sunt
nepieritoare. Ce a câ?tigat acest om
necinstit prin purtarea lui lumeascã? Ce
mare pre™ a plãtit el pentru succesul sãu?
El a jertfit nobila lui bãrbã™ie, ?i a
pornit pe o cale ce duce la pierzare. S-ar
putea ca el sã se pocãiascã, s-ar putea ca
el sã vadã nelegiuirea nedreptã™ii sale fa™ã
de semenii sãi ?i pe cât cu putin™ã sã dea
înapoi, dar cicatricele unei con?tiin™e
rãnite vor rãmâne pururea. (ST 7 feb. 1884)
1. 1. Toate afacerile fãcute pe temeiul
principiilor cinstite. ?n toate tranzac™iile
de faceri, trebuie sã lãsãm lumina sã
lumineze hotãrât. Nu trebuie sã se
foloseascã practici lipsite de scrupule.
Totul trebuie sã se facã cu cea mai strictã
integritate. Mai bine consim™i™i sã pierde™i
ceva din punct de vedere financiar decât sã
câ?tiga™i bani prin practici lipsite de
scrupule. La urmã de tot nu vom pierde nimic
printr-o purtare cinstitã. Noi trebuie sã
trãim Legea lui Dumnezeu în lumea noastrã ?i
sã ne desãvâr?im caracterul dupã modelul
divin. Toate afacerile încheiate cu cei care
sunt în credin™ã ca ?i cu cei care nu sunt
în credin™ã, trebuie sã fie fãcute pe
temeiul principiilor cinstite ?i drepte.
Totul trebuie sã fie vãzut în lumina Legii
lui Dumnezeu, totul fãcut fãrã fraudã, fãrã
duplicitate, fãrã nici o nuan™ã de în?
elãciune. (MS 47, 1898) Dumnezeu onoreazã
cinstea, blestemã nedreptatea. „Cumpãna în?
elãtoare este urâtã Domnului. ” O cumpãnã
în?elãtoare este un simbol al oricãrui
procedeu necinstit, al oricãror mijloace de
a ascunde egoismul ?i nedreptatea sub o
înfã™i?are de cinste ?i echitate. Dumnezeu
nu va privi cu plãcere nici în cea mai micã
mãsurã din asemenea practici. El urã?te
orice cale a minciunii. ?i este scârbã de
orice egoism ?i lãcomie. El nu va tolera
procedeele lipsite de îndurare, ci va plãti
cu aceea?i monedã. Dumnezeu poate sã dea
prosperitate oamenilor activi ale cãror
mijloace sunt câ?tigate pe cãi cinstite. Dar
blestemul Lui zace asupra a tot ce e câ?
tigat prin practici egoiste. Când cineva se
dedã la egoism sau la purtare lipsitã de
scrupule, aratã cã nu se teme de Domnul ?i
nu respectã Numele Lui. Aceia care sunt
lega™i cu Dumnezeu nu numai cã vor evita
orice nedreptate, dar vor manifesta
îndurarea ?i bunãtatea Lui fa™ã de to™i cei
cu care au de a face. Domnul nu va aproba
nici o cãutare la fa™ã, dar El nu va aproba
purtarea acelora care nu fac nici o
deosebire în favoarea sãracului a vãduvei ?i
orfanului. (Scrisoarea 20 a, 1893)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.Vezi E. G. White la 1Cron. 27,32-34.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18. Cuvintele înseamnã mult. Vocea ?i
limba sunt daruri de la Dumnezeu ?i dacã
sunt bine folosite, ele sunt o putere pentru
Dumnezeu. Cuvintele înseamnã foarte mult.
Ele pot sã exprime iubire, devo™iune, laudã,
cântec pentru Dumnezeu, sau urã ?i
rãzbunare. Cuvintele dau pe fa™ã
sentimentele inimii. Ele pot fi o mireasmã
de via™ã spre via™ã, sau de moarte spre
moarte. Limba este o lume de binecuvântare
sau o lume de nedreptate. (MS 40, 1896)
Grindinã pustiitoare sau semin™e ale
iubirii? Unii sunt vãzu™i venind de la
zilnica lor comuniune cu Dumnezeu îmbrãca™i
cu smerenia lui Hristos. Cuvintele lor nu
sunt ca o grindinã pustiitoare, care zdrobe?
te totul ce-i stã în fa™ã; ele pornesc blând
de pe buzele lor. Ei împrã?tie semin™e ale
iubirii ?i bunãtã™ii de-a lungul cãrãrii
lor, ?i toate acestea incon?tient, deoarece
Hristos trãie?te în inima lor. Influen™a lor
este mai mult sim™itã decât vãzutã. (MS 24,
1887)
19. 19. Cei one?ti sunt pururea giuvaerele
Lui . Buna credin™ã ?i sinceritatea ar
trebui sã fie totdeauna cultivate de to™i
cei care pretind a fi urma?i ai lui Hristos.
Dumnezeu ?i adevãrul ar trebui sã fie mott-
ul. Proceda™i cinstit ?i drept în aceastã
lume rea. Unii vor fi cinsti™i când vãd cã
onestitatea nu le va primejdui interesele
lor lume?ti; dar to™i cei care ac™ioneazã
potrivit cu acest principiu î?i vor avea
numele ?terse din cartea vie™ii. Trebuie sã
fie cultivatã stricta onestitate. Nu putem
trece prin lume decât o singurã datã; nu
putem veni înapoi pentru a îndrepta nici o
gre?ealã, de aceea fiecare mi?care trebuie
sã fie fãcutã cu temere evlavioasã ?i cu
îngrijitã luare aminte. Onestitatea ?i
diploma™ia nu se vor armoniza; sau
diploma™ia va fi supusã ?i adevãrul ?i
onestitatea vor ™ine frânele conducerii, sau
diploma™ia va lua frânele ?i onestitatea
înceteazã de a mai conduce. Ambele nu pot
lucra împreunã; ele nu pot fi niciodatã de
acord. Când Dumnezeu ??i strânge laolaltã
giuvaerele, cei credincio?i, sinceri ?i one?
ti, vor fi ale?ii Sãi, comorile Lui. ?ngeri
pregãtesc coroane pentru unii ca ace?tia ?i
lumina de la tronul lui Dumnezeu va fi
reflectatã în splendoarea ei de la aceste
diademe bãtute cu pietre pre™ioase. (RH, 29
dec. 1896)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30. 30. (Proverbe 27,4). O trãsãturã de
caracter satanicã vrednicã de dispre™uit.
Invidia este una dintre cele mai vrednice de
dispre™uit trãsãturi ale caracterului
satanic. Ea umblã continuu dupã înãl™area
eului, aruncând denigrãri asupra altora. Un
om care e invidios va deprecia pe semenul
sãu, cu gândul ca sã se înal™e pe sine.
Sunetul laudei e desfãtãtor, pentru acela
care a dezvoltat în mare mãsurã gustul de a
fi aprobat, ?i-i displace sã audã laude
aduse altcuiva. Vai, ce rãu nemãsurat a
produs în lumea noastrã aceastã rea
trãsãturã de caracter! Aceea?i vrãjmã?ie
exista în inima lui Saul care a™â™ase inima
lui Cain împotriva fratelui sãu Abel,
deoarece faptele lui Abel erau neprihãnite,
?i Dumnezeu îl onorase ?i propriile sale
fapte erau rele, ?i Domnul nu putuse sã-l
binecuvânteze. Invidia este vlãstarul
mândriei ?i dacã e cultivatã în inimã, va
duce la fapte pline de cruzime, la urã, la
rãzbunare ?i la ucidere. Marea luptã dintre
Hristos ?i prin™ul întunericului e dusã în
via™a practicã de fiecare zi. (ST 7 aug.
1888)
1.2. Semin™e care produc o recoltã rea.
Cuvinte pãtima?e seamãnã semin™e care produc
o recoltã rea pe care nimeni nu se va
îngriji sã o strângã în grânar. Propriile
noastre cuvinte au efect asupra caracterului
nostru, dar ele lucreazã ?i mai puternicã
asupra caracterului altora. Numai
nemãrginitul Dumnezeu poate sã mãsoare rãul
fãcut de cuvintele noastre neatente.
Cuvintele acestea pornesc de pe buzele
noastre ?i poate noi nu am inten™ionat nici
un rãu, totu?i ele sunt indicele gândurilor
noastre lãuntrice ?i lucreazã de partea
rãului. Ce nefericire a fost produsã de
rostirea de cuvinte necugetate, lipsite de
amabilitate în cercul familiei! Cuvinte
aspre învenineazã gândurile poate ani de
zile, ?i niciodatã nu-?i pierd puterea de a
în™epa. Ca unii care ne numim cre?tini, ar
trebui sã luãm în considera™ie influen™a pe
care cuvintele noastre o au asupra acelora
cu care venim în legãturã fie cã sunt
credincio?i, sau necredincio?i. Cuvintele
noastre sunt urmãrite ?i mult rãu e produs
de vorbe necugetate. Nici o altã trãire
ulterioarã cu credincio?i sau necredincio?i
nu va neutraliza pe deplin influen™a
nefavorabilã a cuvintelor necugetate.
Cuvintele noastre dovedesc felul de hranã cu
care se hrãne?te sufletul. (XI 27 iunie,
1895)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.Vezi E. G. White la Judecãtori 6,15, vol.
2, p. 98
1.
2. 2. Dumnezeu cite?te gândurile tainice. E
în interesul ve?nic al oricui sã-?i
cerceteze propria sa inimã ?i sã dezvolte
fiecare facultate datã de Dumnezeu. To™i
sã-?i aducã aminte cã nu este nici un motiv
în inima vreunui om pe care Domnul sã nu-l
vadã lãmurit. Motivele fiecãruia sunt
cântãrite tot atât de îngrijit ca ?i când
soarta fiin™ei omene?ti ar depinde de acest
singur rezultat. Avem nevoie de o legãturã
cu puterea dumnezeiascã pentru ca sã putem
avea un spor de luminã clarã ?i o în™elegere
a felului cum sã putem ra™iona de la cauzã
la efect. Avem nevoie ca puterile priceperii
noastre sã fie cultivate, prin ajungerea
noastrã la a fi pãrta?i de fire dumnezeiascã
dupã ce am scãpat de stricãciunea care este
în lume prin poftã. Fiecare sã cerceteze cu
grijã acest solemn adevãr, cã Dumnezeu din
cer este adevãrat, ?i cã nu e nici un plan
oricât de încâlcit nici un motiv oricât de
cu grijã ascuns, pe care El sã nu îl
în™eleagã lãmurit. El cite?te închipuirile
tainice ale fiecãrei inimi. Oamenii pot
plãnui ac™iuni strâmbe pentru viitor,
gândind cã Dumnezeu nu în™elege dar în ziua
aceea mare când cãr™ile sunt deschise, ?i
fiecare om e judecat dupã cele scrise în
cãr™i, faptele acelea vor apare a?a cum
sunt… (Ps. 139,11. 12) Domnul vede ?i
în™elege orice lipsã de onestitate în
plãnuire, orice însu?ire legalã, în orice
mãsurã, de proprietate sau de mijloace,
orice lipsã de dreptate în purtarea omului
cu semenul sãu… (Dan. 5,27) (RH, 8 martie
1906)
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11. (Osea 12,7). Religia cu cumpãnã în?
elãtoare, o urâciune. Frauda în orice
tranzac™ie de afaceri e un pãcat ofensator
înaintea lui Dumnezeu; de oarece bunurile pe
care le manevreazã oamenii ?i apar™in ?i
trebuie sã fie folosite spre slava Numelui
Lui dacã oamenii urmeazã sã fie nepãta™i ?i
cura™i înaintea fe™ei Sale. Religia care
poartã în mâna ei mãsura mic?oratã ?i
cumpãna în?elãtoare e o urâciune înaintea
lui Dumnezeu. acela care cultivã o astfel de
religie va fi fãcut de ocarã, deoarece
Dumnezeu e un Dumnezeu gelos. (Scrisoarea 8,
1901) Vezi E. G. White la Proverbe 26,20-22.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32. 32. (Vezi E. G. W. la 1Sam. 24,6 vol. 2,
p. 133). Cum sã fie cineva mai tare ca regii
?i cuceritori. Folose?te Hristos cuvinte
tãioase, critici aspre ?i bãnuieli lipsite
de bunãtate fa™ã de cei ai Sãi care sãvâr?
esc gre?eli? Nu. El ™ine socotealã de
fiecare slãbiciune, El lucreazã cu
discernãmânt. El cunoa?te fiecare defect al
nostru, dar folose?te rãbdarea, deoarece
altminteri am fi pierit demult din cauza
rãului tratament pe care I l-am aplicat. Cea
mai mare insultã pe care i-o putem aduce e
de a pretinde cã suntem ucenici Lui în timp
ce manifestãm spiritul lui Satana în
cuvintele noastre în înclina™iile ?i în
ac™iunile noastre. Nu se cuvine acelora
cãrora Isus trebuie sã le suporte atât de
multe, în defectele ?i stricãciunea lor, sã
fie mereu aten™i la lipsa de respect ?i la
ofensele reale sau imaginare. ?i totu?i sunt
dintre aceia care totdeauna suspecteazã
motivele altora atunci când este vorba de
ei. Ei vãd ofensa ?i lipsa de respect acolo
unde a?a ceva nu fusese inten™ionat. Toate
acestea sunt lucrarea lui Satana în inima
omului. Inima plinã de acea iubire care nu
gânde?te rãu nu va sta de veghe ca sã noteze
lipsurile de polite™e ?i mâhnirile ale cãror
obiect poate fi. Voia lui Dumnezeu este ca
iubirea Lui sã închidã ochii, urechile ?i
inima fa™ã de toate provocãrile de felul
acesta ?i de toate sugestiile cu care Satana
i-ar umple. E o nobilã mãre™ie în tãcerea
aceluia care e expus la bãnuialã rea sau la
insultã. A fi stãpân pe duhul tãu înseamnã a
fi mai tare ca regii ?i cuceritorii. Cre?
tinul va face ca sã se ducã gândul la
Hristos. El va fi amabil, blând rãbdãtor,
smerit ?i totu?i curajos în apãrarea
adevãrului ?i a Numelui lui Hristos. (MS 24,
1887) Noi nu trebuie sã socotim drept
vrãjma?i ai no?tri pe to™i cei care nu ne
primesc cu un zâmbet pe buze, ?i cu
demonstra™ii de iubire. E mult mai u?or a
face pe martirul decât a birui o fire rea.
Noi trebuie sã dãm altora un exemplu de a nu
ne opri la fiecare ofensã mãruntã spre a ne
apãra drepturile. Ne putem a?tepta ca sã se
vânture ve?ti neadevãrate cu privire la noi;
dar dacã urmãm o cale dreaptã dacã rãmânem
nepãsãtori la aceste lucruri, ?i al™ii vor
fi nepãsãtori. Sã lãsãm pe seama lui
Dumnezeu grija reputa™iei noastre. ?i astfel
ca fii ?i fiice ale lui Dumnezeu vom arãta
cã avem auto-control. Vom arãta sã suntem
condu?i de Duhul lui Dumnezeu ?i cã suntem
înce™i la mânie. Vorbirea de rãu poate fi
îndepãrtatã prin felul nostru de vie™uire,
ea nu poate fi îndepãrtatã prin cuvinte de
indignare. Grija noastrã cea mai mare sã fie
de a lucra în temere de Dumnezeu ?i sã
arãtãm prin purtarea noastrã cã zvonurile
acestea sunt mincinoase. Nimeni nu ne poate
vãtãma caracterul mai mult ca noi în?ine.
Pomii cei slabi ?i casele dãrãpãnate sunt
cele care au nevoie de a fi mereu proptite.
Când ne arãtãm atât de preocupa™i de a ne
apãra reputa™ia fa™ã de atacurile din afarã,
dãm impresia cã ea nu e fãrã de defect
înaintea lui Dumnezeu ?i cã deci are nevoie
de a fi mereu proptitã. (MS 24, 1887)
Evita™i îmbãtarea datoritã mâniei. O
categorie de oameni a crescut fãrã de
stãpânirea de sine; ei nu au frâie puse la
firea sau limba lor; ?i unii dintre ace?tia
pretind cã sunt urma?i ai lui Hristos, dar
nu sunt. Isus nu le-a dat un astfel de
exemplu. Atunci când au blânde™ea ?i
smerenia Mântuitorului, nu vor da drumul
îndemnurilor inimii fire?ti ca sã se
manifeste deoarece acesta e de la Satana.
Unii sunt nervo?i ?i dacã încep sã piardã
stãpânirea de sine în cuvânt sau spirit când
sunt provoca™i sunt la fel de be™i din cauza
mâniei ca ?i omul beat de bãuturã alcoolicã.
Ei sunt lipsi™i de judecatã ?i greu de
determinat sau convins. Ei nu sunt în toate
min™ile; Satana are în momentele acelea
deplinã stãpânire. Fiecare din manifestãrile
acestea de mânie slãbe?te sistemul nervos ?i
puterile morale, ?i face sã fie greu de a
înfrâna mânia sau o altã provocare. Pentru
aceastã categorie de oameni existã un singur
remediu - hotãrâtã stãpânirea de sine în
toate împrejurãrile. Efortul de a ajunge la
un loc favorabil unde eul nu va mai fi
necãjit, poate sã izbuteascã pentru un timp,
dar Satana ?tie unde sã gãseascã aceste
biete suflete ?i le va asalta iarã?i ?i
iarã?i în punctele lor slabe. Ei vor fi
mereu tulbura™i atâta vreme cât gândesc atât
de mult la sine. Ei poartã cea mai grea
povarã pe care o poate duce un muritor,
adicã eul, nesfin™it ?i neînfrânt. Dar e
nãdejde pentru ei. Lãsa™i ca via™a acesta,
a?a de bântuitã de lupte ?i necazuri sã fie
adusã în legãturã cu Hristos ?i atunci eul
nu va mai striga dupã suprema™ie. (YI 10
nov. 1886)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.Vezi E. G. White la Proverbe 26,20-22.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.Vezi E. G. White la Judecãtori 6,15.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.Diavolul poate folosi limbile cre?tinilor
spre a ruina. Nu îngãdui™i diavolului sã
foloseascã limba ?i glasul vostru, pentru a
ruina pe cei slabi în credin™ã; deoarece în
ziua socotelii finale Dumnezeu vã va chema
sã da™i socotealã de lucrarea voastrã. (MS
39, 1896)
1. Vezi E. G. White la Proverbe 23,29-35.
1.
2. 2. Uneori pe terenul lui Lucifer. Când un
om ia pozi™ia cã atunci când a luat o
hotãrâre trebuie sã rãmânã la ea, ?i
niciodatã sã nu-?i schimbe hotãrârea, e pe
acela?i teren pe care a fost Lucifer când s-
a rãzvrãtit împotriva lui Dumnezeu. El a
considerat planurile sale cu privire la
guvernarea cerului ca o teorie de rang înalt
?i de neschimbat. Nici un om nu ar trebui
sã-?i închipuie cã opiniile omene?ti trebuie
sã fie imortalizate. Orice om care ia
pozi™ia cã el niciodatã nu-?i va schimba
vederile se a?eazã pe un teren primejdios.
Aceia care stau pe pozi™ia cã vederile lor
sunt de neschimbat, nu pot fi ajuta™i,
deoarece ei se pun în situa™ia de a nu voi
sã primeascã sfat ?i mustrare de la fra™ii
lor. (Scrisoarea 12, 1911).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29. 29. Dumnezeu cere eforturi viguroase ?i
zeloase. Depune™i puterile cele mai alese în
efortul vostru. Chema™i în ajutorul vostru
cele mai puternice motive. Voi învã™a™i.
Strãdui™i-vã de a merge pânã la fundul
lucrurilor de care vã ocupa™i. Niciodatã sã
nu ™inti™i mai jos decât de a deveni
competen™i în lucrurile de care vã ocupa™i.
Nu vã permite™i de a cãdea în deprinderea de
a fi superficiali ?i neglijen™i în datoriile
?i studiile voastre; deoarece deprinderile
voastre se vor face puternice ?i ve™i deveni
incapabili de ceva mai bun. Mintea în chip
natural se deprinde sã fie satisfãcutã cu
ceea ce pretinde pu™inã aten™ie ?i pu™in
efort ?i sã fie mul™umitã cu ceva ieftin ?i
inferior. Tineri ?i tinere, existã
profunzimi ale cunoa?terii pe care voi nu
le-a™i sondat niciodatã, ?i voi sunte™i
mul™umi™i ?i mândri de realizãrile voastre
superficiale. Dacã a™i ?ti mai mult decât ?
ti™i acum, a™i fi convin?i cã ?ti™i foarte
pu™in. Dumnezeu cere de la voi eforturi
intelectuale viguroase ?i pline de zel, ?i
cu fiecare efort hotãrât, puterile voastre
se vor întãri. Lucrarea voastrã va fi atunci
totdeauna plãcutã de aceea vã ve™i da seama
cã progresa™i. Voi sau vã ve™i deprinde cu
mi?cãri încete, nesigure, nehotãrâte, a?a
încât lucrarea vie™ii voastre sã nu fie nici
jumãtate din ceea ce ar fi putut sã fie,
sau, ochii vo?tri fiind fixa™i la Dumnezeu ?
i sufletul vostru întãrit prin rugãciune,
pute™i birui o încetinealã dezordonatã ?i o
neplãcere pentru muncã ?i vã ve™i deprinde
mintea sã gândeascã repede ?i sã facã la
timpul cuvenit eforturi puternice. Dacã
motivul vostru cel mai înalt este de a munci
pentru salariu, niciodatã în nici o pozi™ie
nu ve™i fi califica™i a purta rãspunderi
însemnate, niciodatã pregãti™i pentru a fi
învã™ãtori. (MS 24, 1887)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.Cel mai scump dar al tineretului. A?adar,
copii, veni™i la Isus. Da™i lui Dumnezeu
darul cel mai scump ce e cu putin™ã ca voi
sã-l aduce™i, da™i-I inima voastrã. El vã
vorbe?te zicând: „Fiul Meu, fiica Mea, dã-Mi
inima ta. De ar fi pãcatele voastre cum este
cârmâzul, le voi face albe ca zãpada;
deoarece vã voi curã™i cu însã?i sângele
Meu. Vã voi face membri ai familiei Mele -
copii ai ?mpãratului ceresc. Primi™i
iertarea Mea, pacea Mea pe care v-o dau în
dar. Vã voi îmbrãca cu însã?i neprihãnirea
Mea - haina de nuntã - ?i vã voi pregãti
pentru ospã™ul de nuntã al Mielului. Când
sunte™i îmbrãca™i în neprihãnirea Mea, prin
rugãciune, prin priveghere, prin studiere
sârguincioasã a Cuvântului Meu, ve™i fi în
stare sã ajunge™i la o treaptã înaltã. Voi
ve™i în™elege adevãrul ?i caracterul vostru
va fi modelat de o influen™ã divinã;
deoarece aceasta este voia lui Dumnezeu, ?i
anume sfin™irea voastrã. ” (YI, 30 iunie
1892)
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29. 29-35 (Proverbe 20,1). Stãpânirea de
cãtre Satana prin bãuturi tari. (Prov.
23,29-35). Nu corespunde vie™ii descrierea
aceasta? Nu ne prezintã ea experien™a
bietului be™iv îndobitocit, care este
afundat în ticãlo?ia ?i ruinã pentru cã a
pus sticla la gurã, ?i care zice: „Mai vreau
vin?” Blestemul a venit asupra unui astfel
de suflet prin dedarea la rãu, ?i Satana are
stãpânire asupra fiin™ei lui… Omul care ?i-
a fãcut deprinderea de a bea bãuturi
îmbãtãtoare, este într-o stare disperatã. Cu
el nu se poate ra™iona, sau sã fie convins
sã renun™e la slãbiciunea sa. Stomacul ?i
creierul lui sunt bolnave, puterea lui de
voin™ã este slãbitã, ?i apetitul lui de
nestãpânit. Domnul puterilor întunericului
îl ™ine în sclavie din care el nu are putere
sã se rupã. Spre folosul unor asemenea
victime comer™ul cu bãuturi alcoolice ar
trebui sã fie oprit. Nu vãd conducãtorii
™ãrii acesteia cã rezultatele îngrozitoare
sunt rodul acestui comer™? ?n fiecare zi
ziarele sunt pline de rapoarte care ar mi?ca
?i o inimã de piatrã ?i dacã sim™urile
conducãtorilor no?tri nu ar fi pervertite,
ei ar vedea nevoia de a o termina cu acest
trafic ce face nego™ cu moartea. Fie ca
Domnul sã mi?te inima celor din autoritate,
pânã vor lua mãsuri care sã interzicã
comer™ul cu bãuturi alcoolice. (RH, 1 mai
1894)
1.
2.
3.
4.
5.
6.Vezi E. G. White, la 1Cronici 27,32-34.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20. 20-22 (Proverbe 16, 28; 17,9; Ier.
20,10). Zvonuri care circulã distrug unirea.
Uneori fra™ii sunt asocia™i împreunã timp de
ani de zile ?i socotesc cã se pot încrede în
cei pe care îi cunosc atât de bine tot a?a
cum s-ar putea încrede în membrii propriei
lor familii. Existã o libertate ?i o
încredere în aceastã asociere care nu ar
putea sã existe între cei care nu sunt de
aceea?i credin™ã. Lucrul acesta este foarte
plãcut, câtã vreme dãinuiesc încrederea ?i
iubirea frã™eascã, dar sã primeascã nuumai
„pârâtorul fra™ilor” intrare în inima unuia
dintre oamenii ace?tia, stãpânind mintea ?i
imagina™ia ?i gelozia ia fiin™ã iar bãnuiala
?i invidia sunt între™inute ?i acela care se
credea sigur în iubirea ?i prietenia
fratelui sãu vede cã i se aratã neîncredere
?i motivele lui sunt gre?it interpretate.
Fratele fals uitã de propriile sale
slãbiciuni omene?ti, uitã de obliga™ia lui
de a nu gândi ?i a nu vorbi nimic rãu ca nu
cumva sã dezonoreze pe Dumnezeu ?i sã
rãneascã pe Hristos în persoana sfin™ilor
Sãi, ?i orice defect la care se poate gândi
sau care poate fi închipuit e comentat
nemilos iar caracterul fratelui e prezentat
cât se poate de întunecat ?i de îndoielnic.
Are loc o trãdare a încrederii sfinte.
Lucrurile vorbite în încredere frã™eascã
sunt repetate ?i denaturate, ?i fiecare
cuvânt, fiecare faptã, oricât de nevinovate
?i bine inten™ionate, sunt scrutate de
critica rece, geloasã a acelora care erau
socoti™i prea nobili, prea onorabili pentru
ca sã se foloseascã mãcar în cea mai micã
mãsurã de legãtura prieteneascã sau de
încrederea frã™eascã. Inimile sunt închise
fa™ã de milã, judecatã ?i fa™ã de iubirea de
Dumnezeu, ?i spiritul rece, batjocoritor ?i
dispre™uitor pe care Satana îl manifestã
fa™ã de victima sa este dat pe fa™ã.
Mântuitorul lumii a fost tratat astfel, iar
noi suntem expu?i la influen™a aceluia?i duh
rãu. A venit timpul când nu e un lucru sigur
acela de a-™i pune încredere într-un prieten
sau un frate. A?a cum pe vremea lui Hristos
spioni erau pe urma Lui, la fel sunt pe
urmele noastre. Dacã Satana poate folosi a?
a-zi?i credincio?i sã ac™ioneze ca acuzatori
ai fra™ilor, el e foarte mul™umit, deoarece
aceia care fac aceasta îl servesc tot pe
atât de adevãrat ca ?i Iuda când a vândut pe
Hristos, de?i s-ar putea ca ei sã o facã
fãrã ?i-?i dea seama. Satana nu este mai
pu™in activ acum de cum era pe vremea lui
Hristos, ?i aceia care se preteazã sã facã
lucrarea lui vor reprezenta duhul lui.
Zvonurile care circulã sunt adesea
distrugãtoare a unirii între fra™i. Sunt
unii care urmãresc cu ochii ?i cu urechile
larg deschise sã prindã calomnia care
circulã. Ei adunã mici întâmplãri care pot
fi neînsemnate în ele însele, dar care sunt
repetate ?i exagerate pânã când un om este
fãcut delicvent dintr-un singur cuvânt.
Motto-ul lor pare sã fie: „Zvoni™i ?i vom
zvoni ?i noi mai departe. ” Ace?ti vorbitori
de rãu fac lucrarea diavolului cu o
surprinzãtoare credincio?ie, ne?tiind cât de
neplãcutã este purtarea lor lui Dumnezeu.
Dacã ar folosi numai jumãtate din energia
din zelul care e consacrat acestei lucrãri
nesfinte la cercetarea propriei lor inimi,
ei ar gãsi atât de mult de fãcut în a-?i
curã™i sufletele de murdãrie încât nu ar mai
avea timp nici dispozi™ie de a critica pe
fra™ii lor, ?i nu ar cãdea sub puterea
acestei ispite. U?a min™ii ar trebuie sã fie
închisã înaintea lui „se spune” sau „am
auzit”. De ce în loc de a îngãdui geloziei
sau bãnuielii rele sã pãtrundã în inima
noastrã nu am merge la fra™ii no?tri ?i dupã
ce le-am spus sincer, dar amabil lucrurile
dãunãtoare pentru caracterul ?i influen™a
lor pe care le-am auzit, nu ne-am ruga cu ei
?i pentru ei? ?n timp ce nu putem iubi pe
aceia care sunt du?manii înver?una™i ai lui
Hristos ?i nu putem avea pãrtã?ia cu ei, noi
ar trebui sã cultivãm acel duh de blânde™e ?
i de iubire care a caracterizat pe Domnul
nostru o iubire care nu gânde?te rãu ?i nu
este u?or provocatã. (RH, 3 iunie, 1884)
1.
2.
3.
4.(Proverbe 14,30; Cânt. Cânt. 8,6). Invidia
este o umbrã demonicã. Invidia, gelozia ?i
bãnuiala rea este o umbrã demonicã prin care
Satana cautã sã intercepteze vederea de
cãtre noi a caracterului lui Hristos, a?a ca
prin privirea a ceea ce este rãu sã fi™i
schimba™i dupã chipul lui. (Scrisoarea 9,
1892)
5.
6.
7.
8.
9.Valoarea unui prieten. Lucrurile vor merge
rãu cu fiecare; triste™ea ?i descurajarea
apasã fiecare suflet; apoi o prezen™ã
personalã, un prieten care mângâie ?i dã
putere, va abate sãge™ile vrãjma?ului care
sunt trimise ca sã distrugã. Prietenii cre?
tini nu sunt nici pe jumãtate atât de
abunden™i cum ar trebui sã fie. ?n ceasuri
de ispitã, într-o crizã, de ce valoare este
un prieten adevãrat? Satana în asemenea
timpuri trimite agen™ii sãi pentru a face
picioarele care tremurã sã se poticneascã;
dar adevãra™ii prieteni care vor da sfat,
care vor împãr™i o nãdejde atrãgãtoare,
credin™a lini?titoare care înal™ã sufletul -
ah, un a?a ajutor este mai de pre™ decât
mãrgãritarele. (Scrisoarea 7, 1883)
1. 1. Lepãdarea mustrãrii duce la pierderea
sufletului. Satana va lucra asupra min™ilor
care nu ?i-au refuzat nimic, asupra
oamenilor care totdeauna au fãcut cum le-a
plãcut ?i tot ce le-a fost prezentat ca sfat
sau ca mustrare pentru a schimba trãsãturile
lor defectuoase de caracter este considerat
drept cãutare de gre?eli, drept o legare a
lor, o restrângere a lor, ca sã nu poatã
avea libertatea de a ac™iona ei în?i?i. ?n
marea Lui milã, Domnul le-a trimis solii de
avertizare, dar ei nu au vrut sã asculte. Ca
?i vrãjma?ul care s-a rãzvrãtit în cer, nici
lor nu le-a plãcut sã asculte; ei nu reparã
rãul pe care l-au fãcut, ci devin acuzatori
declarându-se maltrata™i ?i neaprecia™i.
Acum e timpul încercãrii, al cercetãrii, al
punerii la probã. Aceia care, ca ?i Saul,
vor persista în a merge pe calea lor
proprie, vor suferi ca ?i el pierderea
onoarei, ?i în cele din urmã pierderea
mântuirii. (Scrisoarea 13, 1892)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26. 26. Legea bunãtã™ii pe buzele voastre.
Domnul va ajuta pe oricare dintre noi acolo
unde noi avem cel mai mult nevoie de ajutor
în marea lucrare de a birui ?i a înfrânge
eul. Lãsa™i ca legea bunãtã™ii sã fie pe
buzele voastre ?i untdelemnul milei în inima
voastrã. Aceasta va produce rezultate
minunate. Ve™i fi delica™i, compãtimitori,
politico?i. Ave™i nevoie de toate aceste
virtu™i. Duhul Sfânt trebuie sã fie primit
de voi ?i adus în caracterul vostru; atunci
el va fi ca un foc sfânt, lãsând sã
porneascã fum de tãmâie care se va înãl™a la
Dumnezeu, nu de pe buze care osândesc, ci ca
un leac vindecãtor al sufletelor oamenilor.
Fa™a voastrã va exprima chipul Celui divin.
Nu trebuie sã se rosteascã vorbe tãioase
rãstite, sau severe. Acesta este foc nesfânt
?i trebuie sã fie lãsat afarã din consiliile
noastre ?i din legãturile cu fra™ii no?tri.
Dumnezeu cere fiecãrui suflet din slujba Sa
sã-?i aprindã cãdelni™a de la cãrbunii
focului sacru. Cuvintele de rând, severe,
tãioase care pornesc a?a de u?or de pe
buzele voastre, trebuie sã fie re™inute ?i
Duhul lui Dumnezeu sã vorbeascã prin
instrumentul omenesc. Privind caracterul lui
Hristos ve™i fi schimba™i într-o asemãnare
cu El. Numai harul lui Hristos poate sã
schimbe inima voastrã ?i atunci ve™i
reflecta chipul Domnului Isus. Dumnezeu ne
invitã sã fim asemenea Lui, cura™i, sfin™i,
?i neîntina™i. Noi trebuie sã purtãm chipul
dumnezeiesc. (Scrisoarea 84, 1899) (Col.
3,12. 13). Trãi™i legea bunãtã™ii. Domnul
Isus este unicul nostru ajutor. Prin harul
Sãu noi ne vom învã™a sã cultivãm iubirea,
sã ne formãm pe noi în?ine sã vorbim amabil
?i cu delicate™e. Prin harul Lui manierele
noastre aspre ?i reci vor fi transformate.
Legea bunãtã™ii va fi pe buzele noastre, ?i
aceia care sunt sub influen™a pre™ioasã a
Duhului Sfânt, nu vor considera cã este o
dovadã de slãbiciune de a plânge cu cei ce
plâng ?i de a se bucura cu cei care se
bucurã. Noi trebuie sã cultivãm calitã™ile
cere?ti de caracter. Noi trebuie sã învã™ãm
ce înseamnã a avea bunãtate fa™ã de to™i
oamenii, o dorin™ã sincerã de a fi ca o
luminã ?i nu ca o umbrã în via™a altora.
Fra™ii mei, lãsa™i ca inima voastrã sã se
zdrobeascã ?i sã se smereascã. Lãsa™i ca
expresii de simpatie ?i de iubire care nu vã
vor face bã?ici pe limbã, sã se reverse de
pe buzele voastre. Face™i ca al™ii sã simtã
acea cãldurã pe care o poate crea iubirea în
inimã, ?i sã educe pe ucenici mãrturisi™i ai
lui Hristos sã cerceteze relele care au
existat atât de multã vreme - egoismul,
rãceala ?i asprimea de inimã. Toate aceste
trãsãturi dau pe fa™ã faptul cã Hristos nu
locuie?te în suflet. (Col. 3,12. 13) (RH 2
ian. 1894)
27.(Is. 65,21-23). Nu credincio?i
nelucrãtori. Biblia nu recunoa?te un
credincios care este nelucrãtor, oricât de
înaltã i-ar fi mãrturisirea de credin™ã. ?n
cer va fi ocupa™ie. Starea celor
rãscumpãra™i nu e de repaus nelucrãtor.
Rãmâne de aceea o odihnã pentru poporul lui
Dumnezeu, dar o odihnã aflatã în slujire
plinã de iubire. (Scrisoarea 203, 1905)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. Jalnica autobiografie a lui Solomon.
Cartea Eclesiastului a fost scrisã de
Solomon la vârsta înaintatã, dupã ce el
probase pe deplin cã toate plãcerile pe care
le poate da pãmântul sunt goale de con™inut
?i nesatisfãcãtoare. El aratã acolo cât de
ne cu putin™ã este ca de?ertãciunile lumii
sã satisfacã dorurile sufletului. Concluzia
lui este aceea cã este dovadã de
în™elepciune ca omul sã se bucure cu recuno?
tin™ã de darurile cele bune de la Dumnezeu,
?i de a face ce e bine ?i drept, deoarece
toate faptele noastre vor fi aduse la
judecatã. Autobiografia lui Solomon este
una jalnicã. El ne redã istoria cãutãrii lui
dupã fericire. El s-a angajat în cercetãri
intelectuale el ?i-a satisfãcut dorin™a dupã
plãceri; a adus la îndeplinire planurile
sale de întreprinderi comerciale. El era
înconjurat de splendoarea vie™ii de la
curte. Tot ce putea sã doreascã inima
fireascã era la dispozi™ia sa ?i totu?i el
rezunã experien™a sa în acest trist raport.
(Ecl. 1,14; 2,11 citat) (HR iunie 1878) 13.
14. ?nvã™ãtura fãrã Dumnezeu e nebunie.
Solomon poseda multã învã™ãturã, dar
în™elepciunea lui era nebunie, deoarece el
nu ?tia cum sã stea independent din punct de
vedere moral, liber de pãcat, în tãria unui
caracter modelat dupã modelul divin. Solomon
ne-a fãcut cunoscut rezultatul cercetãrii
sale, al strãdaniilor sale chinuitoare, a
cercetãrii lui stãruitoare. El declarã
în™elepciunea sa ca fiind o deplinã de?
ertãciune. (RH, 5 aprilie 1906) 13-18. Vezi
E. G. W. la Genesa 3,6, vol. 1, p. 5,6.
14. 14. (Eclesiastul 10,16-19; 1Imparati
10,18-32; 2Cron. 9,17-2) „Totul e de?
ertãciune”. Solomon ?edea pe un tron de
filde?, ale cãrui trepte erau de aur masiv;
având pe laturi ?ase lei de aur. Ochii lui
se odihneau pe grãdini ales cultivate ?i
frumoase ce erau chiar în fa™a lui.
Terenurile acelea erau priveli?ti de
frumuse™e, aranjate spre a semãna pe cât mai
mult cu putin™ã cu grãdina Eden. Copaci ?i
arbu?tii ale?i, ?i flori de toate felurile,
fuseserã aduse din ™ãri strãine pentru a le
înfrumuse™a. Pãsãrile cu feluritele lor
podoabe strãlucitoare zburau din pom în pom,
fãcând aerul sã rãsune de cântece plãcute.
Slujitorii tineri, îmbrãca™i ?i împodobi™i
minunat, a?teptau gata sã asculte de cea mai
micã dorin™ã a lui. Scene de petrecere,
muzicã ?i distrac™ii ?i jocuri erau aranjate
pentru desfãtarea lui cu o extravagantã
cheltuialã de bani. Dar toate acestea nu
aduceau fericire împãratului. El ?edea pe
tronul lui mãre™, cu fa™a încruntatã umbritã
de disperare. Via™a de plãceri î?i lãsase
urme pe fa™a lui cândva frumoasã ?i
intelectualã. El era în mod întristãtor
schimbat de la tânãrul Solomon. Fruntea sa
era brãzdatã de griji ?i nefericire, ?i pe
fiecare trãsãturã purta semnele
neîndoielnice ale lãsãrii în voia poftelor
senzuale. Buzele lui erau pregãtite sã
izbucneascã în ocãri la cea mai slabã
abatere de la dorin™ele lui. Nervii lui
dãrãpãna™i ?i trupul lui ruinat arãtau
rezultatele cãlcãrii legile naturii. El
mãrturisea despre o via™ã irositã, o alegere
neizbutitã dupã fericire. Al lui e vaietul
jalnic: „Totul este de?ertãciune ?i goanã
dupã vânt”. (Ecl. 10,16-19) Se obi?nuia de
cãtre evrei sã se mãnânce numai de douã ori
pe zi, masa lor cea mai consistentã venind
nu mult dupã miezul zilei. Dar obiceiurile
desfrânate ale pãgânilor se altoiserã în
na™iune, iar împãratul ?i voievozii lui erau
obi?nui™i sã-?i întindã petrecerile pânã
târziu în noapte. Pe de altã parte, dacã
partea mai timpurie a zilei era devotatã
benchetuirii ?i bãutului de vin, slujba?ii ?
i cârmuitorii împãrã™iei erau cu totul
nepregãti™i pentru gravele lor datorii.
Solomon era con?tient de rãul care vine pe
urma lãsãrii în voia unui apetit pervertit,
totu?i pãrea neputincios de a sãvâr?i
reforma cerutã. El î?i dãdea seama cã tãria
fizicã, nervii lini?ti™i ?i moravurile
sãnãtoase pot fi cãpãtate prin cumpãtare. El
?tia cã lãcomia la mâncare duce la be™ie, ?i
cã necumpãtarea în orice mãsurã descalificã
pe un om pentru orice slujbã de încredere.
Petreceri cu lãcomie de mâncare, ?i alimente
introduse în stomac la timpuri nepotrivite,
lasã o influen™ã asupra fiecãrei fibre a
corpului ?i mintea este serios afectatã de
ceea ce mâncãm ?i ceea ce bem. Via™a lui
Solomon dã o lec™ie de avertizare nu numai
tineretului dar ?i celor de vârstã maturã.
Noi suntem înclina™i sã vedem pe oamenii cu
experien™ã ca fiind scuti™i de amãgirile
plãcerilor pãcãtoase. ?i totu?i adesea vedem
pe cei a cãror via™ã timpurie a fost
exemplarã cum sunt fura™i de fascina™iile
pãcatului ?i cum sacrificã de dragul
împlinirii poftelor virtu™ile bãrbãte?ti
date lor de Dumnezeu. Un timp, ei penduleazã
între îndemnurile principiului, ?i
înclina™ia lor de a merge pe o cale
interzisã, dar curentul rãului în cele din
urmã se dovede?te a fi prea tare pentru
hotãrârile lor bune, ca în cazul cândva
bunului ?i dreptului împãrat, Solomon.
Scumpe cititor, când în imagina™ie stai pe
povârni?urile Muntelui Moria ?i prive?ti
peste valea Ghedron, la acele chipuri idole?
ti în ruine, ia la inimã învã™ãtura
împãratului cãit, ?i fii în™elept. Fã din
Dumnezeu nãdejdea ta. ?ntoarce-™i fa™a
hotãrât împotriva ispitei. Viciul este
patimã costisitoare. Efectele lui asupra
organismului acelora pe care nu-i distruge
grabnic sunt îngrozitoare. Un cap cu
ame™eli, pierderea puterii, pierderea
memoriei, deranjamente la creier, inimã ?i
plãmâni, vin repede dupã cãlcarea regulilor
sãnãtã™ii ?i moralitã™ii. (HR iunie, 1878)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11. ?ndelunga rãbdare a lui Dumnezeu
duce pe mul™i la nepãsare. ?n felul Lui de
purtare cu neamul omenesc, Dumnezeu are
îndelungã rãbdare fa™ã de cel nepocãit. El
folose?te mijloacele rânduite de El pentru a
chema pe oameni la supunere, ?i le oferã
iertare deplinã dacã se pocãiesc. Dar din
cauzã cã Dumnezeu e îndelung rãbdãtor,
oamenii abuzeazã de îndurarea Lui. „Pentru
cã nu se aduce repede la îndeplinire
hotãrârea datã împotriva faptelor rele, de
aceea este plinã inima fiilor oamenilor de
dorin™a sã facã rãu. ” Rãbdarea ?i îndelungã
rãbdare ale lui Dumnezeu care ar trebui sã
înmoaie ?i sã supunã sufletul au o influen™ã
cu totul diferitã asupra celor nepãsãtori ?i
pãcãto?i. Ele îi mânã sã lepede înfrânarea ?
i îi întãre?te în împotrivire. Ei î?i
închipuie cã Dumnezeu, care le-a rãbdat
atâtea, nu va lua seama la perversitatea
lor. Dacã am trãi într-o dispensa™iune de
pedepsire imediatã, cãlcãrile de lege
împotriva lui Dumnezeu nu ar apare atât de
des. Dar cu toate cã e amânatã, pedeapsa nu
este cu atât mai pu™in sigurã. Sunt limite ?
i la îndelunga rãbdare a lui Dumnezeu.
Hotarul îndelungii Lui rãbdãri poate fi
atins, ?i atunci El va pedepsi în chip
sigur. ?i când ia cazul pãcãtosului
încumetat El nu va înceta pânã când nu a
terminat pe deplin. Foarte pu™ini î?i dau
seama de pãcãto?enia pãcatului; ei se
mângâie cu ideea cã Dumnezeu e prea bun
pentru a pedepsi pe cãlcãtorul de lege. Dar
cazurile Mariei, Aaron, David ?i ale multor
altora aratã cã nu e ceva de care sã nu te
temi faptul de a pãcãtui împotriva lui
Dumnezeu în faptã, în cuvânt ?i chiar în
gând. Dumnezeu e o fiin™ã de o nemãrginitã
iubire ?i compãtimire, dar El declarã ?i cã
e „un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos”. (RH
14 aug. 1900) (Mat. 26,36-46; Apoc. 15,3).
Fiecare cãlcare de lege este înscrisã pentru
ziua socotelilor. Moartea lui Hristos urma
sã fie argumentul convingãtor ?i ve?nic cã
Legea lui Dumnezeu e la fel de
neschimbãtoare ca ?i scaunul Lui de domnie.
Chinurile de moarte din grãdina Ghetsemani,
batjocura ?i maltratãrile grãmãdite asupra
scumpului Fiu al lui Dumnezeu, grozãviile ?i
mâr?ãvia crucificãrii furnizeazã o
demonstra™ie îndestulãtoare ?i mi?cãtoare cã
dreptatea lui Dumnezeu, când pedepse?te face
lucrul deplin. Faptul cã propriul Sãu Fiu,
Garantul omului, nu a fost cru™at, este un
argument care va sta pentru toatã ve?nicia
înaintea sfin™ilor ?i a pãcãto?ilor,
înaintea universului lui Dumnezeu pentru a
mãrturisi cã El nu va scuza pe cãlcãtorul
Legii Sale. Fiecare cãlcare a Legii lui
Dumnezeu, oricât de mãruntã ar fi este
înscrisã pentru socotealã ?i când sabia
dreptã™ii e luatã în mânã, ea î?i va face
lucrarea pentru cãlcãtorii de lege nepocãi™i
care a fost sãvâr?itã la adresa divinului.
Suferitor. Justi™ia va lovi; deoarece ura
lui Dumnezeu fa™ã Dumnezeu pãcat e intensã ?
i cople?itoare. (MS 58, 1897) 12. Vezi E. G.
White la Gen. 15,16.
12.
13.
14.
15.
16. 16-19. Vezi E. G. White la Ecl. 1,14.
1.(Evrei 11,37). Isaia a fost tãiat în douã.
Isaia, cãruia îi fusese îngãduit de Domnul
sã vadã lucruri minunate a fost tãiat în
douã, din pricinã cã mustrase credincios
pãcatele na™iunii iudaice. Profe™ii care au
venit sã aibã grijã de via Domnului au fost
într-adevãr bãtu™i ?i omorâ™i. „Au fost uci?
i cu pietre, tãia™i în douã cu fierãstrãul,
chinui™i, au murit uci?i de sabie au
pribegit îmbrãca™i cu cojoace ?i în piei de
capre, lipsi™i de toate, prigoni™i, munci™i”
- oameni de care lumea nu era vrednicã. Ei
au fost trata™i cu cruzime ?i au fost
izgoni™i din lume. (St 17 feb. 1898)
2. 2. 3. Un popor care mãrturisiea cã slujea
lui Dumnezeu. (Is. 1,2. 3). Calea urmatã de
Israel fa™ã de Dumnezeu a cerut sã se
rosteascã cuvintele acestea: era o dovadã a
stricãciunii poporului faptul cã ei dãdeau
pe fa™ã mai pu™inã recuno?tin™ã, mai pu™in
ata?ament sau iubire, mai pu™inã recunoa?
tere a stãpânului decât dãdeau pe fa™ã
dobitoacele câmpului fa™ã de stãpânii lor…
?n primul capitol al lui Isaia este o
descriere a unui popor care, dupã
mãrturisirea lor, slujea lui Dumnezeu, dar
umblã pe cãi oprite. (MS 29, 1911)
3.
4. 4. Despãr™irea a dus la nebunii
încumetate ?i cutezãtoare. Poporul ce
mãrturisea cã este al lui Dumnezeu, s-a
despãr™it de Dumnezeu, ?i ?i-a pierdut
în™elepciunea ?i ?i-a pervertit în™elegerea.
Ei nu puteau sã vadã departe; deoarece
uitaserã cã fuseserã curã™i™i de pãcatele
lor cele vechi. Ei se mi?cau nelini?ti™i ?i
nedumeri™i prin întuneric, cãutând sã ?
teargã din mintea lor amintirea libertã™ii,
asigurãrii ?i fericiri stãrii lor trecute.
Ei se afundau în tot felul de nesãbuin™e ?i
nebunii, a?ezându-se în opozi™ie cu
providen™a lui Dumnezeu ?i î?i adânceau
astfel vinovã™ia care deja zãcea asupra lor.
Ei ascultau la învinovã™irile lui Satana
împotriva caracterului lui Dumnezeu ?i
înfã™i?au pe Dumnezeu ca fiind lipsit de
milã ?i de iertare. Profetul scrie, despre
ei, zicând: „Vai, neam pãcãtos, popor
încãrcat de fãrãdelege, sãmân™ã de
nelegiui™i, copii strica™i! Au pãrãsit pe
Domnul au dispre™uit pe sfântul lui Israel.
I-au întors spatele…” (RH 6 aug. 1895)
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.Ascultarea duce la desãvâr?ire. Nu putem
supraestima valoarea credin™ei simple ?i a
ascultãrii neîndoielnice. Numai mergând pe
cãrarea ascultãrii prin credin™ã simplã se
poate ob™ine desãvâr?irea caracterului. (MS
5a, 1895)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19. 19-23 (1Petru 3,1-5). Frumuse™ea
sufletului o mustrare statornicã. ?n
capitolul 3 din profe™ia lui Isaia se face
referire la mândria predominantã a „fiicelor
Sionului” cu „verigile care le slujesc ca
podoabã la picioare, lãn™i?oarele, cerceii,
brã™ãrile ?i mahramele, legãturile de pe
cap, lãn™i?oarele de la picioare ?i brâele,
cutiile cu mirosuri ?i bãierele descântate;
inelele ?i verigile de la nas, hainele de
sãrbãtoare ?i cãmã?ile cele largi, mantiile
?i pungile; oglinzile ?i cãmã?ile sub™iri,
turbanele ?i mahramele u?oare”. (versetele
18-23). Cât de deosebit este tabloul acesta
de acela zugrãvit de apostolul Petru al
femeii temãtoare de Dumnezeu, care pre™uind
la justa ei valoare „împletitura pãrului…
purtarea de scule de aur sau îmbrãcarea
hainelor” alege mai degrabã sã cultive
frumuse™ea sufletului ?i anume podoaba „unui
duh blând ?i lini?tit care este de mare pre™
înaintea lui Dumnezeu. ” „Astfel se
împodobeau odinioarã sfintele femei, care
nãdãjduiau în Dumnezeu”, ?i felul lor de
trai „curat ?i în temere” (1Petru 3,1-5), a?
a cum se da pe fa™ã în via™a de toate
zilele, era pururea o mustrare neîntreruptã
pentru surorile lor care se ™ineau de
nebunii. (RH, 4 martie 1915)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18-23 (Isaia 8,12). ?ncrederea în om
împiedicã soliile lui Dumnezeu. (Is. 5,18).
Oameni s-ar putea sã caute sã-?i întãreascã
for™ele asociindu-se, alcãtuind a?a cum î?i
închipuie ei, societã™i puternice pentru a
aduce la îndeplinire planurile pe care le-au
fãcut. Ei s-ar putea înãl™a sufletele în
falã ?i îndestulare de sine, dar Cel
puternic în sfat nu plãnuie?te împreunã cu
ei. Necredin™a lor în planurile ?i lucrarea
Lui, ?i încrederea lor în om, nu le vor
îngãdui sã primeascã soliile pe care El le
trimite. (RH, 22 dec. 1896)
19. 19-23 (Isaia 50,11). Oamenii numesc rãul
bine ?i binele rãu. (Is. 5,19-23). Clasa
reprezentatã aici, pentru ca sã-?i înal™e
propriile lor pãreri, folose?te un fel de a
ra™iona care nu este autorizat de Cuvântul
lui Dumnezeu. Ei umblã în scânteierile
aprinse de ei. Prin felul lor de a ra™iona
în aparent adevãrat, ei confundã deosebirea
ce Dumnezeu dore?te sã se facã între bine ?i
rãu. Cele sfinte sunt coborâte la acela?i
nivel cu cele de rând. Avari™ia ?i egoismul
sunt numite cu nume false; ele sunt numite
pruden™ã. ?nãl™area lor în independen™ã ?i
rãzvrãtire, rãzbunarea ?i încãpã™ânarea lor,
sunt în ochii lor probe de demnitate, dovezi
ale unei min™i nobile. Ei procedeazã a?a ca
?i cum ignorarea celor dumnezeie?ti nu ar fi
primejdioasã ?i chiar fatalã pentru suflet ?
i preferã propria lor judecatã revela™iei
divine, propriilor lor planuri ?i
în™elepciunea omeneascã în locul mustrãrilor
?i poruncilor lui Dumnezeu. Evlavia ?i con?
tiinciozitatea altora sunt numite fanatism,
iar cei care practicã adevãrul ?i sfin™enia
sunt cerceta™i de aproape ?i critica™i. Ei
iau în râs pe cei care propagã ?i cred taina
evlaviei. „Hristos în voi, nãdejdea slavei.
” Principiile care stau la temelia acestor
lucruri nu sunt vãzute de ei; ?i ei merg
înainte în sãvâr?irea rãului, lãsând
barierele deschise pentru Satana ca sã afle
intrare liberã la suflet. (RH, 22 dec, 1896)
20. 20. Veghere pentru a lãuda, nu a
condamna. Buzele care au rostit cuvinte
stricate cu privire la servii delega™i de
Dumnezeu ?i au luat în râs solia pe care ei
au purtat-o, au pus întunericul în locul
lumini, ?i lumina în locul întunericului. ?n
loc de a urmãri, a?a cum fãceau fariseii,
spre a prinde ceva ce sã condamne în solie
sau soli, ceva ce sã ia în râs ?i sã
batjocoreascã, dacã ?i-ar fi deschis inima
înaintea razelor strãlucitoare ale Soarelui
neprihãnirii, ei ar fi adus laudã
recunoscãtoare în loc de a urmãri ceva ce sã
poatã rãstãlmãci sau suci pentru a gãsi gre?
ealã. (Scrisoarea 31 a, 1894) Oameni
capabili dar neconverti™i fac mult rãu. (Is.
5,20). Oamenii s-ar putea sã aibã capacitã™i
date în seama lor de Dumnezeu, dar dacã nu
sunt oameni umili, oameni converti™i zilnic
ca vase de cinste, ei vor face un rãu mai
mare din cauza capacitã™ilor lor. Dacã nu
înva™ã de la Hristos Isus, dacã nu se roagã
?i dacã nu ™in în frâu tendin™ele lor mo?
tenite ?i cultivate, trãsãturi de caracter
pe care Dumnezeu le urã?te vor perverti
judecata acelora care se asociazã cu ei.
(Scrisoarea 31 a, 1894)
1. 1-7. (Apoc. 11,19). Experien™a lui Isaia
reprezintã Biserica din timpul de pe urmã.
(Is. 6,1-4). Când profetul Isaia a vãzut
slava Domnului a fost înspãimântat ?i
cuprins de un sim™ al propriei sale
slãbiciuni ?i nevrednicii, a strigat: „Vai
de mine! Sunt pierdut, cãci sunt un om cu
buze necurate, locuiesc în mijlocul unui
popor cu buze necurate, ?i am vãzut cu ochii
meu pe ?mpãratul, Domnul o?tirilor. ” Isaia
denun™ase pãcatul altora, dar acum se vede
pe sine însu?i expus la aceea?i condamnare
pe care o rostise asupra lor. El fusese
mul™umit cu o ceremonie rece, lipsitã de
via™ã în închinarea adusã de el lui
Dumnezeu. El nu-?i dãduse seama de aceasta
pânã nu i s-a dat viziunea aceasta în care a
vãzut pe Domnul. Câtã de micã i se arãta
acum în™elepciunea sa ?i cât de mici
talentele sale când a privit la sfin™enia ?i
mãre™ia sanctuarului. Cât de nevrednic era!
Cât de necorespunzãtor pentru slujirea
sfântã! Cum se vedea el pe sine s-ar putea
exprima în cuvintele apostolului Pavel: „O,
nenorocitul de mine! Cine mã va izbãvi de
acest trup de moarte?” Dar lui Isaia i s-a
trimis ajutor în necazul sãu (Is. 6,6. 7).
Viziunea datã lui Isaia reprezintã starea
poporului lui Dumnezeu în zilele de pe urmã.
Ei au privilegiul de a vedea prin credin™ã
lucrarea care are loc în sanctuarul ceresc.
„?i templul lui Dumnezeu, care este în cer,
a fost deschis ?i s-a vãzut chivotul
legãmântului Sãu, în templul Sãu. ” Când
privesc prin credin™ã în Sfânta sfintelor, ?
i vãd lucrarea lui Hristos în sanctuarul
ceresc, ei î?i dau seama cã sunt un popor cu
buze necurate - un popor a cãror buze au
rostit adesea de?ertãciune, ?i ale cãror
talente nu au fost sfin™ite ?i folosite spre
slava lui Dumnezeu. Pe bunã dreptate, pot
ajunge la disperare când contrasteazã
propria lor slãbiciune ?i nevrednicie cu
puritatea ?i frumuse™ea caracterului mãre™
al lui Hristos. Dar dacã vor primi ca ?i
Isaia, impresia ce Domnul vrea sã se facã
asupra inimii, dacã î?i vor smeri sufletul
înaintea lui Dumnezeu, e nãdejde pentru ei.
Curcubeul fãgãduin™ei este deasupra
tronului, ?i lucrarea fãcutã pentru Isaia va
fi sãvâr?itã în ei. Dumnezeu va rãspunde la
cererile care vin dintr-o inimã zdrobitã.
(RH, 22 dec. 1896) Isaia a vãzut o minunatã
priveli?te a slavei lui Dumnezeu. El a vãzut
manifestarea puterii lui Dumnezeu, ?i dupã
ce a privit maiestatea Lui, i-a venit solia
sã meargã ?i sã îndeplineascã o anumitã
lucrare. El s-a sim™it cu totul nevrednic
pentru acea lucrare. Ce l-a fãcut sã se
socoteascã nevrednic? Se socotea el
nevrednic înainte de a fi avut vedenia
slavei lui Dumnezeu? Nu, el î?i imagina
despre sine cã este într-o stare de
neprihãnire înaintea lui Dumnezeu; dar când
i s-a descoperit slava Domnului o?tirilor,
când a privit mãre™ia de negrãit a lui
Dumnezeu, a zis: „Vai de mine! Sunt pierdut,
cãci sunt un om cu buze necurate, ?i am
vãzut cu ochii mei pe ?mpãratul, Domnul o?
tirilor!” Dar unul dintre serafimi a zburat
spre mine cu un cãrbune aprins în mânã, pe
care-l luase cu cle?tele de pe altar, mi-a
atins gura cu el ?i a zis: „Iatã, atingându-
se cãrbunele acesta de buzele tale,
nelegiuirea ta este îndepãrtatã ?i pãcatul
tãu este ispã?it!” Aceasta este lucrarea de
care fiecare avem nevoie sã se facã pentru
noi. Avem nevoie ca cãrbunele aprins de pe
altar sã fie pus pe buzele noastre. Avem
nevoie sã auzim rostindu-se cuvântul:
Nelegiuirea ta este îndepãrtatã ?i pãcatul
tãu este ispã?it!” (RH, 4 iunie, 1889) 1-8.
Slava ?echinei descoperitã lui Isaia.
Hristos ?nsu?i era Domnul templului. Când El
l-ar fi pãrãsit, slava lui s-ar fi depãrtat
- slava aceea vizibilã cândva în Sfânta
sfintelor deasupra scaunului harului, unde
marele preot intra numai o datã pe an, în
ziua cea mare a ispã?irii, cu sângele
jertfei înjunghiate (preînchipuitor al
sângelui Fiului lui Dumnezeu vãrsat pentru
pãcatele lumii) ?i îl stropea pe altar.
Acesta era ?echina, vizibilul cort al lui
Iehova. Slava acesta a fost descoperitã lui
Isaia, când zice: „?n anul mor™ii
împãratului Ozia, am vãzut pe Domnul ?ezând
pe un scaun de domnie foarte înalt, ?i
poalele mantii Lui umpleau Templul” (Is.
6,1-8) (MS 71, 1897) Vedenia slavei conduce
la adevãrata convingere de nevrednicie. ?n
anul mor™ii împãratului Ozia, lui Isaia i s-
a îngãduit sã priveascã în viziune în locul
sfânt ?i în Sfânta sfintelor din sanctuarul
ceresc. Perdelele sanctuarului dinãuntru au
fost trase la o parte, ?i un tron înalt ?i
înãl™at suindu-se pe cât se vedea pânã la
ceruri, a fost descoperit privirii sale. O
slavã ce nu poate fi descrisã pornea de la
un personaj ?ezând pe scaunul de domnie ?i
trena Lui umplea templu, a?a cum în cele din
urmã slava Lui a umplut pãmântul. Heruvimii
erau de amândouã pãr™ile scaunului de domnie
ale harului, ca o gardã în jurul împãratului
?i strãluceau de slava care îi învãluia de
la fa™a lui Dumnezeu. Când cântãrile lor au
rãsunat în tonuri de adora™ie profundã ?i
pline de cãldurã, stâlpii u?ii s-au
cutremurat ca zgudui™i de un cutremur de
pãmânt. Aceste fiin™e sfinte cântau laudã ?i
slavã lui Dumnezeu cu buze neîntinate de
pãcat. Contrastul dintre slaba laudã pe care
el obi?nuise sã o aducã Creatorului ?i
laudele fierbin™i ale serafimilor, l-au
uimit ?i l-au umilit pe profet. El a avut în
împrejurarea aceea sublimul privilegiu de a
aprecia nepãtata curã™ie a caracterului
distins al lui Iehova. ?n timp ce asculta
cântarea îngerilor, când strigau: „Sfânt,
sfânt, sfânt este Domnul o?tirilor! Tot
pãmântul este plin de mãrirea Lui”, slava,
puterea nemãrginitã ?i maiestatea
neîntrecutã a Domnului a trecut pe dinaintea
privirii lui ?i a fost imprimatã în sufletul
lui. ?n lumina acestei strãluciri fãrã de
seamãn, care se dãdea pe fa™ã în tot ce
putea el sã suporte din revela™ia
caracterului divin, murdãria lui lãuntricã a
stat înaintea ochilor lui cu o uimitoare
claritate. ?nsã?i cuvintele sale i se pãreau
stricate. Astfel când slujitorului lui
Dumnezeu i se îngãdui sã priveascã slava
Dumnezeului cerului, când El este dezvãluit
omului ?i î?i dã seama într-o slabã mãsurã
de curã™enia Sfântului lui Israel, el va
face mai degrabã mãrturisiri uimitoare cu
privire la murdãria sufletului sãu, ?i nu
fãliri îngâmfate cu privire la sfin™enia sa.
?n adâncã smerenie Isaia a exclamat: „Vai de
mine! sunt pierdut cãci sunt un om cu buze
necurate, … ?i am vãzut cu ochii mei pe ?
mpãratul, Domnul o?tirilor. ” Aceasta nu e
acea umilin™ã voluntarã ?i de auto învinuire
pe care atât de mul™i considerã cã este o
virtute, a o da pe fa™ã. Aceastã vagã
prefãcãtorie de umilin™ã este nãscutã din
inimi pline de mândrie ?i pre™uire de sine.
Sunt mul™i care se blameazã pe sine în
cuvinte, care ar fi dezamãgi™i dacã felul
acesta de purtare nu ar atrage impresii de
laudã ?i de apreciere din partea altora. Dar
convingerea profetului era adevãratã. Când
firea omeneascã cu slãbiciunea ?i
diformitatea ei a fost adusã în contact cu
desãvâr?irea sfin™eniei, luminii ?i slavei
divine, el s-a sim™it cu totul incapabil ?i
nevrednic. Cum putea el sã meargã ?i sã
vorbeascã oamenilor despre sfintele cerin™e
ale lui Iehova, care era înalt ?i înãl™at ?i
a cãrui trenã umplea templul? ?n timp ce
Isaia tremura ?i era mustrat de con?tiin™ã
din cauza necurã™iei sale în prezen™a
acestei slave neîntrecute, el a spus: „Unul
din serafimi a zburat spre mine cu un
cãrbune aprins în mânã, pe care îl luase cu
cle?tele de pe altar. Mi-a atins gura cu el
?i a zis: ‘Iatã, atingându-se cãrbunele
acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este
îndepãrtatã, ?i pãcatul este ispã?it!” de
asemenea, am auzit glasul Domnului
întrebând: ‘Pe cine sã trimit, ?i cine va
merge pentru Noi?’ eu am rãspuns: ‘Iatã-mã
trimite-mã!’” (RH 16 oct. 1888)
2.?ngerii deplin satisfãcu™i sã proslãveascã
pe Dumnezeu. Serafimii din fa™a tronului
sunt atât de plini de o înfiorare plinã de
venera™ie, privind slava lui Dumnezeu încât
nici pentru o clipã nu priveau la sine, cu
mul™umire de sine, sau în admira™ie de sine
sau unul de altul. Lauda ?i slava lor sunt
pentru Domnul o?tirilor, care e înalt ?i
înãl™at ?i slava trenei umplea templul.
Vãzând viitorul, când întreg pãmântul va fi
plin de slava Lui, cântarea triumfãtoare de
slavã este reflectatã de la unul la altul
într-un cânt melodios: „Sfânt, sfânt, sfânt
este Domnul o?tirilor!” ei sunt pe deplin
satisfãcu™i sã proslãveascã pe Dumnezeu, ?i
în prezen™a Lui, sub zâmbetul Lui de
aprobare, ei nu doresc nimic mai mult. ?n
purtarea chipului Lui, în îndeplinirea
slujbei Lui ?i în adorarea Lui ambi™ia lor
cea mai înaltã este pe deplin atinsã. (RH 22
dec. 1896)
3.
4.
5. 5-7. (Mat. 12,34-36). Cerceta™i cuvintele
în lumina cerului. Fiecare suflet care
pretinde cã e fiu sau fiicã a lui Dumnezeu
sã se cerceteze în lumina cerului; sã
cerceteze buzele murdare care îl fac
nevrednic. Ele sunt mijlocul de comunicare
(Mat. 12,34-36). Atunci sã nu fie folosite
pentru a scoate din comoara inimii cuvinte
care vor dezonora pe Dumnezeu ?i vor
descuraja pe cei din jurul vostru, ci
folosi™i-le pentru lauda ?i slava lui
Dumnezeu, care le-a fãcut pentru scopul
acesta. Când este aplicat cãrbunele
curã™itor luat de pe altarul pe care focul
arde, con?tiin™a va fi curã™itã de faptele
moarte pentru a servi viului Dumnezeu, ?i
când iubirea lui Isus este tema
contemplãrii, cuvintele care vin de pe buze
omene?ti vor fi pline de laudã ?i de
mul™umire fa™ã de Dumnezeu ?i fa™ã de Miel.
Cât de multe cuvinte sunt rostite în chip u?
uratic ?i nebunesc în glumã ?i în râs! Ele
nu ar fi a?a dacã urma?ii Domnului Hristos ?
i-ar da seama de adevãrul din cuvintele: „?n
ziua judecã™ii oamenii vor da socotealã de
orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi
rostit. Cãci din cuvintele tale vei fi scos
fãrã vinã ?i din cuvintele tale vei fi
osândit. ” Aceia care se dau drept copii ai
lui Dumnezeu, î?i îngãduie cuvinte aspre ?i
lipsite de amabilitate, cuvinte de cenzurã ?
i de criticã fa™ã de lucrarea lui Dumnezeu ?
i fa™ã de solii Lui. Când aceste suflete
nepãsãtoare î?i dau seama de mãre™ia
caracterului lui Dumnezeu nu vor amesteca
spiritul ?i atributele lor cu serviciul Lui.
Când ochii no?tri privesc prin credin™ã în
sanctuar ?i î?i dau seama de realitatea,
însemnãtatea ?i sfin™enia lucrãrii care se
face acolo, tot ce e de naturã egoistã va fi
scârbit de noi. Pãcatul se va arãta a?a cum
este - cãlcarea Legii sfinte a lui Dumnezeu.
Ispã?irea va fi mai bine în™eleasã ?i prin
credin™ã vie ?i activã, vom vedea cã orice
virtute pe care o posedã omul, existã numai
în Isus Hristos, Rãscumpãrãtorul lumii. (RH
22 dec. 1896) 5-8. Când cineva e gata sã
conlucreze cu Dumnezeu duce o solie. Isaia
avea de la Dumnezeul cerului o solie de dus
poporului Israel apostaziat ?i el le-a dus
solia aceasta. El ?tia cu ce fel de elemente
avea de-a face; el cuno?tea încãpã™ânarea ?i
stricãciunea inimii, ?i cât de greu va fi sã
se facã vreo impresie asupra lor. Pe când
stãtea în pridvorul templului, Domnul i S-a
descoperit. Perdeaua templului a fost datã
la o part, u?a ridicatã ?i el a putut sã
priveascã în Sfânta sfintelor dincolo de
perdea. El a vãzut pe Dumnezeul lui Israel
înaintea scaunului de domnie ‘înalt ?i
înãl™at ?i trena slavei Lui umplea templu.
Când Isaia î?i simte propria sa pãcãto?enie,
strigã: „Sunt un om cu buze necurate,
locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze
necurate. ” ?i s-a vãzut mâna care a luat
cãrbunele aprins de pe altar ?i i-a atins
buzele ?i i-a poruncit sã fie curat. Atunci
el a fost gata sã meargã cu solia, ?i a zis:
„Trimite-mã!’ deoarece ?tia cã Duhul lui
Dumnezeu era cu solia. Acelora care sunt
angaja™i în lucrarea lui Dumnezeu, la
convertirea de suflete li s-ar putea pãrea
cã ar fi cu neputin™ã de a atinge inima
împietritã. A?a sim™ea Isaia, dar când a
vãzut cã era un Dumnezeu deasupra
heruvimilor ?i cã ei erau gata sã conlucreze
cu Dumnezeu, a fost ?i el gata sã ducã
solia. (RH, 3 mai 1887)
6.Cãrbunele aprins simbolizeazã curã™ie ?i
putere. Cãrbunele aprins este un simbol
pentru curã™ie. Dacã atinge buzele, nici un
cuvânt necurat nu va porni de pe ele.
Cãrbunele aprins de asemenea, simbolizeazã
puterea eforturilor servilor Domnului.
Dumnezeu urã?te orice rãcealã, orice
mediocritate, orice efort slab. Aceia care
lucreazã acceptabil în lucrarea Lui, trebuie
sã fie oameni care se roagã cu ardoare ?i
ale cãror fapte sunt sãvâr?ite în Dumnezeu ?
i ei nu vor avea niciodatã pricinã de a se
ru?ina de raportul lor. Ei vor avea o
intrare bogatã în ?mpãrã™ia Domnului Isus
Hristos, ?i rãsplata le va fi datã, ?i anume
via™a ve?nicã. (RH 16 oct. 1888)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12. (Vezi Comentarii E. G. White la
Isaia 5,18-23). Satana cautã sã mãreascã
distan™a dintre cer ?i pãmânt. Uneltele
satanice sunt fãrã încetare la lucru,
semãnând ?i udând semin™ele rãzvrãtirii
împotriva Legii lui Dumnezeu ?i Satana cautã
sã adune suflete sub steagul cel negru al
rãzvrãtirii. El încheie o confedera™ie cu
fiin™e omene?ti pentru a lupta împotriva
curã™iei ?i a sfin™eniei. El a lucrat
sârguincios ?i stãruitor sporind numãrul
celor care se vor confedera cu el. Prin
expunerile lui el cautã sã mãreascã distan™a
dintre cer ?i pãmânt, ?i devine tot mai
convins cã poate va consuma rãbdarea lui
Dumnezeu, sã stingã iubirea Lui pentru om, ?
i sã aducã condamnarea asupra întregii
familii omene?ti. (RH, 21 oct. 1902) Nici o
confedera™ie cu cei care se opun adevãrului.
Pãzitorii de pe zidurile Sionului sã nu se
uneascã cu cei care fac fãrã de efect
adevãrul a?a cum este în Hristos. Ei sã nu
se ata?eze la confedera™ia infidelitã™ii
papalitã™ii ?i protestantismului la
înãl™area tradi™iei mai pe sus de Scripturã,
a ra™iunii mai presus de revela™ie ?i a
talentului omenesc mai presus de influen™a
divinã ?i puterea vitalã a temerii de
Dumnezeu. (RH, 24 martie 1896) E nevoie de
atingerea divinã. Evangheliei i se face acum
împotrivire hotãrâtã din toate pãr™ile.
Niciodatã confedera™ia rãului nu a fost mai
mare ca acum. Duhurile întunericului se
unesc cu agen™i omene?ti pentru a-i a?eza
hotãrât împotriva poruncilor lui Dumnezeu.
Tradi™ii ?i neadevãruri sunt înãl™ate mai pe
sus de Scripturi, ra™iunea ?i ?tiin™a mai pe
sus de revela™ie, talentul omenesc mai pe
sus de învã™ãturile Duhului Sfânt; formele ?
i ceremoniile mai pe sus de puterea vitalã a
evlaviei. Avem nevoie de atingerea divinã.
(RH, 19 martie 1895) Oameni decãzu™i ?i
îngeri decãzu™i în aceea?i confedera™ie.
Prin apostazie, oameni decãzu™i ?i îngeri
decãzu™i sunt în aceea?i confedera™ie alia™i
pentru a lucra împotriva binelui. Ei sunt
uni™i într-o tovãrã?ie disperatã. Prin
îngerii sãi rãi, Satana unelte?te sã formeze
o alian™ã cu oameni declara™i ca evlavio?i ?
i în felul acesta el pângãre?te biserica lui
Dumnezeu. El ?tie cã dacã poate amãgi pe
oameni a?a cum a amãgit pe îngeri, sã se
alãture la rebeliune, sub masca de servi ai
lui Dumnezeu, va avea în ei cei mai cu
succes alia™i ai sãi în campania lui
împotriva cerului. Sub numele de evlavie el
poate sã-i inspire cu propriul sãu duh de
acuza™ie ?i sã-i determine sã acuze pe
servii lui Dumnezeu de rele ?i de
prefãcãtorie. Ei sunt detectivii sãi,
forma™i; lucrarea lor este acum de a crea
disensiuni, de a ridica acuza™ii care
creeazã discordie, ?i înver?unare de urã
între fra™i, de a pune limbi în serviciul
activ pentru Satana, de a semãna semin™e ale
dezbinãrii prin urmãrirea relelor ?i vorbind
despre cele ce creeazã discordie. Rog pe
cei care se angajeazã în lucrarea de cârtire
?i de plângere din cauzã cã s-a spus sau s-a
fãcut ceva care nu le convine, ?i care, a?a
cum gândesc ei, nu le dã considera™ia
cuvenitã, sã-?i aducã aminte cã fac exact
lucrarea începutã în cer de Satana. Ei merg
pe urma lui, semãnând necredin™ã, discordie
?i necredin™ã, deoarece nimeni nu poate
între™ine sentimente de nemul™umire ?i sã le
pãstreze pentru sine. El trebuie sã spunã
altora cã nu este tratat a?a cum ar trebui.
?n felul acesta sunt fãcu™i sã cârteascã ?i
sã se plângã. Acesta este rãdãcina de
amãrãciune care dã lãstari ?i mul™i sunt
întina™i prin ea. Astfel Satana lucreazã
astãzi prin îngerii lui rãi. El se
confedereazã cu oameni care pretind cã sunt
în credin™ã, ?i cei care încearcã sã ducã
mai departe lucrarea lui Dumnezeu cu
credincio?ie, neadmirând nici un om, lucrând
fãrã fã™ãrnicie ?i pãrtinire, vor avea
încercãri atât de grele aduse contra lor pe
cât este Satana înb stare sã le aducã prin
cei care pretind cã iubesc pe Dumnezeu. ?n
propor™ie cu lumina ?i cuno?tin™ele pe care
le au ace?ti împotrivitori, ei sunt un
succes al Satana. Rãdãcina de amãrãciune
pãtrunde adânc, ?i este transmisã ?i altora.
?n felul acesta mul™i sunt întina™i.
Afirma™iile lor sunt confuze ?i false,
principiile lor sunt lipsite de scrupule, ?i
Satana aflã în ei exact ajutoarele de care
are nevoie. (RH 14 sept. 1897) Ce este o
confedera™ie? S-a pus întrebarea: Ce
în™elege™i prin confedera™ie? Cine sunt cei
care au fãcut confedera™iile? ?ti™i ce este
o confedera™ie - o unire de oameni la o
lucrare care nu poartã pecetea integritã™ii
curate, sincere ?i ferme. (MS 29, 1911)
(2Cor. 6,17). Nelegiui™ii sunt lega™i în
grupãri, în trusturi în uniuni ?i
confedera™ii. Sã nu avem nimic de a face cu
aceste organiza™ii. Dumnezeu este
Domnitorul, Guvernatorul nostru, ?i El ne
cheamã sã ie?im afarã din lume ?i sã fim
deosebi™i. „Ie?i™i din mijlocul lor, ?i
depãrta™i-vã de ei, zice Domnul, nu vã
atinge™i de ce este necurat. ” Dacã refuzãm
sã facem lucrul aceasta, dacã stãruim de a
ne lega cu lumea ?i de a privi la orice
lucru din punct de vedere lumesc, vom ajunge
ca lumea. Când procedeele lume?ti ?i ideile
lume?ti cârmuiesc tranzac™iile noastre, nu
putem sta pe platforma înaltã ?i sfântã a
adevãrului ve?nic. (MS 71, 1903) ?ngeri
buni ?i rãi în chip omenesc pe terenul de
ac™iune. Agen™ii stanici în chip de om vor
lua parte în acest ultim ?i mare conflict
pentru a se opune dezvoltãrii ?mpãrã™iei lui
Dumnezeu. ?i îngerii cere?ti în înfã™i?are
omeneascã vor fi pe terenul de ac™iune.
Bãrba™i ?i femei s-au confederat pentru a se
opune Domnului Dumnezeului cerului, ?i
biserica e numai pe jumãtate treazã fa™ã de
situa™ie. Este nevoie de mai multã
rugãciune, mult mai mult efort plin de râvnã
printre cei ce se declarã credincio?i. Cele
douã partide în opozi™ie una fa™ã de alta
vor continua sã existe pânã la încheierea
ultimului mare capitol din aceastã istorie a
omenirii. Agen™i satanici sunt în fiecare
ora?. Nu ne putem îngãdui de a fi
neveghetori nici mãcar pentru o clipã.
(Scrisoarea 42, 1909)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12-14. (Vezi E. G. White la Ezech.
28,13-15). Rãzvrãtirea lui Satana de lungã
duratã. Istoria unora este asemãnãtoare cu
aceea a îngerului înãl™at cãruia i se dãduse
un loc chiar lângã Isus Hristos, în cur™ile
cere?ti. Lucifer era învãluit în slavã ca
heruvim ocrotitor. Cu toate acestea, îngerul
acesta pe care-l crease Dumnezeu ?i cãruia
îi încredin™ase puterea, a ajuns doritor de
a fi ca Dumnezeu. El a câ?tigat simpatia
unora dintre asocia™ii sãi sugerând gânduri
de criticã cu privire la cârmuirea lui
Dumnezeu. Sãmân™a acesta rea a fost împrã?
tiatã în chipul cel mai amãgitor; ?i dupã ce
a rãsãrit ?i a prins rãdãcini în mintea
multora, el a adunat ideile pe care el însu?
i le sãdise mai întâi în mintea altora, ?i
le-a adus în fa™a categoriei celei mai
înalte de îngeri ca fiind gânduri ale altor
min™i împotriva guvernãrii lui Dumnezeu.
Astfel, prin metode ingenioase inventat de
el însu?i, Lucifer a introdus rãzvrãtirea în
cer. Dumnezeu a dorit ca sã aibã loc o
schimbare ?i ca lucrarea lui Satana sã fie
arãtatã în adevãrata ei înfã™i?are. Dar
îngerul înãl™at care stãtea la locul cel mai
apropiat de Hristos, era împotriva Fiului
lui Dumnezeu. Lucrarea de subminare era atât
de iscusitã încât nu putea sã fie fãcutã sã
aparã înaintea o?tirii cere?ti ca ceea ce
era de fapt ?i a?a a fost rãzboi în cer ?i
Satana a fost expulzat cu to™i cei care nu
stãteau de partea loialitã™ii fa™ã de
guvernarea lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu S-a
prezentat ca Suveran Suprem. Starea aceasta
de lucruri existase de o lungã perioadã de
timp înainte ca Satana sã fie demascat ?i
cei rãi sã fie alunga™i. (Scrisoarea 162,
1906)
1. 1-4. Expune-™i îndurãrilor Lui în sala
amintirilor. (Is. 2,1-4). ?n ce arãtãm noi
recuno?tin™a noastrã fa™ã de Dumnezeu?
Binefacerile Lui fa™ã de noi sunt nespus de
mari. Punem noi în ramã îndurãrile ?i
binecuvântãrile Lui ?i le atârnãm noi oare
în sala amintirilor, unde le putem vedea ?i
sã fim îndemna™i sã aducem mul™umiri lui
Dumnezeu pentru bunãtatea ?i iubirea Lui?
Sunt mii ?i mii de oameni care nu au ochi sã
vadã, nici urechi sã audã, nici inimi sã
aprecieze lucrarea lui Dumnezeu în favoarea
lor. E trec pe lângã bunãtã™ile Domnului ca
?i când le-ar apar™ine de drept. (MS 145,
1899)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.Sfin™ii adormi™i pãzi™i ca giuvaere
pre™ioase. (Is. 26,19). Dãtãtorul vie™ii va
chema afarã la întâia înviere posesiunea Sa
rãscumpãratã ?i pânã la ceasul acele
triumfãtor, când trâmbi™a cea din urmã va
sune ?i vasta o?tire va ie?i pentru biruin™ã
ve?nicã, fiecare sfânt adormit va fi pãstrat
în siguran™ã ?i va fi pãzit ca un giuvaer
pre™ios, care e cunoscut de Dumnezeu pe
nume. Prin puterea Mântuitorului care a
locuit în ei pe când erau în via™ã ?i pentru
cã fuseserã pãrta?i de naturã dumnezeiascã
ei sunt ridica™i dintre mor™i. (Scrisoarea
65 a, 1894)
20.(Isaia 49,16). Cum sã ne pregãtim pentru
ocrotire viitoare? Când suntem ispiti™i sã
pãcãtuim, sã ne aducem aminte cã Hristos
intervine pentru noi în sanctuarul ceresc.
Când îndepãrtãm pãcatele noastre ?i venim la
El încredin™ã, El ia numele noastre pe
buzele Sale ?i le înfã™i?eazã Tatãlui Sãu,
zicând. „I-am sãpat pe palmele mâinilor
Mele; îi cunosc pe nume. ” ?i se dã
îngerilor porunca sã-i ocroteascã. Apoi în
ziua teribilei încercãrii El le va zice:
„Du-te poporul Meu, intrã în odaia ta ?i
încuie u?a dupã tine; ascunde-te câteva
clipe, pânã va trece mânia. ” Ce este odaia
în care ei trebuie sã se ascundã? Este
ocrotirea lui Hristos ?i a îngerilor sfin™i.
Poporul lui Dumnezeu nu este acum tot, într-
un singur loc. Ei sunt în diferite grupãri ?
i în toate pãr™ile pãmântului ?i ei vor fi
încerca™i individual, nu în grupe. Fiecare
trebuie sã reziste la încercare pentru sine.
(RH, 19 nov. 1908)
21.Potirul nelegiuirii pãmântului în curând
va fi plin. Se ajunge repede la punctul când
cupa nelegiuirii agresorilor va fi plinã.
Dumnezeu dã na™iunilor un anumit timp de
punere la probã. El trimite luminã ?i dovezi
care dacã sunt primite, vor salva, dar dacã
sunt refuzate, a?a cum iudei au refuzat
lumina, indignarea ?i pedeapsa vor cãdea
asupra lor. Dacã oamenii refuzã de a li se
face bine, ?i aleg mai de grabã întunericul
decât lumina, vor recolta rezultatele
alegerii lor, „Cãci iatã, Domnul iese din
locuin™a Lui sã pedepseascã nelegiuirile
locuitorilor pãmântului; ?i pãmântul va da
sângele pe fa™ã, ?i nu va mai acoperi
uciderile. ” A?a declarata lume cre?tinã
înainteazã, ca ?i na™iunea iudaicã, de la o
mãsurã de pãcãto?enie la o mãsurã ?i mai
mare, refuzând avertizare dupã avertizare ?i
lepãdând un „a?a zice Domnul” în timp ce dã
credit fabulelor oamenilor. Domnul Dumnezeu
în curând Se va ridica în mânia Sa ?i va
revãrsa judecã™ile Sale asupra acelora care
repetã pãcatele locuitorilor lumii dinainte
de potop. Aceia a cãror inimã e deplin
hotãrâtã în ei spre a face rãu, a?a cum era
inima locuitorilor Sodomei vor fi nimici™i
ca ei. Faptul cã Dumnezeu are îndelungã
rãbdare ?i îndurare, faptul cã judecã™ile
Sale au fost multã vreme amânate, nu va face
pedeapsa mai pu™in severã când vine. (MS
nedatat 145)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15. Cât de folositor este cineva,
aceasta nu se dovede?te prin zgomot ?i
agita™ie. Avem nevoie de o calmã rãmânere
înaintea lui Dumnezeu. Nevoia dupã a?a ceva
e imperioasã. Nu zgomotul ?i agita™ia pe
care le facem în lume dovedesc cât de
folositor suntem. Vede™i cât de pe tãcute
lucreazã Dumnezeu. Nu auzim zgomotul pa?ilor
Lui ?i totu?i El umblã în jurul nostru,
lucrând pentru binele nostru. Isus nu umbla
dupã notoritate, puterea Lui dãtãtoare de
via™ã se revãrsa peste cei în nevoie ?i
suferin™ã prin ac™iuni tãcute a cãror
influen™ã s-a întins departe prin toate
™ãrile ?i a fost sim™itã ?i exprimatã în
via™a a milioane de fiin™e omene?ti. Aceia
care doresc sã lucreze împreunã cu Dumnezeu
au nevoie de Duhul Lui în fiecare yi; este
nevoie ca ei sã umble ?i sã lucreze în
blânde™e ?i umilin™a duhului, fãrã a cãuta
sã sãvâr?eascã lucruri extraordinare,
mul™umi™i de a face lucrul ce le stã la
îndemânã ?i a-l face în chip credincios. S-
ar putea ca oamenii sã nu vadã sau sã nu
pre™uiascã strãdaniile lor, dar numele
acestor copii credincio?i ai lui Dumnezeu
sunt scrise în cer în rândul celor mai
nobili lucrãtori ai Lui, ca rãspândind
sãmân™a Lui în vederea recoltei mãtre™e.
„Dupã roadele lor îi ve™i cunoa?te”. (MS 24,
1887) Lua™i-vã timp pentru a vã odihni, a
gândi ?i a aprecia. Domnul dore?te ca
fiin™ele omene?ti sã-?i ia timp pentru a se
odihni, timp pentru a gândi ?i pentru a
aprecia cele cere?ti. Aceia care nu
pre™uiesc în de ajuns cele cere?ti pentru a
le consacra timp în cele din urmã vor pierde
totul. (Scrisoarea 181, 1903)
1. 1. 2. Unii Iudei, tari la principii, au
influen™at pe tovarã?i de-ai lor idolatri.
Legãmântul milei lui Dumnezeu L-a fãcut sã
intervinã în favoarea poporului Sãu Israel
dupã pedepsirea lor severã în fa™a vrãjma?
ilor lor. Israel alesese sã umble în propria
lui în™elepciune ?i neprihãnire în locul
în™elepciunii ?i neprihãnirii lui Dumnezeu ?
i drept urmare na™iunea lui s-a ruinat.
Dumnezeu a îngãduit ca ei sã sufere sub un
dublu jug, pentru ca ei sã poatã fi smeri™i
?i sã se pocãiascã. Dar în împrã?tierea ?i
captivitatea lor, iudeii n-au fost lãsa™i
într-o stare deznãdãjduitã. Li s-a dat
încurajare, cãci prin smerenia aceasta, ei
urmau sã fie adu?i sã caute pe Domnul.
Dumnezeu a dat lui Isaia o solie pentru
poporul acesta. (Is. 40,1. 2). Când iudeii
au fost împrã?tia™i de la Ierusalim, printre
ei se aflau tineri ?i tinere care erau tari
ca stânca la principii, bãrba™i ?i femei
care nu luaserã o cale care sã facã pe
Domnul lor sã Se ru?ineze de a-i numi
poporul Sãu. Ace?tia erau amãrâ™i în inimã
din cauza apostaziei pe care nu o puteau
împiedica. Ace?ti nevinova™i trebuia sã
sufere împreunã cu cei vinova™i; dar
Dumnezeu urma sã le dea tãrie îndestulãtoare
pentru vremea lor. Lor li s-a trimis solia
aceasta de încurajare. Nãdejdea na™iunii se
afla în tinerii ?i în tinerele acelea care
urma sã-?i pãstreze integritatea . ?i, în
captivitatea lor, aceste persoane
ascultãtoare au avut influen™ã asupra
tovarã?ilor lor idolatri. Dacã to™i cei care
fusese lua™i captivi ar fi ™inut la
principii corecte, ar fi rãspândit luminã în
orice loc pe unde fusese împrã?tia™i. Dar ei
au rãmas nepocãi™i ?i asupra lor au venit
pedepse ?i mai grele. Nenorocirile lor au
fost trimise pentru curã™irea lor. ,
Dumnezeu avea sã-i aducã în locul în care
aveau sã fie învã™a™i. (MS 151, 1899)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9-11. Israel instruit pe deplin cu
privire la Mântuitorul care avea sã vinã.
Isaia a vãzut intrarea triumfalã a lui
Hristos în Ierusalim, în mijlocul laudelor ?
i bucuriei poporului, cuvintele lui
profetice sunt elocvente în simplitatea lor
(Is. 40,9-11). Inspira™ia se dã pe fa™ã în
acest raport al lucrãrii lui Hristos. Aceste
capitole de încheiere ale cãr™ii lui Isaia
ar trebui sã fie studiate sârguincios,
deoarece sunt pline de Evanghelia lui
Hristos. Ele ne descoperã cã Israel a fost
pe deplin instruit cu privire la venirea
Mântuitorului. (MS 151, 1899)
10.Rãsplãtirea noastrã zilnicã. Ori de câte
ori vine la noi, rãsplãtirea Lui este cu El.
El nu o lasã în cer, ci ne-o dã zilnic.
Zilnic ne dã încredere, luminã ?i
binecuvântare. Zilnic inima noastrã bate în
unison cu marea Lui inimã a iubirii nesfâr?
ite. (MS 116, 1902)
11.
12. 12-14. Omul nu poate sã înve™e nimic pe
Dumnezeu. (Is. 40,12-14). Oameni î?i
închipuie uneori cã descoperã ni?te
adevãruri ?tiin™ifice, dar ei nu pot sã
înve™e nimic pe Dumnezeu . Dumnezeul nostru
este Dumnezeu cu ?tiin™ã nemãrginitã. (MS
116, 1902). 12-27. ?ntrebãri pentru
cugetat. ?ntrebãrile acestea ne sunt
adresate ?i nouã la fel cum au fost adresate
israeli™ilor. Putem rãspunde la ele. (MS
116, 1902)
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18-28. Diferi™ii dumnezei cãrora li se
închinã lumea. Domnul prezintã suprema™ia
Sa. Dar Satana ?tie bine cã închinarea la
viul Dumnezeu înal™ã, înnobileazã ?i ridicã
o na™iune. El ?tie cã cultul idolatru nu
înal™ã ci degradeazã ideile omului, prin
asocierea cu adorarea unor lucruri josnice ?
i stricate. El e mereu la lucru pentru a
abate mintea de la singurul Dumnezeu
adevãrat ?i viu. El mânã pe oameni sã
onoreze ?i sã slãveascã obiecte fãcute de
mâna omului sau la fãpturi fãrã suflet pe
care le-a creat Dumnezeu. Egiptenii ?i alte
na™iuni pãgâne aveau mul™i dumnezeu strãini
- fãpturi ale propriei lor imagina™ii
fanteziste. Iudeii, dupã îndelungata lor
captivitate, nu ?i-au mai fãcut chipuri.
Chipul de pe emblema sau steagul roman ei îl
numeau o urâciune, în deosebi când aceste
embleme erau a?ezate într-un loc mai la
ivealã pentru ca ei sã le respecte. O atare
respectare ei o considerau o cãlcare a
poruncii a doua. Când drapelul roman a fost
a?ezat în locul sfânt din templu ei au
privit la el ca o urâciune… Facerea unui
chip al lui Dumnezeu ?l dezonoreazã pe El.
Nimeni nu ar trebui sã punã în slujbã
puterea imagina™iei pentru a se închina la
ceea ce mic?oreazã pe Dumnezeu în minte ?i ?
l asociazã cu lucruri de rând. Aceia care se
închinã lui Dumnezeu trebuie sã I se închine
în duh ?i în adevãr. Ei trebuie sã exercite
credin™ã vie. ?nchinarea lor va fi atunci
stãpânitã nu de imagina™ie, ci de o credin™ã
adevãratã. Oamenii sã se închine ?i sã
serveascã Domnului Dumnezeu ?i numai Lui. Sã
nu fie înãl™atã mândria egoistã ?i servitã
ca un dumnezeu. Banii sã nu fie fãcu™i
dumnezeu. Dacã senzualitatea nu e ™inutã sub
controlul puterilor superioare al
sufletului, pasiuni josnice vor stãpâni
fiin™a. Orice este fãcut subiectul cugetãrii
?i admira™iei necuvenite, absorbind mintea,
este un dumnezeu ales mai pe sus de Domnul.
Dumnezeu este un cercetãtor al inimii. El
face deosebire între adevãrata slujire din
inimã ?i idolatrie. (MS 126, 1901)
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26. 26. (Ps. 19,1). ?ngeri lumineazã mintea
când studiem lucrãrile lui Dumnezeu.
Dumnezeu invitã pe oameni sã priveascã la
ceruri ?i sã-L vadã pe El în minunile
cerurilor înstelate (Is. 40,26). Nu e de
ajuns doar sã îndreptãm ochii la ceruri,
trebuie sã luãm aminte la lucrãrile lui
Dumnezeu. El vrea ca noi sã studiem
lucrãrile infinitului ?i din studiul acesta,
sã ajungem sã-L iubim, sã-L respectãm ?i sã-
L ascultãm. Cerurile ?i pãmântul cu comorile
lor trebuie sã dea învã™ãturi despre iubire,
purtarea de grijã ?i puterea lui Dumnezeu.
Satana va produce divertismentele sale
pentru ca oameni sã nu gândeascã la
Dumnezeu. Lumea, plinã de petreceri ?i
iubire de plãceri, înseteazã mereu dupã vreo
nouã pasiune. ?i cât de pu™in timp ?i cât de
pu™inã gândire sunt consacrate Creatorului
cerurilor ?i pãmântului. Dumnezeu cheamã
fãpturile Sale sã-?i întoarcã aten™ia de la
zarva ?i nelini?tea din jurul lor ?i sã
admire opera mâinilor Lui. Corpurile cere?ti
sunt vrednice de contemplare. Dumnezeu le-a
fãcut pentru folosul omului, ?i când
cercetãm lucrãrile Lui, îngerii lui Dumnezeu
vor fi alãturi de noi pentru a ne lumina
mintea ?i pentru a ne ocroti de în?elãciunea
satanicã. Când privi™i la lucrãrile minunate
pe care le-a fãcut mâna lui Dumnezeu, inima
voastrã mândrã ?i neîn™eleaptã sã-?i simtã
dependen™a ?i inferioritatea. Când cerceta™i
lucrurile acestea ve™i în™elege
condescenden™a lui Dumnezeu. (MS 96, 1899)
Toate bunãtã™ile ajung la om prin Cruce.
Soarele ?i luna au fost fãcute de El; nu e
nici o stea care înfrumuse™eazã cerurile pe
care sã nu o fi fãcut El. Nu existã nici un
fel de bucate pe masa noastrã de care sã nu
se fi îngrijit El pentru între™inerea
noastrã. Pecetea ?i inscrip™ia lui Dumnezeu
sunt pe toate acestea. Totul este cuprins ?i
oferit cu îmbel?ugare pentru om, prin acel
unic Dar inexprimabil, singurul Fiu nãscut
al lui Dumnezeu. El a fost pironit pe cruce
pentru ca toate aceste daruri sã se poatã
revãrsa cãtre opera lui Dumnezeu.
(Scrisoarea 79, 1897)
1. 1-4. Hristos încurajeazã credin™a ?i
nãdejdea. (Is. 42,1. 2). El (Hristos) nu
voia sã fie la fel ca învã™ãtorii din timpul
Sãu. Fala, lãudãro?enia ?i parada de evlavie
date pe fa™ã de preo™i ?i farisei nu era
metoda Lui (Is. 42,3. 4). Hristos a vãzut
lucrarea preo™ilor ?i a conducãtorilor.
Tocmai aceia care aveau nevoie de ajutor,
cei întrista™i, cei necãji™i, erau trata™i
cu vorbe de mustrare ?i de ocarã ?i El S-a
ab™inut de a rosti vreun cuvânt care sã
frângã trestia sub™ire. Flacãra credin™ei ?i
nãdejdii care de-abia mai ardea, El aveau sã
o încurajeze ?i nu sã o stingã. El avea sã
hrãneascã turma ca un pãstor. El avea sã
strângã mieii în bra™ele Sale ?i sã îi
poarte la sânul Sãu. (MS 151, 1899)
2.
3.
4.
5. 5-12. Credincio?ia conduce pe oameni sã
laude pe Dumnezeu. (Is. 42,5-12). Lucrarea
aceasta fusese datã lui Israel, dar ei
neglijaserã lucrarea rânduitã lor de
Dumnezeu. Dacã ei ar fi fost credincio?i în
toate pãr™ile viei, suflete s-ar fi
convertit. Lauda la adresa Domnului ar fi
fost auzitã de la marginile pãmântului. Din
pustie ?i din ora?ele acelea ?i de pe
vârfurile mun™ilor, oamenii ar fi rostit
laude Lui ?i ar fi vestit cu strigãte slava
Lui. (MS 151, 1899)
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.Câ?tigãm biruin™ã în puterea Lui.
Rezultatul luptei nu depinde de tãria omului
muritor. „Domnul înainteazã ca un viteaz, ??
i stârne?te râvna ca un om de rãzboi; înal™ã
glasul, strigã, ??i aratã puterea împotriva
vrãjma?ilor Sãi. ” ?n puterea Aceluia care
înainteazã cãlare biruitor ?i ca sã
biruiascã, omul slab ?i limitat poate câ?
tiga biruin™a. (MS 151, 1899)
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.O?tirea lui Dumnezeu proslãve?te Legea.
Aceia care apar™in o?tirii lui Hristos
trebuie sã lucreze în unitã ac™iune. Ei nu
pot fi osta?i credincio?i decât dacã ascultã
ordinele. Ac™iune unitã este absolut
necesarã. O?tirea în care fiecare parte
lucreazã fãrã a ™ine seama de celelalte
pãr™i, nu are putere realã. Pentru a adãuga
noi teritoriu la împãrã™ia lui Hristos, o?
tenii Lui trebuie sã ac™ioneze în unire… El
cheamã o o?tire care înainteazã stãruitor nu
o ceatã de oameni alcãtuitã din grupuri
independente. Tãria o?tirii Lui trebuie sã
fie folositã pentru un singur mare scop.
Eforturile ei trebuie sã fie concentrate la
un singur mare punct - preamãrirea legilor ?
mpãrã™iei Lui înaintea lumii, înaintea
îngerilor ?i înaintea oamenilor. (MS 82,
1900).
1.
2.
3.
4.
5.
6.7. Vezi E. G. White la Gen. 2,11. 17, vol.
1, p. 4. 5.
7.
8.
9.
10.Vezi E. G. White, la Prov. 1,10, vol. 3,
p. 233.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10. Copiii lui Dumnezeu pu?i totdeauna
la încercare. Copiii lui Dumnezeu sunt
totdeauna pu?i la încercare în cuptorul
suferin™ei. Dacã trec cu bine prin cea
dintâi încercare nu e nevoie sã treacã prin
aceea?i soartã de a doua oarã; dar dacã dau
gre? încercarea este adusã asupra lor mereu
?imereu, de fiecare datã fiind mai
cercetãtoare ?i mai severã. ?n felul acesta,
prilej dupã prilej le este pus înainte
pentru a câ?tiga biruin™a ?i a se dovedi
credincio?i fa™ã de Dumnezeu. Dar dacã ei
stãruie sã dea pe fa™ã rãzvrãtire, Dumnezeu
este constrâns în cele din urmã sã retragã
de la ei Duhul Sfânt ?i lumina Sa. (MS 69,
1912) ?ntristarea ?i încercarea trebuie sã
vinã la fiecare ?i este frumoasã numai dacã
lucreazã la ?lefuirea, la sfin™irea ?i la
înnobilarea sufletului ca un instrument
potrivit pentru a face o slujbã pentru
Domnul (Scrisoarea 69, 1897).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.Vezi E. G. W. la Isaia 26,20.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10. 11 (Vezi Comentarii E. G. White la
Isaia 5,19. 23). Umbla™i în lumina lui
Dumnezeu, nu în tãciuni pe care i-a™i
aprins. Domnul mi-a pus în fa™ã cã cei care
au fost orbi™i în oarecare mãsurã de vrãjma?
ul, ?i care nu au scãpat deplin din cursa
lui Satana, vor fi în primejdie din cauzã cã
nu pot discerne lumina din cer, ?i vor fi
înclina™i sã primeascã o minciunã. Aceasta
va influen™a întreaga tendin™ã a gândurilor
lor, a hotãrârilor lor, a propunerilor lor,
?i a sfaturilor lor. Dovezile pe care
Dumnezeu le-a dat, pentru ei nu sunt dovezi
deoarece ei ?i-au orbit proprii lor ochii
alegând mai de grabã întunericul decât
lumina. Atunci ei vor nãscoci ceva ce ei
numesc luminã, pe care Domnul o nume?te
tãciuni aprin?i de ei, potrivit cãrora î?i
cãlãuzesc pa?ii. Domnul declarã: „Cine
dintre voi se teme de Domnul, sã asculte
glasul Robului Sãu? Cine umblã în întuneric
?i n-are luminã sã se încreadã în Numele
Domnului, ?i sã se bizuie pe Dumnezeul lui!
Iar voi to™i, care aprinde™i focul, ?i
pune™i tãciuni pe el, umbla™i în lumina
focului vostru ?i în tãciunii pe care i-a™i
aprins. Din mâna Mea vi se întâmplã aceste
lucruri ca sã zãce™i în dureri. ” Isus
zicea: „Eu am venit în lumea aceasta pentru
judecatã; ca cei ce nu vãd, sã vadã, ?i cei
ce vãd sã ajungã orbi. ” „Eu am venit ca sã
fiu o luminã în lume, pentru oricine crede
în Mine sã nu rãmânã în întuneric. Pe cine
Mã nesocote?te ?i nu prime?te cuvintele Mele
are cine-l osândi: Cuvântul, pe care l-am
vestit Eu, acele îl va osândi în ziua de
apoi. ” Mul™i vor nesocoti cuvintele pe
care le-a trimis Domnul ?i vor primi ca
luminã ?i adevãr cuvintele pe care le-ar
putea spune omul. ?n™elepciunea omeneascã va
duce la îndepãrtarea de o lepãdare se sine,
de consacrare ?i va nãscoci multe lucruri
care tind sã facã fãrã de efect soliile lui
Dumnezeu. Noi nu ne putem bizui în vreo
mãsurã oarecare de siguran™ã pe oameni care
nu sunt în strânsã legãturã cu Dumnezeu. Ei
primesc pãrerile oamenilor, dar nu pot
distinge glasul Pãstorului adevãrat ?i
influen™a lor va duce pe mul™i în rãtãcire
cu toate cã dovadã peste dovadã este
grãmãditã înaintea ochilor lor, mãrturisind
despre adevãrul pe care poporul lui Dumnezeu
ar trebui sã-l aibã pentru timpul acesta
(Scrisoarea 1 f, 1890)
1. 1-3. Harul ?i virtu™ile lui Hristos nu-i
atrãgea pe Iudei. (Is. 53,1-3). Cuvintele
acestea nu înseamnã cã Hristos era
neatrãgãtor ca persoanã. ?n ochii iudeilor,
Hristos nu avea nici o frumuse™e ca ei sã-L
doreascã. Ei a?teptau un Mesia care sã vinã
ca falã exterioarã ?i cu slavã lumeascã ca
unul care sã facã lucruri mari pentru
na™iunea iudaicã, înãl™ând-o mai pe sus de
oricare altã na™iune de pe pãmânt. Dar
Hristos a venit în natura dumnezeiascã
ascunsã discret sub haina naturii omene?ti,
onest ?i sãrac. Ei comparau omul acesta cu
lãudãro?enia pe care o cultivaserã ei, ?i n-
au putut vedea nici o frumuse™e în El. Ei nu
puteau distinge sfin™enia ?i curã™ia
caracterului Lui. Harul ?i virtu™ile
descoperite în via™a Lui nu-i atrãgeau. (MS
33, 1911)
2. 2. 3. Un tablou care supune ?i smere?te.
Profe™ia spunea cã Hristos urma sã Se arate
ca o rãdãcinã din pãmânt uscat. „N-avea nici
frumuse™e, nici strãlucire. ” Scria Isaia,
„ca sã ne atragã privirile, ?i înfã™i?area
Lui nu avea nimic care sã ne placã.
Dispre™uit ?i pãrãsit de oameni, om al
durerii ?i obi?nuit cu suferin™a, era a?a de
dispre™uit cã î™i întorceai fa™a de la El, ?
i noi nu L-am bãgat în seamã. ” Capitolul
acesta ar trebui sã fie studiat. El prezintã
pe Hristos ca Miel al lui Dumnezeu. Aceia
care sunt plini de mândrie, a cãror suflet e
plin de vanitate, ar trebui sã priveascã la
acest tablou al Mântuitorului ?i sã se
smereascã în ™ãrânã. ?ntregul capitol ar
trebui sã fie memorizat. Influen™a lui va
supune ?i va smeri sufletul mânjit de pãcat
?i plin de înãl™are de sine. Gândi™i la
umilirea lui Hristos. El a luat asupra Sa
natura omeneascã decãzutã, suferindã,
stricatã ?i întinatã de pãcat. El a luat
întristãrile noastre, purtând durerea ?i
ocara noastrã. El a îndurat toate ispitele
cu care este asaltat omul. El a unit natura
omeneascã cu cea dumnezeiascã; un spirit
divin a locuit într-un templu de carne. El
S-a unit cu templul. „Cuvântul S-a fãcut
trup, ?i a locuit printre noi”, deoarece
fãcând a?a El putea sã se asocieze cu
pãcãto?ii ?i îndurera™ii fii ?i fiice ale
lui Adam. (YI, 20 dec. 1900)
3.
4.
5.Hristos poate sã rãscumpere orice suflet.
Nu numai prin moartea pe cruce a îndeplinit
Hristos lucrarea Sa de mântuire a oamenilor.
Dispre™ul, suferin™a ?i umilirea au fost o
parte a misiunii Sale. „El era strãpuns
pentru pãcatele noastre, zdrobit pentru
fãrãdelegile noastre. Pedeapsa care ne dã
pacea, a cãzut peste El, ?i prin rãnile Lui
suntem tãmãdui™i. ” Penalitatea acesta
Hristos a suferit-o pentru pãcatele
cãlcãtorului de lege; El a suferit pedeapsa
pentru fiecare om ?i pentru motivul acesta
El poate sã rãscumpere orice suflet oricât
de decãzutã i-ar fi starea, dacã prime?te
Legea lui Dumnezeu ca mãsurã a dreptã™ii
pentru el. (MS 77, 1899)
6.
7.9. Satana a atacat pe Hristos dar nu a
determinat nici o rãzbunare. Satana L-a
atacat pe Hristos în orice punct dar El nu a
pãcãtuit în gând, în cuvânt sau în faptã. El
nu a fãcut nici o nelegiuire ?i nici un
vicle?ug nu s-a aflat în gura Lui. Umblând
în mijlocul pãcatului, E a fost sfânt,
nevinovat, neîntinat. El a fost învinuit pe
nedrept, totu?i nu a deschis gura Sa pentru
a Se îndreptã™i. Cât de mul™i acum, când
sunt învinui™i de ceea ce nu sunt vinova™i
socotesc cã e un timp când îndelunga rãbdare
înceteazã de a mai fi o virtute, ?i ie?
indu-?i din fire rostesc cuvinte care
întristeazã Duhul Sfânt. (MS 42, 1901)
8.
9.
10.
11.Vezi E. G. White la Zah. 9,16.
1. Fiecare specificare urmeazã sã fie
împlinitã. ?ntregul capitol 54 al lui Isaia
este aplicabil poporului lui Dumnezeu, ?i
fiecare specificare a profe™iei va fi
împlinitã. Domnul nu va pãrãsi poporul Sãu
în timp de încercare. El zice: „Câteva clipe
te pãrãsisem, dar te voi primi înapoi cu
mare dragoste. ?ntr-o izbucnire de mânie, ?
mi ascunsesem o clipã fa™a de la tine, dar
Mã voi îndura de tine cu o dragoste ve?nicã,
zice Domnul, Rãscumpãrãtorul tãu. ” Sunt
cuvintele acestea de mângâiere rostite
pentru cei care calcã Legea lui Dumnezeu?
Nu, nu fãgãduin™a este pentru cei care în
mijlocul apostaziei generale, ™in poruncile
lui Dumnezeu, ?i înal™ã standardul moral
înaintea ochilor lumii care au pãrãsit
decretul divin, ?i a frânt legãmântul ve?
nic. (Is. 54,9-13) (RH, 29 aug. 1895).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14. Orice piedicã trebuie sã fie
îndepãrtatã. (Is. 57,14). Nu este acesta
exact lucrarea aceea pe care Domnul ne-a dat
sã o facem în legãturã cu aceia care vãd ?i
simt însemnãtatea lucrãrii care trebuie sã
fie fãcutã pe pãmânt ca adevãrul sã poatã
triumfa glorios? Orice om care se apucã sã
îngrãdeascã drumul servilor lui Dumnezeu
legându-i prin restric™ii omene?ti a?a încât
nu pot urma îndrumãrile Duhului lui
Dumnezeu, împiedicã înaintarea lucrãrii lui
Dumnezeu. Domnul trimite solia: „?
ndepãrta™i piatra de poticnire din calea
poporului meu. ” Trebuie sã se depunã efort
serios pentru a neutraliza influen™ele care
au ™inut pe loc solia pentru acest timp. O
lucrare solemnã trebuie sã fie fãcutã într-
un scurt spa™iu de timp. (Scrisoarea 42,
1909)
15. 15-19. Pace numai pentru cei smeri™i.
(Is. 57, 15-19). Cuvintele acestea sunt
adresate acelora care, trezi fa™ã de
adevãrata lor situa™ie ?i susceptibili la
influen™a Duhului lui Dumnezeu, se smeresc
înaintea lui Dumnezeu cu inimile lor
zdrobite. Dar acelora care nu vor sã ia
seama la mustrarea lui Dumnezeu, care sunt
hotãrâ™i ?i îndãrãtnici ?i care iau pozi™ia
de a merge mai departe pe calea lor,
Dumnezeu nu le poate fãgãdui pace. El nu-i
poate vindeca, deoarece ei nu vor sã
recunoascã faptul cã au nevoie de vindecare.
El declarã adevãrata lot stare: „Cei rãi
sunt ca marea înfuriatã, care nu se poate
lini?ti ?i ale cãrei ape aruncã afarã noroi
?i mâl. ” (Scrisoarea 106, 1896)
1. O vie mare ?i întinsã stã deschisã.
Evlavia ?i cunoa?terea spiritualã avansatã
cum ?i cre?terea unei biserici este
propor™ionalã cu zelul, evlavia ?i
priceperea misionarã care au fost introduse
în ea, ?i îndeplinite de ea pentru a fi o
binecuvântare chiar pentru cei care au
nevoie în cea mai mare mãsurã de ajutorul
nostru. Din nou vã îndemn sã cerceta™i Isaia
58 care deschide o mare ?i extinsã vie care
trebuie sã fie lucratã dupã metodele
rânduite de Domnul. Când se face lucrul
acesta va fi un spor de surse morale ?i
biserica nu va mai rãmâne aproape
sta™ionarã. Binecuvântare ?i putere vor
înso™i strãdaniile lor. Egoismul care le
înlãn™uise sufletul ei l-au biruit ?i acum
lumina lor se transmite lumii în raze
limpezi ?i strãlucitoare de credin™ã vie ?i
pildã evlavioasã. Domnul are fãgãduin™ele
Sale pentru to™i cei care vor împlini
cererile Sale. (Ps. 41,1-3; 37,3; Prov. 3,9.
10; 11,24. 25; 19,17; Is. 58,10. 11).
Cuvântul ui Dumnezeu e plin de fãgãduin™e
pre™ioase ca cele de mai sus. (MS 14 a,1897)
?n lucrarea noastrã vom gãsi o mare
profesiune de evlavie ?i multã corectitudine
exterioarã legate cu multã nelegiuire
lãuntricã. Oamenii înfã™i?a™i in Isaia 58 se
plâng cã Domnul îngãduie ca serviciile lor
sã treacã neobservate. Plângerea aceasta
este exprimarea unor inimi nesupuse de har,
rãzvrãtite împotriva adevãrului. Aceia care
primesc adevãrul care lucreazã prin iubire ?
i curã™ã sufletul sunt loiali fa™ã de
Dumnezeu, onorându-L prin ascultarea de
Legea Lui, care este sfântã, dreaptã ?i
bunã. Spiritul adevãratului post ?i a
adevãratei rugãciuni este spiritul care
predã mintea, inima ?i voia lui Dumnezeu.
Slujitorii ai lui Dumnezeu au fost vinova™i
de trecerea cu vederea a unui „A?a zice
Domnul”. Ei au determinat pe membrii
bisericilor lor sã ™inã ritualuri care nu au
temei în Cuvântul lui Dumnezeu, dar sunt în
directã opozi™ie cu Legea Lui. Prin
stricarea ?i gre?ita înfã™i?are a Cuvântului
lui Dumnezeu ei au determinat poporul sã
comitã pãcat. Dumnezeu îi va rãsplãti dupã
faptele lor. La fel cum au fãcut preo™ii ?i
mai marii pe vremea lui Hristos, ?i ei au
fãcut poporul sã rãtãceascã. Hristos zice
despre ei cum a spus despre conducãtorii
iudei: „Degeaba Mã cinstesc ei, învã™ând ca
învã™ãturi ni?te porunci omene?ti. ” (MS 28,
1900) 1. Singura cale sigurã. Fra™ii mei,
ave™i nevoie sã studia™i mai cu luare aminte
capitolul 58 din Isaia. Capitolul acesta
trateazã singura cale pe care o putem urma ?
i sã avem parte de siguran™ã… Profetul
prime?te cuvântul acesta de la Domnul - o
solie impresionantã prin claritatea ?i for™a
ei: „Strigã în gura mare, nu te opri! ?
nal™ã-™i glasul ca o trâmbi™ã ?i veste?te
poporului Meu nelegiuirile lui, ?i casei lui
Iacov pãcatele ei!” Cu toate cã sunt numi™i
poporul lui Dumnezeu, casa lui Iacov, de?i
se declarã cã sunt lega™i cu Dumnezeu în
ascultare ?i comuniune, ei sunt departe de
El. Privilegii ?i fãgãduin™e minunate le-au
fost date, dar ei ?i-au trãdat datoria.
Solia trebuie sã fie datã fãrã cuvinte de
lingu?ire. „Veste?te poporului Meu
nelegiuirile lui, ?i casei lui Iacov
pãcatele ei. ” Arãta™i-le în ce gre?esc.
Pune™i-le primejdia în care se aflã înaintea
ochilor. Spune™i-le ce pãcate sãvâr?esc în
timp ce se mândresc cu neprihãnirea lor. ?n
aparen™ã cãutând pe Dumnezeu ei ?l uitã,
uitã cã El este un Dumnezeu plin de iubire ?
i de milã, plin de rãbdare ?i de bunãtate,
lucrând cu dreptate ?i iubind îndurarea.
Metode lume?ti s-au strecurat în afacerile ?
i via™a lor religioasã. Inimile lor nu sunt
curã™ate prin adevãr. Dumnezeu prive?te la
ceremoniile lor exterioare de smerenie de
sine ca fiind o solemnã prefãcãtorie. El
considerã orice prefãcãtorie ca o insultã
pentru El. Oamenii despre care vorbea
profetul fãceau o mare profesiune de evlavie
?i atrãgeau aten™ia la posturile lor ?i la
alte forme exterioare ca o dovadã de evlavie
a lor. Dar faptele lor erau mânjite de lepra
egoismului ?i a lãcomiei. Ei nu aveau nimic
altceva decât ceea ce primiserã de întâia
datã de la Dumnezeu. El revãrsase bunãtã™ile
Lui asupra lor pentru ca ei sã poatã fi mâna
Lui ajutãtoare fãcând ceea ce ar fi fãcut
Hristos dacã ar fi fost în locul lor,
prezentând un adevãrat tablou al
principiilor cerului. (Scrisoarea 76, 1902)
2. 1. 2. O solie neacoperitã. Lucrarea
noastrã de acum e de a trezi poporul. Satana
cu to™i îngerii lui s-a coborât cu mare
putere pentru a lucra cu orice în?elãciune
ce s-ar putea imagina pentru a neutraliza
lucrarea lui Dumnezeu. Domnul are o solie
pentru poporul Lui. Solia aceasta va fi
rostitã, fie cã oamenii o acceptã, fie cã o
resping. Ca în zilele lui Hristos, vor avea
loc uneltiri adânci ale puterilor
întunericului, dar solia nu trebuie sã fie
acoperitã cu vorbe blânde sau cuvântãri
frumoase, strigând pace, pace, când nu este
pace, pentru cei care se depãrteazã de
Dumnezeu. „Cei rãi n-au pace, zice Dumnezeul
meu. ” (Is. 58,1. 2). ?ntregul capitol este
aplicabil la acei care trãiesc în aceastã
perioadã a istoriei pãmântului. Cerceta™i
capitolul acesta cu aten™ie deoarece va fi
împlinit. (MS 36, 1897)
3.
4. 1-4. Pãcatele lui Israel sunt pãcate
astãzi. (Is. 58,1-4). Casa lui Iacov la data
când avertizarea aceasta a fost datã lui
Isaia se aratã pe dinafarã a fi un popor
foarte zelos, cutând pe Dumnezeu zilnic, ?i
având plãcere de a cunoa?te cãile Sale; dar
în realitate erau plini de încredere în
sine. Ei nu umblau în adevãr. Bunãtatea,
îndurarea ?i iubirea nu erau practicate. ?n
timp ce prezentau o înfã™i?are de întristare
pentru pãcatele lor, cultivau mândria ?i
zgârcenia. Chiar în timpul când dãdeau pe
fa™ã o astfel de smerenie exterioarã, ei
cereau muncã istovitoare de la cei care le
erau subalterni sau erau în slujba lor. Ei
dãdeau o mare apreciere întregului bine pe
care-l fãcuserã ei, dar o foarte micã
apreciere serviciilor altora. Ei dispre™uiau
?i asupreau pe sãraci. Iar postul lor nu
fãcea decât sã le dea o pãrere mai înaltã
despre propria lor bunãtate. Existã pãcate
de acela?i caracter printre noi astãzi, ?i
ele aduc mustrarea lui Dumnezeu asupra
bisericii Sale. Oriunde existã pãcate de
felul aceasta, într-adevãr sunt necesare
perioade de post ?i rugãciune, dar ele
trebuie sã fie înso™ite de pocãin™ã sincerã
?i de reformã hotãrâtã. Fãrã de aceastã
frãmântare de suflet, aceste ocazii doar
sporesc vina fãptuitorului de rele. Domnul a
arãtat postul pe care L-a ales, singurul pe
care El îl va primi. E acela care aduce
roade spre slava Lui, în pocãin™ã, în
devo™iune în adevãrata evlavie. (Is. 58,6.
7). ?n postul pe care l-a ales Dumnezeu,
îndurarea, bunãtatea ?i mila vor fi
exercitate. Zgârcenia va fi îndepãrtatã ?i
de în?elãtorie ?i asuprire se va face
pocãin™ã ?i se va renun™a la ele. Toatã
autoritatea ?i influen™a vor fi folosite
pentru a ajuta pe sãrac ?i pe cel asuprit.
Dacã acesta ar fi starea în omenire, nu ar
mai fi proverbul: „Adevãrul s-a poticnit în
pia™a de ob?te ?i neprihãnirea nu se poate
sã se apropie. ” „Cel ce se depãrteazã de
rãu este jefuit. ” (RH 13 oct. 1891)
5. 1-5. E necesarã o influen™ã reformatoare
de la Dumnezeu. (Is. 58,1-3). Oamenii
descri?i aici î?i dau seama cã nu au
favoarea lui Dumnezeu, dar în loc de a cãuta
favoarea Sa pe calea rânduitã de El, ei
apucã sã se certe cu Dumnezeu. Ei întreabã
pentru ce, întrucât ™in atât de multe
ceremonii, Domnul nu le dã recunoa?terea
specialã. Dumnezeu rãspunde la plângerile
lor: „Pentru cã în ziua postului vostru, vã
lãsa™i în voia pornirilor voastre, ?i
asupri™i pe simbria?i vo?tri. Iatã, posti™i
ca sã vã ciorovãi™i ?i sã vã certa™i, ca sã
bate™i rãutãcios cu pumnul; nu posti™i cum
cere ziua aceea, ca sã vi se audã strigãtul
sus. ” Posturile acestea sunt numai o paradã
exterioarã, o simplã preten™ie, o
prefãcãtorie de umilin™ã. Ace?ti închinãtori
în timp ce se bocesc ?i se vaitã, re™in
toate trãsãturile rele de caracter. Inimile
lor nu sunt smerite, ?i nici nu sunt
curã™ite de întinãciunea spiritualã. Ele nu
au primit ploile binecuvântate ale harului
lui Dumnezeu. Ei sunt lipsi™i de Duhul
Sfânt, lipsi™i de dulcea™a influen™ei cere?
ti. Ei nu dau pe fa™ã nici pocãin™ã ?i nici
credin™ã care lucreazã prin iubire ?i curã™ã
sufletul. Ei sunt nedrep™i ?i egoi?ti în
purtãrile lor, asuprind fãrã milã pe cei pe
care ei îi privesc ca inferiori ai lor. Cu
toate acestea ei învinuiesc pe Dumnezeu cã
neglijeazã de a da pe fa™ã puterea Lui
pentru ei, ?i de a-i înãl™a mai pe sus de
al™ii datoritã neprihãnirii lor spirituale.
Domnul le trimite o solie pozitivã de
mustrare, arãtând pentru ce ei nu sunt
cerceta™i de harul Lui. (MS 48, 1900). 5-7.
Cre?tinii nu sunt o ceatã de bocitori. Avem
tot cxe ne trebuie pentru a fi mul™umi™i.
Cre?tini nu ar trebui niciodatã sã umble ca
o ceatã de bocitori dintr-un cortegiu
funerar. Dumnezeu nu cere aceasta de la cei
care-L urmeazã. El nu le cere sã a?eze sub
ei sac ?i cenu?ã. „Oare acesta este postul
plãcut Mie?” întreabã El, „sã-?i chinuiascã
omul sufletul o zi? Sã-?i plece capul ca un
pipirig ?i sã se culce pe sac ?i cenu?ã?
Aceasta nume?ti tu post ?i zi plãcutã
Domnului? Dumnezeu ne spune ce fel de post a
ales El: „Iatã postul plãcut Mie: dezleagã
legãturile rãutã™ii, deznoadã legãturile
robiei, dã drumul celor asupri™i ?i rupe
orice fel de jug. ” Acesta este postul pe
care El dore?te ca noi sã-l ™inem. (Is,
58,7). ?n cuvintele acestea este schi™atã
datoria noastrã. Dumnezeu ne aratã unde sã
ne plasãm comorile. Mergând pe cãrarea
lepãdãrii de sine ?i a sacrificiului de
sine, ajutând pe nevoia?i ?i suferind, ne
vom aduna o comoarã înaintea tronului lui
Dumnezeu. (MS 31, 1901) Numai semnele din
afarã sunt fãrã de valoare. Semnele
exterioare ale postului ?i rugãciunii fãrã
de un duh zdrobit, ?i cãit, sunt fãrã de
valoare înaintea lui Dumnezeu. E necesarã
lucrarea lãuntricã a harului. Smerenia
sufletului este esen™ialã. Dumnezeu prive?te
la aceasta. El va primi în mod binevoitor pe
aceia care î?i vor umili inimile înaintea
Lui. El va asculta cererile lor ?i-i va
vindeca de apostaziile lor. Atât
deserven™ii cultici, cât ?i poporul au
nevoie de curã™ie în sufletele lor, ca
judecã™ile lui Dumnezeu sã poatã fi abãtute
de la ei. Dumnezeu a?teaptã umilin™ã ?i
pocãin™ã. El va primi pe to™i cei care se
întorc la El cu toatã inima lor. (MS 33,
1903) Ajuta™i pe aceia care suferã din
cauza adevãrului (Is. 58,5-7). Cauza lui
Dumnezeu cuprinde pe orice sfânt în nevoie ?
i suferind. Noi nu trebuie sã alegem în mod
egoist câteva rude ?i câ™iva prieteni ?i sã-
i ajutãm pe ei, lãsând ca lucrarea noastrã
sã se sfâr?eascã aici. To™i cei în nevoie
care ajung la cuno?tin™a noastrã trebuie sã
fie ajuta™i, dar în deosebi aceia care
suferã din cauza adevãrului. Dacã neglijãm
lucrul acesta, Dumnezeu ne va socoti
rãspunzãtori. Nu trebuie oare noi, ca popor,
sã fim împlinitori ai neprihãnirii, sã
împlinim condi™iile pe care le-a fixat
Dumnezeu, ?i sã fim împlinitori ai
Cuvântului Lui? (MS 145, 1899)
6.Sã nu se punã juguri. Domnul nu a dat
omului lucrarea de a pune juguri de grumazul
poporului Sãu, legându-i în a?a fel încât ei
nu sunt liberi sã priveascã la El ?i sã fie
condu?i ?i cãlãuzi™i de El. Nu este în
planul Domnului ca poporul Sãu sã fie supus
fa™ã de semenii lor, oameni care ei în?i?i
sunt dependen™i de Dumnezeu. (Scrisoarea 76,
1902)
7.
8. 8. (Vezi Comentarii E. G. W. la Zah.
4,12). Dumnezeu are nevoie de instrumente
omene?ti. Noi trebuie sã punem în practicã
preceptele legii, ?i în felul acesta sã avem
neprihãnirea înaintea noastrã; ariegarda va
fi slava lui Dumnezeu. Lumina neprihãnirii
lui Hristos va fi avangarda noastrã ?i slava
Domnului va fi ariegarda noastrã. Sã
mul™umim Domnului pentru asigurarea aceasta.
Sã stãm pururea într-o pozi™ie în care
Domnul Dumnezeul cerului ne poate proteja.
Sã cugetãm cã este înaltul nostru privilegiu
de a fi în legãturã cu Dumnezeu, de a fi
mâna Lui ajutãtoare. ?n marele plan al lui
Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc
pierdut, El S-a a?ezat sub necesitatea de a
folosi instrumente omene?ti ca ajutoare ale
Sale. El trebuie sã aibã o mânã ajutãtoare
pentru a atinge omenirea. El trebuie sã aibã
conlucrarea acelora care vor fi activi,
zori™i în a vedea ocaziile, grabnici în a
discerne ce trebuie fãcut pentru semenii
lor. (NL Nr. 23, p. 1). Se cere o
neprihãnire vizibilã. Nota™i fãgãduin™a
inspiratã a profetului care e datã acelora
care fac tot ce le stã în putin™ã pentru a
alina durerea, atât pe cea corporalã, cât ?i
pe cea spiritualã. (Is. 58,8 citat). Cre?
tini fiind, noi trebuie sã avem o
neprihãnire care trebuie sã fie dezvoltatã ?
i vãzutã - o neprihãnire care reprezintã
caracterul lui Isus Hristos pe când era în
lumea noastrã. (MS 43, 1908) 8-14.
Caracteristicile adevãra™ilor reformatori.
Aici sunt date caracteristicile acelora care
vor fi reformatori care vor purta stindardul
soliei îngerului al treilea care se dau
drept popor pãstrãtor al poruncilor lui
Dumnezeu ?i care cinste?te pe Dumnezeu ?i
sunt angaja™i în mod serios în vãzul
întregului univers la rezidirea
dãrâmãturilor de mai înainte. Cine îi nume?
te „dregãtori de spãrturi, cei de dreg
drumurile ?i fac ™ara cu putin™ã de locuit?
Dumnezeu. Numele lor sunt scrise în cer ca
reformatori, ca restauratori, ca ridicând
din nou temeliile strãbune. (RH 13 oct.
1891)
9. 9. 10. Mila face sã rãsarã lumina. (Is,
58,9. 10). Pretutindeni în jurul nostru sunt
suflete întristate. Sã cãutãm suferinzii
ace?tia ?i sã le adresãm un cuvânt la timp
pentru a le mângâia inimile. Ici ?i colo,
pretutindeni îi vom gãsi. Sã fim totdeauna
canale prin care sã poatã sã se reverse spre
ei apele înviorãtoare ale milei. Acelora
care servesc la nevoile celor flãmânzi ?i
întrista™i, li se dã fãgãduin™a: „Atunci
lumina ta va rãsãri peste întunecime. ”
Mul™i sunt în întuneric. Ei ?i-au pierdut
direc™ia. Nu ?tiu ce cale sã apuce. Cei
descumpãni™i sã caute pe al™ii care sunt în
dezorienta™i ?i sã le vorbeascã cuvinte de
nãdejde ?i încurajare. Când încep sã face
lucrul acesta, lumina cerului le va
descoperi cãrarea pe care trebuie sã apuce.
Prin cuvintele lor de consolare adresate
celor întrista™i ei în?i?i vor fi consola™i.
Ajutând altora, ei în?i?i vor fi ajuta™i sã
iasã din dificultã™ile lor. Bucuria ia locul
întristãrii ?i negurii. Inima umplutã de
Duhul lui Dumnezeu, dogore?te de cãldurã
fa™ã de fiecare semen. Oricine se aflã în
starea acesta nu mai este în întuneric,
deoarece „întunericul” lui este „ziua în
amiaza mare”. (MS 116, 1902)
10.
11. 11. Cãlãuzirea lui Dumnezeu dã
discernãmânt clar. Cu privire la acela are
umblã pe calea vie™ii ve?nice, folosind
binecuvântãrile pentru a aduce binecuvântãri
altora, profetul Isaia declarã: „Domnul te
va cãlãuzi neîncetat, î™i va sãtura sufletul
chiar în locuri fãrã apã, ?i va da din nou
putere mãdularelor tale, vei fi ca o grãdinã
bine udatã, ca un izvor ale cãrui ape nu
seacã. ” Avem nevoie de binecuvântãrile
acestea. Avem nevoie de apa vie™ii care
curge de la Isus Hristos, care va fi în noi
ca un izvor de apã ™â?nind în via™a ve?nicã.
Domnul ne va cãlãuzi neîncetat. Când suntem
cãlãuzi™i de Domnul vom avea un discernãmânt
clar. Nu vom numai neprihãnirea nelegiuire ,
?i nici nu vom gândi cã lucrurile pe care
Domnul le-a interzis sunt bune. Vom în™elege
unde lucreazã Domnul. Mul™i nu au în™eles
lucrul acesta. Sunt unii despre care ?tiu cã
au fost du?i în rãtãcire de vrãjma?ul. Dar
Dumnezeu vrea sã te facã un pãrta? de fire
dumnezeiascã. El nu dore?te un jug al
autoritã™ii omene?ti pe grumazul tãu, ci ca
sã prive?ti la El care poate sã mântuiascã
în chip desãvâr?it pe oricine vine la El în
neprihãnire ?i adevãr. Nu avem timp sã ne
amestecãm cu vrãjma?ul, deoarece suntem
foarte aproape de încheierea istoriei
acestui pãmânt. (MS 43, 1905)
12. 12-14. (Apoc. 11,19; 14,9-12). Cei care
™in Sabatul dreg spãrturile (Is. 58,8-14).
Unde gãsim oamenii cãrora li se vorbe?te
astfel? Cine sunt cei care vor zidi
dãrâmãturile de mai înainte ?i vor ridica
din nou temeliile strãbune? Unde sunt cei
care au avut luminã din cer pentru a vedea
cã o spãrturã s-a fãcut în Legea lui
Dumnezeu? ?n Apocalipsa, Ioan spunea:
„Templul lui Dumnezeu care este în cer, a
fost deschis ?i s-a vãzut chivotul
legãmântului Sãu” (Apoc. 11,19). Ioan a
vãzut în viziune pe poporul Domnului a?
teptând venirea Lui ?i cãutând dupã adevãr.
Când templul lui Dumnezeu s-a deschis pentru
poporul Sãu, lumina Legii lui Dumnezeu, care
era în chivot, a strãlucit. Aceia care
primesc lumina acesta sunt sco?i la vedere
în proclamarea soliei îngerului al treilea.
?ngerul acesta este vãzut zburând în
mijlocul cerului ?i zicând cu glas tare:
„Dacã se închinã cineva fiarei ?i icoanei ei
?i prime?te semnul ei pe frunte sau pe mânã,
va bea ?i el din vinul mâniei lui Dumnezeu,
turnat neamestecat în paharul mâniei Lui ?i
va fi chinuit în foc ?i în pucioasã,
înaintea sfin™ilor îngeri ?i înaintea
Mielului… Aici este rãbdarea sfin™ilor care
pãzesc poruncile lui Dumnezeu ?i credin™a
lui Isus. ” Acesta este poporul care drege
spãrtura din Legea lui Dumnezeu. Ei vãd cã
Sabatul poruncii a patra a fost înlocuit
printr-un sabat fals, o zi care nu are nici
o aprobare din partea Cuvântului lui
Dumnezeu. ?n mijlocul unui mari opozi™ii ei
devin loiali fa™ã de Dumnezeul lor ?i iau
pozi™ie sub steagul îngerului al treilea.
(MS 48, 1900). Pe mãsurã ce sfâr?itul se
apropie, mãrturia servilor lui Dumnezeu va
fi tot mai hotãrâtã ?i mai puternicã, fãcând
lumina sã strãluceascã asupra sistemelor de
erori ?i de oprimare care au de™inut atât de
lungã vreme suprema™ia. Domnul ne-a trimis
solii pentru timpul acesta pentru a a?eza
cre?tinismul pe o temelie ve?nicã ?i to™i
cei care cred adevãrul prezent trebuie sã
reziste, nu în propria lor în™elepciune, ci
în Dumnezeu; ?i sã înal™e temeliile
strãbune. Ace?tia vor fi scri?i în cãr™ile
din cer ca dregãtori de spãrturi, ca cei ce
dreg drumurile pentru locuit. Noi trebuie sã
sus™inem adevãrul pentru cã este adevãr, în
fa™a celei mai înver?unate opozi™ii.
Dumnezeu lucreazã asupra min™ii oamenilor,
nu lucreazã numai omul. Marea luminã
luminãtoare este de la Hristos; strãlucirea
exemplului Sãu trebuie sã fie ™inut înaintea
oamenilor în fiecare cuvântare. (Scrisoarea
1 f, 1890) Oameni cu tot sufletul sã stea
la spãrturã. Scriu aceasta deoarece mul™i
din bisericã mi-au fost prezenta™i ca vãzând
pe oameni ca ni?te copaci umblând. Ei
trebuie sã aibã o altã experien™ã mai
profundã înainte ca sã poatã discerne
cursele puse înaintea lor pentru a-i prinde
în plasa în?elãtorului. Acum nu trebuie sã
fie fãcutã lucrare pe jumãtate. Domnul
cheamã bãrba™i ?i femei siguri, hotãrâ™i cu
tot sufletul pentru a sta la spãrturã ?i
pentru a drege gardul (Is. 58,12-14).
Trebuie sã fie datã o mãrturie hotãrâtã de
to™i pastorii în toate comunitã™ile noastre.
Dumnezeu a îngãduit sã aibã loc apostazii
pentru a arãta cât de pu™inã încredere se
poate pune în om. Noi trebuie sã privim
totdeauna la Dumnezeu; Cuvântul Lui nu este
Da ?i Nu, ci Da ?i Amin. (NL nr. 19, p. 23)
13.14. Vezi E. G. White la Exod 20,1-17,
vol. 1.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13-17. (Apoc. 12,17). Satana pune la
lucru agen™i instrui™i. Starea lumii pe
vremea lui Hristos este bine descrisã de
profetul Isaia. El spune cã oamenii au fost
gãsi™i „vinova™i ?i necredincio?i fa™ã de
Domnul” ?i depãrtându-se de „Dumnezeul
nostru” (Is. 58,13-17). Starea lumii
înainte de întâia venire a lui Hristos este
un tablou al stãrii lumii exact înainte de a
doua Lui venire. Va exista aceea?i
nelegiuire, Satana folose?te aceea?i putere
în?elãtoare asupra min™ii oamenilor. El pune
la lucru agen™ii sãi instrui™i, ?i îi agitã
la activitã™i intense. El î?i adunã oastea
de agen™i omene?ti pentru a se angaja în
ultima bãtãlie împotriva Domnului vie™ii
pentru a doborî Legea lui Dumnezeu care este
temelia tronului Lui. Satana va lucra cu
înfã™i?ãri miraculoase pentru a întãri pe
oameni în convingerea cã el este ceea ce
pretinde a fi - stãpânitorul lumii acesteia
?i cã biruin™a este a lui. El va îndrepta
for™ele sale împotriva acelora care sunt
credincio?i fa™ã de Dumnezeu, dar de?i s-ar
putea sã pricinuiascã durere, supãrare ?i
chin sufletesc de moarte pentru oameni, el
nu poate sã întineze sufletul. El ar putea
pricinui întristare poporului lui Dumnezeu
a?a cum a pricinuit lui Hristos, dar nu
poate face sã piarã nici unul dintre cei
mici ai lui Hristos. Poporul lui Dumnezeu
din aceste zile de pe urmã trebuie sã se a?
tepte sã intre în toiul luptei, deoarece
Cuvântul profetic spune: „balaurul mâniat pe
femeie s-a dus sã facã rãzboi cu rãmã?i™a
semin™ei ei, care pãzesc poruncile lui
Dumnezeu ?i ™in mãrturia lui Isus Hristos”
(Scrisoarea 43, 1895)
1.(Ps. 8,3; 147,4; Dan. 12,3). Fiecare sã
dea mãsura sa de luminã. Fiecare stea
lucitoare pe care Dumnezeu a a?ezat-o în
ceruri ascultã de mandatul Sãu, ?i dã mãsura
ei distinctivã de luminã pentru a
înfrumuse™a cerul noaptea; tot a?a fiecare
suflet convertit sã dea la ivealã mãsura de
luminã care i-a fost încredin™atã ?i pe
mãsurã ce lumineazã, lumina va spori ?i va
deveni mai strãlucitoare. Revãrsa™i-vã
lumina. . . turna™i razele voastre oglindite
din cer. Fiicã a Sionului, „scoalã-te,
lumineazã! Cãci lumina ta vine ?i slava
Domnului rãsare peste tine. ” (Scrisoarea
38,1890)
2. 2. (Mal. 2,7. 8). Numai lumina poate
împrã?tia întunericul. Când Domnul Hristos a
venit în lume, întunericul acoperea pãmântul
?i o mare întunecime pe oameni. Cuvintele
vii ale lui Dumnezeu deveneau grabnic o
literã moartã. Glasul blând ?i nezgomotos al
lui Dumnezeu era auzit numai uneori de cãtre
închinãtorii cei mai evlavio?i; deoarece
fusese învins ?i adus la tãcere de dogmele,
maximele, ?i tradi™iile oamenilor. Lungile ?
i încurcatele explica™ii ale preo™ilor
fãceau ceea ce era extrem de clar ?i de
simplu sã fie misterios, nelãmurit ?i
nesigur. Larma sectelor rivale zãpãceau
în™elegerea ?i doctrinelor erau mult
depãrtate de corecta teorie a adevãrului.
Adevãrul privea din cer asupra fiilor
oamenilor dar nu gãsea o reflectare a Sa,
deoarece întunericul acoperea pãmântul ?i o
mare întunecime pe oameni. Dacã întunericul
rãtãcirii care ascundea slava lui Dumnezeu
de la privirea oamenilor urma sã fie împrã?
tiat, lumina adevãrului trebuie sã
strãluceascã în mijlocul întunericului moral
al lumii. Se decretase în consiliile lui
Dumnezeu cã Fiul lui Dumnezeu sã pãrãseascã
înalta Sa comandã din cer ?i sã îmbrace
natura Sa dumnezeiascã cu natura omeneascã ?
i sã vinã în lume. Nici o splendoare din
afarã nu urma sã-I înso™eascã pa?ii, decât
numai virtutea, îndurarea, bunãtatea ?i
adevãrul, deoarece El urma sã reprezinte
înaintea lumii atributele caracterului lui
Dumnezeu; dar lumea, neobi?nuitã sã
priveascã la adevãr, s-a întors de la luminã
la întunericul rãtãcirii, deoarece rãtãcirea
însemna mai mult pentru gustul lor pervertit
decât adevãrul. (RH 6 aug. 1895)
1. 1. 3. Aten™ie la privire, cuvinte ?i
tonul vocii. (Is, 61,1). Domnul nu are
plãcere ca poporul Sãu sã fie o ceatã de
bocitori. El dore?te ca ei sã se pocãiascã
de pãcatele lor ca sã se poatã bucura de
slobozenia fiilor lui Dumnezeu. Atunci ei
vor fi plini de laudele lui Dumnezeu, ?i vor
fi o binecuvântare pentru al™ii. Domnul Isus
Hristos fusese uns ca de asemenea, sã dea
celor întrista™i din Sion, sã le dea o
cununã împãrãteascã în loc de cenu?ã, un
untdelemn de bucurie în locul plânsului, o
hainã de laudã în locul unui duh mâhnit ca
sã fie numi™i „terebin™i ai neprihãnirii”,
un „rod al Domnului ca sã slujeascã spre
slava Lui”. „Ca sã slujeascã spre slava
Lui”, a lui Hristos. O, de-ar putea fi
acesta scopul vie™ii noastre! Atunci am avea
grijã chiar de expresia fe™ei noastre, de
cuvintele noastre ?i chiar de tonul vocii
noastre atunci când vorbim. Toate
tranzac™iile afacerilor noastre ar fi
încheiate în credin™ã ?i integritate. Atunci
lumea ar fi convinsã cã existã un popor care
e credincios fa™ã de Dumnezeul cerului…
Dumnezeu cheamã pe to™i sã ajungã în armonie
cu El. El îi va primi dacã leapãdã ac™iunile
lor rele. Printr-o unire cu natura
dumnezeiascã a lui Hristos, ei pot sã scape
de influen™ele stricãcioase ale lumii
acesteia. E timpul ca fiecare dintre noi sã
hotãrâm de a cui parte suntem. Agen™ii lui
Satana vor lucra cu fiecare minte care va
îngãdui sã fie lucratã de el. Dar sunt de
asemenea, agen™i cere?ti gata sã dea razele
strãlucitoare ale slavei lui Dumnezeu
tuturor acelora care sunt dispu?i sã-L
primeascã. Adevãrul este ceea ce ne trebuie,
adevãrul spre™ios în toatã frumuse™ea lui.
Adevãrul va aduce slobozenia ?i bucuria. (MS
43, 1908)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8. 8. Dumnezeu sã fie lãsat sã lucreze
lutul. ?n timp ce agentul omenesc chibzuie?
te ?i plãnuie?te pentru sine ceva ce
Dumnezeu l-a oprit de a face, el are o via™ã
nenorocitã. El se plânge ?i se supãrã ?i are
dificultã™i ?i mai mari. Dar când se supune
pentru a fi ca lutul în mâinile olarului,
atunci Dumnezeu face din om un vas de
cinste. Lutul se supune ca sã fie lucrat.
Dacã Dumnezeu ar fi lãsat sã lucreze a?a cum
?tie El, sute ar fi lucra™i ?i ar fi fãcu™i
vase a?a cum vede El cã este cel mai bine.
Sã fie lãsatã mâna lui Dumnezeu sã lucreze
lutul pentru propria Sa slujire. El ?tie
exact ce fel de vas ?i trebuie. Fiecãrui om
i-a dat lucrul lui. Dumnezeu ?tie pentru
care loc este potrivit cel mai bine. Mul™i
lucreazã contrariu voin™ei lui Dumnezeu ?i
stricã planul. Domnul dore?te ca fiecare sã
se supunã cnducerii Lui dumnezeie?ti. El va
aduce pe oameni la situa™ia ca sã se supunã
pentru a fi lucra™i spre a fie una cu
Hristos, purtând asemãnarea Lui
dumnezeiascã. Dacã eul va fi supus pentru a
fi lucrat, dacã ve™i conlucra cu Dumnezeu,
dacã vã ve™i ruga în unire, ve™i lucra în
unire, to™i luându-vã locul în pânza vie™ii,
vã ve™i dezvolta ca o lucrare frumoasã care
va fi bucuria universul lui Dumnezeu.
(Scrisoarea 63, 1898) Olarul nu poate sã
modeleze ?i sã fasoneze spre cinste ceea ce
niciodatã nu a fost pus în mâinile Lui.
Via™a cre?tinã este o via™ã de predare,
supunere zilnicã de continuã biruin™ã. ?n
fiecare zi vor fi câ?tigate noi victorii.
Eul sã fie pierdut din vedere ?i iubirea lui
Dumnezeu trebuie sã fie mereu cultivat. ?n
felul acesta cre?tem în Hristos. ?n felul
acesta via™a este fasonatã dupã modelul
divin. (MS 55, 1900) Fiecare copil al lui
Dumnezeu trebuie sã facã tot ce poate mai
bine pentru a înãl™a stindardul adevãrului.
El trebuie sã lucreze dupã rânduiala lui
Dumnezeu. Dacã eul este înãl™at, Domnul
Hristos nu va putea fi preamãrit. ?n
cuvântul Sãu, Dumnezeu Se comparã cu un olar
?i pe poporul Sãu cu lutul. Lucrarea Lui
este de a-i modela ?i a-i fasona dupã
propria Sa asemãnare. Lec™ia pe care o au de
învã™at este aceea a supunerii. Eul nu
trebuie sã fie fãcut sã iasã în eviden™ã.
Dacã se dã aten™ie cuvenitã învã™ãturii
dumnezeie?ti, dacã eul este predat voin™ei
divine, mâna Olarului va produce un vas de o
mare simetrie de formã. (Scrisoarea 78,
1901)
1.
2. 2. Vezi E. G. White la Ier. 17,25. 23.
Vezi E. G. White la Prov. 31,27, vol. 3.
1. O lec™ie pentru Israelul spiritual. Vã
rog citi™i capitolul 3 din Ieremia.
Capitolul acesta este o lec™ie pentru
Israelul modern. To™i cei care pretind a fi
copii ai lui Dumnezeu sã în™eleagã cã El nu
va îngãdui pãcatele lor mai mult de cum a
fãcut cu pãcatele vechiului Israel, Dumnezeu
urã?te tendin™ele spre rãu fie ele ereditare
?i cultivate. (Scrisoarea 34, 1899)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.Pãsãrile rãspund mai grabnic decât
oamenii. Rândunica ?i cocorul iau seama la
schimbarea anotimpurilor. Ele migreazã
dintr-o ™arã în alta pentru a gãsi un climat
corespunzãtor nevoilor ?i fericirii lor, a?a
cum a plãnuit Domnul ca ele sã o facã. Dar
poporul lui Dumnezeu sacrificã via™a ?i
sãnãtatea cãutând sã-?i satisfacã apetitul.
?n dorin™a lor de a-?i aduna o comoarã, ei
uitã pe Dãtãtorul tuturor binecuvântãrilor.
Ei î?i bat joc de sãnãtatea lor ?i puterile
date lor de Dumnezeu sunt folosite pentru a
realiza proiectele lor nesfin™ite ?i
ambi™ioase. Zilele lor sunt pline de chinuri
corporale ?i de nelini?te mintalã pentru cã
sunt hotãrâ™i sã se ™inã de obiceiuri ?i
practici rele. Ei nu ra™ioneazã de la cauzã
la efect ?i jertfesc sãnãtatea, pacea ?i
fericirea de dragul ignoran™ei lor. (MS 35,
1899)
8. 8. (Mat. 15,9; 22,29). Lepãdarea
adevãrului a produs starea prezentã.
Influen™a pãcatului ester alarmantã; lumea
se umple de violen™ã ca în zilele lui Noe.
Ar fi fost lumea în starea ei prezentã dacã
cei care pretind a fi poporul lui Dumnezeu
ar fi respectat ?i ascultat de Legea
Domnului? Tocmai lepãdarea adevãrului
dispensarea de cãtre om de poruncile lui
Dumnezeu, a dat na?tere la starea de lucruri
care existã acum. Cuvântul lui Dumnezeu e
fãcut fãrã de efect de cãtre pãstorii
mincino?i. Hotãrâta opozi™ie a pãstorilor
turmei la Legea Domnului descoperã faptul cã
ei au lepãdat Cuvântul Domnului ?i au pus în
locul lui propriile lor cuvinte. ?n
interpretarea pe care ei o dau Scripturilor
ei dau ca învã™ãturi porunci omene?ti. ?n
apostazia lor de la adevãr ei au încurajat
nelegiuirea, zicând: „Suntem în™elep™i ?i
Legea Domnului este cu noi. ” Cuvintele lui
Hristos cãtre farisei le sunt aplicabile ?i
lor. Hristos spunea acestor învã™ãtori: „Nu
cunoa?te™i Scripturile ?i nici puterea lui
Dumnezeu. ” …. Starea lumii noastre de
astãzi este exact a?a cum a arãtat profetul
cã urma sã fie aproape de sfâr?itul acestui
pãmânt. (MS 60, 1900)
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.Vezi E. G. White la Ex. 15,23-25, vol. 1,
p. 22. 23.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.Ramurile neroditoare rupte. (Ier. 11,16).
Acolo unde ramurile lui ar fi trebuit sã dea
roade fãrã de limitã, ele au fost zdrobite
din cauza neascultãrii lui încãpã™ânate.
Purtarea rea a poporului Ierusalimului ?i-a
adus rezultatele sigure asupra lor ?i asupra
acelora pe care ei i-au influen™at. Ei s-au
depãrtat de exemplul oamenilor sfin™i care ?
i-au luat inspira™ia de la Isus Hristos,
Conducãtorul lor invizibil. Lor nu le era cu
putin™ã sã-?i formeze caractere pe care
Dumnezeu le putea aproba. (Scrisoarea 34,
1899)
1.
2.
3.
4.
5. 5. Dependen™a de lume este fatalã. (Deut.
4,1. 2. 5-9; 7,1-6. 9. 10). ?n timpul
domniei lui David, poporul lui Israel a câ?
tigat tãrie ?i integritate prin ascultare de
Legea lui Dumnezeu. Dar regii care au urmat,
s-au luptat pentru înãl™are de sine. Ei au
luat pentru sine slava, pentru mãrirea
regatului, uitând cât de cu totul sunt
dependen™i de Dumnezeu. Ei se socoteau pe ei
în?i?i ca în™elep™i ?i independen™i din
cauza onoarei adusã lor de oameni supu?i
gre?elii ?i abãtu™i. Ei au devenit strica™i,
imorali ?i s-au rãzvrãtit împotriva
Domnului, abãtându-se de la El ?i trecând la
adorarea de idoli. Dumnezeu i-a rãbdat
multã vreme chemându-i deseori la pocãin™ã.
Dar ei au refuzat sã ia aminte ?i în cele
din urmã Dumnezeu a vorbit prin pedeapsã,
arãtându-le cât de slabi sunt fãrã El. El a
vãzut cã ei voiau sã procedeze dupã voia
lor, ?i i-a predat în mâinile vrãjma?ilor
lor, care le-au jefuit ™ara ?i au luat
poporul captiv. Alian™ele pe care
israeli™ii le-au fãcut cu vecinii lor pãgâni
au avut ca rezultat pierderea identitã™ii
lor ca popor deosebit al lui Dumnezeu. Ei au
ajuns contamina™i de relele practicate de
aceia cu care fãcuserã alian™e interzise.
Afilierea cu oameni lume?ti i-a fãcut sã-?i
piardã iubirea dintâi ?i zelul lor pentru
slujirea lui Dumnezeu. Avantajele pe care
le-au vândut singuri pentru câ?tig le-a adus
numai dezamãgire ?i a pricinuit pierderea
multor suflete. Experien™a lui Israel va fi
experien™a tuturor acelora care umblã în
lume dupã tãrie, abãtându-se de la viul
Dumnezeu. Aceia care pãrãsesc pe Cel
puternic, izvorul a toatã tãria ?i se
afiliazã cu oamenii din lume, punându-?i
dependen™a în ei, devin slabi în putere
moralã a?a cum sunt cei în care î?i pun
încrederea. Dumnezeu vine cu rugãmin™i ?i
asigurãri la cei care fac gre?eli. El cautã
sã le arate erorile ?i sã-i ducã la
pocãin™ã. Dar dacã ei refuzã de a-?i smeri
inima înaintea Lui, dacã încearcã sã se
înal™e mai pe sus de El, El trebuie sã le
vorbeascã prin judecatã. . . Nici o
asemãnare a apropierii de Dumnezeu, nici o
afirmare a legãturii cu El, nu va fi
acceptatã de la cei care persistã în a-L
dezonora prin sprijinirea pe bra™ul puterii
lume?ti. (RH, 4 aug. 1904)
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25. 25. (Is. 65,2; Ezech. 12,2). Israel orb
la luminã, surd la solii. Dacã poporul ales
al lui Dumnezeu ar fi stat în locul rânduit
lor, ca depozitari ai adevãrului sfânt ?i
ve?nic, care trebuia sã ajungã la lumea
pãgânã, Ierusalimul ar fi rãmas în picioare
pânã în ziua de fa™ã. Dar ei au fost un
popor rãzvrãtit. ?i când Dumnezeu a fãcut
tot ce un Dumnezeu putea face, chiar pânã la
trimiterea Fiului Sãu unul nãscut, ei erau
atât de ignoran™i în ce prive?te Scripturile
?i puterea lui Dumnezeu, încât au refuzat
unicul mijloc care îi putea salva de la
ruinã. „Iatã mo?tenitorul” au zis ei,
„veni™i sã-l omorâm ?i sã punem stãpânire pe
mo?tenirea lui. ” Dumnezeu rânduise pe
Israel sã fie o luminã pentru neamuri, ?i în
felul acesta sã-i cheme înapoi la
loialitatea lor. Dar Israel însu?i a ajuns
orb fa™ã de luminã, surd fa™ã de soliile
trimise pentru a le deschide puterea de
pricepere. (MS 151, 1899)
1. 1-10. Calea lui Dumnezeu (Ier. 18,1-10).
Aceasta ne aratã procedeele lui Dumnezeu cu
poporul Sãu. El trimite avertismente. El îi
roagã sã înceteze de a face rãul ?i sã-i
înve™e a face binele. Asculta™i cuvintele
lui Hristos deoarece ele sunt rostite pentru
to™i cei care se numesc poporul Lui.
Binecuvântãri sunt fãgãduin™e pentru to™i
cei care urmeazã pe Domnul pentru a face
dreptate, dar cei care umblã pe propriile
lor cãi aratã cã în împrejurãrile grele care
pot sã se iveascã oriunde, ei se vor dovedi
necredincio?i ?i Dumnezeu nu poatã sã îi
binecuvânteze. (Scrisoarea 34, 1899)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7-10. Solii lui Dumnezeu ca oi în
mijlocul lupilor. Soliile de mustrare pe
care Dumnezeu le-a dat prin profe™ii Sãi
pentru Israelul apostaziat, nu l-a condus la
pocãin™ã. Gre?it înfã™i?a™i, gre?it în™ele?
i, solii Lui au fost ca ni?te oi în mijlocul
lupilor. Mul™i dintre ei au fost în mod crud
da™i la moarte. Cât de batjocoritor a
tratat na™iunea iudaicã solia pe care Domnul
le-a dat-o prin profetul Ieremia! Cu privire
la experien™a profetului, Ieremia zice: „Mai
înduplecat Doamne, ?i m-am lãsat înduplecat;
ai fost mai tare decât mine ?i m-ai biruit!
?n fiecare zi sunt o pricinã de râs, toatã
lumea î?i bate joc de mine. Cãci ori de câte
ori vorbesc, trebuie sã strig: ‘Silnicie ?i
apãsare’. A?a încât cuvântul Domnului îmi
aduce numai ocarã ?i batjocurã toatã ziua. ”
Atât de puternicã era opozi™ia la solia lui
Ieremia, atât de deseori era luat în râs ?i
batjocorit, încât a zis: „Nu voi mai pomeni
de El, ?i nu voi mai vorbi în Numele Lui. ”
A?a a fost întotdeauna. Din cauza înver?
unãrii, urii ?i împotrivirii date pe fa™ã
împotriva Cuvântului lui Dumnezeu rostit ca
mustrare, mul™i al™i soli ai lui Dumnezeu s-
au hotãrât sã facã a?a cum hotãrâse Ieremia.
Dar ce a fãcut acest profet al Domnului dupã
hotãrârea lui? Oricât a încercat de mult, nu
?i-a putut pãstra pacea. ?ndatã ce venea în
adunãrile poporului, el vedea cã Duhul
Domnului era mai tare decât el. Raportul
este: „?n inima mea este un foc mistuitor,
închis în oasele mele. Caut sã-l opresc dar
nu pot. Cãci aud vorbele rele ale multora,
spaima care domne?te împrejur. ” „?nvinui™i-
l”, strigã ei, „haidem sã-l învinuim!” To™i
cei ce trãiau în pace ca mine, pândesc sã
vadã dacã mã clatin, ?i zic: ‘Poate cã se va
lãsa prins, vom pune mâna pe el ?i ne vom
rãzbuna pe el!” ?n genera™ia aceasta, când
servii lui Dumnezeu rostesc cuvântul
Domnului pentru a mustra pe cei care fac
rãul, pentru a dojeni pe cei care introduc
principii gre?ite, nu au avut ei oare o
experien™ã similarã cu aceea pe care a avut-
o Ieremia. Când se introduce o linie de
ac™iune pentru a strica juste™ea ?i
judecata, Cuvântul Domnului trebuie sã fie
rostit în mustrare. ?n vremea aceasta a
noastrã dãm exact de acelea?i dificultã™i pe
care servii Domnului le-au aflat în zilele
vechiului Israel când erau trimi?i sã
denun™e relele existente care dãunau
influen™ei lor. (MS 56, 1902)
1. 1. (Osea 8,1; 13,13,9; Mat. 15,6).
Pãstori care împrã?tie. Sunt oameni care fac
paradã de evlavie care acoperã pe pãcãto?i
prin propriile lor vinovã™ii. Ei
desconsiderã poruncile lui Dumnezeu,
preferând tradi™ia oamenilor, anulând Legea
lui Dumnezeu ?i promovând apostazia. Scuzele
pe care ei le prezintã sunt slabe ?i fãrã de
putere ?i vor aduce nimicire pentru propriul
lor suflet ?i pentru sufletele altora…
Asupra acelora care au luat asupra lor
lucrarea de pãstori ai turmei, vor fi
pronun™ate cele mai grele judecã™i, pentru
cã au prezentat poporului fabule în loc de
adevãr. Copiii se vor ridica ?i î?i vor
blestema pãrin™ii. Membrii ai bisericii care
au vãzut lumina ?i au fost convin?i, dar
care ?i-au încredin™at mântuirea sufletelor
lor pastorilor, î?i vor da seama în ziua lui
Dumnezeu cã nici un alt suflet nu poate
plãti rãscumpãrarea pentru vinovã™ia lor. Un
strigãt îngrozitor se va înãl™a: „Sunt
pierdut, pierdut pentru totdeauna!” Oamenii
vor sim™i ca ?i cum ar vrea sã sfâ?ie în
bucã™i pe pastorii care le-au predicat
minciuni ?i au osândit adevãrul. Adevãrul
curat pentru timpul acesta cere o reformã în
via™ã, dar ei se leapãdã de iubirea de
adevãr ?i cu privire la ei se poate spune:
„O, Israele, te-ai nimicit singur!” Domnul
trimite o solie poporului: „Pune trâmbi™a la
gurã! Vrãjma?ul vine ca un vultur peste Casa
Domnului! Cãci au cãlcat legãmântul Meu ?i
au pãcãtuit împotriva Legii Mele. ”
(Scrisoarea 30, 1900)
2.
3.
4.
5.
6.Ziua încoronãrii. ?n ziua încoronãrii
Domnului, El nu va recunoa?te ca ai Sãi pe
nimeni care are patã sau zbârciturã. Dar
celor credincio?i El le va da coroane de
slavã ve?nicã. Aceia care nu au voit ca El
sã împãrã™eascã peste ei ?l vor vedea
înconjurat de oastea celor mântui™i, fiecare
purtând indiciul: Domnul, neprihãnirea
noastrã. Ei vor vedea capul cândva încoronat
cu spini încoronat cu o diademã de slavã.
(RH 5 mai, 1903)
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28. 28. (1Cor. 3,13). Predica™i Cuvântul
feri™i-vã de pleavã. Cu privire la intrarea
în subiectul tainei divine a esen™ei lui
Dumnezeu, Hristos a pãstrat totdeauna o
rezervã în™eleaptã. El a fãcut acesta pentru
ca sã închidã u?a acolo unde ipotezele
omene?ti nu trebuie sã fie încurajate.
Tainele cele mai sacre, sfinte ?i ve?nice pe
care Dumnezeu nu le-a descoperit sunt numai
specula™ii când sunt privite din punct de
vedere omenesc, simple teorii care zãpãcesc
mintea. Sunt oameni care cunosc adevãrul dar
nu îl practicã. Ace?tia doresc mult sã
prezinte deva nou, straniu. ?n marea lor
râvnã de a deveni originali, unii vor
introduce idei fanteziste care nu sunt decât
pleavã. Chiar acum are loc o coborâre de la
problemele sublime ?i vii pentru timpul
prezent la lucruri ridicole ?i fanteziste,
iar min™ile senza™ionale stau gata de a
prinde presupuneri ?i închipuiri, teorii
omene?ti ?i ?tiin™ã falsã drept adevãr care
sã fie primit ?i vestit. Ace?tia pun proba
mântuirii pe specula™ii fãrã de un limpede:
„A?a zice Domnul”. ?n felul acesta, ei
introduc o grãmadã de gunoi, lemne, fân ?i
paie, ca material pre™ios de pus pe piatrã
de temelie. Aceasta nu va rezista la proba
focului, ci va fi mistuitã, ?i dacã cei care
s-au fãcut pe ei în?i?i sã creadã aceste
teorii sunt atât de autoîn?ela™i ?i nu
cunosc adevãrul dar sunt pocãi™i, via™a lor
este izbãvitã ca prin foc prin pocãin™ã ?i
umilin™ã înaintea lui Dumnezeu. Ei s-au
ocupat cu lucruri de rând în loc sã se ocupe
cu cele sfinte. Mul™i prind idei care nu au
nici o însemnãtate ?i le a?azã înaintea
turmei lui Dumnezeu, ca hranã, când ele nu
sunt decât pleavã care nu va fi de folos
pentru turma lui Dumnezeu ?i nu o va întãri,
ci o va ™ine în câmpie, deoarece se hrãnesc
cu ceea ce nu con™ine nici cea mai micã
virtute sau hranã. Ce are a face pleava cu
grâul? (MS 45, 1900)
1. (Dan. 9,1) Rapoarte studiate de Daniel. O
copie a scrisorilor trimise de Ieremia la
evreii captivi din Babilon ?i a scrisorilor
trimise de profe™ii mincino?i la ace?ti
captivi ?i la autoritã™ile din Ierusalim,
împreunã cu istorisirea controversei dintre
ce este adevãrat ?i ce e fals, se gãsesc în
capitolele 27 pânã la 29 din Ieremia.
Imediat dupã schimbul acesta de scrisori
dintre Ieremia ?i bãtrânii israeli™ilor din
captivitate, profetul a primit instruc™iuni
de a scrie într-o carte tot ce-i fusese
descoperit cu privire la refacerea lui
Israel. Aceasta este raportatã în capitolul
30 ?i 31 a cãr™ii lui Ieremia. Acestea,
împreunã cu profe™iile din capitolul 25,
sunt scrisorile ?i rapoartele pe care
profetul Daniel „în anul dintâi al domniei
lui Dariu Medul”, le-a studiat cu rugãciune,
la peste ?aizeci ?i ceva de ani dupã ce
fuseserã scrise. (RH 21 martie, 1907)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11. 12 (Capitolele 28, 29, 14). Pedeapsa
în propor™ie cu în?tiin™area ?i avertizãrile
dispre™uite. „?n al patrulea an al lui
Ioiachim”, la foarte scurt timp dupã ce
Daniel fusese dus la Babilon, Ieremia a
proorocit despre captivitatea multor iudei,
ca pedeapsã pentru ei cã nu au luat seama la
Cuvântul Domnului. Haldeii urma sã fie
folosi™i ca instrument prin care Dumnezeu
urma sã mustre pe poporul Sãu neascultãtor.
Pedeapsa lor urma sã fie în propor™ie cu în?
tiin™area ?i cu avertizãrile pe care ei le
dispre™uiserã. „Toatã ™ara aceasta va fi o
paraginã, un pustiu”, declara profetul: „?i
neamurile acestea vor fi supuse împãratului
Babilonului timp de ?aptezeci de ani. Dar
când vor fi împlini™i ?aptezeci de ani, voi
pedepsi pe împãratul Babilonului ?i pe
neamul acela, zice Domnul, pentru
nelegiuirile lor, voi pedepsi ™ara haldeilor
?i o voi preface în ni?te dãrâmãturi ve?
nice. ” ?n lumina acestor cuvinte lãmurite,
ce men™ionau durata captivitã™ii, ar pãrea
curios ca cineva sã sus™inã cã israeli™ii
urmau ca în curând sã se reîntoarcã din
Babilon. ?i cu toate acestea, erau în
Ierusalim ?i în Babilon unii care persistau
în a încuraja poporul sã nãdejduiascã într-o
grabnicã eliberare. Dumnezeu a procedat
sumar cu unii dintre profe™ii ace?tia
mincino?i ?i astfel a confirmat veracitatea
lui Ieremia, solul lui. La sfâr?itul
timpului, se vor ridica oameni care vor crea
confuzie ?i rãzvrãtire în mijlocul acelora
care mãrturisesc cã ™in Legea lui Dumnezeu.
dat tot atât de sigur cum judecata divinã s-
a abãtut asupra profe™ilor mincino?i pe
vremea lui Ieremia, la fel de sigur
lucrãtorii rãi de azi vor primi mãsura lor
deplinã de retribu™ie deoarece Domnul nu S-a
schimbat. Aceia care proorocesc minciuni,
încurajeazã pe oameni sã priveascã la pãcat
ca la un lucru u?or. Când urmãrile grozave
ale faptelor rele se dau pe fa™ã, ei cautã
dacã este cu putin™ã, sã facã rãspunzãtor pe
acela care i-a avertizat cu credincio?ie de
dificultã™ile lor, la fel cum iudeii
învinuiesc pe Ieremia de nenorocirile lor.
Aceia care iau o cale de rãzvrãtire
împotriva Domnului, pot totdeauna sã
gãseascã prooroci mincino?i care sã-i
îndreptã™eascã în faptele lor, ?i sã-i
flateze ducându-i astfel la nimicire.
Cuvintele mincinoase fac adesea mul™i
prieteni, dupã cum este ilustrat în cazul
acestor învã™ãtori mincino?i dintre
israeli™i. Ace?ti a?a numi™i profe™i, în
pretinsul lor zel pentru Dumnezeu, au gãsit
mult mai mul™i credincio?i ?i aderen™i decât
profetul adevãrat care fãcea cunoscut solia
simplã a Domnului. Având în vedere lucrarea
acestor prooroci mincino?i, Ieremia a fost
îndrumat de Domnul sã scrie scrisori
cãpeteniilor, bãtrânilor, preo™ilor,
profe™ilor ?i poporului care fuseserã du?i
captivi la Babilon, îndemnându-i sã nu se
lase în?ela™i a crede cã eliberarea lor este
aproape, ci sã se supunã în lini?te, sã-?i
exercite voca™iile lor ?i sã-?i dureze
cãmine pa?nice în mijlocul biruitorilor lor.
Domnul le-a spus sã nu lase pe a?a numi™ii
prooroci sau ghicitori sã-i în?ele cu a?
teptãri în?elãtoare. Prin servul Sãu
Ieremia, El i-a asigurat cã dupã robia de 70
de ani ei urmau sã fie elibera™i ?i sã se
reîntoarcã la Ierusalim. Dumnezeu urma sã ia
aminte la rugãciunile lor ?i sã le arate
favoarea Lui, când ei aveau sã se întoarcã
la El cu toatã inima lor (Ier. 29,14) (RH 14
martie, 1907)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12-22. Vezi E. G. White la 2Imparati
24,17-20, vol. 2, p. 169, 170.
1. Vezi E. G. White la Ieremia 25,11. 12.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.Vezi E. G. White la Ieremia 25,11. 12.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10-12. Ajutorul divin la îndemânã pentru
îndreptare. (Ier. 31,10-12). Grâul ?i vinul
sunt simboluri ale harului ?i bel?ugului.
To™i cei care primesc soliile pe care Domnul
le trimite pentru a-i purifica ?i a-i curã™i
de toate deprinderile de neascultare de
poruncile Lui ?i de conformare fa™ã de lumea
?i care se pocãiesc de pãcatele lor ?i se
reformeazã, cerând de la Dumnezeu ajutor ?i
umblând pe calea ascultãrii de poruncile
Lui, vor primi ajutor dumnezeiesc pentru a-?
i îndrepta felul lor cel rãu de purtare. Dar
cei care în aparen™ã se pocãiesc ?i cautã pe
Domnul, dar nu înlãturã partea rea a
faptelor lor, nu numai cã se vor dezamãgi pe
ei în?i?i, dar atunci când felul lor de
purtare le este pus înainte în simboluri ?i
parabole, vor sim™i ru?ine ?i întristare
pentru cã au dezamãgit pe Domnul. Ei au
nãdãjduit ?i s-au încrezut în propriul lor
fel de purtare. Ca popor au fost mustra™i ?i
totu?i n-au înlãturat faptele rele care au
atras mustrarea. (MS 65, 1912).
1.Acum fac la fel. (Ier. 36,1-7). Capitolul
acesta este un raport al unor evenimente
istorice care se vor repeta. To™i cei care
vor sã primeascã avertizarea sã citeascã
atent (Ier. 36,22. 23. 27. 28. 31) (MS 65,
1912)
1.
2.
3.
4. 4-7. Vezi E. G. White la 2Imparati 24,17-
20, vol. 2, p. 169, 170)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10-12. Spiritul nu lucreazã dincolo de
puterea de rezisten™ã a omului. Influen™a
Duhului Sfânt asupra min™ii omului va fi
dirijatã dupã rânduiala divinã. Dar Spiritul
nu lucreazã într-un fel ?i cu o putere care
sã treacã dincolo de puterea de rezisten™ã a
instrumentului omenesc. Un om ar putea sã
refuze de a lua aminte la sfaturile ?i
îndemnurile lui Dumnezeu. S-ar putea ca el
sã aleagã sã ia cârmuirea umblãrii sale în
propriile sale mâini, dar când face acesta,
el nu e fãcut un vas de cinste. Ca ?i Moab,
el refuzã de a fi schimbat, turnat dintr-un
vas în altul, ?i de aceea, mirosul sãu
rãmâne în el. El refuzã corectarea
trãsãturilor sale rele de caracter, de?i
Domnul i-a arãtat în mod lãmurit lucrarea
lui, privilegiile lui, ocaziile lui ?i
progresul pe care-l poate face. E prea mult
necaz în despãr™irea de vechile lui cãi, ?i
în transformarea ideilor ?i metodelor sale.
„Nu i s-a schimbat mirosul. ” El se aga™ã de
defectele sale, ?i în felul acesta e
necorespunzãtor pentru sacra lucrarea de
deservent cultic. El nu a fost dispus sã
facã o amãnun™itã cercetare a sa, sau sã se
informeze de aproape despre luminã care sã
lumineze asupra lui într-un chip clar ?i
distinct. Rugãciunile lui nu s-au înãl™at la
Dumnezeu în umilin™ã, în timp ce cu smeritã
strãdanie a cãutat sã-?i trãiascã
rugãciunile în™elegându-?i ?i îndeplinindu-?
i datoria. Dupã ce Domnul a pus pe cineva
la încercare, ca sã fie sigur de chemarea
lui ca pastor, dacã acela e mul™umit sã
umble pe propria sa cale ?i dupã propria sa
voie, dacã nu vrea sã ia seama la
manifestãrile Duhului lui Dumnezeu, dacã
refuzã sã profite de cre?terea în har ?i de
adâncirea puterii de pricepere, sã fi™i
siguri cã Domnul nu are nevoie de el;
deoarece el nu poate sã dea ceea ce nu a
primit niciodatã. Fiecare suflet trebuie sã
slujeascã. El trebuie sã foloseascã fiecare
putere fizicã, moralã ?i mintalã prin
sfin™irea Duhului, ca sã poatã fi împreunã
lucrãtor cu Dumnezeu. To™i sunt obliga™i sã
se devoteze activ ?i fãrã de rezervã în
slujba lui Dumnezeu. Ei trebuie sã
conlucreze cu Isus Hristos în marea lucrare
de a ajuta pe al™ii. Hristos a murit pentru
fiecare om. El a rãscumpãrat pe fiecare om
dându-?i via™a Sa pe cruce. Lucrul acesta El
l-a fãcut pentru ca omul sã nu mai trãiascã
o via™ã fãrã o ™intã, egoistã, ci pentru ca
sã trãiascã în Isus Hristos, care a murit
pentru mântuirea lui. Nu to™i sunt chema™i
sã intre în lucrarea de pastor, dar cu toate
acestea, ei trebuie sã slujeascã. Este o
insultã pentru Duhul Sfânt al lui Dumnezeu
ca vreun om sã aleagã o via™ã de servire de
sine. Lucrarea de pastor nu înseamnã numai
studiere de cãr™i ?i ™inerea de predici. ?
nseamnã slujire. (Scrisoarea 10, 1897)
Cunoa?terea adevãrului nu e practicatã.
Aceastã descriere a lui Moab reprezintã
bisericile care au ajuns ca Moab. Ele nu au
stat la postul datoriei lor ca santinele
credincioase. Ele nu au conlucrat cu
fiin™ele inteligente cere?ti prin
exercitarea capacitã™ii datã lor de Dumnezeu
pentru a face voia lui Dumnezeu, împingând
înapoi puterile întunericului ?i folosind
fiecare putere pe care le-a dat-o Dumnezeu
pentru a face sã propã?eascã adevãrul ?i
neprihãnirea în lumea noastrã. Ele au o
cunoa?tere a adevãrului, dar nu au practicat
ceea ce cunosc. (MS 7, 1891) Dumnezeu ??i
disciplineazã lucrãtorii. Dumnezeu a dat
fiecãrui om lucrarea lui, ?i noi trebuie sã
recunoa?tem în™elepciunea planului Lui
pentru noi printr-o cordialã conlucrare cu
El. Numai într-o via™ã de slujire se gãse?te
adevãrata fericire. Cel care duce o via™ã
nefolositoare, egoistã este nenorocit. El
este nemul™umit de sine ?i de oricine altul.
Domnul disciplineazã pe lucrãtorii Sãi,
pentru ca ei sã fie pregãti™i sã ocupe locul
pregãtit pentru ei. ?n felul acesta, El
dore?te ca sã-i pregãteascã sã facã un
serviciu mai accesibil. O via™ã de
monotonie, nu e via™a care sã ducã cel mai
mult la cre?tere spiritualã. Unii pot ajunge
la treapta cea mai înaltã a spiritualitã™ii
numai printr-o schimbare în ordinea obi?
nuitã a lucrurilor. Când, în providen™a Sa,
Dumnezeu vede cã schimbãrile sunt absolut
necesare pentru succesul clãdirii
caracterului, El tulburã curentul lin al
vie™ii. Sunt unii care doresc sã devinã o
mare putere conducãtoare ?i care au nevoie
de sfin™irea supunerii. Dumnezeu aduce o
schimbare în via™a lor. Poate cã le pune în
fa™ã datorii pe care ei nu le-ar alege. Dacã
sunt dispu?i sã fie cãlãuzi™i de El, El le
va da har ?i putere sã îndeplineascã
datoriile acestea într-un spirit de supunere
?i ajutorare. ?n felul acesta ei sunt
califica™i sã ocupe locuri în care
capacitã™ile lor disciplinate îi vor face sã
fie de un mare folos. Pe unii Dumnezeu îi
instruie?te aducându-le dezamãgire ?i
înfrângere aparentã. E inten™ia Lui ca ei sã
se deprindã cum sã biruie dificultã™ile. El
îi inspirã cu hotãrâre de a face fiecare
înfrângere aparentã sã se dovedeascã a fi un
succes. Adesea oamenii se roagã ?i plâng din
cauza încurcãturilor ?i piedicilor care le
apar în cale. Dar dacã ei ™in începutul
încrederii lor tare pânã la sfâr?it, El le
va limpezi calea. Ei vor avea succes când se
iau la luptã cu dificultã™i în aparen™ã de
netrecut… Mul™i nu ?tiu cum sã lucreze
pentru Dumnezeu, nu pentru cã e nevoie ca ei
sã fie ne?tiutori, ci pentru cã nu sunt
dispu?i sã se supunã la cre?terea pe care
vrea sã le-o dea El. Despre Moab se spune cã
a dat gre? pentru cã declarã profetul
„Moabul era netulburat din tinere™ea lui… nu
era turnat într-un vas în altul, ?i nu era
dus în robie, de aceea i s-a pãstrat gustul
i nu i s-a schimbat mirosul. ” A?a e cu
aceia ale cãror tendin™e ereditare ?i
cultivate spre rãu nu sunt înlãturate de la
ei. Inima lor nu e curã™itã de întinãciune.
Lor li se dãduse o lucrare de fãcut pentru
Dumnezeu, dar lucrarea aceastã ei nu au ales
sã o facã deoarece doriserã sã realizeze
propriile lor planuri. Cre?tinul trebuie sã
fie pregãtit de a face o lucrare care dã pe
fa™ã bunãtate, indulgen™ã, îndelungã
rãbdare, blânde™e, rãbdare. Cultivarea
acestor daruri pre™ioase trebuie sã-?i facã
loc în via™a cre?tinului, pentru ca atunci
când e chemat în slujba Domnului, sã poatã
fi gata sã foloseascã puterile sale cele mai
înalte pentru ajutorarea ?i fericirea celor
din jurul sãu. (RH, 2 mai 1907)
1. Revela™iile cele mai mãre™e în zilele
cele mai întunecoase. To™i cei care slujesc
lui Dumnezeu vor ?ti cã El este gelos ca
onoarea Lui sã fie pãstratã. Multe dintre
cele mai mãre™e revela™ii raportate în
Biblie au fost date de Domnul în zilele cele
mai întunecoase ale istoriei bisericii.
Domnul a dat aceste revela™ii ale slavei
Sale pentru ca oamenii sã poatã fi adânc
impresiona™i cu privire la sfin™enia slujbei
Sale. S-au fãcut impresii care sã
influen™eze mintea cu o for™ã solemnã,
arãtând cã Dumnezeu e Dumnezeu ?i cã El nu ?
i-a pierdut slava. El cere cea mai extremã
credincio?ie în slujba Sa astãzi. Trebuie sã
rãmânã asupra min™ii omului impresia cã
Domnul Dumnezeu este sfânt ?i cã El ??i va
apãra slava. (MS 81, 1906)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8. 8. (Ezechiel 10,8. 21). Puterea divinã dã
succes. ?n viziunea lui Ezechiel Dumnezeu
??i avea mâinile sub aripile heruvimilor.
Acesta trebuie sã dea servilor Sãi
învã™ãtura cã puterea divinã e aceea care le
dã succes. El va lucra cu ei dacã ei vor
îndepãrta nelegiuirea ?i vor ajunge cura™i
la inimã ?i în via™ã. Solii cere?ti vãzu™i
de Ezechiel, ca o luminã lucitoare umblând
printre fãpturi cu iu™imea fulgerului,
reprezintã viteza cu care lucrarea aceasta
va înainta în cele din urmã spre terminare.
Acela care nu dormiteazã, care este pururea
la lucru pentru a-?i realiza planurile,
poate sã ducã mai departe lucrarea Sa în
chip armonios. Ceea ce apare pentru min™ile
mãrginite ca încurcat ?i complicat mâna
Domnului poate sã pãstreze în desãvâr?itã
ordine. El poate sã nãscoceascã mijloace ?i
cãi pentru a împiedica scopurile sfetnicilor
nelegiui™i ?i ale acelora care uneltesc la
rele. Aceia care sunt chema™i în locuri de
rãspundere în lucrarea lui Dumnezeu adesea
au impresia cã poartã poveri grele, când de
fapt ar putea avea satisfac™ia de a ?ti cã
Isus le duce pe toate. Noi ne îngãduim sã
sim™im mult prea multã grijã, necaz ?i
îngrijorare în lucrarea Domnului. Avem
nevoie sã ne încredem în El, sã credem în El
?i sã mergem înainte. Vigilen™a neobositã a
solilor cere?ti, folosirea lor neîncetatã în
lucrarea lor în legãturã cu fiin™ele
pãmântului ne aratã cum mâna lui Dumnezeu
conduce roatã în roatã. ?ndrumãtorul ceresc
spune fiecãrui participant la lucrarea Lui,
a?a cum a spus lui Cir pe vremuri: „Eu te-am
încins, înainte ca tu sã Mã cuno?ti. ” (RH,
11 ian. 1887)
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15-28. Libertate individualã, ?i totu?i
armonie desãvâr?itã. Dumnezeu cunoa?te pe
fiecare om. Dacã ochii no?tri ar fi deschi?
i, noi am vedea cã dreptatea ve?nicã este la
lucru în lumea noastrã. O influen™ã
puternicã, ce nu e sub controlul omului, e
la lucru. Omul ?i-ar putea închipui cã el
dirijeazã treburile, dar sunt la lucru
influen™e mai mari ca cele omene?ti. Servii
lui Dumnezeu ?tiu cã El e la lucru pentru a
neutraliza planurile lui Satana. Aceia care
nu cunosc pe Dumnezeu nu pot pricepe mi?
cãrile Lui. E la lucru roatã în roatã. ?n
aparen™ã, complica™ia ma?inãriei e a?a de
încurcatã, încât omul nu poate vedea decât o
deplinã confuzie. Dar mâna divinã a?a dupã
cum a fost vãzut de profetul Ezechiel, e
pusã pe ro™i ?i fiecare parte se mi?cã în
desãvâr?itã armonie, fiecare fãcându-?i
partea rânduitã ei special ?i totu?i cu
libertate individualã de ac™iune. (MS 13,
1898)
1.
2. 2-4. (Ef. 1,13; 4,30). Un semn pe care
îngerii îl descifreazã. (Ef. 1,13). Ce este
sigiliul viului Dumnezeu, care e pus pe
fruntea poporului Sãu? Este un semn pe care
îngerii ?i nu ochi omene?ti î, pot descifra,
deoarece îngerul nimicitor trebuie sã vadã
acest semn al rãscumpãrãrii. (Scrisoarea
126, 1896) ?ngerul cu cãlimara pentru
scris, face un semn pe fruntea tuturor
acelora care sunt despãr™i™i de pãcat ?i
pãcãto?i ?i îngerul nimicitor vine dupã
îngerul acesta. (Scrisoarea 12, 1886)
(Apoc. 7,2). Sigiliul este o fixare în
adevãr. ?ndatã ce poporul lui Dumnezeu e
pecetluit pe frun™ile lor - acesta nu e un
sigiliu sau un semn care poate fi vãzut, ci
o fixare în adevãr, atât intelectual, cât ?i
spiritual, a?a încât ei nu mai pot fi mi?
ca™i de acolo, îndatã ce poporul lui
Dumnezeu este sigilat ?i pregãtit pentru
cernere, ea va veni. De fapt, ea a ?i
început; judecã™ile lui Dumnezeu sunt acum
pe pãmânt pentru a ne da avertizare sã putem
?ti ce vine. (MS 173, 1902)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.21. Vezi E. G. White la Ezechiel 1,8.
1.
2.Vezi E. G. White la Ier. 17,25).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49. 49. Nici o imita™ie. Profetul Ezechiel
descrie o categorie a cãror exemplu cre?
tinii nu trebuie sã-l imite. (Ezech. 16,49).
Nu suntem necunoscãtori de cãderea Sodomei
din cauza stricãciunii locuitorilor ei.
Profetul a specificat aici relele speciale
care au dus la moravuri de desfrânare. Vedem
acum chiar acele pãcate existând în lume
care erau în Sodoma, ?i care au atras asupra
ei mânia lui Dumnezeu, chiar pânã la
nimicirea ei deplinã. (HR iulie 1873)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12. Vezi E. G. White la Dan. 7,25. 12.
13. Dispre™ pentru Lege dovede?te dispre™
pentru Legiuitor. Aceia care calcã în
picioare autoritatea lui Dumnezeu, ?i dau pe
fa™ã dispre™ fã™i? fa™ã de Legea datã într-o
a?a grandoare la Sinai, de fapt dispre™uiesc
pe Legiuitor, pe marele Iehova… Prin
cãlcarea Legii pe care o dãduse Dumnezeu cu
o asemenea maiestate, ?i în mijlocul unei
slave de neapropiat, poporul dãdea pe fa™ã
dispre™uirea fã™i?ã a marelui Legiuitor ?i
pedeapsa a fost moartea. (3 SG 294, 300)
1. 1-26. Istoria aceasta, o apãrare
perpetuã. (Ezech. 28,1-26). Cel dintâi
pãcãtos a fost cineva pe care Dumnezeu îl
înãl™ase foarte mult. El este reprezentat
sub figura principelui Tirului prosperând în
putere ?i mãre™ie. Pu™in câte pu™in Satana a
ajuns sã-?i îngãduie dorin™a dupã înãl™are
de sine. Scriptura zice: „?i s-a îngâmfat
inima din pricina frumuse™ii tale, ™i-ai
stricat în™elepciunea cu strãlucirea ta. Tu
ziceai în inima ta. . . îmi voi ridica
scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui
Dumnezeu; voi fi ca Cel prea ?nalt. ” Cu
toate cã toatã slava lui era de la Dumnezeu,
acest înger puternic a ajuns sã o priveascã
un drept care-i apar™inea. Nemul™umit cu
pozi™ia lui, cu toate cã era onorat mai pe
sus de oastea cereascã, el s-a hazardat sã
pofteascã omagiul cuvenit numai Creatorului.
?n loc de a cãuta sã facã pe Dumnezeu sã fie
suprem în afec™iunile ?i supunerea tuturor
fiin™elor create, s-a strãduit a-?i însu?i
slujirea ?i loialitatea lor. ?i poftind
slava cu care Tatãl Cel ve?nic investise pe
Fiul Sãu, acest prin™ al îngerilor a aspirat
la puterea care era prerogativa numai a lui
Hristos. Chiar pânã la sfâr?itul
controversei din cer, marele uzurpator a
continuat sã se justifice. Când s-a fãcut
cunoscut cã împreunã cu to™i simpatizan™ii
lui el trebuie sã fie expulzat din lãca?
urile fericirii, atunci conducãtorul
rebeliunii a mãrturisit dispre™ul sã fa™ã de
Legea Creatorului. El a denun™at statutele
divine ca o restric™ie a libertã™ii lor, ?i
a declarat cã era scopul sãu de a realiza
desfiin™area Legii. De la sine. Satana ?i
oastea lui, au aruncat vina rebeliunii lor
cu totul asupra lui Hristos, declarând cã
dacã nu ar fi fost mustra™i, ei nicidecum nu
s-ar fi rãsculat. Rebeliunea lui Satana
urma sã fie o lec™ie pentru Univers în
decursul veacurilor viitoare, o mãrturie
perpetuã cu privire la natura ?i la
rezultatele înspãimântãtoare ale pãcatului.
Punerea în practicã a felului de guvernare a
lui Satana, efectele lui atât asupra
oamenilor, cât ?i asupra îngerilor, urma sã
arate care trebuie sã fie roadele
înlãturãrii autoritã™ii divine. Ea urma sã”
dea mãrturie cã de existen™a guvernãrii lui
Dumnezeu ?i a Legii Lui depindea bunãstarea
tuturor fãpturilor pe care El le fãcuse.
Astfel istoria acestei experien™e a
rebeliunii urmã sã fie o protec™ie perpetuã
pentru toate fiin™ele sfinte inteligente,
spre a le feri de a fi în?elate cu privire
la natura pãcãtuirii spre a le scãpa de a
sãvâr?i pãcat ?i a suferi pedeapsa lui. ?n
orice moment Dumnezeu poate retrage de la
cel ce nu se pocãie?te semnele minunatei Lui
îndurãri ?i iubiri. O, de ar lua fiin™ele
omene?ti în considerare rezultatele sigure
ale nerecuno?tin™ei lor fa™ã de El ?i ale
desconsiderãrii Darului nemãrginit în
Hristos pentru lumea noastrã! Dacã stãruie
sã aibã plãcere de pãcãtuire decât de
ascultare, binecuvântãrile prezente ?i marea
îndurare a lui Dumnezeu de care ei se bucurã
acum, dar pe care nu le apreciazã, în cele
din urmã vor deveni prilejul ruinei lor ve?
nice. Când e prea târziu ca ei sã vadã ?i sã
în™eleagã cã ceea ce ei au trecut cu vederea
ca pe ceva de nimic, vor cunoa?te ce
înseamnã a fi fãrã Dumnezeu ?i fãrã de
nãdejde. Atunci î?i vor da seama de ceea ce
au pierdut alegând sã fie neloiali fa™ã de
Dumnezeu ?i sã se rãzvrãteascã fa™ã de
poruncile Lui. (MS 125, 1907) O mi?care
generalã reprezentatã. Solicit poporului
nostru sã citeascã Ezechiel capitolul 28.
Prezentarea fãcutã aici, de?i se referã în
primul rând la Lucifer, îngerul cãzut, mai
are o însemnãtate mai cuprinzãtoare. Nu o
fiin™ã e descrisã, ci o mi?care generalã, la
care vom fi martori. Un studiu credincios al
acestui capitol ar face pe cei care cautã
dupã adevãr sã umble în toatã lumina pe care
Dumnezeu a dat-o poporului Sãu, ca nu cumva
sã fie în?ela™i de amãgirile acestor zile de
pe urmã. (Mãrturii Speciale, seria B, nr.
17, p. 30)
2.6-10. ?n curând se va împlini. (2Tes. 2,7;
Ezech. 28,2. 6-10). Se apropie repede timpul
când textul acesta se va împlini. Lumea ?i
bisericile zise protestante iau în zilele
acestea ale noastre pozi™ie alãturi de omul
pãcatului… Marea problemã în dezbatere care
va veni va fi asupra Sabatului zilei a ?
aptea. (RH 19 aprilie 1898)
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12. Lucifer pe cât se poate mai aproape
asemenea lui Dumnezeu. Rãul a început la
Lucifer, care s-a rãzvrãtit împotriva
guvernãrii lui Dumnezeu. ?nainte de cãderea
lui el era un heruvim acoperitor, deosebit
prin excelen™a lui. Dumnezeu îl fãcuse bun ?
i frumos, pe cât se poate mai aproape
asemenea cu El. (RH 24 sept. 1901) 12-15
(Ioan 14,12-14). Pentru ce Dumnezeu nu putea
face mai mult. Satana, frunta?ul îngerilor
cãzu™i, cândva a avut o pozi™ie înaltã în
cer. El era primul în onoare ?i urmãtorul
dupã Hristos. Cuno?tin™a pe care el ca ?i
îngerii care au cãzut împreunã cu el o aveau
cu privire la caracterul lui Dumnezeu, cu
privire la bunãtatea Lui, la îndurarea Lui ?
i deosebita Lui slavã, a fãcut ca vina lor
sã fie de neiertat. Nu era posibil sã mai
fie nãdejde pentru rãscumpãrarea acelora
care cunoscuserã ?i gustaserã slava de
negrãit a cerului ?i vãzuserã maiestatea
înspãimântãtoare a lui Dumnezeu ?i care în
prezen™a întregii acestei slave se
rãzvrãtiserã împotriva Lui. Nu existau alte
dovezi noi ?i minunate ale înaltei puteri
ale lui Dumnezeu care puteau sã-i
impresioneze atât de adânc ca acelea pe care
deja le trãiserã. Dacã se puteau rãzvrãti
chiar în prezen™a slavei negrãite, ei nu
puteau sã fie a?eza™i într-o pozi™ie mai
favorabilã pentru a fi pu?i la probã. Nu era
nici o rezervã de putere, ?i nici nu mai
erau înãl™imi ?i adâncimi mai mari de slavã
nemãrginitã ca sã precumpãneascã îndoielile
lor geloase ?i cârtelile lor rãzvrãtite.
(Mântuirea; Ispitirea lui Hristos. P. 18,19)
13.
14.
15. 15-19 (Ioan 14,12-15; Apoc. 12,7-9).
Lucrarea stricatã a lui Satana. Existã o
mare rebeliune în Universul pãmântesc. Nu
existã un mare conducãtor al acestei
rebeliuni? Nu este Satana via™a ?i sufletul
oricãrui fel de rebeliune pe care el însu?i
a instigat-o? Nu este el cel dintâi mare
apostaziat de la Dumnezeu? O rebeliune
existã. Lucifer s-a rãzvrãtit din supunerea
sa ?i se rãzboie?te cu guvernarea divinã.
Hristos este numit sã înfrângã rebeliunea.
El face din lumea acesta câmpul Sãu de
bãtãlie. El stã în fruntea familiei omene?
ti. El îmbracã divinitatea Sa cu natura
omeneascã ?i pã?e?te pe acela?i teren unde
Adam a cãzut ?i rabdã toate asalturile
ispitelor lui Satana, dar nu cedeazã nici
mãcar într-un singur caz. Mântuirea unei
lumi este în cumpãnã. El a rezistat
arhiamãgitorului. ?n favoarea omului El
trebuie sã biruie în calitatea de om, ?i
exact în acela?i fel omul trebuie sã biruie
prin „stã scris”. Propriile lui cuvinte sub
înfã™i?area naturii omene?ti urma sã fie
judecate rãu, sã fie interpretate gre?it,
falsificate. Propriile Lui cuvinte rostite
ca Fiu divin al lui Dumnezeu nu puteau fi
falsificate. Va fi ziua cea mare de pe urmã
când fiecare caz prime?te a?a cum au fost
lucrãrile lui; va fi osândirea finalã ?i ve?
nicã a diavolului ?i a tuturor
simpatizan™ilor lui ?i a tuturor celor care
au servit sub jurisdic™ia lui ?i s-au
identificat cu el. Va avea el de prezentat
un motiv pentru rebeliunea sa? Când
Judecãtorul întregii lumii întreabã: Pentru
cei ai fãcut a?a? Ce motiv poate sã prezinte
el, ce cauzã poate sã pretexteze? ?ine™i
minte cã fiecare limbã tace, fiecare gurã
care a fost atât de grabnicã sã spunã
lucruri rele, atât de grabnicã sã acuze,
atât de grabnicã sã rosteascã cuvinte de
cârtire ?i minciuni este opritã ?i întreaga
lume a rebeliunii stã fãrã grai înaintea lui
Dumnezeu; limbile li se lipesc de cerul
gurii. Locul unde a pãtruns pãcatul poate fi
indicat. „Ai fost fãrã prihanã în cãile
tale… pânã în ziua când s-a gãsit
nelegiuirea în tine. ?i s-a îngâmfat inima
din pricina frumuse™ii tale, ™i-ai stricat
în™elepciunea prin strãlucirea ta. ” Toate
acestea erau darul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu
putea fi acuzat cu acestea, cã a fãcut pe
heruvimul acoperitor frumos, nobil ?i bun.
„Prin mãrimea nego™ului tãu te-ai umplut de
silnicie, ?i ai pãcãtuit… Prin mul™imea
nelegiuirile tale, prin nedreptatea
nego™ului tãu, ™i-ai spurcat loca?urile
sfinte. ” ?n locul acesta „nego™” este
emblema administra™iei corupte. Aratã
introducerea egoismului în oficiile
spirituale. Nimic nu e acceptabil pentru
Dumnezeu în serviciul spiritual, decât numai
scopurile ?i lucrãrile care sunt pentru
binele Universului. Facerea de bine pentru
al™ii va contribui la slava lui Dumnezeu.
Principiile lucrãrii lui Satana în cer sunt
acelea?i principii prin care el lucreazã
prin agen™ii omene?ti în lumea aceasta.
Tocmai prin principiile acestea stricãcioase
s-a stricat din ce în ce mai mult fiecare
imperiu pãmântesc ?i fiecare bisericã. Prin
practicarea acestor principii în?ealã ?i
stricã Satana lumea întreagã de la început
pânã la sfâr?it. El continuã aceea?i metodã
de lucru, începutã original în Universul
ceresc. El stimuleazã întreaga lume cu
violen™a lui cu care a corupt lumea în
zilele lui Noe. (Scrisoarea 156, 1897)
1. Vezi E. G. W. la Ps. 92, 12.
1. Rãspunderea personalã. Capitolul 33 din
Ezechiel aratã cã guvernarea lui Dumnezeu
este o guvernare a rãspunderii personale.
Fiecare trebuie sã stea pentru sine. Nimeni
nu poate asculta pentru semenul sãu. Nimeni
nu este scuzat pentru neglijarea datoriei
sale din cauza unei neglijãri asemãnãtoare
din partea semenului sãu. (Scrisoarea 162,
1900) Un glas de avertizare necesar.
Capitolul 33 din Ezechiel este o schemã a
lucrãrii pe care Dumnezeu o aprobã. Cei care
sunt în locuri de sfântã rãspundere, cei
onora™i de Dumnezeu fiind numi™i sã stea ca
strãjeri pe zidurile Sionului, trebuie sã
fie în toate privin™ele ceea ce se cuprinde
în în™elesul cuvântului „strãjer”. Ei
trebuie sã fie mereu de veghe fa™ã de
primejdiile care amenin™ã via™a ?i sãnãtatea
?i prosperitatea spiritualã a mo?tenirii lui
Dumnezeu. Asupra noastrã ca pastori,
Dumnezeu a a?ezat o povarã de rãspundere
solemnã…. Dumnezeu ne-a declarat: „Voi
sunte™i sarea pãmântului. ” Influen™a
pãstrãtoare pe care o putem exercita în
lume, ne este acordatã de Domnul. Bunãtã™ile
pe care le primim fãrã încetare de la El
urmeazã sã se reverse prin mânã ?i inimã
cãtre aceia din jurul nostru care încã nu au
ajuns sã fie lega™i cu Izvorul de la obâr?
ie. Când vedem cã Dumnezeu e dezonorat nu
ar trebui sã rãmânem lini?ti™i, ci ar trebui
sã facem ?i sã spunem tot ce putem pentru a
conduce pe al™ii sã vadã cã Dumnezeul
cerului nu trebuie sã fie considerat ca un
om de rând, ci ca Unul Infinit. Cel vrednic
de cel mai mare respect din partea omului.
Sã prezentãm Cuvântul lui Dumnezeu în toatã
curã™enia lui, ?i sã ne înãl™ãm glasul în
avertisment contra a tot ce ar dezonora pe
Tatãl nostru ceresc. (MS 165, 1902)
1.
2.O însãrcinare a pastorilor. Slujitorilor
lui Dumnezeu le revine o însãrcinare solemnã
?i serioasã. Ei vor fi chema™i sã dea o
strictã socotealã pentru felul în care ?i-au
împlinit rãspunderea. Dacã nu vorbesc
oamenilor despre cerin™ele obligatorii ale
Legii lui Dumnezeu, dacã nu predicã Cuvântul
cu claritate, ci zãpãcesc mintea oamenilor
prin propriile lor interpretãri ?i sunt
pãstori care se pãstoresc pe ei în?i?i, dar
neglijeazã sã pã?uneze turma. Ei fac fãrã de
efect Legea lui Iehova ?i suflete pier din
cauza necredincio?iei lor. Sângele acestor
suflete va fi pe capul lor. Dumnezeu îi va
trage la socotealã pentru necredincio?ia
lor. Dar aceasta nu va scuza în nici un chip
pe cei care au ascultat la sofistãria
oamenilor, înlãturând Cuvântul lui Dumnezeu.
Legea lui Dumnezeu este o transcriere a
caracterului Lui. Iar Cuvântul Lui nu este
Da ?i Nu, ci Da ?i Amin. (Scrisoarea 162,
1900)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25. 25. 26 (Ioan 3,3-7). Semnul unei inimi
noi. (Ezech. 36,26). Tineretul, în deosebi,
se poticne?te de aceastã expresie: „O inimã
nouã”. Ei nu ?tiu ce înseamnã aceasta. Ei a?
teaptã o anumitã schimbare sã aibã loc în
sentimentele lor. Acesta ei o numesc
convertire. De eroarea aceasta sau poticnit
mii de persoane ?i s-au ruinat, neîn™elegând
expresia: „Trebuie sã vã na?te™i din nou”.
Satana face pe oameni sã î?i închipuie cã
dacã au sim™it un extaz la nivelul
sentimentelor sunt converti™i. Dar via™a lor
nu se schimbã. Purtarea lor este la fel ca
mai înainte. Via™a lor nu dã pe fa™ã roade
bune. Ei se roagã des ?i lung, ?i se referã
mereu la sentimente pe care le-au avut la
cutare ?i cutare ocazie. Dar ei nu trãiesc
via™a cea nouã. Sunt în?ela™i. Experien™a
lor nu merge mai adânc de cât e sentimentul.
Ei zidesc pe nisip, ?i când vin vânturi
potrivnice, casa lor este mãturatã. Când
Isus vorbe?te despre o inimã nouã, El
în™elege mintea, via™a, întreaga fiin™ã. A
avea o schimbare de inimã înseamnã a retrage
afec™iunile de la lume ?i a le fixa la
Hristos. A avea o inimã nouã înseamnã a avea
o minte nouã, scopuri noi ?i motive noi.
Care este semnul unei inimi noi? O via™ã
schimbatã. Are loc o zilnicã ?i în fiecare
orã o moarte fa™ã de egoism ?i mândrie. (YI
26 sept. 1901)
26. 26 (Ps. 51,10). Cum e pãstratã inima
nouã. Una dintre cele mai fierbin™i
rugãciuni raportatã în Cuvântul lui Dumnezeu
este aceea a lui David, când cerea: „Zide?te
în mine o inimã curatã, Dumnezeule!”
Rãspunsul lui Dumnezeu la o astfel de
rugãciune este: ?™i voi da o inimã nouã.
Aceasta este o lucrare pe care nu o poate
face un om limitat. Bãrba™ii ?i femeile
trebuie sã înceapã de la punctul de început,
cerând lui Dumnezeu cât se poate de râvnitor
o experien™ã cre?tinã adevãratã. Ei trebuie
sã simtã puterea creatoare a Duhului Sfânt.
Ei trebuie sã primeascã inima cea nouã, care
este pãstratã blândã ?i duioasã prin harul
cerului. Duhul egoist trebuie sã fie dat
afarã din suflet. Ei trebuie sã lucreze
sârguincios ?i cu smerenie de inimã, fiecare
având privirea a™intitã la Hristos pentru
cãlãuzirea ?i încurajare. Atunci clãdirea,
bine ziditã laolaltã, va cre?te pentru a
ajunge un templu sfânt în Domnul.
(Scrisoarea 224, 1907)
1. 1-10. Ce poate face puterea omului? Odatã
profetul Ezechiel a fost în viziune a?ezat
în mijlocul unei mari vãi. ?naintea lui era
o priveli?te înspãimântãtoare. Pe toatã
întinderea ei, valea era acoperitã de oase
de mor™i. S-a pus întrebarea: „Fiul omului,
vor putea oare oasele acestea sã învie?”
Profetul a rãspuns: „Doamne, Dumnezeule tu ?
tii lucrul acesta!” Ce ar fi putut face
tãria ?i puterea omului cu aceste oase
moarte? Profetul nu putea vedea nici o
nãdejde ca sã li se dea via™ã. Dar pe când
privea, puterea lui Dumnezeu a început sã
lucreze. Oasele risipite au fost mi?cate ?i
au început sã se „apropie unele de altele
(fiecare os la osul sãu, trad. englezã) ?i
au fost legate laolaltã prin tendoane. Au
fost acoperite cu carne ?i când Domnul a
suflat asupra trupurilor formate în felul
acesta, suflare de via™ã a intrat în ele ?i
au înviat, ?i au stãtut pe picioare; era o
oaste mare, foarte mare la numãr. (MS 85,
1903) O viziune a lucrãrii noastre.
Sufletele celor pe care dorim sã-i salvãm
sunt ca tabloul pe care Ezechiel l-a vãzut
în viziune - o vale se oase moarte. Ei sunt
mor™i în gre?eli ?i pãcate, dar Dumnezeu
vrea ca noi sã ne purtãm cu ele ca ?i cum ar
fi vii. Dacã ni s-ar pune întrebarea: „Fiul
omului, vor putea oare oasele aceste sã
învieze? Rãspunsul nostru ar fi numai
mãrturisirea ne?tiin™ei: „Doamne, Tu ?tii. ”
Dupã toate aparen™ele, nu este nimic care sã
ne conducã la nãdejdea refacerii lor. ?i cu
toate acestea, cuvântul profe™iei trebuie
rostit chiar ?i fa™ã de cei care sunt ca
oasele moarte din vale. ?n nici un caz nu
trebuie sã fim împiedica™i de la împlinirea
sarcinii noastre prin nepãsare, amor™ealã de
minte, lipsa de în™elegere spiritualã a
acelora fa™ã de care este fãcut sã lucreze
Cuvântul lui Dumnezeu. Noi trebuie sã
predicãm Cuvântul vie™ii acelora pe care
poate îi socotim ca subiecte tot atât de
fãrã nãdejde ca ?i când ar fi în mormintele
lor. Cu toate cã ar putea sã parã cã nu vor
sã audã sau sã primeascã lumina adevãrului,
fãrã de murmur sau îndoialã trebuie sã ne
facem partea. Trebuie sã le repetãm solia:
„De?teptã-te tu, care dormi, scoalã-te din
mor™i ?i Hristos te va lumina. ” Nu agentul
omenesc e cel care sã insufle via™ã, Domnul
Dumnezeul lui Israel va face partea aceea,
înviorând la activitate natura spiritualã
lipsitã de via™ã. Suflarea Domnului o?
tirilor trebuie sã intre în trupurile
lipsite de via™ã. La judecatã, când toate
tainele sunt date la ivealã, se va ?ti cã
glasul lui Dumnezeu a vorbit prin
instrumentul omenesc, ?i a trezit con?tiin™a
adormitã, a înviorat facultã™ile lipsite de
via™ã, ?i a mânat pe pãcãto?i la pocãin™ã ?i
mustrare de con?tiin™ã ?i la pãrãsirea
pãcatelor. Se va vedea atunci clar cã prin
instrumentul omenesc s-a transmis sufletului
credin™ã în Isus Hristos ?i via™ã spiritualã
din cer a fost suflatã asupra aceluia care
era mort în gre?eli ?i pãcate, ?i a fost
fãcut viu prin via™ã spiritualã. Dar
aceastã asemãnare cu oasele uscate se aplicã
nu numai la lume, dar ?i la cei care au fost
binecuvântai cu multã luminã, deoarece ?i ei
sunt ca scheletele din vale. Ei au înfã™i?
area de oameni, scheletul trupului; dar nu
au via™ã spiritualã. Dar parabola nu lasã
oasele uscate doar îmbinate laolaltã în
înfã™i?area de oameni, deoarece nu este de
ajuns sã fie simetrie de mãdulare ?i de
trãsãturi. Suflarea de via™ã trebuie sã
învie trupurile pentru ca ele sã se ridice
pe picioare ?i sã porneascã la lucru. Oasele
acestea reprezintã casa lui Israel, biserica
lui Dumnezeu ?i nãdejdea bisericii este
influen™a vindecãtoare a Duhului Sfânt.
Domnul trebuie sã sufle asupra oaselor
uscate ca ele sã poatã trãi. Duhul lui
Dumnezeu trebuie sã fie în fiecare
instrument omenesc, cu puterea Lui
vindecãtoare, pentru ca fiecare mu?chi ?i
fiecare nerv spiritual sã poatã fi în
func™iune. Fãrã Duhul Sfânt, fãrã suflarea
de la Dumnezeu, se dã pe fa™ã o amor™ealã a
con?tiin™ei, lipsã de via™ã spiritualã.
Mul™i care sunt fãrã via™ã spiritualã au
numele lor scrise în registrele bisericii,
dar nu sunt scri?i în cartea vie™ii
Mielului. S-ar putea ca ei sã fie alipi™i la
bisericã, dar nu sunt uni™i cu Domnul. Poate
cã sunt sârguincio?i în împlinirea unui
anumit grup de îndatoriri, ?i poate cã sunt
privi™i ca oameni vii, dar mul™i sunt
printre cei cãrora li se zice: „?™i merge
numele sã trãie?ti, dar e?ti mort. ” Dacã
nu are loc o adevãratã convertire a
sufletului la Dumnezeu, dacã suflarea de
via™ã de la Dumnezeu nu înviazã sufletul la
via™ã spiritualã, dacã mãrturisitorii
adevãrului nu sunt însufle™i™i de principii
din cer, ei nu sunt nãscu™i din sãmân™a
nestricãcioasã care trãie?te pururea. Dacã
nu-?i pun încrederea în neprihãnirea lui
Hristos ca unica lor siguran™ã, dacã nu
copiazã caracterul Lui, dacã nu lucreazã în
spiritul Lui, ei sunt goi, nu au ve?mântul
neprihãnirii Lui. Mor™ii sunt adesea fãcu™i
sã treacã drept vii, deoarece aceia care duc
la îndeplinire ceea ce ei numesc mântuire
dupã propriile lor idei, nu au pe Dumnezeu
lucrând în ei voin™a ?i îndeplinirea dupã
buna Lui plãcere. Categoria aceasta este
drept reprezentatã prin valea oaselor uscate
pe care Ezechiel a vãzut-o în viziune. (RH
17 ian. 1893)
1. 1. ?n deosebi pentru zilele de pe urmã.
Citi™i cartea lui Daniel. Evoca™i, punct cu
punct istoria împãrã™iilor reprezentate
acolo. Privi™i la bãrba™ii de stat, la
consilii, la o?tiri puternice, ?i vede™i cum
a lucrat Dumnezeu pentru a smeri mândria
oamenilor ?i pentru a pune slava omeneascã
în ™ãrânã. Numai Dumnezeu este înfã™i?at ca
mare. ?n viziunea profetului, El este vãzut
cum coboarã pe un mare domnitor ?i cum
ridicã un altul. El este descoperit ca
monarhul Universului, gata sã-?i a?eze
împãrã™ia Lui ve?nicã. Cel Vechi de zile,
Dumnezeul cel viu, Izvorul a toatã
în™elepciunea, Cârmuitorul prezentului,
Descoperitorul viitorului. Citi™i ?i
în™elege™i cât de sãrac, cât de slab, cât de
trecãtor, cât de rãtãcitor, cât de vinovat
este omul când î?i înal™ã sufletul în
vanitate… Lumina pe care a primit-o Daniel
a fost datã anume pentru aceste zile de pe
urmã. Viziunile pe care le-a vãzut pe
malurile râului Ulai ?i Hidechiel, marile
râuri ale ?inearului, sunt acum în curs de
împlinire, ?i toate evenimentele profetiyate
se vor împlini în curând. (Scrisoarea 57,
1896)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8. 8. Astãzi nu este un plan diferit. Când
Daniel era în Babilon, a fost asaltat de
ispite de care noi nici nu am visat
vreodatã, ?i el ?i-a dat seama cã trebuie
sã-?i ™inã corpul supus. El s-a hotãrât în
inima sa sã nu bea din vinul împãratului ?i
sã nu mãnânce din delicatesele lui. ?tia cã
pentru ca sã iasã biruitor, trebuie sã aibã
percep™ii mintale clare, pentru ca sã poatã
deosebi între bine ?i rãu. ?n timp ce el î?i
fãcea partea sa, a lucrat ?i Dumnezeu ?i i-a
dat „?tiin™ã ?i pricepere pentru tot felul
de scrieri, ?i în™elepciune, mai ales însã a
fãcut pe Daniel priceput în toate vedeniile
?i în toate visele. ” Acesta este felul cum
a lucrat Dumnezeu pentru Daniel ?i El nu
inten™ioneazã sã facã altfel acum. Omul
trebui sã conlucreze cu Dumnezeu la
realizarea planului mântuirii. (RH 2 aprilie
1889) O hotãrâre în™eleaptã. Când Daniel ?i
tovarã?ii sãi au fost pu?i la încercare ei
s-au a?ezat cu totul de partea neprihãnirii
?i adevãrului. Ei nu au lucrat capricios, ci
inteligent. Ei au hotãrât cã, întrucât
alimentele cu carne nu alcãtuiserã dieta lor
în trecut, aceasta sã nu intre în dieta lor
nici în viitor ?i întrucât vinul fusese
interzis tuturor celor care urmau sã se
angajeze în slujba lui Dumnezeu s-au hotãrât
sã nu consume din el. Soarta fiilor lui
Aaron le fusese prezentatã ?i ei ?tiau cã
întrebuin™area vinului le-ar fi tulburat
sim™urile cã lãsarea în voia apetitului le-
ar fi înnourat puterile de discernãmânt.
Aceste amãnunte fuseserã înscrise în istoria
copiilor lui Israel ca o avertizare pentru
ca fiecare tânãr sã evite orice obicei ?i
orice practici ?i orice îngãduin™e care ar
fi dezonorat în vreun fel oarecare pe
Dumnezeu. Daniel ?i tovarã?ii lui nu ?tiau
care va fi urmarea hotãrârii lor, ei nu ?
tiau decât cã i-ar fi costat via™a; dar s-au
hotãrât sã urmeze cãrarea dreaptã a strictei
cumpãtãri chiar ?i când erau în cur™ile
Babilonului imoral. (YI 18 aug. 1898)
9.Buna purtare a câ?tigat favoarea.
Slujitorul acesta a vãzut la Daniel
trãsãturi bune de caracter. A vãzut cã el se
strãduia sã fie amabil ?i ajutãtor, cã
vorbele lui erau respectuose ?i
curtenitoare, ?i felul lui de purtare poseda
harul modestiei ?i smereniei. Buna purtare a
tânãrului i-a câ?tigat favoarea ?i iubirea
principelui. (YI, 12 nov. 1907)
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15. Ispititorii lui Daniel. Fãcând pasul
acesta, Daniel nu a ac™ionat pripit, El ?tia
cã la vremea când va fi fost chemat sã se
arate înaintea împãratului, vor fi vãdite
avantajele unei vie™uiri sãnãtoase. Cauza
avea sã fie urmatã de efect. Daniel a spus
lui Mel™ar, cãruia îi fusese da™i în seamã
el ?i tovarã?ii lui: „?ncearcã pe robii tãi
zece zile ?i sã ni se dea de mâncat
zarzavaturi ?i apã de bãut. ” Daniel ?tia cã
zece zile ar fi timp destul pentru a dovedi
foloasele cumpãtãrii… Dupã ce au fãcut
acesta, Daniel ?i tovarã?ii sãi au fãcut
ceva mai mult. Ei nu ?i-au ales ca tovarã?i
pe aceia care erau instrumente ale prin™ului
întunericului. Ei nu au mers cu mul™imea
pentru a face rele. Ei ?i-au câ?tigat pe
Mel™ar ca prieten al lor, ?i nu a fost nici
o fric™iune între ei ?i el. Ei se duceau la
el pentru a cere sfat ?i în acela?i timp îl
luminau pe el prin în™elepciunea purtãrii
lor. (YI, 6 sept. 1900)
16.
17. 17. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu ia
locul strãduin™ei. Pe când cei patru tineri
evrei primeau educa™ie pentru curtea
împãratului din Babilon, ei nu ?i-au
închipuit cã binecuvântarea Domnului era un
înlocuitor al strãdaniei obositoare cerute
de la ei. Ei erau sârguincio?i la studiu,
deoarece în™elegeau cã prin harul lui
Dumnezeu destinul lor depindea de propria
lor voin™ã ?i ac™iune. Ei trebuia sã punã la
lucru toatã capacitatea lor ?i printr-o
asprã ?i strânsã punere la contribu™ie a
for™elor lor, ei trebuia sã foloseascã la
maximum ocaziile lor de studiu ?i de lucru.
?n timp ce tinerii ace?tia î?i lucrau
propria lor mântuire, Dumnezeu lucra în ei
voin™a ?i îndeplinirea dupã buna Lui
plãcere. Aici sunt descoperite condi™iile
succesului. Pentru a ne însu?i harul lui
Dumnezeu, trebuie sã ne facem partea
noastrã. Domnul nu are de gând sã sãvâr?
eascã pentru noi nici voin™a nici
îndeplinirea. Harul Sãu ne este dat pentru a
lucra în noi voin™a ?i îndeplinirea, dar în
nici un caz ca un înlocuitori al strãduin™ei
noastre. Sufletele noastre trebuie sã fie
trezite sã conlucreze. Duhul Sfânt lucreazã
în noi pentru ca noi sã putem lucra la
propria noastrã mântuire. Aceasta este
învã™ãtura practicã pe care Duhul Sfânt Se
strãduie?te sã ne înve™e. (YI 20 aug. 1903)
17. 20. Onoare fãrã exaltare. Daniel ?i cei
trei tovarã?i ai sãi aveau de fãcut o
lucrare specialã. Cu toate cã au fost foarte
mult onora™i în lucrarea aceasta, ei nu s-au
înãl™at nicidecum. Erau învã™a™i iscusi?i
atât în ?tiin™a profanã, cât ?i în cea
religioasã; dar ei studiaserã ?tiin™a fãrã a
fi corup™i. Ei erau bine cumpãni™i deoarece
se predaserã controlului Duhului Sfânt.
Tinerii ace?tia dãdeau lui Dumnezeu toatã
slava înzestrãrii lor profane, ?tiin™ifice,
?i religioase. ?tiin™a lor nu se ivise
întâmplãtor; ei câ?tigaserã cuno?tin™ele
prin folosirea credincioasã a puterilor lor,
?i Dumnezeu le-a dat iscusin™ã ?i pricepere.
Adevãrata ?tiin™ã ?i religia biblicã sunt în
perfectã armonie. Studen™ii din ?colile
noastre sã înve™e cât pot de mut. Dar de
regulã, sã fie educa™i în propriile noastre
institu™ii. Ave™i grijã cum îi sfãtui™i sã
meargã la alte ?coli, unde e predatã ca
învã™ãturã eroarea, pentru ca sã-?i
completeze învã™ãtura. Nu le da™i impresia
cã avantaje mai mari în ale învã™ãturii
trebuie sã fie ob™inute prin amestecarea cu
cei care nu umblã dupã în™elepciunea de la
Dumnezeu. Oamenii mari ai Babilonului au
fost dispu?i sã tragã folos din explica™iile
pe care Dumnezeu le-a dat prin Daniel pentru
a ajuta pe împãrat sã iasã din dificultatea
lui prin tâlcuirea visului lui. Dar erau
doritori sã amestece religia lor pãgânã cu
aceea a evreilor. Dacã Daniel ?i colegii lui
ar fi consim™it la un atare compromis, dupã
pãrerea babilonienilor ar fi fost ni?te
oameni de stat deplini, pregãti™i pentru a
li se încredin™a treburile împãrã™iei. Dar
cei patru evrei nu au intrat într-un
asemenea aranjament. Ei erau sinceri fa™ã de
Dumnezeu, iar El i-a sus™inut ?i i-a onorat.
Lec™ia este pentru noi. „Cãuta™i mai întâi
împãrã™ia lui Dumnezeu ?i neprihãnirea Lui,
?i toate aceste lucruri vi se vor da pe
deasupra. ” (Scrisoarea 57, 1896)
18.
19.
20.Spiritualitatea ?i intelectul cresc
împreunã. Ca ?i în cazul lui Daniel, în
aceea?i propor™ie în care e dezvoltat
caracterul spiritual, sporesc ?i
capacitã™ile intelectuale. (RH 22 martie,
1898)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18. Cei ascultãtori pot vorbi liber.
Aceia care trãiesc în strânsã comuniune cu
Hristos vor fi promova™i de El în locuri de
încredere. Slujitorul care face tot ce poate
mai bine pentru stãpânul sãu, este admis la
convorbiri familiare cu acela de ale cãrui
porunci îi place sã asculte. ?n împlinirea
credincioasã a datoriei noi putem deveni una
cu Hristos, deoarece aceia care ascultã de
poruncile lui Dumnezeu pot vorbi liber cu
El. Acela care vorbe?te cel mai familiar cu
divinul sãu Conducãtor are concep™ia cea mai
înaltã a mãrimii Lui, ?i este cel mai
ascultãtor de poruncile Lui. (MS 82, 1900)
Dacã ar fi fost scrisã toatã, istoria vie™ii
lui Daniel ar da la ivealã înaintea voastrã
capitole care v-ar arãta ispitele cu care a
avut sã dea piept ca batjocura, invidia ?i
ura; dar el s-a deprins sã biruie
dificultã™ile. El nu se încredea în propria
sa putere; el dezvãluia întregul sãu suflet
?i toate dificultã™ile sale înaintea
Pãrintelui sãu ceresc ?i el a crezut cã
Dumnezeu l-a auzit, ?i era mângâiat ?i
binecuvântat. El se ridica mai pe sus de
batjocurã ?i tot a?a va face oricine este un
biruitor. Daniel a ob™inut o stare de minte
lini?titã ?i plinã de voie bunã, deoarece
crede cã Dumnezeu e prietenul ?i ajutorul
sãu. Datoriile obositoare pe care le avea de
îndeplinit erau fãcute u?oare deoarece el
aducea lumina ?i iubirea lui Dumnezeu în
munca sa. „Toate cãrãrile Domnului sunt
îndurare ?i credincio?ie pentru cei care
merg pe ele. ” (YI, 25 aug. 1886)
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37. 37-42. Un tablou dublu. Chipul
descoperit lui Nebucadne™ar în timp ce
reprezintã deteriorarea împãrã™iilor
pãmântului în putere ?i slavã, reprezintã,
de asemenea, în mod corespunzãtor
deteriorarea religiei ?i moralitã™ii în
mijlocul poporului acestor împãrã™ii. ?n
mãsura în care na™iunile uitã pe Dumnezeu în
aceea?i mãsurã devin ?i ele slabe din punct
de vedere moral. Babilonul a dispãrut
deoarece în prosperitatea lui a uitat pe
Dumnezeu ?i a pus slava prosperitã™ii lui pe
seama realizãrii omene?ti. Imperiul Medo-
Persan a fost lovit de mânia cerului pentru
cã în imperiul acesta Legea lui Dumnezeu a
fost cãlcatã în picioare. Temerea de Domnul
nu a aflat loc în inimile poporului.
Influen™ele predominante în Medo-Persia au
fost nelegiuirea, blasfemia ?i corup™ia. ?
mpãrã™iile care au urmat au fost ?i mai
decãzute ?i mai stricate. Ele s-au
deteriorat din cauzã cã au lepãdat
ascultarea lor de Dumnezeu. ?n mãsura în
care L-au uitat, ele s-au coborât din ce în
ce tot mai jos pe scara valorii morale. (YI
22 sept. 1903)
38.
39.
40.
41.
42.
43.Fier ?i lut - amestecul biserici cu
statul. Am ajuns într-un timp când lucrarea
sfântã a lui Dumnezeu e reprezentatã de
picioarele chipului în care fierul era
amestecat cu lutul noroios. Dumnezeu are un
popor, un popor ales, al cãrui discernãmânt
trebuie sã fie sfin™it, care nu trebuie sã
devinã nesfânt prin punerea de lemn, fân ?i
paie pe temelie. Fiecare suflet care este
credincios fa™ã de poruncile lui Dumnezeu va
vedea cã trãsãtura distinctivã a credin™ei
noastre este Sabatul zilei a ?aptea. Dacã
autoritatea de stat ar onora Sabatul a?a cum
a poruncit Dumnezeu, aceasta ar sta în tãria
lui Dumnezeu în apãrarea credin™ei datã
sfin™ilor o o datã pentru totdeauna. Dar
bãrba™i de stat vor sus™ine sabatul fals, ?i
vor amesteca credin™a lor religioasã cu
™inerea acestui copilul al papalitã™ii, a?
ezându-l mai pe sus de Sabatul pe care
Domnul l-a sfin™it ?i l-a binecuvântat,
punându-l la o parte pentru om casã-l
sfin™eascã ca un semn între El ?i poporul
Lui pentru mii de genera™ii. Amestecarea
bisericii cu statul este reprezentatã prin
fier ?i lut. Unirea acesta slãbe?te toatã
puterea bisericilor. Aceastã investire a
bisericii cu puterea statului va aduce
rezultate rele. Oamenii aproape au trecut de
punctul îndelungii rãbdãri a lui Dumnezeu.
Ei au investit for™ele lor în politicã ?i s-
au unit cu papalitatea. Dar va veni timpul
când Dumnezeu va pedepsi pe cei care au
anulat Legea Lui, ?i lucrarea lor rea se va
întoarce asupra lor. (MS 63, 1899)
44.
45.
46. 46. O revela™ie divinã. Nebucadne™ar a
fost convins cã putea sã accepte
interpretarea aceasta ca o revela™ie divinã,
pentru cã lui Daniel i se descoperise
fiecare amãnunt al visului. Adevãrurile
solemne transmise de interpretarea acestei
viziuni de noapte au fãcut o adâncã impresie
asupra min™ii suveranului ?i în umilin™ã ?i
respect „a cãzut cu fa™a la pãmânt, ?i s-a
închinat”… Nebucadne™ar a vãzut lãmurit
deosebirea dintre în™elepciunea lui Dumnezeu
?i în™elepciunea oamenilor celor mai
învã™a™i ai împãrã™iei sale. (YI 8 sept.
1903)
47. 47. Un reflector de luminã. Prin
captivii evrei Domnul a fost fãcut cunoscut
pãgânilor din Babilon. Acestei na™iuni
idolatre i s-a dat o cunoa?tere a împãrã™iei
pe care Domnul avea sã o întemeieze ?i sã o
sus™inã prin puterea Sa împotriva întregii
puteri ?i viclenii a lui Satana. Daniel ?i
tovarã?i sãi Ezra ?i Neemia ?i mul™i al™ii
au fost martori pentru Dumnezeu în
captivitatea lor. Domnul i-a risipit printre
împãrã™iile pãmântului pentru ca lumina lor
sã poatã lumina strãlucitor în mijlocul
întunericului negru al pãgânismului ?i
idolatriei. Lui Daniel Dumnezeu i-a
descoperit lumina planurilor Sale, care
fuseserã ascunse în decursul multor
genera™ii. El a ales ca Daniel sã vadã în
viziune lumina adevãrului Sãu ?i sã
reflecteze lumina aceasta asupra mândrului
imperiu al Babilonului. Asupra împãratului
despot a fost îngãduit sã strãfulgere lumina
de la tronul lui Dumnezeu. S-a arãtat lui
Nebucadne™ar cã Dumnezeul cerului era stãpân
peste to™i oamenii ?i împãra™ii pãmântului.
Numele Lui trebuie sã se rãspândeascã în
calitatea de Dumnezeu mai pe sus de to™i
dumnezeii. Dumnezeu dorea ca Nebucadne™ar sã
în™eleagã cã cârmuitorii împãrã™iilor
pãmânte?ti aveau un cârmuitor în cer.
Credincio?ia lui Dumnezeu în izbãvirea celor
trei captivi din flãcãri ?i în îndreptã™irea
felului lor de purtare dovedeau minunata Lui
putere. O mare luminã s-a revãrsat de la
Daniel ?i tovarã?ii lui. Lucruri mãre™e s-au
spus cu privire la Sion, cetatea Domnului. ?
n felul aceasta inten™ioneazã Domnul ca
lumina spiritualã sã se reverse de la
santinelele sale credincioase dina ceste
zile pe de urmã. Dacã sfin™ii din Vechiul
Testament au dat o mãrturie atât de hotãrâtã
de loialitate, cum ar trebui poporul lui
Dumnezeu de azi având lumina acumulatã a
veacurilor, sã lumineze când profe™iile
Vechiului Testament s-au revãrsat în viitor
slava lor acoperitã? (Scrisoarea 32, 1899)
1. 1-5. Un chip al zilelor sfâr?itului. De
cãtre mul™i, Sabatul poruncii a patra este
considerat fãrã valoare, fiind tratat ca
ceva de nimic, în timp ce sabatul fals,
copilul papalitã™ii, este înãl™at. ?n locul
legilor lui Dumnezeu, sunt înãl™ate legile
omului pãcatului - legi care urmeazã sã fie
primite ?i privite a?a cum minunatul chip de
aur al lui Nebucadne™ar a fost primit ?i
privit de babilonieni. Dupã ce a fãcut
chipul acele mare, Nebucadne™ar a poruncit
ca sã i se aducã închinare, de to™i mari ?i
mici, de sus ?i de jos, boga™i ?i sãraci.
(MS 24, 1891)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.Se anticipa ceva neobi?nuit. Când
împãratul a vãzut cã voia lui nu era primitã
ca voia lui Dumnezeu, „s-a umplut de mânie”
?i înfã™i?area lui s-a schimbat împotriva
acestor oameni. Atribute satanice fãceau ca
fa™a lui sã aparã ca fa™a unui demon, ?i cu
toatã for™a pe care o putea avea, a ordonat
ca cuptorul sã fie încins de ?apte ori mai
tare de acum era de obicei, ?i a poruncit ca
oamenii cei mai puternici sã lege pe tineri
?i sã-i arunce în cuptor. El î?i dãdea seama
cã se cerea o putere mai mare decât cea obi?
nuitã pentru a se ocupe de ace?ti nobili
oameni. Mintea lui era puternic impresionatã
cã ceva neobi?nuit avea sã se interpunã în
favoarea lor, ?i oamenilor lui celor mai
tari li s-a poruncit sã se ocupe de ei. (ST
6 mai 1897)
20.
21.
22.
23.
24.
25.Hristos descoperit de captivi. Cum a ?
tiut Nebucadne™ar cã înfã™i?area celui de-al
patrulea era ca Fiul lui Dumnezeu?” El
auzise despre Fiul lui Dumnezeu de la evreii
captivi care erau în împãrã™ia lui. Ei
aduseserã cuno?tin™a despre viul Dumnezeu
care cârmuie?te totul. (RH 3 mai, 1892)
26.
27.
28.Asocia™ii au în™eles credin™a. Ace?ti
evrei credincio?i posedau mare capacitate
naturalã ?i culturã intelectualã ?i ocupau o
înaltã pozi™ie de onoare; dar toate aceste
avantaje nu i-au fãcut sã uite pe Dumnezeu.
Toate puterile lor erau supuse influen™ei
sfin™itoare a harului divin. Prin pilda lor
evlavioasã, prin integritatea lor
neclintitã, ei aduceau laudã Aceluia care i-
a chemat din întuneric la lumina Lui
minunatã. ?n minunata lor izbãvire, puterea
?i maiestatea lui Dumnezeu s-a desfã?urat
înaintea acelei mari mul™imi. Isus S-a a?
ezat alãturi de ei în cuptorul cu foc ?i
prin slava prezen™ei Sale a convins pe
mândrul împãrat al Babilonului cã nu putea
fi altcineva decât Fiul lui Dumnezeu. Lumina
cereascã luminase de la Daniel ?i tovarã?ii
lui, pânã când to™i asocia™ii lor au în™eles
credin™a care înnobila via™a lor ?i
înfrumuse™a caracterul lor. (RH, 1 feb.
1881).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17. 17. Oamenii destinului supraveghea™i cu
aten™ie. Domnul Dumnezeu atotputernic domne?
te. To™i împãra™ii, toate na™iunile sunt ale
Lui sub domnia ?i cârmuirea Lui. Resursele
Lui sunt nesfâr?ite. ?n™eleptul declarã:
„Inima împãratului este ca un râu de apã în
mâna Domnului pe care-l îndreaptã încotro
vrea. ” Aceia de ale cãror ac™iuni depind
na™iunile sunt supraveghea™i cu o vigilen™ã
care nu cunoa?te relaxare de Acela care dã
„împãra™ilor biruin™a” ale cãruia „sunt
scuturile pãmântului”. (RH 28 martie, 1907)
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.Astãzi sunt unii ca Nebucadne™ar. Trãim
în zilele de pe urmã ale istoriei acestui
pãmânt, ?i nu trebuie sã fim surprin?i de
nimic în ceea ce prive?te apostazia
tãgãduitorilor adevãrului. Necredin™a a
ajuns acum sã devinã o artã frumoasã la care
oamenii lucreazã spre nimicirea sufletului
lor. E o primejdie constantã aceea de a
exista în?elãciuni la predicatorii de la
amvon, a cãror via™ã contrazice cuvintele pe
care ei le rostesc, dar glasul de avertizare
?i de mustrare va fi auzit cât va dura
timpul ?i aceia care sunt vinova™i de
tranzac™ii în care nu ar trebui niciodatã sã
se intre, când sunt mustra™i sau sfãtui™i
prin instrumente rânduite de Domnul, vor
rezista la solie ?i vor refuza de a fi
corecta™i. Ei vor merge mai departe a?a cum
a fãcut Faraon, ?i Nebucadne™ar pânã când
Domnul retrage de la ei ra™iunea ?i inimile
lor devin neimpresionabile. Cuvântul
Domnului va veni la ei; dar dacã ei aleg sã
nu-l asculte, Domnul îi va face rãspunzãtori
de propria lor ruinã. (NL, nr. 31, p. 1)
34.
35.
36.
37. 37. Nebucadne™ar convertit deplin. ?n
via™a lui Daniel dorin™a de a slãvi pe
Dumnezeu era cea mai puternicã dintre toate
motivele. El ?i-a dat seama cã atunci când
stãtea în fa™a oamenilor cu influen™ã, e?
ecul de a recunoa?te pe Dumnezeu ca izvorul
în™elepciunii sale l-ar fi fãcut un
ispravnic necredincios. Iar dãinuitoarea lui
recunoa?tere a Dumnezeului cerului înaintea
împãra™ilor, a principilor, ?i a oamenilor
de stat, nu a scãzut nici cu o iotã
influen™a lui. ?mpãratul Nebucadne™ar
înaintea cãruia Daniel onorase atât de
adesea Numele lui Dumnezeu, a fost în cele
din urmã convertit deplin ?i a ajuns sã
înve™e sã laude, sã înal™e ?i sã slãveascã
„pe ?mpãratul cerurilor. ” (RH, 11 ian.
1906) O mãrturie caldã ?i elocventã. ?
mpãratul de pe scaunul de domnie babilonian
a devenit un martor pentru Dumnezeu, dând
mãrturia sa, caldã ?i elocventã, dintr-o
inimã recunoscãtoare care se împãrtã?ea de
îndurarea ?i de harul, de dreptatea ?i de
pacea naturii divine. (YI 13 dec. 1904)
1.
2.
3.
4.
5. 5-9. Prezen™a oaspetelui nevãzut sim™itã.
Un Veghetor care nu era recunoscut, dar a
cãrui prezen™ã era o putere de osândire, a
privit la aceastã scenã de profanare. Curând
Oaspetele nevãzut ?i neinvitat ?i-a fãcut
prezen™a sim™itã. ?n momentul când orgia era
în toi, o mânã de o paloare mortalã s-a
ivit, ?i a scris cuvinte de osândã pe zidul
sãlii, de petrecere. Cuvinte arzând urmau
mi?cãrile mâinii: „Mene, Mene, Tekel,
Upharsin” a fost scris în litere de flãcãri.
Pu™ine au fost literele trasate de mânã pe
zidul din fa™a împãratului, dar ele arãtau
cã puterea lui Dumnezeu era acolo. Bel?a™ar
a fost îngrozit. Con?tiin™a i s-a trezit.
Teama ?i presim™irea care totdeauna vin pe
urma celui vinovat, l-au apucat. Când
Dumnezeu îi face pe oameni sã se teamã, ei
nu pot ascunde intensitatea groazei lor.
Alarma s-a întins printre marii bãrba™i ai
împãrã™iei. Lipsa lor de respect hulitoare
fa™ã de cele sfinte s-a schimbat într-o
clipã. O groazã furioasã a biruit orice
stãpânire de sine… ?n zadar încerca regele
sã citeascã literele arzãtoare. Gãsise o
putere prea tare fa™ã de el. Nu putea sã
citeascã scrierea. (YI, 19 mai 1898)
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.Vezi E. G. White la Prov. 16,2 vol. , 3,
p. 231, 232.
1.
2.
3.
4.
5.O pozi™ie de neinvidiat. Pozi™ia lui
Daniel nu era o pozi™ie de invidiat. El
stãtea în fruntea unui cabinet necinstit,
abuziv, nelegiuit ai cãrui membrii îl
urmãreau cu ochii ageri, gelo?i, pentru a
gãsi vreun defect în purtarea lui. Ei au pus
spioni pe urma lui, pentru a vedea dacã nu
ar putea gãsi în felul acesta ceva împotriva
lui. Satana a sugerat acestor oameni un plan
prin care sã se poatã scãpa de Daniel.
Folosi™i religia lui ca un mijloc de a-l
condamna, a spus vrãjma?ul. (YI, 1 nov.
1900)
6.
7.
8.
9.
10.Integritatea neabãtutã este singura cale
sigurã. S-ar putea sã fie ceva dificil
pentru oamenii din pozi™ii înalte sã meargã
pe cãrarea integritã™ii neabãtute indiferent
dacã primesc laudã sau mustrare. ?i totu?i
aceasta este singura cale sigurã. Toate
rãsplãtirile pe care ei le-ar putea ob™ine
vânzându-?i cinstea, ar fi numai ca suflarea
din buze murdare, ca gunoiul care sã fie
mistuit de foc. Aceia care au curaj moral
pentru a sta în picioare în opozi™ie fa™ã de
viciile ?i erorile semenilor lor - poate ale
acelora pe care lumea îi cinste?te - vor
primi urã, insultã ?i neadevãruri
insultãtoare. Ei pot fi doborâ™i din pozi™ia
lor înaltã, pentru cã nu se lasã nici
cumpãra™i, nici vându™i, din cauzã cã nu pot
fi amãgi™i prin mituiri sau prin amenin™ãri
ca sã-?i pãteze mâinile cu nedreptate. Totul
pe pãmânt ar putea pãrea sã conspire contra
lor, dar Dumnezeu a pus pecetea Sa pe
lucrarea Sa. Ei poate sunt privi™i de
semenii lor ca oameni slabi, molatici,
necorespunzãtori pentru a de™ine o slujbã;
dar cât de cu totul deosebit îi prive?te Cel
Prea ?nalt. Aceia care îi dispre™uiesc sunt
cei cu adevãrat nepricepu™i. ?n timp ce
furtunile calomniei ?i batjocurii poate sã
urmãreascã pe omul integritã™ii în via™ã ?i
sã batã în mormântul lui, Dumnezeu are
cuvântul „bine” pregãtit pentru el. Viciul ?
i nelegiuirea în cel mai bun caz pot sã dea
o via™ã de nelini?te ?i nemul™umire ?i la
sfâr?itul ei o pernã cu ghimpi pe patul de
moarte. ?i cât de mul™i când î?i vãd felul
lor de purtare ?i rezultatele lui, sunt
împin?i sã punã capãt cu propriile lor mâini
carierii lor ru?inose. ?i dincolo de toate
acestea, a?teaptã judecata ?i pieirea finalã
irevocabilã. Depãrta™i-vã! (ST, 2 feb. 1882)
1.
2. 2-7. Emblema lui Mesia, un Miel. Lui
Daniel i-a fost datã o viziune cu fiare
înspãimântãtoare, reprezentând puterile
pãmântului. Dar emblema împãrã™iei lui Mesia
este un miel. ?n timp ce împãrã™iile
pãmânte?ti stãpânesc prin ascenden™a puterii
fizice, Hristos urmeazã sã înlãture orice
armã fireascã, orice instrument de
coerci™iune. ?mpãrã™ia Lui urma sã fie a?
ezatã pentru a înãl™a ?i a înnobila omenirea
cãzutã. (Scrisoarea 32, 1899).
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10 (Apoc. 20,12): Un registru fãrã gre?.
Existã un registru fãrã de gre? ™inut cu
privire la toate pãcatele sãvâr?ite. Toatã
neevlavia omului, toatã neascultarea lui de
poruncile cerului, sunt scrise în cãr™ile
din cer cu o exactitate fãrã gre?. Cifrele
vinovã™iei se acumuleazã repede ?i cu toate
acestea, judecã™ile lui Dumnezeu sunt
îndulcite cu har, pânã când cifrele au ajuns
la limita lor fixatã. Dumnezeu rabdã
îndelung încãlcãrile sãvâr?ite de oameni ?i
stãruie sã prezinte, prin instrumentele Sale
rânduite, solia Evangheliei, pânã când
timpul fixat a sosit. Dumnezeu suferã cu
rãbdare dumnezeiascã perversitatea celor
nelegiui™i dar declarã cã va mustra
abaterilor lor cu un toiag. ?n cele din urmã
el va îngãdui uneltelor nimicitoare ale lui
Satana sã predomine pentru a nimici. (MS 17,
1906) Exact înregistrate în cãr™ile din cer
sunt batjocurile ?i observa™iile triviale
fãcute de pãcãto?ii care nu iau seama la
chemarea harului atunci când Hristos le este
prezentat de slujitorul lui Dumnezeu. A?a
cum artistul pe o sticlã poleitã prinde
tabloul adevãrat al fe™ei omului, tot a?a
Dumnezeu trece zilnic în cãr™ile cerului o
înfã™i?are exactã a caracterului fiecãrui
individ. (MS 105, 1901)
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25. 25 (Ex. 31,13; Ezech. 20,12).
Indicatorul întors. Domnul a definit clar
calea cãtre cetatea lui Dumnezeu; dar marele
apostat a schimbat indicatorul a?ezând unul
fals - un sabat fals. El zice: „Voi lucra în
scopuri contrarii celor ale lui Dumnezeu.
Voi împuternici pe delegatul meu, omul
pãcatului, sã ia jos memorialul lui
Dumnezeu, Sabatul zilei a ?aptea. ?n felul
acesta voi arãta lumii cã ziua sfin™itã ?i
binecuvântatã de Dumnezeu a fost schimbatã.
Ziua aceea nu va trãi în mintea oamenilor.
Voi ?terge amintirea ei. Voi a?eza în locul
ei o zi care nu poartã împuternicirile
cerului, o zi care nu poate sã fie un semn
între Dumnezeu ?i poporul Sãu. Voi mâna pe
cei care acceptã ziua aceasta sã punã asupra
ei sfin™enia pe care Dumnezeu a pus-o asupra
zilei a ?aptea. Prin viceregele meu mã voi
înãl™a pe mine. Ziua întâia va fi slãvitã ?i
lumea protestantã va primi sabatul acesta
fals ca fiind adevãrat. Prin ne™inerea
Sabatului instituit de Dumnezeu voi face ca
Legea Lui sã fie dispre™uitã. Cuvintele: „Va
fi între Mine ?i voi ?i urma?ii vo?tri un
semn” le voi face sã serveascã de partea
Sabatului Meu. ?n felul acesta lumea va
deveni a mea. Voi fi stãpânul, prin™ul
lumii. ?n a?a fel voi stãpâni min™ile sub
puterea mea încât Sabatul lui Dumnezeu sã
fie un obiect de dispre™. Un semn? Voi face
din ™inerea zilei a ?aptea un semn de
neloialitate fa™ã de autoritã™ile
pãmântului. Legile omene?ti vor fi fãcute
atât de aspre încât bãrba™ii ?i femeile nu
vor îndrãzni sã ™inã Sabatul zilei a ?aptea.
De teamã sã nu ducã lipsã de hranã ?i de
îmbrãcãminte, ei se vor uni cu lumea la
cãlcarea Legii lui Dumnezeu; ?i pãmântul va
fi cu totul sub stãpânirea mea. ” Omul
pãcatului a instituit un sabat fals, ?i
lumea zisã cre?tinã a adoptat acest copil al
papalitã™ii, refuzând sã asculte de
Dumnezeu. ?n felul acesta, Satana conduce pe
bãrba™i ?i pe femei într-o direc™ie opusã
fa™ã de cetatea de scãpare, ?i prin
mul™imile care îl urmeazã, se demonstreazã
cã Adam ?i Eva nu sunt singurii care au
acceptat cuvintele vrãjma?ului viclean.
Vrãjma?ul a tot binele a rãsucit
indicatorul, a?a încât aratã spre cãrarea
neascultãrii ca fiind cãrarea fericirii. El
a insultat pe Iehova, refuzând de a asculta
de un „a?a zice Domnul”. El s-a gândit sã
schimbe timpurile ?i legile. (RH, 17
aprilie, 1900)
1.Vezi E. G. White, la Ier. 25,27-29.
2.Dumnezeu pregãte?te calea. ?n timp ce cei
care au rãmas credincio?i lui Dumnezeu în
mijlocul Babilonului cãutau pe Domnul ?i
studiau profe™iile care prevesteau
eliberarea lor, Dumnezeu pregãtea inima
împãra™ilor pentru a arãta îndurarea fa™ã de
poporul Lui pocãit. (RH, 21 martie, 1907)
3. 3-19. Profe™ia ?i rugãciunea. Exemplul
lui Daniel în ce prive?te rugãciunea ?i
mãrturisirea este dat pentru învã™ãtura ?i
încurajarea noastrã. De aproape ?apte zeci
de ani Israel fusese în captivitate. ?ara pe
care Dumnezeu o alesese ca proprietate a Sa
personalã a fost datã în mâinile pãgânilor.
Cetatea preaiubitã, primitoarea luminii
cerului, cândva bucuria întregului pãmânt,
era acum dispre™uitã ?i degradatã. Templul
care cuprinsese chivotul legãmântului lui
Dumnezeu ?i heruvimii slavei care umbreau
scaunul harului, era în ruine. Pânã ?i locul
lui era profanat de picioare nesfinte.
Oameni credincio?i care cunoscuserã slava de
mai înainte erau plini de chin sufletesc
pentru pustiirea casei sfinte care deosebea
pe Israel ca popor ales al lui Dumnezeu.
Oamenii ace?tia fuseserã martori la
amenin™ãrile lui Dumnezeu din cauza
pãcatelor poporului Sãu. Ei fuseserã martori
la împlinirea acestui cuvânt. Ei mai
fuseserã martori ?i la fãgãduin™ele cu
privire la favoarea Lui dacã Israel s-ar fi
întors la Dumnezeu ?i ar fi umblat cu bãgare
de seamã înaintea Lui. Peregrinii vârstei cu
capetele încãrun™ite se duceau la Ierusalim
ca sã se roage între ruinele lui. Ei îi
sãrutau pietrele ?i le udau cu lacrimile
lor, când implorau pe Domnul sã aibã milã de
Sion, ?i sã-l acopere cu slava neprihãnirii
Lui. Daniel ?tia cã timpul rânduit pentru
captivitatea lui Israel aproape se sfâr?ise,
dar nu credea cã din cauzã cã Dumnezeu
fãgãduise sã-i elibereze, ei în?i?i nu aveau
nimic de fãcut. Cu post ?i cu cãin™ã, el a
cãutat pe Domnul, mãrturisind propriile sale
pãcate ?i pãcatele poporului sãu. (EH, 9
feb. 1897)
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.Dreptatea ve?nicã introdusã. Prin
uneltele sale, alese, Dumnezeu în chip
îndurãtor va face cunoscut planurile Sale.
Atunci marea lucrarea a rãscumpãrãrii va
înainta. Oamenii vor afla de ispã?irea
pentru nelegiuire ?i de neprihãnirea ve?nicã
pe care a introdus-o Mesia prin jertfa Sa.
Crucea de pe Golgota este marele centru.
Lucrându-se pe adevãrul acesta jertfa lui
Hristos va fi fãcutã cu efect. Aceasta a
descoperit-o Gabriel lui Daniel ca rãspuns
la rugãciunea lui fierbinte. Cu privire la
aceasta au vorbit Moise ?i Ilie, ?i Hristos
cu prilejul schimbãri la fa™ã. Prin smerenia
de pe cruce, El urma sã adusã izbãvire ve?
nicã tuturor acelora care aveau sã-L urmeze,
dând dovadã pozitivã cã sunt despãr™i™i de
lume. (Scrisoarea 201, 1899)
1.
2.
3.Vezi E. G. W. la Daniel 1,8.
4.
5. 5-7. Hristos S-a arãtat lui Daniel. Un
personaj nu mai mic decât Fiul lui Dumnezeu,
S-a arãtat lui Daniel. Descrierea aceasta
este asemãnãtoare cu aceea datã de Ioan când
Hristos i-a fost descoperit pe insula
Patmos. Domnul vine acum cu un alt sol
ceresc pentru a explica lui Daniel ce va
avea loc în zilele de pe urmã. Cuno?tin™a
acesta a fost datã lui Daniel ?i
înregistratã de Inspira™ie pentru noi asupra
cãrora au venit sfâr?itul lumii. (RH 8 feb.
1881)
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.13. Sfat bun contra sfatului rãu. (Dan.
10,12. 13). Prin aceasta vedem cã uneltele
cere?ti au sã se lupte cu piedici mai
înainte ca scopul lui Dumnezeu sã fie
împlinit la timpul sãu. ?mpãratul Persiei
era stãpânit de cel mai mare dintre to™i
îngerii rãi. El refuza a?a cum fãcuse
faraon, sã asculte de cuvântul Domnului,
Gabriel declara: Mi s-a împotrivit douãzeci
?i una de zile prin cele prezentate de el
contra iudeilor. Dar Mihail a venit în
ajutorul lui ?i apoi el a rãmas cu împãra™ii
Persiei ™inând în frâu puterile
întunericului, dând sfat bun contra sfatului
rãu. ?ngerii buni ?i rãi iau parte în planul
lui Dumnezeu pentru împãrã™ia Lui de pe
pãmânt. Este planul lui Dumnezeu de a duce
mai departe lucrarea Sa pe cãi corecte, pe
cãi care vor spori slava Lui. Dar Satana
încearcã mereu sã lucreze împotriva planului
lui Dumnezeu. Numai smerindu-se înaintea lui
Dumnezeu pot servii lui Dumnezeu sã facã sã
înainteze lucrarea Lui. Niciodatã ei nu
trebuie sã depindã pentru succes de
propriile lor eforturi sau de paradã
exterioarã. (Scrisoarea 201, 1899)
13. 13. O luptã nevãzutã. Avem înaintea
noastrã în Cuvântul lui Dumnezeu ocazii în
care agen™i cere?ti lucreazã asupra min™ii
împãra™ilor ?i domnitorilor ?i în acela?i
timp ?i agen™i satanici lucrând, de
asemenea, asupra min™ii lor. Nici o
elocven™ã omeneascã în opinii omene?ti
puternic exprimate nu poate sã schimbe
lucrarea uneltelor satanice. Satana cautã
continuu sã închidã calea, a?a ca adevãrul
sã fie îngrãdit de uneltiri omene?ti, ?i cei
care au luminã ?i cuno?tin™ã sunt în cea mai
mare primejdie dacã nu se consacrã stãruitor
lui Dumnezeu, smerind eul, ?i dându-?i seama
de primejdia timpului. Fiin™e cere?ti sunt
rânduite sã rãspundã la rugãciunile acelora
care lucreazã neegoist pentru interesele
lucrãrii lui Dumnezeu. Chiar cei mai de
seamã îngeri din cur™ile cere?ti sunt
rândui™i sãaducã la îndeplinire rugãciunile
care se înal™ã la Dumnezeu pentru înaintarea
lucrãrii lui Dumnezeu. Fiecare înger are
postul lui anume al datoriei, pe care nu are
permisiunea sã-l pãrãseascã pentru vreun alt
loc. Dacã ar pleca, puterile întunericului
ar câ?tiga un avantaj… Zi dupã zi lupta
între bine ?i rãu merge înainte. Pentru ce
cei care au avut multe ocazii ?i avantaje
nu-?i dau seama de intensitatea acestei
lucrãri? Ei ar trebui sã fie pricepu™i cu
privire la aceasta, Dumnezeu este Suveranul.
Prin puterea Sa supremã El ™ine în frâu ?i
controleazã poten™a™ii de pe pãmânt. Prin
uneltele sale, El face lucrarea care a fost
rânduitã înainte de întemeierea lumii. Ca
popor, noi nu în™elegem a?a cum ar trebui
marea luptã care are loc între uneltele
invizibile, lupta dintre îngerii loiali ?i
cei neloiali. ?ngerii rãi sunt fãrã încetare
la lucru, plãnuindu-?i linia de atac,
controlând ca comanda™i, regi ?i domnitori,
for™ele omene?ti neloiale… Solicit pe
slujitorii lui Hristos sã imprime în mintea
tuturor acelora la care ajunge vocea lor,
adevãrul cu privire la îngeri. Nu vã deda™i
la specula™ii fanteziste. Cuvântul scris
este unica noastrã siguran™ã. Trebuie sã ne
rugãm ca ?i Daniel, ca sã fim ocroti™i de
fiin™e inteligente cere?ti. Ca duhuri
slujitoare îngerii sunt trimi?i sã slujeascã
acelora vor fi mo?tenitori ai mântuirii.
Ruga™i-vã , fra™ii mei, ruga™i-vã a?a cum nu
v-a™i rugat niciodatã mai înainte! Nu suntem
pregãti™i pentru venirea Domnului. Este
nevoie sã facem lucrare deplinã pentru ve?
nicie. (Scrisoarea 201, 1899)
1.
2.
3.(Vezi E. G. W. Comentarii la Is. 60,1).
Stele ?i pietre pre™ioase în coroanã. Trãind
o via™ã de devo™iune ?i de jertfire de sine
fãcând bine altora, voi a™i fi putut adãuga
stele ?i pietre pre™ioase la coroana pe care
o ve™i purta în cer, ?i sã vã aduna™i comori
ve?nice care nu se vestejesc. (MS 69, 1912)
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10. Cei nelegiui™i sunt lipsi™i de
pricepere. (Dan. 12,10). Nelegiui™ii au ales
pe Satana ca conducãtor al lor. Sub
controlul lui, minunatele însu?iri ale
min™ii sunt folosite pentru a construi
unelte ale distrugerii . Dumnezeu a dat
min™ii oamenilor o mare putere, puterea de a
dovedi cã Dumnezeu a înzestrat pe om cu
capacitatea de a face o mare lucrare
împotriva vrãjma?ului a toatã neprihãnirea,
putere de a arãta ce biruin™e se pot câ?tiga
în lupta împotriva rãului. Acelora care
împlinesc planul lui Dumnezeu pentru ei ?i
se vor rosti cuvintele: „Bine, rob bun ?i
credincios, ai fost credincios în pu™ine
lucruri, te voi pune peste multe lucruri,
intrã în bucuria stãpânului tãu. ” Ma?inãria
omeneascã a fost folositã pentru a face o
lucrare care este o binecuvântare pentru
omenire, ?i Dumnezeu este proslãvit. Dar
când cei cãrora Dumnezeu le-a încredin™at
capacitã™i ce predau în mâinile vrãjma?ilor,
ei devin o putere spre nimicire. Când
oamenii nu fac din Dumnezeu cel dintâi, ?i
cel din urmã ?i cel mai bun în toate, când
nu se predau Lui pentru executarea
planurilor Lui, Satana se introduce, ?i
folose?te în serviciul lui min™ile care,
date lui Dumnezeu ar fi putut realiza mult
bine. Sub îndrumarea lui, ei fac o lucrare
rea cu o putere mare ?i me?te?ugitã.
Dumnezeu inten™ioneazã ca ei sã lucreze la o
treaptã înaltã de ac™iune, sã în™eleagã
gândurile Lui, ?i astfel sã ob™inã o
educa™ie care s-i facã în stare sã facã
faptele neprihãnirii. Dar ei nu au nici o
ideea de aceastã educa™ie. Sunt neajutora™i.
Puterile lor nu-i cãlãuzesc bine, deoarece
sunt sub controlul vrãjma?ului. (Scrisoarea
141, 1902)
11.
12.
13.Daniel stã acum în partea lui. (Dan.
12,9. 4. 10. 13). A venit timpul ca Daniel
sã stea acum în partea lui de mo?tenire. A
venit timpul ca lumina datã lui sã meargã în
lume ca niciodatã mai înainte. Dacã cei
pentru care Domnul a fãcut atât de mult vor
umbla în luminã, cunoa?terea lui Hristos ?i
a profe™iilor cu privire la El de cãtre ei
va fi mult sporitã pe mãsurã ce se apropie
de încheierea istoriei acestui pãmânt. (MS
176, 1899)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.O inscrip™ie înspãimântãtoare ca semn.
Prin împotrivirea continuã, pãcãtosul se a?
azã în situa™ia cã nu ?tie altceva decât
împotrivire. Când trece cu vederea chemãrile
harului lui Dumnezeu ?i continuã sã semene
semin™ele îndoielii, deasupra u?ii lui se a?
eazã înspãimântãtoarea inscrip™ie ca semn:
„Efraim s-a lipit de idoli; lasã-l în pace.
” (Scrisoarea 51 a, 1895)
1.
2.
3.
4.
5.
6. 6. 7 (Mica 6,6-8). Când jertfele sunt
respingãtoare. (Osea 6,6. 7). Multele jertfe
ale iudeilor ?i sângele ce curgea pentru a
face ispã?ire pentru pãcate pentru care ei
nu sim™eau pocãin™ã adevãratã erau totdeauna
respingãtoare pentru Dumnezeu. El a vorbit
prin Mica, zicând: (Mica 6,6-8 citat).
Daruri costisitoare ?i o asemãnare de
sfin™enie nu pot câ?tiga favoarea lui
Dumnezeu. El cere pentru îndurãrile Sale un
duh cãit, o inimã deschisã pentru lumina
adevãrului, iubire ?i milã pentru semenii
no?tri ?i un duh care refuzã de a fi mituit
prin avari™ie sau egoism. Preo™ii ?i
domnitorii erau lipsi™i de aceste lucruri
esen™iale pentru favoarea lui Dumnezeu ?i
darurile lor cele mai scumpe ?i ceremoniile
lor fastuoase erau o urâciune înaintea Lui.
(ST 21 martie, 1878)
1.Vezi E. G. White la Ier. 23,1.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.Vezi E. G. White la Prov. 16,11, vol. 3.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.Vezi E. G. White la Ier. 23,1.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.Vezi E. G. W. la Apoc. 18,1.
24.
25.
26.
27.
28.29 (Fapte 2,17-18). O împlinire mai
evidentã. Dacã aceastã profe™ie a lui Ioel a
avut o împlinire par™ialã în zilele
apostolilor, noi trãim într-un timp când ea
urmeazã sã se manifeste ?i mai evident
pentru poporul lui Dumnezeu. El va revãrsa
în a?a fel Duhul Sfânt asupra poporului Sãu,
încât ei vor deveni o luminã în mijlocul
întunericului moral ?i o mare luminã va fi
reflectatã în toate pãr™ile lumii. O, de-ar
spori credin™a noastrã ca Domnul sã poatã
lucra puternic cu poporul Sãu! (MS 49, 1908)
1. 1-2. Scuzele pentru amânare dezonoreazã
pe Dumnezeu (Hagai 1,1. 2). Expresia
„Poporul aceste zice” este semnificativã. ?n
vremea ocaziei lor, israeli™ii nu se
dovediserã binevoitori. O ascultare promptã
se a?teaptã de la cei pe care Dumnezeu îi
alege ?i îi conduce. Scuzele pentru amânare
sunt o dezonoare pentru Dumnezeu. ?i totu?i
cei care aleg sã meargã pe propriile lor
cãi, adesea produc scuze ingenioase pentru
îndreptã™irea de sine. Astfel israeli™ii
declarau cã ei începuserã sã reclãdeascã,
dar cã fuseserã întrerup™i în lucrarea lor
din cauza piedicilor nãscocite de cãtre
vrãjma?ii lor. Piedicile acestea, judecau
ei, erau o indica™ie cã acela nu este timpul
potrivit pentru a reclãdi. Ei declarau cã
Dumnezeu introduse dificultã™i pentru a
mustra graba lor înfocatã. Acesta e motivul
pentru care, într-o comunicare prin profetul
Sãu, El Se referea la ei nu ca „poporul
meu”, ci ca poporul acesta”. Israeli™ii nu
aveau o scuzã realã pentru a pãrãsi lucrarea
lor la templu. Timpul când se ridicau cele
mai serioase obiec™iuni era timpul ca ei sã
stãruiascã în a clãdi. Dar ei erau mâna™i de
o neplãcere egoistã de a da piept cu
primejdii prin trezirea împotrivii vrãjma?
ilor lor. Ei nu aveau credin™a care este o
încrederea neclintitã în lucrurile
nãdãjduite o puternicã încredin™are despre
lucrurile care nu se vãd. Ei ezitau de a
merge mai departe prin credin™a în
providen™a deschizãtoare de drumuri a lui
Dumnezeu, pentru cã nu puteau sã vadã sfâr?
itul de la început. Când s-au ivit
dificultã™i, ei au fost lesne abãtu™i de la
lucrare. Istoria aceasta se va repeta. Vor
fi e?ecuri religioase pentru cã oamenii nu
au credin™ã. Când privesc la lucrurile care
se vãd, apar imposibilitã™i, dar Dumnezeu îi
poate cãlãuzi pas cu pas pe calea pe care El
dore?te ca ei sã o ia. Lucrarea Lui va
înainta numai pe mãsurã ce servii Sãi merg
înainte prin credin™ã. ?n timp ce s-ar putea
ca sã fie chema™i sã treacã prin vremuri
grele, ei ar trebui totu?i sã-?i aducã mereu
aminte cã se luptã cu un vrãjma? slãbit ?i
bãtut. Poporul lui Dumnezeu va trebui sã
biruie în cele din urmã orice putere a
întunericului. (RH 5 dec. 1907)
2. 2. Gre?ita interpretare a profe™iei a
împiedicat lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu
are resurse. Mâna Lui conduce ma?inãria.
Când a venit timpul ca templul Lui sã fie
reclãdit, El a ac™ionat asupra lui Cir ca
agent al Sãu, sã în™eleagã profe™iile cu
privire la Sine, ?i sã acorde libertatea
poporului iudeu. ?i mai mult, Cir le-a pus
la dispozi™ie cele necesare pentru a rezidi
templul Domnului. Lucrarea acesta a început
sub Cir, ?i succesorii Lui au dus mai
departe lucrarea începutã. (Is. 45,1 ?i
44,28) Samaritenii au încercat sã împiedice
lucrarea aceasta. Prin rapoartele lor
neadevãrate ei au trezit bãnuialã în min™ile
u?or fãcute sã intre la bãnuialã ?i din
cauza aceste descurajãri iudeii au devenit
necredincio?i ?i nepãsãtori în ce prive?te
lucrarea pe care Domnul arãtase cã ar fi
fãcut-o. Lor li s-a opus uzurpatorul
Smerdis. „Atunci s-a oprit lucrarea Casei
lui Dumnezeu la Ierusalim. Astfel ea a fost
opritã pânã în anul al doilea al domniei lui
Dariu, împãratul Persiei. Când Darius a
ajuns la tron, el a înlãturat lucrarea ?i
interdic™ia uzurpatorului. Dar chiar ?i
atunci oamenii care ar fi trebuit sã fie cei
mai interesa™i au continuat sã fie
nepãsãtori. Ei aplicau gre?it profe™ia datã
de Inspira™ie. Ei au interpretat gre?it
Cuvântul lui Dumnezeu ?i au declarat cã nu
venise încã timpul de a zidi, ?i cã pânã nu
vor fi împlinite zilele pe deplin, ei nu vor
întreprinde lucrarea. Dar în timp ce au
lãsat la o parte zidirea casei Domnului,
templul în care s-ar fi putut închina lui
Dumnezeu, pânã va fi venit pe deplin sfâr?
itul timpului specificat ca robie a
iudeilor, ei ?i-au zidit case frumoase
pentru ei. (MS 116, 1897)
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.Mustrarea schimbatã în încurajare. Numai
dupã a doua solie a lui Hagai, poporul ?i-a
dat seama cã Domnul le vorbe?te serios. Ei
nu au îndrãznit sã treacã cu vederea
avertizarea repetatã cã prosperitatea lor ?i
binecuvântarea lui Dumnezeu depindeau de
întreaga lor ascultare din instruc™iunile
date lor. ?ndatã ce au hotãrât sã
împlineascã cuvintele Domnului, soliile Lui
de mustrare s-au transformat în cuvinte de
încurajare. O, ce Dumnezeu îndurãtor avem!
El zice: „Eu sunt cu voi”. Domnul Dumnezeul
omniprezent domne?te. El asigurã poporul cã
dacã erau ascultãtori, vor fi a?eza™i într-o
pozi™ie în care El putea sã-i binecuvânteze
pentru propria Lui salvã. Dacã poporul lui
Dumnezeu se va sprijini pe El, ?i va crede
în El, El îi va binecuvânta. (MS 116, 1897)
1. 1-9. 11. 12. Parabola care aratã ce
aprobã Dumnezeu. Vorbind de zidirea unei
case pentru Dumnezeu, profetul Hagai aratã
în parabole ce aprobã ?i ce condamnã
Dumnezeu. (Hagai 2,1-9. 11. 122). Aceasta
este o parabolã. Jertfa amintitã sub numele
de carne sfântã, este o reprezentare a lui
Hristos, care era temelia economiei iudaice,
?i care trebuie sã fie privit pururea ca
Acela care face posibilã curã™irea omului de
pãcat. (MS 95, 1902)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9. Superioritatea ?i scopul celui de-al
doilea templu. (Hagai 2,9). Slava exterioarã
a templului nu era slava Domnului. Era datã
instruc™iunea cu privire la ceea ce
constituia binecuvântarea care avea sã se
odihneascã asupra templului. Restaurarea lui
într-un stil mai simplu decât al primului
templu, urma sã a?eze înaintea poporului
într-o luminã corespunzãtoare gre?eala lor
trecutã de a-?i pune încrederea în pompa ?i
splendoarea formei ?i ceremonii exterioare.
Templul trebuie sã fie înãl™at la data
aceasta, de asemenea, pentru a îndepãrta
ocara neascultãrii lor de Dumnezeu. Hagai a
învã™at poporul cã prin pocãin™ã din inimã ?
i prin grabnica terminare a templului, ei
trebuia sã caute sã fie curã™i™i de pãcatul
neascultãrii care îi îndepãrtase de Dumnezeu
?i amânase împlinirea poruncii de a se
ridica ?i a zidi… Prin neglijarea
templului, care era oglinda prezen™ei lui
Dumnezeu, poporul dezonorase foarte mult pe
Dumnezeu. Ei erau acum instrui™i sã ™inã
casa Lui în onoare sacrã, nu din cauza
mãre™iei ei, cum fãceau iudeii pe vremea lui
Hristos, ci pentru cã Dumnezeu fãgãduise sã
fie acolo. ?i acest al doilea templu urma sã
fie superior celui dintâi pentru cã într-un
anumit sens Mesia avea sã-l onoreze cu
prezen™a Lui personalã. (RH, 12 dec. 1907)
10. 10-13. 14. Serviciu acceptabil. Pentru
ca constructorii celui de-al doilea templu
sã nu facã nici o gre?ealã, Domnul i-a
instruit lãmurit în forma unei parabole, cu
privire la natura serviciului acceptabil
înaintea Lui… (Hagai 2,10-13). Un suflet
stricat de pãcat este reprezentat prin
figura unui corp mort în stare de
putrefac™ie. Toate spãlãturile ?i stropirile
impuse în legea ceremonialã erau învã™ãturi
în parabole, arãtând necesitatea unei
lucrãri de curã™ire a sufletului mort în
gre?eli ?i pãcate, cum ?i necesitatea
puterii sfin™itoare a Duhului Sfânt (Hagai
2,14) (RH, 19 dec. 1907)
11.
12.
13.
14. 14-19. Inima dezrobitã. (Hagai 2,14-19).
?n textul acesta inima este descoperitã.
Domnul ia cuno?tin™ã de toate lucrãrile
fiilor oamenilor. El poate reduce; El poate
spori ?i binecuvânta. Credincio?ii cu
numele care dovedesc prin faptele lor cã ei
încã mai ™in la practica egoistã, lucreazã
pe temeiul unor principii lume?ti.
Principiile de dreptate ?i integritate nu
sunt trãite în practica vie™ii. (MS 95,
1902)
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23. 23. Pietre sau pietre scumpe ?lefuite.
Cre?tinii sunt giuvaerele lui Hristos. Ei
trebuie sã lumineze viu pentru El, revãrsând
lumina frumuse™ii Lui. Luciul lor depinde de
?lefuirea pe care o primesc. Ei pot alege sã
fie ?lefui™i sau sã rãmânã ne?lefui™i. Dar
oricine este declarat vrednic de un loc în
templul Domnului trebuie sã se supunã
lucrãrii de ?lefuire. Fãrã de ?lefuirea pe
care o sãvâr?e?te Domnul ei nu pot reflecta
mai multã luminã ca o pietricicã de rând.
Hristos spune omului: „Tu e?ti al Meu. Te-am
cumpãrat. Acum e?ti doar o piatrã brutã, dar
dacã te la?i în mâinile Mele, te voi ?lefui
?i lucirea cu care vei strãluci va aduce
cinste Numelui Meu. Nimeni nu te va smulge
din mâna Mea. Te voi face comoara Mea
deosebitã. ?n ziua de încoronare a Mea vei
fi un giuvaer în coroana bucuriei mele. ”
Lucrãtorul divin nu prãpãde?te timpul pe
material fãrã de valoare. Numai pietrele
pre™ioase le ?lefuie?te El dupã chipul unui
palat, îndepãrtând toate pãr™ile brute.
Procesul acesta este sever ?i penibil, rãne?
te mândria omeneascã. Hristos taie adânc în
via™a pe care omul în îndestularea lui de
sine a privit-o ca fiind deplinã ?i înlãturã
înãl™area de sine din caracter. El înlãturã
prin tãiere suprafa™a în plus, ?i ?ezând
piatra pe polizor o apasã tare, pentru ca sã
fie tocitã orice asperitate. Apoi ™inând
piatra pre™ioasã în luminã, Domnul vede în
ea o reflectare a Sa, o declarã vrednicã de
a ocupa un loc în caseta Sa. „?n ziua
aceea, zice Domnul o?tirilor… te voi lua ?i
te voi pãstra ca pe o pecete; cãci Eu te-am
ales, zice Domnul o?tirilor. ” Binecuvântatã
fie experien™a oricât de severã, care dã
valoare nouã pietrei, ?i o face sã luceascã
cu o strãlucire vie. (RH 19 dec. 1907)
Via™a ascunsã în Hristos este pãstratã.
Dumnezeu nu va îngãdui ca vreunul din
sincerii Sãi lucrãtori sã fie lãsat singur
ca sã se lupte contra unor for™e superioare
?i sã fie biruit. El pãstreazã ca pe o
piatrã pre™ioasã pe oricine are via™a
ascunsã cu Hristos în Dumnezeu. Cu privire
la oricare din ace?tia, El zice: „Te voi
pãstra ca pe o pecete, cãci Eu te-am ales. ”
(MS 95, 1902)
6. 6-9. Un apel pu™in luat în seamã. (Zah.
2,1-9). Ce trist e sã te gânde?ti cã acest
apel mi?cãtori a primit un rãspuns atât de
restrâns. Dacã chemarea acesta stãruitoare
de a fugi din Babilon ar fi fost ascultatã;
cât de deosebitã ar fi fost starea iudeilor
în grelele vremuri ale lui Mardoheu ?i ale
Esterei! Planurile Domnului cu poporul Sãu
au fost totdeauna acelea?i. El dore?te sã
reverse asupra copiilor oamenilor bogã™iile
unei mo?tenirii ve?nice. ?mpãrã™ia Lui este
o împãrã™ie ve?nicã. Când cei care au ales
sã devinã supu?i ascultãtori ai Celui Prea ?
nalt sunt în cele din urmã mântui™i în
împãrã™ia slavei, scopul lui Dumnezeu pentru
omenire va fi fost împlinit. (RH 26 dec.
1907).
1. 1. Aceea?i lucrare astãzi. Iosua este
înfã™i?at ca rugându-se de înger. Suntem noi
angaja™i în aceea?i lucrare? Se înal™ã
cererile noastre la Dumnezeu în credin™ã
vie? Deschidem noi lui Isus u?a inimii ?i
închidem orice posibilitate de intrare
pentru Satana? Ob™inem noi zilnic o luminã
mai clarã ?i putere mai mare, ca sã putem
rãmâne în neprihãnirea lui Hristos? Ne golim
noi inimile de orice egoism ?i le curã™im
noi, pregãtindu-se pentru a primi ploaia
târzie din cer? Acum este timpul ca sã ne
mãrturisim pãcatele ?i sã le pãrãsim pentru
ca ele sã meargã mai înainte la judecatã ?i
sã fie ?terse. (RH 19 nov. 1908) 1-3. Un
pârâtor mincinos. Aceia care onoreazã pe
Dumnezeu ?i pãzesc poruncile Lui sunt supu?i
la acuza™iile lui Satana. Vrãjma?ul lucreazã
cu toatã energia pentru a duce pe oameni la
pãcat. Apoi sus™ine cã datoritã pãcatelor
lor trecute, trebuie sã i se îngãduie sã
exercite asupra lor cruzimea lui infernalã
ca supu?i ai lui. Cu privire la acesta,
Zaharia a scris: „El mi-a arãtat pe marele
preot Iosua” - un reprezentant al acelor
care ™in poruncile lui Dumnezeu - „stând în
picioare înaintea ?ngerului Domnului ?i pe
Satana stând la dreapta lui, ca sã-l
pârascã. ” Hristos este Marele nostru
Preot. Satana stã în picioare înaintea Lui
noapte ?i ziua ca un pârâtor al fra™ilor. Cu
puterea lui stãpânitoare, el prezintã
fiecare trãsãturã defectuoasã a
caracterului, ca motiv suficient pentru
retragerea puterii ocrotitoare a lui
Hristos, îngãduind astfel ca Satana sã
descurajeze ?i sã distrugã pe cei pe care el
i-a fãcut sã pãcãtuiascã. Dar Hristos a
fãcut ispã?ire pentru fiecare pãcãtos. Putem
noi auzi prin credin™ã pe Avocatul nostru
zincând: „Domnul sã te mustre, Satano!
Domnul sã te mustre, El care a ales
Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tãciune
scos din foc?” „Dar Iosua era îmbrãcat cu
haine murdare. ” ?n felul acesta apar
pãcãto?ii înaintea vrãjma?ului care prin
puterea lui stãpânitoare ?i în?elãtoare i-a
îndepãrtat de la ascultarea de Dumnezeu. Cu
ve?minte de pãcat ?i de ocarã îmbracã
vrãjma?ul pe cei care au fost înfrân™i de
ispitele lui, ?i apoi declarã cã nu este
drept ca Hristos sã fie Lumina ?i Apãrãtorul
lor. (MS 125, 1901)
2.
3.
4. 4. Admira™ia de sine vine ca rezultat al
ignoran™ei. Orice înãl™are de sine ?i
admira™ie de sine sunt rezultatul necunoa?
terii lui Dumnezeu ?i a lui Isus Hristos pe
care El L-a trimis. Cât de repede va muri
stima noastrã de noi în?ine, ?i mândria va
fi smeritã în pulbere, când privim farmecul
fãrã pereche al caracterului lui Hristos!
Sfin™enia caracterului Lui, este reflectatã
de to™i cei care ?i servesc în duh ?i în
adevãr. Dacã buzele noastre au nevoie de
curã™ire, dacã ne dãm seama de starea
noastrã de lipsã ?i venim la Dumnezeu cu
cãin™ã a inimii, Domnul va îndepãrta
necurã™enia. El va spune îngerului Sãu:
„dezbrãca™i-l de hainele murdare de pe el ?i
îmbrãca™i-l cu haine de sãrbãtoare”. (RH 22
dec. 1896) 4. 5. Haine de sãrbãtoare. Bie™i
muritori pocãi™i, auzi™i cuvintele lui Isus,
?i când auzi™i crede™i: „Iar îngerul luând
cuvântul a zis celor ce erau înaintea Lui
(pentru a împlini poruncile Lui):
„Dezbrãca™i-l de hainele murdare de pe el!”
Eu voi ?terge vinovã™iile lui. Voi acoperi
pãcatele Lui. îi voi pune în socotealã
neprihãbirea Mea. ” ?i lui i-a zis: „Iatã cã
îndepãrtez de la tine nelegiuirea ?i te
îmbrac cu haine de sãrbãtoare. ” Hainele
murdare sunt înlãturate deoarece Hristos
zice: „Iatã cã îndepãrtez de la tine
nelegiuirea. ” Nelegiuirea este transferatã
asupra inocentului, nepãtatului ?i sfântului
Fiu al lui Dumnezeu, ?i omul cu totul lipsit
de merite stã în picioare înaintea Domnului
curã™it de toatã nedreptatea ?i îmbrãcat cu
neprihãnirea ui Hristos atribuitã, pusã lui
în socotealã. Ah, ce haine de sãrbãtoare
sunt acestea! ?i Hristos face pentru ei mai
mult decât atât (Zah. 3,5). Acesta este
cinstea pe care Dumnezeu o va da acelora
care sunt îmbrãca™i cu ve?mintele
neprihãnirii lui Hristos. Cu o încurajare ca
aceasta, cum mai pot oamenii sã stãruie în
pãcat? Cum pot ei sã mâhneascã inima lui
Hristos? (MS 125, 1901) 4-7. O experien™ã
care se realizeazã (Zah. 3,4-7). Acela care
era îmbrãcat cu haine murdare reprezintã pe
cei care au sãvâr?it gre?eli dar care au
venit într-o pozi™ie de pocãin™ã atât de
sincerã încât Domnul, care iartã toate
pãcatele fa™ã de care se face pocãin™ã, a
fost mul™umit. Satana cautã sã punã într-o
pozi™ie umilitoare pe to™i cei care s-au
pocãit în adevãr de pãcatele lor. ?i aceia
care continuã sã meargã pe un drum gre?it
sunt îndemna™i de Satana sã tortureze pe cel
care s-a pocãit. . . Oamenii care au mers
prea departe în nelegiuirea lor ?i care nu ?
i-au mãrturisit niciodatã pãcatele lor vor
cãuta sã arunce tot repro?ul posibil asupra
acelora pe care Satana a fãcut tot posibilul
ca sã-i distrugã, dar care s-au pocãit ?i s-
au umilit înaintea lui Dumnezeu,
mãrtrurisind pãcatele lor Mântuirotului care
iartã pãcatul ?i primesc iertare. Oamenii
care nu s-au pocãit de pãcatele lor ?i nu au
primit iertare, vor chinui pe cei care s-au
pocãit într-adevãr, repetând gre?elile lor
fa™ã de cei care nu cuno?teau nimic cu
privire la gre?eala sãvâr?itã. Ei acuzã ?i
osândesc pe cei pocãi™i ca ?i cum ei
personal ar fi nevinova™i. Mi-a fost arãtat
cã experien™a raportatã în capitolul 3 al
lui Zaharia se reactiveazã acum, ?i va
continua sã fie câtã vreme oamenii, fãcând
caz de curã™ie, refuzã de a-?i smeri inima ?
i a-?i mãrturisi pãcatele. (Scrisoarea 360,
1906)
1.
2.
3.
4.
5.
6. 6. Vezi E. G. W. la 2Imparati 2,11-15,
vol. 2, p. 163. 6. 7. 10. Puterea asumatã
nu e tãria de la Dumnezeu. Capitolul acesta
este plin de încurajare pentru cei care fac
lucrarea Domnului în aceste zile de pe urmã.
Zorobabel se dusese la Ierusalim pentru a
clãdi casa Domnului. Dar a fost împresurat
de greutã™i. Vrãjma?ii lui „au muiat inima
poporului lui Iuda, l-au înfrico?at ca sã-l
împiedice sã zideascã ?i sã zãdãrniceascã
lucrarea. ” Dar Domnul a mijlocit în
favoarea lor, ?i casa a fost terminatã.
(Zah. 4,6. 7. 10) Exact acelea?i
dificultã™i care au fost create pentru a
zãdãrnici refacerea ?i dezvoltarea lucrãrii
lui Dumnezeu, marii mun™i de dificultã™i
care s-au ivit în calea lui Zorobabel, vor
fi întâlni™i de to™i cei care astãzi sunt
loiali fa™ã de Dumnezeu ?i fa™ã de lucrarea
Lui. Multe nãscociri omene?ti sunt folosite
pentru a executa planuri dupã mintea ?i voia
oamenilor cu care Dumnezeu nu lucreazã. Dar
nu cuvintele fãloase ?i nici o mul™ime de
ceremonii este ceea ce aratã cã Domnul
lucreazã cu poporul Sãu. Puterea asumatã de
instrumentul omenesc nu hotãrã?te în
chestiunea acesta. Aceia care se a?azã în
opozi™ie cu lucrarea Domnului s-ar putea ca
pentru un timp sã stânjeneascã, dar acela?i
Duh care a cãlãuzit lucrarea Domnului de-a
lungul timpului, o va cãlãuzi ?i astãzi.
„Nici prin putere, nici prin tãrie, ci prin
Duhul Meu, zice Domnul o?tirilor!” Domnul
vrea ca fiecare suflet sã fie tare în
puterea Lui. El vrea ca noi sã privim la El,
primind îndurãri de la El. (RH 16 mai, 1899)
7.
8.
9.
10.
11. 11-14. (Mat. 25,1-13). Uleiul curã™ã
sufletul. Noi to™i avem nevoie sã studiem ca
niciodatã mai înainte parabola cu cele zece
fecioare. Cinci dintre ele erau în™elepte
iar cinci era neîn™elepte. Cele în™elepte au
luat ulei în vasele lor împreunã cu
candelele lor. Acesta este uleiul sfânt
reprezentat de Zaharia ( Zaharia 4,11-14).
Aceastã reprezentare este de cea mai mare
valoare pentru cei care pretind a cunoa?te
adevãrul. Dar dacã nu practicãm adevãrul, nu
vom primi uleiul sfânt, pe care îl revarsã
din sine cele douã ™evi de aur. Uleiul este
primit în vase pregãtite pentru ulei. Duhul
Sfânt în inimã este cel care lucreazã prin
iubire ?i curã™ã sufletul. Satana lucreazã
cu toatã puterea lui infernalã pentru a
stinge lumina aceea care ar trebui sã ardã
viu în suflet ?i sã lumineze în fapte bune.
Cuvintele lui Dumnezeu cãtre Zaharia aratã
de unde vine uleiul auriu ?i lumina lui vie,
pe care Domnul o aprinde în cãmãrile
sufletului ?i dã luminã lumii prin fapte
bune. Satana va lucra pentru a stinge lumina
pe care Dumnezeu o are pentru fiecare
suflet, întinzându-?i umbra lui de-a
curmezi?ul cãrãrii pentru a intercepta orice
razã de luminã cereascã. El ?tie cã timpul
lui este scurt. Poporul lui Dumnezeu trebuie
sã se alipeascã de Dumnezeu, altminteri î?i
pierd echilibrul. Dacã cultivã trãsãturi de
caracter mo?tenire sau cultivate care
reprezintã gre?it pe Hristos, în timp ce
prin mãrturisire sunt ucenicii Lui, sunt
reprezenta™i prin omul care a venit la
ospã™ul Evangheliei fãrã de a fi îmbrãcat cu
haina de nuntã, ?i de fecioarele neîn™elepte
care nu aveau ulei în vasele lor cu candele
lor. Noi trebuie sã ne alipim de ceea ce
Dumnezeu declarã cã e adevãr chiar dacã
întreaga lume este contra lui. (MS 140,
1901) Uleiul transmis prin soli (Zah. 4,1-
3. 11-14). Prin fiin™ele sfinte care
înconjoarã tronul Sãu, Domnul comunicã
neîntrerupt cu locuitorii pãmântului. Uleiul
auriu reprezintã harul cu care Dumnezeu
alimenteazã continuu candelele credincio?
ilor. Dacã uleiul acesta sfânt nu ar fi
turnat din cer în soliile Duhului Sânt,
uneltele rãului ar avea control deplin
asupra oamenilor. Dumnezeu este dezonorat
când noi nu primim comunicãrile pe care El
le trimite. ?n felul acesta, noi refuzãm
uleiul auriu pe care El ar vrea sã-l toarne
în sufletele noastre pentru a fi transmis
celor care sunt în întuneric. (RH, 3 feb.
1903) Cuvânt se revarsã în inima solului.
(Zah. 4,11-14). Acestea se revarsã în vasele
de aur, care reprezintã inima solilor lui
Dumnezeu, care duc Cuvântul Domnului la
oameni în avertismente ?i îndemnuri.
Cuvântul însu?i a?a cum este reprezentat
uleiul de aur trebuie sã se reverse din cei
doi mãslini care stau lângã Domnul a tot
pãmântul. Acesta este botezul Duhului Sfânt
cu foc. Acesta va deschide sufletul celor
necredincio?i pentru convingere. Nevoile
sufletului pot fi împlinite numai prin
lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Omul
nu poate face nimic de la sine, pentru a
mul™umi dorurile inimii ?i pentru a împlini
aspira™iile inimii. (MS 199, 1897)
12.(Is. 58,8). Pentru a primi neîntrerupt
omul trebuie sã dea neîntrerupt. Capacitatea
de a primi uleiul sfânt de la cei doi
mãslini care se revarsã, este pentru
primitor aceea ca el sã reverse din sine
uleiul acela sfânt în cuvânt ?i faptã pentru
a satisface nevoile altora suflete. Lucrare,
lucrare scumpã ?i mul™umitoare - sã prime?ti
mereu ?i sã dai mereu! Capacitatea de a
primi e pãstratã numai dând. (NL, nr. 12, p.
3,4)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7-13. Refacerea spiritualã este viitoare.
Lucrarea despre care scrie Zaharia este o
preînchipuire a refacerii spirituale care
urmeazã sã fie sãvâr?itã pentru Israel
înainte de sfâr?itul timpului (Zah. 8,9. 11-
13. 7. 8) (Scrisoarea 42, 1912)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12-17. Rãspunzãtor pentru întuneric. ?
ntunericul lumii neamurilor a fost atribuit
neglijen™ei na™iunii iudaice, a?a cum este
arãtat în capitolul 9 din Zaharia. (Zah.
9,12-17). ?ntreaga lume este cuprinsã în
contractul marelui plan al mântuirii. (MS
65, 1912)
13.
14.
15.
16. 16 (Is. 53,11; Ef. 1,18). Rãsplãtirea
lui Hristos. (Zah. 9,16; Ef. 1,18; Is.
53,11). Hristos prive?te la poporul Sãu în
curã™ia ?i desãvâr?irea lor ca rãsplãtire a
tuturor suferin™elor , umilirii ?i iubirii
Sale, ?i ca adaos la slava Sa - Hristos
marele centru de la care radiazã toatã
slava. (RH 22 oct. 1908)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.Nu cere platã pe orice serviciu fãcut.
Astãzi, ca ?i în zilele lui Maleahi, sunt
pastori care lucreazã nu pentru cã nu
îndrãznesc a proceda altfel, nu pentru cã
vaiul zace asupra lor, ci pentru salariul pe
care ei trebuie sã-l primeascã. E cu totul
gre?it de a cere platã pentru orice serviciu
fãcut pentru Domnul. Tezaurul Domnului a
fost secãtuit de cei care au fost numai o
pagubã pentru lucrare. Dacã pastorii se
predau cu totul lucrãrii lui Dumnezeu ?i î?i
consacrã toate puterile dezvoltãrii cauzei
Lui, nu vor duce lipsã de nimic. Atât cât
prive?te cele trecãtoare, ei au o parte mai
bunã decât Domnul lor ?i mai bunã decât
ucenicii Sãi ale?i pe care El i-a trimis.
(SW 3 ian. 1905)
11. 11. Prosperitatea iudeilor urma sã
descopere slava lui Dumnezeu. (Mal. 1,11).
Cuvintele profetice ale lui Maleahi ?i-au
ajuns împlinirea în proclamarea adevãrului
Domnului cãtre neamuri. Dumnezeu, în
în™elepciunea Lui nemãrginitã, a ales pe
Israel ca depozitar al comorilor nepre™uite
ale adevãrului pentru toate na™iunile. El
le-a dat Legea Sa ca standard al
caracterului pe care ei urma sã-l dezvolte
în fa™a lumii, în fa™a îngerilor ?i în fa™a
lumilor necãzute. Ei trebuia sã descopere
înaintea lumii legile guvernãrii cerului.
Prin învã™ãturã ?i exemplu ei trebuia sã dea
o mãrturie hotãrâtã pentru adevãr. Slava lui
Dumnezeu, maiestatea ?i puterea Lui, trebuia
sã se dea pe fa™ã în toatã prosperitatea
lor. Ei urma sã fie o împãrã™ie de preo™i ?i
de prin™i. Dumnezeu i-a îndestulat cu toate
posibilitã™ile ca sã devinã na™iunea cea mai
mare de pe pãmânt. Prin neloialitate,
poporul ales al lui Dumnezeu ?i-a dezvoltat
un caracter exact opus caracterului pe care
El dorea ca ei sã ?i-l dezvolte. Ei ?i-au
pus propria lor amprentã ?i propria lor
inscrip™ie pe adevãr. Ei au uitat pe
Dumnezeu ?i au pierdut din vedere înaltele
lor privilegii ca reprezentan™i ai Lui.
Binecuvântãrile pe care ei le primiserã nu
aduceau binecuvântãri lumii. Toate
avantajele lor erau folosite pentru propria
lor slãvire. Ei jefuiau pe Dumnezeu de
slujirea pe care El o cerea de la ei ?i
jefuiau pe semenii lor de cãlãuzire
religioasã ?i de un exemplu sfânt. Ca ?i
locuitorii lumii antediluviene ei urmau
orice închipuire a inimii lor rele. ?n felul
acesta, ei fãceau ca cele sfinte sã aparã ca
o formã, zicând: „Acesta este templul
Domnului, templul Domnului, templul
Domnului” pe când în acela?i timp ei
reprezentau gre?it caracterul lui Dumnezeu,
dezonorând Numele Lui ?i spurcând sanctuarul
Lui. (SW 10 ian. 1905)
12.
13.Vezi E. G. White la Lev. 1,3, vol. 1, p.
59.
1.2. Dumnezeu cere mai mult decât ?i dãm
noi. (Mal. 2,1. 2) Domnul cere de la to™i
cei care se declarã a fi poporul Lui, mult
mai mult decât îi dau ei. El a?teaptã ca, în
Hristos Isus, credincio?ii sã descopere
lumii în cuvânt ?i faptã, cre?tinismul care
a fost exemplificat în via™a ?i caracterul
Mântuitorului. Dacã Cuvântul lui Dumnezeu
este închis în inima lor, ei vor prezenta o
demonstra™ie practicã cu privire la puterea
?i curã™ia Evangheliei. Mãrturia datã în
felul acesta lumii este de o valoare mult
mai mare decât predicile sau mãrturisirile
de evlavie care nu dau pe fa™ã fapte bune.
Aceia care cheamã Numele lui Hristos sã-?i
aducã aminte cã ei fac o impresie favorabilã
sau nefavorabilã cu privire la religia
biblicã, asupra min™ii tuturor acelora cu
care vin în contact. (SW 17 ian. 1905)
1. 1-3. Adevãrul, o continuã probã (Mal.
3,1-3). Tot ce este în caracterul nostru ce
nu poate sã intre în cetatea lui Dumnezeu va
fi respins; dacã ne supunem lucrãrii
Domnului de curã™ire, toatã zgura ?i tot
cositorul vor fi mistuite de foc. Când cei
ale?i ai Domnului vor primi lumina
corespunzãtoare pentru timpul acesta, nu vor
fi mâna™i sã se înal™e pe ei în?i?i. Ei nu
vor fabrica un standard dupã care sã-?i
mãsoare propriul lor caracter; deoarece
Domnul a dat un standard unic, prin care
fiecare caracter sã fie probat. Nu existã un
standard pentru sãrac, ?i un altul pentru
bogat, deoarece to™i vor fi încerca™i prin
legea aceea care ne îndeamnã sã iubim pe
Dumnezeu mai pe sus de orice ?i oricine ?i
pe aproapele nostru ca pe noi în?ine. Aceia
care câ?tigã comoara cerului sunt cei care ?
i-au depus comoara sus. Dumnezeu ne dã
luminã ?i prilejuri de a învã™a de la
Hristos; pentru ca sã putem fi asemenea Lui
în spirit ?i caracter, dar nu trebuie sã ne
conformãm la nici un standard omenesc.
Trebuie sã primim adevãrul lui Dumnezeu în
inimã, ca el sã poatã reglementa via™a ?i
forma caracterul. Domnul prive?te asupra
oamenilor în diferitele sfere în care ei se
mi?cã ?i caracterul este pus la probã în
diferitele împrejurãri în care sunt a?eza™i.
Adevãrul curat, ales, înãl™ãtor este o
continuã probã pentru a mãsura pe om. Dacã
adevãrul stãpâne?te con?tiin™a ?i este un
principiu dãinuitor în inimã, devine un
instrument activ lucrãtor, lucreazã prin
iubire ?i curã™ã sufletul. Dar dacã cunoa?
terea adevãrului nu dã na?tere la nici o
frumuse™e în suflet, dacã nu domole?te nu
îmblânze?te ?i nu creeazã din nou pe om dupã
însu?i chipul lui Dumnezeu, nu e de nici un
folos pentru primitor; este ca o aramã
sunãtoare ?i un chimval zãngãnitor. Adevãrul
a?a cum este el în Isus, sãdit în inimã de
cãtre Duhul Sfânt, totdeauna lucreazã
dinãuntru în afarã se va da pe fa™ã în
cuvintele noastre, duhul nostru ?i în
ac™iunile noastre fa™ã de oricine cu care
suntem în legãturã. (Scrisoarea 20 a, 1893)
2.
3. 3. 4, Un proces de înnobilare. (Mal. 3,3.
4). ?n textul acesta este zugrãvit un proces
înnobilator ?i curã™itor care urmeazã sã fie
sãvâr?it în inima oamenilor de Domnul o?
tirilor. Procesul este cât se poate de
penibil pentru suflet, dar numai prin
mijlocul acesta poate fi îndepãrtatã zgura.
Este lucru necesar sã trecem prin încercãri,
deoarece prin acestea suntem adu?i alãturi
de Pãrintele nostru ceresc, în ascultare de
voia Lui, pentru ca sã-I putem aduce o
jertfã în neprihãnire. Domnul vede unde
avem nevoie sã fim curã™i™i pentru împãrã™ia
Lui cereascã. El nu ne va lãsa în cuptor
pânã ce suntem mistui™i de tot. Ca un
înnobilator ?i curã™itor de argint, El
prive?te la copiii Sãi, urmãrind procesul de
curã™ie, pânã când deosebe?te chipul Sãu în
noi. Cu toate cã adesea sim™im flacãra
suferin™ei aprinzându-se în jurul nostru, ?i
uneori ne temem cã vom fi mistui™i cu
desãvâr?ire, totu?i bunãtatea iubitoare a
lui Dumnezeu este tot atât de mare fa™ã de
noi în împrejurãrile acestea ca ?i atunci
când suntem liberi în spirit ?i biruitori în
El. Cuptorul este pentru a purifica ?i
înnobila, nu pentru a mistui ?i a distruge.
Dumnezeu în providen™a Lui, urmeazã sã ne
punã la încercare, sã ne cure™e ca pe fiii
lui Levi, ca sã putem sã-I aducem o jertfã
în neprihãnire. (SW 7 feb. 1905) Orice
încercare necesarã, repetatã rareori. (Mal.
3,3. 4). Aici este procesul, procesul de
înnobilare de purificare care trebuie sã fie
adus la îndeplinire de cãtre Domnul o?
tirilor. Lucrarea este atât cât se poate de
penibilã pentru suflet, dar numai prin
procesul acesta pot fi îndepãrtate
murdãriile ?i necurã™iile care întineazã. ?
ncercãrile noastre sunt toate necesare
pentru a ne putea aduce aproape de Tatãl
nostru ceresc, în ascultarea de voia Lui, ca
sã putem aduce Domnului o jertfã în
neprihãnire. Dumnezeu ne-a dat fiecãruia
dintre noi însu?iri ?i talente pe care sã le
dezvoltã. Avem nevoie de o experien™ã nouã ?
i vie în via™a dumnezeiascã pentru ca sã
facem voia lui Dumnezeu. Nici o mãsurã din
experien™ã trecutã nu va fi îndestulãtoare
pentru prezent ?i nu ne va întãri pentru a
birui dificultã™ile din calea noastrã.
Trebuie sã avem un nou har ?i o proaspãtã
putere în fiecare zi pentru a fi biruitori.
Rareori suntem a?eza™i în toate amãnuntele
în aceea?i situa™ie de douã ori. Avraam,
Moise, Ilie, Daniel ?i mul™i al™ii au fost
to™i amarnic încerca™i, dar nu în acela?i
fel. Fiecare are încercãrile ?i necazurile
sale personale în drama vie™ii, dar exact
aceea?i încercare rareori vor veni de douã
ori. Fiecare are propria sa experien™ã
aparte în caracterul ?i împrejurãrile ei,
pentru a îndeplini o anumitã lucrare.
Dumnezeu are o lucrare, un scop, în via™a
fiecãruia dintre noi. Fiecare faptã, oricât
de micã, are locul ei în experien™a vie™ii
noastre. Noi trebuie sã avem lumina ?i
experien™a continuã care vin de la Dumnezeu.
Avem to™i nevoie de ele, ?i Dumnezeu e mai
mult decât binevoitor ca sã le avem, dacã le
primim (RH 22 iunie, 1886)
4.
5. 5-17. O scenã cu douã grupuri. ?n
capitolul 3 al lui Maleahi sunt prezentate
douã grupuri. Aici Domnul aduce acuza™ii
împotriva declaratului Sãu popor care nu
sunt santinele credincioase. Acuza™ia ?i
soma™ia lui Dumnezeu contra acestui popor
este precisã ?i hotãrâtã (Mal. 3,5-12).
Datoria omului este de a fi credincios în a
da Domnului partea pe care El o cere în
zecimi ?i daruri, pentru a putea fi mijloace
spre a sãvâr?i lucrarea fãrã de încurcãturã
sau piedicã, este clar specificatã. Este
prezentat un popor care nu este plin de
Duhul Sfânt, pentru cã nu au umblat smerit
cu Dumnezeu ?i nu au fost credincio?i
cura™i, nepãta™i ?i sfin™i înaintea Lui.
Dumnezeu zice: „Cuvintele voastre sunt aspre
împotriva Mea , zice Domnul ?i mai
întreba™i: ‘Ce-am spus noi împotriva Ta?’
A™i zis: ‘Degeaba slujim lui Dumnezeu, ?i ce
am câ?tigat dacã am pãzit poruncile Lui, ?i
am umblat tri?ti înaintea Domnului o?
tirilor? Acum fericim pe cei trufa?i… da, ei
ispitesc pe Dumnezeu ?i scapã. ’” Cine le
ceruse sã umble tri?ti? Nu Hristos.
Triste™ea lor este rodul propriei lor voin™e
?i propriului lor duh nesfin™it. Ei se plâng
unul de altul ?i de Dumnezeu, luând o
înfã™i?are de oameni dezamãgi™i, lãsând
impresia cã nu face sã fie cre?tini. A fi
invidios ?i gelos pe fra™i înseamnã a fi
invidios ?i gelos pe Dumnezeu. MS 15, 1899)
6.
7.
8.Jefuirea de slujire. Aceia care refuzã de
a se a?eza de partea Domnului ?l jefuiesc de
slujirea pe care El o cere. Ce chirie ?l
plãtesc ei pentru cã locuiesc în casa Lui,
lumea acesta? Ei se poartã ca ?i cum ei ar
fi creat lumea, ca ?i cum ar avea un drept
de a folosi ceea ce au a?a cum le place.
Dumnezeu noteazã reaua întrebuin™are din
partea lor a talan™ilor Lui. (MS 50, 1901)
9.
10.11. O solie încã obligatorie. Datoria e
datorie, ?i ar trebui împlinitã numai ca
atare. Dar Domnul are milã de noi în starea
noastrã decãzutã, ?i înso™e?te poruncile
Sale cu fãgãduin™e. El cheamã poporul Sãu
sã-L punã la încercare, declarând cã va
rãsplãti ascultarea cu cele mai bogate
binecuvântãri. (Mal. 3,10. 11) (SW 14 feb.
1905)
11.Dumnezeu poate risipi mijloacele. Aceia
care re™in în chip egoist mijloacele lor nu
trebuie sã fie surprin?i dacã mâna lui
Dumnezeu risipe?te posesiunile lor. Ceea ce
ar fi trebuit sã fie consacrat pentru
înaintarea lucrãrii ?i cauzei Lui, dar care
a fost re™inut, poate fi retras în multe
chipuri. Dumnezeu îi va cerceta cu judecã™i.
Se vor suferi multe pierderi. Dumnezeu poate
risipi mijloacele pe care El le-a împrumutat
administratorilor Sãi, dacã ace?tia refuzã
de a le folosi spre salva Lui. Unii nu vor
avea nici una din pagubele acestea ca sã le
aminteascã de neglijen™a lor în datorie, dar
cazul lor s-ar putea sã fie cu atât mai fãrã
de nãdejde. (SW 21 feb. 1905)
12.
13. 13-16. O singurã persoanã nu urmeazã sã
facã toatã lucrarea de mãrturisire. Faptul
cã Domnul a fost reprezentat ca ascultând
cuvintele rostite de martorii Sãi, ne spune
cã Isus e chiar în mijlocul nostru, el zice.
„Acolo unde sunt doi sau trei aduna™i în
Numele Meu, sunt ?i Eu în mijlocul lor. ” Nu
urmeazã ca o singurã persoanã sã facã toatã
lucrarea de mãrturisire pentru Isus, ci
oricine iube?te pe Dumnezeu urmeazã sã
mãrturiseascã despre valoarea nepre™uitã a
harului ?i adevãrului Sãu. Aceia care
primesc lumina adevãrului trebuie sã
primeascã învã™ãtura pentru a fi educa™i sã
nu tacã, ci sã vorbeascã adesea unul cu
altul. Ei trebuie sã-?i aducã aminte de
adunarea din Sabat, când aceia care iubesc
pe Dumnezeu ?i se tem de El, ?i care cugetã
la Numele Lui, pot avea prilejul de a-?i
exprima gândurile, vorbind unul altuia…
Fiecare sã caute sã devinã un cre?tin
inteligent purtându-?i rãspunderea ?i
fãcându-?i partea în a face adunarea
interesantã ?i profitabilã. Maiestatea
cerului ??i identificã interesele cu acelea
ale credincio?ilor oricât de modestã ar fi
situa™ia lor. ?i oriunde sunt privilegia™i
de a se aduna laolaltã, este potrivit ca ei
sã vorbeascã adesea unul cu altul, dând glas
recuno?tin™ei ?i iubirii care este un
rezultat al gândirii asupra Numelui
Domnului. Astfel Dumnezeu va fi proslãvit
când ia aminte ?i ascultã iar adunarea de
experien™e va fi consideratã ca cea mai
pre™ioasã dintre toate adunãrile deoarece
cuvintele rostite sunt înscrise în cartea
amintirii (MS 32, 1894)
14.
15.
16. 16. Amintirea mereu împrospãtatã.
Fiecare izbãvire, fiecare binecuvântare, pe
care Dumnezeu a dat-o în trecut poporului
Sãu, ar trebui sã fie pãstratã proaspãtã în
sala amintirii ca o garan™ie sigurã a unor
noi ?i mai bogate binecuvântãri pe care El
le va revãrsa. Binecuvântãrile Domnului sunt
adaptate la nevoile poporului Sãu. (MS 65,
1912) Prezenta™i partea luminoasã a
religiei. Nu satisface™i pe vrãjma?,
stãruind asupra pãr™ii întunecoase a vie™ii
voastre, încrede™i-vã ?i mai mult în Isus
pentru ajutor, spre a rezista ispitei. Dacã
am fi cugetat ?i am fi vorbit mai mult
despre Isus, ?i mai pu™in despre noi în?ine,
am fi avut mai mult prezen™a Lui. Dacã
rãmânem în El, vom fi atât de mult umplu™i
cu pace, credin™ã ?i curaj, ?i am avea o
experien™ã atât de victorioasã de povestit
când venim la adunare, încât al™ii ar fi
înviora™i prin mãrturia noastrã clarã ?i
puternicã pentru Dumnezeu. Aceste recunoa?
teri pre™ioase pentru lauda slavei harului
Sãu, când sunt sus™inute de o via™ã cre?
tineascã, au o putere irezistibilã care
lucreazã la mântuirea de suflete. Latura
luminoasã a religiei va fi prezentatã de
to™i cei care sunt zilnic consacra™i lui
Dumnezeu. Nu ar trebui sã dezonorãm pe
Domnul prin jalnica povestire a încercãrilor
care apar dureroase. Toate încercãrile care
sunt primite ca educatori vor produce
bucurie. ?ntreaga via™ã religioasã va fi
înãl™ãtoare, inspiratoare, înnobilatoare,
înmiresmatã cu cuvinte ?i fapte bune.
Vrãjma?ului îi face mare plãcere ca
sufletele sã fie deprimate, abãtute, el
dore?te ca necredincio?ii sã ob™inã impresii
gre?ite cu privire la efectul credin™ei
noastre. Dar Dumnezeu dore?te ca mintea sã
ocupe o treaptã mai înaltã. El dore?te ca
fiecare suflet sã triumfe în puterea
sus™inãtoare a Rãscumpãrãtorului. (SW 7
martie 1905) (Evrei 10,25) Reflectarea
razelor de luminã. (Mal. 3,16). Cre?tinului
îi e acordatã bucurie de a culege raze de
luminã ve?nicã de la tronul slavei, ?i de a
reflecta aceste raze nu numai pe propria sa
cãrare dar ?i pe cãrarea acelora cu care se
asociazã. Rostind cuvinte de nãdejde ?i de
încurajare, de laudã plinã de recuno?tin™ã ?
i voie bunã amabilã, el se poate strãdui sã
facã pe cei din jurul sãu mai buni, de a-i
înãl™a, spre a-i îndrepta spre cer ?i spre
slavã, ?i de a-i conduce sã caute, mai pe
sus de toate cele pãmânte?ti, bunurile ve?
nice, mo?tenirea nemuritoare, bogã™iile
nepieritoare. (SW 7 martie 1905) 16. 17.
Fãgãduin™e ce vor fi verificate. Cuvintele
de încheiere ale textului acestuia schi™eazã
experien™a pe care poporul lui Dumnezeu
urmeazã sã o aibã în viitor. Avem un minunat
viitor înaintea noastrã ca popor.
Fãgãduin™ele capitolului 3 din Maleahi vor
fi verificate pânã la literã. (Scrisoarea
223, 1904) ?ngerii a?teaptã rugãciuni.
Cãuta™i cât mai cu râvnã o experien™ã ?i o
evlavie mai profundã ?i deprinde™i-vã sã
umbla™i cu bãgare de seamã. (Mal. 3,16. 17).
Dumnezeu nu pãrãse?te pe copiii Sãi supu?i
gre?elii care sunt slabi în credin™ã ?i care
fac multe gre?eli. Domnul ia aminte ?i
ascultã rugãciunile ?i mãrturia lor. Aceia
care au privirea a™intitã la Isus zi dupã zi
?i orã dupã orã, care vegheazã în vederea
rugãciunii, se apropie de Isus. ?ngeri cu
aripile întinse a?teaptã sã ducã rugãciunile
lor pline de cãin™ã la Dumnezeu ?i sã le
înscrise în cãr™ile cerului. (Scrisoarea 90,
1895)
17. 17. Orice strãlucire este luminã
reflectatã. Toatã strãlucirea pe care o
posedã cei care au câ?tigat cea mai bogatã
experien™ã e doar o reflectare a luminii
Soarelui neprihãnirii. Acela care trãie?te
cel mai aproape de Isus strãluce?te cel mai
viu. ?i sã mul™umim lui Dumnezeu cã Domnul
are pe cei ascun?i ai Lui, care nu sunt
recunoscu™i de lume, dar ale cãror nume sunt
scrise în cartea vie™ii Mielului.
Splendoarea celei mai mãrunte pietre
pre™ioase din caseta lui Dumnezeu ?l va
glorifica. Sunt mul™i care în timpul vie™ii
acesteia nu par sã fie deosebit de onora™i.
Dar Domnul vede pe cei care ?l slujesc.
(Mal. 3,17) (Scrisoarea 94, 1903) Giuvaere
pretutindeni. Dumnezeu are giuvaere în toate
bisericile ?i nu e datoria noastrã de a face
condamnãri generale ale lumii declarate
religioase, ci în umilin™ã ?i iubire, sã
prezentãm tot adevãrul a?a cum este în Isus.
Sã vadã oamenii evlavia ?i consacrarea, sã
observe caracter cre?tin ?i vor fi atra?i la
adevãr. Acela care iube?te mai pe sus de
toatã pe Dumnezeu ?i pe semenul sãu ca pe
sine, va fi o luminã în lume. Aceia care au
cuno?tin™a adevãrului trebuie sã o comunice.
Ei trebuie sã înal™e pe Isus,
Rãscumpãrãtorul lumii, ei trebuie sã
vorbeascã despre Cuvântul vie™ii. (RH 17
ian. 1893)
1. 1 (Ps. 11,6; Ioan 8,44). Rãdãcina ?i
ramurile rãului. ?ntreaga lucrare a tatãlui
minciunilor este raportatã în codul cerului,
?i cei care se dau pe ie în?i?i în slujba
lui Satana pentru a publica ?i a prezenta
oamenilor minciunile lui Satana prin precept
?i practicã, vor primi dupã faptele lor.
Rãdãcinã ?i ramurã vor fi mistuite de focul
zilelor de pe urmã. Satana, marele general
al apostaziei este rãdãcina ?i to™i
lucrãtorii lui, care propagã minciunile lui
cu privire la Legea lui Dumnezeu, sunt
ramurile. (MS 58, 1897)
2.
3.
4.
5. 5. 6. Solia lui Ilie. ?n epoca aceasta,
chiar înainte de a doua venire a lui Hristos
pe norii cerului, Dumnezeu cheamã oameni
care sã pregãteascã un popor care sã stea în
ziua cea mare a Domnului. Exact o lucrare ca
aceea pe care a îndeplinit-o Ioan, urmeazã
sã fie sãvâr?itã în zilele acestea de pe
urmã. Domnul dã solii poporului Sãu prin
uneltele pe care El le-a ales ?i vrea ca
to™i sã ia seama la îndemnurile ?i
avertizãrile pe care le trimite. Solia care
precede lucrarea publicã a lui Hristos a
fost: Pocãi™i-vã, vame?i ?i pãcãto?i,
pocãi™i-vã farisei ?i saduchei „cãci ?
mpãrã™ia cerului s-a apropiat. ” Solia
noastrã nu urmeazã sã fie o solie de pace ?i
lini?te. Ca popor care credem în apropiata
venire a lui Hristos, avem de dus o solie
precisã: „Pregãte?te-te sã întâmpini pe
Dumnezeul tãu”. Solia noastrã trebuie sã
fie tot atât de directã ca ?i aceea a lui
Ioan. El a mustrat regi pentru nelegiuire.
Fãrã a ™ine seama de primejdia în care era
via™a sa, el nu a îngãduit niciodatã ca
adevãrul sã lâncezeascã pe buzele sale.
Lucrarea noastrã în epoca acesta trebuie sã
fie fãcutã cu credincio?ie… ?n timpul
acesta de apostazie universalã, Dumnezeu
cheamã pe solii Sãi sã proclame Legea Sa în
spiritul ?i puterea lui Ilie. Dupã cum Ioan
Botezãtorul, pregãtind un popor pentru
întâia venire a lui Hristos, a atras aten™ia
la Cele Zece Porunci, tot a?a ?i noi nu în
sunete neclare, trebuie sã vestim solia:
„Teme™i-vã de Dumnezeu ?i da™i-I slavã, cãci
a venit ceasul judecã™ii Lui. ” Cu râvna
care a caracterizat pe profetul Ilie ?i pe
Ioan Botezãtorul, noi trebuie sã ne strãduim
sã pregãtim calea pentru a doua venire a lui
Hristos. (SW 21 martie 1905)
1.2. Aten™ia concentratã asupra na?terii
Domnului Isus. Domnul a mi?cat pe în™elep™ii
pentru a merge ?i a cãuta pe Isus ?i El I-a
cãlãuzit printr-o stea. Aceastã stea,
pãrãsindu-i când s-au apropiat de Ierusalim,
i-au condus ca sã facã cercetãri în Iudea;
cãci ei au gândit cã nu era posibil ca
preo™ii cei mai de seamã ?i teologii sã fie
necunoscãtori cu privire la acest mare
eveniment. Venirea acestor oameni în™elep™i
a pus întreaga na™iune în cuno?tin™ã de
obiectivul cãlãtoriei lor ?i le-a îndreptat
aten™ia la evenimentele importante care
începeau sã fie cunoscute. (2 SP, 26)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16-18. Credincio?ia a fãcut ca mânia sã
fie nevãtãmãtoare. Toatã aceastã teribilã
nenorocire a fost îngãduitã de Dumnezeu
pentru a umili mândria na™iunii iudaice.
Crimele ?i nelegiuirea lor au fost a?a de
mari încât Domnul a îngãduit nelegiuitului
Irod sã-i pedepseascã în felul acesta. Dacã
ei ar fi fost mai pu™in mândri ?i ambi™io?i
dacã via™a lor ar fi fost curatã,
obiceiurile lor simple ?i sincere, Dumnezeu
i-ar fi ocrotit ca sã nu fie umili™i în
felul acesta ?i fãcu™i sã sufere de cãtre
vrãjma?ii lor. Dumnezeu ar fi putut într-un
mod deosebit sã facã mânia împãratului
nevãtãmãtoare, pentru poporul Sãu, dacã ei
ar fi fost credincio?i ?i desãvâr?i™i
înaintea Lui. El nu a putut sã intervinã în
mod deosebit pentru ei, pentru cã faptele
lor erau o urâciune înaintea Lui. (2 SP, 28)
1. 1-3 Vezi E. G. White referitor la Luca
1,76-77.
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7. 8. (Luca 3,7-9) Cine erau „puii de
nãpârci? Fariseii erau foarte stric™i cu
privire la observarea formelor ?i
obiceiurilor exterioare ?i erau plini de
trufie, lume?ti, ipocri™i ?i de îndreptã™ire
de sine. Saducheii respingeau credin™a în
învierea mor™ilor ?i existen™a îngerilor ?i
erau sceptici cu privire la Dumnezeu.
Aceastã sectã era în mare mãsurã alcãtuitã
din caractere nevrednice dintre care mul™i
erau desfrâna™i în obiceiurile lor. Prin
expresia „pui de nãpârci” Ioan în™elegea pe
aceia care erau rãutãcio?i ?i du?mãno?i
împotrivindu-se voin™ei exprese a lui
Dumnezeu. Ioan a îndemnat pe ace?ti oameni
„sã facã fapte vrednice de pocãin™ã”. Adicã
aratã cã e?ti convertit, cã tu, caracterul
tãu este transformat…. Nu cuvinte, nici
mãrturisire de credin™ã, ci fapte -
pãrãsirea pãcatelor ?i ascultarea de
poruncile lui Dumnezeu - dovede?te adevãrata
pocãin™ã ?i adevãrata convertire. (MS 112,
1901)
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13-17. (Marcu 1,9-11. Luca 3,12. 22;
Ioan 1,32. 33). ?ngeri ?i un porumbel de
aur. Dumnezeu Isus a fost exemplul nostru în
toate lucrurile ce ™in de via™ã ?i sfin™ire.
El a fost botezat în Iordan, tot a?a cum cei
care vin la El trebuie sã fie boteza™i. ?
ngerii cere?ti priveau cu un interes profund
la scena botezului Mântuitorului ?i dacã
ochii acelora care priveau scena, ar fi fost
deschi?i ei ar fi vãzut o?tile cere?ti
înconjurând pe Fiul lui Dumnezeu pe când
acesta a îngenuncheat pe malul Iordanului.
Domnul a fãgãduit lui Ioan un semn prin care
el putea cunoa?te cine era Mesia, ?i acum
când Domnul Isus a ie?it afarã din apã,
semnul fãgãduit a fost dat; pentru cã el a
vãzut cerurile deschise ?i Duhul lui
Dumnezeu asemenea unui porumbel de aur
strãlucitor coborând asupra capului Domnului
Hristos ?i o voce s-a auzit din ceruri
spunând: „Acesta este Fiul Meu prea iubit,
în care-Mi gãsesc plãcerea. ” (YI, 23 iunie,
892) (Romani 8,26; Evrei 4,16) Cerul
deschis pentru cereri (Matei 3,13-17). Ce
înseamnã aceastã scenã pentru noi? Cât de
nepãsãtori am citit raportul despre botezul
Domnului, fãrã sã ne dãm seama de marea lui
importan™ã pentru noi ?i de faptul cã Domnul
Hristos a fost acceptat de Tatãl în locul
sau pentru om. Când Domnul Isus S-a plecat
în genunchi pe malul Iordanului ?i ?i-a
înãl™at cererea sa, neamul omenesc a fost
prezentat Tatãlui prin El care a îmbrãcat
divinitatea Sa în corpul naturii omene?ti,
Domnul Isus S-a oferit pe Sine Tatãlui în
favoarea omului pentru ca cei care au fost
despãr™i™i de Dumnezeu prin pãcat, sã poatã
fi adu?i înapoi la Dumnezeu prin meritele
divinului Peti™ionar. Din cauza pãcatului
pãmântul este despãr™it, tãiat de cer, dar
cu bra™ul naturii Sale omene?ti Domnul
Hristos a cuprins neamul omenesc decãzut, ?i
cu bra™ul Sã divin El se prinde de tronul
celui Infinit ?i pãmântul este astfel adus
din nou în gra™ia cerului, iar omul în
comuniune cu Dumnezeul sãu. Rugãciunea
Domnului Hristos în favoarea omenirii cãzute
?i-a deschis drum prin orice umbrã pe care
Satana a aruncat-o între om ?i Dumnezeu ?i a
lãsat un canal clar de comunicare la tronul
slavei. Por™ile au fost larg deschise,
cerurile au fost deschise ?i Duhul Domnului
în formã de porumbel a încercuit capul
Domnului Hristos ?i vocea lui Dumnezeu s-a
auzit zicând: „Acesta estre Fiul meu Prea
iubit în care ?mi gãsesc toatã plãcerea. ”
Vocea lui Dumnezeu a fost auzitã ca rãspuns
la cererea Domnului Hristos ?i acesta a spus
pãcãtosului cã rugãciunea sa a gãsit loca?
la tronul Tatãlui. Duhul Sfânt va fi dat
acelora care cautã, umblã dupã puterea ?i
harul lui ?i va ajuta neputin™ei noastre
atunci când vom avea intrare la Tatãl. Cerul
este deschis pentru cererile noastre ?i noi
suntem invita™i sã venim cu „îndrãznealã la
tronul harului ca sã cãpãtãm îndurare, ?i sã
gãsim har, pentru ca sã fim ajuta™i la vreme
de nevoie. ” Noi trebuie sã venim în
credin™ã, crezând cã vom ob™ine chiar
lucrurile pe care le cerem de la El. (ST 18
aprilie 1892) Sunetul unui clopot de
înmormântare. Când Domnul Hristos S-a
prezentat singur la Ioan pentru a fi
botezat, Satana era printre martorii acelui
eveniment. El a vãzut fulgerele luminând pe
cerul fãrã de nori. El a auzit vocea
maiestuoasã a lui Iehova care a rãsunat din
cer ?i al cãrui ecou s-a auzit pe pãmânt ca
un bubuit de tunet anun™ând: „Acesta este
Fiul Meu prea iubit în care ?mi gãsesc toatã
plãcerea. ” El a vãzut strãlucirea slavei
Tatãlui umbrind silueta Domnului Isus,
arãtând astfel cu o siguran™ã de negre?it cã
Cel din mul™ime pe care El L-a recunoscut
este Fiul Sãu. ?mprejurãrile legate de scena
botezului erau de un foarte mare interes
pentru Satana. El ?tia în mod sigur cã dacã
nu-L va înfrânge pe Hristos, de aici înainte
va fi o limitã pentru puterea sa. El a
în™eles cã aceastã comunicare de la tronul
lui Dumnezeu înseamnã cã cerul era acum mult
mai direct accesibil pentru om, de cum a
fost pânã cum ?i în pieptul sãu s-a aprins
ura cea mai teribilã. Când Satana a fãcut
pe om sã pãcãtuiascã el a sperat cã scârba
lui Dumnezeu fa™ã de pãcat ?l va despãr™i
pentru totdeauna de om ?i se va rupe astfel
legãtura dintre cer ?i pãmânt. Când la
deschiderea cerului el a auzit vocea lui
Dumnezeu adresându-se Fiului Sãu, pentru el
a fost ca dangãtul unui clopot de
înmormântare. Acest lucru i-a spus cã cum
Dumnezeu era pe punctul de a uni pe om mai
strâns de Sine, ?i-i dãdea puterea moralã de
a învinge ispita ?i sã scape de cursele
planurilor sau nãscocirilor lui Satana.
Satana cunoa?te bine pozi™ia pe care Domnul
Hristos o avusese în ceruri ca Fiu al lui
Dumnezeu, Cel prea iubit de Tatãl; cum ?i
faptul cã Domnul Hristos va pãrãsi bucuria ?
i onoare cerului ?i va veni în lumea acesta
ca om, ?i a fost plin de teamã. El ?tia cã
aceastã dispozi™ie binevoitoare din partea
Fiului lui Dumnezeu nu prevestea nici un
bine pentru el… Acum a venit timpul când
stãpânirea lui Satana peste lumea aceasta
avea sã fie contestatã, dreptul sãu pus în
discu™ie ?i el se temea de faptul ca puterea
sa avea sã fie frântã. El ?tia din profe™ie,
cã a fost profetizat un Mântuitor ?i cã
împãrã™ia sa nu avea sã fie stabilitã într-
un triumf pãmântesc cu onoare ?i fast
omenesc. El ?tia cã profe™iile au vorbit
despre o împãrã™ie care avea sã fie
stabilitã de Prin™ul cerului pe pãmântul pe
care el îl pretindea ca fiind proprietatea
sa. Aceastã împãrã™ie va cuprinde toate
împãrã™iile lumii, ?i atunci puterea ?i
gloria lui Satana vor înceta ?i el va primi
rãsplata pentru pãcatele pe care le-a adus
în lume ?i pentru mizeria, nenorocirea pe
care a adus-o asupra neamului omenesc. El ?
tia cã tot ceea ce este în legãturã cu
prosperitatea sa, depindea de succesul sau
înfrângerea sa în înfrângerea Domnului
Hristos cu ispitele sale; ?i astfel cã el
avea sã aducã asupra Mântuitorului orice
stratagemã, orice ?iretenie, ce-i stã la
îndemânã pentru a-L abate de la integritatea
Sa. (ST 4 aug. 1887)
14.
15.
16. 16-17 (Ef. 1,6. Vezi ?i E. G. W. cu
referire la Mat. 4,1-11). O garan™ie a
iubirii ?i luminii. ?n favoarea noastrã ?i
pentru noi, Mântuitorul a apucat puterea
Celui Atotputernic ?i atunci când ne rugãm
lui Dumnezeu, noi putem ?ti cã rugãciunea
Domnului Hristos s-a înãl™at mai înainte,
cum ?i faptul cã Dumnezeu a auzit ?i a
rãspuns la ea. Cu toate pãcatele ?i
slãbiciunile noastre noi nu suntem da™i la o
parte ca neavând vreo valoare. „Pe care ni
le-a dat în Prea Iubitul Lui. ” El ne-a
acceptat în Prea Iubitul Lui” (KJ) (Ef. 1,6)
Slava ce se odihnea deasupra Domnului
Hristos este o garan™ie a iubirii pe care
Dumnezeu a are pentru noi. Ea vorbe?te
despre puterea rugãciunii - cum poate ca
vocea omului sã ajungã la urechea lui
Dumnezeu ?i cererile noastre sã fie primite
în cur™ile cerului. Lumina ce cade prin
por™ile deschise asupra corpului
Mântuitorului nostru, va cãdea asupra
noastrã atunci când ne rugãm pentru ajutor
spre a rezista ispitei. Vocea care a vorbit
Domnului Hristos spune fiecãrui suflet
credincios: „Acesta este fiul Meu prea iubit
în care-Mi gãsesc toatã plãcerea. ” (MS 125,
1902) Asigurare ?i acceptare. Prin por™ile
deschis larg curg raze strãlucitoare de
slavã de la tronul lui Iehova, ?i aceastã
luminã strãluce?te asupra noastrã.
Asigurarea datã Domnului Hristos este
asigurarea datã fiecãrui copil al lui
Dumnezeu care se pocãie?te, este credincios
?i ascultãtor, cum cã el este primit în Cel
Prea Iubit. (ST, 31 iulie, 1884). O cale
prin umbrele întunericului. Rugãciunea
Domnului Hristos pe malul Iordanului
cuprinde pe fiecare din cei care vor crede
în El. Fãgãduin™a cã este primit în Cel Prea
Iubit este ?i a ta. Dumnezeu spune: „Acesta
este Fiul meu prea iubit în care-mi gãsesc
plãcerea. ” Aceasta înseamnã cã prin umbrele
întunericului pe care Satana le-a aruncat
de-a curmezi?ul cãii tale, Domnul Hristos
pentru tine a curã™it calea spre tronul
Dumnezeului infinit. El a prins în mâini
puterea Celui Atotputernic ?i tu e?ti primit
în Cel Prea Iubit. (CGB, 4 aprilie 1901)
1. 1. 2. (Ex. 34,28; Deut. 9,9; Luca 4,2).
Postul lui Moise nu a fost asemenea celui al
Domnului Hristos. ?n pustia ispitirii Domnul
Hristos a fost fãrã hranã timp de patruzeci
de zile, Moise cu o ocazie specialã a fost ?
i el pentru un timp tot atât de lung fãrã
hranã. Dar el nu a sim™it chinurile foamei.
El nu a fost ispitit ?i nici nu a fost
hãr™uit de un vrãjma? josnic ?i puternic, a?
a cum a fost Fiul lui Dumnezeu. El a fost
înãl™at mai presus de omenesc. El a fost în
mod special sus™inut de slava lui Dumnezeu
care îl învãluia. (ST, 11 iunie 1874) 1-4
(Luca 4,1-4). Puterea unui apetit stricat.
Totul s-a pierdut atunci când Adam s-a supus
sau a cedat puterii apetitului.
Rãscumpãrãtorul în care era unitã natura
divinã cu cea umanã, a stat în locul lui
Adam ?i a îndurat teribila foame timp de ?
ase sãptãmâni. Lungimea acestui post este
dovada cea mai puternicã a dimensiunii
pãcãto?eniei ?i puterii unui apetit stricat
asupra familiei neamului omenesc. (RH 4 aug.
1874) O lec™ie pentru noi. Domnul Hristos a
fost exemplul nostru în toate lucrurile.
Vãzând umilin™a Sa în încercarea cea lungã ?
i în postul sãu din pustie, pentru a birui
ispitele apetitului în favoarea noastrã, noi
trebuie sã luãm aceastã lec™ie pentru noi
atunci când suntem ispiti™i. Dacã puterea
apetitului este a?a de mare asupra familiei
neamului omenesc ?i satisfacerea lui a?a de
teribilã, încât Fiul lui Dumnezeu S-a supus
unui astfel de test, cât de important este
ca noi sã sim™im nevoia de a avea apetitul
sub controlul ra™iunii. Mântuitorul nostru a
postit aproape ?ase sãptãmâni, pentru ca El
sã poatã câ?tiga pentru om, biruin™a asupra
apetitului. Cum poate cineva care mãrturise?
te cã este cre?tin cu o con?tiin™ã luminatã,
?i Domnul Hristos stând înaintea lor ca un
model pentru ei sã cedeze în fa™a
satisfacerii acestor apetite care au o
influen™ã enervantã asupra min™ii ?i inimii?
Este un fapt dureros acela cã obiceiurile
satisfacerii egoiste pe seama sãnãtã™ii ?i a
slãbirii puterii morale, ™ine în prezent în
legãturile sclaviei o mare parte dintre cre?
tinii lumii. Mul™i care mãrturisesc a fi
evlavio?i nu se intereseazã, nu cerceteazã
ra™iunea lungii perioade de post ?i
suferin™ã a Domnului Hristos în pustie.
Durerea, suferin™a Sa nu erau atât de mult
din cauza chinurilor foamei, cât datoritã
sim™ãmântului Sãu cu privire la rezultatul
groaznic al satisfacerii apetitului ?i
pasiunilor asupra neamului omenesc. El ?tia
cã apetitul va fi idolul omului, ?i-l va
duce sã uite pe Dumnezeu ?i se va interpune
în mod direct în calea mântuirii sale. (RH,
1 sept. 1874) Satana atacã la momentul cel
mai slab. ?n timp ce se afla în pustie,
Domnul Hristos a postit, dar El era
insensibil la foame. Angajat într-o
constantã rugãciune cãtre Tatãl Sãu, pentru
a se pregãti în vederea faptului de a
rezista vrãjma?ului, Domnul Hristos nu a
sim™it chinurile foamei. El a petrecut
timpul într-o arzãtoare rugãciune singur cu
Dumnezeu. Era ca ?i când S-ar fi aflat în
prezen™a Tatãlui. El cãuta putere pentru a
face fa™ã vrãjma?ului, pentru a fi sigur cã
va primi har ca sã ducã la îndeplinire tot
ceea ce S-a angajat cã va face în favoarea
neamului omenesc. Gândul la lupta ce-I sta
înainte l-a fãcut sã uite de toate celelalte
?i sufletul Sãu era hrãnit cu pâinea vie™ii,
tot a?a ?i astãzi cei ispiti™i vor fi
hrãni™i, cei care merg la Dumnezeu pentru
ajutor. El a mâncat adevãrul care a fost dat
oamenilor ca având puterea de a-i elibera de
ispitele lui Satana. El a vãzut sfãrâmarea
puterii lui Satana asupra celor cãzu™i ?i
ispiti™i. El S-a vãzut vindecând pe bolnavi,
mângâind pe cei deznãdãjdui™i, bucurând pe
cei întrista™i ?i propovãduind Evanghelia
sãracilor - fãcând lucrarea pe care Dumnezeu
a schi™at-o pentru El; ?i El nu a sim™it
nici o foame pânã când cele patruzeci de
zile ale postului s-au sfâr?it. Viziunea s-
a consumat, ?i apoi cu o puternicã poftã de
mâncare, natura umanã a Domnului Hristos a
cerut de mâncare. Acum a fost ocazia lui
Satana de a da asaltul. El a hotãrât sã
aparã ca un înger de luminã ca aceia care au
apãrut Domnului Hristos în viziunea Sa.
(Scrisoarea 159, 1903) ?ncercarea nu a
scãzut în intensitate. Domnul Hristos ?tie
cã Tatãl Sãu ?i va da hranã atunci când ?i
va plãcea sã facã lucrul acesta. ?n acest
chin greu, când foamea ?l presa peste
mãsurã, El nu va scãdea înainte de vreme
nici o pãrticicã din încercarea prin care
trecea exercitând puterea naturii sale
divine. Omul cãzut, atunci când este adus
la strâmtorare, nu poate avea puterea sã
facã minuni în favoarea sa, sã se scuteascã
de dureri sau chinuri, sau sã-?i ofere
biruin™a asupra vrãjma?ilor sãi. Era scopul,
planul lui Dumnezeu acela de a testa, de a
pune la probã neamul omenesc ?i sã le ofere
ocazia sã-?i dezvolte caracterul, aducându-l
în mod frecvent în situa™ii în care sã se
probeze credin™a ?i încrederea lor în
iubirea ?i puterea Sa. Via™a Domnului
Hristos a fost un model perfect. El a fost
totdeauna, prin exemplu ?i prin Cuvântul
Sãu, gata sã înve™e pe om cã Dumnezeu era
sprijinul sãu ?i cã ar trebui sã-?i punã
credin™a sa ?i încrederea sa fermã în
Dumnezeu. (RH 18 aug. 1874) 1-11 (Marcu
1,12. 13; Luca 4,1-13; Vezi ?i E. G. W.
referitor la Ioan 2,1-2). Concentrarea
întregii energii a apostaziei. ?n consiliile
lui Satana s-a hotãrât cã Domnul Hristos
trebuie sã fie biruit. Nici o fiin™ã
omeneascã care a venit în lumea aceasta nu a
scãpat de puterea în?elãtorului. ?ntreaga
for™ã a confedera™ie a rãului au fost puse
pe urmele Lui, angajân-du-se în luptã
împotriva Sa, ?i dacã era posibil sã-L
înfrângã. Cel mai crud ?i mai nãrãvit
vrãjma? a fost pus între sãmân™a femeii ?i ?
arpe. ?arpele în persoanã a fãcut din Domnul
Hristos ™inta oricãrei arme a iadului.
Via™a Domnului Hristos a fost o continuã
luptã împotriva instrumentelor lui Satana.
El, Satana, a concentrat întreaga energie a
opozi™ie împotriva Fiului lui Dumnezeu.
Conflictul crescut în cruzime ?i în rãutate
dupã cum din nou ?i din nou prada a fost
scoasã din mâinile Sale. Satana a asaltat pe
Domnul Hristos prin orice formã de ispitã ce
a putut fi conceputã. (RH 29 oct. 1895)
Nici un e?ec nici chiar într-un singur
punct. Domnul Hristos a trecut de la aceastã
scenã de slavã (botezul Sãu) la una de cea
mai mare ispitire. El a mers în pustie, ?i
acolo L-a întâlnit Satana, ?i L-a ispitit,
chiar în acele puncte în care omul va fi
ispitit. ?nlocuitorul ?i garantul nostru a
trecut prin locul în care Adam s-a
împiedicat ?i a cãzut. ?ntrebarea era: „Se
va poticni El oare ?i va cãdea a?a cum a
fãcut Adam cu poruncile lui Dumnezeu? El a
înfruntat atacurile lui Satana mereu ?i
iarã?i cu „stã scris” ?i Satana a pãrãsit
câmpul de luptã ca un vrãjma? înfrânt.
Domnul Hristos a rãscumpãrat cãderea ru?
inoasã a lui Adam ?i ?i-a desãvâr?it un
caracter de ascultare desãvâr?itã, lãsând un
exemplu pentru întreaga familie omeneascã,
pentru ca ei sã poatã imita Exemplul. Dacã
El ar fi dat gre? într-un singur punct în
legãturã cu Legea lui Dumnezeu, El nu ar fi
putut sã fie o jertfã desãvâr?itã; pentru cã
Adam a cãzut numai într-un singur punct. (RH
10 iunie, 1890) Minciuna lui Satana spusã
Domnului Hristos. Satana a spus Domnului
Hristos cã El nu avea decât sã punã
picioarele Sale pe calea pãtatã de sânge, nu
?i sã meargã pe ea. Asemenea lui Avraam, El
a fost pus la probã pentru a-?i dovedi
ascultarea Sa desãvâr?itã. El a spus, de
asemenea, cã el era îngerul acela care a
oprit mâna lui Avraam atunci când a ridicat
cu™itul pentru a sacrifica pe Isaac ?i el nu
a venit acum ca sã-I salveze via™a; cã nu
era necesar pentru El sã îndure foamea cea
chinuitoare ?i moartea prin înfometare; el ?
l va ajuta sã aducã o parte a lucrãrii din
planul de mântuire. (RH, 4 aug. 1874)
(Matei 3,16,17; Marcu 1,10. 11; Luca 3,21.
22) Dovezi pre™ioase arãtând aprobare.
Domnul Hristos nu a luat seama la insultele
batjocoritoare ale lui Satana. El nu S-a
lãsat provocat ca sã-i dea dovezi ale
puterii Sale. El a suportat cu smerenie
insultele sale fãrã sã rãspundã. Cuvintele
rostite din ceruri la botezul Sãu erau
foarte pre™ioase pentru El, arãtându-I cã
tatãl Sãu a aprobat pa?ii pe care-i fãcea în
cadrul planului de mântuire ca ?nlocuitor ?i
garant al omului. Deschiderea cerului ?i
coborârea porumbelului ceresc, erau
asigurarea cã Tatãl Sãu ??i unea puterea Sa
din cer cu aceea a Fiului de pe pãmânt,
pentru a salva pe om de sub controlul lui
Satana, cum ?i faptul cã Dumnezeu a acceptat
efortul Domnului Hristos de a uni pãmântul
cu cerul ?i pe omul mãrginit cu
nemãrginitul. Aceste dovezi primite de la
Tatãl Lui, erau pentru Fiul lui Dumnezeu a?a
de pre™ioase cum nu se putea spune, în toate
suferin™ele Sale crunte ?i în conflictul
teribil cu principalul rãzvrãtit. (RH 18
aug. 1874). (Gen. 3,1-6) Satana era fãrã
putere, neputincios sã hipnotizeze pe Domnul
Hristos. Satana a ispitit pe primul Adam în
Eden, ?i Adam a stat la discu™ie cu vrãjma?
ul, dându-i astfel un avantaj. Satana ?i-a
exercitat puterea sa hipnoticã asupra lui
Adam ?i Eva, ?i aceastã putere el s-a
strãduit sã o foloseascã ?i asupra Domnului
Hristos. Dar dupã ce a fost citat Cuvântul
Scripturii Satana a ?tiut cã el nu are nici
o ?ansã de a birui (Scrisoarea 15, 1903)
(Rom. 5,12-19; 1Cor. 15,22. 45; 2Cor. 5,21;
Evrei 2,14-18; 4,15). Cei doi Adami pu?i în
contrast. Când Adam a fost asaltat de cãtre
ispititor în Eden el nu era mânjit de pãcat.
El a stat atunci în tãria desãvâr?irii sale
înaintea lui Dumnezeu. Toate organele ?i
facultã™ile fiin™ei sale erau dezvoltate în
mod egal ?i armonios echilibrate. Domnul
Hristos în pustia ispitei, a stat în locul
lui Adam sã îndure încercarea pe care el a
dat gre? sã o suporte. Aici, Domnul Hristos
a biruit în locul pãcãtosului, dupã patru
mii de ani dupã ce Adam a întors spatele
luminii cãminului sãu. Despãr™it de prezen™a
lui Dumnezeu, familia neamului omenesc s-a
depãrtat tot mai mult cu fiecare genera™ie,
îndepãrtându-se tot mai mult de puritatea,
în™elepciunea ?i cunoa?terea de la origine
pe care Adam le avea în Eden. Domnul Hristos
a purtat pãcatele ?i neputin™ele neamului
omenesc a?a cum existau ele atunci când El a
venit pe pãmânt ca sã ajute pe om. ?n
favoarea neamului omenesc, cu slãbiciunile
omului cãzut asupra Sa, El a trebuit sã
înfrunte ispitele lui Satana în toate
punctele în care omul va fi asaltat… ?n ce
contrast este al doilea Adam atunci când El
a intrat în pustia întunecoasã pentru a
înfrunta pe Satana singur. Deoarece de la
cãderea sa, neamul omenesc a scãzut în
staturã ?i for™ã fizicã ?i a coborât mai jos
?i tot mai jos pe scara valorii morale, pânã
la timpul venirii Domnului Hristos pe
pãmânt. ?i pentru a înãl™a neamul omenesc
Domnul Hristos a trebuit sã ajungã la om
acolo unde era el. El a luat natura
omeneascã ?i a purtat slãbiciunile ?i
degenerarea neamului omenesc. El care nu a
cunoscut pãcat, s-a fãcut pãcat pentru noi.
El S-a umilit pânã la cele mai de jos
profunzimi ale nenorocirii neamului omenesc,
pentru ca sã poatã fi calificat pentru a
ajunge la om, ?i a-l înãl™a de la degradarea
în care pãcatul l-a afundat. (RH, 28 iulie,
1874) Disciplina cea mai severã. Pentru a
pãstra slava Sa acoperitã ca fiu al neamului
omenesc cãzut, aceasta a fost disciplina cea
mai severã la care Prin™ul vie™ii putea sã
se supunã. ?n felul acesta, El ?i-a mãsurat
puterea Sa cu Satana. El care a fost aruncat
din ceruri a luptat în mod disperat pentru a
stãpâni peste Acela pe care în cur™ile cere?
ti, el a fost gelos. Ce luptã a fost acesta!
Nici o limbã nu este în stare sã o descrie.
Dar în viitorul apropiat se va în™elege de
cãtre aceia care au biruit prin sângele
Mielului ?i prin Cuvântul mãrturiei lor.
(Scrisoarea 19, 1901) (Evrei 2,14-18; 4,15;
2Petru 1,4). Puterea pe care omul o
poate…. . Fiul lui Dumnezeu a fost asaltat
la fiecare pas de puterile întunericului.
Dupã botezul Sãu, El a fost dus de Duhul în
pustie ?i a suportat ispita timp de
patruzeci de zile. Am primit scrisori, în
care se afirma cã Domnul Hristos nu putea sã
aibã aceea?i naturã ca a omului, cãci dacã
El ar fi avut-o, El ar fi cãzut sub acelea?i
ispite. El nu ar fi putut fi exemplul
nostru, dacã El n-ar fi fost pãrta? al
naturii noastre. El nu ar fi putut sã fie
ispitit a?a cum a fost ispitit omul. Dacã nu
ar fi fost posibil ca El sã se supunã
ispitei, El nu putea fi ajutorul nostru. Era
o solemnã realitate aceea cã Domnul Hristos
a venit sã poarte bãtãliile ca om, în locul
omului. Ispitirea ?i biruin™a Sa ne spun cã
neamul omenesc trebuie sã copieze Exemplul;
omul trebuie sã devinã pãrta? al naturii
divine. ?n Hristos, divinitatea ?i natura
divinã erau combinate. Divinitatea nu era
degradatã de natura umanã ?i divinitatea î?i
pãstra locul ei, dar natura omeneascã, fiind
unitã cu natura divinã, s-a supus celei mai
sãlbatice încercãri a ispitirii din pustie.
Prin™ul acestei lumi a venit la Domnul
Hristos, dupã lungul Sãu post, atunci când
El era flãmând ?i I-a sugerat sã porunceascã
pietrelor sã se facã pâine. Dar planul lui
Dumnezeu, fãcut pentru mântuirea neamului
omenesc, a prevãzut cã Domnul Hristos va
cunoa?te foamea ?i sãrãcia, cum ?i fiecare
fazã a experien™ei omului. El a rezistat
ispitei prin puterea pe care o poate avea ?i
omul. El S-a prins de tronul lui Dumnezeu, ?
i nu este bãrbat sau femei care sã nu poate
avea acces la acela?i ajutor prin credin™a
în Dumnezeu. Omul poate deveni pãrta? de
naturã divinã; nu este nici un suflet viu
care sã nu poatã sã cearã ajutorul cerului
în ispitã ?i încercare. Domnul Hristos a
venit ca sã descopere izvorul puterii Sale,
pentru ca omul sã nu poatã niciodatã sã se
sprijine pe capacitã™ile omene?ti
neajutorate. Aceia care vor birui trebuie
sã punã la lucru fiecare putere a fiin™ei
lor. Ei trebuie sã agonizeze pe genunchi
înaintea lui Dumnezeu pentru putere divinã.
Domnul Hristos a venit pentru a fi exemplul
nostru ?i sã ne facã cunoscut faptul cã noi
putem sã fim pãrta?i ai naturii divine. Cum?
Fugind de stricãciunea care este în lume
prin poftã. Satana nu a câ?tigat biruin™a
asupra Domnului Hristos. El nu a pus
piciorul pe sufletul Rãscumpãrãtorul. El nu
i-a atins capul, de?i i-a împuns cãlcâiul.
Domnul Hristos prin exemplul Sãu personal, a
fãcut clar faptul cã omul poate sta ?i sã
rãmânã integru. Oamenii pot aveau puterea de
a rezista rãului - o putere pe care nici
pãmântul, nici moartea, nici iadul nu o
poate avea; o putere care îi va a?eza acolo
unde ei pot sã biruie a?a cum Domnul Hristos
a biruit. Divinitatea ?i natura umanã pot fi
laolaltã în ei. (RH 18 feb. 1890) (Is.
53,6; 2Cor. 5,21). Consecin™ele teribile ale
nelegiuirii. Dacã nu existã posibilitatea
cãderii, atunci ispita nu este ispitã.
Ispitei i se rezistã atunci când omul este
puternic influen™at a face un lucru rãu ?i,
?tiind cã el îl poate face sã reziste, prin
credin™ã, ™inându-se strâns de puterea
divinã. Acesta a fost calvarul prin care
Domnul Hristos a trecut. El nu putea sã fie
ispitit în toate lucrurile a?a cum este un
om ispitit, dacã nu ar fi existat
posibilitatea ca el sã cadã. El era un
instrument liber, pus la probã, a?a cum a
fost Adam ?i a?a cum este fiecare om. ?n
ultimele Sale ceasuri, atârnând pe cruce, El
a experimentat pânã la capãt cea ce trebuie
sã trãiascã omul atunci când se luptã
împotriva pãcatului. El ?i-a dat seama cât
de rãu poate deveni un om supunându-se
pãcatului. El ?i-a dat seama de consecin™ele
teribile ale cãlcãrii Legii lui Dumnezeu;
cãci nelegiuirea lumii întregi era asupra
Lui. (YI, 20 iulie, 1899) Domnul Hristos,
un agent moral liber. Ispitirile cãruia a
fost supus Domnul Hristos erau o realitate
teribilã. Ca un agent liber, El a fost pus
la probã, având libertatea sã se supunã
ispitelor lui Satana ?i sã lucreze în
contradic™ie sau în opozi™ie cu Dumnezeu.
Dacã nu ar fi fost astfel, dacã nu ar fi
fost posibil pentru El sã cadã, atunci El n-
ar fi fost ispitit în toate lucrurile, a?a
cum este ispititã familia omeneascã. YI, 26
oct. 1899) Domnul Hristos pus la probã.
Pentru o perioadã de timp Domnul Hristos a
fost pus la probã. El a luat asupra Sa
natura umanã, pentru a fi supus probei ?i
încercãrii la care primul Adam a cãzut, a
dat gre?, în a rezista. Dacã El ar fi cãzut
la aceastã probã, la acest test, El ar fi
fost neascultãtor fa™ã de vocea lui Dumnezeu
?i lumea ar fi fost pierdutã. (ST, 10 mai
1899)
2.
3.4. O disputã cu Satana. Sã nu uita™i cã
nimeni în afarã de Dumnezeu nu poate sã aibã
o disputã cu Satana. (Scrisoarea 206, 1906)
4.(Vezi E. G. White cu referire la Genesa
3,24). Rãtãcirea mai dureroasã decât
moartea. (Mat. 4,4). El a spus lui Satana cã
pentru a prelungi via™a ascultarea de
cerin™ele lui Dumnezeu era mai importantã
decât hrana temporalã. A urma cursul unei
abateri de la scopurile lui Dumnezeu, chiar
?i în cel mai mic grad, va fi mai dureros
decât foamea sau moartea. (Redemption or the
First Advent of Christ, p. 48)
5.6. Cine se poate încumeta sã stea? Domnul
Hristos nu putea sã Se punã în pericol
pentru a fi pe placul lui Satana. Dar cât de
mul™i nu sunt astãzi care se încumetã sã
facã lucrul acesta? (MS 17, 1893)
6.
7.
8. 8-10 (Luca 4,5-8) O prezentare a
condi™iilor reale. Satana a cerut
Mântuitorului sã Se supunã autoritã™ii sale,
fãgãduindu-I cã dacã va face lucrul acesta,
împãrã™iile lumii aveau sã fie ale Sale. El
a atras aten™ia Domnului Hristos la succesul
sãu în lume, enumerând domniile ?i
stãpânirile ce îi erau supuse lui. El a
declarat cã ceea ce nu a putut face Legea
lui Iehova, a fãcut el. Dar Domnul Isus a
spus: „?napoia Mea, Satano! Este scris: ‘Sã
te închini Domnului, Dumnezeului tãu, ?i
numai Lui sã-I sluje?ti’. ” Pentru Domnul
Hristos aceasta a fost exact ceea ce Biblia
declarã cã este o ispitã. ?naintea Sa,
ispititorul a prezentat împãrã™iile lumii.
A?a cum le vedea Satana, ele posedau o mare
grandoare exterioarã. Dar Domnul Hristos le
vedea într-un mod deosebit exact a?a cum
erau ele - stãpâniri pãmânte?ti sub puterea
unui tiran. El a vãzut neamul omenesc plin
de nenorocire suferind sub opresiva putere a
lui Satana. El a vãzut pãmântul mânjit de
urã, rãzbunare, rãutate, plãceri ?i crime.
El a vãzut demoni posedând trupurile ?i
sufletele oamenilor. (MS 33, 1911)
9.
10. 10 (Luca 4,8). Porunca obligatorie
pentru Satana. Domnul Isus a spus
vicleanului sãu vrãjma?: „?napoia Mea,
Satano! Este scris: ‘Sã te închini numai
Domnului, Dumnezeului tãu, ?i numai Lui sã-I
sluje?ti’. ” Satana a cerut Domnului Hristos
sã-i prezinte o dovadã cã El era Fiul lui
Dumnezeu ?i el a avut în ocazia aceea dovada
pe care el a cerut-o. La porunca divinã a
Domnului Hristos el a fost obligat sã
asculte. El a fost respins ?i adus la
tãcere. El nu avea nici o putere care sã-l
facã în stare sã se împotriveascã
irevocabilei respingeri. El a fost obligat
fãrã sã mai fie nevoie de un alt cuvânt sã
se opreascã imediat ?i sã pãrãseascã pe
Rãscumpãrãtorul lumii. (RH, 1 sept. 1874)
11. 11 (Luca 4,13). Un consiliu pentru
stabilirea unei strategii. De?i Satana a dat
gre? cu cele mai puternice ispite ale sale,
cu toate acestea, el nu a renun™at, nu a
abandonat speran™a cã va putea, la o datã în
viitor, sã aibã succes în eforturile lui. El
a privit înainte la perioada de lucrare de
slujire a Domnului Hristos, când el va avea
din nou ocazia sã încerce nãscocirile sale
împotriva Lui. Abãtut ?i înfrânt, de îndatã
ce s-a retras imediat de pe câmpul de luptã
el a început sã facã planuri pentru orbirea
în™elegerii iudeilor, poporul ales al lui
Dumnezeu, pentru ca ei sã nu poate vedea în
Domnul Hristos pe Rãscumpãrãtorul omenirii.
El era hotãrât sã umple inimile lor cu
invidie, gelozie ?i urã împotriva Fiului lui
Dumnezeu, astfel încât sã nu-L primeascã, ci
sã-I facã via™a pe acest pãmânt cât mai
amarã cu putin™ã. Satana a convocat un
consiliu al îngerilor sãi pentru a stabili
drumul pe care sã-l urmeze pentru a
împiedica poporul de a avea credin™ã în
Domnul Hristos ca Mesia pe care iudeii ?l a?
teaptau cu nerãbdare de atâta timp. El a
fost dezamãgit ?i înrãit pentru cã nu a
putut face nimic împotriva Domnului Isus
prin multiplele sale ispite. Dar acum gândea
el, dacã putea sã-i inspire sã punã în
inimile propriului Sãu popor necredin™a cu
privire la faptul cã El este Cel fãgãduit,
va descuraja astfel pe Mântuitorul în
misiunea Sa ?i-i va atrage pe iudei ca sã
devinã agen™ii sãi pentru a duce la
îndeplinire propriile sale planuri
diabolice. Astfel cã el a pornit la lucru în
modul sãu subtil de a lucra, strãduindu-se
sã împlineascã prin strategia sa, ceea ce nu
a putut face printr-un efort personal ?i
direct. (2 SP 97,98)
1. 1-12. Suficient pentru a preveni
tulburarea. Un studiu al minunatei Predici
de pe Munte va învã™a pe credincios care
trebuie sã fie caracteristicile acelora pe
care Domnul i-a numit „ferici™i” sau
„binecuvânta™i” (Mat. 5,1-12). Mul™umesc
Domnului pentru cã o astfel de directivã
clarã este datã credincio?ilor. Dacã nu am
avea alte instruc™iuni decât cele con™inute
în aceste câteva cuvinte, sunt suficiente,
a?a cã nimeni nu trebuie sã se tulbure. Dar
noi avem o întreagã Biblie plinã de
instruc™iuni pre™ioase. Nimeni nu trebuie sã
fie în întuneric ?i în nesiguran™ã. Aceia
care vor cãuta prin credin™ã ?i rugãciune,
cum ?i un intens ?i zelos studiu al
Sfintelor Scripturi sã ob™inã virtu™ile
aduse la luminã aici, vor fi cu u?urin™ã
deosebi™i de cei care nu umblã în luminã.
Aceia care refuzã sã urmeze un „a?a zice
Domnul” nu vor avea nici o scuzã pe care s-o
aducã pentru persisten™a lor împotrivire
fa™ã de Cuvântul lui Dumnezeu. (Scrisoarea
258, 1907) Cuvinte de un caracter diferit.
Ca ?i când ar fi fost înve?mântat într-un
nor de strãlucire cereascã, Domnul Hristos a
pronun™at de pe Muntele Fericirilor,
binecuvântãrile sau fericirile Sale.
Cuvintele rostite de El erau de un caracter
cu totul diferit de acelea care au ie?it de
pe buzele cãrturarilor ?i fariseilor. Cei
despre care El a spus cã sunt ferici™i sau
binecuvânta™i, au fost chiar cei despre care
au spus sau i-au declarat ca fiind
blestema™i de Dumnezeu. Acelei mari mul™imi
de oameni, El le-a declarat cã El poate sã
dea comorile ve?niciei celor care El dore?
te. De?i divinitatea Sa a fost îmbrãcatã în
haina naturii omene?ti, El nu a considerat
ca un lucru de apucat sã fie egal cu
Dumnezeu. în felul acesta public, El a
descris atributele acelora care urmau sã se
împãrtã?eascã de rãsplata ve?nicã, el a scos
în eviden™ã în mod deosebit pe cei care
aveau sã fie persecuta™i pentru Numele Sãu.
Ei aveau sã fie mult binecuvânta™i, devenind
mo?tenitori ai lui Dumnezeu ?i împreunã mo?
tenitori cu Domnul Isus Hristos. Mare va fi
rãsplata lor în ceruri. (MS 72, 1901) O
comoarã de bunãtate. Domnul Hristos dorea
mult sã umple lumea de pacea ?i bucuria ce
va fi asemenea cu ceea ce va fi ?i se va
gãsi în lumea cereascã (Mat. 5,1-12) Cu
claritate ?i putere, El a rostit cuvinte
care aveau sã ajungã pânã în zilele noastre,
ca o comoarã de bunãtate. Ce cuvinte
pre™ioase sunt acestea ?i cât de pline de
încurajare. De pe buzele Sale divine ele
cãdeau ca o asigurare deplinã ?i o abundentã
binecuvântare ce-L prezenta a fi Izvorul
bunãtã™ii ?i era o prerogativã a Sa aceea de
a binecuvânta ?i a impresiona mintea tuturor
celor prezen™i. El era angajat în aceastã
deosebitã ?i sacrã provincie ?i comorile ve?
niciei era la dispozi™ia ?i porunca Sa. El
dispunea de ele fãrã nici un control. Pentru
El nu era ca un lucru de apucat sã
îndeplineascã sau sã ac™ioneze în serviciu
lui Dumnezeu. ?n binecuvântãrile Sale, El a
îmbrã™i?at pe to™i cei care alcãtuiau ?
mpãrã™ia Sa din aceastã lume. El a adus în
lume fiecare binecuvântare esen™ialã
fericirii ?i bucuriei fiecãrui suflet ?i
înaintea acestei vaste adunãri El a
prezentat bogã™iile harului cerului,
bogã™iile strânse ale ve?nicului ?i
nemuritorului Tatã. Aici El a precizat cine
vor fi supu?ii împãrã™iei Sale cre?ti. El nu
a rostit nici un cuvânt de laudã la adresa
oamenilor din înalta autoritate a
demnitarilor omene?ti. Dar El a prezentat
înaintea tuturor trãsãturile de caracter
care trebuia sã fie posedate de poporul
deosebit care vor compune familia regalã în
?mpãrã™ia cerului. El a arãtatã pe cei care
vor deveni mo?tenitori cu Dumnezeu ?i
împreunã mo?tenitori cu El. El a fãcut
cunoscut în mod public alegerea de cãtre El
a supu?ilor Sãi ?i le-a stabilit locul în
slujba Sa, ca unii ce erau uni™i cu El.
Aceia care posedau caracterul specificat se
vor împãrtã?i împreunã cu El de
binecuvântãrile, slava ?i onoarea ce
totdeauna vor veni asupra Lui. Aceia care
sunt astfel deosebi™i ?i binecuvânta™i vor
fi un popor deosebit, mânuind darurile
Domnului. El a vorbit acelora care vor
suferi pentru Numele Sãu ?i vor primi o mare
rãsplãtire în ?mpãrã™ia cerului. El a vestit
cu demnitatea Aceluia care are o autoritate
nelimitatã. Unul care are toate avantajele
cerului pentru a le revãrsa asupra acelora
care ?l vor primi ca Mântuitor al lor.
Oamenii pot sã uzurpe autoritatea celor mari
din lumea aceasta; dar Domnul Hristos nu-i
recunoa?te; ei sunt ni?te uzurpatori. Au
fost ocazii în care Domnul Hristos a vestit
cu o autoritate care a fãcut ca cuvintele
Sale sã ajungã la ™intã cu o for™ã
irezistibilã, cu un cople?itor sentiment al
mãre™iei vorbitorului, ?i instrumentele
omene?ti s-au cufundat în nimicnicie în
compara™ie cu Cel ce stãtea înaintea lor. Ei
au fost profund mi?ca™i; mintea le era
impresionatã de faptul cã El repeta porunca
de pe pozi™ia unei glorii deosebite. ?n timp
ce El soma lumea ca sã asculte, ei erau
fermeca™i ?i extazia™i ?i în mintea lor a
venit convingerea. Fiecare cuvânt î?i gãsea
un loc ?i ascultãtorii au crezut ?i au
primit cuvintele cãrora ei nu aveau nici o
putere ca sã le reziste. Fiecare cuvânt pe
care El îl rostea pãrea ascultãtorilor ca
având via™a lui Dumnezeu. El dãdea dovadã cã
El era lumina lumii ?i autoritatea
bisericii, pretinzând întâietatea mai presus
de to™i. (MS 118, 1905)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13. 14 (Matei 15,9; 22,29) Cei umili
sunt sarea pãmântului. ?n învã™ãturile Sale,
Domnul Hristos a asemãnat pe ucenici Sãi cu
ni?te obiecte ce le erau foarte familiare.
El i-a comparat cu sarea ?i lumina. „Voi
sunte™i sarea pãmântului” a spus El, „voi
sunte™i lumina lumii”. Aceste cuvinte au
fost adresate câtorva pescari sãraci ?i
umili. Preo™i ?i rabini erau în acea mul™ime
a ascultãtorilor, dar ace?tia nu erau
printre cei cãrora li se adresa Domnul. Cu
toatã învã™ãtura lor, cu toatã presupusa lor
educa™ie în tainele legii, cu toate
preten™iile lor de cunoa?tere a lui
Dumnezeu, ei au arãtat cã nu-L cunosc.
Acestor conducãtori le-au fost încredin™ate
oracolele lui Dumnezeu, dar Domnul Hristos
i-a declarat ca fiind învã™ãtori nesiguri.
El a spus despre ei cã „învã™au ca
învã™ãturi ni?te porunci omene?ti. ” „Vã
rãtãci™i pentru cã nu cunoa?te™i nici
Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu . ” ?
ntorcându-Se de la ace?ti oameni cãtre
pescarii cei umili, El a spus: „Voi sunte™i
sarea pãmântului. ” (RH 22 aug. 1899) Nici
o luminã proprie. Lumina ce strãluce?te de
la aceia care primesc pe Isus Hristos, nu
este o luminã ce-?i are origine în ei. Ea
este totul de la Lumina ?i Via™a lumii. El
aprinde aceastã luminã, tot a?a cum El
aprinde focul ce trebuie sã-l foloseascã
to™i atunci când face lucrarea Sa. Domnul
Hristos este lumina, via™a, sfin™enia,
sfin™irea tuturor celor ce cred ?i lumina Sa
trebuie primitã ?i împãr™itã în toate
faptele bune. ?n multe ?i diferite cãi,
harul Sãu ac™ioneazã de asemene, ca sare a
pãmântului; oriunde aceastã sare î?i face
drum, în cãmine sau comunitã™i, ea devine o
putere ce conservã pentru a salva tot ceea
ce este bun, ?i pentru a nimici tot ceea ce
este rãu. (RH, 22 aug. 1899)
14.
15.
16.
17. 17-19. Cel mai de pe urmã printre
instrumentele omene?ti (Mat. 5,17-19).
Aceasta este judecata pronun™atã în ?
mpãrã™ia cerului. Unii au gândit cã cei care
calcã poruncile vor fi ?i ei acolo, dar vor
ocupa locul cel mai de jos. Dar aceasta este
o gre?ealã. Pãcãto?ii nu vor intra niciodatã
în loca?ul binecuvântat. Cãlcãtorii
poruncilor ?i to™i cei care se unesc cu ei
în a învã™a cã nu este nici o deosebire în
faptul dacã cineva calcã sau pãze?te Legea
divinã, cãci în Universul cerului ei vor fi
numi™i cei mai de jos printre instrumentele
omene?ti. Cãci nu numai cã ei au fost
necredincio?i fa™ã de ei în?i?i, dar ei au
învã™at ?i pe al™ii sã calce Legea lui
Dumnezeu. Domnul Hristos pronun™ã judecata
Sa asupra acelora care pretind a cunoa?te
Legea, dar care, prin cuvânt ?i exemplu, duc
sufletele la confuzie ?i în întuneric. (RH,
15 nov. 1898)
18.
19.
20.
21.22. 27. 28 (Apoc. 20,12). Trãsãturile de
caracter în cãr™ile cerului. Legea lui
Dumnezeu atinge sentimentele ?i motivele, ca
?i actele sau manifestãrile exterioare. Ea
descoperã tainele inimii fãcând sã
strãluceascã lumina asupra lucrurilor mai
înainte ca acestea sã fie cuprinse,
îngropate în întuneric. Dumnezeu cunoa?te
orice gând, orice scop, orice plan ?i orice
motiv. ?n cãr™ile cerului ce înregistreazã
pãcatele ce ar fi fost fãcute dacã s-ar fi
oferit ocazia. Dumnezeu va aduce orice faptã
la judecatã, ?i orice lucru fãcut în tainã.
Prin Legea Sa, El mãsoarã caracterul
fiecãrui om. Dupã cum artistul transpune pe
pânzã trãsãturile fe™ei, tot astfel
trãsãturile de caractere ale fiecãrei
persoane sunt transpuse în cãr™ile cerului.
Dumnezeu are o fotografie exactã a
caracterului fiecãrui om ?i aceastã
fotografie o comparã cu Legea Sa. El
descoperã omului defectele ce desfigureazã
via™a sa ?i face apel la el sã se pocãiascã
?i sã se întoarcã de la pãcat. (ST, 31
iulie, 1901)
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48. 48. Desãvâr?irea în zidirea
caracterului. Domnul cere desãvâr?ire de la
familiile Sale rãscumpãrate. El cheamã la
desãvâr?ire în zidirea caracterului. Ta™ii ?
i mamele au în mod deosebit nevoie sã
în™eleagã cele mai bune metode de educare a
copiilor lor, pentru ca ei sã poatã conlucra
cu Dumnezeu. Bãrba™i ? femei, copii ?i
tineri, sunt cântãri™i în balan™a cerului în
armonie cu ceea ce ei au dat pe fa™ã în
via™a lor de cãmin. Un cre?tin în cãmin este
un cre?tin oriunde. Religia adusã în cãmin
exercitã o influen™ã ce nu poate fi
mãsuratã. (MS 34, 1899) Via™a unui om
desãvâr?it. Mântuitorul nostru, ca Fiu al
lui Dumnezeu, a îmbunãtã™it adevãrata
rela™ie a fiin™ei omene?ti. Noi suntem fii ?
i fiice ale lui Dumnezeu. Pentru a ?ti cum
sã ne comparãm în mod atent, prevãzãtor, noi
trebuie sã urmãm drumul pe care ne conduce
Domnul Hristos. Timp de treizeci de ani, El
a trãit via™a unui om desãvâr?it, fãcând
fa™ã celui mai înalt standard al desãvâr?
irii. (Scrisoarea 69, 1897)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16 (Matei 9,16). Religia nãscocitã nu
este nici via™ã, nici luminã. ?n fa™a
noastrã stau timpuri care vor pune la probã
pe oameni ?i va fi nevoie de veghere ?i de
adevãratul mod de a posti. Acesta nu va fi
asemenea postului fariseilor. Timpul
acestora de a posti erau ocazii de ceremonii
exterioare. Ei nu-?i umileau inimile
înaintea lui Dumnezeu. Ei erau plini de
amãrãciune, de invidie, de rãutate, de
ceartã, egoism ?i îndreptã™ire de sine. ?n
timp ce capetele lor erau plecate în semn de
pretinsã umilin™ã, ei erau lacomi, plini de
pre™uire de sine, de autopre™uire. Ei erau
opresivi, severi, având un spirit mândru. ?
n serviciul iudaic totul a fost interpretat
?i aplicat gre?it. Scopul jertfelor ?i
sacrificiilor aduse a fost pervertit. Ele
trebuia sã simbolizeze pe Domnul Hristos ?i
misiunea sau lucrarea Sa, pentru ca atunci
când El va veni în trup, lumea sã poatã
recunoa?te pe Dumnezeu în El ?i sã-L
primeascã ca Mântuitor al lumii. Dar lipsa
din via™a lor a unei adevãrate slujiri a lui
Dumnezeu a orbit pe iudei în ceea ce prive?
te cunoa?terea lui Dumnezeu. Severitatea
ceremoniile ?i tradi™iile formau suma totalã
a religiei lor. Fariseii mai aveau încã de
învã™at cã neprihãnirea înal™ã o na™iune, cã
formele ?i ceremoniile nu pot lua locul
neprihãnirii. Domnul Hristos învã™a pe
oameni atât de real, de adevãrat atunci când
era în stâlpul de nor, ca ?i atunci când
stãtea pe munte. Acelea?i considera™iuni
pline de milã ?i împreunã sim™ire fa™ã de
cei sãraci s-a dat pe fa™ã, ca ?i în
lec™iile date ucenicilor. Dar
responsabilitatea fiecãrei persoane înaintea
lui Dumnezeu, mila Sa, iubirea ?i împreunã
sim™ire nu erau cuprinse în lec™iile date
poporului de cãtre conducãtorii lui Israel.
Domnul Hristos a spus: „Nimeni nu pune un
petec de postav nou la o hainã veche; pentru
cã ?i-ar lua umplutura din hainã, ?i ruptura
ar fi mai rea. ” Adevãrul, via™a ?i lumina
care ar trebui sã caracterizeze adevãrata
evlavie nu pot sã fie unite cu religia
nãscocitã a fariseilor. (MS 3, 1898)
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24. 24 (Luca 16,13; Iacov 4,4). Oamenii
nestatornici, fã™arnici, asocia™ii lui
Satana (Mat. 6,24). Aceia care încep via™a
lor de cre?tin fiind împãr™i™i jumãtate,
jumãtate, vor fi în cele din urmã gãsi™i
înregimenta™i în rândurile sau de partea
vrãjma?ului, indiferent care au fost primele
lor inten™ii. ?i pentru a fi un apostat, un
trãdãtor al cauzei li Dumnezeu, este mult
mai serios de cât moartea; cãci aceastã
înseamnã pierderea vie™ii ve?nice. Bãrba™ii
?i femeile nestatornice, cu douã fe™e, sunt
cei mai buni alia™i ai lui Satana. Oricât de
bune pãreri ar avea despre ei, ei sunt
ipocri™i. To™i cei care sunt credincio?i lui
Dumnezeu ?i adevãrului trebuie sã stea fermi
pentru dreptate, pentru cã este drept. A te
înjuga la un jug cu cei care sunt
neconsacra™i ?i totu?i sã fii credincios
adevãrului, este o imposibilitate. Noi nu ne
putem uni cu cei care se slujesc pe ei în?i?
i, care lucreazã dupã planuri omene?ti ?i sã
nu pierdem legãtura noastrã cu Sfãtuitorul
ceresc. Noi ne putem reveni, putem scãpa din
cursa vrãjma?ului, dar suntem zdrobi™i ?i
rãni™i, iar experien™a noastrã este
pipernicitã. (RH 19 aprilie, 1898)
25.
26.
27.
28. 28. 29. Munca din greu nu poate sã
reproducã simplitatea. Aici El aratã cã în
ciuda faptului cã persoanele pot lucra din
greu pânã la epuizare pentru a se face
obiecte de admira™ie, fapt ce ei îl
apreciazã atât de mult, nu se poate compara
cu florile câmpului. Chiar dacã aceste flori
simple, împodobite de Dumnezeu, vor întrece
în frumuse™e fastuoasa îmbrãcãminte a lui
Solomon. (MS 153, 1903) O idee a modului de
privi a lui Dumnezeu. Dacã crinii de pe câmp
sunt obiecte asupra cãrora marele Maestru
Artist ?i-a manifestat grija Sa, fãcându-i
a?a de frumo?i încât au întrecut slava lui
Solomon, cel mai mare împãrat ce a ™inut
vreodatã un sceptru; dacã iarba de pe câmp
este fãcutã într-un covor frumos pentru
pãmânt, ne putem noi oare forma o idee de
ceea ce Dumnezeu revarsã asupra omului, care
a fost fãcut dupã chipul Sãu? (Scrisoarea 4,
1896) Fiecare floare, o expresie a iubirii.
Marele Maestru artist atrage aten™ia asupra
florilor de pe câmp, sco™ând în eviden™ã
culoarea frumoasã ?i varietatea minunatã de
umbre pe care le poate avea o floare. ?n
felul acesta, Dumnezeu ?i-a descoperit
iscusin™a ?i grija Sa. ?n felul acesta, El
va manifesta marea Sa iubire pe care El o
are pentru fiecare fiin™ã omeneascã.
Fiecare floare, este o expresie a iubirii
lui Dumnezeu. (Scrisoarea 24, 1899) Florile
câmpului, în varietatea lor nesfâr?itã,
servesc totdeauna la încântarea fiilor
oamenilor. Dumnezeu personal hrãne?te
fiecare rãdãcinã, a?a cã El poate exprima
iubirea Sa fa™ã de to™i cei care vor fi
înmuia™i ?i supu?i de cãtre lucrãrile
mâinilor Sale. Noi nu avem nevoie de nici o
desfã?urare sau etalare artificialã. Iubirea
lui Dumnezeu este reprezentatã de cãtre
lucrurile cele frumoase ale Crea™iunii Sale.
Aceste lucruri înseamnã mai mult decât
presupun mul™i. (Scrisoarea 84, 1900) 28-
30. O lec™ie a credin™ei. ?n ciuda faptului
cã blestemul a fost pronun™at asupra
pãmântului care avea sã dea spini ?i
pãlãmidã, existã totu?i o floare pe fiecare
spin sau mãrãcine. Lumea nu este în totul
numai necaz ?i nenorocire. Marea carte a
naturii lui Dumnezeu este deschisã înaintea
noastrã pentru studiu ?i din ea noi trebuie
sã ob™inem mai multe idei înalte despre
mãre™ia ?i neîntrecuta Sa iubire ?i slavã.
El care a pus, de asemenea, temelia
pãmântului ?i a împodobit cerurile, care a
fãcut ca stelele sã meargã în ordinea lor,
El care a îmbrãcat pãmântul cu un covor viu
?i l-a înfrumuse™at cu flori frumoase de
diferite nuan™e ?i varietã™i, dore?te ca
fiii, copiii Sãi, sã aprecieze lucrãrile
Sale ?i sã-?i gãseascã plãcerea în
frumuse™ea simplã, lini?titã cu care El a
împodobit cãminul lor pãmântesc. Domnul
Hristos a cãutat sã atragã aten™ia
ucenicilor Sãi de la ceea ce este
artificial, la ceea ce este natural: „A?a
cã, dacã astfel îmbracã Dumnezeu iarba de pe
câmp, care astãzi este, dar mâine va fi
aruncatã în cuptor, nu vã va îmbrãca El cu
mult mai mult pe voi, pu™in credincio?ilor?”
De ce oare nu a acoperit Tatãl ceresc
pãmântul cu un covor maro sau gri? El a ales
culoarea care era cea mai odihnitoare, cea
mai acceptatã de sim™urile noastre. Cum mai
bucurã ea inima ?i împrospãteazã spiritul
obosit, atunci când prive?ti asupra
pãmântului, îmbrãcat în hainele lui de un
verde viu! Fãrã acest acoperemânt aerul ar
fi fost plin de praf ?i pãmântul ar fi pãrea
ca un pustiu. Fiecare fir de iarbã, fiecare
boboc ce se deschide ?i fiecare floare
înfloritã este un semn al iubirii lui
Dumnezeu ?i trebuie sã ne înve™e lec™ia
credin™ei ?i a încrederii în El. Domnul
Hristos atrage aten™ia noastrã la frumuse™ea
lor naturalã ?i ne asigurã cã ?i cea mai
frumoasã îmbrãcãminte a celui mai mare
împãrat care a purtat vreodatã un sceptru
pãmântesc nu egala ceea ce purta sau avea
cea mai umilã floare. Voi care suspina™i
dupã splendori artificiale pe care le pute™i
cumpãra numai cu bogã™ia voastrã, dupã
tablouri costisitoare, mobile, ?i
îmbrãcãminte, asculta™i la vocea ?
nvã™ãtorului divin. El te îndreaptã spre
florile câmpului spre modelul simplu dar
care nu poate sã fie egalat de iscusin™a
omeneascã. (RH 27 oct. 1885)
1.2 (Luca 6,37; Rom. 2,1; vezi E. G. White
cu referire la 1Sam. 14,44). Satana judecat
de chiar ideea de dreptate. Satana va fi
judecat de propria sa ideea de dreptate. Era
cererea sa ca fiecare pãcat sã-?i primeascã
pedeapsa. Dacã Dumnezeu iartã sau nu aplicã
pedeapsa, spunea el, atunci El nu este un
Dumnezeu al adevãrului, al dreptã™ii. Satana
va suporta judecata pe care a spus el,
Dumnezeu trebuie s-o exercite. (MS 111,
1897)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.14. vezi E. G. White cu referire la
capitolul 16.
14.
15.Vezi E. G. White cu referire la 2Cor.
11,14.
16.
17.
18.
19.
20.21. Vezi E. G. White cu referire la
capitolul 24,23. 24.
21. 21-23. (Matei 24,24; 2Cor. 11,14. 15;
2Tes. 2,9. 10; Apoc. 13,13. 14). O simplã
mãrturisire nu este suficient. Aceia care
pretind o sfin™ire modernã vor ie?i cu
mândrie înainte spunând: „Doamne, Doamne, nu
ne cuno?ti? N-am proorocit noi în Numele
Tãu? ?i n-am scos noi demoni în Numele Tãu?
?i n-am fãcut noi în Numele Tãu multe
minuni?” Oamenii care sunt descri?i aici,
care ridicã aceste preten™ii, ei în mod
evident implicã pe Domnul Isus în toate
lucrurile lor, în tot ceea ce ei fac,
reprezentã cât nu se poate mai bine pe cei
care pretind o sfin™ire modernã, dar care
sunt în rãzboi cu Legea lui Dumnezeu.
Dumnezeu îi nume?te lucrãtori ai
nelegiuirii, pentru cã ei sunt în?elãtori,
având asupra lor hainele neprihãnirii care
sã ascundã diformitã™ile caracterelor lor,
stricãciunea lãuntricã a inimilor lor
nesfin™ite. Satana a coborât în aceste zile
de pe urmã ca sã lucreze cu toatã în?
elãciunea nelegiuirii din cei care pier.
Maiestatea sa satanicã face minuni în fa™a
profe™ilor fal?i, în fa™a oamenilor
pretinzând cã el este Hristos în persoanã.
Satana dã puterea lui acelora care-l ajutã
în lucrarea lui de în?elãciune; de aceea cei
care pretind a avea marea putere a lui
Dumnezeu, nu pot fi detecta™i decât de
marele Detector al Legii lui Iehova. Domnul
ne spune cã dacã va fi posibil el ar în?ela
chiar si pe cei ale?i. Hainele sau
îmbrãcãmintea de oaie pare a?a de realã, a?a
de adevãratã încât lupul nu poate fi
recunoscut decât numai dacã mergem la marele
standard moral al lui Dumnezeu ?i acolo sã
aflãm cã de fapt ei sunt cãlcãtori ai Legii
lui Iehova. (RH, 25 aug. 1885)
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.Vezi E. G. White cu referire la Luca
4,18. 19.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.10. Vezi E. G. White cu referire la Luca
5,29.
10.
11. 11 (Is. 58,4; Luca 5,30). Postind cu
mândrie în contrast cu mâncând în umilin™ã.
Fariseii priveau pe Isus stând ?i mâncând cu
vame?ii ?i pãcãto?ii. El era calm ?i stãpân
pe sine, bun, curtenitor ?i prietenos; ?i în
timp ce ei nu puteau decât sã admire tabloul
ce le era prezentat, acesta era a?a de
diferit de propriul lor fel de a fi, încât
nu au putut sã suporte priveli?tea. Fariseii
trufa?i, care se înãl™au pe ei în?i?i
dispre™uiau pe cei care nu fuseserã
binecuvânta™i cu astfel de privilegii ?i cu
lumina pe care ei o avuseserã. Ei urau ?i
dispre™uiau pe vame?i ?i pe pãcãto?i. ?i cu
toate acestea, înaintea lui Dumnezeu
vinovã™ia lor era mai mare. Lumina cerului
strãlucea asupra cãii lor spunând: „Acesta-i
calea, merge™i pe ea”, dar ei au respins
darul. ?ndreptându-se cãtre ucenicii
Domnului Hristos, ei au spus: „Pentru ce
mãnâncã ?nvã™ãtorul vostru cu vame?ii ?i cu
pãcãto?ii?” Prin aceastã întrebare ei sperau
sã trezeascã prejudecata care ?tiau cã
existã în mintea ucenicilor ?i astfel sã le
zdruncine credin™a. Ei î?i a™inteau sãge™ile
acolo unde ei puteau cel mai bine sã
striveascã ?i sã rãneascã. Fariseii mândri,
dar neîn™elep™i, posteau ca sã se
ciorovãiascã ?i sã se certe ?i sã loveascã
cu pumnul nelegiuirii. Domnul Hristos mânca
cu vame?ii ?i cu pãcãto?ii ca sã poatã
atrage pe oameni la Sine. Rãscumpãrãtorul
lumii nu poate onora posturile ™inute de
na™iunea iudaicã. Ei posteau plini de
mândrie ?i îndreptã™ire de sine, în vreme ce
Domnul Hristos mânca în umilin™ã cu vame?ii
?i pãcãto?ii. De la cãderea în pãcat,
lucrarea lui Satana a fost aceea de a acuza,
?i cei care refuzã lumina pe care Dumnezeu
le-o trimite, urmeazã astãzi aceea?i cale.
Ei pun deschis, înaintea altora unele
lucruri pe care ei le considerã o ofensã. A?
a stãteau lucrurile ?i cu fariseii. Când ei
gãseau ceva de care ei puteau sã acuze pe
ucenici, ei nu se adresau acelora pe care ei
îi considerau a fi în gre?ealã sau opozi™ie.
Ei s-au adresat Domnului Hristos spunându-I
despre lucrurile despre care ei gândeau cã
sunt grozav de regretabile la ucenici Sãi.
Când ei gândeau cã Domnul Hristos este cel
gre?it, ei ?l acuzau în fa™a ucenicilor Sãi.
De fapt, lucrarea lor era aceea de a
înstrãina inimile. (MS 3, 1898)
12. 12-13. (Matei 20,28; Marcu 2,17; 10,45;
Luca 5,31. 32). Alinare în fiecare caz.
Domnul Hristos era un doctor al corpurilor,
a?a cum era ?i al sufletului. El era
slujitor al Evangheliei, misionar ?i medic.
Din copilãria Sa, El era interesat în
fiecare fazã a suferin™elor omene?ti ce
veneau în aten™ia Sa. El putea spune pe bunã
dreptate, Eu n-am venit ca sã Mi se
slujeascã, ci ca Eu sã slujesc. ?n fiecare
caz de suferin™ã, El aducea alinare.
Cuvintele Lui blânde aveau un balsam
vindecãtor. Nimeni nu putea spune cã El a
fãcut o minune, cu toate acestea, El a
împãr™it virtutea Sa acelora pe care i-a
vãzut în suferin™ã ?i în nevoie. ?n to™i cei
treizeci de ani ai vie™ii Sale particulare,
El a fost umil, blând ?i smerit. El a avut o
legãturã vie cu Dumnezeu; cãci Duhul lui
Dumnezeu era asupra Sa ?i El a dat dovadã
tuturor celor ce erau în legãturã cu El cã a
trãit ca sã placã sã onoreze ?i sã glorifice
pe Tatãl Sãu în lucrurile obi?nuite ale
vie™ii. (RH, 24 oct. 1899)
13. 13 (Marcu 2,17; Luca 5,32) A respins
ceea ce era fermecãtor pentru a împlini
nevoile. El (Domnul Hristos) ar fi putut sã
meargã în cãminele plãcute ale lumilor
necãzute, în atmosfera aceea purã unde
necredincio?ia ?i rãzvrãtirea nu au pãtruns
niciodatã ?i acolo ar fi fost primit cu
aclama™ii de laudã ?i iubire. Dar o lume
cãzutã era aceea care avea nevoie de un
Rãscumpãrãtor. „Cãci n-am venit sã chem la
pocãin™ã pe cei neprihãni™i, ci pe cei
pãcãto?i” a spus El. (RH, 15 feb. 1898)
14.
15.
16.Vezi E. G. White cu referire la capitolul
6,16.
17. 17. (Marcu 2,22; Luca 5,37-38). Sticle
noi pentru vin nou. Lucrarea Domnului
Hristos era aceea de a descoperi caracterul
Tatãlui ?i sã desfã?oare adevãrul pe care El
personal l-a rostit prin profe™i ?i
apostoli; dar nu a gãsit nici un loc pentru
adevãr în oamenii cei în™elep™i ?i pruden™i.
Domnul Hristos, calea, adevãrul ?i via™a, a
trebuit sã treacã pe lângã fariseii plini de
îndreptã™ire de sine ?i sã-?i aleagã ucenici
dintre pescarii cei neînvã™a™i, oameni de
statut social modest. Ace?tia care nu au
fost niciodatã la rabini, care nu au fost
niciodatã studen™i la ?colile profe™ilor,
care nu au fost membrii ai Sinedriului ?i
ale cãror inimi n-au fost legate de
propriile lor idei - pe ace?tia i-a luat ?i
i-a educat pentru a se folosi de ei. El
putea sã-i facã ca sticle noi pentru vinul
cel nou al ?mpãrã™iei Sale. Ace?tia erau ni?
te prunci cãrora Tatãl putea sã le descopere
lucruri spirituale; dar preo™ii ?i
conducãtorii, cãrturarii ?i fariseii care
pretindeau cã sunt depozitarii cuno?tin™ei,
nu puteau sã ofere nici un loc pentru
principiile cre?tinãtã™ii, învã™ate, dupã
aceea, de cãtre apostolii Domnului Hristos.
Lan™ul adevãrului, za dupã za, a fost dat
acelora care erau con?tien™i de propria lor
ignoran™ã ?i care erau dispu?i sã înve™e de
la marele ?nvã™ãtor. Domnul Isus a ?tiut cã
nu putea face nici un bine cãrturarilor ?i
fariseilor dacã ei nu se goleau de
îngâmfarea lor. El a ales sticle noi pentru
vinul cel nou al doctrinei ?i a fãcut pe
pescari ?i pe credincio?ii neînvã™a™i
vestitori ai adevãrului Sãu adresat lumii. ?
i totu?i, de?i doctrina sa pãrea nouã
poporului de fapt ea nu era o doctrinã nouã,
ci descoperirea importan™ei a ceea ce a fost
învã™at de la început. A fost planul Sãu
acela ca ucenici Sãi sã poatã primi adevãrul
clar, nestricat pentru a le cãlãuzi via™a.
Ei nu trebuia sã mai adauge ceva la
cuvintele Lui, sau sã dea un în™eles for™at
declara™iilor Sale. Ei nu trebuia sã punã o
interpretare misticã asupra învã™ãturilor
clare ale Scripturii, ?i sã scoatã din
depozitul sau tezaurul teologic ceva pentru
a constitui o teorie omeneascã. Cãci
datoritã faptului cã s-a pus un în™eles
mistic asupra cuvintelor clare ale lui
Dumnezeu, cã adevãrurile sacre ?i vitale au
fost fãcute de pu™inã importan™ã în timp ce
teoriile oamenilor erau fãcute sã aibã
întâietate. ?n felul acesta, oamenii erau
condu?i sã înve™e ca doctrina poruncii
omene?ti ?i de asemenea cã ei au respins
poruncile lui Dumnezeu, pentru ca în schimb,
sã ™inã tradi™ia lor. (RH, 2 iunie 1896)
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.Vezi E. G. White, cu referire la Matei
12,24-32.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.Vezi E. G. White cu referire la Luca
22,70.
33.
34. 34 (Luca 12,51). Nici o pace pentru cã a
respins solia. Domnul Hristos a declarat:
„N-am venit sã aduc pacea, ci sabia. ” De
ce? Pentru cã oamenii nu au primit Cuvântul
vie™ii. Pentru cã ei s-au rãzboit împotriva
soliei trimisã pentru a le aduce luminã,
speran™ã ?i via™ã. Noi privim la iudei ca
neavând nici o scuzã, pentru cã au respins ?
i au crucificat pe Domnul Isus. Dar astãzi,
solia pe care Domnul o trimite este primitã
adesea, într-un fel asemãnãtor în care au
primit iudeii solia Domnului Hristos. Dacã
învã™ãturile Domnului nu se armonizeazã cu
pãrerile oamenilor, mânia pune stãpânire pe
ra™iune ?i oamenii devin jucãrii în mâinile
vrãjma?ului, opunându-se soliei trimise de
Dumnezeu. Satana îi folose?te ca instrumente
ascu™ite pentru a se opune înaintãrii
adevãrului. (MS 33, 1911)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12 (Gen. 32,26) Violen™a spiritului
aduce rãsplatã. Odatã cu marele adevãr am
avut privilegiul sã primim ?i noi ar trebui,
?i, prin puterea Duhului Sfânt, noi putem sã
devenim canale vii de luminã. Pute atunci sã
ne apropiem de scaunul harului ?i vãzând
curcubeul fãgãduin™ei, sã îngenunchem cu
inima zdrobitã ?i sã cãutãm ?mpãrã™ia
cerului cu o violen™ã spiritualã care va
aduce rãsplata ei. Trebuie sã o luãm cu
nãvala a?a cum a fãcut Iacov. Atunci solia
noastrã va fi puterea lui Dumnezeu spre
mântuire. Cererile noastre vor pline de zel,
de cãldurã, pline de un sim™ãmânt al marii
noastre nevoi; ?i nu vom fi refuza™i.
Adevãrul va fi exprimat prin via™ã ?i
caracter ?i de buze atinse de cãrbunele viu
de pe altarul lui Dumnezeu. Când experien™a
aceasta devine experien™a noastrã, atunci
vom fi ridica™i din starea noastrã sãracã,
pe care am îndrãgit-o ?i am hrãnit-o. Ne vom
goli inimile de puterea distrugãtoare a
egoismului ?i vom fi plini de laudã ?i
mul™umire la adresa lui Dumnezeu. Vom
preamãri pe Domnul, Dumnezeul a tot harul
care a preamãrit pe Domnul Hristos. ?i El ??
i va descoperi puterea prin noi, fãcându-ne
ascu™i™i ca o secerã în timpul seceri?ului.
(RH, 14 feb. 1890)
13.
14. 14 (Mal. 4,5; Luca 1,17). ?n spiritul ?i
puterea lui Ilie. ?n spiritul ?i puterea lui
Ilie, Ioan denun™ã corup™ia iudeilor ?i î?i
ridicã vocea în mustrarea pãcatelor lor
predominante. Discursul sãu a fost clar, la
obiect ?i convingãtor. Mul™i au fost adu?i a
se pocãi de pãcatele lor ?i, ca dovadã a
pocãin™ei lor au fost boteza™i de el în
Iordan. Aceasta era lucrarea de pregãtire
pentru lucrarea Domnului Hristos. Mul™i erau
convin?i datoritã adevãrurilor clare,
rostite de acest credincios profet, dar
respingând lumina, ei au fost cuprin?i într-
un întuneric profund astfel încât ei erau pe
deplin pregãti™i sã se întoarcã de la
dovezile ce înso™eau pe Isus ?i anume cã El
era adevãratul Mesia. (2 SP, 48,49)
15.
16.
17.
18.
19.
20. 20-24 (Luca 10,13-15). Mãrturia
respinsã. Faptele de iubire ?i împreunã
sim™ire sãvâr?ite de Domnul Isus în cetã™ile
din Iudea, erau privite cu uimire de cãtre
îngerii cerului, ?i cu toate acestea,
mul™imi în Horazim, Betsaida ?i Capernaum le
priveau cu indiferen™ã ?i în împietrirea
inimii lor ei ac™ionau ca ?i cum timpul ?i
ve?nicia nu valora prea mult ca sã le acorde
aten™ie. Majoritatea locuitorilor acestor
cetã™i î?i petreceau timpul flecãrind despre
lucruri de pu™inã importan™ã ?i numai pu™ini
au luat pozi™ia cã Dumnezeu Hristos era
Mântuitorul omenirii. Profe™iile Scripturii
erau clare ?i fãceau proorocii clare cu
privire la via™a, caracterul ?i lucrarea Sa;
?i din mãrturiile oamenilor care au vorbit
mâna™i fiind de Duhul Sfânt, erau suficiente
dovezi ca sã dovedeascã cã Isus era în totul
ceea ce El spunea cã este - Fiul lui
Dumnezeu, Mesia despre care au scris Moise ?
i profe™ii, Lumina ce lumineazã neamurile ?i
slava lui Israel. Dar era zadarnic sã cau™i
sã convingi pe preo™i ?i pe conducãtori ?i
sã atragi inimile oamenilor obi?nui™i de
rând la lumina Sa. Preo™ii ?i conducãtorii
lor, cãrturarii ?i fariseii, se agã™au de
tradi™iile lor, de ceremoniile, obiceiurile
?i teoriile lor ?i nu au lãsat ca inimile
lor sã fie atinse, curã™ate ?i sfin™ite de
harul divin. Cei câ™iva care au urmat pe
Domnul Hristos au venit dintre cei de jos, ?
i neînvã™a™i, ne?coli™i. (RH 2 iunie 1896)
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28. 28-30. Jugul restric™iilor ?i al
ascultãrii. Domnul Hristos a spus: „Veni™i
mai Mine to™i cei trudi™i ?i împovãra™i ?i
Eu vã voi da odihnã. Lua™i jugul Meu asupra
voastrã - jugul restric™iilor ?i al
ascultãrii - ?i învã™a™i de la Mine, cãci Eu
sunt blând ?i smerit cu inima; ?i ve™i gãsi
odihnã pentru sufletele voastre. ” Noi
trebuie sã gãsim odihnã purtând jugul Sãu ?i
purtând poverile Sale. Fiind conlucrãtori cu
Domnul Hristos în marea lucrare pentru care
El ?i-a dat via™a, vom gãsi adevãrata
odihnã. Pe când eram pãcãto?i El ?i-a dat
via™a pentru no. El dore?te ca sã venim la
El ?i sã învã™ãm de la El. ?n felul acesta
gãsim odihnã. El spune cã ne va da odihnã.
„?i învã™a™i de la Mine cã sunt blând ?i
smerit cu inima”. Fãcând astfel, vei gãsi în
propria ta experien™ã odihna pe care o dã
Domnul Hristos, odihnã ce vine de la
purtarea jugului Sãu ?i a sarcinilor sau
poverilor Sale. (GCB, 4 aprilie 1901)
Acceptând jugul Domnului Hristos, jugul
restric™iilor ?i al ascultãrii, vei gãsi cã
el este de cel mai mare ajutor pentru tine.
Purtând acest jug, faptul acesta ne ™ine
alãturi de Hristos ?i El poartã cea mai mare
parte din povarã. „?i învã™a™i de la Mine cã
Eu sunt blând ?i smerit cu inima. ” A învã™a
lec™iile pe care le predã Domnul Isus este
comoara cea mai mare pe care o pot gãsi cei
ce le studiazã. Odihna vine în con?tien™a
faptului cã ei încearcã sã placã Domnului.
(Scrisoarea 144, 1901) Ajutor pentru a
purta orice sarcinã. Existã o condi™ie
pentru a avea odihna ?i pacea oferite nouã
de Domnul Hristos. Condi™ia este aceea de a
lua sau a de a te înjuga la jug cu El. Toi
cei care vor accepta condi™ia, vor afla cã
jugul Domnului Hristos îi va ajuta sã poarte
orice povarã ce este necesar ca ei sã
poarte. Fãrã Domnul Hristos lângã noi care
sã ducã cea mai mare parte a poverii, vom
spune ?i pe bunã dreptate, cã ea este grea.
Dar înjuga™i împreunã cu El la carul
datoriei, poverile vie™ii pot fi duse mult
mai u?or. ?i exact a?a cum un om ac™ioneazã
într-o ascultare de bunã voi de cerin™ele
lui Dumnezeu, va coborî ?i pacea Sa în
minte…. Blânde™ea ?i umilin™a vor
caracteriza pe to™i cei care sunt
ascultãtori de Legea lui Dumnezeu, to™i cei
care poartã jugul lui Hristos cu supunere. ?
i aceste haruri vor aduce rezultatul dorit
de pace în slujba Domnului Hristos. (ST, 16
aprilie, 1912) (Matei 16,24; Luca 9,23).
Simbolul supunerii fa™ã de voin™a lui
Dumnezeu. Noi trebuie sã purtãm jugul lui
Hristos pentru ca sã putem fi într-o strânsã
unire cu El. „Lua™i jugul Meu asupra
voastrã”, spune El. Asculta™i de cerin™ele
Mele. Dar aceste cerin™e pot sã fie într-o
directã opozi™ie cu voin™a ?i planurile
instrumentului omenesc. Ce trebuie fãcut
atunci? Asculta™i ce spune Dumnezeu: „Dacã
dore?te cineva sã vinã dupã Mine, sã se
lepede de sine, sã-?i ia crucea în fiecare
zi ?i sã Mã urmeze. ” Jugul ?i crucea sunt
simboluri ce reprezintã acela?i lucru - a
abandona totul voin™ei lui Dumnezeu.
Purtarea jugului une?te pe omul mãrginit
într-o companie cu scumpul ?i preaiubitul
Fiu al lui Dumnezeu. Purtarea crucii
îndepãrteazã eul din fiin™a omeneascã ?i a?
eazã pe om acolo unde el poate învã™a cum sã
poarte poverile Domnului Hristos. Noi nu
putem urma Domnului Hristos fãrã ca sã
purtãm jugul Sãu, fãrã sã luãm crucea Sa ?i
sã o purtãm dupã El. Dacã voin™a noastrã nu
este cu cerin™ele divine, atunci trebuie sã
ne lepãdãm de înclina™iile noastre sã
renun™ãm la dorin™ele ce ne sunt scumpe ?i
sã pã?im pe urmele pa?ilor lui Hristos.
Oamenii î?i fãuresc juguri care sã se
potriveascã pentru gâturile lor ?i care sã
fie u?oare ?i plãcut de purtat, dar în final
ele se dovedesc a produce rãni. Un astfel de
jug roade. Domnul vede acest lucru ?i El
spune: „Lua™i jugul Meu asupra voastrã.
Jugul pe care-l ve™i pune voi pe grumazul
nostru, gândind cã se potrive?te în mod
precis, nu se va potrivi deloc. Lua™i jugul
Meu asupra voastrã ?i învã™a™i de la Mine
lec™ii esen™iale pentru voi ca sã le
învã™a™i; cãci Eu sunt blând ?i smerit cu
inima ?i ve™i gãsi odihnã pentru sufletele
voastre; cãci jugul Meu nu este greu ?i
povara Mea este u?oarã. ” Domnul nu face
niciodatã o estimare falsã cu privire la mo?
tenirea Sa. El mãsoarã, cântãre?te pe oameni
cu care lucreazã. Când ei se supun jugului
Sãu, când ei renun™ã la lupta care s-a
dovedit a fi un neprofitabilã pentru ei, ?i
pentru cauza lui Dumnezeu, ei vor gãsi pace
?i odihnã. Când ei vor deveni sensibili fa™ã
de propriile lor slãbiciuni, pentru
propriile lor scãderi, atunci ei vor gãsi
plãcere sã facã voia lui Dumnezeu. Ei se vor
supune jugului Domnului Hristos. Atunci
Dumnezeu va putea lucra în ei ?i voin™a ?i
înfãptuirea dupã buna sa plãcere, care este
adesea contrarã planurilor min™ii omene?ti.
Când ungerea devinã vine asupra noastrã, vom
învã™a atunci lec™ia blânde™ii ?i a
smereniei, care aduce totdeauna odihnã
sufletului. (RH, 23 oct. 1900) Jugul
Domnului Hristos nu roade niciodatã.
Lucrarea ta nu este aceea de a strânge
poveri - poverile tale. Dacã iei jugul pe
care Domnul Hristos dore?te sã-l iei, atunci
po™i sã-™i dai seama cã poverile le duce de
fapt El. Sã studiem Cuvântul Scripturii ?i
sã vedem ce fel de jug poartã El. Ela fost
de ajutor celor din jurul Sãu. El spune:
„Veni™i la Mine to™i cei trudi™i ?i
împovãra™i, ?i Eu vã voi da odihnã. Lua™i
jugul meu asupra voastrã, ?i învã™a™i de la
Mine cã Eu sunt blând ?i smerit cu inima, ?i
ve™i gãsi odihnã pentru sufletele voastre.
Cãci jugul Meu este bun ?i sarcina Mea este
u?oarã. ” Vede™i este aici un jug de purtat;
este credin™a de care avem nevoie - o
credin™ã care se prinde de fãgãduin™ele lui
Dumnezeu, una care sã ia jugul Domnului
Hristos ?i sã poate poverile pe care El
dore?te sã le avem. Adesea gândim cã vom
avea necazuri purtând poverile, a?a cum este
prea adesea cazul, pentru cã Dumnezeu nu a
luat mãsuri pentru noi, pentru a duce aceste
poveri; dar atunci când purtãm jugul Sãu ?i
purtãm poverile sale, noi putem mãrturisi cã
jugul Domnului Hristos nu este greu ?i
povara Sa este u?oarã pentru cã El a luat
mãsuri pentru acestea. Dar atunci când te
sim™i abãtut ?i descurajat, nu renun™a la
luptã; ai un Mântuitor viu ce te va ajuta ?i
vei avea odihnã în El. Nu trebuie sã pui
gâtul în jugul modei ?i a jugurilor pe care
Dumnezeu nu le-a destinat niciodatã sã le
por™i. Nu este lucrarea noastrã aceea de a
studia cum sã faci fa™ã standardului lumii,
dar marea problemã a fiecãruia ar trebui sã
fie: Cum sã fac fa™ã standardului lui
Dumnezeu? Apoi vei gãsi odihnã pentru
suflet; cãci Domnul Hristos a spus: „Cãci
jugul Meu nu este greu ?i povara mea este u?
oarã. ” Când ai un jug care roade gâtul,
atunci sã ?tii cã nu este jugul Domnului
Hristos cãci El spune cã jugul Lui este u?
or. Ceea ce dore?te Dumnezeu de la noi est
sã învã™ãm în fiecare zi din via™a noastrã
cum sã formãm caracterele noastre pentru
prezent ?i ve?nicie. El nu dore?te ca noi sã
intrãm într-un canal ?i sã nu mai ie?im
niciodatã de acolo; sã avem idei fixe, sã
™inem strâns la cele, fie cã ele sunt bune
sau rele. El ne va a?eza în mijlocul
încercãrilor ?i al dificultã™ilor ?i atunci
când am învã™at sã biruim obstacolele într-
un spirit bun, cu scopuri înalte ?i sfinte,
El ne va da o altã lec™ie. ?i dacã nu avem
blânde™ea Domnului Hristos de a învã™a mereu
de la Isus în ?coala Sa, atunci trebuie sã ?
tim cã nu avem jugul lui Hristos. (RH, 10
mai 1887)
29. 29. (Ioan 15,4. 5) Este greu sã renun™i
la propria ta voin™ã ?i propriul tãu drum.
Dacã e?ti dispus sã înve™i blânde™ea ?i
smerenia inimii în ?coala lui Hristos, El
î™i va da cu siguran™ã odihna ?i pacea. Este
o luptã teribilã aceea de a renun™a la
propria ta voin™ã ?i la propria ta cale. Dar
odatã învã™atã aceastã lec™ie, vei gãsi
odihnã ?i pace. Mândria, egoismul ?i ambi™ia
trebuie biruite; voin™a ta trebuie sã fie
înghi™itã de voin™a Domnului Hristos. ?
ntreaga via™ã poate sã devinã o via™ã de
continuã iubire ce se jertfe?te, fiecare
ac™iune o manifestate ?i fiecare cuvânt o
exprimare a dragostei. Dupã cum via™a vi™ei
de vie circulã prin butuc ?i ciorchini,
coboarã în cele mai de jos fibre ?i urcã
pânã la frunza cea mai de sus, tot astfel
harul ?i iubirea Domnului Hristos arde ?i
este din abun-den™ã în suflet, trimi™ând
virtu™ile ei în fiecare parte a fiin™ei ?i
cuprinde fiecare mi?care a corpului ?i
fiecare ac™iune a min™ii. (Scrisoarea 14,
1887) Cum sã por™i jugul. Prinde-te bine de
bra™ul lui Dumnezeu ?i spune: „Eu nu sunt
nimic, dar Tu e?ti totul. Tu ai spus: ‘Fãrã
de Mine nu pute™i face nimic’. Acum, Doamne,
am nevoie ca Tu sã locuie?ti în mine, pentru
ca ?i eu sã pot locui n Tine. ” Apoi,
înainteazã pas cu pas, printr-o credin™ã
vie, locuie?te în Isus Hristos. Aceasta
înseamnã sã por™i jugul ascultãrii. (MS 85,
1901) Purtând jugul împreunã cu Hristos
înseamnã sã lucrezi în rândurile Lui, sã fii
un conlucrãtor cu El la suferin™ele Sale ?i
sã lucrezi din greu pentru omenirea
pierdutã. ?nseamnã sã fii un în™elept
instructor de suflete. Noi vom fi ceea ce
suntem dispu?i sã fim fãcu™i de Hristos în
aceste ceasuri pre™ioase ale cercãrii
noastre. Noi vom fi acel fel de vas în care
vom îngãdui sã fim modela™i. Noi trebuie sã
ne unim cu Dumnezeu în modelare ?i de a da
formã lucrãrii, având voin™a noastrã supusã
voin™ei divine. (Scrisoarea 71, 1895)
30.Un jug u?or nu face via™a mai u?oarã.
Domnul spune cã jugul Sãu nu este greu ?i
povara Sa este u?oarã. ?i totu?i, jugul
acesta nu ne va oferi o via™ã u?oarã,
libertate ?i îngãduin™i egoiste. Via™a
Domnului Hristos a fost o via™ã de
sacrificiu de sine ?i lepãdare de sine la
fiecare pas, ?i cu o blânde™e ?i iubire
statornicã asemenea Domnului Hristos.
Adevãra™ii Sãi urma?i vor umbla în urma pa?
ilor Stãpânului; ?i înaintând în aceastã
via™ã el va deveni din ce în ce mai inspirat
de spiritul ?i via™a Domnului Hristos. (ST,
16 aprilie 1912)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24. 24-32 (Matei 9,34; Marcu 3,22; Luca
11,15). Ochii închi?i în fa™a probelor. Ei
(fariseii) au atribuit agen™ilor satanici
puterea cea sfântã a lui Dumnezeu,
manifestatã în lucrãrile Domnului Hristos. ?
n felul acesta, fariseii au pãcãtuit
împotriva Duhului Sfânt. ?ncãpã™âna™i,
ursuzi, cu inima împietritã, ei erau
hotãrâ™i sã închidã ochii în fa™a tuturor
dovezilor ?i astfel au sãvâr?it pãcatul de
neiertat. (RH 18 ian. 1898)
25.
26.
27.
28.
29. 29-30 (Luca 11,21-23) Mai puternic decât
cel mai puternic om. „Cine nu este cu Mine,
este împotriva Mea, ?i cine nu strânge cu
Mine, risipe?te. ” Cel care este în Hristos,
pãstrând unitatea Sa, întronându-L în inimã,
?i ascultând de poruncile Sale este în
siguran™ã de cursele celui rãu. Cel care se
une?te cu Hristos va strânge pentru el harul
Domnului Hristos ?i va da putere, tãrie ?i
eficien™ã Domnului câ?tigând suflete la
Hristos. Când Domnul Hristos ia înstãpânire
citadela sufletului, instrumentul omenesc
devine una cu El. Conlucrând cu Mântuitorul,
el devine un instrument prin care Dumnezeu
lucreazã. Atunci când Satana vine ?i se
luptã sã ia în stãpânire sufletul, el gãse?
te cã Hristos l-a fãcut mai tare decât cel
mai puternic om înarmat. (MS 78, 1899)
30.Vezi E. G. White cu referire la Matei
16,24.
31. 31-32 (Marcu 3,28. 29; Luca 12,10; vezi
?i E. G. White la Ex. 4,21). Fermitatea
determinã rezisten™a adevãrului. Domnul
Hristos nu se luptã împotriva oamenilor
trecãtori, limita™i, ci împotriva domniilor
?i stãpânirilor, împotriva duhurilor
rãutã™ii din locurile înalte. El a spus
ascultãtorilor Sãi cã toate pãcatele ?i
blasfemia pot fi iertate dacã sunt fãcute
din ne?tiin™ã. ?n marea lor orbire ei pot
rosti cuvinte de insultã ?i de batjocurã
împotriva Fiului omului ?i totu?i sã rãmânã
în limitele sau hotarele harului. Dar când
puterea ?i Duhul lui Dumnezeu se aflã asupra
solilor Sãi, ei sunt pe un teren sfânt. A
nesocoti Duhul lui Dumnezeu, a-l acuza cã
este spiritul diavolului, aceasta îi a?eazã
într-o pozi™ie în care Dumnezeu nu are nici
o putere ca sã ajungã la inimile lor. Nici o
putere din cele stabilite de Dumnezeu pentru
îndreptarea celor gre?i™i, nu poate ajunge
pânã la ei… A vorbi împotriva Domnului
Hristos, acuzându-L cã lucrarea Lui este
realizatã cu agen™i ai lui Satana ?i
atribuind manifestãrile Duhului
fanatismului, nu este în sine un pãcat
blestemat, dar spiritul care face pe om sã
facã aceste declara™ii, îl a?eazã într-o
pozi™ie de încãpã™ânatã rezisten™ã de unde
nu poate vedea lumina spiritualã. Ei
gândesc cã sunt cãlãuzi™i de un motiv sau
ra™iune sãnãtoasã, dar în realitate ei
urmeazã un alt conducãtor. Ei s-au a?ezat
sub controlul unei puteri de care, în
orbirea lor, sunt cu totul ignoran™i. Ei au
rezistat singurului Duh ce putea sã-i
conducã, sã-i ilumineze, sã-i mântuiascã. Ei
merg pe calea vinovã™iei pentru care nu
existã iertare, nici în via™a aceasta ?i
nici în via™a viitoare. Aceasta nu pentru cã
o anumitã cantitate de pãcat ar epuiza mila
lui Dumnezeu, ci pentru cã mândria ?i
încãpã™ânarea persistentã îi duce sã
dispre™uiascã Duhul lui Dumnezeu, ?i sã
ocupe un loc din care nici o manifestare a
Duhului nu-i poate convinge de rãtãcirile
lor. Ei nu vor renun™a la voin™a lor
încãpã™ânatã. ?n aceste zile ale noastre,
oamenii s-au a?ezat acolo unde sunt cu totul
neînstare sã împlineascã condi™iile
pocãin™ei ?i mãrturisirii; de aceea ei nu
pot gãsi milã ?i iertare. Pãcatul blasfemiei
împotriva Duhului Sfânt nu constã în
rostirea necugetatã a unui cuvânt, sau
sãvâr?irea unei fapte, ci ea este ferma ?i
hotãrâta rezisten™ã în fa™a adevãrului ?i a
dovezilor. (MS 30, 1890) Pãcatul împotriva
Duhului Sfânt. Nimeni nu trebuie sã
priveascã asupra pãcatului împotriva Duhului
Sfânt ca fiind ceva misterios ?i de
nedefinit. Pãcatul împotriva Duhului Sfânt
este pãcatul refuzului persistent de a
rãspunde invita™iei la pocãin™ã. (RH, 29
iunie, 1897)
32.
33.
34. 34-37. Vezi E. G. White cu referire la
Ps. 19,14; Is. 6,5. 7.
35.
36.
37. 37. Nevoia unei limbi sfin™ite. ?
nceteazã a te mai ocupe de scãderile altora.
Pãstreazã-™i limba sfin™itã pentru Dumnezeu.
Ab™ine-te de a spune ceva ce ar putea scãdea
influen™a altuia; cãci complãcându-te în
astfel de vorbe de criticã, roste?ti
blasfemii la adresa Numelui cel sfânt al lui
Dumnezeu, tot a?a de adevãrat ca ?i când ai
fi jurat…. Avem nevoie în mod special, sã
ne pãzim a avea o limbã care este „sfin™itã”
lui Satana. Limba pe care Dumnezeu ne-a dat-
o trebuie sã fie folositã pentru a-L
glorifica prin vorbirea noastrã. Dacã nu
este a?a, atunci vom sta în mod direct în
calea lucrãrii lui Dumnezeu în aceastã lume
?i judecã™ile cerului vor cãdea cu siguran™ã
asupra noastrã. (MS 95, 1906)
38.
39.
40.
41.
42. 42 (Luca 11,31). Cineva mai mare decât
Solomon. Domnul Hristos ?tia cã israeli™ii
considerau pe Solomon ca fiind cel mai mare
împãrat care a ™inut un sceptru pentru o
împãrã™ie pãmânteascã. Printr-o hotãrâre
specialã a lui Dumnezeu, el a construit
primul lor templu, un templu magnific, care
a fost o minune a frumuse™ii, bogã™iei ?i
slavei ?i care a dat lui Israel ca na™iune
influen™ã ?i demnitate. El a fost înzestrat
cu în™elepciune ?i numele sãu a fost
glorificat de ei. A fi mai superior ca el,
dupã pãrerea lor, însemna sã fii mai mult
decât om - ?i anume sã ai prerogativele
Dumnezeirii. (Mat. 12,42; YI, 23 sept.
1897).
43. 43-45. (Luca 11,24-26). Nici o
neutralitate nu este posibilã. (Mat. 12,43-
45). Domnul Hristos a arãtat cã nu poate sã
existe un astfel de lucru ca acela de a fi
neutru în slujba Sa. Sufletul nu poate sã
fie satisfãcut cu nimic mai pu™in decât o
deplinã consacrare - consacrarea gândului, a
vocii, a spiritului ?i a fiecãrui organ al
min™ii ?i trupului. Nu este suficient ca
vasul sã fie golit; el trebuie umplut cu
harul Domnului Hristos. (MS 78, 1899) (Is.
57,12; 2Petru 2,20. 21). Blestemul
îndreptã™irii de sine. Casa împodobitã
reprezintã sufletul plin de îndreptã™ire de
sine. Satana este alungat de Domnul Hristos.
Dar el se întoarce în speran™a de a gãsi o
intrare. El gãse?te casa goalã, mãturatã ?i
împodobitã. Numai îndreptã™irea de sine
locuie?te acolo. „Atunci se duce ?i ia cu el
alte ?apte duhuri mai rele decât el, intrã
în casã, locuiesc acolo, ?i starea din urmã
a omului acestuia ajunge mai rea decât cea
dintâi. ” ?ndreptã™irea de sine este un
blestem, o podoabã omeneascã pe care Satana
o folose?te pentru gloria sa. Aceia care î?i
împodobesc sufletul cu laudã de sine ?i
lingu?ire, pregãtesc calea pentru alte ?apte
spirite mai rele decât primul. ?n chiar
primirea de cãtre ei a adevãrului, aceste
suflete se în?ealã singure. Ei zidesc pe o
temelie a îndreptã™irii ?i neprihãnirii
proprii. Rugãciunile membrilor bisericii
trebuie sã fie oferite lui Dumnezeu cu un
anumit ceremonial, dar dacã ele se înal™ã în
spiritul îndreptã™irii ?i neprihãnirii
proprii, Dumnezeu nu este onorat prin ele.
Ei declarã: „Dar acum î™i voi da pe fa™ã
neprihãnirea, ?i faptele tale nu-™i vor
folosi. ” ?n ciuda tuturor acestor
manifestãri exterioare a locuin™elor lor
împodobite, Satana vine cu o trupã de îngeri
rãi ?i ocupã locul în suflet pentru a da o
mânã de ajutor în în?elare. Apostolul scrie:
„?n adevãr, dacã dupã ce au scãpat de
întinãciunile lumii, prin cunoa?terea
Domnului ?i Mântuitorului nostru Isus
Hristos, se încurcã iarã?i ?i sunt birui™i
de ele, starea lor de pe urmã este mai rea
decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru
ei sã nu fi cunoscut calea neprihãnirii
decât, dupã ce au cunoscut-o, sã se întoarcã
de la porunca sfântã, care le fusese datã. ”
(MS 78, 1899)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.Vezi E. G. White cu referire la Luca
7,29. 30.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24. 24-30. Neghina atrage aten™ia. Cre?terea
neghinei printre grâu va atrage aten™ia în
mod special asupra ei. Grâul va fi supus
unei critici severe. ?n adevãr, întregul
câmp poate fi considerat ca fãrã valoare de
unii observatori superficiali, sau de cãtre
cineva care simte o deosebitã plãcere sã
descopere rãul. Semãnãtorul poate sã fie
condamnat de el, ca unul care a amestecat
sãmân™a rea cu sãmân™a bunã, pentru scopul
sau motivul lui rãu. Tot astfel, cei gre?i™i
sau ipocri™i care mãrturisesc a urma pe
Isus, aduc repro? asupra cauzei cre?
tinismului, ?i fac ca lumea sã se îndoiascã
cu privire la adevãrurile Domnului Hristos.
Dupã cum prezen™a neghinei în grâu
contracareazã în mare mãsurã lucrarea
semãnãtorului, tot a?a pãcatul printre
poporul lui Dumnezeu, zãdãrnice?te în mare
mãsurã planul lui Isus de a salva pe omul
cãzut de sub puterea lui Satana ?i sã redea
terenului neroditor al inimii omene?ti
roadele faptelor bune. (2 SP, 248,249)
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.
51.
52. 52. Vechiul ?i Noul Testament
inseparabile. (Mat. 13,52). ?n aceastã
parabolã, Domnul Hristos a prezentat
înaintea ucenicilor responsabilitatea
acelora a cãror lucrare este aceea de a da
lumii lumina pe care ei au primit-o de la
El. Vechiul Testament era întreaga Scripturã
ce exista atunci; dar el nu a fost scris
numai pentru cei din vechime; el a fost
scris pentru toate veacurilor ?i pentru to™i
oamenii. Domnul Isus dore?te ca învã™ãtorii
doctrinei Sale sã cerceteze cu sârguin™ã
Vechiul Testament pentru acea luminã care
fixeazã identitatea Sa ca Mesia cel
proorocit de profe™i ?i care descoperã
natura misiunii Sale în lume. Vechiul ?i
Noul Testament sunt inseparabile, cãci
amândouã con™in învã™ãturile Domnului
Hristos. ?nvã™ãtura iudeilor care acceptã
numai Vechiul Testament, nu duce la
mântuire, deoarece ei resping pe
Mântuitorul, a cãrui via™ã ?i slujire a fost
o împlinire a legii ?i profe™iilor. ?i
învã™ãtura acelora care resping Vechiul
Testament nu duce la mântuire pentru cã ea
respinge ceea ce este mãrturia directã a
Domnului Hristos. Scepticii încep cu a nu
™ine seama de Vechiul Testament ?i nu
trebuie decât un alt pas pentru a nega
valabilitatea Noului Testament ?i astfel
amândouã sunt respinse. Iudeii au pu™inã
influen™ã asupra lumii cre?tine spre a le
arãta importan™a poruncilor, inclusiv legea
cu caracter obligatoriu a Sabatului, pentru
cã prezentând vechiule comori ale
adevãrului, ei dau la o parte pe cele noi
din învã™ãturile personale ale Domnului
Isus. Pe de altã parte, cel mai puternic
motiv pentru care cre?tinii dau gre? ?i a
influen™a pe iudei ca sã accepte
învã™ãturile Domnului Hristos ca fiind
limbajul în™elepciunii divine, se datoreazã
faptului cã prezentând comorile Cuvântului
Sãu, ei trateazã cu dispre™ bogã™iile
Vechiului Testament care constituie cele mai
timpurii învã™ãturi ale Fiului lui Dumnezeu
prin Moise. Ei resping legea datã pe Sinai
cum ?i Sabatul poruncii a patra, instituit
în grãdina Edenului. Dar slujitorul
Evangheliei care urmeazã învã™ãturile
Domnului Hristos, va câ?tiga o deplinã
cunoa?tere atât a Vechiului cât ?i a Noului
Testament pe care el le poate prezenta în
adevãrata lor luminã oamenilor, într-un
inseparabil tot - unul depinzând ?i
iluminând pe celãlalt. ?n felul acesta, a?a
cum Isus a învã™at pe ucenici Sãi, ei vor
scoate din comoara lor, „lucruri noi ?i
vechi”. (2 SP, 254,255)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9 (Marcu 6,26; 1Sam. 32,34). Este rãu sã
™ii un jurãmânt rãu. David a fãcut un
jurãmânt cum cã Nabal ?i casa lui vor pieri,
dar acum el a vãzut nu numai cã era rãu sã
faci un astfel de jurãmânt dar ar fi un
lucru rãu sã-l ™ii. Dacã Irod ar fi avut
curajul moral al lui David, indiferent cât
de umilitor putea fi lucrul acesta, el ar fi
retras jurãmântul care a dat capul lui Ioan
Botezãtorul securii cãlãului, pentru ca
rãzbunarea unei femei sã poatã fi împlinitã
?i astfel el nu ar fi avut asupra sa
vinovã™ia uciderii profetului lui Dumnezeu.
(ST, 26 oct. 1888)
1.
2.
3.
4.
5.
6.Vezi E. G. White cu referire la Ier. 23,1.
7.
8.
9.(vezi E. G. White cu referire la Matei
5,13. 14; Ier. 8,8). Ereziile, parazi™ii pe
copacul adevãrului. Satana a lucrat cu
putere în?elãtoare aducând o mul™ime de
erezii care întunecã adevãrul. Rãtãcirea sau
erezia nu poate sta singurã ?i va dispãrea
repede, dacã nu se va prinde bine ca un
parazit pe pomul adevãrului. Rãtãcirea î?i
trage via™a din adevãrul lui Dumnezeu.
Tradi™ia oamenilor, asemenea germenilor
plutitori, se ata?eazã adevãrului lui
Dumnezeu ?i oamenii îl privesc ca o parte a
adevãrului. Prin învã™ãturi false Satana
ob™ine un cap de pod ?i captiveazã mintea
oamenilor, fãcându-i sã ™inã teorii care nu
au nici o temelie în adevãr. Oamenii înva™ã
cu îndrãznealã învã™ãturi, porunci ale
oamenilor ?i cum tradi™iile trec de la o
genera™ie la alta, ele câ?tigã putere asupra
min™ii omene?ti. Dar trecerea unui veac (sau
a unei genera™ii) nu face din rãtãcire
adevãr, ?i nici greutatea ei apãsãtoare nu
face planta adevãrului sã devinã un parazit.
Copacul adevãrului poartã propriile sale
roade reale, adevãrate, arãtând astfel
adevãrata lui origine ?i naturã. Parazitul
rãtãcirii aduce ?i el roadele lui ?i face sã
se vadã faptul cã, spre deosebire de planta
de origine cereascã, caracterul ei este
diferit. (Scrisoarea 43, 1895)
1.
2.
3.
4.
5.
6.Vezi E. G. White cu referire la Luca 12,1.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18. Adevãrata temelie. (Mat. 16,18).
Cuvântul „Petre”, înseamnã o piatrã ce stã
de una singurã, Domnul Hristos nu S-a
referit la Petru ca fiind stânca pe care El
va zidi biserica Sa. Expresia „stânca
acesta” se aplicã la El ca fiind temelia
bisericii cre?tine. (ST, 28 oct. 1913) 19.
Vezi E. G. White cu referire la Ioan 20,23.
19.
20.
21.
22. 22. 23 (Luca 22,31). Satana între Petru
?i Domnul Hristos. Vede™i ceea ce a spus
Domnul lui Petru…. El a spus: „?napoia Mea,
Satano!” Ce fãcea oare Satana? El a venit
chiar în fa™a lui Petru ?i s-a a?ezat între
Domnul ?i Petru ?i astfel cã Petru a luat
asupra sa sarcina de a mustra pe Domnul. Dar
Domnul a venit aproape de Petru ?i Satana a
fost dat în spatele Domnului Hristos. Domnul
i-a spus lui Petru cã Satana îl dorea, ca
sã-l cearnã a?a cum se cerne grâul, dar El a
spus: „Eu M-am rugat pentru tine, ca sã nu
™i se piardã credin™a. ” Dacã Petru ar fi
învã™at lec™ia pe care trebuia sã o înve™e,
dacã el ar fi stat drept cu Dumnezeu în
timpul cercãrii sale, el ar fi rezistat
atunci. Dacã n-ar fi fost indiferent fa™ã de
lec™ia pe care Domnul Hristos a dorit ca el
sã o înve™e, el, Petru, nu s-ar fi lepãdat
niciodatã de Domnul sãu. (MS 14, 1899)
Satana a vorbit prin Petru. Când Domnul
Hristos a descoperit lui Petru timpul
încercãrii ?i suferin™elor Lui, care erau
chiar în fa™a Sa, la care Petru a rãspuns:
„Sã te fereascã Dumnezeu, Doamne! Sã nu ?i
se întâmple a?a ceva”, Mântuitorul a
poruncit: „?napoia mea, Satano”. Satana era
acela care vorbea prin Petru, fãcându-l sã
ac™ioneze de partea ispititorului. Prezen™a
lui Satana nu era receptatã de Petru, dar
Domnul Hristos a putut sã detecteze prezen™a
în?elãtorului, ?i în mustrarea sa adresatã
lui Petru, El se adresa, de fapt,
adevãratului Sãu vrãjma?. (Scrisoarea 244,
1907) Lucrarea lui Satana era aceea de a
descuraja pe Domnul Isus care se lupta sã
salveze neamul de oameni decãzu™i, strica™i
?i cuvintele lui Petru erau tocmai ce el
dorea sã audã. Ele se opuneau planului
divin, ?i tot ceea ce poartã aceastã
amprentã, acest semn sau trãsãturã de
caracter, era o ofensã la adresa lui
Dumnezeu. Ele erau rostite la instigarea lui
Satana; cãci ele se opuneau singurului
aranjament pe care Dumnezeu l-a putut face
pentru a pãstra Legea Sa ?i controlul asupra
supu?ilor Sãi ?i cu toate acestea sã salveze
pe oamenii cãzu™i. Satana a sperat cã ele
vor descuraja ?i vor înmuia inima Domnului
Hristos, dar Domnul Hristos S-a adresat
autorului acestui gând, spunând: „?napoia
Mea, Satano!” (RH, 6 aprilie, 1897)
23.
24. 24. (Marcu 8,34; Luca 9,23; vezi E. G.
White cu referire la Matei 11,28-30).
Cãlãtorind pe drumul Domnului Hristos. Aceia
care sunt mântui™i trebuie sã meargã pe
acela?i drum pe care a mers Domnul Hristos.
El spune: „Dacã voie?te cineva sã vinã dupã
Mine, sã se lepede de sine, sã-?i ia crucea
?i sã Mã urmeze. ” Caracterul trebuie sã fie
format în armonie cu asemãnarea cu Hristos.
(MS 105, 1901) ?nãl™area crucii. Noi
trebuie sã înãl™ãm crucea, ?i sã mergem în
urma pa?ilor Domnului Hristos. Aceia care
poartã crucea vor afla cã fãcând astfel
crucea îi ridicã, dându-le putere ?i curaj,
?i îndreptându-i spre Mielul lui Dumnezeu
care ridicã pãcatul lumii. (RH, 13 iulie,
1905) (Iov 19,25) Mai presus de câmpia cea
joasã. Crucea te ridicã mai presus de câmpia
cea joasã a pãmântului ?i te aduce într-o
dulce comuniune cu Dumnezeu. Prin purtarea
crucii experien™a poate fi astfel încât sã
po™i spune: „?tiu cã Rãscumpãrãtorul meu
este viu” ?i pentru cã El trãie?te ?i eu voi
trãi. Ce asigurate este aceasta! (MS 85,
1901) (Capitolul 7,13. 14). La rãscrucea
drumurilor. Crucea stã acolo unde se desfac
douã drumuri. Una este calea ascultãrii
ducând spre ceruri. Celãlalt duce la un drum
larg, unde omul poate merge cu u?urin™ã cu
povara pãcatului ?i a corup™iei, dar ea duce
la pierzare. (MS 50, 1858) (Matei 12,30;
Luca 11,23). Trãind pentru sine dezonoreazã
pe Rãscumpãrãtor. Cre?tinii care trãiesc
pentru ei dezonoreazã pe Rãscumpãrãtorul
lor. Ei pot pãrea foarte activi în slujirea
Domnului, dar ei ™es eul în tot ceea ce ei
fac. Semãnând semin™ele egoismului, ei
trebuie în final sã strângã un seceri? de
corup™ie… Slujirea eului ia o varietate de
forme. Unele din aceste forme pare sã fie
nevãtãmãtoare. Aparenta bunãtate le dã
înfã™i?area unei bunãtã™i reale, adevãrate.
Dar ele nu aduc nici o slavã Domnului. Prin
lucrarea lor cauza lui Dumnezeu este
stânjenitã. Domnul Hristos spune: „Cine nu
este cu Mine este împotriva Mea, ?i cel ce
nu strânge cu Mine, risipe?te. ” Aceia care
aduc eul în lucrarea lor nu sunt vrednici de
încredere. Dacã ace?tia pierd din vedere eul
ascunzându-l în Hristos, eforturile lor vor
fi de mare valoare pentru cauza Sa. Atunci,
ei î?i vor conforma via™a cu învã™ãturile
sale. Ei î?i vor face planurile în armonie
cu marele Sãu plan al iubirii. Egoismul va
fi atunci exilat, îndepãrtat din eforturile
lor… Lepãdarea de sine, smerirea inimii ?i a
min™ii, noble™ea scopului, a marcat via™a
Mântuitorului…. (Mat. 16,24; MS 2, 1903)
1. 1-3 (Marcu 9,2-4; Luca 9,28-31). Cea mai
potrivitã slujire a Domnului Hristos. Tatãl
a ales pe Moise ?i Ilie ca sã fie mesagerii
Lui pentru Domnul Hristos ?i sã-L glorifice
cu lumina cerului ?i sã aibã comuniune cu El
cu privire la agonia Sa ce sta sã vinã,
pentru cã ei au trãit pe pãmânt ca oameni;
ei au trãit experien™a omeneascã a necazului
?i a suferin™ei ?i au putut simpatiza cu
încercãrile Domnului Hristos în via™a Sa de
pe pãmânt. Ilie, în pozi™ia sa de profet al
lui Israel, a reprezentat pe Domnul Hristos
?i lucrarea Sa într-o mãsurã asemãnãtoare
acelei a Mântuitorului. ?i Moise, ca
conducãtori al lui Israel, a stat în locul
Domnului Hristos, având o comuniune cu El ?i
urmând instruc™iunile Sale; de aceea, ace?ti
doi bãrba™i, din toatã o?tirea ce este
strânsã în jurul tronului lui Dumnezeu, erau
cei mai potrivi™i sã slujeascã Fiului lui
Dumnezeu. (2 SP, 329)
1.
2.
3.
4.
5.
6.Tânãr în Hristos (Mat. 18,1-6). Cei mici
la care se face referire aici ?i care cred
în Hristos, nu sunt numai cei care sunt
tineri ca vârstã, ci copii în Hristos.
Existã o avertizare con™inutã în aceste
cuvinte ca nu cumva noi sã neglijãm în mod
egoist sau sã dispre™uim pe fra™ii no?tri
mai slabi, ca nu cumva sã fim neiertãtori ?i
severi sã judecãm ?i sã condamnãm ?i pe
al™ii ?i astfel sã-i descurajãm. (RH 16
aprilie, 1895)
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15-17. (Iosua 7,10-26): Uni nu trebuie
sã fie re™inu™i. Numele acelora care
pãcãtuiesc ?i refuzã sã se pocãiascã nu vor
fi re™inute în registrele bisericii, ca nu
cumva sfin™ii sã fie fãcu™i rãspunzãtori
pentru faptele lor rele. Aceia care urmeazã
un drum al nelegiuirii trebuie sã fie
vizita™i, sã se lucreze cu ei ?i dacã ei
totu?i refuzã sã se pocãiascã, ei trebuie sã
fie separa™i de comuniunea bisericii, în
armonie cu rânduielile date în Cuvântul lui
Dumnezeu …. Aceia care refuzã sã asculte
mustrãrile ?i avertizãrile date de solii cei
credincio?i ai lui Dumnezeu nu trebuie sã
fie pãstra™i în bisericã. Ei trebuie sã fie
exclu?i pentru cã ei vor fi un Acan în
tabãra lui Israel - în?elat ?i în?elând.
Cine, dupã ce a citit raportul cu privire la
pãcatul ?i pedepsirea lui Acan, poate gândi
cã aceasta este în armonie cu voin™a lui
Dumnezeu cã aceia care sãvâr?esc
nelegiuirea, refuzând sã se pocãiascã,
trebuie sã fie pãstra™i în bisericã? A-i
pãstra în bisericã ar fi o insultã pentru
Dumnezeul cerului. (Scrisoarea 215, 1902)
16.
17.
18.Vezi E. G. White cu referire la Ioan
20,23.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13-15 (Marcu 10,13-16; Luca 18,15-17).
Amintirile ™in pe copii de la rãtãcire. Dacã
via™a viitoare a acestui mic grup s-ar
deschide înaintea noastrã, am vedea pe mame
amintind copiilor lor scenele din ziua
aceea, repetându-le cuvintele pline de
iubire ale Mântuitorului. Vom vedea de
asemene, cât de des, în anii de mai târziu,
amintirea acestor cuvinte au ™inut pe copii
de a nu se înstrãina de la calea stabilitã
pentru rãscumpãrarea Domnului. (ST 18 dec.
1907)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.Vezi E. G. White la Matei 9,12. 13
29.
30.34. Vezi E. G. White la Marcu 10,46-52.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18-20 (Marcu 11,12-14). Ramuri
aducãtoare de roade. Domnul era flãmând. El
reprezenta un popor ce flãmânzea dupã
roadele ce trebuia sã le aibã, dar care nu
le-au primit de la un smochin ce dupã
înfã™i?area exterioarã era înfloritor.
Nevoile spirituale nu erau oferite pentru a
satisface pe oamenii pentru care Domnul
Hristos ?i-a dat via™a ca sã-i salveze prin
lucrul ?i neprihãnirea Sa. Când Domnul este
cu poporul care avea cuno?tin™a ?i
avantajele luminii spirituale, ?i atunci
când ei împart ceea ce au primit de la
Dumnezeu, atunci ei sunt ramuri purtãtoare
de roade. Ei primesc bogate binecuvântãri de
la Dumnezeu ?i sunt producãtoare de fructe.
Ca un rezultat sigur, în mâna lui Dumnezeu ?
i sub influen™a Duhului Sfânt, ei sunt
oameni puternici. Ei reprezintã continuu
înaintea lumii marea bunãtate a lui
Dumnezeu, nu numai în domeniul spiritual, ci
de asemene, în domeniul temporar. Ei vor
predomina; cãci pentru adevãr, Dumnezeu este
cu ei. (MS 65, 1912)
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28. 28-31. Nimic de lãudat. Domnul Hristos
nu a condamnat pe primul fiu pentru cã a
refuzat sã dea ascultare poruncii. ?n acela?
i timp nici nu l-a lãudat. Clasa de oameni
care joacã partea fiului care a spus: „Nu mã
duc”, nu meritã nici o considera™ie pentru
pozi™ia pe care a luat-o. Aceastã atitudine
deschisã nu trebuie sã fie lãudatã ?i
consideratã ca o virtute. Aceastã deschidere
a caracterului sfin™itã prin adevãr ?i
sfin™enie va face martori îndrãzne™i pentru
Hristos, dar folositã a?a cum este de cãtre
pãcãtos este o insultã, o sfidare ?i se
apropie de blasfemie. Pentru cã un om nu
este un ipocrit, el nu este mai pu™in
pãcãtos. Când apelurile Duhului Sfânt ajung
la inimã, singura noastrã siguran™ã este
numai de a rãspunde la ele fãrã întârziere.
(MS 127, 1899) Este nevoie de mai mult
decât de o fãgãduin™ã. Istoria lui Israel a?
a cum este prezentatã în aceastã parabolã
trebuie sã fie studiatã de to™i cei care
practicã învã™ãturile Domnului Hristos. Via
reprezintã biserica. Cei doi fii sunt cele
douã clase de oameni, bãrba™i ?i femei din
lume. Domnul cheamã pe fiecare membru al
bisericii Sale sã lucreze învia Sa. Noi
trebuie sã în™elegem rela™ia noastrã cu
Domnul Hristos. El, Domnul Hristos trebuie
sã locuiascã în inimile noastre, pentru ca
noi sã putem pãstra înaintea noastrã
principiile cele curate, foarte stimulatoare
ale corectitudinii morale. Lucrarea noastrã
nu este numai de a promite, ci ?i de a face.
Cinstea ?i integritatea trebuie legate de
Dumnezeu, pentru a împlini cuvântul Sãu pânã
la litera lui. Cei care aud solia pe care
ne-o trimite Dumnezeu astãzi sã ia aminte ca
nu cumva sã urmeze exemplul iudeilor plini
de înãl™are de sine. Dumnezeu nu ?i-a propus
sã înlãture din calea noastrã tot ceea ce dã
loc la întrebãri sau îndoieli cu privire la
lucrarea slujitorilor Sãi. El oferã
suficientã temeiuri pentru credin™ã pentru a
convinge mintea neprefãcutã ?i sincerã; dar
mai multã dovadã de cât aceasta nu va
schimba niciodatã hotãrârea lãuntricã a
rezista luminii. (MS 127, 1899)
1.
2. 2-4. (Luca 14,16. 17) Ospã™ul cerului.
Ospã™ul spiritual a fost a?ezat în fa™a
noastrã într-o bogatã abunden™ã. Ne-a fost
prezentat de cãtre solii lui Dumnezeu un
ospã™ bogat - neprihãnirea prin credin™ã,
îndreptã™irea prin credin™ã, fãgãduin™ele
celei mai mari ?i pre™ioase ale lui Dumnezeu
în Cuvântul Sãu, liberul acces la Tatãl prin
Isus Hristos, mângâierea Duhului Sfânt ?i
bine fundamentata asigurare a vie™ii ve?nice
în ?mpãrã™ia lui Dumnezeu. Ne întrebãm, ce
ar fi putut face Dumnezeu pentru noi ?i nu a
fãcut în pregãtirea pentru Cina cea mare,
ospã™ul cerului? (RH, 17 ian. 1899)
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11. 12. Ospã™ul Cuvântului. Un ospã™ a
fost pregãtit pentru noi. Domnul a întins
înaintea noastrã comorile Cuvântului Sãu.
Dar noi nu trebuie sã venim la ospã™
îmbrãca™i în hainele noastre . Noi trebuie
sã fim îmbrãca™i cu haina cea albã a
neprihãnirii Domnului Hristos care a fost
pregãtitã pentru to™i oaspe™ii. (MS 70,
1901) (Apoc. 7,13. 14). Veni™i din necaz.
Sã nu uitãm cã cel care a va fi gãsit
îmbrãcat cu haina de nuntã, el va fi venit
din încercarea cea mare. (RH, 17 aprilie,
1894)
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.Vezi E. G. White cu referire la Matei
5,13. 14; Ier. 8,8; Luca 4,18. 19.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37. 37-39 (Marcu 12,30. 31; Luca 10,27; Col.
2,10) Desãvâr?i™i în Hristos. Legea lui
Dumnezeu cere ca omul sã iubeascã pe
Dumnezeu în mod suprem, iar pe aproapele sãu
ca pe sine însu?i. Când prin harul Domnului
nostru Isus Hristos, lucrul acesta este
fãcut pe deplin, noi vom fi atunci desãvâr?
i™i, în Isus Hristos. (Scrisoarea 11, 1892)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8. 8 (Vezi E. G. White cu referire la Ioan
13,14. 15). Nici primul, nici ultimul în
Hristos. Aceia care, în spiritul ?i iubirea
lui Isus, vor deveni una cu El, va fi într-o
strânsã comuniune cu celãlalt, legat prin
legãturile de mãtase ale iubirii. Apoi
legãturile frã™ietã™ii omene?ti nu vor fi
totdeauna încordate, gata la fiecare
provocare, sã se rupã: „Voi to™i sunte™i
fra™i” va fi sentimentul fiecãrui copil al
credin™ei. Când urma?ii Domnului Hristos
sunt una cu El, nu va fi atunci nici primul,
nici ultimul, nu va fi nimeni mai pu™in
respectat ?i nici mai pu™in important. O
binecuvântatã comuniune frã™eascã unul cu
altul va lega pe to™i care primesc în adevãr
pe Domnul Isus Hristos într-o fermã
credincio?ie ce nu poate fi ruptã. To™i vor
fi egali ?i una cu ?i în Hristos. (MS 28,
1897) „To™i sunte™i fra™i”. Dumnezeu a
fãcut pe oameni fiin™e responsabile ?i le-a
a?ezat în împrejurãri favorabile de
ascultare de voin™a Sa. ?n demnitatea
bãrbã™iei datã lor de Dumnezeu ei trebuie sã
fie guverna™i ?i controla™i chiar de
Dumnezeu, ?i nu de vreo inteligen™ã
omeneascã din lumea noastrã. Omul trebuie sã
recunoascã totdeauna faptul cã Dumnezeu
trãie?te ?i domne?te; oamenii nu trebuie sã
devinã niciodatã domni peste mo?tenirea lui
Dumnezeu. Ei trebuie sã considere cã „to™i
sunte™i fra™i”. Chiar în faptul cã oamenii
sunt agen™i morali liberi, Dumnezeu ne
înva™ã sã nu fim for™a™i sau obliga™i a ne
implica în anumite ac™iuni, de asemenea, ca
fiin™e responsabile în conlucrarea cu
Dumnezeu, noi trebuie sã-L reprezentãm pe
Dumnezeu în caracter. Noi trebuie sã fim
interesa™i de fra™ii no?tri, de vecinii no?
tri ?i de to™i cei din jurul nostru.
(Scrisoarea 65, 1895) 8-10. Nimeni sã nu
punã interesele spirituale mai prejos decât.
Des repetatul - ?nvã™ãtorule - era foarte
acceptat de ureche, dar Isus a avertizat pe
ucenici Lui împotriva acestuia. El le-a
spus: „Voi sã nu vã numi™i Rabi! Fiindcã
Unul singur este ?nvã™ãtorul vostru:
Hristos, ?i voi to™i sunte™i fra™i. ?i
‘Tatã’ sã nu numi™i pe nimeni pe pãmânt,
pentru cã Unul singur este Tatãl vostru;
acela care este în ceruri. Sã nu vã numi™i
‘dascãli” cãci Unul singur este Dascãlul
vostru: Hristos. ” Prin aceste cuvinte
Domnul Hristos dorea sã spunã cã nici un om
nu trebuie sã punã interesul sãu spiritual
sub un altul, a?a cum un copil este cãlãuzit
?i ocrotit de cãtre tatãl sãu pãmântesc.
Aceasta a încurajat un spirit râvnitor dupã
o desãvâr?itã superioritate eclesiasticã,
care a rezultat totdeauna în a rãni pe
oamenii ce i-au fost încredin™ai ?i care se
adresau cu „Pãrinte”. Acest lucru a adus
confuzie în ceea ce prive?te sentimentul de
sfin™enie al prerogativelor lui Dumnezeu.
(MS 71, 1897)
9.
10.
11.
12.Vezi E. G. White cu referire la Gen.
39,20.
13. 13-33 ( Luca 11,42-44). Relia legalã, o
urâciune. Mustrarea Domnului Hristos
adresatã fariseilor este aplicabilã ?i
acelora care au pierdut dragostea dintâi din
inimile lor. O religie rece, legalistã nu
poate conduce niciodatã sufletele la
Hristos, pentru cã este o religie fãrã
iubire, fãrã Hristos. Când postul ?i
rugãciunea sunt practicate într-un spirit de
îndreptã™ire de sine, acestea sunt o scârbã
înaintea lui Dumnezeu. Adunarea solemnã
pentru închinare, nesfâr?itele ceremonii
religioase, smerenia exterioarã,
sacrificiile impuse, toate acestea proclamã
lumii faptul cã cel care îndepline?te aceste
lucruri dau lumii mãrturia cã cel ce face
aceste lucruri se considerã ca fiind
neprihãnit. Aceste lucruri atrag aten™ia la
cel ce observã cu rigurozitate aceste
îndatoriri, spunând: „Acest om este
îndreptã™it sã meargã la cer. Dar totul nu
este decât o în?elãtorie. Faptele nu ne vor
cumpãra intrarea în ?mpãrã™ia cerului.
singura mare jertfã ce a fost adusã este
suficientã pentru to™i cei ce vor crede. (MS
154, 1897)
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37. 37-39 (Luca 13,34-35; 19,41) Umplând
norii rãzbunãrii. Inima Domnului Hristos a
spus: „Cum sã te dau?” El S-a ocupat de
Israel a?a cum un tatã iubitor ?i iertãtor
s-ar ocupa sau ar proceda cu fiul sãu
necredincios ?i încãpã™ânat. Cu ochiul Celui
Atotputernic, El a vãzut cã cetatea
Ierusalimului î?i hotãrâse propriul ei
destin. De veacuri avusese loc o îndepãrtare
de Dumnezeu. Ei s-au împotrivit harului, s-a
abuzat de privilegii ?i ocaziile au fost
risipite. Poporul, locuitorii lui au
încãrcat norii rãzbunãrii care neamesteca™i
cu milã erau gata sã se reverse peste ei. Cu
o voce sufocatã ?i aproape zdrobitã, Domnul
Hristos a spus: „Dacã ai fi cunoscut ?i tu,
mãcar în aceastã zi, lucrurile care puteau
sã-™i dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse
de ochii tãi. ” Sentin™a irevocabilã a fost
pronun™atã. (MS 30, 1890).
1.
2. 2 (Luca 19,44). ?ngerii îndeplinesc
lucrãri de nimicire. Oamenii vor continua sã
înal™e clãdiri costisitoare, valorând
milioane; o aten™ie specialã va fi datã
frumuse™ii arhitecturale, fermitã™ii ?i
soliditã™ii cu care acestea sunt construite;
dar Domnul m-a învã™at cã, în ciuda neobi?
nuitei soliditã™i ?i a unei prezentãri
costisitoare, aceste clãdiri vor avea soarta
templului din Ierusalim. Aceste structuri
magnifice se vor prãbu?iri. ?ngerii lui
Dumnezeu vor fi trimi?i sã facã o lucrare de
nimicire, astfel cã nu va rãmâne piatrã pe
piatrã care sã nu fie dãrâmatã. (MS 35,
1906)
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23. 23. 24 (Matei 7,20. 21; Is. 8,20; Marcu
13,21-22; Luca 21,8; Ioan 10,2-5; 15,10;
1Ioan 2,4) Cum sã cuno?ti un Hristos fals.
Noi avem nevoie sã fim ancora™i în Hristos,
înrãdãcina™i ?i întemeia™i pe adevãr. Satana
lucreazã prin agen™ii sau instrumentele
sale, el alege pe aceia care nu au bãut din
apa vie™ii, a cãror suflete sunt însetate
dupã ceva nou ?i neobi?nuit, strãin ?i care
sunt totdeauna gata sã bea din orice izvor
ce-i iese în cale. Se vor auzi spunând:
„Iatã, Hristos este aici”, sau „acolo”, dar
nu trebuie sã-i credem. Noi avem dovezi
negre?elnice cu privire la vocea
adevãratului Pãstor ?i El ne cheamã sã-I
urmãm. El spune: „Eu am pãzit poruncile
Tatãlui Meu”. El î?i conduce oile pe calea
unei umile ascultãri de Legea lui Dumnezeu,
dar El nu-i încurajeazã niciodatã la
cãlcarea acestei legi. „Vocea unui strãin”
este vocea unuia care nu are nici respect ?i
nici nu ascultã de Legea cea sfântã, dreaptã
?i bunã a lui Dumnezeu. Mul™i au mari
preten™ii de sfin™enie ?i se mândresc cu
minunile pe care le fac în vindecarea
bolnavilor, pe când ei nu dau nici o
considera™ie acestui mare standard al
neprihãnirii. Dar prin puterea cui se
înfãptuiesc aceste vindecãri? Sunt ochii a
unei pãr™i ?i a celeilalte deschi?i fa™ã de
cãlcãrile de cãtre ei a Legii? ?i iau ei
pozi™ie ca ni?te copiii umili ?i
ascultãtori, gata sã asculte de toate
cerin™ele lui Dumnezeu? Ioan mãrturise?te
despre cei ce mãrturisesc a fi copii ai lui
Dumnezeu: „Cine zice: ‘?l cunosc’ ?i nu
pãze?te poruncile Lui, este un mincinos ?i
adevãrul nu este în el. ” Nimeni nu are
nevoie sã fie în?elat. Legea lui Dumnezeu
este tot atât de sacrã ca ?i tronul Sãu ?i
prin ea va fi judecat orice om ce vine pe
lume. Nu existã un alt etalon, un alt
standard prin care sã se punã la probã
caracterul. „Cãci dacã nu vor vorbi a?a, nu
vor mai rãsãri zorile pentru poporul acesta.
” Acum, dar, cazul va fi hotãrât dupã
Cuvântul lui Dumnezeu, s-au se va da crezare
preten™iilor omului? Domnul Hristos spune:
„Dupã roadele lor îi ve™i cunoa?te. ” Dacã
aceia prin care se aduc la îndeplinire
vindecãrile, sunt dispu?i , datoritã acestor
manifestãri sã scuze neglijarea de cãtre ei
a Legii lui Dumnezeu ?i sã continue în
neascultare, de?i ei au putere într-o mãsurã
micã sau mai mare, acesta nu înseamnã cã ei
au puterea cea mare a lui Dumnezeu. Din
contrã, este puterea fãcãtoare de minuni a
marelui în?elãtor. El este un cãlcãtor al
Legii Morale ?i folose?te orice nãscocire pe
care acesta le poate stãpâni pentru a orbi
pe oameni cu privire la adevãratul ei
caracter. Suntem avertiza™i cã în ultimele
zile el va lucra prin semne ?i minuni
mincinoase. ?i el va continua aceste minuni
pânã la încheierea timpului de probã pe care
el o poate arãta ca o dovadã cã el este un
înger de luminã ?i nu a întunericului.
Fra™ilor, noi trebuie sã fim aten™i cu
pricire la preten™ia de sfin™ire care
permite cãlcarea Legii lui Dumnezeu. Aceia
care calcã în picioare Legea, nu pot fi
sfin™i™i, ?i se judecã singuri dupã un
standard stabilit sau nãscocit de ei. (RH,
17 mai, 1885)
24.Vezi E. G. White, cu referire la Matei
7,21-23; 2Cor. 11,14.
25.
26.
27.
28.
29.
30. Vezi E. G. White, cu referire la Matei
28,2-4.
1. 1-10. Cei în™elep™i se trezesc din somn.
To™i cei care a?teaptã pe Mirele ceresc sunt
reprezenta™i în parabolã ca dormind pentru
cã Domnul lor întârzie sã vinã; dar cei
în™elep™i se trezesc singuri la solia
apropierii revenirii Sale ?i rãspund la
mesaj, ?i discernãmântul lor spiritual nu s-
a pierdut cu totul ?i ei intrã în rânduri. ?
n timp ce ei se prind de harul lui Hristos,
experien™a lor religioasã devine viguroasã ?
i abundentã, iar sentimentele, dragostea lor
se prinde de lucrurile de sus. Ei încep sã-?
i dea seama unde era sursa de unde se
aprovizionau ei ?i au apreciat iubirea pe
care Dumnezeu o are pentru ei. Ei ?i-au
deschis inimile pentru a primi Duhul Sfânt,
prin care iubirea lui Dumnezeu a fost
revãrsatã larg în inimile lor. Lãmpile lor
erau pregãtite ?i ardeau ?i trimeteau raze
statornice în întunericul moral al lumii. Ei
glorificau pe Dumnezeu, pentru cã aveau
uleiul harului în inimile lor ?i fãceau
chiar lucrarea pe care Stãpânul ?i ?
nvã™ãtorul lor a fãcut-o înaintea lor - a
mers sã caute ?i sã mântuiascã pe cei care
erau pierdu™i. (ST, 28 iunie, 1910)
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7 (Luca 12,35). O lampã pregãtitã ?i
arzând. Cea mai bunã recomandare pe care o
putem aduce este iubirea unul pentru
celãlalt. Orice luptã, orice disensiune
trebuie sã înceteze. Dumnezeu nu va accepta
talentele celui mai elegant ?i a celui mai
elocvent om, dacã lampa lãuntricã a
sufletului sãu nu este pregãtitã ?i nu arde.
Trebuie sã existe o inimã consacratã ?i un
suflet supus ?i consacrat. (Scrisoarea
119,1899)
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14. 15. (Luca 19,12. 13. Vezi ?i E. G.
White la Ioan 17,20. 21). Talentele nu sunt
limitate numai la câ™iva. Fiecãrui om îi
sunt încredin™ate daruri individuale,
denumite talente. Unii privesc aceste
talente ca fiind limitate numai la anumi™i
oameni care au înzestrãri mintale superioare
?i genialitate. Dar Dumnezeu nu a restrâns
acordarea talentelor Sale la câ™iva
favoriza™i. Fiecãruia îi sunt încredin™ate
unele daruri speciale pentru care este
rãspunzãtor înaintea Domnului. Timpul,
ra™iunea, mijloacele, tãria, puterile
mintale, blânde™ea inimii - toate acestea
sunt daruri de la Dumnezeu, încredin™ate
spre a fi folosite în marea lucrare de
binecuvântare a omenirii. Unii, în mod
vãdit, au pu™ine talente, dar prin folosirea
în™eleaptã a bunurilor date lor de Dumnezeu,
înzestrarea lor va cre?te în mare mãsurã.
Domnul vegheazã asupra fiecãruia sã vadã
dacã el va folosi talentele sale în mod
în™elept ?i neegoist sau dacã el va urmãri
propriul sãu interes. Talentele sunt
împãr™ite fiecãrui om în armonie cu
capacitã™ile sale, pentru ca el sã adauge la
ele printr-o investi™ie în™eleaptã. Fiecare
trebuie sã dea socotealã Stãpânului pentru
ac™iunile sale… Domnul nu va cere de la cei
care sunt sãraci ceea ce ei nu pot da; El nu
va cere de la bolnav o activitate energicã
pe care corpul slãbit nu o poate da. Nimeni
nu trebuie sã plângã pentru cã nu poate sã
dea slavã lui Dumnezeu cu talentele ce nu i-
au fost date niciodatã. Dar dacã ai numai un
talent, folose?te-l bine ?i el se va
dezvolta. Dacã talentele nu sunt îngropate,
ele vor câ?tiga alte talente. Bunurile pe
care le primim nu sunt ale noastre.
Capitalul ce ne-a fost încredin™at trebui sã
fie folosit ?i atunci când profitul vine, el
este de asemenea, proprietatea Domnului. Noi
n-avem nici un drept sã tezaurizãm aceste
talente, când Domnul Isus Hristos va reveni
El a?teaptã sã primeascã ceea ce este al Sãu
cu dobândã. (Scrisoarea 180, 1907)
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.Vezi E. G. White, cu referire la 1Cor.
15,51-55.
1.
2. 2 (Marcu 14,1; Luca 22,1. 2). Aten™ia
atrasã asupra sacrificiului. Domnul Hristos
a fost încoronat cu spini. Mâinile ?i
picioarele Lui au fost strãpunse de cuie.
Fiecare pas fãcut înainte în scena aceasta
plinã de ru?ine a fost de o suferin™ã
intensã. Dar a fost planul lui Dumnezeu
acela ca sã se facã publicitate întregii
scene, punct cu punct, scenã dupã scenã,
unei faze a umilin™ei dupã alta. S-a arãtat
cã aceste evenimente trebuia sã aibã loc cu
ocazia Pa?telui. (MS 111, 1897)
3. 3 (Marcu 14,53; Luca 22,54; Ioan 18,13).
O preo™ie coruptã. Preo™ia devenise a?a de
coruptã, încât preo™ii nu aveau nici un
scrupul în a se angaja în cele mai
necinstite ?i mai criminale acte pentru a-?i
aduce la îndeplinire planurile. Aceia care ?
i-au asumat slujba de mare preot mai înainte
de Domnul Hristos ?i în timpul primei Sale
veniri, nu erau bãrba™i numi™i de Dumnezeu
în aceastã slujbã sacrã. Ei au aspirat cu
înfocare la aceastã func™ie din iubire
pentru putere ?i pentru fast. Ei doreau o
pozi™ie în care ei puteau sã aibã autoritate
?i sã practice frauda sub o mantie de
evlavie ?i astfel ei au scãpat a fi
descoperi™i a?a cum erau. Marele preot
de™inea o pozi™ie plinã de putere ?i
importan™ã. El nu era numai sfãtuitor ?i
mijlocitor, ci era judecãtor; ?i la
hotãrârea lui nu exista cale de apel.
Preo™ii erau ™inu™i în frâu de cãtre
autoritatea romanilor ?i nu li se îngãduia
sã aibã puterea legalã de a da pe cineva la
moarte. Aceastã putere apar™inea acelora
care domnea peste iudei. Oamenii cu inima
stricatã cãutau slujba deosebitã de Mare
preot ?i în mod frecvent o ob™ineau prin
mitã ?i asasinat. Marele preot îmbrãcat în
ve?mintele sale consacrate ?i scumpe, cu
pieptarul pe pieptul sãu, lumina strãlucind
pe pietrele pre™ioase prinse pe pieptar,
fãcea o impresie foarte impunãtoare ?i
umplea pe cei con?tien™i ?i cu inima curatã
de admira™ie, respect ?i teamã. Marele preot
era ales într-un mod special ca sã
reprezinte pe Domnul Hristos, care avea sã
devinã un mare preot ve?nic dupã rânduiala
lui Melhisedec. (RH, 17 dec. 1872) Nici un
mare preot. Cu Caiafa, slujba de mare preot
a încetat. Slujba aceasta a devenit vrednicã
de dispre™ ?i stricatã. Ea nu mai avea nici
o legãturã cu Dumnezeu. Adevãrul ?i
neprihãnirea erau urâte în ochii preo™ilor.
Ei erau tirani ?i în?elãtori, plini de
egoism ?i de planuri ambi™ioase. O astfel de
slujire nu putea sã facã nimic desãvâr?it,
cãci în sine ea era în totul stricatã. Harul
lui Dumnezeu nu avea nimic de a face cu ea.
De drept, Caiafa nu era mare preot. El purta
ve?minte preo™e?ti, dar el nu avea nici o
legãturã vitalã cu Dumnezeu. El nu era tãiat
împrejur cu inima. Mândru ?i arogant, el s-a
dovedit a fi nevrednic de a purta vreodatã
ve?mintele de mare preot. El nu avea vreo
autoritate din cer pentru a ocupa aceastã
pozi™ie. El nu avea nici o razã de luminã de
la Dumnezeu care sã-i arate care era
lucrarea preotului, sau pentru ce a fost
instituitã aceastã slujbã. (RH, 12 iunie,
1900)
4.
5.
6. 6-13 (Marcu 14,3-9; Ioan 12,1-8). O
ilustra™ie a metodei lui Dumnezeu. Sunt
daruri ce sunt în mod drept propor™ionale în
raport cu caracterul ?i nevoia aceluia
asupra cãruia noi conferim aceste daruri. Nu
mul™i dintre cei sãraci au apreciat darul
Mariei, sau sacrificiul fãcut de Domnul
Hristos, dar care a fost cel mai mare, cel
mai înalt dintre câte se puteau face. Uleiul
acela era un simbol al inimi dãtãtorului
pline de dãdea peste ea. Aceasta a fost o
demonstrare exterioarã a unei iubiri hrãnitã
din izvoare cere?ti pânã când s-a revãrsat
în afarã. ?i uleiul acela al Mariei pe care
ucenici l-au considerat o risipã, se repetã
de mii de ani în inimile sensibile ale
altora. Domnul Hristos este foarte generos
în darurile Sale oferite lumii noastre. ?
ntrebarea poate fi pusã astfel: De ce oare
Domnul manifestã o astfel de risipã, o a?a
extravagan™ã în mul™imea darurilor Sale, ce
nu pot fi enumerate? Domnul poate fi a?a de
generos fa™ã de familia neamului omenesc
încât nu s-ar putea spune despre El cã ar
putea face mai mult. Când El a dat pe Domnul
Hristos lumii noastre, El a dat tot cerul.
Iubirea Sa nu-?i aflã egal. El nu a re™inut
nimic… Din punct de vedere al ra™iunii
omene?ti, planul de mântuire este o risipire
a resurselor milei divine. Ele sunt oferite
pentru a se realiza restaurarea chipului
moral al lui Dumnezeu în om. Ispã?irea este
în mod abundent capabilã sã ob™inã pentru
to™i cei ce o primesc, loca?uri în ceruri.
Presupusa risipã a Mariei este o ilustrare a
metodelor lui Dumnezeu folosite în planul de
mântuire; cãci natura ?i harul legate una de
cealaltã, manifestã plinãtatea înnobilatoare
a Izvorului de unde curg ele. (MS 28, 1897)
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14-16 (Marcu 14,10. 11; Luca 22,3-5;
1Tim. 6,10) Nici o izbucnire a pãcatului.
Iubirea de bani din inima lui Iuda a crescut
pe mãsurã ce el î?i exercita calitã™ile lui
viclene. Capacitatea sa financiarã practicã,
dacã era exercitatã, luminatã ?i modelatã de
Duhul Sfânt, ar fi fost de mare ajutor
pentru tânãra bisericã ?i prin sfin™irea
duhului sãu, el ar fi avut o viziune clarã,
un discernãmânt corect pentru a aprecia
lucrurile cere?ti. Dar planurile ?i metodele
lume?ti erau în mod constant nutrite de
Iuda. Nu era o izbucnire a pãcatului în ceea
ce-l privea, dar planurile sale precise,
bine gândite, egoiste, spiritul sãu zgârcit
care a pus stãpânire pe el, l-a dus în cele
din urmã sã-L vândã pe Domnul pentru o micã
sumã de bani. (MS 28, 1897) Douã feluri de
experien™e au fãcut ca Iuda sã fie confuz.
Sunt douã feluri de experien™e - una
exterioarã, lucrând în exterior ?i alta
lãuntricã. Divinul ?i omenescul erau la
lucru în caracterul lui Iuda. Satana lucra
asupra caracterului omenesc, Domnul Hristos
asupra celui divin. Domnul Isus Hristos
tânjea sã vadã pe Iuda ridicându-se la
nivelul privilegiilor ce i-au fost date. Dar
latura lumeascã a caracterului lui Iuda era
confuzã în ceea ce prive?te sentimentele
sale religioase ?i tratate de el ca fiind
atribute esen™iale. Privind astfel
lucrurile, el a lãsat deschisã u?a pentru
Satana ca acesta sã intre ?i sã ia în
stãpânire întreaga persoanã. Dacã Iuda ar fi
practicat lec™iile Domnului Hristos, dacã el
s-ar fi supus ar fi capitulat înaintea
Domnului Hristos, atunci ?i-ar fi consacrat
pe deplin inima lui Dumnezeu; dar experien™a
sa confuzã l-a dus pe cãi gre?ite. (MS 28,
1897) O fraudã religioasã. Cazul lui Iuda
mi-a fost prezentat ca o lec™ie pentru to™i.
Iuda a fost cu Domnul Hristos în toatã
perioada lucrãrii Sale publice. El a avut
tot ceea ce Domnul Hristos a putut sã-i dea.
Dacã el ar fi folosit capacitã™ile sale cu
zel ?i stãruin™ã, el ar fi putut sã
acumuleze ?i al™i talan™i. Dacã ar fi cãutat
sã fie o binecuvântare, în loc de a fi un om
ce ridica probleme, criticant ?i egoist,
Domnul l-ar fi folosit pentru înaintarea
împãrã™iei Sale. Dar Iuda era un speculant.
El a gândit cã poate sã administreze
finan™ele bisericii ?i prin iscusin™a sa în
afaceri sã ob™inã câ?tig. ?n inima sa el era
împãr™it. Lui îi fãcea plãcere lauda lumii.
El a refuzat sã renun™e la lume pentru
Hristos. El niciodatã nu a încredin™at
interesele sale ve?nice Domnului Hristos. El
avea o religie superficialã ?i de aceea el a
speculat pe seama ?nvã™ãtorului sãu ?i L-a
trãdat în mâinile preo™ilor, fiind pe deplin
convins cã Domnul Hristos nu va îngãdui sã
Se lase prins. Iuda era o în?elare - o
fraudã religioasã. El ™inea un standard
foarte înalt pentru al™ii; dar el personal a
dat cu totul gre? în a atinge standardul
biblic. El nu a adus religia Domnului
Hristos în via™a sa. Cât de mul™i astãzi,
asemenea lui Iuda, trãdeazã pe Domnul lor?
Aceia care urmeazã practici necinstite în
afaceri, sacrificã pe Domnul Hristos pentru
un câ?tig ?i care dau pe fa™ã o în™elepciune
care este satanicã. Specula™ia pentru un câ?
tig egoist nu va fi adusã în via™a acelui om
care are acea credin™ã care lucreazã prin
iubire ?i care va purifica sufletul.
(Scrisoarea 40, 1901) (Marcu 3,19) Domnul
Isus a lucrat cu în™elepciune cu Iuda.
Domnul Hristos ?tia, atunci când a îngãduit
lui Iuda sã se alãture Lui ca unul dintre
cei doisprezece, cã Iuda era posedat de un
demon al egoismului. El ?tia cã acest
pretins ucenic avea sã-L trãdeze ?i cu toate
acestea, El nu l-a despãr™it de ceilal™i
ucenici ?i nici nu l-a respins. El pregãtea
mintea acestor oameni pentru moartea ?i
înãl™area Sa, ?i El a prevãzut cã dacã El ar
fi respins pe Iuda, Satana îl va folosi
pentru a rãspândi rapoarte ce ar fi dificil
sã le faci fa™ã ?i sã le explici.
Conducãtorii na™iunii iudaice vegheau ?i
cãutau ceva de care ei puteau sã se
foloseascã pentru a face fãrã efect
cuvintele Domnului Hristos. Mântuitorul ?tia
cã Iuda, dacã era îndepãrtat putea sã
interpreteze gre?it ?i sã mistifice
declara™iile Sale, astfel încât iudeii sã
accepte o versiune falsã a cuvintelor Sale,
folosind aceastã versiune pentru a aduce o
teribilã ranã ucenicilor ?i a lãsa asupra
min™ii vrãjma?ilor Domnului Hristos impresia
cã iudeii erau îndreptã™i™i sã ia atitudinea
pe care au luat-o fa™ã de Domnul Hristos.
Domnul Hristos deci, nu a alungat pe Iuda
din prezen™a Sa, ci l-a pãstrat pe lângã
Sine, unde putea sã contracareze influen™a
pe care el o putea exercita împotriva
lucrãrii Sale. (RH, 12 mai 1903)
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26. 26-29. Vezi E. G. White cu referire la
1Cor. 11,18-34; 23-26.
27.
28. 28 (1Cor. 11,25. Vezi ?i E. G. White cu
referire la Lev. 17,11). Cupa fãcãtorilor de
pace. Sacrificiul ispã?itor este pe deplin ?
i satisfãcãtor. Este noul legãmânt, sigilat
cu sângele Sãu, care a fost vãrsat pentru
mul™i spre iertarea pãcatelor. Acest Hristos
a declarat la Sfânta Cinã: ?n paharul
acesta, pentru cei care beau prin credin™ã
din el, este o eficien™ã fãcãtoare de pace ?
i curã™ie de suflet. Este balsamul din
Ghilead, pe care Dumnezeu l-a oferit pentru
a reda sãnãtatea ?i trãinicia sufletului
lovit de pãcat. (Scrisoarea 108, 1899)
29.
30.
31. 31-35 (Marcu 14,27-31; Luca 22,31-34;
Ioan 3,36-38; 1Cor. 10,12) ?ncrederea în
sine dã loc la o presupusã tãrie. Mul™i
astãzi stau acolo unde stãtea Petru când
încrezãtor în sine a declarat cã nu va
tãgãdui pe Domnul sãu. ?i din cauza acestei
încrederi în sine, ei ajung o pradã u?oarã a
?iretlicurilor lui Satana. Aceia care-?i dau
seama de slãbiciunea lor se încred într-o
putere mai mare decât eul lor. ?i în timp ce
privesc la Dumnezeu, Satana nu are nici o
putere asupra lor. Dar cei care-?i pun
nãdejdea în eul lor sunt foarte u?or de
înfrânt. Sã nu uitãm cã dacã nu dãm
ascultare avertizãrilor pe care ni le
trimite Dumnezeu atunci cãderea este în fa™a
noastrã. Domnul Hristos nu va salva de la
rãnire pe cineva care se a?eazã singur pe
terenul vrãjma?ului. El lasã pe cel care se
încrede în sine, care ac™ioneazã ca ?i când
ar ?ti mai mult decât Domnul sãu, ?i care
merge înainte în presupusa lui putere. Apoi
suferin™a ?i o via™ã schiloadã sau
înfrângerea ?i moartea. (MS 115, 1902)
32.
33.
34.
35.
36. 36-46 (Marcu 14,32-42; Luca 22, 39-46;
Vezi ?i E. G. White cu referire la Ecl.
8,11). Satana a cãutat sã zdrobeascã pe
Domnul Hristos. La gândul caracterului
dureros al vinovã™iei lumii, Domnul Hristos
a sim™it cã trebuie sã se separe ?i sã fie
singur. O?tile întunericului erau prezente
pentru a face ca pãcatul sã aparã cât mai
mare, mai profund ?i oribil cu putin™ã. ?n
ura sa împotriva lui Dumnezeu, în
falsificarea caracterului Sãu, în
manifestarea lipsei de respect, dispre™ ?i
urã fa™ã de legile guvernãrii sale, Satana a
fãcut ca nelegiuirea sã ajungã pânã la cer,
?i a fost scopul sãu acela de a umfla
nelegiuirea la a?a propor™ii, încât ispã?
irea sã aparã imposibilã, astfel încât Fiul
lui Dumnezeu, care a cãutat sã salveze o
lume pierdutã sã fie zdrobit sub blestemul
pãcatului. Lucrarea vrãjma?ului vigilent în
prezentarea cãtre Domnul Hristos a vastei
prãpastii a nelegiuirii sã producã o durere
a?a de mare încât El sã aibã sentimentul cã
nu va putea rãmâne în imediata prezen™ã a
oricãrei fiin™e omene?ti. El nu putea sã
suporte cã pânã ?i ucenicii Sãi sã fie
martori ai agoniei Sale în timp ce contempla
pe vrãjma?ul lumii. Pânã ?i cei mai scumpi
prieteni ai Sãi nu trebuia sã fie în
compania Lui. Sabia dreptã™ii era scoasã din
teacã ?i mânia lui Dumnezeu împotriva
nelegiuirii zãcea asupra înlocuitorului
omului, Isus Hristos, singurul Fiu nãscut al
Tatãlui. ?n grãdina Ghetsemani, Domnul
Hristos a suferit în locul omului, ?i natura
umanã a Fiului lui Dumnezeu tremura sub
povara teribilã a vinovã™iei pãcatului, pânã
când de pe buzele Sale palide ?i tremurânde
a ie?it strigãtul agoniei: „O, Tatã dacã
este cu putin™ã, fã sã treacã paharul acesta
de la Mine”, dar dacã nu este o altã cale
prin care mântuirea neamului omenesc sã se
poatã realiza, atunci, facã se „nu cum
voiesc Eu, ci cum voie?ti Tu. ” Natura
omeneascã avea sã moarã atunci ?i acolo sub
povara îngrozitoare a sim™ãmântului
pãcatului, dacã un înger din ceruri nu ar fi
venit sã-L întãreascã pentru a putea suporta
agonia. Puterea care a adus pedeapsa unei
judecã™i drepte asupra ?nlocuitorului ?i
Garantului omului, a fost puterea care a
sprijinit ?i a sus™inut pe Acela care a
suferit sub greutatea unei îngrozitoare
poveri a mâniei ce ar fi trebuit sã cadã
asupra lumii pãcãtoase. Domnul Hristos
suferea moartea ce a fost pronun™atã asupra
cãlcãtorilor Legii lui Dumnezeu. Este un
lucru teribil pentru un pãcãtos nepocãit sã
cadã în mâinile viului Dumnezeu. Aceasta se
poate dovedi prin distrugerea lumii vechi
printr-un potop, din raportul despre focul
care a cãzut din cer ?i a nimicit pe
locuitorii Sodomei. Dar niciodatã acest
lucru nu a fost dovedit într-o mãsurã a?a de
mare ca în agonia Domnului Hristos, Fiul
Dumnezeului cel ve?nic, pentru o lume
pãcãtoasã. A fost o consecin™ã a pãcatului,
a cãlcãrii Legii lui Dumnezeu, cã grãdina
Ghetsemani a devenit în mod deosebit locul
suferin™ei pentru o lume pãcãtoasã. Nici un
necaz, nici o agonie nu se poate mãsura cu
ceea ce a îndurat Fiul lui Dumnezeu. Omul
nu a fost fãcut un purtãtor de pãcat ?i el
nu va cunoa?te niciodatã groaza blestemului
pãcatului pe care l-a purtat Mântuitorul.
Nici un necaz nu poate suporta o compara™ie
cu necazul Lui asupra cãruia s-a revãrsat
mânia lui Dumnezeu cu o for™ã cople?itoare.
Natura omeneascã nu poate îndura decât o
anumitã cantitate de încercãri ?i
nenorociri. Omul trecãtor nu poate suporta
decât o mãsurã limitatã peste care natura
omeneascã cedeazã, moare, dar natura
Domnului Hristos a avut o capacitatea mai
mare de a suferi, pentru cã natura umanã era
în natura divinã ?i în felul acesta a creat
o capacitate mai mare de a suferi, de a
suporta suferin™a care a rezultat din
pãcatele unei lumi pierdute. Agonia pe care
a îndurat-o Domnul Hristos s-a lãrgit, s-a
adâncit ?i a dat o concep™ie, o în™elegere
mai largã a caracterului pãcatului, cum ?i a
caracterului retribu™iei pe care Dumnezeu o
va aduce asupra celora care continuã sã
rãmânã în pãcat. Plata pãcatului este
moartea, dar darul lui Dumnezeu pentru
pãcãtosul pocãit ?i credincios este via™a
ve?nicã în Isus Hristos. (MS 35, 1895)
(Gen. 3,1-24) Eden ?i Ghetsemani. Grãdina
Edenului cu neascultarea ei ?i grãdina
Ghetsemani cu ascultarea ei sunt prezentate
înaintea noastrã. Ce faptã costisitoare a
fost aceea din Eden. Cât de mult a fost
cuprins în fatala înfruptare din pomul
oprit. Dar mul™i merg pe acelea?i urme, în
neascultarea ?i îndepãrtâdu-se de Legea lui
Dumnezeu. Când, în mod egoist, oamenii intrã
pe un fãga? al neascultãrii de Dumnezeu, ei
merg înainte pe nesim™ite. Ei nu calculeazã
care va fi rezultatul sigur atunci când ei
intrã pe calea ispitei ?i nu fac decât un
efort slab pentru a rezista; iar unii nu fac
nici un efort. Dar atunci când sulul este
desfã?urat, ?i Dumnezeu prive?te asupra lui,
El va vedea cã El a fost respins în locul
acela, dezonorat în alt loc, ?i pe mãsurã ce
sulul se desfã?oarã mai mult ?i tot mai
mult, rezultatele unor ac™iuni necre?tine
sunt descoperite. Cuvântul lui Dumnezeu nu a
fost o hranã, deci, ac™iunile lor nu au fost
rezultatul mâncãrii trupului ?i a bea
sângele Fiului lui Dumnezeu. (Scrisoarea 69,
1897) Grãdina Edenului cu pata ei
dezgustãtoare a neascultãrii trebuie sã fie
cu aten™ie studiatã ?i comparatã cu grãdina
Ghetsemani, unde Rãscumpãrãtorul omenirii a
suferit o agonie supraomeneascã când
pãcatele întregii omeniri s-au prãbu?it
peste El…. Adam nu s-a oprit ca sã ia în
calcul rezultatele neascultãrii sale. (MS 1,
1892)
37.
38.
39.Vezi E. G. White cu referire la Rom.
8,11.
40.
41.
42. 42 (Marcu 14,36; Luca 12,50; 22,42. 53;
Fil. 2,7). Mai puternicã decât dorin™a
omeneascã. Natura umanã a Domnului Hristos a
fost asemenea cu a noastrã ?i suferin™a a
fost mai viu sim™itã de El; cãci natura sa
spiritualã a fost liberã de orice patã a
pãcatului. De aceea, dorin™a Lui pentru
îndepãrtarea suferin™ei a fost mai puternicã
decât poate experimenta fiin™a omeneascã.
Cât de intensã era dorin™a naturii umane a
Domnului Hristos de a scãpa de neplãcerea
unui Dumnezeu ofensat, cât de mult dorea
sufletul Sãu dupã eliberare este descoperit
în cuvintele: „Tatã, dacã nu se poate sã se
îndepãrteze de Mine paharul acesta, fãrã sã-
l beau, facã-se voia Ta. ” ?i totu?i Domnul
Hristos nu a fost for™at sã facã acest pas.
El a contemplat aceastã luptã. Ucenicilor
Sãi El le-a spus: „Am un botez cu care
trebuie sã fiu botezat, ?i cât de mult
doresc sã se împlineascã. ” „Dar acesta este
ceasul vostru ?i puterea întunericului. ” El
S-a oferit voluntar pentru a-?i da via™a ca
sã salveze omenirea. (ST 9 dec. 1897)
43.(Marcu 14,40; Luca 22,45). Tabloul unei
bisericii adormite. ?n acest teribil ceas al
încercãrii natura omeneascã a Domnului
Hristos tânjea dupã simpatia ucenicilor Sãi.
Pentru a doua oarã El S-a sculat de pe
pãmânt ?i S-a dus la ei, dar i-a gãsit
dormind. Acesta nu era un somn profund. Ei
erau într-o stare de somnolen™ã. Ei aveau un
sim™ãmânt limitat al suferin™ei Domnului
lor. Plin de blânde™e, Domnul Isus a stat
pentru un moment aplecat peste ei, privindu-
i cu sim™ãminte amestecate de iubire ?i
milã. ?n ace?ti ucenici adormi™i El a vãzut
o reprezentare a unei biserici adormite.
Când ar fi trebuit sã vegheze, ei au dormit.
(Suferin™ele Domnului Hristos, p. 19,20).
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.
51.
52.
53.
54.
55.
56.
57.(Ioan 18,13. 14). Nu trebuie sã fim
instrumente ale nelegiuirii. Caiafa era cel
care trebuia sã fie în slujbã, atunci tipul
a întâlnit antitipul, când adevãratul Mare
Preot a intrat în slujbã. ?n istorie,
fiecare personaj stã în locul ?i în partea
lui; cãci marea lucrare a lui Dumnezeu dupã
planul Sãu, va fi dusã mai departe de oameni
care s-au pregãtit pentru a ocupa pozi™ii
fie spre bine, fie spre rãu. ?n opozi™ie cu
neprihãnirea, oamenii devin instrumente ale
nelegiuirii. Dar ei nu sunt for™a™i sã
urmeze acest drum. Ei nu trebuie sã devinã
instrumente ale nelegiuirii, dupã cum nici
Cain nu trebuia sã fie. (RH, 12 iunie 1900)
58.
59.
60.
61.
62.
63. 63. 64. (Marcu 14,61. 62; Luca 22,70. Un
moment minunat. Acesta este unul dintre
acele momente în care Domnul Hristos
mãrturisea public faptul cã El era Mesia,
Unul pe care iudeii ?l a?teptau demult, de
foarte mult timp. ?ncãrcat cu rezultate a?a
de mari, era pentru Hristos unul din cele
mai minunate momente ale vie™ii Sale. El a
în™eles cã orice prefãcãtorie trebuie datã
la o parte. Declara™ia cã El era una cu
Dumnezeu, trebuia sã fie fãcutã în mod
deschis. Judecãtorii Sãi priveau la El numai
ca la un om, ?i ei L-au considerat cã se
face vinovat de cutezan™ã, blasfemiatoare.
Dar El S-a proclamat ca fiind Fiul lui
Dumnezeu. El ?i-a revendicat pe deplin
caracterul Sãu divin înaintea demnitarilor
care L-au adus în fa™a tribunalului lor
pãmântesc. Cuvintele Sale, rostite în mod
calm, ?i totu?i cu o con?tientã putere, au
arãtat cã El invocã pentru Sine
prerogativele Fiului lui Dumnezeu. (MS 111,
1897)
64.
65.65 (Marcu 14,63) Ve?mintele preo™e?ti nu
trebuie rupte. Modelul pentru hainele
preo™e?ti a fost fãcut cunoscut lui Moise pe
munte. Fiecare articol de îmbrãcãminte pe
care trebuia sã-l poarte marele preot, cum ?
i felul în care trebuia sã fie fãcut, a fost
arãtat în amãnun™ime. Aceste ve?minte au
fost consacrate unui scop foarte solemn.
Prin ele era reprezentat caracterul marelui
antitip, Domnul Hristos. Ele acoperã pe
preot cu slavã ?i frumuse™e ?i face sã-i
aparã, sã iasã în eviden™ã demnitatea
slujbei sale. Atunci când era îmbrãcat cu
ele, preotul se prezenta ca un reprezentant
al lui Israel, arãtând prin hainele sale,
slava pe care Israel ar trebui sã o
descopere lumii, ca popor ales al lui
Dumnezeu. Nimic altceva decât desãvâr?irea
în îmbrãcãminte ?i atitudinea în spirit ?i
cuvânt nu va fi acceptat înaintea lui
Dumnezeu. El este sfânt; ?i slava Sa ?i
desãvâr?irea Lui trebuia sã reprezinte în
serviciile de pe pãmânt. Nimic altceva decât
desãvâr?irea poate reprezenta cum se cuvine
sfin™enia serviciilor cere?ti. Omul trecãtor
poate sã-?i rupã inima manifestând un spirit
pocãit ?i umil, dar ve?mintele preo™e?ti nu
trebuie sã fie rupte. (YI, 7 iunie, 1900) O
înfã™i?are exterioarã. Atât de pervertitã a
devenit preo™ia încât atunci când Domnul
Hristos S-a declarat pe Sine ca fiind Fiul
lui Dumnezeu, Caiafa într-un gest de
pretinsã groazã, ?i-a rupt hainele ?i a
acuzat pe Cel sfânt al lui Israel de
blasfemie. ?i astãzi sunt mul™i care
pretind a fi cre?tini dar care sunt în
primejdia de a-?i rupe hainele, fãcând
astfel un act exterior de manifestare a
pocãin™ei, pe când inimile lor nu sunt nici
mi?cate, nici supuse. De aceea, a?a de mul™i
continuã sã aibã e?ecuri în via™a de
credin™ã. O manifestare exterioarã a
durerii, are loc pentru ceea ce este rãu,
dar pocãin™a lor nu este aceea de care nu
trebuie sã te pocãie?ti. (RH, 12 iunie,
1900) Inima Domnului Hristos S-a frânt. Cât
de cu totul diferit a fost adevãratul mare
preot, de falsul ?i coruptul Caiafa! Domnul
Hristos a stat în fa™a falsului mare preot,
curat ?i nemãrginit, fãrã nici o patã a
pãcatului. Domnul Hristos plângea pentru
nelegiuirea fiecãrei fiin™e omene?ti, El a
purtat pânã ?i vinovã™ia lui Caiafa,
cunoscând ipocrizia ce era în sufletul sãu,
în timp în mod prefãcut, ?i-a rupt hainele.
Domnul Hristos nu ?i-a rupt haina, ci
sufletul Sãu s-a frânt. Haina naturii Sale
omene?ti a fost ruptã atunci când atârna pe
cruce ca purtãtor al pãcatului neamului
omenesc. Dar prin suferin™ele ?i moartea Sa
s-a deschis o cale nouã ?i vie. (RH 12
iunie, 1900) (Lev. 10,6) O interzicere
pozitivã. Era obiceiul general de a rupe
hainele la moartea unui prieten. Singura
excep™ie de la acest obicei era în cazul
marelui preot. Chiar ?i Aaron, atunci când a
pierdut pe cei doi fii ai lui pentru nu au
dat slavã lui Dumnezeu a?a cum fusese
arãtat, i s-a interzis sã plângã, sã
jeleascã rupându-?i ve?mintele. Aceastã
interzicere era pozitivã. (Lev. 10,6; MS
102, 1897) Cel vinovat pronun™ã sentin™a
asupra celui nevinovat. Pentru cã ?i-a rupt
astfel hainele întru-un zel prefãcut, marele
preot putea sã fie adus înaintea
Sinedriului. El a fãcut acel lucru pe care
Domnul a poruncit sã nu îl facã. Stând sub
condamnarea lui Dumnezeu, el a pronun™at
sentin™a împotriva Domnului Hristos acuzat
de blasfemie. El a adus la îndeplinire toate
ac™iunile lui împotriva Domnului Hristos ca
un preot judecãtor, ca un mare preot
oficiant, dar el nu a fãcut acest lucru
numit de Dumnezeu sau prin poruncã divinã.
Hainele preo™e?ti el ?i le-a rupt pentru a
impresiona pe oameni cu groaza lui fa™ã de
pãcatul blasfemiei care acoperea o inimã
plinã de nelegiuire. El a ac™ionat sub
inspira™ia lui Satana. Sub o impunãtoare
îmbrãcãminte preo™eascã, el îndeplinea
lucrarea vrãjma?ului lui Dumnezeu. Acest
lucru a fost fãcut mereu ?i mereu de cãtre
preo™i ?i conducãtori. Ruperea ve?mântului
a pus capãt preo™iei lui Caiafa. Prin
aceastã ac™iune a sa el s-a descalificat
pentru slujba de preot. Dupã condamnarea
Domnului Hristos, el a fost neînstare sã mai
ac™ioneze fãrã sã dea pe fa™ã cea mai
ira™ionalã pasiune. Con?tiin™a sa torturatã
l-a biciuit, dar el nu a sim™it acea pãrere
de rãu care duce la pocãin™ã. Religia
acelora care au crucificat pe Hristos erau
numai un pretext. Presupusele ve?minte
sfinte ale preo™ilor acopereau inimi ce erau
pline de corup™ie, rãutate ?i crimã. Ei
interpretau câ?tigul ca fiind evlavie. Ace?
ti preo™i nu erau numi™i de Dumnezeu, ci de
o autoritate guvernamentalã necredincioasã.
Pozi™ia sau slujba preotului era cumpãratã ?
i vândutã la fel ca mãrfurile obi?nuite. A?a
a ob™inut Caiafa postul. El nu era un preot
dupã rânduiala lui Melhisedec, rânduit de
Dumnezeu. El a fost cumpãrat ?i vândut
pentru a lucra nelegiuire. El nu a ?tiut
niciodatã ce înseamnã sã fi ascultãtor de
Dumnezeu. El avea o formã de evlavie ?i
acesta i-a dat puterea de a oprima. (MS 102,
1897)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15-26 (Marcu 15,6-15; Luca 23,18-25;
Ioan 18,39. 40). Un simbol al zilelor din
urmã. Scena din sala de judecatã din
Ierusalim este un simbol a ceea ce va avea
loc în timpul scenelor de încheierea a
istoriei acestui pãmânt. Lumea va accepta pe
Domnul Hristos, Adevãrul, sau va accepta pe
Satana, primul mare rebel, un tâlhar, un
apostat ?i uciga?. Ei fie cã vor respinge
mesajul milei în legãturã cu poruncile lui
Dumnezeu ?i credin™a lui Isus, sau ei vor
primi adevãrul a?a cum este el în Isus. Dacã
ei acceptã pe Satana cu rãtãcirile,
minciunile lui, atunci ei se identificã cu
mai marele tuturor mincino?ilor, ?i cu to™i
cei care sunt necredincio?i, în vreme ce se
îndepãrteazã, întorc spatele unei persoane
care nu este alta decât Fiul Dumnezeului cel
ve?nic. (RH, 30 ian. 1900) O problemã de
alegere. Când Domnul Isus a fost pe pãmânt,
Satana a fãcut pe oameni sã respingã pe Fiul
lui Dumnezeu ?i sã aleagã pe Baraba, care,
în caracter, reprezintã pe Satana, dumnezeul
acestei lumi. Domnul Isus Hristos a venit sã
lupte împotriva uzurpãrii de cãtre Satana a
împãrã™iilor lumii. Conflictul nu s-a
încheiat încã; ?i pe mãsurã ce ne apropiem
de încheierea timpului, bãtãlia devine mult
mai intensã. Cum revenirea Domnului Hristos
se apropie agen™ii lui Satana încep sã se
mi?te venind din genuni. Satana nu numai cã
va apãrea ca fiin™ã omeneascã, dar el va
personifica pe Domnul Isus Hristos; ?i lumea
care a respins adevãrul îl vor primi ca
Domnul domnilor ?i ?mpãrat al împãra™ilor.
El î?i va exercita puterea ?i va lucra
asupra imagina™iei omene?ti. El va corupe
atât mintea, cât ?i corpurile oamenilor ?i
va lucra prin copiii neascultãrii, fascinând
?i încântând a?a cum a fãcut ?i ?arpele. Ce
spectacol va fi lumea pentru inteligen™ele
cere?ti! Ce spectacol pe care Dumnezeu,
Creatorul lumii, sã-l priveascã! Forma pe
care Satana ?i-a luat-o în grãdina Edenului
atunci când a dus în ispitã pe primii no?tri
pãrin™i a fost de un caracter care sã
uimeascã ?i sã facã mintea confuzã. El va
lucra tot a?a de subtil pe mãsurã ce ne
apropiem de sfâr?itul istoriei acestui
pãmânt. Toatã puterea lui în?elãtoare avea
sã fie folositã împotriva supu?ilor sãi
omene?ti, pentru a-?i desãvâr?i lucrarea de
amãgire a familiei omene?ti. A?a de
amãgitoare va fi lucrarea sa încât oamenii
vor face ceea ce au fãcut în zilele Domnului
Hristos; ?i atunci când vor fi întreba™i:
„Pe cine sã vã eliberez, pe Baraba sau pe
Hristos?” Strigãtul aproape universal va fi:
„Baraba, Baraba!” ?i atunci când se pune
întrebarea: „Dar ce se face cu Isus, care se
nume?te ?mpãratul iudeilor?”, strigãtul va
fi din nou: „Rãstigne?te-L”. Domnul Hristos
va fi reprezentat în persoana acelora care
primesc adevãrul ?i care identificã
interesul lor cu acela al Domnului lor.
Lumea va fi înrãitã împotriva lor tot a?a
cum a fost înrãitã împotriva Domnului
Hristos, ?i ucenici Domnului Hristos vor
cunoa?te cã ei nu vor fi trata™i mai bine de
cum a fost tratat Domnul lor. Dar Domnul
Hristos ??i va identifica, în mod sigur,
interesul Sãu cu cel al acelora care-L
primesc ca Mântuitor al lor personal.
Fiecare insultã, orice repro?, orice
acuza™ie falsã împotriva lor de cãtre cei
care s-au îndepãrtat de adevãr, dar s-au
îndreptat spre vorbiri închipuite, vor fi
acuza™i de cãtre cei vinova™i, a?a ca ?i cum
I s-ar fi fãcut Domnului Hristos în persoana
sfin™ilor Sãi. (RH, 14 aprilie 1896) Când
Domnul Hristos era pe acest pãmânt, lumea a
preferat pe Baraba. Astãzi, lumea ?i
bisericile fac acela?i lucru, aceea?i
alegere. Scenele trãdãrii, respingerii ?i
crucificãrii Domnului Hristos au fost
repetate ?i vor fi repetate la o scarã
imensã. Oamenii vor fi plini de atributele
vrãjma?ului ?i cu ei în?elãciunea lui va fi
cu o putere mult mai mare. Chiar în aceea?i
mãsurã în care lumina este refuzatã va
exista o concep™ie gre?itã ca ?i o
în™elegere gre?itã. Aceia care resping pe
Hristos ?i aleg pe Baraba, lucreazã sau
ac™ioneazã sub influen™a unei amãgiri ce
ruineazã. Reprezentarea gre?itã ?i mãrturia
falsã va cre?te pânã la o revoltã deschisã.
Ochiul fiind rãu, corpul întreg va fi plin
de întuneric. Aceia care î?i leagã
sentimentele lor de orice conducãtor, în
afarã de Domnul Hristos, se vor afla sub
controlul - trup, suflet ?i spirit - a unei
orbiri care este a?a de fermecãtoare, încât
sub puterea ei sufletele se îndepãrteazã,
întorc spatele auzirii adevãrului, pentru a
crede o minciunã. Ei sunt prin?i în cursã ?i
prin fiecare ac™iune a lor ei strigã
elibera™i-ne pe Baraba ?i crucifica™i-L pe
Hristos. Aceastã hotãrâre este luatã chiar
?i acum. Scenele ce au avut loc la cruce
sunt repetate. ?n bisericile care s-au
îndepãrtat de adevãr ?i neprihãnire se
descoperã ce poate face natura omeneascã ?i
ce va face atunci când iubirea lui Dumnezeu
nu este un principiu care sã locuiascã în
suflet. Nu trebuie sã fim surprin?i de nimic
din ceea ce va avea loc acum. Nu trebuie sã
ne minunãm de nici una dintre dezvoltãrile
groazei. Aceia care calcã în picioare Legea
lui Dumnezeu au acela?i spirit pe care l-au
avut oamenii care au insultat ?i a trãdat pe
Domnul Isus. Fãrã vreo mustrare de con?
tiin™ã, ei vor repeta faptele pãrintelui
lor, diavolul. Ei vor pune întrebarea care a
ie?it de pe buzele trãdãtoare ale lui Iuda:
„Ce-mi da™i dacã îl voi da pe Isus Hristos
în mâinile voastre?” Chiar acum Domnul
Hristos este trãdat în persoana „sfin™ilor”
Sãi. Având în vedere istoria vie™ii ?i
mor™ii Domnului Hristos, sã mai fim noi oare
surprin?i dacã lumea este falsã ?i
nesincerã? Putem noi, în zilele noastre, sã
ne încredem în om, sau sã facem din carne
bra™ul pe care sã pe sprijinim? Nu vom alege
noi oare pe Hristos ca conducãtor al nostru?
Numai El singur ne poate salva de ?i din
pãcat. Când lumea va fi în cele din urmã,
adusã la judecatã, în fa™a marelui tron alb,
pentru a da socotealã pentru respingerea
Domnului Isus Hristos, solul personal al lui
Dumnezeu pentru lumea noastrã, ce scenã
solemnã va fi aceasta! Ce socotealã va
trebui sã fie datã pentru pironirea pe cruce
a Aceluia care a venit în lumea noastrã ca o
epistolã vie a Legii! Dumnezeu va pune
fiecãruia întrebarea: „Cei ai fãcut cu
singurul Meu Fiu?” Ce vor rãspunde oare cei
care au refuzat sã accepte adevãrul? Ei vor
fi obliga™i sã rãspundã: „Noi am urât pe
Isus ?i L-am dat afarã. Noi am strigat:
‘Rãstigne?te-L, rãstigne?te-L’. Noi am ales
pe Baraba în locul Lui. ” Dacã cei cãrora le
este prezentatã lumina cerului o resping, ei
resping pe Hristos. Ei resping singura
mãsurã luatã ?i prin care ei pot fi curã™i™i
de întinãciune. Ei crucificã pentru ei din
nou pe Fiul lui Dumnezeu, ?i ?l expun unui
oprobiu public. Despre ei se va spune:
„Niciodatã nu v-am cunoscut; depãrta™i-vã de
la Mine. ” ?n mod sigur Dumnezeu va rãzbuna
moartea Fiului Sãu. (RH, 30 ian. 1900)
16.
17.
18.
19.
20.
21. 21. Vezi E. G. White cu referire la Rom.
3,19. 21. 22. 29 (Fil. 2,9; Evrei 2,9;
Apoc. 6,16; 14,10). Douã feluri de coroane.
De partea cui suntem? Lumea a aruncat afarã
pe Domnul Hristos, cerurile L-au primit.
Omul, omul trecãtor ?i mãrginit a respins pe
Prin™ul vie™ii; Dumnezeu Conducãtorul nostru
suveran, L-a primit în ceruri. Dumnezeu La
înãl™at. Omul L-a încoronat cu o coroanã de
spini. Dumnezeu L-a încoronat cu o coroanã
împãrãteascã. Noi trebuie sã gândim cu to™ii
în mod sincer. Vrei ca acest Om, Isus
Hristos, sã domneascã peste tine, sau vrei
ca Baraba sã domneascã? Moartea Domnului
Hristos aduce pentru cel care respinge mila
sa mânia ?i judecã™ile lui Dumnezeu
neamestecate cu milã. Acesta este mânia
Mielului. Dar moartea Domnului Hristos, este
speran™ã ?i via™ã ve?nicã pentru to™i cei
care ?l primesc ?i cred în El. (Scrisoarea
31, 1898) Sub steagul cel negru al lui
Satana. Fiecare fiu ?i fiicã a lui Adam
alege, fie pe Hristos, fie pe Baraba ca
general al sãu. ?i to™i cei care se a?eazã
de partea necredincioasã stau sub steagul
cel negru al lui Satana ?i sunt acuza™i de
respingere ?i purtare rãutãcioasã, fa™ã de
Domnul Hristos. Ei sunt acuza™i de
crucificarea în mod deliberat a crucificãrii
Domnului vie™ii ?i slavei. (RH 30 ian. 1900)
22.23 (Marcu 15,12-14; Luca 23,20-23; Ioan
19,14. 15). O scenã reprezentativã. Scena ce
a avut loc în Ierusalim cu ocazia trãdãrii ?
i respingerii Domnului Hristos reprezintã
scena ce va avea loc în istoria viitoare a
lumii, când Domnul Hristos este în cele din
urmã respins. Lumea religioasã va lua
pozi™ie alãturi de primul mare rebel ?i vor
respinge solia milei cu privire la poruncile
lui Dumnezeu ?i a credin™ei lui Isus
Hristos. (MS 40, 1897)
23.
24.
25.26 (Marcu 15,14. 15; Luca 23,23. 24; Ioan
19,15. 16) ?ngerii nu se pot implica. Uime?
te-te, cerule, ?i fi™i pentru totdeauna ru?
ina™i, o locuitori ai pãmântului! Cu durere
?i indignare îngerii au auzit alegerea
fãcutã de oameni ?i de sentin™a pronun™atã
asupra Domnului Hristos. Dar ei nu s-au
putut implica; cãci în marea luptã dintre
bine ?i rãu, lui Satana trebuie sã i se
ofere orice posibilitate pentru a dezvolta
adevãratul lui caracter, pentru ca universul
ceresc ?i neamul omenesc pentru care Domnul
Hristos ?i-a dat via™a, sã poatã vedea
neprihãnirea scopului sau planului lui
Dumnezeu. Aceia care sunt sub controlul
vrãjma?ului, trebuie sã li se îngãduie sã
dea pe fa™ã principiile sale de guvernare.
(MS 136, 1899)
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32. 32 (Marcu 15,21; Luca 23, 26) Un mijloc
de convertire. Crucea pe care el (Simon) a
fost for™at sã o poarte a devenit un mijloc
de convertire a sa. Simpatia sa a fost
profund mi?catã în favoarea Domnului
Hristos, ?i evenimentele Golgotei, cum ?i
cuvintele rostite de cãtre Mântuitorul, l-au
fãcut sã recunoascã faptul cã El era Fiul
lui Dumnezeu. (Manuscris nedatat, 127)
33.
34.
35.
36.
37. 37 (Ps. 85,10; Marcu 15,26; Luca 23,38;
Ioan 19,19). O inscrip™ie potrivitã. Privi™i
la inscrip™ia scrisã deasupra crucii. Domnul
a fãcut sã fie potrivitã. Scrisã în ebraicã,
greacã ?i latinã, era o chemare adresatã
tuturor, iudei ?i neamuri, barbari ?i sci™i,
sclavi ?i liberi, celor fãrã de speran™ã ?i
neajutora™i ca ?i celor ce pier, de a veni.
Domnul Hristos a fãcut fãrã efect puterea
lui Satana. El a pus mâna pe stâlpii
împãrã™iei lui Satana, ?i a trecut prin
acest conflict, nimicind pe acela care avea
puterea mor™ii. Acum a fost deschisã o cale
prin care mila ?i adevãrul sã se poatã
întâlni, iar neprihãnirea ?i pacea sã se
poatã sãruta. (MS 111, 1897)
38. 38 (Marcu 15,27; Luca 23,33; Ioan
19,18). Hristos socotit ca cel mai faimos
criminal. Iosif ?i Nicodim au urmãrit
fiecare fazã a condamnãrii ?i crucificãrii
Domnului Isus. Nu le-a scãpat nici o
ac™iune. Ace?ti bãrba™i erau cercetãtori
sârguincio?i ai Sfintelor Scripturi ?i erau
profund indigna™i vãzând cã acest om pe care
judecãtorii l-au gãsit în totul fãrã vinã, a
fost a?ezat în mijlocul a doi tâlhari, „unul
de o parte ?i altul de alta, iar Isus la
mijloc. ” Aceastã dispozi™ie a fost datã de
mai mari preo™ilor ?i de conducãtorii,
pentru ca prin pozi™ia acesta to™i sã poatã
judeca, sã concluzioneze cã Domnul Hristos
era cel mai faimos criminal. (MS 103, 1897)
39.
40.
41.
42.Vezi E. G. White cu referire la Luca
24,13-15.
43.
44.
45. 45. (Marcu 15,33; Luca 23,44). ?n
simpatie ?i aprobare. ?ntunericul de pe fa™a
naturii a fost exprimarea simpatiei ei
pentru Hristos ?i a agoniei lui expiatoare.
Ea dovedea neamului omenesc cã Soarele
Neprihãnirii, Lumina lumii, î?i retrãgea
razele ei de la cetatea Ierusalimului,
favorizatã cândva, cum ?i de la lume. Era o
mãrturie miraculoasã datã de Dumnezeu, cum
cã va putea fi confirmatã credin™a
genera™iilor urmãtoare. . (2 SP, 167)
Dumnezeu ?i îngerii s-au înve?mântat în
întuneric. Norul întunecos al nelegiuirii
neamului omenesc s-a a?ezat între Tatãl ?i
Fiul. ?ntreruperea comuniunii dintre
Dumnezeu ?i Fiul Sãu a determinat o stare de
lucruri în cur™ile cere?ti ce nu pot fi
descrise de limba omeneascã. Natura nu poate
fi martorã la o astfel de scenã ca aceea a
agoniei ?i mor™ii Domnului Hristos, în timp
ce purta pedeapsa vinovã™iei nelegiuirii
neamului omenesc. Dumnezeu ?i îngerii s-au
înve?mântat în întuneric ?i a ascuns astfel
pe Mântuitorul de privirile curioase ale
mul™imii în timp ce El bea pânã la drojdii
paharul mâniei lui Dumnezeu. (Scrisoarea
139, 1898) 45-46 (Vers. 54; Marcu 15,33.
34. 39; Luca 23,46. 47; Ioan 19,30). ?
mprejurãrile seamãnã sãmân™a. Convingerea
imprimatã asupra multora în timpul
procesului Domnului Hristos, în timpul când
cele trei ore de întuneric a cuprins crucea,
fãrã sã existe o cauzã naturalã pentru ea ?i
când ultimele cuvinte au fost rostite:
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-
ai pãrãsit. ” „S-a sfâr?it”, „?n mâinile
Tale ?mi încredin™ez duhul”, au fost o
sãmân™ã semãnatã ?i care s-a copt aducând un
seceri? bogat când, mai târziu la o datã
viitoare, Evanghelia a fost proclamatã cu
îndrãznealã de cãtre ucenicii Sãi.
Cutremurul de pãmânt, strigãtul pãtrunzãtor,
moartea imediatã care a fost precedatã de
strigãtul deloc ?optit: „S-a sfâr?it”, a
fãcut pe mul™i sã rosteascã cuvintele: „Cu
adevãrat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu. ”
Mul™i dintre cei care au râs ?i ?i-au bãtut
joc ?i au batjocorit pe Fiul lui Dumnezeu,
au fost teribil de înfrico?a™i de faptul cã
zguduirea pãmântului, desprinderea ?i
rostogolirea stâncilor aveau sã punã capãt
propriei vie™i. Ei s-au îndepãrtat în grabã
de locul acestor scene, bãtându-se în piept,
poticnindu-se ?i cãzând într-o groazã
teribilã ca nu cumva pãmântul sã se deschisã
?i sã-i înghitã. Catapeteasma templului s-a
rupt în mod misterios, a fãcut ca ideile
religioase ale multor preo™i iudei sã se
schimbe, ?i o mare mul™ime ?i-au schimbat
credin™a. Dupã Ziua Cincizecimii, citim cã
„el, Cuvântul lui Dumnezeu se rãspândea tot
mai mult, numãrul ucenicilor se înmul™ea
mult în Ierusalim, ?i o mare mul™ime de
preo™i veneau la credin™ã. ?tefan era plin
de har ?i de putere ?i fãcea minuni ?i semne
mari în norod. ” (Fapte 6,7; MS 91, 1897)
Tatãl a suferit împreunã cu Fiul. Din
scenele care au avut loc în sala de judecatã
?i la Calvar, vedem de ce anume este
capabilã inima omeneascã atunci când este
sub influen™a lui Satana. Domnul Hristos S-a
supus ca sã fie rãstignit, de?i o?tile cere?
ti puteau sã-L elibereze. ?ngerii au suferit
împreunã cu Domnul Hristos. Dumnezeu ?nsu?i
a fost crucificat în persoana Domnului
Hristos; cã Domnul Hristos era una cu Tatãl.
Aceia care resping pe Domnul Hristos, aceia
care nu vor ca acest om sã domneascã peste
ei aleg sã se a?eze singuri sub condamnarea
lui Satana, sã facã lucrarea Lui ca robi ai
sãi. ?i totu?i, pentru ei Domnul Hristos ?i-
a dat via™a la Golgota. (BE 6 aug. 1894)
46.
47.
48.
49.
50. 50 (Marcu 15,37; Luca 23,46; Ioan 19,30;
Evrei 2,14). Satana biruit de natura umanã a
Domnului Hristos. Când Domnul Hristos ?i-a
plecat capul ?i a murit, El a luat stâlpii
împãrã™iei lui Satana cu El în pãmânt. El a
înfrânt pe Satana în aceea?i naturã asupra
cãruia în Eden, el a ob™inut biruin™a.
Vrãjma?ul a fost biruit de cãtre Domnul
Hristos în natura Sa omeneascã. Puterea
dumnezeirii Mântuitorului era ascunsã. El a
biruit în natura umanã, sprijinindu-se pe
Dumnezeu pentru putere. Acesta este
privilegiul tuturor. Biruin™a noastrã va fi
în raport de credin™a noastrã. (YI 25
aprilie, 1901)
51. 51 (Marcu 15,38; Luca 23,45; Ef. 2,14.
15; Col. 2,14; Evrei 10,19. 20; Vezi ?i E.
G. White cu referire la Ioan 9,30). Scaunul
milei deschis tuturor. Domnul Hristos a fost
rãstignit pe cruce între ceasul al treilea ?
i al ?aselea, adicã între orele nouã ?i
doisprezece. ?n dupã-amiaza aceea El a
murit. Acesta era ceasul când se aducea
jertfa de searã. Atunci perdeaua templului
care ascundea slava lui Dumnezeu de
privirile adunãrii poporului Israel, s-a
rupt în douã de sus pânã jos. Prin Hristos
slava ascunsã a Sfintei Sfintelor avea sã
rãmânã descoperitã. El a suferit moartea
pentru fiecare om, ?i prin aceastã suferin™ã
fiii oamenilor aveau sã devinã fii ai lui
Dumnezeu. Cu fa™a deschisã privind ca într-o
oglindã slava Domnului, credincio?ii în Isus
Hristos aveau sã fie schimba™i în acela?i
chip, din slavã în slavã. Milostivitorul,
scaunul harului, asupra cãruia se odihnea
slava lui Dumnezeu în Sfânta sfintelor este
deschis tuturor acelora care-L primesc pe
Domnul Hristos ca ispã?ire pentru pãcat; ?i
prin mijlocirea Lui, ei sunt adu?i în
comuniune cu Dumnezeu. Perdeaua este ruptã,
zidul de despãr™ire dãrâmat, rânduielile
scrise de mânã anulate. ?n virtutea sângelui
Sãu, vrãjmã?ia este înlãturatã, desfiin™atã.
Prin credin™a în Isus Hristos, iudei ?i
neamuri pot sã se înfrupte din pâinea cea
vie. (Scrisoarea 230, 1907) (Matei 26,65;
Dan. 5,5. 25-28; Evrei 10,19. 20) Israel, o
na™iune excomunicatã. ?n Hristos, umbra a
atins esen™a ei, tipul antitipul lui. Caiafa
putea sã-?i rupã ve?mintele plin de groazã
pentru el ?i pentru na™iune; cãci ei s-au
despãr™it de Dumnezeu, ?i deveneau foarte
repede un popor excomunicat de Iehova. ?n
mod sigur, sfe?nicul a fost mutat de la
locul lui. Nu mâna preotului a fost aceea
care a rupt uria?a perdea de sus pânã jos,
perdea ce despãr™ea Sfânta de Sfânta
sfintelor. Ci a fost mâna lui Dumnezeu când
Domnul Hristos a strigat: „S-a sfâr?it”.
Veghetorul cel sfânt care era un oaspete
nevãzut la ospã™ul lui Bel?a™ar, a declarat
na™iunea iudaicã, o na™iune excomunicatã.
Aceea?i mânã care a scris pe zid cuvintele
care raportau soarta lui Bel?a™ar ?i sfâr?
itul imperiului babilonian, a rupt perdeaua
templului de sus pânã jos, deschizând o cale
nouã ?i vie pentru to™i din clasa de sus sau
de jos, boga™i sau sãraci, iudei sau
neamuri. De aici înainte oamenii puteau veni
la Dumnezeu fãrã mijlocirea preotului sau a
conducãtorului. (MS, 101, 1897) (Evrei
6,19; 8,6. 7; 10,19. 20). Prezen™a lui
Dumnezeu retrasã de la sanctuarul pãmântesc.
Prin ruperea perdelei templului, Dumnezeu a
spus: Nu-Mi voi mai descoperi deloc prezen™a
Mea în Sfânta sfintelor. O cale nouã ?i vie,
înaintea cãreia nu atârnã nici o perdea,
este oferitã tuturor. Nu mai este nevoie ca
neamul omenesc pãcãtos ?i necãjit sã a?tepte
venirea marelui preot. Tipul a întâlnit
antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu.
Mielul lui Dumnezeu a fost oferit ca jertfã.
Este ca ?i când o voce ar fi spus ?optind:
„Acum, s-a sfâr?it cu jertfele ?i darurile.
” (YI, 21 iunie, 1900) O nouã cale deschisã
omului cãzut. Când pe cruce fiind Domnul
Hristos a strigat: „S-a sfâr?it”, perdeaua
templului s-a rupt în douã. Aceastã perdea
era foarte semnificativã pentru na™iunea
iudaicã. Ea era din materialul cel mai
costisitor, din purpurã ?i aur ?i era lungã
?i latã. ?n momentul în care Domnul Hristos
a respirat pentru ultima datã, în templul s-
au aflat martori care au vãzut cum
materialul cel greu ?i rezistent a fost rupt
de o mânã nevãzutã de sus ?i pânã jos. Acest
act simboliza pentru Universul ceresc cum ?i
pentru o lume coruptã de pãcat, cã o cale
nouã ?i vie a fost deschisã pentru neamul
omenesc cãzut, cã toate jertfele ?i
sacrificiile s-au terminat, s-au împlinit în
marea jertfã a Fiului lui Dumnezeu. Cel care
pânã acum a locuit într-un templu fãcut de
mâini omene?ti, a plecat pentru ca niciodatã
sã nu-L mai onoreze cu harul ?i prezen™a Sa.
(ST, 8 dec, 1898)
52. 52. 53 (Vezi E. G. White, cu referire la
capitolul 28,2-4) ?nvierea cunoscutã de
preo™i ?i conducãtori. Captivii ridica™i din
mormânt în timpul învierii Domnului Isus,
erau trofeele Sale, ca un Prin™ cuceritor. ?
n felul acesta, El a atestat biruin™a Sa
asupra mor™ii ?i a mormântului; astfel El a
dat o garan™ie ?i o arvunã a învierii
tuturor mor™ilor neprihãni™i. Aceia care au
fost chema™i afarã din mormintele lor au
mers în cetate ?i s-au arãtat la mul™i în
corpurile lor reînviate ?i au dat mãrturie
cã Isus a înviat cu adevãrat din mor™i ?i cã
ei au înviat împreunã cu El. Era foarte
cunoscut preo™ilor ?i conducãtorilor cã
unele persoane care erau moarte au înviat
odatã cu învierea lui Isus Hristos. Rapoarte
autentice le-au fost aduse despre diferite
persoane care au vãzut ?i au discutat cu cei
învia™i ?i au auzit mãrturia lor cum cã
Isus, Prin™ul vie™ii, a înviat în adevãr din
mor™i, El pe care preo™ii ?i conducãtorii L-
au dat mor™ii. (3 SP, 223)
53.
54. 54 (Marcu 15,39; Luca 23,47; Vezi ?i E.
G. White la versetele 45. 46; Ioan 1,1-3.
14) Predica în ac™iune (Mat. 27,54). Ce a
iluminat a?a de mult ?i a convins pe ace?ti
oameni încât nu s-au putut sã se ab™inã de a
nu mãrturisi credin™a lor în Isus? A fost
predica pe care a rostit-o în fiecare
ac™iune Domnul Hristos, cum ?i tãcerea Sa în
cruzimea abuzului. La judecata Sa, unul se
pãrea cã se ia la întrecere cu altul în a
face cât mai posibilã umilirea ?i înjosirea
Sa. Dar tãcerea Sa a fost elocventã. ?n
corpul acela plin de rãni, zdrobit ?i frânt,
atârnând pe cruce, suta?ul roman a
recunoscut înfã™i?area Fiului lui Dumnezeu.
(MS 115, 1897)
1. Vezi E. G. White la Marcu 16,1-2.
2. 2. ?ngerul cel mai puternic a determinat
cutremurul de pãmânt. Mai înainte ca cineva
sã ajungã la mormânt, a avut loc un mare
cutremur. Cel mai puternic înger din cer,
care a ocupat pozi™ia pe care o avusese
Satana mai înainte de cãdere, a primit
însãrcinarea din partea Tatãlui ?i îmbrãcat
cu armura cerului, el a îndepãrtat
întunericul din calea sa. Fa™a sa era ca a
fulgerului ?i hainele sale albe ca zãpada.
De îndatã ce picioarele sale a atins
pãmântul, acesta s-a cutremurat sub pa?ii
sãi. Garda romanã î?i fãcea veghea ei
obositoare, când aceastã scenã minunatã a
avut loc ?i ei au fost fãcu™i în stare sã
poatã suporta priveli?tea, pentru cã ei
aveau o solie pe care sã o poarte ca martori
ai învierii Domnului Hristos. ?ngerul s-a
apropiat de mormânt, a rãsturnat piatra de
la mormânt ca ?i când ar fi fost o
pietricicã ?i s-a a?ezat pe ea. Lumina
cerului înconjura mormântul ?i întreg cerul
era luminat de slava îngerilor. Apoi s-a
auzit vocea Sa. „Tatãl Tãu Te cheamã, ie?i
afarã” (MS 115, 1897) 2-4 (Matei 24,30;
27,52. 53; Is. 24,20; Ioan 5,28. 29; 1Tes.
4,16; Apoc. 6,14-17). O imagine vie a
slavei. ?n aceastã scenã a învierii Fiului
lui Dumnezeu este datã o imagine vie a
slavei ce va fi descoperitã la învierea
generalã a celor drep™i la a doua venire a
Domnului Hristos pe norii cerului. Atunci,
mor™ii ce sunt în mormintele lor vor auzi
vocea Sa ?i vor ie?i la via™ã; ?i nu numai
pãmântul, ci ?i cerurile vor fi zdruncinate.
Câteva morminte s-au deschis la învierea
Domnului Hristos, dar la a doua sa venire,
to™i mor™ii cei pre™io?i de la neprihãnitul
Abel pânã la ultimul sfânt care a murit, se
vor trezi la o via™ã glorioasã ?i
nemuritoare. Dacã solda™ii de la mormânt
erau a?a de plini de groazã la apari™ia unui
înger îmbrãcat în lumina cereascã ?i în
tãria cerului, încât ei au cãzut ca mor™i la
pãmânt, cum vor sta vrãjma?ii Sãi înaintea
Fiului lui Dumnezeu, atunci când El va veni
în putere ?i slavã mare, înso™it de zece mii
de ori zece mii ?i mii de mii de îngeri din
cur™ile cerului? Atunci pãmântul se va
clãtina într-o parte ?i alta asemenea unui
om beat, ?i va fi mutat asemenea unei
colibe. Elementele naturii vor fi în flãcãri
?i cerurile se vor strânge ca un sul. (ST,
22 aprilie, 1913)
3.
4.
5. 5-6. Vezi E. G. White la Marcu 16,6.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.?ndoiala închide u?a binecuvântãrilor.
Dar unii se îndoiesc. A?a va fi totdeauna.
Sunt aceia care considerã cã este greu sã
exerci™i credin™a ?i ei se a?eazã de partea
îndoielii. Ace?tia pierd mult din cauza
necredin™ei lor. Dacã ar putea sã-?i
controleze sentimentele ?i ar refuza sã
îngãduie îndoielii sã aducã o umbrã asupra
min™ii lor, cum ?i a min™ii altora, ei ar fi
cu mult mai ferici™i ?i mai de ajutor. Ei
închid u?a multor binecuvântãri de care s-ar
putea bucura dacã ei ar refuza sã se a?eze
de partea îndoielii ?i în loc de acesta ar
vorbi despre curaj ?i nãdejde. (Scrisoarea
115, 1904)
18. 18 (Rom. 8,34; 1Ioan 2,1; vezi E. G.
White, la Ioan 20,16. 17. Un prieten la
curtea de judecatã. Ce prieten avem în
curtea de judecatã din ceruri! Dupã
înãl™area Sa, Domnul Hristos a vorbit
ucenicilor spunând: „Toatã puterea Mi-a fost
datã în cer ?i pe pãmânt. ” Aceste cuvinte
au fost rostite tuturor acelora care le vor
primi ca o asigurare vie. (MS 13, 1899)
19. 19 (Rom. 6,4) Condi™ii favorabile ale
cerului oferite ca dar. Tatãl, Fiul ?i Duhul
Sfânt, cei trei demnitari ai cerului, au
declarat cã ei vor întãri pe oameni ca ace?
tia sã biruiascã puterile întunericului.
Toate condi™iile favorabile ale cerului sunt
oferite acelora care prin legãmântul
botezului lor au intrat în legãmântul cu
Dumnezeu. (MS 92, 1901) 20. Vezi E. G. White
la Rom. 1,14.
20.Vezi E. G. White, la Fapte 1,11.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9-11. Vezi E. G. White la Mat. 8,13-17.
10. 10-13. Vezi E. G. White la Mat. 4,1-11.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14-15. Vezi E. G. White la Luca 5,29.
15.
16.
17.Vezi E. G. White la Mat. 9,12. 13.
18.
19.
20.
21.
22.Vezi E. G. White la Mat. 9,17.
1.3. Vezi E. G. White la Luca 1,76. 77.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.Vezi E. G. White la Mat. 12,24-32.
23.
24.
25.
26.
27.
28.29. Vezi E. G. White la Mat. 12,31. 32.
1. 30 (Luca 13,18) Nu asemenea cârmuitorilor
omene?ti. Cârmuirea împãrã™iei Domnului
Hristos nu se aseamãnã cu cârmuirea
pãmânteascã. Ea este o reprezentare a
caracterelor acelor care compun împãrã™ia.
„Cu ce vom asemãna împãrã™ia lui Dumnezeu?”
a întrebat Domnul Hristos, sau „cu ce
compara™ie o vom compara? El nu a putut gãsi
nimic pe pãmânt care sã-I serveascã ca o
compara™ie desãvâr?itã. Curtea sa este una
în care iubirea cea sfântã prezideazã ?i a
cãror slujbã ?i numire sunt onorate prin
exercitarea facerii de bine. El a cerut
slujitorilor Sãi sã aducã milã ?i o bunãtate
plinã de iubire, propriile Sale atribute, în
toatã activitatea slujbei lor ?i sã-?i
gãseascã fericirea ?i satisfac™ia în
reflectarea iubirii ?i a sensibilei împreunã
si sim™iri a naturii divine în tot ?i toate
cu care ei vin în contact. (RH, 19 martie,
1908)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26. Vezi E. G. White la Mat. 14,9.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.Vezi E. G. White la Mat. 16,24; Luca
9,23.
1.
2.
3.
4. 2-4. Vezi E. G. White la Mat. 17,1-3.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13-16. Vezi E. G. White la Mat. 19,13-
15.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.Vezi E. G. White la Mat. 9,12. 13.
46. 46-52 (Mat. 20,30-34; Luca 18,35-43)
Unii nu vãd nimic cu ochii. Numai atunci
când pãcãtosul simte nevoia unui Mântuitor,
numai atunci inima lui merge dupã Cineva
care poate sã-l ajute. Când Domnul Isus a
umblat printre oameni, cel bolnav era acela
care avea nevoie de un medic. Cel sãrac, cel
nãpãstuit ?i nenorocit, mergând dupã El, ca
sã primeascã ajutorul ?i mângâierea pe care
nu le pot primi în altã parte. Orbul
Bartimeu a?tepta la marginea de drum; el a?
tepta demult ca sã întâlneascã pe Domnul
Hristos. Mul™imi de oameni care vãd trec
într-o parte ?i alta, dar nu au nici o
dorin™ã de a vedea pe Isus. O privire a
credin™ei va mi?ca inima Sa plinã de iubire
?i le va aduce binecuvântarea harului Sãu;
dar ei nu cunosc suferin™a ?i sãrãcia
sufletului lor ?i nu simt nevoia dupã
Hristos. Dar nu a?a stãteau lucrurile cu
sãrmanul orb. Singura lui speran™ã era în
Isus. ?n timp ce el a?tepta ?i veghea, el a
auzit zgomotul multor pa?i, ?i a întrebat cu
nerãbdare: „Ce înseamnã zgomotul acesta?
Unul dintre spectatori a rãspuns cã „trecea
Isus din Nazaret”. Cu nerãbdarea unei
dorin™e intense, el a strigat: „Isuse, Fiul
ui David, ai milã de mine. ” Ei au încercat
sã-l opreascã, dar el striga ?i mai tare:
„Fiul lui David, ai milã de mine. ” Apelul
acesta a fost auzit. Credin™a sa
perseverentã a fost rãsplãtitã. Nu numai cã
vederea sa fizicã i-a fost redatã, dar ochii
în™elegerii sale s-au deschis. ?n Hristos el
a vãzut pe Rãscumpãrãtorul Sãu ?i Soarele
Neprihãnirii a strãlucit în sufletul sãu.
To™i cei care simt nevoia dupã Hristos, a?a
cum a sim™it orbul Bartimeu ?i care vor fi
tot a?a de zelo?i ?i hotãrâ™i a?a cum a fost
el, asemenea lui, va primi binecuvântarea
dupã care tânje?te cu nerãbdare. Cei
nãpãstui™i cei suferinzi care cautã pe
Hristos ca ajutorul lor, au fost fermeca™i
de desãvâr?irea divinã, de frumuse™ea
sfin™eniei, ce strãluce?te în caracterul
Sãu. Dar fariseii nu au putut vedea nici o
frumuse™ea în El ca sã-L doreascã. ?
mbrãcãmintea Sa simplã, via™a Lui umilã,
lipsitã de prezentarea exterioarã, pentru
ei, El era ca o rãdãcinã ie?itã dintr-un
pãmânt uscat. (RH, 15 martie, 1887)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12-14. Vezi E. G. White la Mat. 21,18-
20.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30. 30 (Ecl. 9,10; Luca 10,27; Rom. 12,11;
Col. 3,23). Slujba sau lucrarea fiecãrei
puteri. Puterile fizice trebuie sã fie aduse
în slujba iubirii lui Dumnezeu. Domnul cere
tãrie fizicã ?i tu po™i sã-™i manife?ti
iubirea ta pentru El prin folosirea cum se
cuvine a puterilor tale fizice, fãcând acea
lucrarea ce trebuie fãcutã. Dumnezeu nu face
nici o deosebire între oameni… Existã ?
tiin™ã în cel mai umil fel de lucrare ?i
dacã to™i o vor considera astfel atunci ei
vor vedea noble™ea în muncã. Inima ?i
sufletul trebuie puse în lucrarea de orice
fel; ?i atunci va fi bucurie ?i eficien™ã. ?
n agriculturã sau mecanicã, oamenii pot da
lui Dumnezeu dovezi cã ei apreciatã darul
Sãu manifestat în puterea fizicã, cum ?i în
capacitã™ile intelectuale. Lãsa™i ca
iscusin™a educatã sã fie folositã proiectând
metode noi de îmbunãtã™ire a muncii. Aceasta
este exact ceea ce dore?te Domnul. Este
onoare în orice categorie de muncã ce este
esen™ial sã fie fãcutã. Lãsa™i ca Legea lui
Dumnezeu sã fie standardul ac™iunii ?i ea va
înnobila ?i va sfin™i întreaga muncã.
Credincio?ia în îndeplinirea fiecãrei
îndatoriri face ca lucrul sã fie nobil ?i sã
descopere, sã facã cunoscut caracterul pe
care Dumnezeu îl poate aproba. „Sã iube?ti
pe Domnul, Dumnezeul tãu cu toatã inima ta,
cu tot sufletul tãu, cu toatã puterea ta ?i
cu tot cugetul tãu. ” Dumnezeu dore?te acea
iubire care este exprimatã în slujirea din
inimã, din suflet ?i în capacitatea
puterilor fizice. Noi nu trebuie sã fim
pipernici™i în nici un fel de slujire pe
care o facem pentru Dumnezeu. Orice ne-a
împrumutat El, trebuie sã fie folosit în mod
inteligent pentru El. Omul care î?i folose?
te facultã™ile sale în mod sigur cã le va
întãri; dar el trebuie sã caute sã facã tot
ce poate mai bine. Este nevoie de
inteligen™ã ?i de iscusin™ã educatã pentru a
plãnui cele mai bune metode în lucrarea
fermierului, în construc™ie, ?i în orice alt
departament de activitate pentru ca
muncitorul sã nu lucreze în zadar… Este
datoria fiecãrui lucrãtor aceea nu numai de
a folosi puterea sa fizicã, ci ?i mintea,
intelectul în lucrarea pe care el s-a
angajat sã o facã… Po™i alege sã devii
stereotip într-un fel gre?it de a ac™iona,
pentru cã nu e?ti hotãrât sã iei în mâni
propria ta persoanã ?i sã faci reformã, sau
po™i sã-™i cultivi puterile pentru a face
cel mai bun fel de slujire ?i atunci vei fi
solicitat oriunde ?i oricând. Vei fi
apreciat pentru tot ceea ce valorezi. „Tot
ce gãse?te mâna ta sã facã, fã cu toatã
puterea ta! Orice face™i sã face™i din toatã
inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru
oameni. ” (MS 8, 1894) 31. Vezi E. G. White
la Mat. 22,37-39.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37. Vezi E. G. White la Luca 4,18. 19.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.22. Vezi E. G. White la Matei 24,23. 24.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.Vezi E. G. White, la Ioan 17,20. 21.
1.Vezi E. G. White la Matei. 26,2.
2.
3. 3-9. Vezi E. G. White la Matei 26,6-13;
Ioan 12,3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10-11. Vezi E. G. White la Matei 26,14-
16; Luca 22,3-5.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27. 27-31. Vezi E. G. White la Matei. 26,31-
35.
28.
29. 29-31. Vezi E. G. White la Luca 22,31-
34.
30.
31.
32. 32-42. vezi E. G. White la Matei 26,36-
46.
33.
34.
35.
36.Vezi E. G. White la Matei 26,42; Luca
22,42; Rom. 8,11.
37.
38.
39.
40.Vezi E. G. White la Matei 26,43.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.
51.
52.
53.Vezi E. G. White la Matei 26,3.
54.
55.
56.
57.
58.
59.
60.
61.62. vezi E. G. White la Matei 26,63. 64.
Luca 22,70.
62.
63.vezi E. G. White la Matei 26,65.
1.
2.
3.
4.
5.
6. 6-15. Vezi E. G. White la Matei 27,15-26.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12-14. Vezi E. G. White la Matei 27,22.
23.
13.
14. 14-15. Vezi E. G. White la Matei 27,25.
26.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.Vezi E. G. White la Matei 27,32.
22.
23.
24.
25.
26.Vezi E. G. White la Matei 27,37.
27.Vezi E. G. White la Matei 27,38.
28.
29.
30.
31.Vezi E. G. White la Luca 24,13-15.
32.
33. 33. Vezi E. G. White la Matei 27,45. 34.
39. Vezi E. G. White, la Matei 27,45. 46.
34.
35.
36.
37.Vezi E. G. White, la Matei 27,50; Ioan
19,30.
38.Vezi E. G. White, la Matei 27,51; Ioan
19,30.
39.Vezi E. G. White, la Matei 27,54.
1.2. (Matei 28,1; Luca 24,1; Rom. 6,3-5;
1Cor. 11,26). ?nvierea nu consacrã prima zi.
Domnul Hristos S-a odihnit în mormânt în
ziua Sabatului ?i când fiin™ele sfinte din
ceruri ?i de pe pãmânt erau în mi?care în
diminea™a primei zile a sãptãmânii, El S-a
sculat din mormânt pentru a-?i reînnoi
lucrarea sa de învã™are a ucenicilor Sãi.
Dar lucrul acesta nu consacrã prima zi a
sãptãmânii ?i nu face din ea un Sabat.
Domnul Isus mai înainte de moartea Sa a
stabilit un memorial al trupului Sãu frânt ?
i a sângelui Sãu vãrsat pentru pãcatele
lumii, în orânduirea Sfintei Cine, spunând:
„Pentru cã ori de câte ori mânca™i din
pâinea aceasta ?i be™i din paharul acesta,
vesti™i moartea Domnului, pânã va veni El”.
?i credinciosul pocãit care urmeazã pa?ii
ceru™i în convertire, comemoreazã în botezul
sãu moartea, îngroparea ?i învierea Domnului
Hristos. El coboarã în apã în asemãnare cu
moartea ?i îngroparea Domnului Hristos ?i
iese din apã în asemãnare cu învierea Sa, ?i
aceasta nu pentru a relua vechea via™ã de
pãcat, ci pentru a trãi o nouã via™ã în Isus
Hristos. (3 SP, 204)
2.
3.
4.
5.
6. 6. (Ioan 1,1-3. 14; Fil. 2,5-8; Col. 2,9;
Evrei 1,6. 8; 2,14-17; 4,15) Dumnezeirea nu
a murit. A fost oare natura umanã a Fiului
Mariei schimbatã în natura divinã a Fiului
lui Dumnezeu? Nu; cele douã naturi au fost
în mod tainic împletite într-o singurã
persoanã - Omul Isus Hristos. ?n El locuie?
te trupe?te toatã plinãtatea Dumnezeirii.
Când Domnul Hristos a fost crucificat natura
Sa umanã a fost aceea care a murit.
Dumnezeirea nu putea sã se prãbu?eascã ?i sã
moarã, aceasta ar fi fost imposibil. Domnul
Hristos, Cel fãrã pãcat, va salva pe fiecare
fiu ?i fiicã a lui Adam care acceptã
mântuirea ce li s-a oferit, consim™ind sã
devinã copii ai lui Dumnezeu. Mântuitorul a
rãscumpãrat neamul omenesc cu propriul Sãu
sânge. Aceasta este o tainã mare, o tainã
ce nu va fi pe deplin ?i în totul în™eleasã
în toatã mãre™ia ei pânã când nu va avea lor
înãl™area la cer a celor rãscumpãra™i.
Atunci, puterea ?i mãre™ia eficien™ei
darului lui Dumnezeu fãcut omului vor fi
în™elese. Dar vrãjma?ul este hotãrât ca
acest dar sã fie în a?a fel învãluit în
mister încât sã devinã fãrã de valoare,
neînsemnat. (Scrisoarea 280, 1904) (Matei
28,5. 6; Luca 24,5. 6; Ioan 2,19; 10,17. 18;
Fapte 13,32. 33). Când vocea îngerului a
fost auzitã strigând: „Tatãl Tãu Te cheamã”
El care a spus: „Am putere s-o dau ?i am
putere s-o iau iarã?i”; „Strica™i templul
acesta ?i în trei zile îl voi ridica”, a ie?
it din mormânt la via™ã care era în El.
Dumnezeirea nu moare. Natura umanã moare dar
Domnul Hristos proclamã acum peste mormântul
deschis al lui Iosif: „Eu sunt învierea ?i
via™a. ” ?n divinitatea Sa, Domnul Hristos
poseda puterea de a rupe legãturile mor™ii.
El a declarat cã El avea via™ã în Sine
pentru a învia pe cine voia. „Eu sunt
învierea ?i via™a”. Acest limbaj poate sã
fie folosit numai de Divinitate. Toate
lucrurile create trãiesc prin voin™a ?i
puterea lui Dumnezeu. Ele sunt recipiente
dependente de via™a Fiului lui Dumnezeu.
Oricât de iscusi™i ?i talenta™i, cât de mari
ar fi capacitã™ile lor, ei sunt
reîmprospãta™i cu via™ã de la Izvorul a
toatã via™a. Numai El singur are nemurirea,
locuind în luminã ?i via™ã a putut sã spunã:
„Am putere sã-Mi dau via™a ?i am puterea s-o
iau iarã?i. ” Toate fiin™ele omene?ti din
lumea noastrã î?i primesc via™a de la El. El
este izvorul, fântâna vie™ii. (MS 131, 1897)
„Eu sunt învierea ?i via™a”. Cel care a
spus, „?mi dau via™a ?i o pot lua din nou”,
a ie?it din mormânt la via™a care era în
Sine. Natura omeneascã a murit, divinitatea
nu putea sã moarã. ?n Divinitatea Sa, Domnul
Hristos avea puterea sã rupã legãturile
mor™ii. El a declarat cã El avea via™a în
Sine pentru a da via™ã cui vrea. Toate
fiin™ele create trãiesc prin voin™a ?i
puterea lui Dumnezeu. ei sunt recipiente ale
vie™ii Fiului lui Dumnezeu. Oricât de
capacitat, de iscusit ?i talentat, oricât de
mari ar fi capacitã™ile lor, ei sunt
reînprospãta™i cu via™ã de la Izvorul a
toatã via™a. El este izvorul, fântâna
vie™ii. Numai El care are nemurirea locuind
în luminã ?i via™ã numai El a putut sã
spunã: „Am puterea sã-Mi dau via™a ?i am
puterea s-o iau iarã?i”… Domnul Hristos a
fost împuternicit cu dreptul de a da
nemurirea. Via™a pe care El a depus-o în
natura omeneascã, El a luat-o iarã?i ?i a
dat-o omenirii. „Eu am venit”, spune El,
„pentru ca ei sã aibã via™ã ?i s-o aibã din
bel?ug. ” (YI, 4 aug. 1898) Numai Tatãl
putea elibera pe Domnul Hristos. El, Cel
care a murit pentru pãcatele omenirii,
trebuia sã rãmânã în mormânt timpul
stabilit. El a fost în închisoarea aceea de
stâncã ca un prizonier al justi™iei divine.
El era rãspunzãtor pentru judecarea
Universului. El purta pãcatele lumii ?i
numai Tatãl Sãu putea sã-L elibereze. O
gardã puternicã de îngeri tari în putere
vegheau asupra mormântului ?i dacã vreo mânã
s-ar fi ridicat ca sã ia trupul pentru a-l
duce în altã parte, slava lor strãfulgera ?i
avea sã-l facã pe cel s-a aventurat la
aceasta, fãrã de putere pe pãmânt. Era
numai o intrare în mormânt ?i nici o for™ã
omeneascã, nici o în?elãciune nu putea sã se
mãsoare cu piatra ce pãzea intrarea
mormântului. Aici S-a odihnit Domnul Isus,
în ziua Sabatului. Dar profe™ia a arãtat cã
în ziua a treia Domnul Hristos Se va scula
din mor™i. Domnul Hristos a asigurat pe
ucenici Sãi de acest lucru. „Distruge™i,
nimici™i acest templu” a spus El, „?i în
trei zile îl voi ridica iarã?i. ” Domnul
Hristos nu a fãcut pãcat, ?i în gura Lui nu
s-a gãsit minciunã. Trupul Sãu avea sã iasã
din mormânt neatins de stricãciune. (MS 94,
1897) LUCA
1. 1-4. Vezi E. G. White la Fapte 1,1-5.
2.
3.
4.
5. 5-17. Un rãspuns la rugãciune. ?n toatã
via™a sa de cãsãtorie, Zaharia s-a rugat
pentru un fiu. El ?i so™ia sa erau acum
bãtrâni ?i pânã la vârsta aceasta rugãciunea
lor nu a primit rãspuns; dar el nu a
murmurat. Dumnezeu nu a uitat. El avea
timpul Sãu stabilit pentru a rãspunde la
aceastã rugãciune ?i atunci când cazul pãrea
cã este fãrã speran™ã, Zaharia a primit
rãspuns. Când Zaharia a intrat în Sfânta ?i
?i-a îndeplinit cerin™ele serviciului cu o
solemnã venera™ie, o altã formã a apãrut
stând între altar ?i masa punerii pâinilor
înainte. Era Gabriel, solul cel puternic al
lui Dumnezeu …. (Luca 1,12-17) Rãspunsul a
venit. Dumnezeu nu a uitat rugãciunea
slujitorilor Sãi. Ea l scris-o în cartea Sa
din cer ca sã se rãspundã la ea atunci când
El va socoti cã a sosit timpul. Privind la
înfã™i?area exterioarã, Zaharia ?i Elisabeta
?i-au îngropat speran™ele lor, dar Domnul nu
i-a uitat. El era la curent cu anii cei
lungi de dezamãgire ?i atunci când Numele
Sãu va fi ce mai bine glorificat, fiul lor
s-a nãscut. Cât de delicatã, de bunã, cât de
plinã de iubire ?i compasiune este inima cea
mare a iubirii infinite! Dumnezeu a dat lui
Zaharia ca fiu nu o persoanã obi?nuitã, ci
unul care avea sã ocupe un loc înalt în
lucrarea Sa ?i de la care lumina cerului va
strãluci în raze clare ?i distincte. (MS 27,
1898)
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.Vezi E. G. White la Matei 11,14.
18.
19.
20.
21.
22.Strãlucind cu o luminã reflectatã. Când
Zaharia a ie?it din templu fa™a sa strãlucea
de lumina pe care îngerul cerului o
reflectase asupra lui. Dar el nu a putut sã
vorbeascã poporului. El le-a fãcut semne cum
cã un înger i s-a arãtat în templu, ?i din
cauza necredin™ei sale a fost lipsit de
puterea vorbirii pânã când proorocia
îngerului avea sã se împlineascã. (2 SP,
45).
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31. 31-35. Vezi E. G. White la Ioan 1,1-3.
14. 35. Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou.
Domnul Hristos a dat putere bãrba™ilor ?i
femeilor pentru a birui. El a venit în
aceastã lume în chipul unui om, ca sã
trãiascã ca om între oameni. El ?i-a asumat
slãbiciunile naturii omene?ti pentru a fi
pus la probã ?i încercat. ?n natura Sa
omeneascã El a fost pãrta? naturii divine. ?
n întruparea sa, El a câ?tigat într-un sens
nou, titlul de Fiu al lui Dumnezeu. ?ngerul
a spus Mariei: „Puterea Celui Prea ?nalt te
va umbri. De acea, Sfântul care Se va na?te
din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu. ”
?n timp ce era Fiul unei fiin™e omene?ti, El
a devenit Fiu al lui Dumnezeu, într-un sens
nou. Astfel, El a fost în lumea noastrã Fiul
lui Dumnezeu, ?i totu?i aliat prin na?tere
cu neamul omenesc. Din ve?nicie, Domnul
Hristos a fost una cu Tatãl ?i atunci când a
luat asupra Sa natura omeneascã, El a fost
încã una cu Tatãl. El este liantul ce une?te
pe Dumnezeu cu neamul omenesc. (Evrei 2,14)
(ST, 2 aug. 1905)
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.
51.
52.
53.
54.
55.
56.
57.
58.
59.
60.
61.
62.
63.
64.
65.
66.
67.
68.
69.
70.
71.
72.
73.
74.
75.
76. 76-77. (Luca 3,2-4; Is. 40,3; Mat. 3,1-
3; Marcu 1,1-3; Ioan 1,19-23) Ioan S-a
nãscut pentru o lucrare specialã. ?n fiecare
stadiu al istoriei acestui pãmânt Dumnezeu a
avut instrumentele Sale pentru a duce mai
departe lucrarea Sa, care trebuia fãcutã în
felul stabilit de El. Ioan Botezãtorul avea
o lucrare specialã de fãcut, pentru care s-a
nãscut ?i pentru care a fost numit -
lucrarea de a pregãti calea Domnului…
Lucrarea sa în pustie a fost în mod izbitor
o împlinire literalã a profe™iei. (MS 112,
1901)
77.
78.
79.
80. 80. Nici o ?coalã pe mãsurã. Era o mare
lucrare pe care profetul Ioan era chemat sã
o facã, dar nu exista o ?coalã pe pãmânt cu
care el sã poatã lua legãturã. Studiile
sale, ceea ce el trebuia sã înve™e trebuia
sã fie ob™inut departe de ora?e, în pustie.
Scripturile Vechiului Testament, Dumnezeu ?i
natura pe care Dumnezeu a creat-o, trebuia
sã fie cartea lui de studiu. Dumnezeu
instruia pe Ioan pentru lucrarea Sa de
pregãtire a cãii Domnului. Hrana lui era
simplã ?i anume lãcuste ?i miere sãlbaticã,
Obiceiurile ?i practicile oamenilor nu
trebuia sã constituie educa™ia acestui om.
Puterea de acaparare a lumii nu trebuia sã
aibã nici o parte în formarea caracterului
sãu. (MS 131, 1901) Satana avea acces în
ciuda închiderii drumurilor. Ioan nu s-a
sim™it destul de puternic pentru a rezista
marii presiuni a ispitei pe care avea sã o
întâmpine în societate. El se temea ca nu
cumva caracterul lui sã fie modelat dupã
obiceiurile ce predominau printre iudei, ?i
el a ales pustia ca ?coalã a sa, în care
mintea sa sã poatã fi educatã cum se cuvine
?i disciplinatã din marea carte a naturii
lui Dumnezeu. ?n pustie, a putut mult mai
repede sã înve™e lepãdarea de sine ?i sã
aducã apetitul sãu sub control ?i sã se
îmbrace în armonie cu simplitatea naturalã.
Nu era nimic în pustie care sã abatã mintea
sa de la medita™ie ?i rugãciune. Satana avea
acces la Ioan, chiar dupã ce el a închis
orice cale ce era în puterea lui sã o
închidã ?i prin care el ar fi putut intra.
Dar obiceiurile vie™ii lui erau a?a de
curate ?i naturale încât el putea sã
discearnã pe vrãjma? ?i sã aibã tãria de
spirit ?i hotãrârea de caracter sã-i
reziste. Cartea naturii era deschisã
înaintea lui Ioan cu inepuizabilul ei
depozit de învã™ãturi diferite. El a cãutat
favoarea lui Dumnezeu ?i Duhul Sfânt se
odihnea asupra lui ?i a aprins în inima sa
un zel strãlucitor pentru a face o mare
lucrare de chemare a oamenilor la pocãin™ã ?
i la o via™ã mai înaltã ?i mai sfântã. Ioan
se pregãtea prin lipsurile ?i greutã™ile
vie™ii lui izolate, pentru ca astfel sã
controleze toate puterile sale fizice ?i
mintale pentru ca sã poatã sta printre
oameni neclãtinat de împrejurãrile ce-l
înconjurau, ca ?i stâncile ?i mun™ii pustiei
ce l-au înconjurat timp de treizeci de ani.
(2 SP, 47). Satana nu a putut sã-l mi?te pe
Ioan. Copilãria tinere™ea ?i maturitatea lui
Ioan care a venit în spiritul ?i puterea lui
Ilie pentru a face o lucrare specialã de
pregãtire a cãii pentru Rãscumpãrãtorul
lumii, a fost marcat de fermitate, ?i putere
moralã. Satana nu l-a putut abate de la
integritatea sa. (RH, 3 martie, 1874)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9. ?ntãrit sã îndure o luminã mai mare.
(Luca 2,8. 9). Deodatã cerul s-a luminat de
o strãlucire care a alarmat pe pãstori. Ei
nu cuno?teau motivul pentru aceastã mare
manifestare. La început, ei nu au deslu?it
miriadele de îngeri care erau aduna™i în
ceruri. Strãlucirea ?i slava o?tilor cere?ti
lumina ?i glorifica întreaga câmpie. ?n
vreme ce pãstorii erau îngrozi™i de slava
lui Dumnezeu, îngerul conducãtor al acestei
mul™imi nenumãrate a potolit temerile lor
descoperindu-li-se ?i spunând: „Nu vã
teme™i…” Pe mãsurã ce temerile lor
dispãreau, se risipeau, bucuria lua locul
uimirii ?i groazei. La început ei nu au
putut suporta strãlucirea slavei, care
înso™ea întreaga oaste cereascã ?i care s-a
revãrsat dintr-o datã asupra lor. Numai un
înger a apãrut privirilor uimite ale
pãstorilor ce priveau scena, pentru a le
risipi temerile ?i a le face cunoscut
misiunea lor. Cum lumina îngerului i-a
înconjurat slava s-a odihnit asupra lor ?i
au fost întãri™i sã suporte marea luminã ?i
slavã ce înso™ea miriadele de îngeri cere?
ti. (2SP, 17-18)
10.
11.
12.
13.14. 29-32. Satana plin de nebunie. Solii
cere?ti au trezit toatã mânia sinagogii
Satanei. El a mers pe urmele pa?ilor acelora
care aveau grijã de pruncul Isus. El a auzit
profe™ia lui Simeon din curtea templului,
care a?tepta de mult mângâierea lui Israel.
Duhul Sfânt era asupra lui ?i mânat de Duhul
a venit la templu. Luând în bra™ele sale pe
pruncul Mântuitor, el a binecuvântat pe
Dumnezeu ?i a zis: „Acum, sloboze?te în pace
pe robul Tãu, Stãpâne, dupã Cuvântul Tãu,
cãci am vãzut cu ochii mei mântuirea Ta, pe
care ai pregãtit-o sã fie înaintea tuturor
popoarelor, lumina care sã lumineze
neamurile ?i slava poporului Tãu în Israel.
” Satana era plin de nebunie când a vãzut pe
bãtrânul Simeon recunoscând divinitatea
Domnului Hristos. (RH, 29 oct. 1895)
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25. 25-32. ?n atmosfera cerului. Deodatã ce
a vãzut pruncul în bra™ele preotului, Simeon
a fost imediat inspirat în mod divin. (Luca
2,29-32). Simeon ?i-a dat seama cã el ™ine
în bra™ele sale pe Cel care era Calea,
Adevãrul ?i Via™a. ?n timpul ?i la data
aceea nu era nimic în înfã™i?area exterioarã
a pruncului Isus care sã-i dea aceastã
asigurare, dar Simeon a trãit în atmosfera
cerului. Razele strãlucitoare ale Soarelui
Neprihãnirii i-a dat discernãmânt spiritual.
Singura sa dorin™ã era aceea de a vedea pe
Hristos. Curã™ia vie™ii Sale corespundea cu
lumina pe care o primise ?i el a fost
pregãtit pentru descoperirea marelui adevãr
cã acest prunc neajutorat era Unsul
Domnului, chiar Mesia. Bucuria ?i încântarea
transfigurase fa™a sa în timp ce ™inea în
bra™ele sale cel mai pre™ios dar pe care l-a
dat Dumnezeu oamenilor. Mintea sa iluminatã
a primit lumina ce curgea din Izvorul a
toatã lumina. El a vãzut cã Hristos avea sã
fie speran™a neamurilor tot a?a cum era ?i a
iudeilor. Zidurile tradi™iei înãl™ate de
prejudecã™ile iudaice nu au existat în
mintea lui. El ?i-a dat seama cã Mesia avea
sã aducã mântuirea tuturor. (RH, 2 aprilie
1901) Douã clase reprezentate. Simeon ?i
preo™ii reprezintã douã clase - aceia care
sunt cãlãuzi™i de Duhul lui Dumnezeu pentru
cã sunt dispu?i sã fie învã™a™i ?i cei care,
refuzând sã primeascã lumina care sã-i
conducã în tot adevãrul, sunt cãlãuzi™i de
spiritul puterii întunericului ?i sunt
zilnic du?i într-o mai profundã întunecime.
Prin iluminare divinã Simeon a în™eles
misiunea Domnului Hristos. Duhul lui
Dumnezeu a impresionat inima lui. Dar
preo™ii ?i conducãtorii erau plini de
spiritul vrãjma?ului lui Dumnezeu; ?i
astãzi, acela?i spirit influen™eazã inimile
omene?ti controlând cu putere inimile
oamenilor, ?i fãcând fãrã efect apelurile
Duhului Sfânt. (RH, 2 aprilie 1901)
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.Iudeii pio?i au a?teptat zi ?i noapte.
Iudeii pio?i a?teptau, credeau ?i se rugau
stãruitor pentru venirea lui Mesia. Dumnezeu
nu putea sã-?i manifeste slava ?i puterea Sa
poporului Sãu printr-o preo™ie coruptã.
Timpul stabilit pentru a interveni în
favoarea poporului Sãu sosise. Credin™a
iudeilor ajunsese întunecatã, ca urmare a
îndepãrtãrii lor de Dumnezeu. Mul™i din
conducãtorii poporului au introdus propriile
lor tradi™ii ?i le-au impus iudeilor, ca
porunci ale lui Dumnezeu. Iudeii pio?i au
crezut ?i s-au încrezut în Dumnezeu cã El nu
va lãsa pe poporul Sãu în aceastã situa™ie,
ca sã ajungã de ocara pãgânilor. ?n trecut,
El le ridicase un eliberator atunci când în
necazul lor au strigat cãtre El. Din
profe™iile proorocilor, ei au gândit cã
timpul stabilit de Dumnezeu sosise ca Mesia
sã vinã. ?i când El va veni ei vor avea o
descoperire clarã a voin™ei divine, ?i
doctrinele ?i învã™ãturile lor vor fi
eliberate de tradi™iile ?i ceremoniile
nenecesare care au adus confuzie în credin™a
lor. Iudeii pio?i, în vârstã, au a?teptat zi
?i noapte venirea lui Mesia, rugându-se ca
sã poatã vedea ?i ei pe Mesia înainte de a
muri. Ei doreau mult sã poatã vedea norul
ignoran™ei ?i bigotismului dispãrând din
mintea poporului. (2 SP, 41,42)
39.
40. 40. Un exemplu despre ceea ce ar trebui
sã se strãduiascã copii sã fie. Nu este
corect sã spui, a?a cum au spus mul™i
scriitori, cum cã Domnul Hristos a fost la
fel ca to™i ceilal™i copii. El nu a fost
asemenea celorlal™i copii. Mul™i copii sunt
cãlãuzi™i ?i educa™i gre?it. Dar Iosif, ?i
în mod deosebit Maria, pãstrau înaintea lor
amintirea paternitã™ii divine a copilului
lor. Isus a fost instruit în armonie cu
caracterul sacru al misiunii Sale. ?
nclina™ia Sa spre ceea ce este drept era o
satisfac™ie continuã a pãrin™ilor Sãi. ?
ntrebãrile pe care El le adresa lor, îi
fãcea sã studieze mult mai cu zel marile
elemente ale adevãrului. Cuvintele Lui ce
mi?cau sufletul despre naturã ?i Dumnezeul
naturii, le-a deschis ?i iluminat mintea.
Adesea, ochii Fiului lui Dumnezeu se
odihneau asupra stâncilor ?i dealurilor din
jurul cãminului Sãu. El era foarte apropiat
cu lucrurile din naturã. El a vãzut soarele
pe cer, luna ?i stelele împlinindu-?i
misiunea lor. Cu vocea cântecului El saluta
lumina dimine™ii. El asculta cum ciocârlia
î?i înãl™a trilurile muzicii cãtre Dumnezeul
ei ?i ?i-a alãturat vocea Sa vocilor de
laudã ?i mul™umire… (Luca 2,14). El a fost
un exemplu de ceea ce to™i copiii ar trebui
sã se strãduiascã sã fie dacã pãrin™ii vor
cãuta pe Domnul mult mai cu zel ?i dacã
copiii vor conlucra cu pãrin™ii lor. ?n
cuvintele ?i ac™iunile Sale, El a manifestat
o simpatie plinã de considera™ie fa™ã de
to™i. Compania Sa a fost ca un balsam
vindecãtor ?i lini?titor pentru cei
descuraja™i ?i abãtu™i. Nimeni, privind
înfã™i?area copilãreascã, strãlucind de
voiciune, nu putea spune cã Hristos era
exact la fel ca ceilal™i copii. El era
Dumnezeu în trup omenesc. Atunci când
tovarã?ii Sãi îl îndemnau sã facã rãu,
divinitatea strãfulgera prin natura umanã ?i
El refuza în mod hotãrât. El fãcea într-o
clipã deosebirea dintre bine ?i rãu ?i a?eza
pãcatul în lumina poruncilor lui Dumnezeu,
™inând sus Legea ca o oglindã care reflectã
lumina asupra a ceea ce este rãu. Aceastã
ascu™itã discriminare între ceea ce este
drept ?i ceea ce este rãu a provocat adesea
mânia fra™ilor Domnului Hristos. Cu toate
acestea, farmecul ?i atrac™ia Sa plãcutã
dãdea pe fa™ã o iubire a?a caldã fa™ã de ei
încât erau ru?ina™i pentru faptul cã L-au
ispitit ca sã-L abatã de la sensul cel
strict al dreptã™ii ?i credincio?iei. (YI, 8
sept. 1898) 40. 52. Cre?terea în cunoa?tere
?i slujire. De?i a crescut în cuno?tin™ã ?i
harul lui Dumnezeu era peste El, cu toate
acestea, El nu S-a mândrit sau sã considere
cã este mai presus de a face munca cea mai
umilã ?i mai grea. El a purtat partea Sa de
povarã împreunã cu tatãl Sãu, cu mama ?i
fra™ii Sãi. El a muncit din greu pentru a
sus™ine familia ?i a participat la munca
pentru a face fa™ã cheltuielilor casei. De?i
în™elepciunea Sa a uimit pe doctorii în
teologie, cu toate acestea, S-a supus cu
smerenie cãlãuzitorilor Lui pãmânte?ti, a
purtat partea sa din povara familiei, ?i a
muncit cu mâinile Sale a?a cum muncea orice
lucrãtor. Despre Domnul Isus se spune cã pe
mãsurã ce înainta în vârstã, El „cre?tea în
în™elepciune ?i staturã ?i era tot mai
plãcut înaintea lui Dumnezeu ?i înaintea
oamenilor. ” Cunoa?terea pe care El o
ob™inea zilnic despre minunata Sa misiune nu
L-a descalificat pentru a îndeplini cele mai
umile îndatoriri. El cu bucurie S-a angajat
în lucrarea ce revine tânãrului ce trãie?te
într-o familie umilã ?i împovãratã de
sãrãcie. El a în™eles ispitele copiilor,
pentru cã El purta necazurile ?i încercãrile
lor. Fermã ?i neclintitã era hotãrârea Sa de
a face numai ceea ce este drept. De?i
instigat, momit a face rãu, El a refuzat sã
se despartã nici chiar pentru o singurã datã
de adevãrul cel mai strict ?i conduita cea
mai corectã. El a pãstrat în mod desãvâr?it
ascultarea filialã; dar via™a Sa fãrã de
patã a trezit mânia ?i gelozia fra™ilor Lui.
Copilãria ?i tinere™ea Sa nu erau altceva
decât o vie™uire lini?titã ?i voioasã.
Fra™ii Lui nu credeau în El ?i erau supãra™i
pentru cã El nu ac™iona în toate lucrurile
a?a cum ac™ionau ei ?i sã devinã astfel ca
unul dintre ei în sãvâr?irea a ceea ce este
rãu. ?n via™a sa din familie, El era vesel,
dar niciodatã nu a fost zgomotos. El a
men™inut totdeauna atitudinea unui
învã™ãcel. El avea o mare plãcere sã se afle
în naturã ?i Dumnezeu era profesorul Lui.
(ST, 30 iulie, 1896) Lumina ?i bucuria
familiei. Domnul Hristos este idealul pentru
întreaga omenire. El a lãsat un model
desãvâr?it de copilãrie, tinere™e ?i
maturitate. El a venit pe acest pãmânt ?i a
trecut prin diferitele faze ale vie™ii
omene?ti. El a vorbit ?i a ac™ionat asemenea
celorlal™i tineri, cu excep™ia faptului cã
El nu a fãcut nici un rãu. Pãcatul nu a
gãsit nici un loc în via™a Sa. El a trãit
totdeauna în atmosfera cea purã a cerului.
Din copilãrie, ?i pânã la maturitate, El a
pãstrat neîntinatã încrederea Sa în
Dumnezeu. Despre El Cuvântul spune cã El
„cre?tea în în™elepciune ?i în staturã ?i
era tot mai plãcut înaintea lui Dumnezeu ?i
a oamenilor. ” ?n sanctuarul familiei,
Domnul Isus ?i-a primit educa™ia nu numai de
la pãrin™ii Sãi, ci ?i de la Tatãl Sãu
ceresc. Pe mãsurã ce înainta în vârstã,
Dumnezeu ?i deschidea mai mult ?i tot mai
mult marea lucrare ce sta înaintea Lui. Dar
cu toatã cunoa?terea Sa a acestui lucru, El
nu ?i-a dat aere de superioritate. Niciodatã
prin lipsã de respect, n-a cauzat pãrin™ilor
durerea ?i îngrijorarea. El sim™ea plãcere
sã-i onoreze ?i sã-i asculte. De?i nu era
ignorant în ceea ce prive?te marea Sa
misiune, El le cerea pãrerea, le consulta
dorin™ele ?i se supunea autoritã™ii lor.
Domnul Hristos fusese Comandantul o?tilor
cere?ti dar El nu S-a scuzat, datoritã
acestui lucru, pentru a nu lucra, lãsând ca
pãrin™ii sã-L sus™inã. ?n timp ce era încã
tânãr, El a învã™at o meserie ?i cu
credincio?ie ?i-a împlinit îndatoririle Lui
zilnice, contribuind astfel la sus™inerea
familiei. Domnul Hristos a fost lumina ?i
bucuria cercului familiei. (YI, 22 aug.
1901)
41. 41-49. Nici o lec™ie nu trebuie
pierdutã. Nici un act din via™a Domnului
Hristos nu a fost lipsit de importan™ã.
Fiecare eveniment din via™a Sa a fost pentru
binele urma?ilor Sãi din viitor. Aceastã
împrejurare a întârzierii Domnului Hristos
în Ierusalim, oferã o importantã lec™ie
acelora care vor crede în El… Domnul Isus
era un cunoscãtor al inimilor. El ?tia cã
mul™imea, întorcându-se în grup de la
Ierusalim, pe drum se va vorbi mult,
vizitându-se ce nu va fi în armonie cu
umilin™a ?i harul, iar Mesia ?i misiunea Lui
va fi aproape uitat. A fost alegerea Lui
aceea de a se întoarce de la Ierusalim numai
cu pãrin™ii Sãi; cãci fiind retra?i , tatãl
?i mama lui vor avea mai mult timp pentru
reflecta ?i pentru a medita la profe™iile
care se referã la suferin™ele ?i moartea Sa
ce aveau sã aibã loc în viitor. El nu dorea
ca evenimentele dureroase pe care ei aveau
sã le trãiascã prin faptul cã El ??i va da
via™a ca jertfã pentru pãcatele lumii, sã
fie ceva nou ?i nea?teptat pentru ei. El S-a
despãr™it de ei, la întoarcerea de la
Ierusalim. Dupã sãrbãtoarea Pa?telui, ei L-
au cãutat necãji™i timp de trei zile. Când
El avea sã fie ucis pentru pãcatele lumii,
El avea sã fie despãr™it de ei, pierdut de
ei timp de trei zile. Dar, dupã aceea, El li
se va descoperi ?i va fi gãsit de ei ?i
credin™a lor se va sprijini pe El ca
Rãscumpãrãtor al neamului omenesc cãzut, un
apãrãtor pe lângã Tatãl Sãu în favoarea lor,
pentru ei. Aici avem lec™ie de instruire
pentru to™i urma?ii Domnului Hristos. El a
inten™ionat ca nici una dintre aceste lec™ii
sã nu se piardã, ci sã fie scrise spre
folosul genera™iilor viitoare. Atunci când
cre?tinii se adunã laolaltã este nevoie sã
se dea pe fa™ã o aten™ie deosebitã la
cuvintele rostite ?i la ac™iunile sãvâr?ite,
ca nu cumva Isus sã fie uitat de ei ?i ei sã
meargã mai departe nepãsãtori cu privire la
faptul cã Isus nu este printre ei. Când ei
se trezesc ?i î?i dau seama de starea lor,
descoperã cã au cãlãtorit fãrã prezen™a Lui,
a Aceluia care poate da pace ?i bucurie
inimilor lor ca apoi zilele sã fie folosite
întorcându-se ?i cãutându-L pe El, pe Cel
care ar fi trebuit sã-L re™inã în fiecare
clipã printre ei. Domnul Isus nu va fi gãsit
în compania acelora în care sunt neglijen™i,
nepãsãtori de prezen™a Lui ?i care se
angajeazã în discu™ii ce nu fac nici o
referire la Rãscumpãrãtorul lor, în care ei
mãrturisesc cã se concentreazã toatã
nãdejdea vie™ii ve?nice. Domnul Isus ocole?
te compania unora ca ace?tia ?i acela?i
lucru îl fac ?i îngerii care sunt sub
comanda Sa. Ace?ti soli cere?ti nu sunt
atra?i de mul™imea aceea unde min™ile sunt
înstrãinate de lucrurile cere?ti. Aceste
spirite sfinte ?i curate nu pot rãmâne în
compania în care prezen™a Domnului Isus nu
este doritã nu este încurajatã ?i absen™a Sa
nu este bãgatã în seamã. Pentru acest motiv,
existã multã triste™e, durere ?i
descurajare. Din cauza lipsei de medita™ie,
veghere ?i rugãciune ei au pierdut tot ceea
ce este de valoare. Razele luminii divine ce
pornesc de la Isus nu sunt cu ei, bucurându-
i ?i înveselindu-i cu influen™a lor
iubitoare ?i înãl™ãtoare. Ei sunt înve?
mânta™i în întuneric, din cauza faptului cã
spiritul lor neglijent ?i lipsit de respect
a despãr™it pe Isus de compania lor ?i a
îndepãrtat de la ei pe îngerii slujitori.
Mul™i dintre cei care iau parte la
întâlnirile devo™ionale ?i au fost învã™a™i
de slujitorii lui Dumnezeu ?i au fost foarte
mult învã™a™i ?i binecuvânta™i cãutând pe
Isus, nu s-au întors la casele lor mai buni
decât atunci când au plecat de acasã pentru
cã ei nu au sim™it importan™a rugãciunii ?i
a vegherii pe drumul întoarcerii lor spre
casã. ?n mod frecvent, ei se simt înclina™i
sã se plângã de al™ii, pentru cã î?i dau
seama de pierderea suferitã. Unii murmurã
împotriva lui Dumnezeu ?i nu-?i repro?eazã
lor faptul cã ei sunt cauza întunericului în
care ei se aflã ?i a suferin™ei la nivelul
min™ii lor. Acestea n-ar trebui sã se
reflecte asupra altora. Gre?eala este cã ei
vorbesc, glumesc ?i îndepãrteazã astfel pe
Oaspetele ceresc ?i ei nu fac altceva decât
sã repro?eze ?i sã învinovã™eascã. Este
privilegiul tuturor acela de a re™ine pe
Isus în compania lor. Dacã ei fac lucrul
acesta, cuvintele lor trebuie sã fie alese,
amestecate cu har. Gândurile inimii lor
trebuie sã fie disciplinate a medita asupra
lucrurilor cere?ti, divine. (2 SP, 35-38)
42.
43.
44.
45.
46.Un model de curtoazie. Dupã ce Iosif ?i
Maria L-au cãutat trei zile, L-au gãsit în
curtea templului „?ezând în mijlocul
învã™ãtorilor, ascultându-i ?i punându-le
întrebãri. To™i care-L auzeau rãmâneau uimii
de priceperea ?i rãspunsurile Lui. ” El
punea întrebãrile Lui cu un har ce a
fermecat pe ace?ti oameni învã™a™i. El era
un model desãvâr?it pentru tineri. ?
ntotdeauna El a dat pe fa™ã cinste ?i
respect fa™ã de cei în vârstã. Religia lui
Isus nu va face niciodatã pe vreun copil sã
fie lipsit de bunã-cuviin™ã ?i necurtenitor.
(YI, 8 sept. 1898)
47.
48.
49.
50.51. O slujire constantã. (Luca 2,50,51).
Domnul Hristos nu a pã?it în lucrarea Sa
publicã decât dupã optsprezece ani de la
data acesta, dar El slujea mereu altora,
folosind fiecare ocazie ce I Se oferea.
Chiar ?i în copilãria Sa, El rostea cuvinte
de mângâiere ?i blânde™e celor tineri ?i
celor în vârstã. Mama Lui nu putea decât sã
re™inã cuvintele Sale ?i spiritul Sãu,
dispozi™ia Sa binevoitoare de a asculta de
toate cerin™ele ei. (YI, 8 sept. 1898)
51.Vezi E. G. White la Ioan 2,1. 2.
1.
2. 2-4. Vezi E. G. White la Luca 1,76. 77.
3.
4.
5.
6.
7. 7-9. Vezi E. G. White la Matei 3,7. 8.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15-16. (Ioan 1,26-27). Nici o aspira™ie
lumeascã. Oamenii gândeau cã Ioan putea sã
fie Mesia cel fãgãduit. Via™a lui era atât
de lipsitã de egoism ?i caracterizatã de
umilin™ã ?i lepãdare de sine. ?nvã™ãturile,
îndemnurile ?i mustrãrile lui erau toate
stãruitoare, sincere ?i curajoase. ?n
lucrarea misiuni sale, el nu s-a întors la
dreapta sau la stânga pentru a cãuta
favoarea ?i aplauzele cuiva. El nu a aspirat
la onorurile lume?ti sau la titluri lume?ti
ci a fost umil cu inima ?i via™a sa ?i nu ?
i-a asumat onoruri ce nu-i apar™ineau. El a
asigurat urma?ii sãi cã nu era el Hristosul.
(2 SP, 57)
16.
17.
18.
19.
20.
21.22. Vezi E. G. White la Matei 3,13-17;
4,1-11.
1. 1-4. Vezi E. G. White, la Mat. 4,1-4. 1-
13. Vezi E. G. White la Matei 4,1-11. ; Ioan
2,1-2.
2.Vezi E. G. White la Matei 4,1. 2.
3.
4.
5. 5-8 (Mat. 4,8-10). Satana a încercat sã
facã un contract cu Hristos (Luca 4,5-8).
Aceastã presupusã blasfemie ?i insultã la
adresa lui Iehova, a trezit indignarea
Domnului Hristos ?i L-a determinat sã
foloseascã autoritatea Sa divinã ?i a
poruncit lui Satana într-un mod plin de
autoritate ?i demnitate sã înceteze. Aici
Satana, în mândria ?i arogan™a Lui s-a
declarat pe sine a fi conducãtorul de drept
?i permanent al lumii, posesorul a toatã
slava ei ca ?i când el a creiat lumea ?i
toate bogã™iile ?i slava pe care o avea. El
s-a strãduit sã facã un contract special cu
Domnul Hristos, sã-I dea tot ceea ce
pretindea el cã îi apar™ine ?i aceasta
imediat dacã El I se închina. Satana I-a
arãtat împãrã™iile lumii. Ele ?i erau
prezentate într-o luminã atractivã, el i le-
a oferit lui Isus dacã Acesta i se închina.
El i-a spus lui Isus cã el va renun™a la
preten™iile lui asupra dreptului de
stãpânire asupra lumii. Satana ?tia cã
puterea sa trebuia sã fie limitatã ?i în
final sã-i fie luatã dacã planul de mântuire
avea sã fie adus la îndeplinire. El ?tia cã
dacã Domnul Isus avea sã moarã pentru a
rãscumpãra pe om, puterea sa avea sã se
sfâr?eascã dupã un timp ?i el avea sã fie
nimicit. De aceea, era planul sãu studiat ?i
pus la punct ca, dacã va fi posibil, sã
împiedice realizarea acestei mari lucrãri
care a fost începutã de Fiul lui Dumnezeu.
Dacã planul pentru rãscumpãrarea omului va
e?ua, el î?i va men™ine împãrã™ia pe care el
o pretindea ca fiind a lui. ?i dacã va reu?
i, atunci se va felicita singur, va domni în
paralel ?i în opozi™ie cu Dumnezeul cerului.
(Redemption or the First Advent of Christ,
p. 50,51)
6.Douã grupãri, douã stindarde. Satana a
pretins ?i numit aceastã lume ca fiind
teritoriul sãu. Aici este locul sãu ?i el
™ine în alian™a sa pe to™i cei care refuzã
sã ™inã poruncile lui Dumnezeu ?i care
resping un clar „a?a zice Domnul”. Ei stau
sub stindardul inamicului, pentru cã nu sunt
decât douã pãr™i în lume. To™i se
înregimenteazã, fie sub steagul ascultãrii,
fie sub steagul neascultãrii. (MS 41, 1898)
7.
8.Vezi E. G. White la Matei 4,10.
9.
10.
11.
12.
13.Vezi E. G. White la Matei 4,11.
14.
15.
16.
17.
18.19. (Mat. 7,29; 22,29; Marcu 12,37)
Evanghelia la cei sãraci. Domnul Hristos a
venit sã vesteascã Evanghelia sãracilor. El
a gãsit pe oameni, i-a întâlnit acolo unde
se gãseau ei. El a adus un adevãr deschis,
simplu pentru în™elegerea lor. Cât de simplu
era limbajul Lui! Chiar ?i cei mai sãraci
cei neînvã™a™i ?i ne?tiutori puteau sã-L
în™eleagã. Nimeni nu avea nevoie sã meargã
la un dic™ionar pentru a ob™ine însemnãtatea
unor titluri sau cuvinte …. . ce cãdeau pe
de buzele Lui, a celui mai mare ?nvã™ãtor pe
care l-a cunoscut lumea vreodatã. ?n vreme
ce preo™ii conducãtori ?i a celor ce
tãlmãceau legea se considerau a fi singurii
învã™ãtori ai poporului, El le-a spus
acestor rabini cã ei erau necunoscãtori ai
Scripturilor ?i a puterii lui Dumnezeu. (RH,
19 iulie, 1887)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29. 29 (Matei 9,9. 10; Marcu 2,14-15). Matei
a onorat pe Hristos înaintea prietenilor. ?n
umilin™a sa plãcutã, Matei a dorit sã arate
aprecierea sa pentru onoarea ce i-a fost
fãcutã ?i chemând laolaltã pe cei ce i-au
fost asocia™i în afaceri, plãceri ?i pãcat,
el a fãcut un mare ospã™ în cinstea
Mântuitorului. Dacã Isus l-a chemat pe el,
care era a?a de pãcãtos ?i nevrednic, atunci
în mod sigur el va accepta pe fo?ti lui
asocia™i care erau, gândea Matei, mult mai
vrednici decât el. Matei avea o mare dorin™ã
ca ei sã se împãrtã?eascã de mila ?i harul
lui Hristos. El dorea ca ei sã cunoascã
faptul cã Domnul Hristos nu a dispre™uit ?i
nu a urât pe vame?i ?i pe pãcãto?i, a?a cum
au fãcut fariseii ?i saducheii. El dorea ca
ei sã-L cunoascã pe Isus Hristos ca fiind
Mântuitorul cel binecuvântat. La acest
ospã™ Mântuitorul a ocupat locul cel mai
onorat. Matei era acum slujitorul Domnului
Hristos ?i el dorea ca prietenii lui sã ?tie
în ce luminã prive?te el pe conducãtorul ?i
Domnul lui. El dorea ca ei sã ?tie cã el se
sim™ea mult onorat în a avea un oaspete a?a
de onorat, un oaspete regal. Domnul Isus nu
a refuzat niciodatã o invita™ie la un astfel
de ospã™. Obiectivul care a fost totdeauna
înaintea Sa a fost acela de a semãna în
inimile ascultãtorilor Sãi sãmân™a
adevãrului, prin dialogul Sãu convingãtor,
ce reu?ea sã atragã pe ascultãtori la Sine.
?n fiecare act al Sãu, Domnul Hristos avea
un scop ?i lec™ia pe care El a dat-o cu
ocazia aceasta a fost la timp ?i potrivitã.
Prin acest act El a declarat cã pânã ?i
vame?ii ?i pãcãto?ii nu erau exclu?i din
prezen™a Sa. Vame?ii ?i pãcãto?ii puteau
acum sã dea mãrturie cã Domnul Hristos i-a
onorat cu prezen™a Sa ?i a stat de vorbã cu
ei. (MS 3, 1898)
30.Vezi E. G. White la Matei 9,11.
31.32. Vezi E. G. White la Matei 9,12-13.
32.Vezi E. G. White la Matei 9,13.
33.
34.
35.
36.
37. 37-38. Vezi E. G: White la Matei 9,17.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.Vezi E. G. White, la Matei 7,1. 2.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.30. (Mat. 13,15; Ioan 12,30. 40).
Fariseii nu se opuneau orbe?te Domnului
Hristos. Fariseii, cãrturarii ?i
conducãtorii erau hotãrâ™i sã nu vadã
dovezile adevãrului ?i ei au evitat
concluziile cele mai vãdite, cele mai clare.
Pentru a justifica atitudinea lor
încãpã™ânatã necredin™ã, ei nu au pierdut
nici o ocazie posibilã pentru a prinde ceva
în învã™ãtura Domnului Isus pe care ei sã o
poatã interpreta gre?it ?i sã-l aplice gre?
it sau sã-l falsifice. Atunci când nu era
nici o posibilitate de a aplica gre?it
adevãrul din cuvintele Domnului Isus, ace?ti
oameni care au respins sfatul lui Dumnezeu
rostit împotriva lor, au început sã-I punã
întrebãri care nu aveau nici o legãturã cu
problema în discu™ie, astfel cã pentru a
atrage aten™ia oamenilor ?i a o îndepãrta de
la lec™ia pe care Domnul Isus cãuta sã-i
înve™e ?i cu îndemânare sã evite adevãrul.
Fariseii nu se opuneau orbe?te învã™ãturilor
Domnului Hristos, pentru cã adevãrul a fãcut
o profundã impresie asupra min™ii lor; dar
ei s-au împotrivit, au rezistat adevãrului ?
i au mers contrar convingerii lor, închizând
ochii ca sã nu vadã, împietrindu-i inima, ca
sã nu priceapã ?i sã se converteascã ?i
Domnul Hristos sã-i vindece. (RH, 18 oct.
1892)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.Vezi E. G. White la Fapte 19,11. 12. 17.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23. 23 (Mat. 16,24; Marcu 8,34; Vezi E. G.
White la Matei 11,28-30). Ocolirea crucii
înseamnã ocolirea rãsplatei (Luca 9,23).
Aceste cuvinte sunt rostite în dreptul
fiecãruia care dore?te sã fie un cre?tin.
Cine ocole?te crucea, evitã rãsplata
fãgãduitã celui credincios. (Scrisoarea 144,
1901)
24.
25.
26.
27.
28. 28-31. vezi E. G. White la Matei 17,1-3.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13-15. Vezi E. G. White la Mat. 11,20.
24.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.Vezi E. G. White la Matei 22,37-39; Marcu
12,30.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.Vezi E. G. White la Matei 12,24-32.
16.
17.
18.
19.
20.
21. 21-23. Vezi E. G. White la Mat. 12,29.
30.
22.
23.Vezi E. G. White la Matei 16,24.
24. 24-26. Vezi EG. White la Matei 12,43-45.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.Vezi E. G. White la Matei 12,42.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42. 42-44. Vezi E. G. White la Matei 23,13-
33.
1. 1 (Mat. 16,6). Ipocrizia este asemenea
aluatului (Luca 12,1). Mântuitorul nostru a
prezentat înaintea poporului din acel timp
caracterul pãcatelor lor. Cuvintele lui
deschise a trezit con?tiin™a ascultãtorilor,
dar agen™ii lui Satana a contracarat,
cãutând un loc pentru teoriile lor, pentru a
îndepãrta mintea de la adevãrul rostit a?a
de direct ?i deschis. Când marele ?nvã™ãtor
avea sã rosteascã adevãruri impresionante,
fariseii ?i cãrturarii, sub pretextul cã
sunt interesa™i, se vor strânge în jurul
ucenicilor ?i a Domnului Hristos, ?i vor
abate mintea ucenicilor începând sã punã
întrebãri pentru a crea discu™ii,
controverse. Ei pretindeau cã doresc sã
cunoascã adevãrul. Domnul Hristos era
întrerupt ?i cu ocazia aceasta, ca ?i în
multe alte ocazii asemãnãtoare. El a dorit
ca ucenicii Sãi sã dea ascultare cuvintelor
pe care El avea sã le spunã ?i sã nu
îngãduie ca ceva sã le atragã aten™ia. De
aceea El i-a avertizat: „Pãzi™i-vã de
aluatul fariseilor, care este fã™ãrnicia. ”
Ei pretindeau cã doreau sã fie cât mai
aproape posibil de cercul cel intim. ?n timp
ce Domnul prezenta adevãrul în contrast cu
erezia ?i neadevãrul, fariseii pretinzând cã
sunt dornici sã în™eleagã adevãrul, ei, de
fapt, încercau sã atragã mintea pe alte
canale. Ipocrizia este asemenea aluatului.
Aluatul poate sã fie ascuns în fãinã, ?i
prezen™a lui nu se va cunoa?te pânã când el
î?i va face efectul. Strecurându-se pe
nesim™ite, în curând ea va cuprinde întreaga
masã. Fã™ãrnicia lucreazã în tainã ?i dacã
este nutritã, ea va umple mintea cu mândria
?i vanitatea. Sunt ?i astãzi în?elãciuni
practicate asemenea celor practicate de
farisei. Când Mântuitorul a rostit aceastã
avertizare, El a fãcut acesta pentru a
avertiza pe to™i cei care cred în El, ca sã
fie în gardã. Veghea™i împotriva faptului de
a fi absorbi™i de acest spirit ?i a deveni
asemenea acelora care încercau sã prindã în
cursã pe Mântuitorul. (MS 43, 1896)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.Vezi E. G. White la Matei 12,31-32.
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16-21. Vezi E. G. White la 1Sam. 25,10-
11.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.Vezi E. G. White la Matei 25,7.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.(Ioan 15,22). Testul, încercarea lui
Dumnezeu este diferitã. Testul sau
încercarea lui Dumnezeu pentru pãgâni, care
nu au lumina ?i a acelora unde cunoa?terea
adevãrului ?i lumina a fost din abunden™ã,
este cu totul diferitã. El acceptã din
partea acelora din ™ãrile pãgâne o fazã a
neprihãnirii care nu-L satisface atunci când
este oferitã de cei din ™ãrile cre?tine. El
nu cere mult de acolo de unde nu s-a dat
mult. (MS 130, 1899)
49.
50.Vezi E. G. White la Matei 26,42.
51.Vezi E. G. White la Matei 10,34.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.Vezi E. G. White la Marcu 4,30.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34. 34-35. Vezi E. G. White la Matei 23,37-
39.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.17. Vezi E. G. White la Mat. 22,2-4.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28. 28-33. Cei slabi pot face fapte ale
celor atotputernici. Nouã ca ?i ucenicilor,
Domnul Hristos ne-a dat lucrarea de a duce
adevãrul lumii. Dar mai înainte de a ne
angaja în aceastã mare ?i agresivã luptã, de
care depinde rezultatele ve?nice, Domnul
Hristos ne invitã pe to™i sã socotim
costurile. El îi asigurã cã dacã ei se prind
de lucrare cu inimi neîmpãr™ite,
consacrându-se ca purtãtori de luminã cãtre
lume, dacã ei se vor prinde sau î?i vor
însu?i puterea tãriei Lui, vor face pace cu
El ?i vor ob™ine asisten™ã supranaturalã
care sã-i facã în stare ca în slãbiciunea
lor sã facã fapte atotputernice. Dacã ei
merg înainte cu credin™ã în Dumnezeu, ei nu
vor da gre?, nu se vor descuraja, ci vor
avea asigurarea unui succes infailibil. (RH,
15 martie 1898)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.Vezi E. G. White la Matei. 6,24.
1.
2.
3.
4.
5.O credin™ã mereu crescândã. Voi trebuie sã
vorbi™i cu credin™ã, trebuie sã trãi™i
credin™a, trebuie sã ac™iona™i în credin™ã,
ca sã pute™i cre?te în credin™ã ?i astfel sã
experimenta™i acea vie™uire a credin™ei
pentru ca sã cre?te™i sã ajunge™i bãrba™i ?i
femei puternici în Hristos Isus. (MS 1,
1889)
6.
7.
8.
9.
10. 10 (Ef. 1,6; 2,8-10; 2Tim. 1,9; Tit
2,14; 3,5; Ioan 2,22). Faptele bune nu sunt
o justificare pentru mântuire. Primirea
noastrã de cãtre Dumnezeu este sigurã numai
prin preaiubitul Sãu Fiu, iar faptele bune
nu sunt decât un rezultat al lucrãrii
iubirii Sale iertãtoare de pãcat. Ele nu
constituie pentru noi o recunoa?tere a
meritelor noastre ?i nu ni se acordã nimic
pentru faptele noastre bune prin care noi
putem sã pretindem vreo parte în mântuirea
noastrã. Mântuirea este darul fãrã platã al
lui Dumnezeu fãcut celui ce crede, acordat
numai datoritã Domnului Hristos. Sufletul
tulburat poate gãsi pace prin credin™a în
Hristos ?i pacea sa va fi în propor™ie cu
credin™a ?i încrederea sa. El nu poate
prezenta faptele sale bune ca un argument
sau merit în favoarea mântuirii sale. ?
nseamnã oare atunci cã faptele bune nu au
nici o valoare realã? Este oare pãcãtosul
care pãcãtuie?te zilnic ?i nu este pedepsit
pentru aceasta, prive?te oare acesta la
Dumnezeu cu acela?i interes ca acela care,
prin credin™ã în Domnul Hristos încearcã sã
lucreze cu toatã integritatea sa? Rãspunsul
Scripturilor este: „Cãci noi suntem lucrarea
Lui, ?i am fost zidi™i în Hristos Isus
pentru faptele bune, pe care le-a pregãtit
Dumnezeu mai dinainte, ca sã umblãm în ele.
” ?n cadrul aranjamentelor Sale divine, prin
favoarea Sa nemeritatã, Domnul a rânduit ca
faptele bune sã fie o rãsplatã. Noi suntem
primi™i numai prin meritele Domnului Isus; ?
i faptele de milã, fapte de binefacere, pe
care le facem sunt rodul credin™ei, ?i ele
devin o binecuvântare; pentru cã oamenii
trebuie sã fie rãsplãti™i dupã faptele lor.
Parfumul meritelor Domnului Hristos este
acela care face ca faptele noastre bune sã
fie acceptate de Dumnezeu, ?i este un har
care ne face în stare a face faptele pentru
care El ne rãsplãte?te. Faptele noastre nu
au nici un merit în ele însele. Când noi
facem tot ceea ce este posibil ca noi sã
facem, atunci trebuie sã se socotim singuri
ca ni?te slujitori nevrednici. Nu meritãm ca
Dumnezeu sã ne mul™umeascã. Noi nu am fãcut
decât ceea ce era de datoria noastrã sã
facem, ?i faptele noastre nu pot sã fie
aduse la îndeplinire în tãria propriei
noastre naturi pãcãtoase. Domnul ne-a
îndemnat sã ne apropiem de El ?i atunci ?i
El se va apropia de noi ?i apropiindu-ne de
El, vom primi harul prin care putem face
aceste fapte care vor fi rãsplãtite de
mâinile Sale. (RH, 29 ian. 1895)
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28. 28-30 (Gen. 19,24. 25). Legãna™i în
leagãnul siguran™ei fire?ti. Pe când soarele
se ridica pentru ultima datã deasupra
cetã™ilor din pustie, poporul se gândea sã
înceapã o altã zi de desfrâu nelegiuit. To™i
î?i plãnuiau cu nerãbdare afacerile sau
plãcerile lor, iar solul lui Dumnezeu era
luat în bãtaie de joc pentru teama ?i
avertizãrile lui. Deodatã în timp ce
fulgerul a bubuit pe un cer fãrã nori, mingi
de foc au cãzut peste capitala blestematã.
„A?a va fi ?i venirea Fiului omului. ”
Oameni vor mânca ?i vor bea, vor sãdi ?i vor
construi, se vor cãsãtori ?i vor da în
cãsãtorie, pânã când mânia lui Dumnezeu se
va revãrsa asupra lor neamestecatã cu milã.
Lumea va fi legãnatã ca sã doarmã în
leagãnul siguran™ei fire?ti. Mul™imile se
strãduiesc sã uite pe Dumnezeu ?i ei acceptã
cu lãcomie pove?ti, pentru ca sã poatã merge
în mod netulburat pe calea satisfacerii
propriilor plãceri. (RH, 26 oct. 1886)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15-17. Vezi E. G. White la Matei 19,13-
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35. 35-43. Vezi E. G. White la Marcu 10,46-
52.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12-13. Vezi E. G. White la Mat. 25,14.
15.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41. 41-44. Pãcatele prezente hotãrãsc
vinovã™ia. Genera™ia denun™atã de Domnul
Hristos nu era vinovatã de pãcatele
pãrin™ilor lor, decât numai în mãsura în
care ei au urmat practicile rele ale
acestora ?i în felul acesta s-au fãcut
singuri rãspunzãtori pentru cursul vie™ii
lor de urã ?i rãzbunare în persecutarea
solilor lui Dumnezeu. De fapt, mila ?i
avertizãrile prezente ce erau respinse de
aceea genera™ie, erau acelea care fãceau sã
apese ?i mai mult asupra lor vinovã™ia pe
care sângele taurilor ?i a ™apilor nu o
putea îndepãrta. Mândria, îndreptã™irea de
sine ?i independen™a au fost acelea care i-a
despãr™it mai departe ?i tot mai departe de
cer pânã când ei au devenit robi de bunã
voie ai lui Satana. Timp de veacuri na™iunea
iudaicã a pregãtit cãtu?ele pe care acea
genera™ie le va pune în mod irevocabil pe
mâinile lor. (3 SP, 10,11)
42.Vezi E. G. White la Matei 23,37-39.
43.
44.Vezi E. G. White la Matei 24,2.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.Vezi E. G. White la Matei 24,23. 24.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16-19. O prietenie disperatã pentru ceea
ce este rãu. Domnul Hristos a arãtat cã fãrã
El puterea controlatoare a Duhului lui
Dumnezeu, natura umanã este o putere
teribilã spre rãu. Necredin™a, ura ?i
mustrarea va incita influen™ele satanice.
Stãpânirile ?i puterile, conducãtorii
întunericului acestui veac ?i duhurile
rãutã™ii din locurile înalte se vor uni
într-o tovãrã?ie disperatã. Ei se vor alia
împotriva lui Dumnezeu în persoana sfin™ilor
Sãi. Printr-o gre?itã reprezentare ?i
minciunã, ei vor demoraliza atât pe bãrba™i,
cât ?i pe femei care, dupã toate aparen™ele,
cred adevãrul. Martori fal?i nu vor lipsi în
aceastã teribilã lucrate (Luca 21,16-19) (MS
40, 1897)
17.
18.
19.
20.Scenele se vor repeta. Dupã ce a vorbit
despre sfâr?itul lumii, Domnul Isus S-a
întors la Ierusalim, cetatea ce la data
aceea stãtea plinã de mândrie ?i arogan™ã
spunând: „?ed ca împãrãteasã… ?i nu voi ?ti
ce este tânguirea. ” ?n timp ce ochiul Sãu
profetic se odihnea asupra Ierusalimului, El
a vãzut cã a?a cum el era sortit nimicirii,
lumea va fi datã ?i ea pieirii. Scenele ce
aveau sã se întâmple la distrugerea
Ierusalimului se vor repeta în ziua cea mare
?i îngrozitoare a Domnului, dar într-un mod
mult mai teribil. (MS 40, 1897)
1.2. Vezi E. G. White la Matei 26,3.
2.
3. 3-5. (Mat. 26,14-16; Marcu 14,10. 11;
Ioan 13,2. 27). Hristos cumpãrat cu banii de
la templu. La Pa?te, catul lui Iuda a fost
hotãrât. Satana a luat sub control inima ?i
mintea sa. El a gândit cã Domnul Hristos
avea fie sã ajungã sã fie crucificat, sau
avea sã Se elibereze din mâinile vrãjma?ilor
Sãi. Indiferent cum va fi, el se va alege cu
ceva din aceastã tranzac™ie ?i a fãcut o
afacere vicleanã trãdând pe Domnul sãu. El a
mers la preo™i ?i s-a oferit sã-i ajute în
cãutãrile lor cu privire la El, care era
socotit un tulburãtor al lui Israel. A?a a
fost vândut Domnul ca un sclav, cumpãrat cu
banii de la templu, banii folosi™i pentru
cumpãrarea animalelor de jertfã. (ST 17 dec.
1912)
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31. 31. 32. Vezi E. G. White la Mat. 16,22.
23. 31-34. (Mat. 26,31-35; Marcu 14,29-31).
Petru a ispitit pe Satana (Luca 22,31). Cât
de adevãratã era prietenia Mântuitorului
pentru Petru. Cât de plinã de împreunã
sim™ire era avertizarea Sa. Dar avertizarea
nu a fost luatã în seamã. Bizuindu-se pe
propriile sale fapte, Petru a declarat plin
de încredere ?i îndrãznealã cã el nu va face
niciodatã ceea ce l-a avertizat Domnul
Hristos, spunând: „Doamne, eu sunt gata sã
merg pentru Tine ?i în temni™ã ?i la moarte.
” ?ncrederea sa în sine s-a dovedit a fi
ruina sa. El a ispitit pe Satana pentru a-l
ispiti ?i el a cãzut sub mãiestria unui
vrãjma? ?iret. Atunci când Domnul Hristos
avea cel mai mult nevoie de el, el a stat de
partea vrãjma?ului ?i în mod public a
tãgãduit pe Domnul sãu. (MS 115, 1902)
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39. 39-46. Vezi E. G. White la Mat. 26,36-
46.
40.
41.
42. 42 (Mat. 26,42; Marcu 14,36; vezi E. G.
White la Rom. 8,11). Tatãl este aproape de
fiecare suflet care se luptã. Domnul Hristos
a învins prin puterea divinã ?i astfel
trebuie sã biruie fiecare suflet ispitit.
Dumnezeu a fost cu Domnul Hristos în grãdina
Ghetsemani ?i din experien™a Domnului
Hristos trebuie sã învã™ãm sã ne încredem în
Tatãl nostru ceresc; în toate timpurile ?i
în toate locurile noi trebuie sã credem cã
El este blând, sincer ?i credincios, capabil
sã pãstreze ceea ce a fost încredin™at
grijii Sale. ?n lupta agonizantã a Domnului
Hristos ?nlocuitorul ?i Chezã?ia noastrã,
Tatãl a fost alãturi de Fiul Sãu, ?i El este
alãturi de fiecare suflet care se luptã cu
descurajarea ?i cu greutã™ile. (Scrisoarea
106, 1896) 42-43. Gabriel a întãrit pe
Hristos. ?n ceasul crizei supreme, când
inima ?i sufletul sunt frânte sub povara
pãcatului, Gabriel este trimis sã întãreascã
pe divinul suferind ?i L-a întãrit ca sã
poatã merge pe calea Sa plinã de sânge. ?i
în timp ce îngerul sprijinea trupul Sãu
neputincios, le?inat, Domnul Hristos a luat
paharul amar ?i a consim™it sã bea
con™inutul lui. ?n fa™a Celui suferind a
apãrut vaietul unei lumi pierdute ?i
pieritoare ?i cuvintele au ie?it de pe
buzele Lui pãtate de sânge: „Totu?i, dacã un
om trebuie sã piarã dacã nu beau aceastã
cupã amarã, facã-se nu voia Mea, ci a Ta!”
(ST, 9 dec. 1897)
43.Via™a ascunsã în Hristos nu poate sã fie
atinsã. Puterea datã Domnului Hristos în
ceasul suferin™ei fizice ?i mintale din
grãdina Ghetsemani, a fost ?i va fi datã
acelora care suferã pentru Numele Sãu scump.
Acela?i har dat Domnului Hristos, aceea?i
mângâiere mai mult decât statornicia celui
muritor, va fi dat fiecãrui copil credincios
al lui Dumnezeu, care ajunge într-o situa™ie
de necaz ?i suferin™ã, amenin™at cu
închisoarea ?i moartea de agen™ii sau
instrumentele lui Satana. Niciodatã sufletul
care s-a încrezut în Hristos nu a fost lãsat
sã piarã. Scaunul de torturã, rugul ?i multe
inven™ii pline de cruzime pot ucide trupul
dar ele nu pot atinge via™a care este
ascunsã cu Hristos în Dumnezeu. (ST, 3
iunie, 1897)
44. 44 (Fil. 2,5-8; Evrei 2,14-17). Domnul
Hristos nu a luat natura umanã închipuitã.
Despre Domnul Hristos se spune cã: „A ajuns
într-un chin chiar ca de moarte, ?i a
început sã se roage ?i mai fierbinte ?i
sudoarea I Se fãcuse ca ni?te picãturi mari
de sânge, care cãdeau pe pãmânt. ” Avem
nevoie sã în™elegem adevãrul maturitã™ii
Domnului Hristos pentru a aprecia adevãrul
cuvintelor de mai sus. Ea nu era o naturã
umanã închipuitã, aceea pe care Domnul
Hristos a luat-o asupra Sa. El a luat natura
umanã ?i a trãit în natura umanã. Domnul
Hristos n-a fãcut minuni în favoarea Sa. El
a fost supus acelora?i slãbiciuni dar natura
Sa divinã ?tia ce se aflã în om. El nu avea
nevoie ca cineva sã dea mãrturie despre El,
despre acest lucru. Duhul I-a fost dat fãrã
mãsurã; cãci misiunea Sa pe pãmânt a cerut
acest lucru. Via™a Domnului Hristos
reprezintã o desãvâr?itã maturitate. Exact
a?a cum po™i fi ?i tu, a?a a fost El în
natura umanã. El a luat slãbiciunile
noastre. El nu numai cã a fost fãcut
asemenea oamenilor, dar El a fost fãcut
pãrta? sângelui ?i cãrnii pãcãtoase.
Atributele Sale divine au fost re™inute ca
sã nu ac™ioneze pentru eliberarea sufletului
Sãu de chinul sufletesc sau durerile
trupului. (Scrisoarea 106, 19096) 53. (Vezi
E. G. White cu referire la Mat. 26,42).
Trecând în mâinile puterilor întunericului.
Dacã oamenii muritori ar putea sã priveascã
uimirea ?i durerea îngerilor când ace?tia
privesc în tãcere întristarea Tatãlui,
îndepãrtând razele Sale de iubire, lumina ?i
slava de la Fiul Sãu, atunci ei ar putea
în™elege mai bine cât de neplãcut, cât de
respingãtor este pãcatul înaintea Sa. Dupã
cum Fiul lui Dumnezeu S-a plecat în grãdina
Ghetsemani în pozi™ie de rugãciune, agonia
spiritului Sãu a izbucnit prin porii pielii
Sale în picãturi mari de sânge. Aici groaza
întunericului cel mare L-a înconjurat.
Pãcatele lumii erau asupra Lui. El suferea
în locul omului, ca un cãlcãtor al Legii
Tatãlui Sãu. Aici a fost scena ispitirii.
Lumina divinã a lui Dumnezeu se retrãgea din
viziunea Lui ?i El trecea în mâinile
puterilor întunericului. ?n agonia
sufletului Sãu, El a rãmas prosternat pe
pãmântul rece. El era con?tient de mânia
Tatãlui. Domnul Hristos a luat cupa
suferin™ei de la buzele omului vinovat, ?i ?
i-a propus sã o bea El în locul lui, sã dea
omului cupa binecuvântãrii. Mânia care
trebuie sã cadã asupra omului, a cãzut acum
asupra Domnului Hristos. (Suffering of
Christ, p. 17,18)
45.Vezi E. G. White la Mat. 26,43.
46.
47.
48.
49.
50.
51.
52.
53.
54.Vezi E. G. White la Matei 26,3).
55.
56.
57.
58.
59.
60.
61.
62.
63.
64.
65.
66.
67.
68.
69.
70. 70 (Mat. 10,32; 26,63. 64; Marcu 14,61.
62). Un timp de vorbit. Când Domnului
Hristos I S-a pus întrebarea: „E?ti Tu Fiul
lui Dumnezeu?” El ?tia cã, rãspunzând
afirmativ, aceasta avea sã însemne în mod
sigur moartea Sa, o negare ar fi lãsat o
patã asupra naturii Sale umane. A fost un
timp în care sã tacã ?i un timp în care sã
vorbeascã. El nu a vorbit pânã când nu a
fost interogat în mod clar, direct. ?n
lec™ia datã ucenicilor Sãi, El a declarat:
„Oricine Mã va mãrturisi înaintea oamenilor,
îl voi mãrturisi ?i Eu înaintea Tatãlui Meu
care este în ceruri. ” Când a fost somat,
Domnul Isus nu a negat legãtura Lui cu
Dumnezeu. ?n momentul acela solemn,
caracterul Sãu era în joc ?i trebuia sã fie
apãrat. ?n ocazia aceea El a lãsat un
exemplu pe care omul sã-l urmeze în condi™ii
asemãnãtoare. El îl va învã™a sã nu
apostazieze sã nu se înstrãineze de credin™a
sa, pentru a scãpa de suferin™ã sau chiar de
moarte. (3SP, 127)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18-25. Vezi E. G. White la Matei 27,15-
26.
19.
20. 20-23. Vezi E. G. White la Matei 27,22-
23.
21.
22.
23. 23-24. Vezi E. G. White la Matei 27,25.
26.
24.
25.
26.Vezi E. G. White la Matei 27,32.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.Vezi E. G. White la Matei 27-38.
34.
35.
36.
37.
38.Vezi E. G. White la Matei 27,37.
39.
40. 40-43. Mântuirea în ultimele ore ale
vie™ii. Unii dintre cei mântui™i se vor
prinde de Domnul Hristos în ultimele ore ale
vie™ii lor ?i în ceruri ace?tia care atunci
când au murit, nu au în™eles în mod desãvâr?
it planul de mântuire, vor fi învã™a™i.
Domnul Hristos va conduce pe cei credincio?i
pe malul râului vie™ii ?i acolo le ca
prezenta ceea ce pe acest pãmânt ei nu au
putut în™elege. (Scrisoarea 203, 1905)
41.
42. 42-43. Pãcãtosul muribund s-a prins de
un Mântuitor muribund. Pânã în finalul
lucrãrii Sale, Domnul Hristos este un
Iertãtor al celor pãcãto?i. ?n plin miez de
noapte, pe când Steaua din Betleem era gata
sã se afunde în uitare, iatã cã în mijlocul
întunericului moral strãlucea cu o deosebitã
strãlucire credin™a unui pãcãtos muribund în
timp ce se prindea puternic de un Mântuitor
muribund. O astfel de credin™ã poate sã fie
reprezentatã de lucrãtorii din al
unsprezecelea ceas care vor primi o rãsplatã
tot a?a de mare ca ?i cei care au lucrat
multe ore. Tâlharul a întrebat cu credin™ã,
în pocãin™ã ?i cu mustrare de cuget. El a
întrebat în mod serios, cu ardoare, ca ?i
când ?i-ar fi dat deplin seama cã Domnul
Isus putea sã-l mântuiascã dacã dorea. ?i
speran™a din vocea sa a fost amestecatã cu
chin sufletesc în timp ce era con?tient de
faptul cã dacã El nu-l salva, el va fi
pierdut, pierdut pentru totdeauna. El ?i-a
a?ezat corpul ?i sufletul sãu neajutorat ?i
muribund la dispozi™ia Domnului Isus
Hristos. (MS 52, 1897)
43.
44.Vezi E. G. White la Matei 27,45.
45.Vezi E. G. White la Matei 27,51.
46.Vezi E. G. White la Matei 27,50; Ioan
19,30.
47. 46-47. Vezi E. G. White la Matei 27,45.
46. Vezi E. G. White la Matei 27,54.
1.Vezi E. G. White la Marcu 16,1. 2.
2.
3.
4.
5.6. Vezi E. G. White la Marcu 16,6.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13-15 (Mat. 27,42; Marcu 15,31) Durerea,
teama ?i uimirea amestecate laolaltã. Acei
bãrba™i puternici erau a?a de împovãra™i de
durere încât plângeau în timp ce mergeau
înainte. Inima plinã de milã ?i iubire a
Domnului Hristos a vãzut aici un necaz pe
care El putea sã-l aline. Ucenici discutau
unii cu al™ii cu privire la evenimentele din
ultimele câteva zile ?i se minunau de faptul
cã Domnul Isus S-a supus unei mor™i a?a de
umilitoare ?i care nu putea sã se împace cu
afirma™iile Sale cã era Fiul lui Dumnezeu.
Unul sus™inea cã El nu putea sã ridice
aceastã preten™ie, ci cã S-a în?elat singur
cu privire la misiunea ?i slava Sa viitoare.
Ei se temeau amândoi cã ceea ce vrãjma?ii
Sãi I-au aruncat în fa™ã era prea adevãrat.
„Pe al™ii i-a mântuit iar pe Sine nu se
poate mântui”. ?i totu?i, se minunau cum de
a putut sã Se în?ele singur când El le-a dat
repetate dovezi cã El poate sã citeascã
inimile altora. ?i rapoartele stranii ale
femeilor i-a aruncat într-o ?i mai mare
nesiguran™ã. (3SP, 207) 13-31. ?n™elegerea
Bibliei este de primã importan™ã. La
început, Domnul Hristos nu S-a descoperit
lor cu adevãratul Sãu caracter, apoi le-a
deschis Scripturile min™ilor lor, pentru cã
El ?tia cã ei vor fi a?a de bucuro?i sã-L
vadã din nou, înviind din mor™i, încât
sufletele lor aveau sã fie mul™umite. Ei nu
vor mai flãmânzi dupã adevãrurile sacre pe
care El dorea sã le imprime în mintea lor în
a?a fel încât sã nu se poatã ?terge ?i pe
care sã le poatã da ?i altora, care, la
rândul lor, sã rãspândeascã pre™ioasa cunoa?
tere, pânã când mii de oameni vor primi
lumina datã în ziua aceea ucenicilor
deznãdãjdui™i pe când mergeau pe drumul spre
Emaus. El ?i-a pãstrat identitatea Sa
ascunsã pânã când le-a interpretat
Scripturile ?i i-a condus la o inteligentã
credin™ã în via™a, caracterul ?i misiunea Sa
pe pãmânt, cum ?i în moartea ?i învierea Sa.
El dorea ca adevãrul sã prindã rãdãcini
puternice în mintea lor, nu pentru cã el era
sprijinit de mãrturia Sa personalã, ci
pentru cã legea tipicã ?i profe™iile
Vechiului Testament, armonizându-se cu
faptele vie™ii ?i mor™ii Sale, au prezentat
dovezi de necontestat ale acestui adevãr.
Când obiectul muncii Sale cu cei doi ucenici
a fost atins, El li S-a descoperit, pentru
ca bucuria lor sã fie deplinã ?i apoi S-a
fãcut nevãzut. (ST, 6 oct. 1909)
14.
15. 15-16. Domnul Isus a fãcut ca drumurile
aspre sã devinã netede. Acest puternic
cuceritor al mor™ii, care a ajuns pânã la
profunzimile mizeriei umane pentru a salva o
lume pierdutã, ?i-a asumat umila sarcinã de
a umbla cu doi ucenici spre Emaus, ca sã-i
instruiascã ?i sã-i mângâie. ?n felul
acesta, El S-a identificat întotdeauna cu
cei suferinzi ?i debusola™i. Pe cãile
noastre cele mai grele ?i mai încurcate,
iatã, Isus este acela?i Fiu al omului, având
aceea?i simpatie ?i iubire pe care El a
avut-o mai înainte ca El sã treacã prin
mormânt ?i sã Se înal™e la Tatãl. (3SP, 212)
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39. 39 (Fapte 1,9-11) Domnul Hristos a luat
cu Sine natura umanã. Domnul Hristos S-a
înãl™at la ceruri, purtând o naturã
omeneascã sfin™itã, o naturã sfântã. El a
luat natura umanã cu Sine în cur™ile cere?
ti, ?i prin veacurile nesfâr?ite El o va
purta, ca Unul care a rãscumpãrat fiecare
fiin™ã omeneascã din cetatea lui Dumnezeu.
unul care a mijlocit înaintea Tatãlui: „I-am
sãpat pe palmele Mele. ” Palmele mâinilor
Sale poartã semnele rãnilor pe care le-a
primit. Dacã noi suntem rãni™i ?i strãpun?i
dacã suntem confrunta™i cu dificultã™i
cãrora este a?a de greu sã le faci fa™ã, sã
nu uitãm cât de mult a suferit Domnul
Hristos pentru noi. Sã stãm împreunã cu
fra™ii no?tri în locurile cere?ti în Isus
Hristos. Sã aducem binecuvântarea cerului în
inimile noastre. (RH, 9 martie, 1905)
Domnul Isus a luat natura corpului omenesc,
pentru a descoperi omului o iubire curatã
neegoistã, ca sã ne înve™e cum sã ne iubim
unii pe al™ii. Ca om, Domnul Hristos S-a
înãl™at la ceruri. Ca om El este ?
nlocuitorul ?i Garantul neamului omenesc. Ca
om El trãie?te pentru a mijloci pentru noi,
el pregãte?te un loc pentru to™i ce care-L
iubesc. Ca om, El va reveni cu putere ?i
slavã, ca sã ia pe copiii Sãi. ?i ceea ce ar
trebui sã ne facã sã ne bucurãm ?i sã fim
mul™umi™i este faptul cã Dumnezeu „a hotãrât
o zi în care El va judeca lumea dupã
neprihãnire, prin omul pe care El L-a
rânduit. ” Apoi avem asigurarea pentru
totdeauna cã tot Universul necãzut în pãcat
este interesat în marea lucrare pe care
Domnul Hristos a venit în aceastã lume ca sã
o împlineascã, ?i anume salvarea omului
pãcãtos. (MS 16, 1890)
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50. 50-51. Vezi E. G. White la Fapte 1,9-11.
1. 1-3 (Prov. 8,22-27; Rom. 9,5; Fil. 2,6;
Col. 1,15-17; Evrei 1,8). Ve?nicia Domnului
Hristos. Dacã Domnul Hristos a fãcut toate
lucrurile, atunci El existã mai înainte de
toate lucrurile. Cuvintele rostite cu
privire la lucrul acesta sunt a?a de
categorice încât nimeni nu trebuie sã se
îndoiascã. Domnul Hristos era Dumnezeu în
mod real ?i în sensul cel mai înalt. El era
cu Dumnezeu din totdeauna,. Dumnezeu peste
toate, pururi binecuvântat. Domnul Isus
Hristos, divinul Fiu al lui Dumnezeu, existã
din ve?nicie, o persoanã distinctã ?i totu?i
una cu Tatãl. El era slava neîntrecutã a
cerului. El era Comandantul inteligen™elor
cere?ti, ?i închinarea îngerilor era primitã
de El ca drept ce I se cuvenea. Aceasta nu
însemna o jefuire a lui Dumnezeu (Prov.
8,22-27). Existã luminã ?i slavã în
adevãrul cã Domnul Hristos era una cu Tatãl
mai înainte sã fie puse temeliile lumii.
Aceasta este lumina ce strãluce?te într-un
loc întunecos, fãcând ca ea sã strãluceascã
de slavã divinã originalã. Acest adevãr,
infinit mai tainic în sine, explicã alte
adevãruri tainice ?i inexplicabile, în timp
ce el este înve?mântat într-o luminã de care
nu te po™i apropia ?i de neîn™eles. (RH 5
aprilie 1906) 1-3. 14 (Fil. 2,5-8; Col.
2,9; Evrei 1,6. 8; 2 14-17; Vezi E. G. White
cu referire la Marcu 16,6). Un Mântuitor
divin uman. Apostolul ne îndreaptã aten™ia
de noi în?ine la Autorul mântuirii noastre.
El ne prezintã cele douã naturi ale Sale,
divinã ?i umanã. Iatã descrierea celei
divine: „El, mãcar cã avea chipul lui
Dumnezeu, totu?i n-a crezut cã este un lucru
de apucat sã fie deopotrivã cu Dumnezeu”. El
era „oglindirea slavei Lui ?i întipãrirea
Fiin™ei Lui”. Acum, despre natura umanã:
„El a luat un chip de rob, fãcându-Se
asemenea oamenilor; la înfã™i?are a fost
gãsit ca un om, S-a smerit ?i S-a fãcut
ascultãtor pânã la moarte, ?i încã moarte de
cruce. ” El ?i-a asumat în mod voluntar
natura umanã. Era actul Sãu propriu adus la
îndeplinire cu consim™ãmântul Sãu. El ?i-a
înve?mântat natura Sa divinã în haina
naturii omene?ti. El era Dumnezeu, dar nu a
apãrut ca Dumnezeu. El ?i-a acoperit
demonstrarea dumnezeirii Sale, care cerea
închinare, ?i a stârnit astfel admira™ia
Universului lui Dumnezeu. El era Dumnezeu ?i
când era pe pãmânt, dar El S-a dezbrãcat de
chipul Sãu de Dumnezeu ?i a luat chipul sau
forma unui om pentru noi. El a devenit
sãrac, pentru ca prin sãrãcia Lui noi sã ne
îmbogã™im. El a lãsat la o parte slava ?i
maiestatea Sa. El era Dumnezeu, dar slava ?i
forma, chipul lui Dumnezeu El le-a lãsat la
o parte pentru un timp. De?i a umblat
printre oameni în sãrãcie, a împãr™it
binecuvântãrile Sale oriunde mergea iar la
Cuvântul Sãu legiunile de îngeri aveau sã
înconjoare pe Rãscumpãrãtorul ?i sã-I aducã
închinare. Dar El a mers pe pãmânt
nerecunoscut, nemãrturisit, decât numai cu
câteva excep™ii, de cãtre creaturile Sale.
Atmosfera era poluatã de pãcat ?i blesteme,
în loc de imnuri de laudã. Partea Sa era
lipsa ?i umilin™a. ?n timp ce mergea într-o
parte ?i în alta, în cadrul misiunii Sale de
har ?i milã pentru a alina pe bolnavi, sã
înal™e pe cei doborâ™i, abia o voce
singuraticã L-a numit fericit, iar mai marii
na™iuni au trecut pe lângã El cu dispre™.
Sã punem aceasta în contrast cu bogã™ia
slavei, ca mul™imea laudelor curgând în
torente de pe buze nemuritoare, milioanele
de voci ale universului lui Dumnezeu
înãl™ându-se în imnuri de adorate. Dar El S-
a umilit ?i a luat asupra Lui natura
muritoare. Ca membru al familiei omene?ti,
El era muritor; dar ca Dumnezeu El era
pentru lume izvorul vie™ii. El ar fi putut,
în persoana Sa divinã, sã Se opunã pentru
totdeauna înaintãrii mor™ii ?i sã refuze sã
ajungã sub stãpânirea ei; dar El ?i-a dat de
bunã voie via™a pentru ca fãcând astfel El
sã poatã da via™ã ?i sã aducã nemurirea la
luminã. El a purtat pãcatele lumii ?i a
îndurat pedeapsa, care s-a rostogolit
asemenea unui munte asupra sufletului Sãu
divin. El ?i-a dat via™a Sa ca jertfã pentru
ca omul sã nu moarã ve?nic. El a murit, nu
pentru cã a fost obligat sã moarã, ci prin
voin™a Sa liberã. Aceasta a însemnat
umilin™ã. ?ntreaga comoarã a cerului a fost
revãrsatã într-un singur dar pentru salvarea
omului cãzut. El a adus în natura Sa
omeneascã toate energiile dãtãtoare de via™ã
de care fiin™ele omene?ti au nevoie ?i pe
care trebuie sã le primeascã. O combina™ie
minunatã între om ?i Dumnezeu! El putea sã
ajute natura Sa omeneascã, pentru a se
împotrivi pãtrunderii bolilor, fãcând sã
curgã din natura divinã vitalitate ?i o
via™ã nepieritoare în naturã umanã. Dar El
S-a umilit pânã a luat asupra Lui natura
umanã. El a fãcut lucrul acesta pentru ca sã
se împlineascã Scripturile; ?i planul a fost
adus la îndeplinire de Fiul lui Dumnezeu,
cunoscând toate etapele sau pa?ii umilin™ei
Sale, pentru ca El sã poatã coborî pentru a
face ispã?ire pentru pãcatele unei lumi care
geme sub condamnare. Ce umilin™ã a fost
aceasta! Ea a uimit pe îngeri. Limba nu va
putea niciodatã sã o descrie; imagina™ia nu
?i-o poate închipui. Cuvântul cel ve?nic a
consim™it sã ia trup omenesc. Dumnezeu a
devenit om! A fost o minunatã umilin™ã. Dar
El a coborât mult mai jos; omul trebuie sã
se umileascã singur ?i ca om sã poarte
ocara, repro?ul, acuza™iile scandaloase ?i
abuzul. Pãrea cã nu existã un loc sigur
pentru El în sau pe propriul Sãu teren. El a
trebuit sã meargã din loc în loc pentru a-?i
salva via™a. El a fost trãdat de unul dintre
ucenici Sãi; de El s-a lepãdat unul dintre
cei mai zelo?i urma?i. El a fost batjocorit.
El a fost încoronat cu o coroanã de spini.
El a fost biciuit. El a fost for™at sã
poarte povara crucii. El nu era insensibil
fa™ã de acest dispre™ ?i mi?elie. El S-a
supus, dar, o, El a sim™it amãrãciunea cum
nici o altã fiin™ã omeneascã nu o putea
sim™i. El era curat, sfânt ?i nemãrginit ?i
totu?i a fost îmbrãcat ca un criminal.
Rãscumpãrãtorul adorat a coborât din pozi™ia
Sa cea mult înãl™atã. Pas cu pas, El S-a
umilit pânã la moarte - dar ce moarte! Era
moartea cea mai ru?inoasã, cea mai
degradantã, cea mai crudã - moartea pe cruce
ca un fãcãtor de rele. El nu a murit ca un
erou în ochii lumii, încãrcat de onoruri,
asemenea oamenilor în bãtãlii. El a murit ca
un criminal condamnat, suspendat între cer ?
i pãmânt - murind de o moarte ru?inoasã
înceatã expusã la batjocurile ?i ocara unei
mul™imi stricte, încãrcate de crime ?i
nelegiuite. „To™i cei ce Mã vãd î?i bat joc
de Mine, î?i deschid gura ?i dau din cap”
(Ps. 22,7). El a fost pus în rândul celor
pãcãto?i. El a murit în mijlocul batjocorii
?i cei din neamul Lui, dupã trup, L-au
lepãdat. Mama Lui a privit umilin™a Sa ?i El
a fost for™at sã vadã cum sabia îi
strãpungea inima. El a îndurat crucea, a
dispre™uit ru?inea. El a considerat aceasta
ca fiind de micã importan™ã atunci când ai
în vedere rezultatele pe care El le-a
ob™inut nu numai în favoarea acestei lumi
minuscule, ci a întregului univers, a
fiecãrei lumi pe care a creat-o Dumnezeu.
Domnul Hristos trebuia sã moarã ca ?
nlocuitor al omului. Omul era un criminal
aflat sub pedeapsa mor™ii pentru cãlcarea
Legii lui Dumnezeu, ca fiind un trãdãtor, un
rebel; de aici, un înlocuitor al omului
trebuia sã moarã ca un fãcãtor de rele,
pentru cã El a stat în locul trãdãtorilor,
cu toatã comoara lor de pãcate asupra
sufletului Sãu divin. Nu a fost destul cã
Domnul Isus a trebuit sã moarã pentru a
satisface deplin cerin™ele Legii cãlcate,
dar a murit de o moarte ru?inoasã. Profetul
a adresat lumii cuvintele sale spunând: „Nu
mi-am ascuns fa™a de ocãri ?i de scuipãri”
(Is. 50,6). Luând în considera™ie acest
lucru, poate oare omul sã aibã o fãrâmã de
înãl™are de sine? ?n timp ce ei urmãresc
via™a, suferin™ele ?i umilin™a Domnului
Hristos, pot ei oare sã-?i ridice capetele
lor pline de mândrie ca ?i când nu ar trebui
sã suporte nici o încercare, nici o ru?ine,
nici o umilin™ã? Eu spun urma?ilor lui
Hristos: Privi™i la Golgota ?i ro?i™i de ru?
ine în fa™a ideilor voastre cu privire la
importan™a de sine. Toatã aceastã umilin™ã a
Maiestã™ii cerului a fost pentru omul
vinovat ?i condamnat. El a mers mai jos ?i
tot mai jos în umilin™a Sa, pânã când nu a
mai rãmas nici o profunzime la care El sã nu
fi ajuns, pentru a înãl™a pe om din
stricãciunea lui moralã. Toate acestea au
fost pentru tine care te lup™i pentru
suprema™ie, care te lup™i sã ob™ii laudele
oamenilor, pentru înãl™area fireascã, pentru
tine care te temi cã nu vei primi tot acest
respect, acea cinste din partea min™ilor
omene?ti, despre care crezi cã ™i se cuvine.
Este oare aceasta asemãnarea cu Hristos?
„Sã fie în voi gândul care era ?i în Hristos
Isus. ” El a murit ca sã facã ispã?ire ?i sã
devinã astfel un model pentru fiecare dintre
cei care vor fi ucenicii Sãi. Sã intre oare
egoismul în inima ta? ?i aceia care nu pun
înaintea lor modelul Domnului Hristos sã
înal™e meritele tale? Tu nu ai nici un
merit, cu excep™ia faptului cã ele vin de la
?i prin Domnul Isus Hristos. Sã fie oare
mândria nutritã dupã ce ai vãzut divinitatea
umilindu-Se ?i apoi omul degradându-L pânã
acolo cã nu a mai existat o profunzime la
care El sã nu fi coborât? „Minuneazã-te
cerule, ?i fi™i uimi™i locuitorii
pãmântului, cã o astfel de rãsplatã a fost
datã Domnului nostru!” Ce dispre™! Ce
nelegiuire! Ce formalism! Ce mândrie! Ce
eforturi fãcute pentru a înãl™a pe om ?i a
slãvi eul, pe când Domnul slavei S-a umilit
agonizând ?i a murit de o moarte ru?inoasã
pe cruce pentru noi. (RH, 4 sept. 1900)
Domnul Hristos nu a putut sã vinã pe acest
pãmânt cu slava pe care o avea în cur™ile
cere?ti. Fiin™ele omene?ti pãcãtoase n-ar fi
putut suporta aceastã priveli?te. El ?i-a
acoperit divinitatea Sa cu haina naturii
umane, dar El nu S-a despãr™it de
divinitatea Sa. Un Mântuitor divin-uman a
venit pentru a sta în fruntea neamului
omenesc, cãzut, sã se împãrtã?eascã de
experien™a lor de la copilãrie ?i pânã la
maturitate. (RH, 15 iunie, 1905) Domnul
Hristos n-a schimbat divinitatea Sa, cu
natura umanã; ci El ?i-a acoperit
divinitatea cu natura umanã. (RH, 29 oct.
1895) (Ioan 14,30; Luca 1,31-35; 1Cor.
15,22. 45; Evrei 4,15). Fii atent, foarte
atent cum tratezi sau te ocupi de natura
umanã a Domnului Hristos. Nu-L prezenta
înaintea oamenilor ca un om cu înclina™ii
spre pãcat. El este al doilea Adam. Primul
Adam a fost creat o fiin™ã curatã, fãrã de
pãcat, fãrã nici o patã a pãcatului asupra
sa, el a fost fãcut dupã chipul lui
Dumnezeu. El putea cãdea ?i a cãzut prin
neascultarea ?i pãcãtuire. Din cauza
pãcatului urma?ii lui au fost nãscu™i având
în mod inerent, înclina™ii spre neascultare.
Dar Domnul Hristos a fost singurul Fiu
nãscut al lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa
natura umanã ?i a fost ispitit în toate a?a
cum este ispititã natura omeneascã. El ar fi
putut sã pãcãtuiascã; el ar fi putut sã cadã
dar nici chiar pentru o clipã n-a fost în El
înclina™ii rele. E a fost asaltat de ispite
în pustie, a?a cum Adam a fost asaltat de
ispite în Eden. Evita™i orice întrebare în
legãturã cu natura umanã a Domnului Hristos
care este predispusã a fi gre?it în™eleasã.
Adevãrul stã aproape de calea presupunerii.
?n tratarea naturii umane a Domnului Hristos
ai nevoie sã pãze?ti stra?nic fiecare
afirma™ie, ca nu cumva cuvintele tale sã fie
luate a însemna mai mult decât implicã ele ?
i astfel sã pierzi sau sã întuneci
în™elegerea clarã a naturii Sale umane,
combinatã cu divinitatea Sa. Na?terea Sa a
fost o minune a lui Dumnezeu, cãci îngerul a
spus: „?i iatã cã vei rãmâne însãrcinatã ?i
vei na?te un fiu, cãruia îi vei pune numele
Isus. El va fi mare, ?i va fi chemat Fiul
Celui Prea ?nalt ?i Domnul Dumnezeu îi va da
scaunul de domnie al tatãlui Sãu David. Va
împãrã™i peste casa lui Israel în veci, ?i ?
mpãrã™ia Lui nu va avea sfâr?it. Maria a zis
îngerului: Cum se va face lucrul acesta,
fiindcã eu nu ?tiu de bãrbat? îngerul i-a
rãspuns: Duhul Sfânt se va pogorî peste
tine, ?i puterea Celui Prea ?nalt te va
umbri. De aceea, Sfântul care Se va na?te
din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu. ”
Aceste cuvinte nu se referã la nici o altã
fiin™ã omeneascã, cu excep™ia Fiului
Dumnezeului Celui ve?nic. Niciodatã, în nici
un fel, nu lãsa nici cea mai micã impresie
asupra min™ii omene?ti cum cã o patã, sau o
înclina™ie spre stricãciune s-a aflat asupra
Domnului Hristos sau cã El S-a supus în
vreun fel corup™iei, stricãciunii. El a fost
ispitit în toate a?a cum este ispitit un om
?i totu?i El este numit „Cel sfânt”. Este o
tainã inexplicabilã muritorilor, aceea cã
Domnul Hristos a putut sã fie ispitit în
toate lucrurile a?a cum suntem noi, ?i totu?
i este fãrã pãcat. ?ntruparea Domnului
Hristos a fost totdeauna ?i va continua sã
rãmânã o tainã. Ceea ce este descoperit,
este pentru noi ?i copiii no?tri, dar
fiecare fiin™ã omeneascã sã fie avertizatã,
pusã în gardã, de a nu face, de a nu
considera pe Domnul Hristos în totul om, la
fel ca unul dintre noi; cãci lucrul acesta
nu poate fi adevãrat. Timpul exact când
natura umanã s-a împletit cu divinitatea nu
este necesar sã fie cunoscut de noi. Noi
trebuie sã ne fixãm bine picioarele pe
stânca Isus Hristos, în timp ce Dumnezeu
este descoperit în natura umanã. Am în™eles
cã este primejdios a aborda subiecte care se
ocupã de natura umanã a Fiului Dumnezeului
Cel ve?nic. El S-a umilit atunci când a
vãzut cã este în înfã™i?area unui om pentru
ca El sã poatã în™elege for™a tuturor
ispitelor cu care este asaltat omul. Primul
Adam a cãzut, ; al doilea Adam S-a prins
puternic de Dumnezeu ?i de Cuvântul Sãu în
împrejurãrile cele mai critice, ?i credin™a
Sa în bunãtatea, mila ?i iubirea Tatãlui nu
s-a clãtinat nici pentru o clipã. „Este
scris” a fost arma rezisten™ei Sale ?i este
sabia Duhului pe care trebuie sã o
foloseascã fiecare fiin™ã omeneascã. „Nu voi
mai vorbi mult cu voi; cãci vine
stãpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic
în Mine”, nimic care sã rãspundã ispitei.
Nici într-o singurã ocazie, El n-a rãspuns
la multele ?i feluritele lui ispite.
Niciodatã Domnul Hristos n-a cãlcat pe
terenul lui Satana, pentru a-i da un
avantaj. Satana n-a gãsit nimic în El care
sã încurajeze avansurile lui. (Scrisoarea 8,
1895) (Mat. 27,54; 1Tim. 3,16). Dar, de?i
slava divinã a Domnului Hristos a fost
pentru un timp acoperitã ?i eclipsatã de
faptul cã El ?i-a asumat natura umanã, cu
toate acestea, El nu a încetat sã fie
Dumnezeu atunci când a devenit om. Natura
umanã n-a luat locul naturii divine ?i nici
natura divinã celei umane. Aceasta este
taina neprihãnirii. Cele douã cuvinte
„umanã” ?i „divinã” au fost în Hristos,
strânse laolaltã ?i în mod inseparabil una ?
i cu toate acestea ele aveau o
individualitate distinctã. De?i Domnul
Hristos S-a umilit devenind om. Dumnezeirea
era încã a Sa. Dumnezeirea Sa nu putea fi
pierdutã în timp ce a rãmas credincios ?i
fidel loialitã™ii Sale. ?nconjurat de
necazuri, suferin™ã ?i întinãciune moralã,
dispre™uit ?i respins de poporul sãu,
oamenii cãrora le-a încredin™at oracolele
cerului, Domnul Isus n-a putut vorbi încã
despre Sine ca Fiu al omului în cer. El era
gata sã-?i ia din nou natura ?i slava Sa
divinã atunci când lucrarea sa de pe pãmânt
va fi sãvâr?itã. Au fost ocazii când Domnul
Isus, de?i în trup omenesc, a stat ca Fiu al
lui Dumnezeu. Divinitatea a strãfulgerat
prin natura omeneascã ?i a fost vãzutã de
preo™ii ?i conducãtorii batjocoritori. A
fost recunoscut lucrul acesta? Unii au
recunoscut faptul cã El era Hristosul, dar
marea parte a acelora care cu aceste ocazii
speciale au fost for™a™i sã vadã cã El era
Fiul lui Dumnezeu, au refuzat sã-L
primeascã. Orbirea lor corespundea cu
rezisten™a lor hotãrâtã împotriva
convingerii. Când slava lãuntricã a
Domnului Hristos a strãfulgerat prin El, ea
a fost prea intensã pentru ca natura umanã,
curatã ?i perfectã sã o poatã ascunde în
totalitate. Fariseii ?i cãrturarii n-au
vorbit recunoscându-L, dar vrãjmã?ia ?i ura
lor au fost zãdãrnicite prin maiestatea Sa
care a strãfulgerat prin natura Sa umanã.
Adevãrul, a?a cum era întunecat prin vãlul
umilin™ei, a vortit fiecãrei inimi cu o
dovadã negre?elnicã. Aceasta a dus la
cuvintele Domnului Hristos: „?tii cine
sunt”. Oameni ?i diavolii au fost obliga™i
de cãtre strãlucirea slavei Sale, sã
mãrturiseascã: „?n adevãr acesta este Fiul
lui Dumnezeu”. ?n felul acestea, Dumnezeu a
fost descoperit, astfel Domnul Hristos a
fost glorificat. (ST, 10 mai 1899) Domnul
Hristos a pãrãsit pozi™ia Sa din cur™ile
cere?ti ?i a venit pe acest pãmânt pentru a
trãi via™a fiin™elor umane. Acest sacrificiu
El l-a fãcut pentru a arãta cã acuza™iile
lui Satana împotriva lui Dumnezeu sunt
false, adicã este posibil pentru om ca sã
ascute de legile împãrã™iei lui Dumnezeu.
Egal cu Tatãl, onorat ?i adorat de cãtre
îngeri, Domnul Hristos S-a umilit în
favoarea noastrã, ?i a venit pe acest pãmânt
ca sã trãiascã o via™ã de smerenie, umilin™ã
?i sãrãcie, ca sã fie un om al durerii ?i
obi?nuit cu suferin™a. ?i cu toate acestea,
pecetea divinitã™ii a fost asupra naturii
Sale omene?ti. El a venit ca un ?nvã™ãtor
divin, pentru a înãl™a fiin™ele omene?ti cum
?i pentru a dezvolta eficien™a lor fizicã,
mintalã ?i spiritualã. Nu este nimeni care
poate explica taina întrupãrii Domnului
Hristos. ?i totu?i noi ?tim cã El a venit pe
acest pãmânt ?i a trãit ca un om între
oameni. Omul Isus Hristos n-a fost Domnul,
Dumnezeul Cel Atotputernic, ?i totu?i Domnul
Hristos ?i Tatãl sunt una. Dumnezeirea nu s-
a prãbu?it sub tortura agonizantã a
Calvarului, ?i totu?i nu este mai pu™in
adevãrat cã „atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea cã a dat pe singurul Lui Fiu, pentru
ca oricine crede în El, sã nu piarã, ci sã
aibã via™a ve?nicã. ” ?n orice mod posibil,
Satana a cãutat sã împiedice pe Domnul
Hristos de la dezvoltarea unei perfecte
copilãrii, a unei maturitã™i fãrã gre? sau o
slujire sfântã ?i o jertfã fãrã patã. Dar el
a fost înfrânt. El n-a putut face pe Isus sã
pãcãtuiascã. El n-a putut sã-L facã sã Se
descurajeze, sau sã-L abatã de la lucrarea
pe care El a venit pe acest pãmânt ca sã o
aducã la îndeplinire. Din pustie la Calvar
furtuna mâniei lui Satana s-a abãtut asupra
Lui, dar cu cât ea se abãtea mai fãrã milã,
cu atât mai ferm S-a prins Fiul lui Dumnezeu
de mâna Tatãlui Sãu ?i a mers înainte pe
calea pãtatã de sânge. (MS 140, 1903) Când
Domnul Isus a luat asupra Sa natura umanã ?i
a devenit în forma sau chipul unui om, El
avea întregul organism uman. Necesitã™ile
Lui erau necesitã™ile unui om. El avea nevoi
ale corpului care trebuia sã fie
satisfãcute, oboseli ale corpului care
trebuia sã fie alinate. Prin rugãciune cãtre
Tatãl Sãu, El a fost întãrit pentru datorie,
dar ?i pentru încercãri. (Scrisoarea 32,
1899)
2.
3.
4. 4 (Ioan 10,18; 17,3). Via™a Domnului
Hristos n-a fost împrumutatã. „?n El era
via™a, ?i via™a era lumina oamenilor. ” Nu
via™a fizicã este aceea la care se face
referire aici, ci via™a ve?nicã, via™a care
este în mod exclusiv proprietatea lui
Dumnezeu. Cuvântul, care era cu Dumnezeu, ?i
care era Dumnezeu, avea aceastã via™ã. Via™a
fizicã este ceva pe care individul o prime?
te. Ea nu este ve?nicã sau nemuritoare; cãci
Dumnezeu, Dãtãtorul vie™ii o ia înapoi. Omul
nu are nici un control asupra vie™ii Sale.
Dar via™a Domnului Hristos a fost
neîmprumutatã. Nimeni nu-I poate lua aceastã
via™ã. „?mi dau via™a”, a spus El. ?n El era
via™ã originalã, neîmprumutatã, nederivatã.
Aceastã via™ã nu este inerentã în om. El o
poate avea numai prin Domnul Hristos. El nu
o poate câ?tiga; ea îi este datã ca un dar
fãrã platã, dacã el va crede în Hristos ca
Mântuitor al sãu personal. „?i via™a ve?nicã
este aceasta; sã te cunoascã pe Tine,
singurul Dumnezeu adevãrat, ?i pe Isus
Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan
17,3). Acesta este un izvor de via™ã pentru
lume. (St, 13 feb. 1912)
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.13. Vezi E. G. White cu referire la 2Cor.
5,17.
13.
14. 14. (Fil. 2,6-8; Col. 1,26. 27; 2,9;
Evrei 1,3; 2,14-18; vezi E. G. White cu
referire la Luca 2,40. 52). ?ntruparea, o
tainã insondabilã. ?n contemplarea
întrupãrii Domnului Hristos în natura umanã,
noi stãm consterna™i în fa™a unei taine
insondabile, pe care mintea omeneascã nu o
poate cuprinde. Cu cât reflectãm mai mult
asupra ei, cu atât mai uimitoare apare ea.
Cât de mare este contrastul dintre
divinitatea Domnului Hristos si pruncul
neajutorat din ieslea Betelemului! Cum putem
sã mãsurãm sã cuprindem distan™a dintre
Dumnezeu cel Atotputernic ?i pruncul cel
neajutorat? ?i cu toate acestea, Creatorul
lumilor, El în care era plinãtatea întrupatã
a Dumnezeirii, S-a manifestat în mod vãdit
în pruncul cel neajutorat din iesle. Cu mult
mai presus decât oricare dintre îngeri, egal
cu Tatãl în demnitate ?i slavã ?i cu toate
acestea, purtând haina naturii umane.
Divinitatea ?i natura umanã erau în mod
tainic combinate ?i astfel omul ?i Dumnezeu
au devenit una. ?n aceastã unitate noi gãsim
speran™a neamului omenesc cãzut. Privind la
Hristos în natura corpului omenesc, noi
privim la Dumnezeu ?i vedem în El
strãlucirea slavei Sale, expresia chipului
persoanei sale. (St, 30 iulie,1896) (Evrei
2,14; 3,3). Minunata bunãvoin™ã a lui
Dumnezeu. Doctrina despre întruparea
Domnului Hristos în corp omenesc este o
tainã; „O tainã ce a fost ascunsã de veacuri
?i de genera™ii”. „?i Cuvântul S-a fãcut
trup ?i a locuit printre noi. ” Domnul
Hristos a luat asupra Sa natura umanã, o
naturã inferioarã naturii cere?ti. Nimic nu
aratã mai bine bunãtatea lui Dumnezeu ca
aceasta…. Domnul Hristos nu S-a fãcut cã ia
natura omeneascã asupra Lui. El a luat-o în
adevãr. ?n realitate, El poseda natura
umanã. „Astfel dar, deoarece copiii sunt
pãrta?i sângelui ?i cãrnii, tot a?a ?i El ?
nsu?i a fost deopotrivã pãrta? la ele. ” El
a fost Fiul Mariei; El a fost din semin™ia
lui David dupã descenden™a umanã, El a fost
declarat a fi un om, omul Isus Hristos.
„Cãci El”, scrie Pavel „a fost gãsit vrednic
sã aibã o slavã cu atât mai mare decât a lui
Moise, cu cât cel ce a zidit o casã, are mai
multã cinste decât casa însã?i. ” (RH, 5
aprilie, 1906) (Vezi E. G. White cu
referire la Rom. 5,12-19; 1Tim. 2,5; Evrei
1,1-3). Caracteristicile umane ale Domnului
Hristos. Domnul Isus era Comandantul
cerului, unul egal cu Dumnezeu, ?i totu?i El
S-a plecat pânã acolo cã a lãsat la o parte
coroana Sa regalã, haina Sa împãrãteascã ?i
?i-a îmbrãcat divinitatea cu natura umanã. ?
ntruparea Domnului Hristos în trup omenesc
este o tainã. El putea veni pe pãmânt ca
unul cu o remarcabilã înfã™i?are, cu totul
deosebitã de aceea a fiilor oamenilor. ?
nfã™i?area Sa putea sã strãluceascã de slavã
?i chipul Sãu putea sã aibã un farmec
deosebit. El putea sã prezinte o astfel de
înfã™i?are încât sã încânte pe privitor; dar
toate acestea nu erau în armonie cu planul
lui Dumnezeu fãcut în cur™ile cere?ti ale
lui Dumnezeu. El trebuia sã poarte
caracteristicile familiei neamului omenesc ?
i a rasei iudaice. Din toate punctele de
vedere, Fiul lui Dumnezeu trebuia sã aibã
acelea?i caracteristici pe care le au ?i
celelalte fiin™e omene?ti. El nu trebuia sã
aibã o astfel de frumuse™ea personalã care
sã-L facã unic printre oameni. El nu trebuia
sã manifeste nici un farmec deosebit prin
care sã atragã aten™ia asupra Sa. El a venit
ca un reprezentant al familiei omene?ti
înaintea cerului ?i a pãmântului. El trebuia
sã stea ca ?nlocuitorul omului. El trebuia
sã trãiascã via™a neamului omenesc într-un
a?a mod încât sã contrazicã declara™ia cum
cã Satana a fãcut din neamul omenesc
proprietatea sa ve?nicã, ?i ca pânã ?i
Dumnezeu nu va putea scoate pe om din
mâinile adversarului sãu. (ST, 30 iulie,
1896) Slava acoperitã a Domnului Hristos.
Dacã Domnul Hristos ar fi venit în forma Sa
divinã, neamul omenesc n-ar fi putut suporta
aceastã priveli?te. Contrastul avea sã fie
prea dureros, iar slava prea costisitoare.
Neamul omenesc n-ar fi putut suporta
prezen™a unui înger curat ?i strãlucind de
slavã, de acea Domnul Hristos n-a luat
asupra sa natura îngerilor; el a venit în
forma ?i chipul oamenilor. Timp de treizeci
de ani a fost toatã perioada pe care lumea a
putut sã suporte pe Rãscumpãrãtorul ei. Timp
de treizeci de ani, El a trãit într-o lume
stigmatizatã, ofilitã ?i pãtatã de pãcat,
fãcând lucrarea pe care nimeni n-a fãcut-o
vreodatã ?i pe care nimeni n-o va putea face
vreodatã. (ST, 15 feb. 1899) (Gen. 3,15;
Mat. 8,17; 2Cor. 5,21; Evrei 4,15; 1Petru
1,19). Lipsa desãvâr?itã a pãcatului din
natura umanã a Domnului Hristos. Luând
asupra Sa natura omului în starea ei
decãzutã, Domnul Hristos n-a participat nici
în cea mai micã mãsurã la pãcatul ei. El a
fost supus acelora?i neputin™e ?i slãbiciuni
cu care este confruntat omul, „ca sã se
împlineascã ce fusese vestit prin proorocul
Isaia, care zice: ‘El a luat asupra Lui
neputin™ele noastre ?i a purtat bolile
noastre’. ” El a fost mi?cat de sim™ãmântul
neputin™elor noastre ?i în toate lucrurile a
fost ispitit a?a cum suntem ?i noi. ?i cu
toate acestea, „n-a cunoscut pãcat”. El a
fost mielul „fãrã cusur ?i fãrã prihanã”.
Dacã Satana ar fi putut sã ispiteascã în
ceva pe Domnul Hristos ?i sã pãcãtuiascã,
atunci el ar fi sfãrâmat corpul
Mântuitorului. A?a cum s-au petrecut
lucrurile, el n-a fãcut decât sã-I atingã
decât cãlcâiul. Dacã ar fi fost atins capul
Domnului Hristos, speran™a neamului omenesc
ar fi pierit. Mânia divinã s-ar fi revãrsat
asupra Domnului Hristos, a?a cum s-a
revãrsat asupra lui Adam. Atunci, Domnul
Hristos ?i biserica ar fi fost fãrã
speran™ã. N-ar trebui sã avem nici o teamã
cu privire la lipsa desãvâr?itã a pãcatului
din natura umanã a Domnului Hristos.
Credin™a noastrã trebuie sã fie o credin™ã
inteligentã, privind la Isus cu desãvâr?itã
încredere, într-o deplinã ?i totalã credin™ã
în jertfa ispã?itoare. (ST, 9 iunie, 1898)
15.
16.Vezi E. G. White cu referire la Col. 2,9.
10.
17.
18.Manifestarea Tatãlui. Ceea ce este
vorbirea fa™ã de gândire, tot a?a este
Domnul Hristos fa™ã de Tatãl cel nevãzut. El
este manifestarea Tatãlui ?i este numit
Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu a trimis pe
Fiul Sãu în lume, divinitatea învelitã în
natura umanã pentru ca omul sã poatã purta
chipul Dumnezeului nevãzut. El a fost
cunoscut prin cuvintele Sale, caracterul
Sãu, puterea ?i maiestatea Sa, natura ?i
atributele lui Dumnezeu. Divinitatea a
strãlucit prin natura umanã, într-o luminã
ce înmoaie ?i supune. El era întruparea
Legii lui Dumnezeu, care este transcrierea
caracterului Sãu. (MS 77, 1899)
19. 19-20. Vezi E. G. White cu referire la
Luca 1,76,77.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.27. Vezi E. G. White cu referire la Luca
3,15. 16.
27.
28.
29. 29 (Lev. 14,4-8; Apoc. 7,14; vezi E. G.
White cu referire la Ioan 12,32). Timp de
spãlat ?i cãlcat. Sã nu uita™i cã exact a?a
cum suntem în familiile noastre, a?a vom fi
în bisericã. Exact a?a cum î™i tratezi
copiii, a?a vei trata ?i pe Domnul Hristos.
Dacã nutre?ti un spirit diferit de al
Domnului Hristos, dezonorezi pe Dumnezeu. Nu
pozi™ia face pe om. Hristos luând chip în
noi face pe om vrednic a primi coroana
vie™ii, care nu se va vesteji… Acesta este
timpul când trebuie sã fim spãla™i ?i
cãlca™i - timpul în care sã ne spãlãm
hainele caracterului în sângele Mielului…
Ioan spune: „Iatã Mielul lui Dumnezeu care
ridicã pãcatele lumii…” Sã nu-L lãsãm oare
ca El sã le ia, sã le îndepãrteze? Sã nu
lãsãm noi oare ca pãcatele noastre sã plece?
(GCB, 6 aprilie, 1903, p. 89)
30.
31.
32.33. Vezi E. G. White cu referire la Mat.
3,13-17.
1. 1. 2 (Mat. 4,1-11; Luca 2,51; 4,1-13) ?
ntre ispitirea lui Isus ?i nunta din Cana.
Avea sã fie o nuntã în Cana din Galilea!
Pãr™ile erau rude cu Iosif ?i Maria. Domnul
Hristos ?tia despre aceastã sãrbãtoare în
familie ?i cã multe persoane influente aveau
sã fie prezente acolo, astfel cã, în
compania noilor Sãu ucenici, El a plecat
spre Cana. De îndatã ce s-a ?tiut cã Isus a
venit în pãr™ile acelea, o invita™ie
specialã i-a fost trimisã lui ?i prietenilor
Sãi. Aceasta ??i propusese ?i El ?i astfel a
onorat sãrbãtoarea cu prezen™a Sa. El
fusese despãr™it de mama Sa de o bunã bucatã
de timp. ?n decursul acestei perioade de
timp, El fusese botezat de Ioan ?i îndurase
ispitirea din pustie. Zvonul ajunsese pânã
la Maria cu privire la Fiul sãu ?i
suferin™ele Sale. Ioan, unul dintre ucenicii
cei noi, a cãutat pe Hristos ?i L-a gãsit în
starea Sa umilã, istovit ?i purtând semnele
marii suferin™e fizice ?i mintale. Isus,
nedorind ca Ioan sã fie martor al umilin™ei
Sale, cu blânde™e dar cu fermitate, l-a
fãcut sã plece din prezen™a Sa. El dorea sã
fie singur; nici un ochi omenesc nu trebuia
sã priveascã agonia Sa, nici o inimã
omeneascã nu era chematã sã simpatizeze cu
durerea Sa. Ucenicul a cãutat pe Maria
acasã la ea ?i i-a relatat întâmplarea
acestei întâlniri a lui cu Isus, cum ?i
evenimentul botezului Sãu, când vocea lui
Dumnezeu a fost auzitã recunoscând pe Fiul
Sãu, ?i proorocul Ioan arãtând cãtre Hristos
a spus: „Iatã Mielul lui Dumnezeu care
ridicã pãcatul lumii. ” Timp de treizeci de
ani, aceastã femeie a adunat în inima ei
dovezile faptului cã Isus era Fiul lui
Dumnezeu, Mântuitorul fãgãduit al lumii.
Iosif murise, ?i ea nu avea pe nimeni în
care sã aibã încredere ?i cãruia sã-i
încredin™eze gândurile ce le nutrea în inima
ei. Ea pendulase între nãdejde ?i îndoieli
care te pun în încurcãturã, dar totdeauna
sim™ind mai mult sau mai pu™in o asigurare
cã fiul ei era în adevãr Cel promis. (2SP,
99,100)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.Vezi E. G. White, cu referire la Marcu
16,6.
1.
2.
3. 3-7. Vezi E. G. White cu referire la
Ezech. 36,25. 26.
4.
5. 5-8. Vezi E. G. White cu referire la
2Cor. 5,17.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14-15. Vezi E. G. White cu referire la
Ioan 12,32. 14-17 (Ioan 1,29; Gal. 6,14;
Evrei 2,14) Eficien™a crucii. Moartea
Domnului Hristos pe cruce a fãcut sigurã
nimicirea lui, a aceluia care avea puterea
mor™ii, care era cel care a dat na?tere la
pãcat. Când Satana va fi distrus, nu va mai
fi nimeni care sã-i ispiteascã la pãcat,
ispã?irea nu va mai trebuit sã fie repetatã
vreodatã ?i nu va mai fi nici primejdie cu
privire la o altã rebeliune în Universul lui
Dumnezeu. Cea ce singur poate în mod
eficient sã re™inã de la pãcat în aceastã
lume de întuneric, va preveni pãcatul ?i în
ceruri. Importan™a mor™ii Domnului Hristos
va fi vãzutã de sfin™i ?i îngeri. Oamenii
cãzu™i nu pot sã aibã un cãmin în paradisul
lui Dumnezeu fãrã Mielul care a fost
sacrificat de la întemeierea lumii. Sã nu
înãl™ãm noi atunci crucea Domnului Hristos?
?ngerii aduc onoare ?i slavã Domnului
Hristos, cãci pânã ?i ei nu sunt în
siguran™ã de cât numai privind la
suferin™ele Fiului lui Dumnezeu. Prin
eficien™a crucii , îngerii cerului sunt
pãzi™i de cãdere. Fãrã cruce ei nu ar mai fi
mai siguri împotriva rãului de cum au fost
îngerii înainte de cãderea lui Satana.
Perfec™iunea angelicã a dat gre? în ceruri.
Perfec™iunea omeneascã a dat gre? în Eden,
paradisul fericirii. To™i cei care doresc o
certitudine o siguran™ã din cer ?i pe
pãmânt, trebuie sã priveascã la Mielul lui
Dumnezeu. Planul mântuirii care face sã se
manifeste dreptatea ?i iubirea lui Dumnezeu,
ne oferã o siguran™ã ve?nicã împotriva
necredin™ei sau neloialitã™ii din lumile
necãzute în pãcat, ca ?i printre cei care
vor fi rãscumpãra™i prin sângele Mielului.
Singura noastrã speran™ã este o încredere
perfectã în sângele Lui, a Aceluia care
poate sã mântuiascã în mod desãvâr?it pe
to™i cei care vin la Dumnezeu prin El.
Moartea Domnului Hristos pe crucea Golgotei
este singura noastrã speran™ã în aceastã
lume ?i va fi tema noastrã în lumea ce stã
sã vinã. O, noi nu în™elegem valoarea ispã?
irii! Dacã am în™elege, atunci am vorbi mai
mult despre ea. Darul lui Dumnezeu în prea
iubitul Sãu Fiu, a fost expresia unei iubiri
nemãrginite. A fost tot ceea ce a putut face
Dumnezeu pentru a pãstra onoarea Legii Sale
?i totu?i sã salveze sau sã mântuiascã pe
cãlcãtorul Legii. De ce oare sã nu studieze
omul subiectul rãscumpãrãrii? Este cel mai
mare subiect în care se poate angaja mintea
omeneascã. Dacã oamenii ar contempla iubirea
Domnului Hristos manifestatã la cruce,
atunci credin™a lor ar fi întãritã pentru
a-?i însu?i meritele sângelui Sãu vãrsat ?i
ei ar fi curã™i™i ?i mântui™i din pãcat.
(ST, 30 dec. 1889) (1Cor. 2,2; Col. 1,20).
Luminã de la cruce. Fãrã cruce, omul nu
poate avea nici o comuniune cu Tatãl. De ea
atârnã fiecare speran™ã a noastrã. ?n lumina
ei, cre?tinii pot înainta cu pa?ii unui
cuceritor, cãci de la ea pornesc râurile de
luminã a iubirii Mântuitorului. Când
pãcãtosul ajunge la cruce, ?i prive?te la
Cel care a murit ca sã-l salveze, el se
poate bucura cu o bucurie deplinã; pentru cã
pãcatele lui sunt iertate. ?ngenunchind la
cruce, el a ajuns pe cel mai înalt loc pe
care îl poate atinge un om. Lumina cuno?
tin™ei slavei lui Dumnezeu este descoperitã
pe fa™a ?ui Isus Hristos, ?i cuvintele
iertãrii sunt rostite: trãie?te, o, tu
pãcãtos vinovat, trãie?te. Pocãin™a ta este
primitã; cãci am gãsit o rãscumpãrare. Prin
cruce, învã™ãm cã Tatãl nostru ceresc ne
iube?te cu o dragoste infinitã ?i ve?nicã ?i
ne atrage la El cu o mai mare simpatie a
unei mame fa™ã de copilul ei rãtãcit. Sã ne
mai mirãm oare cã Pavel a exclamat: „?n ce
mai prive?te, departe de mine gândul sã mã
laud cu altceva, decât cu crucea Domnului
nostru Isus Hristos, prin care lumea este
rãstignitã fa™ã de mine, ?i eu fa™ã de lume”
(Gal. 6,14). Este privilegiul nostru, de
asemenea, sã ne glorificãm în prin crucea
Golgotei, privilegiul nostru de a ne
consacra în totul Lui, care S-a dat pe Sine
pentru noi. Atunci, cu lumina dragostei ce
strãluce?te de la fa™a Sa pe fe™ele noastre,
vom merge înainte pentru a o reflecta asupra
acelora care se aflã în întuneric. (RH, 29
aprilie, 1902) Dragostea este mai tare ca
moartea. Domnul Isus a a?ezat crucea în
linie cu lumina ce vine din ceruri, cãci ea
este acolo ca sã prindã ochiul omului.
Crucea este în inie directã cu strãlucirea
fe™ii divine, astfel încât, privind la
cruce, oamenii pot vedea ?i cunoa?te pe
Dumnezeu ?i pe Domnul Isus Hristos, pe care
L-a trimis El. Privind pe Dumnezeu noi
privim pe Acela care ?i-a revãrsat sufletul
pânã la moarte. Privind crucea, scena se
extinde pânã la Dumnezeu ?i astfel este
priceputã ura Sa fa™ã de pãcat. Dar în timp
ce noi privim sau vedem la cruce ura lui
Dumnezeu fa™ã de pãcat, privim de asemenea,
iubirea Sa pentru cei pãcãto?i, care este
mai puternicã decât moartea. Pentru lume,
crucea este argumentul de necontestat cum cã
Dumnezeu este adevãr, luminã ?i dragoste.
(ST, 7 martie, 1895)
15.
16. 16. ?tiin™a rãscumpãrãrii. Planul
rãscumpãrãrii întrece cu mult puterea de
în™elege a min™ii omene?ti. Marea bunãvoin™ã
din partea lui Dumnezeu este o tainã ce este
peste posibilitatea noastrã de a o pãtrunde.
Mãre™ia planului nu poate fi pe deplin
în™eleasã ?i nici în™elepciunea infinitã nu
poate face un plan care sã-l întreacã. El
putea avea succes numai îmbrãcând
divinitatea cu natura umanã ?i astfel Domnul
Hristos sã devinã om ?i sã sufere mânia pe
care pãcatul a fãcut-o sã se manifeste din
cauza cãlcãrii Legii lui Dumnezeu. Prin
acest plan mare, Dumnezeul cel de temut
poate fi drept ?i cu toate acestea, sã
îndreptã™eascã pe to™i cei care cred în
Isus, ?i care-L primesc ca Mântuitor al lor
personal. Aceasta este ?tiin™a cerului, ?
tiin™a mântuirii, a salvãrii oamenilor de la
ruina ve?nicã ?i putea fi adus la
îndeplinire numai prin întruparea Fiului lui
Dumnezeu în corp omenesc, ?i prin biruin™a
Sa asupra pãcatului ?i a mor™ii ?i toate
fiin™ele inteligente, cãutând sã priceapã ?i
sã aprofundeze acest plan, se strãduiesc
zadarnic, sunt înfrânte. (Scrisoarea 43,
1895) (Gen. 9,13-17; Apoc. 4,3). Curcubeul
aratã neprihãnirea Domnului Hristos, mila ?i
dreptatea lui. Curcubeul de deasupra
tronului este mântuirea ve?nicã a faptului
cã Dumnezeu „a iubit lumea atât de mult, cã
a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine
crede în El, sã nu piarã, ci sã aibã via™ã
ve?nicã. ” Ori de câte ori Legea este
prezentatã înaintea oamenilor, învã™ãtorul
adevãrului, sã arate spre tronul împodobit
cu arcul curcubeului fãgãduin™ei, al
neprihãnirii Domnului Hristos. Slava Legii
este Hristos; El a venit ca sã preamãreascã
Legea ?i sã o facã vrednicã de cinstit,
onorabilã. Face™i sã aparã clar faptul cã
mila ?i pacea s-au întâlnit în Hristos ?i
neprihãnirea ?i adevãrul s-au îmbrã™i?at.
Dupã cum curcubeul din nor este format din
unirea luminii soarelui cu stropii de
ploaie, tot astfel curcubeul ce înconjoarã
tronul ceresc reprezintã combinarea puterii
milei cu dreptatea. Nu numai dreptatea este
aceea care trebuie men™inutã; cãci aceasta
ar eclipsa slava curcubeului fãgãduin™ei de
deasupra tronului ceresc; oamenii nu pot
vedea decât numai pedeapsa legii. Acolo unde
nu este dreptate, nu este pedeapsã, acolo nu
va fi stabilitate pentru guvernarea lui
Dumnezeu. Aceastã unire acest amestec al
judecã™ii cu mila, este aceea care face
mântuirea completã. Este amestecul acestor
douã ceea ce ne conduce, a?a cum am vãzut,
la Rãscumpãrãtorul lumii, ?i Legea lui
Iehova care ne face sã exclamãm: „Ajung mare
prin bunãtatea ta” (2Sam. 22,26). (RH, 13
dec. 1892)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14. Nici o însetare dupã cele lume?ti.
„Dar oricui va bea di apa, pe care i-o voi
da Eu, în veac nu-i va mai fi sete” -
niciodatã nu alerga™i dupã avantajele ?i
atrac™iile lumii - „ba încã apa pe care i-o
voi da Eu, se va preface în el într-un izvor
de apã, care va ™â?ni în via™a ve?nicã. ”
(Scrisoarea 5, 1900) Un canal. Trebuie sã
cau™i sã ai un Mântuitor locuind înãuntrul
tãu, care va fi pentru tine ca un izvor de
apã, ™â?nind în via™a ve?nicã. Via™a ve?nicã
mergând din inimã va uda totdeauna inimile
altora. (MS, 69, 1912) O descoperire a
harului. Apa la care se referã Domnul
Hristos era descoperirea harului Sãu în
Cuvântul Sãu. Duhul Sãu, învã™ãtura Sa este
un izvor ce satisface fiecare suflet…. ?n
Domnul Hristos, este mereu plinãtatea
bucuriei…. Prezen™a plinã de har a Domnului
Hristos în Cuvântul Sãu vorbe?te totdeauna
sufletului, reprezentându-L ca Izvorul
vie™ii ve?nice, pentru a rãcori ?i sãtura pe
cel însetat. Este privilegiul nostru acela
de a avea un Mântuitor viu ?i neschimbãtor.
El este izvorul puterii spirituale
implantate în noi ?i influen™a Sa va revãrsa
în cuvinte ?i ac™iuni, împrospãtând totul în
sfera influen™ei noastre, trezind în ei
dorin™e ?i aspira™ii pentru tãrie ?i
puritate, pentru sfin™enie ?i pace ?i pentru
bucuria acesta care nu va aduce cu sine nici
o durere. Acesta este rezultatul locuirii
lãuntrice a Mântuitorului. (Scrisoarea 73,
1897)
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35. 35. Domnul Hristos mai presus de orice
prejudecã™i (Ioan 4,35). El se referã aici
la câmpul Evangheliei, la lucrarea cre?
tinismului printre samaritenii sãraci ?i
desconsidera™i. Mâna Sa s-a întins pentru a-
i strânge într-un grânar; ei erau gata
pentru seceri?. Mântuitorul a fost mai
presus de toate prejudecã™ile na™iunii sau
oamenilor. El a fost dispus sã extindã
binecuvântãrile ?i privilegiile iudeilor
asupra tuturor acelora care vor accepta
lumina pe care El a venit în lume ca sã le
aducã. I-a produs o mare bucurie Domnului
Hristos sã priveascã pânã ?i un singur
suflet care vine la El ie?ind din noaptea
orbirii spirituale. Ceea ce Domnul Isus a
re™inut de la iudei ?i a cerut ucenicilor
Sãi sã pãstreze secret a fost în mod
distinct deschis în fa™a iscoditoarei femei
din Samaria; cãci El, care cunoa?te toate
lucrurile, a în™eles cã ea va folosi cum se
cuvine cuno?tin™a ei ?i cã ea va fi
instrumentul pentru aducerea altora la
adevãrata credin™ã. (2SP, 147).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17. Vezi E. G. White cu referire la Fapte
5,28.
18.
19.
20.
21.
22. 22 (Vezi E. G. White cu referire la
2Cor. 5,10). Domnul Hristos numit Judecãtor.
Tatãl a încredin™at Fiului Sãu toatã
judecata. Domnul Hristos va face cunoscut
rãsplata credincio?iei. „Tatãl nici nu
judecã pe nimeni, ci toatã judecata a dat-o
Fiului…. ” ?i I-a dat autoritatea sã judece,
întrucât este Fiul omului. Domnul Hristos a
acceptat natura umanã ?i a trãit pe acest
pãmânt o via™ã curatã ?i sfântã. Pentru
aceste motive, El care ocupã pozi™ia de
judecãtor, este Dumnezeu manifestat în trup.
(RH, 18 iunie, 1901) El singur este
judecãtor. Domnului Hristos i-a fost
încredin™atã toatã judecata pentru cã este
Fiul omului. Nimic nu scapã cunoa?terii
Sale. Oricât ar fi de înalt rangul ?i oricât
de mare puterea aposta™ilor, Cineva mult mai
înalt ?i mai mare a purtat pãcatul întregii
lumi. El este infinit în neprihãnire, în
bunãtate ?i în adevãr. El are putere sã se
opunã stãpânirilor ?i puterilor ?i
nelegiuirii spirituale din locurile înalte.
?narmat ?i echipat ca un conducãtor al o?
tirii Domnului, El a ie?it în fa™ã în
apãrarea poporului Sãu. Neprihãnirea Sa
acoperã pe toi cei care ?l iubesc ?i se
încred în El. Generalul o?tirii, El conduce
o?tile cere?ti sã sã ia pozi™ie asemenea
unui zid de foc în jurul poporului Sãu.
Numai El este judecãtorul neprihãnirii lor,
pentru cã El i-a creat ?i cu un pre™ infinit
pentru El i-a rãscumpãrat. El va vedea cã
ascultarea de poruncile lui Dumnezeu este
rãsplãtitã ?i cã cei care calcã Legea vor fi
rãsplãti™i dupã faptele lor. (Scrisoarea 19,
1901)
23.
24.
25.
26.
27.
28.29. Vezi E. G. White cu referire la Matei
28,2-4.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39. 39 (Apoc. 22,2). Scripturile mãrturisesc
pe Hristos. ?n Cuvânt, Mântuitorului este
descoperitã în toatã frumuse™ea ?i farmecul
Lui. Fiecare suflet va gãsi mângâiere ?i
consolare în Biblie, care este plinã de
fãgãduin™e cu privire la ceea ce Dumnezeu va
face pentru acela care intrã într-o dreaptã
legãturã cu El. ?n mod deosebit cei bolnavi
vor fi mângâia™i prin auzirea Cuvântului,
cãci dând Scripturile, Dumnezeu a dat
omenirii o frunzã din pomul vie™ii care este
pentru vindecarea neamurilor. Cum poate
cineva care cite?te Scripturile sau care le-
a auzit citindu-se sã piardã interesul în
lucrurile cere?ti ?i sã gãseascã plãcere în
amuzamentele ?i farmecele lumii? (MS 105,
1901)
40.Vezi E. G. White cu referire la Ioan
15,22.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.Un ?nvã™ãtor trimis de Dumnezeu. „Eu sunt
pâinea vie™ii”, Autorul, cel ce hrãne?te ?i
Sus™inãtorul vie™ii ve?nice spirituale. ?n
versetul 35 din Ioan 6, al Evangheliei lui
Ioan, Domnul Hristos Se prezintã singur sub
asemãnarea pâinii cere?ti. A mânca carnea Sa
?i a bea sângele Sãu înseamnã sã-L prime?ti
ca un ?nvã™ãtor trimis din cer. Credin™a în
El este esen™ialã vie™ii spirituale. Aceia
care se ospãteazã din Cuvânt nu flãmânzesc
niciodatã nu înseteazã niciodatã ?i nu
doresc niciodatã ceva bun mai mare ?i mai
înalt. (MS 81, 1906)
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.
51.
52.
53. 53-57. Mâncând ?i bând reprezintã
apropierea de Hristos. Domnul Hristos a
explicat a?a de clar însemnãtatea cuvintelor
Sale, încât nimeni nu trebuia sã se
împiedice de ele. Declara™ia cu privire la
mâncarea trupului ?i a bea sângele Fiului
lui Dumnezeu, trebuie luatã în sens
spiritual. Noi mâncãm trupul Domnului
Hristos ?i bem sângele Lui atunci când, prin
credin™ã, ne prindem de El ca Mântuitor
personal. Domnul Hristos a folosit aceastã
figurã de stil de a mânca ?i de a bea,
pentru a reprezenta apropierea de El pe care
to™i trebuie sã o realizeze, to™i aceia care
sunt, în final, pãrta?i cu El la slava Sa.
Hrana temporalã pe care o mâncãm se
asimileazã, dând corpului tãrie ?i
rezisten™ã. ?n mod asemãnãtor, crezând ?i
primind cuvintele Domnului Isus, ele devin o
parte a vie™ii noastre spirituale, aducând
luminã ?i pace, speran™ã ?i bucurie,
întãrind sufletul, dupã cum hrana fizicã
întãre?te corpul. (MS, 33, 1911). (Apoc.
22,2) O aplica™ie profeticã. Nu este
suficient pentru noi sã cunoa?tem ?i sã
respectãm cuvintele Scripturii. Noi trebuie
sã ajungem sã le în™elegem, sã le studiem cu
sârguin™ã, mâncând carnea ?i bând sângele
Fiului lui Dumnezeu. Cre?tinii vor da pe
fa™ã mãsura în care ei fac lucrul acesta
prin sãnãtatea caracterului lor spiritual.
Noi trebuie sã ?tim sã facem aplicarea
practicã a Cuvântului la zidirea propriului
nostru caracter. Noi trebuie sã fim temple
sfinte în care Dumnezeu poatã sã locuiascã,
sã umble ?i sã lucreze. Niciodatã nu ar
trebui ca noi sã ne strãduim sã ne ridicãm
mai presus de slujitorii pe care Dumnezeu i-
a ales sã facã lucrarea Sa ?i sã onoreze
sfântul Sãu Nume. „Voi to™i sunte™i fra™i”.
Sã aplicãm acest Cuvânt la noi în?ine,
comparând Scriptura cu Scriptura (text cu
text). ?n via™a noastrã de fiecare zi,
înaintea fra™ilor ?i înaintea lumii, noi
trebuie sã fim interpre™i vii ai Sfintelor
Scripturi, dând onoare Domnului Hristos,
manifestând blânde™ea ?i smerenia inimii
Sale. ?nvã™ãturile Domnului Hristos trebuie
sã fie pentru noi ca frunzele pomului
vie™ii. ?n timp ce mâncãm ?i digerãm pâinea
vie™ii, noi vom da pe fa™ã un caracter
simetric. Prin unitatea noastrã, dând altora
cinste mai presus de noi în?ine, noi trebuie
sã dãm lumii o mãrturie vie despre puterea
adevãrului…. Când oamenii se supun în totul
lui Dumnezeu, mâncând pâinea vie™ii ?i bând
din apa mântuirii, ei vor cre?te pânã la
asemãnarea cu Hristos. Caracterele lor sunt
alcãtuite din ceea ce mâncã ?i bea mintea.
Prin Cuvântul vie™ii, pe care ei îl primesc
?i-l ascultã, ei devin pãrta?i de naturã
divinã. Atunci întreaga slujire este dupã
asemãnarea divinã ?i Domnul Hristos ?i nu
omul este înãl™at. (Scrisoarea 64, 1900)
53-57. 63. Mâncând din pomul vie™ii. „Cine
mãnâncã trupul Meu, ?i bea sângele Meu”,
spune Domnul Hristos, „are via™a ve?nicã ?i
Eu îl voi învia în ziua de apoi. Cãci trupul
Meu este cu adevãrat o hranã, ?i sângele Meu
este cu adevãrat o bãuturã. Cine mãnâncã
trupul Meu ?i bea sângele Meu, rãmâne în
Mine, ?i Eu rãmân în el. Dupã cum Tatãl,
care este viu, ?i M-a trimis pe Mine, ?i Eu
trãiesc prin Tatãl, tot a?a, cine Mã mãnâncã
pe Mine, va trãi ?i el prin Mine… Duhul este
acela care dã via™ã, carnea nu folose?te la
nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu,
sunt duh ?i via™ã. ” (MS 112, 1898)
54.
55.
56.
57.
58.
59.
60.
61.
62.
63.vezi E. G. White cu referire la Gen.
3,24.
1. 1-5. Rudele au în™eles foarte neclar
misiunea Domnului Hristos (Ioan 7,1-5).
Fra™ii la care se referã aici erau fiii lui
Iosif, ?i cuvintele lor au fost rostite cu
ironie. Era dureros pentru Domnul Hristos ca
rudele Sale cele mai apropiate sã fi în™eles
foarte neclar misiunea Sa, ?i sã între™inã
idei sugerate de vrãjma?ii Lui. Dar
Mântuitorul nu a rãspuns la sarcasmul crud
cu cuvinte dupã mãsura caracterului
acestora. El a compãtimit ignoran™a
spiritualã a fra™ilor Sãi ?i dorea mult sã
le dea o în™elegere clarã a misiunii Sale.
(MS 33, 1911) 1-53. Vezi E. G. White cu
referire la Ex. 23,26.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.Scãpa™i din rãtãcire. „Isus le-a rãspuns:
‘?nvã™ãtura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce
M-a trimis’. Cuvintele Mele sunt într-o
perfectã armonie cu Scripturile Vechiului
Testament, cum ?i cu Legea rostitã pe Sinai.
Eu nu predic o nouã învã™ãturã. Eu prezint
adevãruri vechi salvate din tiparele
rãtãcirii ?i a?ezate într-un nou cadru. ”
(MS 33, 1911)
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41. 41. 50-52. Preo™i ?i conducãtori în?
ela™i (Ioan 7,51). Lec™ia pe care Domnul
Hristos a dat-o lui Nicodim nu a fost
zadarnicã. Convingerea a pus stãpânire pe
mintea sa ?i în inima sa a primit pe Isus.
De la întâlnirea lui cu Mântuitorul, el a
cercetat cu sârguin™ã Scripturile Vechiului
Testament ?i a vãzut adevãrul a?ezat în
adevãratul cadru al Evangheliei. ?ntrebarea
pusã de el era inteligentã, ?i s-a
recomandat singurã acelora care prezidau
consiliu, dacã ei nu ar fi fost în?ela™i de
vrãjma?. Dar ei erau a?a de plini de
prejudecã™i, încât nici un argument în
favoarea lui Isus din Nazaret, oricât de
convingãtor, n-avea nici o greutate în fa™a
lor. Rãspunsul pe care l-a primit Nicodim a
fost: „?i tu e?ti din Galilea? Cerceteazã
bine ?i vei vedea cã din Galilea nu s-a
ridicat nici un prooroc. ” Preo™ii ?i
conducãtorii au fost în?ela?i a?a cum Satana
a dorit ca ei sã fie, refuzând a acceptat cã
Isus a ie?it din Galilea. Unii care ?tiau cã
El S-a nãscut în Betleem, au tãcut, ca
minciuna sã nu fie jefuitã de puterea ei.
(MS 33, 1911)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31. 31-38. Unii sunt sub instruirea lui
Satana. (Ioan 8,31-37). Ce adevãr sever este
rostit aici. Cât de mul™i sunt cei care se
mândresc cum cã ei nu sunt în sclavia
nimãnui, pe când ei sunt de fapt robi ai
celui mai crud dintre tirani. Ei s-au supus
sub instruirea lui Satana, ?i ace?tia
trateazã poporul lui Dumnezeu a?a cum îi
conduce el. Cât de mul™i sunt cei care au
auzit Cuvântul adevãrului, dar urãsc mesajul
?i pe sol, pentru cã adevãrul îi deranjeazã
în practicile lor în?elãtoare. „Eu spun ce
am vãzut la Tatãl Meu” ?i voi face™i ce a™i
auzit de la tatãl vostru. ” Douã clase sunt
aduse în mod clar ?i direct în aten™ie în
aceste cuvinte - copiii luminii, care
ascultã de adevãr ?i copiii întunericului
care resping adevãrul (MS 136, 1899)
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44. 44 (vezi E. G. White cu referire la Gen.
2,17; Mal. 4,1). Capodopera lui Satana.
For™ele puterilor întunericului se vor uni
cu instrumentele omene?ti ale întunericului
care s-au supus sub controlului lui Satana ?
i acelea?i scene care au fost înfã™i?ate cu
ocazia judecãrii, a respingerii ?i
crucificãrii Domnului Hristos, vor fi
reînviate. Supunându-se influen™ei lui
Satana oameni se vor afunda în cel rãu, iar
acei care au fost crea™i dupã chipul lui
Dumnezeu ?i au fost forma™i sã onoreze ?i sã
dea slavã Creatorului lor, vor deveni
locuin™a demonilor ?i Satana va vedea într-
un neam apostat, capodopera sa în ceea ce
este rãu - oamenii care reflectã propriul
sãu chip. (MS 39, 1894) Cântece diavole?ti.
Când un suflet este capturat din rândurile
Domnului Hristos, sinagoga Satanei cântã
într-un triumf drãcesc. (Scrisoarea 12 a,
1893)
1.
2. 2-5. Vezi E. G. White cu referire la Mat.
24,23. 24.
3.
4.Vezi E. G. White cu referire la 2Cor.
11,14.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.18. (Is. 6,8; Fil. 2,6-8; Vezi E. G.
White cu referire la Marcu 16,6). Hristos,
chezã?ia omului. Nici un înger nu putea sã
devinã cheza?ul neamului omenesc; via™a lor
este a lui Dumnezeu, ei nu o pot da. To™i
îngerii poartã un jug al ascultãrii. Ei sunt
soli numi™i de El care este Comandantul
întregului cer. Dar Domnul Hristos este egal
cu Dumnezeu, infinit ?i pretutindeni
prezent. El a putut plãti rãscumpãrarea
pentru eliberarea omului. El este Fiul cel
ve?nic existent prin Sine, asupra cãruia
nici un jug n-a fost pus; ?i când Dumnezeu a
întrebat: „Pe cine sã trimit?” El a putut
rãspunde: „Iatã-Mã trimite-Mã. ” El S-a
putut lega sã devinã chezã?ia omulul; pentru
cã El a putut sã spunã ceea ce îngerul cel
mai înalt în grad n-a putut spune: „Am
putere asupra vie™ii mele, puterea sã mi-o
dau… puterea de a o lua iarã?i. ” (YI, 21
iunie, 1900)
18.Vezi E. G. White cu referire la Ioan 1,4;
20,7.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.51 (Ioan 18,14). Caiafa a profetizat fãrã
sã ?tie (Ioan 11,50. 51). Aceste cuvinte au
fost rostite de cineva care nu cuno?tea
importan™a lor. El pierduse sim™ãmântul
sfin™eniei jertfelor ?i a darurilor. Dar
cuvintele lui însemnau mai mult decât ?tia
el ?i cei ce erau în legãturã cu el. Prin
ele, el a dat mãrturie cã sosise timpul ca
preo™ia aaronicã sã înceteze pentru
totdeauna. El a condamnat pe Unul care a
fost prefigurat în fiecare jertfã adusã, dar
Unul a cãrui jertfã avea sã punã capãt
tipurilor ?i umbrelor. Fãrã sã ?tie, el a
declarat cã Hristos era pe punctul de a
împlini acel obiectiv pentru care a fost
instituit sistemul jertfelor ?i a darurilor.
(RH, 12 iunie, 1900)
1. 1-8. Vezi E. G. White cu referire la
Mat. 26,6-13.
2.
3. 3 (Mat. 26,6-13; Marcu 14,3-9) Iubirea ?i
talentul împletite laolaltã. Iubirea curatã,
sfin™itã exprimatã în via™a ?i lucrarea
Domnului Hristos, este asemenea unui parfum
sacru. Asemenea unei sticle cu parfum, ea
umple întreaga încãpere cu mirosul ei.
Elocven™a, o cunoa?tere extinsã a
adevãrului, devo™iune exterioarã, talente
rare, care, dacã sunt strâns împletite cu o
iubire sacrã, umilã, vor deveni un parfum
tot a?a de mirositor ca ?i cutia cu pomadã
mirositoare. Dar numai darurile singure,
numai capacitatea, cele mai alese
înzestrãri, nu pot lua locul iubirii. (1Cor.
13,1-3) (MS 22, 1897)
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12-15. 19. Mul™imile aclamând pe
Hristos. Demnitarii templului sunt mu™i de
uimire. Unde este acum puterea aceea
înfumuratã a preo™ilor ?i conducãtorilor
asupra poporului? Autoritã™ile au anun™at cã
oricine va recunoa?te pe Isus ca Hristos, va
fi dat afarã din sinagogã ?i deposedat de
privilegiile lui sacre. ?i cu toate acestea,
iatã mul™imea entuziastã strigând tare Osana
Fiul lui David, repetând titlurile date Lui
de cãtre profe™i. Tot a?a de bine puteau
preo™ii ?i conducãtorii sã încerce sã
deposedeze pãmântul de fa™a strãlucitoare a
soarelui, sã închidã razele Soarelui
neprihãnirii ca sã mai strãluceascã. ?n
ciuda întregii opozi™ii, împãrã™ia Domnului
Hristos era mãrturisitã de popor. Când
preo™ii ?i conducãtorii ?i-au recãpãtat
glasurile, ei murmurau între ei zicând:
„Vede™i cã nu câ?tiga™i nimic; iatã cã lumea
se duce dupã El. ” Dar în curând ei s-au
scuturat de efectul paralizant a straniei
reprezentãri la care fuseserã martori ?i au
încercat sã intimideze mul™imea amenin™ând-o
cã vor face plângere împotriva lor la
autoritã™ile civile, pentru instigare la
revoltã. (3 SP, 14,15).
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32. 32 (Ioan 1,29; 3,14. 15; vezi E. G.
White cu referire la Gal. 6,14). Nici o
odihnã pentru unii. Niciodatã mai înainte nu
fusese o a?a de generalã cunoa?tere a
Domnului Hristos, ca acum când El atârna pe
cruce. El a fost înãl™at de pe pãmânt,
pentru a atrage pe to™i la El. ?n inimile
multora dintre cei ce priveau scena
crucificãrii, ?i care au auzit cuvintele
Domnului Hristos, ele erau lumina adevãrului
care strãlucea. ?mpreunã cu Ioan, ei puteau
spune: „Iatã Mielul lui Dumnezeu care ridicã
pãcatul lumii. ” Erau aceia care nu s-au
odihnit niciodatã pânã când, cercetând
Scripturile ?i comparând pasaj cu pasaj, ei
au ajuns sã vadã, sã în™eleagã misiunea
Domnului Hristos. Ei au vãzut cã iertarea
fãrã platã era prevãzutã de El a cãrui milã
binevoitoare a cuprins lumea întreagã. Ei au
citit profe™iile cu privire la Domnul
Hristos, ?i fãgãduin™ele a?a de liber ?i pe
deplin fãcute, arãtau cãtre un izvor deschis
pentru Iuda ?i Ierusalim. (MS 45, 1897)
Studia™i totul în lumina crucii. Sacrificiul
Domnului Hristos ca o ispã?ire pentru pãcat
este marele adevãr, în jurul cãruia se
strâng ca un ciorchine toate celelalte
adevãruri. Dar pentru a fi bineîn™eles ?i
apreciat, fiecare adevãr din Cuvântul lui
Dumnezeu, de la Genesa la Apocalipsa,
trebuie sã fie studiat în lumina ce porne?te
de la crucea Golgotei ?i în legãturã cu
adevãrul cel minunat, adevãrul central al
lucrãrii de ispã?ire a Mântuitorului. Aceia
care studiazã sacrificiul cel minunat al
Rãscumpãrãtorului, cresc în har ?i în cuno?
tin™ã. Vã prezent marele, da marele
monument al milei ?i regenerãrii, salvãrii ?
i rãscumpãrãrii - Fiul lui Dumnezeu, înãl™at
pe crucea Golgotei. Aceasta trebuie sã fie
tema fiecãrei predici. Domnul Hristos
declarã: „?i, dupã ce voi fi înãl™at de pe
pãmânt, voi atrage la Mine pe to™i oamenii.
” (MS 70, 1901) Crucea înfiptã între pãmânt
?i ceruri. Când Domnul Hristos a venit în
aceastã lume, a gãsit cã Satana avea totul
a?a cum el ?i-a dorit. Adversarul lui
Dumnezeu ?i al omului a gândit cã el era, în
adevãr, prin™ul acestei lumi, al acestui
pãmânt dar Domnul Isus a pus mâna pe lume ca
s-o scoatã de sub puterea lui Satana. El a
venit s-o rãscumpere de sub blestemul
pãcatului ?i a pedepsei nelegiuirii, pentru
ca cel vinovat de cãlcarea legii sã poatã fi
iertat. E a înfipt crucea între pãmânt ?i
cer ?i între divinitate ?i neamul omenesc; ?
i când Tatãl a privit crucea, El a fost
satisfãcut. El a spus: „Este destul, jertfa
este desãvâr?itã”. Dumnezeu ?i omul se pot
împãca. Aceia care au trãit în rãzvrãtire
împotriva lui Dumnezeu, pot sã se împace cu
El, dacã, vãzând crucea, ei se pocãiesc ?i
acceptã marea ispã?ire pe care Domnul
Hristos a fãcut-o pentru pãcatele lor. ?n
cruce, ei vãd cã „Mila ?i adevãrul sau
întâlnit, neprihãnirea ?i pacea s-au
sãrutat. ” (ST, 30 sept. 1889) (Gal. 6,14).
Crucea, centrul lumii. Crucea stã singurã,
un mare centru al lumii. Ea nu gãse?te
prieteni, ci ea î™i face prieteni. Ea î?i
creeazã propriile sale mijloace, propriii
sãi reprezentan™i. Domnul Hristos a plãnuit
ca oamenii sã devinã lucrãtori împreunã cu
Dumnezeu. El face din fiin™ele omene?ti
instrumentele Sale pentru a atrage pe oameni
la Sine. Un instrument divin este
îndestulãtor numai prin ac™iunea lui asupra
inimii omene?ti cu puterea lui
transformatoare, fãcând pe oameni
colaboratori cu Dumnezeu. (RH, 29 sept.
1891)
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.40. Vezi E. G. White cu referire la Luca
7,29. 30.
40.
41.
42.
43.
44.
45.Vezi E. G. White cu referire la Fapte
1,11.
1.
2. 2 (Ioan 15,1-8; vezi E. G. White cu
referire la Luca 22,2-5). Iuda un buta?
uscat. Iuda nu s-a transformat ?i n-a
devenit o ramurã, o mlãditã vie prin
legãtura cu Adevãrata Vi™ã. Acest buta?
uscat n-a aderat la Vi™ã, pânã când ea nu a
crescut într-o ramurã vie, roditoare. El a
descoperit faptul cã el a fost un altoi care
nu a adus roade - altoi care nu a devenit
fibrã cu fibrã ?i nervurã cu nervurã, nu s-a
sudat cu vi™a ?i nu s-a împãrtã?it de via™a
ei. Buta?ul uscat ?i nelegat de butucul
viei, poate deveni una cu butucul viei, cu
via™a, numai devenind pãrta? la via™a ?i
seva viei, fiind grefat în butucul viei,
fiind adus în cea mai strânsã rela™ie
posibilã cu acesta. Fibrã cu fibrã ?i
nervurã cu nervurã, ramura se ™ine strâns de
vi™a dãtãtoare de via™ã pânã când via™a viei
devine via™a ramurii ?i ea produce roade
asemãnãtoare cu acelea alei vi™ei. (RH, 16
nov. 1897)
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10. 11. Un test al curã™iei de inimã.
Domnul Hristos a dat ucenicilor sã în™eleagã
cum cã spãlarea picioarelor nu spalã, nu
îndepãrteazã pãcatul lor, dar curã™irea
inimilor lor a fost testatã în acest act al
umilin™ei. Dacã inima a fost curã™itã, acest
act a fost tot ceea ce era esen™ial pentru a
descoperi, a da pe fa™ã acest lucru. El a
spãlat picioarele lui Iuda; dar El a spus:
„Nu to™i sunte™i cura™i. ” Iuda a adus o
inimã de trãdãtor în aceastã scenã ?i Domnul
Hristos a descoperit tuturor cã El îl cunoa?
te ?i cã el va fi un trãdãtor al Domnului
sãu, ?i, spãlând picioarele sale, aceasta nu
a fost o orânduire pentru curã™irea
sufletelor de întinãciunea moralã. Domnul
Hristos va oferi dovezi convingãtoare cã El
a în™eles în mod desãvâr?it caracterul lui
Iuda, ?i cã El nu a re™inut slujirea Sa nici
chiar de la el, de la acela despre care ?tia
cã lucreazã la trãdarea Sa în mâinile
vrãjma?ilor Sãi. ?i în exemplul Sãu, noi
avem lec™ia cã orânduirea spãlãrii
picioarelor nu trebuie sã fie amânatã sau
suspendatã pentru faptul cã sunt unii care
mãrturisesc a fi credincio?i, dar care nu
sunt curã™i™i de pãcatele lor. Domnul
Hristos cuno?tea inima lui Iuda, ?i cu toate
acestea, El i-a spãlat picioarele. Iubirea
infinitã nu putea face mai mult pentru a
aduce pe Iuda la pocãin™ã ?i sã-l salveze
astfel de la a face acest pas fatal. Dacã
aceastã lucrare, acest serviciu al ?
nvã™ãtorului sãu, umilidu-Se pe Sine,
spãlând picioarele celui mai rãu dintre
pãcãto?i, faptul acesta nu a frânt inima
lui, atunci ce s-ar mai fi putut face? A
fost ultimul act al iubirii pe care Domnul
Isus l-a putut face pentru Iuda. Iubirea
infinitã nu putea sã oblige pe Iuda sã se
pocãiascã ?i sã-?i mãrturiseascã pãcatul ?i
sã fie mântuit. Lui i-au fost oferite toate
ocaziile. Nimic nu a fost lãsat nefãcut din
cea ce se putea face pentru a-l salva de
cursa lui Satana. (Rh, 14 iunie, 1898)
11.
12.
13. 13-17. O consacrare pentru slujire.
Orânduirea spãlãrii picioarelor este o
orânduire de slujire. Aceasta este lec™ia pe
care Domnul ar dori ca to™i s-o în™eleagã ?i
s-o practice. Atunci când aceastã orânduire
este celebratã a?a cum se cuvine, copiii lui
Dumnezeu sunt adu?i într-o legãturã sfântã
unul cu celãlalt, pentru a se ajuta ?i a fi
o binecuvântare unul pentru celãlalt.
Pentru ca poporul Sãu sã nu fie condus gre?
it de egoismul care locuie?te în inima
fireascã ?i care se întãre?te printr-o
slujire egoistã, Domnul Hristos personal ne-
a dat un exemplu de umilin™ã. El nu va lãsa
acest mare subiect în seama omului. El l-a
considerat de o a?a de mare importan™ã,
încât El personal, Unul egal cu Dumnezeu, a
spãlat picioarele ucenicilor Sãi. (Ioan
13,13-17) Aceastã orânduire înseamnã mult
pentru noi. Dumnezeu dore?te ca noi sã avem
în vedere sã cuprindem întreaga scenã, ?i nu
numai actul singular al curã™irii
exterioare. Aceastã lec™ie nu se referã
numai la un singur act. Ea descoperã marele
adevãr cum cã Domnul Hristos este un exemplu
cu privire la ceea ce, prin harul Sãu,
trebuie sã fim noi în rela™iile noastre unul
cu altul. El aratã cã întreaga via™ã ar
trebui sã fie o via™ã de umilin™ã, ?i
credincioasã slujire… Orânduirea spãlãrii
picioarelor trebuie sã ilustreze cu putere
necesitatea unei adevãrate ?i reale
umilin™e. ?n timp ce ucenici se luptau
pentru locul cel mai înalt, în împãrã™ia
fãgãduitã, Domnul Hristos S-a încins ?i a
îndeplinit slujba unui serv, spãlând
picioarele acelora care ?l numeau Domn. El,
Mielul lui Dumnezeu cel curat ?i fãrã de
patã, S-a prezentat ca jertfã pentru pãcat;
?i cum acum mânca Pa?tele cu ucenici Sãi, El
a pus capãt serviciilor jertfelor care timp
ce patru mii de ani au fost aduse. ?n locul
festivalului na™ional pe care poporul iudeu
l-a îndeplinit, El a instituit un serviciu
aducãtor aminte, un memorial, în orânduirea
spãlãrii picioarelor ?i Cina sacramentalã,
Sfânta Cinã, trebuie sã fie observatã,
îndeplinitã de urma?ii Sãi, în tot decursul
timpului ?i în fiecare ™arã. Acestea trebuie
sã repete actul Domnului Hristos, pentru ca
to™i sã poatã vedea cã adevãrata slujire
cheamã la o slujire dezinteresatã. (MS 43,
1897)
14. 14. 15 (Mat. 23,8; 1Cor. 11,28)
Umilin™a, un principiu divin. Umilin™a este
un principiu activ ce cre?te, se dezvoltã
dintr-o scrupuloasã con?tien™ã a marii
iubiri a lui Dumnezeu ?i se va prezenta prin
modul în care ea lucreazã. Luând parte la
orânduirea spãlãrii picioarelor noi dovedim
cã suntem binevoitori sã aducem la
îndeplinire acest act al umilin™ei. Noi
facem chiar lucrul pe care Domnul Hristos l-
a fãcut, dar despre acesta nu trebuie sã
vorbim ca despre un act al umilin™ei. El
este un act care simbolizeazã starea,
condi™ia min™ii ?i a inimii. „Voi to™i
sunte™i fra™i”. Ca fra™i, ne identificãm cu
Domnul Hristos ?i unul cu celãlalt. Ca
fra™i, noi suntem identifica™i cu Hristos ?i
prin harul Sãu, sã ne identificãm unul cu
altul. ?i când spãlãm picioarele urma?ilor
Domnului Hristos, este ca ?i când am atinge,
în adevãr, picioarele Fiului lui Dumnezeu.
Noi sãvâr?im acest act pentru cã Domnul
Hristos ne-a spus sã-l facem ?i pentru cã
Domnul Hristos în persoanã este printre noi.
Duhul Sãu cel Sfânt face lucrarea de unire a
inimilor noastre. Pentru a deveni una cu
Hristos se cere lepãdare se sine ?i
sacrificiu de sine la fiecare pas. Aducerea
la îndeplinire a actului umilin™ei sau a
orânduirii spãlãrii picioarelor cere o
profundã cercetare de sine. Principiile
nobile ale sufletului sunt întãrite cu
fiecare ocazie de felul acesta. Domnul
Hristos locuie?te în noi, ?i faptul acesta
atrage inimã de inimã. Suntem chema™i sã ne
iubim ca fra™ii, sã fim amabili, curtenitori
în lucrãrile zilnice, având inimi care pot
sim™i necazul sau durerea celuilalt.
(scrisoarea 210, 1899) (1Cor. 11,23-25) A
sim™i pulsul con?tiin™ei. ?n aceastã
orânduire, Domnul Hristos a despovãrat pe
ucenici Sãi de grijile ?i poverile
obliga™iilor rituale ?i ceremoniale ale
vechilor iudei. Acestea numai aveau nici un
fel de virtute în ele, cãci tipul a întâlnit
antitipul, autoritatea ?i temelia tuturor
orânduirilor iudaice care arãtau spre El ca
marea ?i singura Jertfã oferitã pentru
pãcatele lumii. El a lãsat aceastã simplã
orânduire ca ea sã poatã fi o ocazie
specialã când El ?nsu?i va fi totdeauna
prezent, ca sã conducã pe to™i cei ce
participã la el sã simtã pulsul propriei lor
con?tiin™e, ?i sã-i facã sã în™eleagã lec™ia
simbolicã, sã reînvioreze memoria lor, sã-i
convingã de pãcat ?i sã primeascã pocãin™a ?
i pãrerea de rãu. El îi va învã™a cã fratele
nu trebuie sã se înal™e mai presus de frate,
cã primejdia neunirii ?i a luptei va fi
vãzutã ?i apreciatã, cãci sãnãtatea ?i
activitatea sfântã a sufletului sunt
implicate aici. Aceastã orânduire nu vorbe?
te atât de mult capacitã™ii intelectuale a
omului, cât vorbe?te inimii sale. Natura sa
moralã ?i spiritualã are nevoie de ea. Dacã
ucenicii Sãi nu ar fi avut nevoie de
aceasta, ea nu le-ar fi fost lãsatã ca cea
din urmã orânduire stabilitã a Domnului
Hristos în legãturã cu ?i incluzând Sfânta
Cinã. A fost dorin™a Domnului Hristos aceea
de a lãsa ucenicilor Sãi o orânduire care
avea sã facã pentru ei chiar lucrul acela de
care aveau nevoie - care avea sã serveascã ?
i sã-i elibereze de ritualurile ?i
ceremoniile în care ei fuseserã pânã aici
angaja™i, ca fiind esen™iale ?i pe care
primirea Evangheliei o face fãrã putere. A
continua cu aceste ritualuri ar fi o insultã
la adresa lui Iehova. Mâncând trupul ?i bând
sângele lui Isus, nu numai la serviciul
sacramental, ci înfruptându-ne zilnic din
pâinea vie™ii, pentru a satisface foamea
sufletului, aceasta ar fi primirea
Cuvântului Sãu ?i a face voia Sa. (RH, 14
iunie, 1898)
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34. 34 (Vezi E. G. White cu referire la
1Ioan 3,16-18). O nouã concep™ie cu privire
la iubire. De ce a fost numit acesta
„Legãmântul cel nou”? Ucenicii nu s-au iubit
unul pe altul a?a cum i-a iubit Domnul
Hristos pe ei. . Ei nu au vãzut încã
împlinirea iubirii pe care El avea sã o dea
pe fa™ã pentru ei. Ei aveau încã sã-L vadã
murind pe cruce pentru pãcatele lor. Prin
via™a ?i moartea Sa, ei aveau sã primeascã o
nouã concep™ie cu privire la iubire. Porunca
„iubi™i-vã unii pe al™ii” avea sã câ?tige o
nouã însemnãtate în lumina sacrificiului
Sãu. ?n lumina ce strãluce?te de la crucea
Golgotei, ei aveau sã citeascã însemnãtatea
cuvintelor: „Cum v-am iubit Eu, a?a sã vã
iubi™i ?i voi unii pe al™ii. ” (RH, 30
iunie, 19010) A descoperi în mod deosebit o
iubire plinã de considera™ie (Ioan 13,34.
35). De ce oare trebuia ca aceastã poruncã
sã fie nouã pentru ucenici? Cuvintele: „Cum
v-am iubit Eu” aveau încã sã fie împlinite
prin jertfa Sa pe care El era gata sã o
aducã pentru pãcatele omenirii. A?a cum i-a
iubit Hristos, ucenici trebuia sã se
iubeascã unii pe al™ii. Ei aveau sã arate
iubirea ce era în inimile lor pentru oameni,
bãrba™i, femei ?i copii, fãcând tot ce sta
în puterea lor pentru mântuirea acestora.
Dar ei trebuia sã dea pe fa™ã în mod
deosebit o iubire plinã de considera™ie
pentru to™i cei de aceea?i credin™ã. (MS
160, 1898) (Ioan 15,12; Iacov 3,17)
Iubirea, o putere permanentã. Domnul Isus
spune: „Iubi™i-vã unii pe al™ii cum v-am
iubit Eu. ” Iubirea nu este un simplu
impuls, o emo™ie trecãtoare, dependentã de
împrejurãri, ea este un principiu viu, o
putere permanentã. Sufletul este hrãnit de
izvoarele iubirii curate ce curge din inima
Domnului Hristos, asemenea unui izvor ce nu
seacã niciodatã. O, cum este inima
însufle™itã, stimulatã, cum sunt înnobilate
motivele ei, afec™iunile ei mai profunde,
prin aceastã comuniune! Prin educa™ie ?i
disciplinarea Duhului Sfânt, copiii lui
Dumnezeu se iubesc unii pe al™ii în mod
real, sincer ?i natural, „fãrã pãrtinire ?i
fãrã ipocrizie”. ?i aceasta pentru cã în
inimã este iubire pentru Isus. Afec™iunile
noastre unul fa™ã de celãlalt izvorãsc din
legãtura noastrã comunã cu Dumnezeu. Noi
suntem o familie, ne iubim unii pe al™ii a?a
cum ne-a iubit El. Când este comparatã cu
aceastã iubire adevãratã, sfin™itã,
disciplinatã, curtoazia artificialã a lumii,
expresia lipsitã de însemnãtate a prieteniei
expansive, este asemenea cu pleava fa™ã de
grâu. (Scrisoarea 63, 1896) O iubire
practicã, lucrãtoare. A iubi a?a cum iube?te
Dumnezeu înseamnã sã dai pe fa™ã altruismul
întotdeauna ?i în orice loc, prin cuvinte
blânde ?i priviri plãcute. Acestea nu costã
nimic pe cei care le dau, dar ele lasã în
urma lor un parfum ce cuprinde sufletul.
Efectul nu poate fi niciodatã calculat. Nu
numai cã ele sunt o binecuvântare pentru cel
care le prime?te, dar ele sunt o
binecuvântare ?i pentru cel care le dã; cãci
ele se întorc asupra lui. Dragostea
adevãratã este un atribut pre™ios de origine
cereascã, al cãrui parfum cre?te, în mãsura
în care el este împãr™it altora… Iubirea
Domnului Hristos este profundã ?i caldã,
curgând asemenea unui ?uvoi de nere™inut
pentru to™i care îl acceptã. Nu existã nici
un egoism în iubirea Sa. Dacã aceastã iubire
de origine cereascã este un principiu
prezent, stabil în inimã, ea se va face
singurã cunoscut, nu numai acelora la care
™inem cel mai mult într-o legãturã sacrã, ci
tuturor acelora cu care noi venim în
contact. Ea ne va determina sã facem mici
aten™ii, sã facem concesii, sã aducem la
îndeplinire fapte de bunãtate, sã rostim
cuvinte adevãrate ?i încurajatoare. Ea ne va
face sã simpatizãm cu cei a cãror inimii
înfometeazã dupã simpatie. (MS 17, 1899)
Iubire unii fa™ã de al™ii. Egoismul ?i
mândria constituie piedici în calea iubirii
curate ce ne une?te în spirit cu Isus
Hristos. Dacã aceastã iubire este în adevãr
cultivatã ceea ce este trecãtor se va uni cu
ceea ce este trecãtor ?i to™i se vor centra
în Cel Infinit. Natura umanã se va uni cu
natura umanã ?i to™i se vor lega cu inima
Iubirii infinite. Iubirea sfin™itã unul
pentru celãlalt este sfântã. ?n aceastã mare
lucrare, iubirea cre?tinã unul pentru
celãlalt - mult mai înaltã, mult mai
constantã, mai curtenitoare, mai neegoistã
decât a fost vãzutã vreodatã, pãstreazã
bunãtatea cre?tinã, bunãvoin™a cre?tinã ?i
polite™ea cre?tinã ?i cuprinde frã™ia umanã
în îmbrã™i?area lui Dumnezeu, recunoscând
demnitatea cu care Dumnezeu a învestit pe
oameni drep™i ?i buni. Aceasta demnitate
cre?tinã trebuie sã fie totdeauna cultivatã
pentru onoarea ?i slava lui Dumnezeu.
Singurul Fiu al lui Dumnezeu recunoa?te
noble™ea naturii umane, luând asupra Sa
natura umanã ?i murind pentru neamul
omenesc, mãrturisind de-a lungul tuturor
veacurilor cã „atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, cã a dat pe singurul lui Fiu, pentru
ca oricine crede în El, sã nu piarã, ci sã
aibã via™ã ve?nicã. ” (Scrisoarea 10,1897)
O în?elãciune fatalã. Adevãrata sfin™ire
une?te credincio?ii în Hristos ?i unul cu
altul în legãturile unei simpatii pline de
gingã?ie. Aceastã unire face sã curgã în
inimi curente bogate ?i continue de dragoste
cre?tinã ce curg mai departe în dragoste
unul pentru celãlalt. Calitã™ile care sunt
esen™iale pentru to™i ca sã le aibã sunt
acelea care marcheazã caracterul complet,
desãvâr?it al Domnului Hristos - iubirea Sa,
rãbdarea Sa, altruismul Sãu ?i bunãtatea Sa.
Aceste atribute sunt câ?tigate prin ac™iuni
pline de bunãtate fãcute cu o inimã bunã…
Este cea mai mare ?i cea mai fatalã în?
elãciune sã presupui cã un om poate avea
credin™ã în via™a ve?nicã, fãrã sã aibã o
dragoste pentru fra™ii sãi asemenea Domnului
Hristos. Acela care iube?te pe Dumnezeu ?i
pe aproapele sãu este plin de luminã ?i
dragoste. Dumnezeu este în El ?i în to™i cei
din jurul lor. Cre?tinii iubesc pe cei din
jurul lor ca fiind suflete pre™ioase pentru
care a murit Hristos. Nu existã un asemenea
lucru ?i anume, un cre?tin lipsit de iubire;
cãci „Dumnezeu este dragoste” ?i „prin
aceasta ?tim cã ?l cunoa?tem, dacã pãzim
poruncile Lui. Cine zice: ‘?l cunosc’ ?i nu
pãze?te poruncile Lui, este un mincinos ?i
adevãrul nu este în el” (1Ioan 2,3. 4)
„Acesta este porunca Mea, sã vã iubi™i unii
pe al™ii, a?a cum v-am iubit Eu. ” Aceasta
este roada ce trebuie sã fie datã înapoi lui
Dumnezeu. (MS 133, 1899) O ?ansã sãracã
pentru Satana. Puterile întunericului stau
ca o ?ansã sãracã împotriva credincio?ilor
care se iubesc unul pe altul a?a cum i-a
iubit Domnul Hristos pe ei, ?i care refuzã
sã dea loc la înstrãinare ?i lupte, care
stau împreunã, care sunt buni, curtenitori ?
i blânzi cu inima, nutrind credin™a care
lucreazã prin dragoste ?i care curã™ã,
purificã sufletul. Noi trebuie sã avem Duhul
Domnului Hristos, ori nu vom fi ai Lui. (MS
103, 1902) Un lan™ de aur. Iubirea lui
Hristos este un lan™ de aur ce leagã
fiin™ele omene?ti limitate, care cred în
Isus Hristos, cu Dumnezeul Infinit. Iubirea
pe care o are Domnul pentru copiii Sãi
întrece orice cuno?tin™ã. Nici o ?tiin™ã nu
o poate defini sau explica. Nici o
în™elepciune omeneascã nu o poate sonda. Cu
cât sim™im mai mult influen™a acestei
iubiri, cu atât mai blânzi ?i smeri™i vom
fi. (Scrisoarea 43, 1896) 35. Scrisorile de
recomanda™ie ale ucenicilor. (Ioan 13,34.
35). Cât de întinsã cât de deplinã este
aceastã dragoste. partea cea nouã a acestei
porunci n-a fost în™eleasã de ucenici. Ei
trebuia sã se iubeascã unul pe altul a?a cum
Hristos i-a iubit. Acestea erau scrisorile
lor de acreditare cãrora Domnul Hristos le-a
dat formã înãuntrul lor, nãdejdea slavei.
Dupã suferin™ele Domnului Hristos, dupã
crucificarea ?i învierea Sa ?i declara™ia
rostitã deasupra mormântului deschis al lui
Iosif: „Eu sunt învierea ?i via™a”, dupã
cuvintele sale adresate celor cinci sute
care s-au adunat sã-L vadã în Galilea ?i
dupã înãl™area Sa la ceruri, ucenicii aveau
o oarecare ideea despre ceea ce se în™elege,
ce cuprinde iubirea lui Dumnezeu, ?i despre
iubirea pe care ei trebuia sã o exercite
unul fa™ã de celãlalt. Când Duhul Sfânt s-a
odihnit peste ei în ziua Cincizecimii,
iubirea aceasta a fost descoperitã. (MS 82,
1898)
35.
36. 36-38. Vezi E. G. White cu referire la
Matei 26,31-35.
1.
2.3. vezi E. G. White cu referire la Fapte
1,11.
3.
4.
5.
6.Vezi E. G. White cu referire la Rom. 8,34.
7.
8. 8-10. Dumnezeu nu poate fi vãzut în forma
lui exterioarã (Ioan 14,8-10). ?ndoiala lui
Filip a fost întâmpinatã cu cuvinte de
repro?. El a dorit ca Domnul Hristos sã
descopere pe Tatãl în trupul Sãu; dar în
Hristos Dumnezeu S-a descoperit deja. Este
posibil, a spus Domnul Hristos ca dupã ce
a™i umblat împreunã cu Mine, dupã ce a™i
auzit cuvintele Mele, a™i vãzut minunea
hrãnirii celor cincimii, a vindecãrii celui
bolnav de îngrozitoarea boalã a leprei, a
aducerii celui mort la via™ã, al învierii
lui Lazãr, care a fost un prizonier al
mor™ii, al cãrui trup a vãzut în adevãr
putrezirea, sã nu Mã cunoa?te™i? Este
posibil oare sã nu vede™i pe Tatãl din
lucrãrile fãcute de El prin Mine? Domnul
Hristos, în mod insistent, a imprimat asupra
lor faptul cã ei puteau vedea pe Tatãl numai
prin credin™ã. Dumnezeu nu poate fi vãzut în
forma Lui exterioarã de vreo fiin™ã
omeneascã. Numai Domnul Hristos poate
reprezenta neamului omenesc pe Tatãl.
Ucenicii au avut privilegiul sã priveascã
aceastã reprezentare mai bine de trei ani de
zile. Pe când Domnul Hristos rostea aceste
cuvinte, slava lui Dumnezeu strãlucea pe
fa™a Lui ?i to™i cei prezen™i au simit o
teamã sfântã în timp ce ascultau cuvintele
Sale cu o aten™ie profundã. Ei ?i-au sim™it
inimile mult mai hotãrât atrase spre El, ?i
în timp ce erau atra?i spre Hristos cu o
dragoste mai mare, ei erau atra?i în acela?i
timp ?i unul de altul. Ei au simit cã cerul
era foarte aproape de ei, cã cuvintele pe
care ei le ascultau erau o solie de la Tatãl
ceresc pentru ei. (MS 41, 1897)
9. 9-11. Autoritatea divinã a lui Isus.
Rãscumpãrãtorul lumii era egal cu Dumnezeu.
Autoritatea Sa era autoritatea lui Dumnezeu.
El a declarat cã nu avea o existen™ã aparte
de cea a Tatãlui. Autoritatea cu care El
vorbea ?i cu care fãcea minuni, era în mod
expres autoritatea Sa, ?i totu?i El ne-a
asigurat cã El ?i Tatãl sunt una… Ca
Legiuitor, Domnul Isus a exercitat
autoritatea lui Dumnezeu; poruncile ?i
hotãrârile Sale erau sus™inute de
Suveranitatea tronului cel ve?nic. Slava
Tatãlui era descoperitã în Fiul; Domnul
Hristos a manifestat caracterul Tatãlui. El
era a?a de desãvâr?it legat de Dumnezeu, a?a
de complet cuprins în lumina Sa
înconjurãtoare, încât acela care a vãzut pe
Fiul, a vãzut pe Tatãl. Vocea Lui era ca
vocea lui Dumnezeu. (RH, 7 ian. 1890)
10.
11.Pregãtirea pentru furtuna ispitei.
„Crede™i-Mã cã Eu sunt în Tatãl ?i Tatãl
este în Mine; crede™i cel pu™in pentru
lucrãrile acestea. ” Credin™a lor se putea
baza în mod sigur pe dovezile date de
lucrãrile fãcute de Domnul Hristos, lucrãri
pe care nici un om nu le-a fãcut vreodatã
sau le va putea face. Ei puteau sã gândeascã
sã ra™ioneze cum cã natura omeneascã singurã
nu putea face aceste lucruri minunate.
Domnul Hristos cãuta sã-i conducã de la o
experien™ã sãracã a credin™ei lor, la
experien™a pe care ei o pot avea vãzând ceea
ce a fãcut El, dându-le o educa™ie înaltã ?i
o cunoa?tere a ceea ce era El, Dumnezeu în
trup omenesc. Cât de zelos ?i perseverent a
cãutat milostivul nostru Mântuitor sã
pregãteascã pe urma?ii Sãi pentru furtuna
ispitei ce avea sã se abatã în curând asupra
lor. El dorea ca ei sã fie ascun?i cu El în
Dumnezeu. (MS 41, 1897)
12.
13.
14.
15. 15 (vezi E. G. White cu referire la Exod
20,1-17; Rom. 3,31) Ascultarea posibilã în
natura noastrã omeneascã. Noi nu trebuie sã
slujim lui Dumnezeu ca ?i când n-am fi
fiin™e omene?ti, ci noi trebuie sã-I slujim
în natura pe care o avem ?i care a fost
rãscumpãratã de cãtre Fiul lui Dumnezeu,
prin neprihãnirea Domnului Hristos noi putem
sta înaintea lui Dumnezeu ierta™i ca ?i când
noi n-am fi pãcãtuit niciodatã. Nu vom câ?
tiga niciodatã putere în considerarea a ceea
ce am putea face dacã am fi îngeri. Noi
trebuie sã ne întoarcem în credin™ã la Isus
Hristos ?i sã manifestãm iubirea noastrã
fa™ã de Dumnezeu prin ascultarea de
poruncile sale. (MS 1, 1892)
16.
17.
18.
19.
20.
21.Dumnezeu iube?te pe cel ascultãtor ca
fiind propriul Sãu fiu. Credinciosul poate
da mãrturie în via™a ?i caracterul sãu cã
Dumnezeu iube?te instrumentul omenesc care
ascultã de poruncile Sale, a?a cum iube?te
pe Fiul Sãu. Cât de uimitoare este aceastã
declara™ie - aproape peste puterea de
în™elegere a min™ii mãrginite. (Scrisoarea
11 a,1894)
22.
23.
24.
25.
26.Vezi E. G. White cu referire la Rom. 2,4.
27.
28.
29.
30. 30 (Vezi E. G. White cu referire la Ioan
1,1-3. 14). Puritatea Domnului Hristos a
supãrat pe Satana. ?n mijlocul necurã™iei,
Domnul Hristos ?i-a men™inut curã™ia Sa.
Satana nu o putea pãta sau corupe.
Caracterul Sãu a dat pe fa™ã o urã desãvâr?
itã fa™ã de pãcat. Sfin™enia sa a fost aceea
care a stârnit împotriva Sa toatã pasiunea
unei lumi stricate; cãci prin via™a Lui
desãvâr?itã, El a aruncat asupra lumii un
repro? continuu ?i s-a manifestat contrastul
dintre nelegiuire ?i curã™ie, neprihãnirea
fãrã patã a Aceluia care n-a cunoscut pãcat.
Aceastã curã™ie cereascã a supãrat pe
vrãjma?ul apostat cum nimeni ?i nimic nu a
putut-o face ?i el a urmãrit pe Hristos zi
de zi, folosind în lucrarea sa pe oamenii
care au pretins cã au o puritate superioarã
?i o cunoa?tere a lui Dumnezeu, purtând în
inimile lor un spirit de urã împotriva
Domnului Hristos ?i ispitind pe ucenici Sãi
ca sã-L trãdeze ?i sã-L uite. (ST, 10 mai,
1899)
1. 1. 2. Aducerea de roade dã mãrturie
despre statornicie. „Eu sunt adevãrata vi™ã,
?i Tatãl Meu este vierul. Pe orice mlãdi™ã
care este în Mine, ?i n-aduce roadã, El o
taie ?i pe orice mlãdi™ã care aduce roadã, o
curã™e?te, ca sã aducã ?i mai multã roadã. ”
„?n Mine”. Aceasta nu înseamnã cã cei care
sunt în adevãr în Hristos nu aduc roade.
Dumnezeu ne-a rãscumpãrat prin Hristos,
pentru ca El sã poatã fi o ispã?ire pentru
pãcatele noastre. Noi suntem înãuntrul
legãturilor milei Sale; cãci plin de milã
bra™ul Sãu cuprinde întreg neamul omenesc.
Deoarece Hristos a plãtit pre™ul pentru tot
serviciul pe care noi ar trebui sã-I dãm,
cãci noi suntem slujitorii Lui prin
rãscumpãrare. De?i noi suntem în Hristos
Isus, prin legãmântul fãgãduin™ei Sale, cu
toate acestea, dacã stãm într-o pozi™ie de
desãvâr?itã indiferen™ã, fãrã sã-L recunoa?
tem ca Mântuitor al nostru, atunci nu aducem
nici o roadã. Dacã dãm gre? în a fi pãrta?
de natura Lui divinã nu aducem roadã, atunci
noi suntem pierdu™i. Influen™ele lume?ti ne
înstrãineazã de Hristos ?i partea noastrã
este aceea?i ca a unei mlãdi™e ce nu aduce
roade. „Cãci pe orice mlãdi™ã- ce n-aduce
roadã, El o taie. ” „Orice mlãdi™ã care
aduce roadã, o curã™e?te ca sã aducã ?i mai
multã rodã. ” Aducerea de roade dã mãrturie
dacã în adevãr suntem în Hristos…. Noi
suntem proprietatea Domnului Hristos. „Voi
nu sunte™i ai vo?tri”, „voi sunte™i
cumpãra™i cu un pre™”. Suntem noi în El
printr-o credin™ã vie? Dacã nu aducem roadã,
puterile întunericului ne iau în stãpânire
mintea ?i afec™iunile noastre, slujirea
noastrã ?i noi suntem atunci din lume, de?i
mãrturisim ?i pretindem cã suntem copii ai
lui Dumnezeu. Aceasta nu este o pozi™ie nici
sigurã, ?i nici plãcutã, pentru cã noi
pierdem toatã frumuse™ea ?i slava cum ?i
satisfac™ia ce este privilegiul nostru sã o
avem. Rãmânând în Hristos, noi putem avea
dulcea™a Sa, parfumul Sãu, lumina Sa. Domnul
Hristos este Lumina lumii. El strãluce?te în
inimile noastre. Lumina Sa din inimile
noastre strãluce?te pe fe™ele noastre.
Privind frumuse™ea ?i slava lui Hristos,
suntem schimba™i în acela?i chip. (MS 85,
1901) 1-5. Identitatea cu Hristos,
necesarã. Mlãdi™ele Adevãratei Vi™e sunt
credincio?ii care sunt adu?i la unitate prin
legãtura lor cu Vi™a. Legãtura mlãdi™elor
una cu alta ?i cu Vi™a se constituie într-o
unitate, dar aceasta nu înseamnã
uniformitate în toate. Unitate în
diversitate este un principiu ce cuprinde
întreaga crea™iune. ?n timp ce în naturã
este o individualitate ?i o varietate, este
?i o unitate în diversitatea lor; cãci toate
lucrurile î?i primesc frumuse™ea ?i
capacitatea lor de a fi folositoare din
acela?i Izvor. Marele Maestru ??i scrie
Numele Sãu pe toate lucrãrile crea™iunii
Sale, de la cedrul cel falnic din Liban ?i
pânã la isopul de pe zid. Toate declarã
lucrarea mâinilor Sale, de la mun™ii cei
înal™i ?i oceanul cel întins ?i pânã la
scoica cea mai micã de pe malul mãrii.
Mlãdi™ele viei nu se pot combina una cu
cealaltã; ele rãmân separate în mod
individual; ?i totu?i fiecare mlãdi™ã
trebuie sã fie în comuniune cu celelalte,
dacã sunt unite în acela?i butuc pãrintesc.
Toate î?i trag seva din acela?i izvor; ele
beau din acelea?i proprietã™i acelea?i însu?
iri dãtãtoare de via™ã. Astfel cã fiecare
mlãdi™ã a adevãratei Vi™e este separatã ?i
distinctã ?i cu toate acestea, toate sunt
legate laolaltã în butucul pãrintesc. Nu
poate sã fie nici o divizare. Toate sunt
legate laolaltã prin voin™a Sa sã aducã
roadã ori de câtre ori ?i oriunde gãsesc un
loc ?i o ocazie. Dar pentru a face lucrul
acesta, lucrãtorul trebuie sã-?i ascundã
eul. El nu trebuie sã dea expresie sã nu
punã în practicã ceea ce este în mintea ?i
voin™a sa. El trebuie sã exprime gândul ?i
voia Domnului Hristos. Familia omeneascã
este dependentã de Dumnezeu pentru via™ã,
suflare ?i sus™inere. Dumnezeu a plãnuit
™esãtura ?i to™i sunt fire individuale care
compun sau formeazã modelul. Creatorul este
Unul ?i El Se descoperã pe Sine ca fiind
marele Rezervor a tot ceea ce este esen™ial
pentru fiecare via™ã în mod separat.
Unitatea cre?tinã constã în mlãdi™ele ce
sunt în acela?i butuc pãrintesc, puterea
vitalizantã a centrului suportând altoiurile
ce s-au unit cu Vi™a. ?n gânduri ?i dorin™e,
în cuvinte ?i fapte, trebuie sã fie o
identitate cu Hristos, o constantã pãrtã?ie
la via™a Sa spiritualã. Credin™a trebuie sã
creascã prin exercitare. To™i cei care
locuiesc aproape de Dumnezeu vor ajunge sã-?
i dea seama de ceea ce este Isus pentru ei ?
i ei pentru Isus. Pe mãsurã ce comuniunea cu
Dumnezeu face impresie asupra sufletului, ?i
aceastã strãluce?te pe fa™ã ca o luminã care
lumineazã, principiile statornice ale
caracterului cel sfânt al Domnului Hristos,
va fi reflectat în natura umanã. (RH, 9 nov.
1897) 1-8. Vezi E. G. White cu referire la
Ioan 13,2.
2.
3.
4. 4. Deta?are dar ?i ata?are. O unire cu
Hristos printr-o credin™ã vie este durabilã,
fiecare altã legãturã, altã unire trebuie sã
disparã. Mai întâi, Domnul ne alege, plãte?
te un pre™ infinit pentru rãscumpãrarea
noastrã; ?i adevãratul credincios alege pe
Hristos ca fiind primul ?i ultimul ?i cel
mai bun în toate. Dar aceastã unire ne costã
ceva. Este o legãturã de totalã dependen™ã
în care sã intre o fiin™ã mândrã. To™i cei
care formeazã aceastã unire trebuie sã simtã
nevoia lor dupã sângele ispã?itor al
Domnului Hristos. Ei trebuie sã cunoascã
experien™a unei inimi schimbate. Ei trebuie
sã-?i supunã propria voin™ã, voin™ei lui
Dumnezeu. Va fi o luptã cu obstacolele, din
afarã ?i dinãuntru. Trebuie sã existe o
lucrare dureroasã de despãr™ire, ca ?i o
lucrare de ata?are. Mândria, egoismul,
vanitatea, cele lume?ti, pãcatul în toate
formele lui trebuie sã fie biruite, dacã
vrem sã intrãm în unire cu Hristos. Motivul
pentru care mul™i gãsesc via™a cre?tinã a?a
de deplorabil de grea, motivul pentru care
ei sunt a?a de nestatornici, a?a de
schimbãtori, este cã ei încearcã sã se ata?
eze de Hristos fãrã însã sã se deta?eze, sã
se despartã de ace?ti idoli îndrãgi™i.
Credincio?ii devin una cu Hristos; dar o
mlãdi™ã nu poate sã fie sus™inutã de alta.
Seva trebuie sã fie ob™inutã printr-o
legãturã vitalã cu Vi™a. Noi trebuie sã
sim™im totala noastrã dependen™ã de Hristos.
Noi trebuie sã trãim prin credin™a în Fiul
lui Dumnezeu. Aceasta este însemnãtatea
expresiei „rãmâne™i în Mine”. Via™a pe care
o trãim în trup nu trebuie sã fie dupã
voin™a oamenilor, nu ca sã fim pe placul
vrãjma?ilor Domnului, ci pentru o slujire ?i
a-L onora pe El care ne-a iubit ?i S-a dat
pe Sine pentru noi. O simplã acceptare a
acestei uniri, în timp ce afec™iunile
noastre nu sunt deta?ate, despãr™ite de
lume, de plãcerile ?i desfrâul ei, nu face
decât ca inima sã fie ?i mai îndrãznea™ã în
neascultare. (ST, 29 nov. 1910) Dumnezeu nu
face nici un compromis. Pânã când inima nu
este supusã în mod necondi™ionat lui
Dumnezeu, instrumentul omenesc nu este în
adevãrata Vi™ã ?i nu va putea înflori în
Vi™ã ?i sã aducã ciorchini ca rod bogat.
Dumnezeu nu va face nici cel mai mic
compromis cu pãcatul. Dacã ar fi putut face
acest lucru. Domnul Hristos nu ar mai fi
fost nevoie sã vinã în lumea noastrã, sã
sfere ?i sã moarã. Nici o convertire, nu
este realã, dacã ea nu schimbã atât
caracterul, cât ?i comportamentul acelora
care primesc adevãrul. Adevãrul lucreazã
prin dragoste ?i curã™ã sufletul.
(Scrisoarea 31 a, 1894) 5. Vezi E. G. White
cu referire la Mat. 11,29.
5. 5 (Vezi E. G. White cu referire la 2Cor.
4,3-6) Circula™ia vie™ii. Numai Hristos nu
poate ajuta sã se ne dea biruin™ã. Hristos
trebuie sã fie totul în toate pentru noi. El
trebuie sã locuiascã în inimã. Via™a Lui
trebuie sã circule, sã se punã în mi?care în
noi, a?a cum sângele circulã prin vene.
Spiritul Sãu trebuie sã fie o putere
vitalizantã ce ne va face în stare sã
influen™ãm ?i pe al™ii sã devinã asemenea
lui Hristos ?i sfin™i. (Scrisoarea 43, 1895)
6.
7.
8. 8. O experien™ã zi de zi (Ioan 15,8) Cel
înseamnã sã aduci roadã? Nu este totul sã
vii la adunare o datã pe sãptãmânã ?i sã dãm
mãrturia noastrã în rugãciune sau întâlniri
cu caracter social. Noi trebuie sã fim
gãsi™i zi de zi rãmânând în Vi™ã ?i aducând
roade, cu rãbdare în casele noastre, în
afacerile noastre ?i în orice legãturã sau
rela™ie a vie™ii, dând pe fa™ã spiritul
Domnului Hristos. Sunt mul™i aceia care
ac™ioneazã ca ?i când considerã cã o
legãturã ocazionalã cu Hristos era tot ceea
ce era necesar ?i cã ei pot fi socoti™i ca
fiind mlãdi™e vii, pentru cã uneori ei
mãrturisesc pe Hristos. Dar aceasta este o
abera™ie. Mlãdi™a trebuie sã fie altoitã în
butucul Vi™ei ?i sã rãmânã acolo, unitã cu
butucul Vi™ei fibrã cu fibrã, trãgându-?i
zilnic seva necesarã ?i hrana din rãdãcina ?
i grãsimea vi™ei, pânã când ea devine una cu
butucul pãrinte. Seva care hrãne?te Vi™a
trebuie sã hrãneascã ?i mlãdi™ele ?i aceasta
se va vedea în via™a lui, a aceluia care
rãmâne în Hristos; cãci bucuria lui Hristos
va fi împlinitã în El care umblã nu dupã
cele ale firii pãmânte?ti, ci dupã cele ale
Duhului. Declara™iile, mãrturisirile
noastre sunt fãrã valoare dacã noi nu
rãmânem în Hristos; cãci noi nu putem fi
mlãdi™e vii decât numai dacã calitã™ile
vitale ale Vi™ei vor fi din abunden™ã în
noi. ?n cre?tinismul autentic, se vor vedea
caracteristicile Domnului ?i atunci când vom
reflecta farmecul lui Hristos în via™a ?i
caracterele noastre atunci Tatãl ne va iubi
a?a cum iube?te pe Fiul Sãu. Când aceastã
condi™ie este împlinitã în cei care
mãrturisesc a crede adevãrul prezent, atunci
vom vedea o bisericã prosperã, cãci atunci
membrii ei nu vor trãi pentru ei în?i?i, ci
pentru Acela care a murit pentru ei, ?i ei
vor fi mlãdi™e înfloritoare ale Vi™ei celei
vii. (ST, 18 aprilie, 1892)
9.
10.vezi E. G. White cu referire la Matei
24,23. 24.
11. 11 (Fapte 2,28). Lumina aduce bucurie.
Când lumina cerului strãluce?te asupra
instrumentului omenesc, înfã™i?area sa va
exprima bucuria lãuntricã a Domnului.
Absen™a Domnului Hristos din suflet face ca
oamenii sã fie tri?ti ?i cu o minte ce
ridicã îndoieli. Este lipsa Domnului Hristos
care face ca înfã™i?area sã fie tristã ?i
via™a lor un pelerinaj de priveli?ti.
Bucuria este nota principalã a Cuvântului
Dumnezeu pentru to™i cei care ?l primesc. De
ce? Pentru cã ei au Lumina vie™ii. Lumina
aduce bucurie ?i fericire ?i aceastã bucurie
este exprimatã în via™ã ?i în caracter. (MS
96, 1896)
12.Vezi E. G. White cu referire le Ioan
13,34.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22. 22 (Ioan 5,40; Luca 12,48): Nici o
prevedere pentru orbire voitã (Ioan 15,22).
Aceia care au ocazia sã audã adevãrul ?i cu
toate acestea nu fac nici un efort sã-l
asculte sau sã-l în™eleagã, gândesc cã, dacã
nu aud, ei nu vor fi rãspunzãtori, nu vor fi
judeca™i ca fiind vinova™i înaintea lui
Dumnezeu la fel cu cei care au ascultat ?i
l-au respins. Nu va fi nici o scuzã pentru
cei care aleg sã meargã în rãtãcire, atunci
când ei ar putea sã în™eleagã ce este
adevãrul. Prin suferin™ele ?i moartea Sa,
Domnul Hristos a fãcut ispã?ire pentru toate
pãcatele fãcute din ne?tiin™ã, dar nu este
nici o prevedere pentru orbirea voitã… Noi
nu vom fi fãcu™i rãspunzãtori pentru lumina
care n-a ajuns pânã la în™elegerea noastrã,
dar pentru aceea cãreia noi i-am rezistat ?i
am refuzat-o, am respins-o, vom fi
rãspunzãtori. Un om nu poate aprecia
adevãrul care nu i-a fost niciodatã
prezentat, ?i de aceea, el nu poate sã fie
condamnat pentru lumina pe care nu a avut-o
niciodatã. Dar dacã el a avut ocazia sã audã
solia, ?i sã cunoascã adevãrul ?i cu toate
acestea refuzã sã foloseascã ocazia, el se
va afla în numãrul acelora cãrora Domnul
Hristos le va spune: „?i nu vre™i sã veni™i
la Mine ca sã ave™i via™ã. ” Aceia care în
mod voit se a?eazã unde nu vor avea ocazia
sã audã adevãrul, vor fi socoti™i printre
cei care au auzit adevãrul dar care în mod
persistent s-au opus dovezilor lui. (RH, 25
aprilie, 1893) Lumina care l-a luminat îl
va condamna. Nimeni nu va fi condamnat
pentru cã n-a dat ascultare luminii ?i cuno?
tin™ei pe care ei n-au avut-o niciodatã ?i
pe care n-au putut s-o ob™inã. Dar mul™i
refuzã sã asculte adevãrul ce le este
prezentat de cãtre trimi?ii Domnului
Hristos, pentru cã ei doresc sã se
conformeze standardului lumii, ?i adevãrul
care a ajuns la în™elegerea lor, lumina care
a strãlucit în suflet, îi va condamna în
ziua judecã™ii. (RH, 25 nov. 1884) Judecat
dupã lumina avutã. Oamenii nu vor fi
judeca™i pentru lumina pe care nu au avut-o
niciodatã. Dar cei care au pãzit duminica, a
cãror aten™ie a fost atrasã asupra acestei
rãtãciri, dar care nu ?i-au deschis ochii sã
priveascã lucrurile minunate ale Legi, vor
fi judeca™i dupã lumina pe care au avut-o.
(RH, 13 sept. 1898)
23.
24.
25.
26.27. Vezi E. G. White cu referire la Fapte
1,8.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.Vezi E. G. White cu referire la Fapte
1,11.
1. Ilustra™ia privind mijlocirea lui Isus în
Sanctuarul ceresc. Acest capitol con™ine
rugãciunea de mijlocire înãl™atã de Domnul
Hristos Tatãlui Sãu, chiar înainte de
judecata ?i crucificarea Sa. Aceastã
rugãciune este o lec™ie cu privire la
mijlocirea pe care Mântuitorul avea sã o
sãvâr?eascã dincolo de perdea, atunci când
marele Lui sacrificiu în favoarea oamenilor,
oferindu-Se pe Sine, avea sã fie adus la
îndeplinire. Mijlocitorul nostru a dat
ucenicilor Sãi aceastã ilustra™ie a
mijlocirii Sale în sanctuarul ceresc în
favoarea tuturor acelora care vor veni la El
în smerenie ?i umilin™ã, golindu-se de tot
egoismul ?i crezând în puterea Sa de a
mântui. (MS 29, 1906) 1-6. Rugãciunea
dinaintea Ghetsemanilor (Ioan 17,1-6).
Aceasta a fost ultima rugãciune a Domnului
Hristos cu ucenici Sãi. Ea a fost adusã
chiar înainte ca El sã intre în grãdina
Ghetsemani, acolo unde avea sã fie trãdat ?i
prins. Când a ajuns în Ghetsemani, El a
cãzut cu fa™a la pãmânt în agonie ?i durere.
Ce a cauzat agonia Sa? Greutatea pãcatelor
lumii întregi apãsa asupra sufletului Sãu.
Studiind aceastã rugãciune sã nu uitãm cã ea
a fost înãl™atã chiar înaintea acestei
experien™e, chiar înainte de trãdarea ?i
judecarea Sa, atunci a fost rostite aceste
cuvinte. (MS 52, 1904)
2.3. Rela™ia Tatãlui cu Fiul. Capitolul 17
din Ioan vorbe?te deschis despre
personalitatea lui Dumnezeu ?i a Domnului
Hristos, cum ?i a rela™iei lor unii cu
al™ii. „Tatã, a sosit ceasul”, a spus Domnul
Hristos. „Proslãve?te pe Fiul Tãu, ca ?i
Fiul Tãu sã Te proslãveascã pe Tine” (Ioan
17,23; 3,5-11). Aici este personalitatea ?i
individualitatea. (MS 124, 1903)
3. 3 (Vezi E. G. White cu referire la Ioan
1,4; Rom. 11,33) A cunoa?te pe Hristos
înseamnã sã trãie?ti, sã pui în practicã
cuvintele Sale (Ioan 17,3). Aceste cuvinte
înseamnã foarte mult. Numai prin cunoa?terea
Domnului Hristos noi putem cunoa?te pe
Dumnezeu. Trimisul lui Dumnezeu cheamã pe
to™i cã asculte aceste cuvinte. Ele sunt
cuvintele lui Dumnezeu ?i to™i trebuie sã le
dea ascultare; cãci dupã ele, ei vor fi
judeca™i. A cunoa?te pe Hristos în mod
salvator, înseamnã sã fii vitalizat prin
cunoa?terea spiritualã ?i prin practicarea
cuvintelor Sale. Fãrã aceasta, toate
celelalte sunt fãrã valoare. (ST, 27 ian.
1898)
4. 4-10. Glorificat în cei care cred. ?n
rugãciunea de mijlocire a Domnului Hristos
înãl™atã Tatãlui Sãu, El sus™inea cã a
împlinit condi™iile ce fãcea obligatorie din
partea Tatãlui împlinirea pãr™ii ce-I
revenea din contractul fãcut în ceruri cu
privire la omul cãzut. El S-a rugat: „Am
sfâr?it lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o
fac. ” (Adicã El ?i-a lucrat un caracter
desãvâr?it pe pãmânt ca un exemplu pe care
oamenii sã-L urmeze). „?i acum, Tatã,
proslãve?te-Mã la Tine ?nsu™i cu slava pe
care o aveam la Tine înainte de a fi lumea.
” ?n aceastã rugãciune, El merge mai înainte
spunând ce se cuprinde în lucrarea pe care a
sfâr?it-o ?i prin care i-au fost da™i to™i
cei care cred în Numele Sãu. El aprecia atât
de mult aceastã recompensã încât a uitat
chinul, suferin™a care L-a costat
rãscumpãrarea omului cãzut. El S-a declarat
glorificat în cei care cred în El. Biserica,
în Numele Sãu, trebuia sã ducã la o
glorioasã desãvâr?ire lucrarea pe care El a
început-o; ?i când aceastã bisericã va fi în
final rãscumpãratã în paradisul lui
Dumnezeu, El va privi la truda sufletului
Sãu ?i va fi mul™umit. De-a lungul ve?
niciei, o?tirea celor rãscumpãra™i va fi
principala Sa glorie. (3 SP, 260,261)
5. 5. Vãlul sã fie dat la o parte (Ioan
17,1-5). Domnul Hristos nu Se ruga pentru
manifestarea slavei naturii umane, pentru cã
natura aceastã umanã nu a existat niciodatã
în preexisten™a Sa. El se ruga tatãlui Sãu
cu privire la slava pe care o avea în
unitatea Sa cu Dumnezeu, Tatãl. Rugãciunea
Sa este aceea a unui mijlocitor; favoarea pe
care El o cerea era manifestarea acelei
slave sau glorii divine pe care El o avea
atunci când era una cu Dumnezeu Tatãl. Sã se
rupã perdeaua a spus El ?i slava Mea sã
strãluceascã - slava pe care Eu o aveam la
Tine mai înainte ca lumea sã fi existat.
(ST, 10 mai 1899) 5. 24 (Evrei 1,6; 1Ioan
2,1; Vezi E. G. White cu referire la Ioan
20,16. 17; Evrei 3,1-3). Reinstalarea
publicã a Domnului Hristos. Rugãciunea
Domnului Hristos a fost ascultatã. El a fost
glorificat cu slava pe care o avea la Tatãl
Sãu mai înainte de a fi lumea. Dar în
mijlocul acestei slave, Domnul Hristos nu
pierde din vedere pe cei ai Sãi de pe acest
pãmânt care trudesc din greu ?i se luptã. El
are o cerere pe care o face Tatãlui Sãu. El
face semn o?tilor cere?ti sã se dea înapoi
pânã când ajunge în prezen™a directã a lui
Iehova ?i apoi prezintã cererea Lui în
favoarea celor ale?i ai Lui. „Tatã”, a spus
El, „vreau ca acolo unde sunt Eu, sã fie
împreunã cu Mine ?i aceia pe care Mi i-ai
dat Tu. ” ?i Tatãl declarã atunci: „To™i
îngerii lui Dumnezeu sã-I Se închine. ” O?
tile cere?ti se plecã înaintea Sa ?i înal™ã
cântul lor, cântul biruin™ei ?i al bucurie.
Slava înconjoarã pe ?mpãratul cerului ?i a
fost privitã de toate fiin™ele cere?ti. Nici
un cuvânt nu poate descrie scena ce a avut
loc atunci când Fiul lui Dumnezeu a fost în
mod public reinstalat în acel loc de slavã ?
i onoare pe care El, în mod voluntar, le-a
pãrãsit atunci când a devenit om. ?i astãzi
Domnul Hristos glorificat este totu?i
fratele nostru, Apãrãtorul nostru în cur™ile
cere?ti. (ST 10 mai 1899)
6.O mare onoare. Ce glorioasã recomandare!
„Ei au pãzit cuvântul Tãu”. Va fi o mare
onoare ca aceste cuvinte sã fie rostite în
dreptul nostru. Dar prea adesea intervine
eul; acesta se luptã pentru suprema™ie. (MS
52, 1904)
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17. 17. Mul™umirea de sine nu este sfin™ire.
„Sfin™e?te-i prin adevãrul Tãu; Cuvântul Tãu
este adevãrul”. Un sim™ãmânt plãcut
satisfãcut de sine nu este o dovadã de
sfin™ire. Un raport credincios este pãstrat
despre toate faptele fiilor oamenilor. Nimic
nu poate fi ascuns de ochii Celui Prea ?nalt
?i Sfânt, care este din ve?nicie. Unii fac
pe Domnul Hristos sã Se ru?ineze de
nãscocirile, planurile ?i proiectele lor.
Dumnezeu nu aprobã comportamentul lor; cãci
Domnul Isus nu este onorat de spiritul ?i de
faptele lor. Ei uitã cuvintele apostolului:
„Cãci am ajuns o priveli?te pentru lume,
îngeri ?i oameni” (1Cor. 4,9) (MS 159, 1903)
?ncercarea lui Adam adusã în dreptul
tuturor. Legea lui Dumnezeu este unicul mare
standard dupã care se va mãsura caracterul
fiecãrui om în ziua cea mare a lui Dumnezeu.
Rugãciunea Domnului Hristos a fost: „Sfin™e?
te-i prin adevãrul Tãu, Cuvântul Tãu este
adevãrul”. De aceea, sfin™irea Duhului lui
Dumnezeu asupra inimii, conduce pe oameni sã
umble pe calea poruncilor lui Dumnezeu.
Acela?i test, aceea?i încercare pe care
Dumnezeu a adus-o asupra lui Adam în Eden,
va fi adusã asupra fiecãrei familii omene?
ti. Ascultarea de Dumnezeu a fost cerutã lui
Adam ?i noi suntem în aceea?i situa™ie în
care el a fost ?i anume de a avea o a doua
încercare, pentru a vedea dacã noi luãm
aminte la vocea lui Satana ?i nu ascultãm pe
Dumnezeu, sau luãm aminte la Cuvântul lui
Dumnezeu ?i ascultãm. (RH, 19 iunie, 1890)
(1Tes. 4,3; 2Tim. 3,16). Manualul sfin™irii.
Biblia este standardul dupã care vor fi
testa™i, pu?i la probã to™i cei care pretind
cã sunt sfin™i. Domnul Isus S-a rugat ca
ucenicii Sãi sã poatã fi sfin™i™i prin
adevãr, ?i El a spus: „Cuvântul Tãu este
adevãrul”, în timp ce psalmistul declarã:
„Legea Ta este adevãrul”. To™i cei pe care
Dumnezeu îi conduce vor da pe fa™ã un mare
respect ?i interes fa™ã de Sfânta Scripturã,
în care se face auzitã vocea Sa. Biblia ar
fi pentru ei „de folos ca sã înve™e, sã
mustre, sã îndrepte, sã dea în™elepciune în
neprihãnire, pentru ca omul lui Dumnezeu sã
fie desãvâr?it ?i cu totul destoinic pentru
orice lucrare bunã. ” „?i ve™i cunoa?te dupã
roadele lor. ” Nu avem nevoie de alte dovezi
pentru a judeca sfin™enia oamenilor; dacã se
tem ca nu cumva ei sã nu asculte de întreaga
voie a lui Dumnezeu, dacã ei ascultã cu
aten™ie de vocea Sa, încrezându-se în
în™elepciunea Sa ?i fãcând din Cuvântul Sãu
sfãtuitorul lor atunci în timp ce nu se
mândresc cu bunãtatea lor superioarã, putem
fi totu?i siguri cã ei cautã sã ob™inã
desãvâr?irea caracterului cre?tin. Dar dacã
cei ce pretind sfin™irea dau de în™eles cã
lor nu li se mai cere sã cerceteze
Scriptura, nu trebuie sã ezitãm sã declarãm
cã sfin™enia lor este falsã. Ei înva™ã dupã
propria lor în™elegere, în loc sã se
conformeze voin™ei lui Dumnezeu. (RH, 5 oct.
1886) Ascultarea de cerin™ele lui Dumnezeu.
Adevãrul a?a cum este el în Isus, înseamnã
ascultarea de fiecare precept al lui Iehova.
Este o lucrarea a inimi. Sfin™irea biblicã
nu este sfin™irea falsã de astãzi, care nu
studiazã Scripturile, ci se încred în
sentimente bune ?i îndemnuri, mai degrabã
decât sã caute adevãrul ca dupã o comoarã
ascunsã. Sfin™irea biblicã înseamnã sã cuno?
ti cerin™ele lui Dumnezeu ?i sã ascul™i de
ele. Existã un cer curat ?i sfânt pãstrat
pentru aceia care pãzesc poruncile lui
Dumnezeu. El meritã efortul perseverent,
neobosit al unei vie™i întregi. Satana este
?i la stânga ?i la dreapta; el este înaintea
?i în spatele tãu; el are o por™ie de pove?
ti gãtite pentru fiecare suflet care nu
iube?te adevãrul a?a cum este el în Isus.
Nimicitorul este asupra ta pentru a paraliza
fiecare efort al tãu. Dar existã o coroanã a
vie™ii care trebuie câ?tigatã; o via™ã ce se
mãsoarã cu via™a lui Dumnezeu. (MS 53, 1897)
Dacã este primit, adevãrul este capabil de o
extindere continuã ?i de noi dezvoltãri. El
va cre?te în strãlucire în timp ce îl privim
?i cre?te în înãl™ime ?i profunzime, pe
mãsurã ce nãzuim sã-l pricepem. Astfel el ne
va înãl™a la standardul desãvâr?irii, ?i ne
va da credin™ã ?i încredere în Dumnezeu,
tãria noastrã pentru lucrarea care stã
înaintea noastrã. (MS 153, 1898) (Evrei
4,12) Nu o umblare lini?titã pe ceva moale.
Adevãrul este adevãr. El nu trebuie învelit
sau înve?mântat în podoabe frumoase, pentru
ca înfã™i?area exterioarã sã fie admiratã. ?
nvã™ãtorul trebuie sã facã adevãrul clar ?i
puternic în™elegerii ?i con?tiin™ei.
Cuvântul este o sabie cu douã tãi?uri, care
taie în ambele direc™ii. Pe el nu se merge
a?a cum am merge cu ni?te papuci moi de
casã. Sunt multe cazuri în care oamenii
care au apãrat pe cre?tini împotriva
scepticilor ?i-au pierdut, dupã aceea,
mântuirea în hã™i?ul scepticismului. Ei au
contractat malaria ?i au murit din punct de
vedere spiritual. Ei au avut argumente
puternice pentru adevãr ?i multe dovezi
exterioare, dar ei nu au avut o credin™ã
statornicã în Hristos. O, sunt mii ?i mii de
a?a numi™i cre?tini care nu au studiat
niciodatã Biblia. Studia™i Cuvântul sfânt cu
rugãciune, pentru binele vostru personal.
Când auzi™i Cuvântul viului predicator, dacã
el are o vie legãturã cu Dumnezeu, vei
constata cã Duhul ?i cuvântul se
armonizeazã. Vechiul ?i Noul Testament sunt
legate laolaltã prin încheieturile de aur
ale lui Dumnezeu. Avem nevoie sã ne
familiarizãm cu Scripturile Vechiului
Testament. Faptul cã Dumnezeu nu se schimbã
trebuie vãzut foarte clar; asemãnarea cu
modul în care El S-a purtat cu poporul Sãu
din vechea dispensa™iune ?i în prezent
trebuie sã fie studiatã…. Prin lucrarea
Duhului Sfânt, adevãrul este fixat în minte
?i scris în inima cercetãtorului silitor ?i
temãtor de Dumnezeu. ?i nu numai cã el este
binecuvântat printr-o astfel de muncã; dar
cei cãrora el le transmite adevãrul ?i
pentru care într-o zi el trebuie sã dea
socotealã, sunt de asemenea, mult
binecuvânta™i. Cei care fac din Dumnezeu
sfãtuitorul lor, culeg cel mai pre™ios
seceri?, în timp ce strâng grâul de aur al
adevãrului din Cuvântul Sãu; cãci
Instructorul ceresc este aproape de ei.
Acela care ob™ine calificarea pentru slujire
în felul acesta va fi îndreptã™it la
binecuvântãrile promise aceluia care
întoarce pe mul™i la neprihãnire. (RH, 20
aprilie, 1897)
18.
19.
20. 20. 21 (Mat. 25,14. 15; Marcu 13,34)
Unitate în diversitate (Ioan 17,20. 21).
Despre ce fel de unire se vorbe?te în aceste
cuvinte? Unitate în diversitate. Mintea
noastrã nu aleargã toatã pe acela?i canal ?i
nouã nu ni s-a dat la to™i aceea?i lucrare.
Dumnezeu a dat fiecãrui om lucrarea Sa în
armonie cu diferitele lui capacitã™i. Sunt
diferite feluri de lucrãri ce trebuie
fãcute, ?i este nevoie de lucrãtori ce au
diferite daruri sau capacitã™i. Dacã inimile
noastre sunt umile, dacã noi am învã™at în ?
coala lui Hristos sã fim blânzi ?i smeri™i,
atunci putem sã lucrãm împreunã cu to™ii pe
calea cea îngustã, ce ne-a fost arãtatã. (MS
52, 1904) 20-23. Nici o distrugere a
personalitã™ii. Domnul Hristos este una cu
Tatãl, dar Domnul Hristos ?i Dumnezeu sunt
douã persoane distincte. Citi™i rugãciunea
Domnului Hristos din capitolul 17 al
Evangheliei lui Ioan, ?i ve™i gãsi acest
lucru foarte clar scos în eviden™ã. Cât de
serios S-a rugat Mântuitorul ca ucenicii Sãi
sã poatã fi una cu El, a?a cum El este una
cu Tatãl. Dar unitatea care trebuie sã
existe între Domnul Isus ?i urma?ii Sãi, nu
nimice?te personalitatea nici unuia. Ei
trebuie sã fie una cu El, a?a cum El este
una cu Tatãl (RH, 1 iunie, 1905). (Ioan
17,20-23). Ce declara™ie minunatã! Aceastã
unitate ce a existant între Domnul Hristos ?
i ucenicii Sãi n-a distrus personalitatea
niciunuia dintre ei. ?n minte, scop, în
caracter, ei sunt una; dar nu în persoanã. ?
mpãrtã?indu-se de Duhul lui Dumnezeu,
conformându-se Legii lui Dumnezeu, omul
devine pãrta? de naturã divinã. Domnul
Hristos aduce pe ucenicii Sãi într-o unire
vie cu El ?i cu Tatãl. Prin lucrarea Duhului
Sfânt asupra min™ii omene?ti, omul estre
fãcut desãvâr?it în Hristos. Unitatea cu
Hristos stabile?te o legãturã a unitã™ii a
unuia cu altul. Aceastã unitate este dovada
cea mai convingãtoare pentru lume a
maiestã™ii ?i virtu™ii Domnului Hristos, cum
?i a puterii Sale de a ierta pãcatele. (MS
111, 1903)
21.
22.
23.
24. 24 (Vezi E. G. White cu referire la Ioan
20,16. 17). ?n armonie cu legãmântul
fãgãduin™ei. O, cât de mult tânje?te Capul,
Conducãtorul divin sã aibã biserica Sa cu
Sine! Ei au avut comuniune cu El în
suferin™ele ?i umilin™a Sa ?i este bucuria
Lui cea mai mare aceea de a-i avea cu Sine,
ca sã fie pãrta?i de slava Sa. Domnul
Hristos cere sã I se acorde privilegiul de a
avea biserica Sa cu Sine. „Vreau ca acolo
unde sunt Eu, sã fie împreunã cu Mine ?i
aceia pe care Mi i-ai dat Tu. ” A-i avea cu
El este în armonie cu legãmântul fãgãduin™ei
?i în în™elegerea cu Tatãl Sãu. (RH, 17 oct.
1893)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13. Vezi E. G. White cu referire la Mat.
26,3. 14. Vezi E. G. White cu referire la
Mat. 26,57.
14.Vezi E. G. White cu referire la Ioan
11,50. 51.
15.
16.
17.
18.
19.
20.21. Douã cãi de a lucra (Ioan 18,20. 21).
Domnul Isus avea sã punã în contrast felul
Sãu de lucru cu acela al acuzatorilor Sãi.
Aceastã arestare a Lui în miez de noapte de
cãtre o gloatã, aceastã crudã batjocorã ?i
maltratare chiar mai înainte de a fi acuzat
sau condamnat, a fost felul lor de
comportare ?i nu al Lui. Lucrarea Sa a fost
deschisã tuturor. El nu a avut nimic în
învã™ãtura Lui pe care sã-l fi ™inut ascuns.
?n felul acesta, El a mustrat pozi™ia lor ?i
a demascat ipocrizia saducheilor. (MS 51,
1897)
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.40. Vezi E. G. White cu referire la Mat.
27,15-26.
35.
36.
37.Domnul Hristos a rostit adevãrul cu
prospe™imea unei noi descoperiri. Adevãrul
nu a lâncezit pe buzele Sale, niciodatã nu a
suferit în mâinile Sale din cauza unei lipse
a unei desãvâr?ite ascultãri de cerin™ele
lui. „Da, Eu pentru aceasta M-am nãscut” a
declarat Domnul Hristos, „?i am venit în
lume, ca sã mãrturisesc despre adevãr”. ?i
principiile cele mari ale adevãrului cãdeau
de pe buzele Lui cu prospe™imea unei noi
descoperiri. Adevãrul era rostit de El cu un
zel propor™ional cu importan™a lui infinitã
?i cu rezultatele viitoare ce depindeau de
succesul lui. (MS 49, 1898)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.Responsabilitatea lui Pilat (Ioan 19,10).
„Am puterea”. Spunând aceasta, Pilat a
arãtat cã el este rãspunzãtor pentru
condamnarea Domnului Hristos, pentru
biciuirile pline de cruzime pentru insultele
adresate Lui mai înainte de a se putea
dovedi cã se poate re™ine ceva împotriva
Lui. Pilat a fost ales ?i numit sã
administreze dreptatea, dar el nu a
îndrãznit sã facã lucrul acesta. Dacã el ar
fi exercitat puterea pe care pretindea cã o
are, ?i pe care i-o dãdea pozi™ia sa, dacã
ar fi protejat pe Domnul Hristos, atunci el
nu ar mai fi fost fãcut rãspunzãtor pentru
moartea Sa. Domnul Isus Hristos ar fi fost
crucificat dar Pilat nu ar fi fost fãcut
rãspunzãtor. (RH, 23 ian. 1900)
11.
12.
13.
14.15. vezi E. G. White cu referire la Matei
27,22. 23.
15. 15. Ultima speran™ã pierdutã. Ce mare a
fost durerea Domnului Hristos vãzând pe
iudei fixându-?i destinul în afara
mântuirii. Numai El singur putea în™elege
semnifica™ia respingerii, trãdãrii ?i
condamnãrii Fiului lui Dumnezeu. Ultima Lui
nãdejde pentru na™iunea iudaicã s-a dus.
Nimic nu putea sã schimbe sau sã înlãture
prãbu?irea ei. Prin reprezentan™ii na™iunii,
Dumnezeu a fost negat ca Conducãtor al lor.
Declara™ia plinã de blasfemie a fost auzitã
de lumile necãzute, de întreg Universul
ceresc: „Noi nu avem alt împãrat decât pe
Cezarul. ” Dumnezeul cerului a luat act de
alegerea lor. El le-a oferit ocazia sã se
pocãiascã, dar ei nu au vrut. Patruzeci de
ani mai târziu, Ierusalimul a fost nimicit ?
i puterea romanã stãpânea peste popor. Apoi,
ei nu au mai avut nici un eliberator. Ei nu
au mai avut alt împãrat decât pe Cezarul. De
aici înainte, na™iune iudaicã, ca na™iune, a
fost asemenea unei mlãdi™e ruptã din butucul
viei - o ramurã moartã, lipsitã de roade,
care sã fie strânse ?i puse pe foc - din
™arã în ™arã, în lumea întreagã, din secol
în secol, moartã - moartã în gre?eli ?i
pãcate - fãrã Mântuitor. (YI, 1 feb. 1900)
16. Vezi E. G. White cu referire la Matei
27,25. 26.
16.Reac™ii la condamnarea Domnului Isus.
Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost dat mul™imii
ca sã fie crucificat. Cu strigãte de triumf
ei au dus pe Mântuitorul afarã departe spre
Golgota. Vestea condamnãrii Lui s-a
rãspândit în tot Ierusalimul, lovind cu
teroare ?i chin sufletesc mii de inimi, dar
aducând o bucurie rãutãcioasã multora dintre
cei care au fost mustra™i de învã™ãturile
Lui. (MS, nedatat, 127)
17.
18.Vezi E. G. White cu referire la Matei
27,38.
19.Vezi E. G. White cu referire la Matei
27,37.
20.
21.
22.
23.
24.
25. 25-27. Ioan ?i Maria s-au reîntors.
Domnul Hristos, purtând pãcatele lumii,
pãrea cã este pãrãsit; dar El nu a fost
lãsat în totul singur. Ioan stãtea lângã
cruce. Maria în durerea ?i chinul ei le?
inase, ?i Ioan a luat-o acasã la el, departe
de scena aceea sfâ?ietoare. Dar el a vãzut
cã sfâr?itul era aproape ?i atunci el a
adus-o acolo, lângã cruce. (MS 45, 1897)
26.
27.
28.
29.
30. 30 (Vezi E. G. White cu referire la Mat.
27,45. 46. 50). ?n™elegerea a fost pe deplin
împlinitã, respectatã. Când Domnul Hristos a
rostit aceste cuvinte, El S- a adresat
Tatãlui Sãu. Domnul Hristos nu a fost singur
fãcând aceste mare sacrificiu. A fost
împlinirea, realizarea legãmântului fãcut
între Tatãl ?i Fiul, mai înainte de
întemeierea lumii. Strângându-?i mâinile ei
au intrat într-un legãmânt solemn, ?i anume
cã Domnul Hristos va deveni înlocuitorul ?i
che?azul neamului omenesc, dacã ei aveau sã
biruiascã sofistãriile lui Satana. ?nvoiala
a fost pe deplin împlinitã. Punctul
culminant a fost atins. Domnul Hristos a
avut con?tien™a faptului cã El a împlinit la
literã în™elegerea, legãmântul pe care l-a
fãcut. ?n moarte, El a fost mai mult decât
biruitor. Pre™ul rãscumpãrãrii a fost
plãtit. (MS 111, 1897) Ultima legãturã de
simpatie tãiatã. Când Domnul Hristos a
strigat: „S-a sfâr?it”, întreg cerul a
triumfat. Controversa, lupta dintre Domnul
Hristos ?i Satana cu privire la aducerea la
îndeplinire a planului de mântuire a luat
sfâr?it. Spiritul lui Satana ?i lucrãrile
lui au prins rãdãcini adânci în sentimentele
?i afec™iunile copiilor oamenilor. Ar fi
însemnat moartea lumii dacã Satana ar fi
ajuns la putere. Ura implacabilã pe care el
a sim™it-o împotriva Fiului lui Dumnezeu a
fost manifestatã în felul sãu de a-L trata
în timp ce El se afla în lume. Trãdarea
Domnului Hristos, procesul ?i crucificarea
Sa, toate acestea au fost planificate de
cãtre vrãjma?ul Sãu cãzut. Ura sa a fost
manifestatã în moartea Fiului lui Dumnezeu,
?i a a?ezat pe Satana acolo unde adevãratul
sãu caracter diavolesc a fost manifestat,
dat pe fa™ã înaintea tuturor inteligen™elor
create care nu au cãzut prin pãcat. ?ngerii
cei sfin™i au fost îngrozii de faptul cã
unul din numãrul lor a putut cãdea atât de
jos încât sã fie capabil de o astfel de
cruzime. Fiecare sentiment de simpatie sau
milã pe care ei l-au avut totdeauna pentru
Satana în exilul sãu, s-a stins în inimile
lor. Cã invidia sa a putut sã fie
manifestatã într-o astfel de rãzbunare
asupra unei persoane nevinovate a fost
suficientã pentru a-l dezbrãca de haina de
luminã cereascã ce ?i-a asumat-o ?i sã dea
pe fa™ã diformitatea hidoasã ce era sub ea;
dar, a manifesta un a?a rãu împotriva Fiului
divin al lui Dumnezeu, care a avut o
lepãdare de sine nemaiîntâlnitã ?i dragoste
pentru creaturile Sale fãcute dupã chipul
Sãu, încât a venit din ceruri ?i a luat
natura lor cãzutã, a constituit crima cea
mai hidoasã împotriva cerului care a fãcut
pe îngeri sã se scuture cu groazã ?i sã rupã
pentru totdeauna ?i ultima legãturã de
simpatie existentã între Satana ?i lumea
cerului. (3SP, 189, 184) (Mat. 27,51)
Satana a cãzut ca un fulger. Când Domnul
Hristos a strigat: „S-a sfâr?it”, mâna
nevãzutã a lui Dumnezeu a rupt stofa ce
puternicã din care era fãcutã perdeaua
templului, de sus pânã jos. Calea spre
Sfânta sfintelor s-a arãtat. Dumnezeu ?i-a
plecat capul satisfãcut. Acum, dreptatea ?i
mila Sa puteau sã se contopeascã. El putea
fi drept ?i totu?i sã îndreptã™eascã pe to™i
cei care vor crede în Hristos. El a privit
asupra victimei ce murea pe cruce ?i a spus:
„S-a sfâr?it. Neamul omenesc va avea o nouã
încercare. ” Pre™ul rãscumpãrãrii a fost
plãtit ?i Satana a cãzut ca un fulger din
cer. (MS 111, 1897)
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.39. Vezi E. G. White cu referire la Mat.
27,38)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16. 17 (Ioan 17,24; Is. 13,12; Mat.
28,18; Evrei 1,6) Contractul, legãmântul
ratificat. (Ioan 20,16. 17). Isus a refuzat
sã primeascã închinarea poporului Sãu pânã
când n-a ?tiut cã jertfa Sa a fost acceptatã
de cãtre Tatãl ?i pânã când nu a primit
asigurarea din partea lui Dumnezeu cã ispã?
irea Sa fãcutã pentru pãcatele poporului Sãu
nu a fost pe deplin satisfãcãtoare ?i amplã,
?i cã prin sângele Sãu ei pot sã ob™inã
via™a ve?nicã. Domnul Isus S-a suit imediat
la cer ?i S-a prezentat personal înaintea
tronului lui Dumnezeu arãtând semnele ru?
inii ?i cruzimii de pe fruntea Sa, de pe
mâinile ?i picioarele Sale. Dar El a refuzat
sã primeascã coroana slavei ?i haina
împãrãteascã ?i El a refuzat de asemenea,
adorarea - închinarea îngerilor, a?a cum a
refuzat ?i închinarea Mariei pânã când Tatãl
a fãcut cunoscut faptul cã jertfa Sa a fost
primitã. El a avut, de asemenea, o cerere
cu privire la cei ale?i ai Sãi de pe pãmânt.
El a dorit ca legãtura cu ei sã fie în mod
clar definitã, astfel încât cei rãscumpãra™i
ai Sãi sã fie de atunci înainte sus™inu™i pe
calea spre ceruri ?i spre Tatãl Sãu.
Biserica Sa trebuie sã fie îndreptã™itã ?i
acceptatã mai înainte ca sã poatã accepta
onoarea cerului. El a declarat cã este
voin™a Sa ca acolo unde este El, sã fie ?i
biserica Sa; dacã El trebuia sã aibã slava,
atunci ?i poporul Sãu trebuia sã se împãrtã?
eascã din ea. Aceia care suferã împreunã cu
El pe pãmânt, trebuie în final sã domneascã
cu El în ?mpãrã™ia Sa. ?n modul cel mai
explicit Domnul Hristos a pledat pentru
biserica Sa, identificându-?i interesele
Sale cu ale lor ?i apãrând cu iubire ?i cu o
perseveren™ã mai puternicã decât moartea,
drepturile ?i titlurile lor câ?tigate prin
El. Rãspunsul lui Dumnezeu la cererea Lui a
fost fãcut cunoscut în declara™ia: „To™i
îngerii lui Dumnezeu sã I se închine. ”
Fiecare comandant angelic a dat ascultare
mandatului împãrãtesc ?i vrednic, vrednic
este Mielul care a fost junghiat; ?i care
trãie?te din nou ca un Cuceritor triumfãtor
- s-a auzit ca un ecou ce reverbera prin tot
cerul. Mul™imea nenumãratã a cerului s-a
prosternat înaintea Rãscumpãrãtorului.
Cererea Domnului Hristos a fost satisfãcutã,
biserica va fi îndreptã™itã prin El,
reprezentantul ?i capul ei. Acum Tatãl a
ratificat contractul cu Fiul Sãu, ca El sã
fie împãcat cu oamenii ce se pregãtesc ?i
sunt ascultãtori, primindu-i în gra™ia sau
favoarea divinã prin meritele Domnului
Hristos. Domnul Hristos a garantat faptul cã
El va face pe om „mai pre™ios decât aurul
cel mai fin, ?i mai scumpi decât aurul din
Ofir. ” Toatã puterea în cer ?i pe pãmânt
este datã acum Prin™ului vie™ii; ?i totu?i
nici pentru o clipã El nu a uitat pe
sãrmanii Sãi ucenici într-o lume pãcãtoasã,
dar se pregãte?te sã se întoarcã la ei; ca
El sã poatã împãr™i cu ei puterea ?i slava
Sa. ?n felul acesta, Rãscumpãrãtorul
omenirii, prin sacrificiul Sãu, a legat
pãmântul cu cerul, ?i omul mãrginit, finit,
cu Dumnezeul cel infinit. (3SP, 202,203)
17. 17 (Ioan 10,18) Tot ce apar™ine lui
Hristos a rãmas în mormânt. Isus a spus
Mariei: „Nu mã atinge; pentru cã nu M-am
suit încã la Tatãl Meu. ” Când El a închis
ochii în moarte pe cruce, sufletul Domnului
Hristos nu a mers imediat la cer, a?a cum
cred mul™i, cãci altfel cum ar putea fi
adevãrate cuvintele Lui: „Nu M-am suit încã
la Tatãl Meu”? Spiritul Domnului Hristos a
dormit în mormânt, împreunã cu trupul Sãu, ?
i nu ?i-a luat zborul spre ceruri, pentru a
avea acolo o existen™ã separatã ?i a privi
în jos la ucenici Sãi ce, plângând
îmbãlsãmau corpul din care ??i luase zborul.
Tot ceea ce cuprindea via™a ?i inteligen™a
Domnului Isus au rãmas cu trupul Sãu în
mormânt; ?i atunci când El a înviat, a
înviat ca o fiin™ã întreagã; El n-a trebuit
sã-?i cheme spiritul Sãu din ceruri. El avea
puterea sã-?i dea via™a ?i sã o ia din nou.
(3SP, 203,204)
18.
19.
20.
21.22. O pregustare a zilei Cincizecimii.
Actul Domnului Hristos de a sufla Duhul
Sfânt asupra ucenicilor ?i sã le dea pacea
Sa a fost câteva picãturi mai înainte de
ploaia bogatã ce avea sã fie datã în ziua
Cincizecimii. Domnul Isus a imprimat acest
lucru ucenicilor, pentru ca atunci când ei
vor începe sã facã lucrarea ce le-a fost
încredin™atã ei vor în™elege mult mai bine,
mai profund natura acestei lucrãri, cum ?i
modul în care ?mpãrã™ia Domnului Hristos
avea sã fie a?ezatã pe pãmânt. Ei au fost
numi™i sau chema™i sã fie martori ai
Mântuitorului; ei trebuia sã mãrturiseascã
despre ceea ce ei au vãzut ?i auzit despre
învierea Lui; ei trebuia sã repete cuvintele
pline de har care ie?eau de pe buzele Lui.
Ei erau cunoscãtori ai caracterului Lui
sfânt; El era ca un înger stând în soare, ?i
totu?i nu arunca nici o umbrã. Era lucrarea
sfântã a apostolilor, aceea de a prezenta
oamenilor caracterul fãrã patã a Domnului
Hristos ca standard pentru via™a lor.
Ucenicii au fost atât de strâns de intim
asocia™i cu acest model al sfin™irii pentru
cã ei erau, într-o anumitã mãsurã, asemenea
Lui în caracter ?i erau în mod special cel
mai potrivit pentru a face cunoscut lumii
învã™ãturile ?i exemplul Sãu. (3SP, 243,244)
22.
23. 23 (Mat. 16,18. 19; 18,18) Omul nu poate
îndepãrta nici chiar o patã a pãcatului.
Domnul Hristos nu a dat nici un drept
eclesiastic pentru iertarea pãcatului, nici
pentru vinderea de indulgen™e, astfel încât
oamenii sã poatã pãcãtui fãrã sã-?i atragã
neplãcerea lui Dumnezeu, ?i nici nu a dat El
slujitorilor Sãi libertatea de a accepta un
dar sau mitã pentru a acoperi pãcatul,
pentru ca astfel sã poatã scãpa de cenzura
sau pedeapsa meritatã. Domnul Isus a
însãrcinat pe ucenicii Sãi sã predice
iertarea pãcatelor în Numele Sãu, printre
toate na™iunile; dar ei nu erau
împuternici™i sã îndepãrteze nici chiar o
patã a pãcatului de la copiii lui Adam…
Oricine va atrage pe oamenii la sine, ca
fiind unul în care este investitã puterea de
a ierta pãcatele, î?i atrage asupra sa mânia
lui Dumnezeu, pentru cã el îndepãrteazã pe
oameni de la Iertãtorul ceresc în favoarea
unui muritor slab ?i gre?elnic. (3SP,
245,246)
24. 24-29. Blânde™ea a câ?tigat pe Toma.
Domnul Isus, în modul în care a tratat pe
Toma, a dat urma?ilor Sãi o lec™ie cu
privire la modul în care ei trebuie sã
trateze pe cei care au îndoieli cu privire
la adevãrul religios ?i care fac ca aceste
îndoieli sã fie destul de proeminente. El nu
a cople?it pe Toma cu cuvinte de repro? ?i
nici nu a intrat în luptã contradictorie cu
el, ci cu o vãditã bunãvoin™ã ?i blânde™e,
El S-a descoperit celui ce se îndoia. Toma a
luat o pozi™ie foarte ira™ionalã, stabilind
el condi™ia ca sã creadã; dar Isus, prin
iubirea Sa generoasã ?i considera™ia Sa, a
înlãturat toate barierele pe care el le
ridicase. Controversa persistentã rareori va
slãbi necredin™a, ci mai degrabã o va pune
în gardã, gãsind noi scuze ?i sprijin.
Domnul Isus, descoperit în iubirea ?i mila
ca Mântuitor crucificat, va aduce de pe
multe buze împotrivitoare, recunoa?terea lui
Toma: „Domnul meu ?i Dumnezeul meu”. (3Sp,
222)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15-17. Petru a învã™at sã… înve™e. Iatã
pe Petru, care s-a lepãdat de Domnul sãu.
Dupã ce a cãzut ?i a fost convertit, Domnul
Isus i-a spus: „Pa?te mielu?eii Mei”. Mai
înainte ca picioarele lui Petru sã alunece,
el nu avea spiritul blânde™ii cerut pentru a
hrãni mielu?eii; dar dupã ce a devenit
sensibil fa™ã de propriile sale slãbiciuni,
el a ?tiut cum sã înve™e pe cei gre?i™i ?i
cãzu™i; el a putut ca sã se apropie de ei cu
o simpatie plinã de blânde™e ?i a putut
astfel sã-i ajute. (HS, 121) (Luca 22,31.
32) Adevãrata refacere ajunge la rãdãcini.
Petru nu a uitat niciodatã scena dureroasã a
umilirii Sale. El n-a uitat cã s-a lepãdat
de Domnul Hristos ?i a gândit cã, de fapt,
nu era un pãcat prea mare. Totul era pentru
ucenicul gre?it dureros de real. Durerea,
necazul sãu pentru pãcatul comis era a?a de
apãsãtor, de intens cum a fost ?i lepãdarea
sa. Dupã convertirea sa, vechile declara™ii
nu au mai fost fãcute în spiritul ?i modul
vechi…. De trei ori, dupã învierea Sa,
Domnul Hristos a încercat pe Petru: „Simone,
fiul lui Iona”, a spus El, „Mã iube?ti tu
mai mult decât ace?tia?” „Da, Doamne”, Ii-a
rãspuns Petru, „?tii cã Te iubesc”. Isus i-a
zis: „Pa?te mielu?eii Mei”. I-a zis a doua
oarã: „Simone, fiul lui Iona, Mã iube?ti?
„Da, Doamne”, I-a rãspuns Petru, „?tii cã Te
iubesc”. Isus i-a zis: „Pa?te oi™ele Mele. ”
A treia oarã i-a zis Isus: „Simone, fiul lui
Iona, Mã iube?ti?” Petru s-a întristat cã-i
zisese a treia oarã: „Mã iube?ti?” ?i i-a
rãspuns: „Doamne, Tu toate le ?tii, ?tii cã
Te iubesc. Isus i-a zis: Pa?te oile Mele!”
Aceastã întrebare cercetãtoare de inimã era
necesarã în cazul lui Petru ?i este necesarã
?i în cazul nostru. Lucrarea de refacere ,
rena?tere nu va fi niciodatã deplinã dacã nu
se ajunge pânã la rãdãcina rãului. Din nou ?
i din nou mlãdi™ele au fost tãiate, în timp
ce rãdãcina de amãrãciune a fost lãsatã sã
rãsarã din nou ?i sã mânjeascã pe mul™i, dar
trebuie ajuns pânã la profunzimile ascunse
ale rãului, sentimentele morale trebuie
judecate ?i judecate din nou în lumina
prezen™ei divine. Via™a zilnicã va da
mãrturie dacã lucrarea este realã sau nu.
Când pentru a treia oarã, Domnul Isus a spus
lui Petru: „Mã iube?ti?” cercetarea a ajuns
pânã în centrul sufletului. Judecându-se
singur, Petru a cãzut pe Stâncã, spunând;
„Doamne, Tu toate le ?tii; ?tii cã Te
iubesc. ” Aceasta este lucrarea ce stã
înainte fiecãrui suflet care a dezonorat pe
Dumnezeu, ?i a întristat inima Domnului
Hristos, prin tãgãduirea adevãrului ?i a
neprihãnirii. Dacã sufletul ispã?itor îndurã
acest proces al încercãrii, ?i eul nu treze?
te la via™ã pentru a se sim™i rãnit ?i
insultat, jignit de aceastã punere la probã,
cu™itul probator va descoperi cã sufletul
este în adevãr mort fa™ã de eu, dar viu
pentru Dumnezeu. Unii fac afirma™ii cã,
dacã cineva, un suflet se poticne?te ?i
cade, el nu poate niciodatã sã mai recâ?tige
pozi™ia de mai înainte; dar cazul din fa™a
noastrã contrazice acest lucru. Mai înainte
de tãgãduirea sa, Domnul a spus lui Petru:
„Dupã ce te vei întoarce la Dumnezeu, sã
întãre?ti pe fra™ii tãi. ” ?ncredin™ând
slujirii sale sufletele pentru care El ?i-a
dat via™a, Domnul Hristos a dat lui Petru
dovada cea mai puternicã a încrederii Sale
în refacerea sa. ?i el a fost însãrcinat sã
hrãneascã nu numai oile, ci ?i mielu?eii - o
lucrare mult mai lungã ?i mai delicatã decât
lucrarea ce i-a fost datã pânã atunci. Nu
numai cã el trebuia sã prezinte cuvântul
vie™ii altora, dar el trebuia sã fie un
pãstor al turmei. (YI, 22 dec. 1898)
16.
17.
18.19. (Mat. 19,28; 25. 31; Rom. 8,17;
1Petru 4,13) Un Petru transformat (Ioan
21,18-22). Petru era acum destul de umilit
pentru a în™elege cuvintele Domnului Hristos
?i fãrã sã mai punã întrebãri cel care era
cândva un ucenic, nelini?tit, îndrãzne™,
încrezãtor în sine, a devenit supus ?i
smerit cu inima. El a urmat, în adevãr, pe
Domnul lui, pe Domnul de care s-a lepãdat.
Gândul cã Domnul Hristos nu l-a lepãdat a
fost pentru Petru o luminã ?i o mângâiere, a
fost o binecuvântare. El a sim™it cã el
putea sã fie crucificat dacã se considera
astfel, dar lucrul acesta trebuia sã fie cu
capul în jos. ?i el care a fost un pãrta?
atât de apropiat al suferin™elor lui Hristos
va fi, de asemenea, un pãrta? al slavei
Sale, atunci când El „va sta pe tronul
slavei sale. ” (YI, 22 dec. 1898)
1. Cartea Faptelor, învã™ãturã pentru
astãzi. ?ntreaga carte a Faptelor
Apostolilor ar trebui sã se bucure de un
studiu îngrijit. Ea e plinã de învã™ãturã
pre™ioasã; ea relateazã experien™e din
lucrarea de evanghelizare, de ale cãror
învã™ãturi avem nevoie în lucrarea noastrã
de astãzi. Aceasta e o istorie minunatã; se
ocupã cu cea mai înaltã educa™ie, pe care
trebuie sã o primeascã elevii din ?colile
noastre. (Scrisoarea 100, 1909) 1-5 (Luca
1,1-4): Autorul cãr™ii Faptele Apostolilor.
Luca, scriitorul Faptelor ?i Teofil, cãruia
îi este adresatã, fuseserã în plãcutã
asociere. De la Luca, Teofil primise multã
învã™ãturã ?i multã luminã. Luca fusese
învã™ãtorul lui Teofil ?i el încã mai sim™ea
o rãspunderea pentru a-l dirija ?i a-l
instrui ?i pentru a-l sus™ine ?i proteja în
lucrarea lui. La data aceea, se obi?nuia ca
un scriitor sã trimitã manuscrisul sãu la
cineva pentru examinare ?i criticare. Luca a
ales pe Teofil, ca un bãrbat în care avea
încredere pentru a sãvâr?i aceastã lucrare
importantã. el mai întâi atrage aten™ia lui
Teofil la relatarea vie™ii lui Hristos a?a
cum e datã în cartea lui Luca, care, de
asemenea, fusese adresatã de acela?i
scriitor lui Teofil (Fapte 1,1-5)… ?
nvã™ãturile lui Hristos urmau sã fie
pãstrate în manuscrise ?i în cãr™i. (MS 40,
1903).
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7. 8. Predica™i Evanghelia simplã, nu
specula™ii senza™ionale. Ucenicii erau
nerãbdãtori sã cunoascã timpul exact pentru
descoperirea împãrã™iei lui Dumnezeu, dar
Isus le spune cã ei nu pot cunoa?te
timpurile ?i vremurile; deoarece Tatãl nu
le-a descoperit. A în™elege când urma sã fie
restatornicitã ?mpãrã™ia lui Dumnezeu nu era
lucrul de cea mai mare importan™ã ca ei sã-l
cunoascã. Ei trebuie sã fie gãsi™i urmând pe
Domnul rugându-se ?i a?teptând, veghind ?i
lucrând. Ei urma sã fie reprezentan™i fa™ã
de lume ai caracterului lui Hristos. Ceea ce
era esen™ial pentru o experien™ã cre?tinã de
succes pe vremea ucenicilor este esen™ial ?i
în vremea noastrã. „El le-a rãspuns: ‘Nu
este treaba voastrã sã ?ti™i vremurile sau
soroacele; pe acestea Tatãl le-a pãstrat sub
stãpânirea Sa. ?i voi ve™i prim o putere,
când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi. ?i-
Mi ve™i fi martori în Ierusalim, în toatã
Iudea, în Samaria ?i pânã la marginile
pãmântului. ” Aceasta este lucrarea în care
?i noi urmeazã sã ne angajãm. ?n loc de a
trãi în a?teptarea unei vremi speciale de
frãmântare, de emo™ie, noi trebuie sã
folosim în™elep™e?te ocaziile prezente,
fãcând ceea ce trebuie sã fie fãcut pentru
ca suflete sã poatã ?i salvate. ?n loc de a
ne irosi puterile min™ii noastre în
specula™ii cu privire la timpurile ?i
vremurile pe care Domnul le-a pus sub
propria Sa putere ?i le-a re™inut de la
oameni, noi trebuie sã ne predãm cu totul
conducerii Duhului Sfânt, pentru a îndeplini
datoriile prezente, de a da pâinea vie™ii
nefalsificatã cu pãreri omene?ti, sufletelor
care pier din lipsa adevãrului. Satana este
pururea gata sã umple mintea cu teorii ?i
calcule care vor abate pe oameni de la
adevãrul prezent ?i care îi vor descalifica
de a da lumii solia îngerului al treilea.
Totdeauna a fost a?a, deoarece Mântuitorul
adesea a trebuit sã vorbeascã mustrãtor
acelora care se dedau la specula™ii ?i care
mereu scormoneau dupã acele lucruri pe care
Domnul nu le descoperise. Isus venise pe
pãmânt sã dea oamenilor un adevãr important
?i dorea sã imprime în mintea lor
necesitatea de a primi ?i de a asculta
preceptele ?i instruc™iunile Lui, de a-?i
îndeplini însãrcinarea lor prezentã, ?i
comunicãrile Lui era de un fel care dãdea
cuno?tin™ã pentru folosul lor imediat ?i
zilnic. Isus spunea: „?i vi™a ve?nicã este
acesta: sã Te cunoascã pe Tine, singurul
Dumnezeu adevãrat ?i pe Isus Hristos, pe
care L-ai trimis Tu. ” Totul ce era fãcut
sau spus avea în vedere acest unic obiectiv:
sã fixeze adevãrul în mintea lor ca sã poatã
ajunge la via™ã ve?nicã. Isus nu a venit
pentru a uimi pe oameni cu vreo anun™are
mare a vreunui timp special, când urmeazã sã
aibã loc vreun mare eveniment, dar a venit
ca sã înve™e ?i sã mântuiascã pe cei
pierdu™i. El n-a venit ca sã trezeascã ?i sã
satisfacã curiozitatea, deoarece ?tia cã
aceasta n-ar fi fãcut decât sã fi sporit
pofta pentru lucruri curioase ?i uimitoare.
Scopul Lui era de a da cuno?tin™ã prin care
oamenii sã poatã cre?te în tãrie spiritualã
?i sã înainteze pe calea ascultãrii ?i a
adevãratei sfin™iri. El a dat numai o astfel
de învã™ãturã care putea sã fie adaptatã la
nevoile vie™ii lor de toate zilele, numai
adevãr care putea fi dat altora pentru
aceea?i adaptare. El nu a fãcut noi
descoperiri oamenilor, ci a deschis pentru
în™elegerea lor adevãruri care fuseserã de
multã vreme întunecate sau prezentate gre?it
prin învã™ãtura falsã a preo™ilor ?i a
învã™a™ilor. Isus a rea?ezat pietrele
pre™ioase ale adevãrului divin în cadrul lor
corespunzãtor, în ordinea în care fuseserã
date patriarhilor ?i profe™ilor. ?i dupã ce
le-a dat aceastã învã™ãturã pre™ioasã, El a
fãgãduit sã le dea Duhul Sfânt prin care
toate lucrurile pe care El li se spusese sã
le fie aduse în amintire. Noi suntem în
continuã primejdie de a trece de simplitatea
Evangheliei. E o dorin™ã vie din partea
multora de a uimi lumea cu ceva original,
care sã ridice pe oameni la o stare de extaz
?i sã schimbe ordinea prezentã a experien™ei
vie™ii. Cu siguran™ã e o mare nevoie de o
schimbare în ordinea prezentã a vie™ii,
deoarece sfin™enia adevãrului prezent nu
este în™eleasã a?a cum ar trebui, dar
schimbarea de care avem nevoie astãzi este o
schimbare a inimii ?i nu poate fi ob™inutã
decât cãutând pe Dumnezeu personal pentru a
ob™ine binecuvântarea Lui, rugându-L
stãruitor pentru a ob™ine puterea Lui,
rugându-L cu înfocare pentru ca harul Lui sã
vinã asupra noastrã ?i caracterele noastre
sã poatã fi transformate. Aceasta este
schimbarea de care avem nevoie ?i pentru
atingerea acestei experien™e ar trebui sã
exercitãm o energie perseverentã ?i sã
manifestãm o râvnã pornitã din inimã. Noi ar
trebui sã întrebãm cu adevãratã sinceritate:
Ce sã fac pentru ca sã fiu mântuit? Ar
trebui sã cunoa?tem exact ce pa?i trebuie sã
facem cãtre cer. Hristos a dat ucenicilor
Sãi adevãruri a cãror lãrgime ?i adâncime ?i
valoare ei nu le apreciau ?i nici nu le
în™elegeau ?i aceea?i stare existã în
mijlocul poporului lui Dumnezeu astãzi. ?i
noi am dat gre? în a în™elege mãre™ia, de a
pricepe frumuse™ea adevãrului pe care
Dumnezeu ni l-a încredin™at astãzi. Dacã am
înainta în cuno?tin™ã spiritualã, noi am
vedea adevãrul dezvoltându-se ?i extinzându-
se în direc™ii de care nici nu am visat, dar
niciodatã nu se va dezvolta în direc™ii care
sã ne facã sã ne închipuim cã putem cunoa?te
timpurile ?i vremurile pe care Tatãl le-a
pus sub propria sa putere. Iarã?i ?i iarã?i
am fost avertizatã cu privire la fixarea de
timpuri. Nu va mai fi niciodatã un mesaj
pentru poporul lui Dumnezeu care sã fie
bazat pe timp. Noi nu urmeazã sã ?tim timpul
exact nici pentru revãrsarea Duhului Sfânt ?
i nici pentru venireaDomnului Hristos. (RH,
22 martie, 1892)
8. 8 (Ioan 15,16. 27). Un Dar neîntrecut.
Hristos hotãrâse ca atunci când Se va înãl™a
la cer de pe acest pãmânt, sã reverse un dar
asupra celor care au crezut în El ?i asupra
celor care urma sã creadã în El. Ce dar
putea sã acorde El destul de bogat pentru a
marca ?i pentru a distinge favoarea
înãl™ãrii Sale la tronul mijlocirii? El
trebuia sã fie de mãrimea Sa ?i de pozi™ia
Lui împãrãteascã. El a hotãrât sã dea pe
reprezentantul Sãu, a treia persoanã a
Dumnezeirii. Darul acesta nu poate fi
întrecut. El urma sã dea toate darurile
într-unul singur ?i de aceea Duhul Sfânt,
puterea aceea convertitoare, iluminatoare ?i
sfin™itoare urma sã fie darul Lui… Hristos
dorea sã fie într-o pozi™ie din care sã
poatã realiza lucrarea cea mai importantã
prin mijloace pu™ine ?i simple. Planul
rãscumpãrãrii este cuprinzãtor; dar pãr™ile
lui sunt pu™ine ?i fiecare parte depinde de
celelalte, în timp ce toate lucreazã
laolaltã cu cea mai mare simplitate ?i în
deplinã armonie. Hristos este reprezentat de
Duhul Sfânt ?i când acest Duh este apreciat,
când cei stãpâni™i de Duhul comunicã altora
energia cu care sunt umplu™i, e atinsã o
coardã invizibilã care electrificã totul.
Fie ca noi sã putem în™elege cât de
nelimitate sunt resursele divine. (SW 28
nov. 1905) Duhul Sfânt dã autoritate
divinã. Isus zice: „Voi ve™i primi o putere,
când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi ?i-
Mi ve™i fi martori. ” Ceea ce urmeazã sã
avertizeze lumea este unirea Duhului Sfânt
cu mãrturia martorilor vii. Lucrãtorul lui
Dumnezeu este instrumentul prin care se dã
comunicarea cereascã, iar Duhul Sfânt dã
autoritate divinã cuvintelor adevãrului.
(RH, 4 aprilie, 1893) 9. Vezi E. G. White cu
referire la Fapte 2,1-4.
9. 9 (Ps. 24,7-10; 47,5. 6; 68,17. 18; Ef.
4,8). Hristos ?nãl™at ca ?mpãrat. (Ps. 47,5.
6; 68,17. 18). Hristos a venit pe pãmânt ca
Dumnezeu în înfã™i?area naturii omene?ti. El
S-a înãl™at la cer ca ?mpãrat al sfin™ilor.
?nãl™area Lui a fost vrednicã de caracterul
Lui înalt. El a mers ca unul puternic în
luptã, un biruitor ducând robia roabã. El
era înso™it de o?tirea cereascã, în mijlocul
strigãtelor ?i aclama™iilor de laudã ?i de
cântare cereascã… Numai câteva clipe au
putut ucenicii auzi cântarea îngerilor când
Domnul lor Se înãl™a, mâinile Lui fiind
întinse pentru binecuvântare. Ei n-au auzit
salutarea Sa de bun venit care I s-a fãcut.
?ntreg cerul s-a unit la primirea Lui.
Intrarea nu a fost solicitatã cu rugãminte.
Tot cerul era onorat de prezen™a Sa…
Sigiliul cerului a fost fixat pe ispã?irea
lui Hristos. (MS 134, 1897) 9-11 (Luca
24,50. 51). Deplina slavã a înãl™ãrii
acoperite. Faptul cel mai pre™ios pentru
ucenici la înãl™area lui Isus a fost cã El a
plecat de la ei la cer în forma palpabilã a
?nvã™ãtorului lor divin… Ucenicii nu numai
cã au vãzut pe Domnul înãl™ându-Se, dar au
auzit ?i mãrturia îngerilor cã El Se
înãl™ase pentru a ocupa tronul Tatãlui Sãu
în cer. Ultima amintire pe care ucenicii
urma sã o aibã despre Domnul lor era ca
Prietenul plin de simpatie ?i
Rãscumpãrãtorul proslãvit. Moise ?i-a
acoperit fa™a cu un vãl pentru a ascunde
slava legii care se reflecta pe ea, ?i slava
înãl™ãrii lui Hristos a fost acoperitã de la
privirea omeneascã. Strãlucirea escortei
cere?ti ?i deschiderea por™ilor slãvite ale
lui Dumnezeu pentru a-I ura bun venit nu
urma sã fie zãritã de ochi muritori. Dacã
drumul lui Hristos la cer ar fi fost
descoperit privirilor ucenicilor în toatã
slava lui de negrãit, ei nu ar fi putut sã
îndure priveli?tea. Dacã ar fi privit
miriadele de îngeri ?i ar fi auzit
izbucnirile de triumf de pe crenelurile
cerului, când au fost ridicate por™ile ve?
nice, contrastul dintre salva aceea ?i
propriile lor vie™i într-o lume plinã de
încercãri, ar fi fost atât de mare încât cu
greu ar fi fost în stare de a relua povara
vie™ii lor pãmânte?ti, gata sã aducã la
îndeplinire cu curaj ?i credincio?ie
însãrcinarea datã lor de Mântuitorul. Chiar
?i Mângâietorul, Duhul Sfânt, care le era
trimis, nu ar fi fost pre™uit dupã cuviin™ã,
?i nici nu le-ar fi împuternicit îndeajuns
inimile pentru ca sã suporte ocara,
umilirea, întemni™area ?i moartea dacã ar fi
fost nevoie. Sim™urile lor nu trebuia sã
fie atât de orbite de gloriile cerului încât
sã piardã din vedere caracterul lui Hristos
de pe pãmânt, pe care ei trebuia sã-l
copieze în ei în?i?i. Ei trebuia sã ™inã
distinct înaintea min™ii lor frumuse™ea ?i
maiestatea vie™ii Lui, armonia perfectã a
tuturor însu?irilor Lui ?i tainica unire a
ceea ce era divin cu ceea ce era uman în
natura Lui. Era mai bine ca cuno?tin™a
pãmânteascã a ucenicilor cu Mântuitorul lor
sã se sfâr?eascã în felul solemn, lini?tit ?
i sublim în felul în care s-a fãcut. ?
nãl™area Lui vizibilã la cer din lume a fost
în armonie cu umilin™a ?i lini?tea vie™ii
Lui. (3SP, 254,155)
10.
11. 11. Natura omeneascã sfântã luatã la
cer. Hristos S-a înãl™at la cer purtând o
naturã omeneascã sfin™itã ? sfântã. El a
luat aceastã naturã omeneascã cu Sine în
cur™ile cere?ti, ?i în decursul veacurilor
ve?nice El o va purta, ca Unul care a
rãscumpãrat fiecare fiin™ã omeneascã în
cetatea lui Dumnezeu. (RH, 9 martie, 1905)
(Ioan 12,45; Col. 1,15; Evrei 1,3): Un
Mântuitor personal. Hristos a venit ca un
Mântuitor personal al lumii. El reprezenta
un Dumnezeu personal. El S-a înãl™at la cer
ca un Mântuitor personal, ?i va veni din nou
a?a cum S-a înãl™at la cer - un Mântuitor
personal. (MS 86, 1898) (Mat. 28,20; Ioan
14,2. 3; 16,24; Evrei 9,24). O nouã vedere a
cerului. Ce sursã de bucurie pentru ucenici
de a ?ti cã ei aveau un astfel de Prieten în
cer pentru a pleda în favoarea lor! Prin
înãl™area vizibilã a Domnului Hristos toate
pãrerile sau concep™iile lor ?i felul cum
contemplau ei cerul s-au schimbat. Mintea
lor gândea pânã atunci la el ca la o regiune
cu spa™iu nelimitat, de™inut de spirite fãrã
substan™ã. Acum cerul era legat cu gândul la
Isus pe care ei ?l iubiserã ?i-L cinstiserã
mai pe sus de to™i ceilal™i, cu care
conversaserã ?i cãlãtoriserã, pe care ?l
pipãiserã, chiar în trupul Sãu înviat, ?i
care rostise cuvinte de speran™ã ?i
mângâiere pentru inimile lor, ?i pe când
cuvintele încã erau pe buzele Lui, fusese
luat dinaintea ochilor lor, sunetele
glasului Lui ajungând la ei, înapoi, în timp
ce carul de îngeri ?l lua. „Iatã, Eu sunt cu
voi pururea, chiar pânã la sfâr?itul lumii.
” Cerul nu mai putea sã le aparã ca un
spa™iu indefinit, incomprehensibil, umplut
cu duhuri intangibile. Ei priveau acum la el
ca la viitorul lor cãmin, unde erau
pregãtite locuin™e pentru ei de
Rãscumpãrãtorul lor iubitor. Rugãciunea era
îmbrãcatã cu un interes nou, întrucât ea era
o pãrtã?ie cu Mântuitorul lor. Cu emo™ii noi
?i mi?cãtoare ?i cu o încredere fermã cã la
rugãciunea lor vor primi rãspuns, ei s-au
adunat în odaia de sus, pentru a înãl™a
cererile lor ?i a solicita fãgãduin™a
Mântuitorului care spunea: „Cere™i ?i ve™i
primi, pentru ca bucuria voastrã sã fie
deplinã. ” Ei se rugau în Numele lui Isus.
Ei aveau o Evanghelie de predicat - Hristos
în formã omeneascã, un om al durerii;
Hristos în smerenie, luat de mâini
nelegiuite ?i crucificat; Hristos înviat ?i
înãl™at la cer, în prezen™a lui Dumnezeu,
pentru a fi Avocatul omului; Hristos care sã
vinã iarã?i cu putere ?i slavã mare pe norii
cerului. (3SP, 262,163)
12.
13.
14.Credin™a fra™ilor lui Isus Hristos bine
stabilitã (Fapte 1,9-14) „?i cu fra™ii Lui.
” Ei pierduserã mult din cauza necredin™ei
lor. Ei fuseserã printre cei care se
îndoiserã când Isus a apãrut în Galilea. Dar
ei credeau acum cu tãrie cã Isus era Fiul
lui Dumnezeu, Mesia cel fãgãduit. Credin™a
lor fusese bine stabilitã. (Scrisoarea 115,
1904)
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26. 26 (Iosua 7,16-18). Nici o credin™ã
(încredere) în tragerea la sor™i. Nimeni sã
nu fie abãtut de la principiile temeinice,
judicioase pe care Dumnezeu le-a trasat
pentru cãlãuzirea poporului Sãu, pentru a
depinde în ce prive?te îndrumarea de
aruncarea în sus a unei monede. O astfel de
purtare e bine plãcutã vrãjma?ului
sufletelor; deoarece el cautã sã dirijeze
moneda ?i cu ajutorul ei î?i aduce la
îndeplinire planurile sale. Nimeni sã nu fie
atât de lesne în?elat încât sã-?i punã
încrederea în astfel de probe. Nimeni sã
nu-?i deprecieze experien™a prin recurgerea
la mijloace ieftine pentru cãlãuzire în
chestiuni importante legate de lucrarea lui
Dumnezeu. Domnul nu lucreazã la noroc.
Cãuta™i-L cu toatã seriozitatea în
rugãciune. El va impresiona mintea ?i va da
putere de vorbire ?i exprimare. Poporul lui
Dumnezeu nu trebuie sã se încreadã în
inven™ii omene?ti ?i în teste nesigure
pentru a afla voia lui Dumnezeu cu privire
la ei. Satana ?i agen™ii lui sunt totdeauna
gata de a se introduce în orice ocazie ce se
oferã ca sã abatã sufletele de la
principiile curate ale Cuvântului lui
Dumnezeu. Oamenii care sunt cãlãuzi™i ?i
învã™a™i de Dumnezeu nu vor da loc la
procedee pentru care nu existã un „a?a zice
Domnul”. (Sp. T. seria B, nr. 17, p. 28) Eu
nu am credin™ã în tragerea la sor™i. Avem în
Biblie un lãmurit „A?a zice Domnul”, cu
privire la toate datoriile biserice?ti…
Citi™i Biblia voastrã cu multã rugãciune. Nu
încerca™i sã umili™i pe al™ii, ci umili™i-vã
pe voi în?ivã înaintea lui Dumnezeu, ?i
purta™i-vã delicat unii cu al™ii. A trage la
sor™i în ce prive?te slujba?ii bisericii nu
e dupã rânduiala lui Dumnezeu. (Scrisoarea
37, 1900)
1. Citi™i ?i prezenta™i Fapte 2. Sã citim,
sã primim ?i sã prezentãm altora capitolul 2
al cãr™ii Faptelor. Avem nevoie de o evlavie
mai adâncã ?i de smerenia sincerã a Marelui
?nvã™ãtor. Sunt instruitã… cã întreaga
cartea a Faptelor este manualul nostru. Noi
to™i avem nevoie sã ne smerim propriile
noastre inimi ?i aceasta în mod individual,
?i sã ne convertim zilnic. (Scrisoarea 32,
1910) 1-4 (Fapte 1,8. 9; Ef. 4,8).
Fãgãduin™a lui Hristos împlinitã. Venise
acum timpul. Duhul Sfânt a?teptase
rãstignirea, învierea ?i înãl™area lui
Hristos. Timp ce zece zile ucenicii au
înãl™at cererile lor pentru revãrsarea
Duhului ?i Hristos în cer a adãugat
mijlocirea Lui. Aceasta a fost ocazia
înãl™ãrii Sale la cer ?i inaugurãrii Lui, un
jubileu în cer. El Se înãl™ase la cer,
conducând robimea roabã, ?i El acum a
solicitat darul Duhului, ca El sã-L poatã
revãrsa asupra ucenicilor Sãi. (SW 28 nov,
1905) Rezervorul puterilor cerului nu e
încuiat (Fapte 2,1-4). Dumnezeu e dispus sã
ne dea o binecuvântare similarã când noi o
cãutãm stãruitor. Domnul nu a încuiat
rezervorul cerului dupã revãrsarea Duhului
Sãu asupra primilor ucenici. Noi, de
asemenea, putem primi din plinãtatea
binecuvântãrii Lui. Cerul este plin de
comorile harului Sãu, ?i cei care vin la
Dumnezeu în credin™ã pot cere tot ceea ce El
a fãgãduit. Dacã noi nu avem puterea Lui, e
datoritã letargiei noastre spiritual,
nepãsãrii noastre, indolen™ei noastre. Sã
ie?im din acest formalism ?i aceastã
amor™ealã. (RH, 4 iunie, 1889) (Osea 6,3;
Ioel 2,23. 28. 29; Zah. 10,1; Apoc. 18,1).
Ziua Cincizecimi repetatã cu o ?i mai mare
putere. Eu privesc înainte cu un dor aprins
cãtre timpul când evenimentele zilei
Cincizecimii vor fi repetate cu o ?i mai
mare putere decât în ocazia aceea. Ioan
zice: „Am vãzut pogorându-se din cer un alt
înger, care avea o mare putere; ?i pãmântul
s-a luminat de slava lui. ” Atunci ca în
ziua Cincizecimii, oamenii vor auzi adevãrul
vorbit lor, fiecare om în propria lor limbã.
Dumnezeu poate sã insufle via™ã nouã în
fiecare suflet care dore?te cu sinceritate
sã-I serveascã, ?i poate atinge buzele cu un
cãrbune aprins de pe altar, ?i-i poate face
sã devinã elocven™i în lauda Lui. Mii de
glasuri vor fi înzestrate cu puterea de a
rosti adevãrurile minunate ale Cuvântului
lui Dumnezeu. Limba mutului va fi dezlegatã
?i cel fricos va fi fãcut tare pentru a da
mãrturie curajoasã despre adevãr. Fie ca
Domnul sã ajute poporul Sãu sã cure™e
templul sufletului de orice întinãciune ?i
sã pãstreze o legãturã atât de strânsã cu El
încât ei sã poatã fi fãcu™i pãrta?i la
ploaia târzie când va fi revãrsatã. (RH, 20
iulie, 1886) 1-4. 14. 41 (Ef. 4,30). O
recoltã din semãnatul lui Hristos. ?n
lucrarea sãvâr?itã în ziua Cincizecimii,
putem vedea ce poate fi fãcut prin
exercitarea credin™ei. Cei care au crezut în
Hristos au fost sigila™i de Duhul Sfânt.
Când ucenicii erau aduna™i laolaltã, „a
venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vând
puternic ?i a umplut toatã casa unde ?edeau
ei. Ni?te limbi ca de foc au fost vãzute
împãr™ându-se printre ei ?i s-au a?ezat câte
una pe fiecare dintre ei. ” Iar Petru a stat
în picioare în mijlocul lor ?i a vorbit cu
putere. Printre cei care ascultau la ei erau
Iudei evlavio?i, sinceri în credin™a lor.
Dar puterea care înso™ea cuvintele
vorbitorului i-a convins cã Hristos era cu
adevãrat Mesia. Ce mare lucrare s-a sãvâr?
it! Trei mii au fost converti™i într-o
singurã zi. Sãmân™a fusese semãnatã de cel
mai mare ?nvã™ãtor pe care-L cunoscuse
lumea. Timp de trei ani ?i jumãtate Fiul lui
Dumnezeu sãlã?luise pe pãmânt Iudeii,
proclamând solia Evangheliei adevãrului ?i
lucrând cu semne ?i minuni mari. Sãmân™a
fusese semãnatã ?i dupã înãl™area Lui a avut
loc marea strângere a recoltei. Mai mul™i au
fost converti™i printr-o singurã predicã în
Ziua Cincizecimii decât fuseserã converti™i
în decursul tuturor anilor lucrãrii lui
Hristos. Atât de puternic va lucra Dumnezeu
când oamenii se vor preda conducerii
Duhului. (MS 85, 1903) 1-12 (Fapte 4,13) A
doua edi™ie a învã™ãturii lui Hristos. Dupã
ce ucenicii primiserã botezul cu Duhul
Sfânt, preo™ii ?i mai marii se minunau de
cuvintele pe care ei le vorbeau, deoarece ?
tiau cã ei erau oameni neînvã™a™i ?i
nestudia™i. Dar au în™eles cu privire la ei
cã fuseserã cu Isus. Lucrarea lor de
învã™ãturã era o a doua edi™ie a
învã™ãturilor lui Hristos, rostirea unor
adevãruri simple, mari, care fãceau sã ™â?
neascã luminã în min™i întunecate ?i
converteau mii într-o singurã zi. Ucenicii
au început sã în™eleagã cã Hristos era
Avocatul lor în cur™ile cere?ti, ?i cã El
fusese proslãvit. Ei puteau vorbi deoarece
Duhul Sfânt le dãdea cuvânt. (MS 32, 1900)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.18. Vezi E. G. White cu referire la Ioel
2,28. 29.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.Nici o scuzã pentru ne?tiin™ã voitã. „?
tiu cã din ne?tiin™ã a™i fãcut acesta”,
spunea Petru dar ne?tiin™a acesta nu scuza
fapta; deoarece lor li se dãduse multã
luminã. Este fãcutã afirma™ia cã dacã ar fi
?tiut cã El este Domnul vie™ii, nu L-ar fi
rãstignit. Dar de ce nu au ?tiut? Deoarece
au ales sã nu ?tie. Ei nu aveau interes sã
cerceteze ?i sã studieze , ?i ne?tiin™a lor
s-a dovedit ruina lor. Ei avuseserã dovezile
cele mai puternice pe care sã-?i întemeieze
credin™a ?i se gãseau sub obliga™ia fa™ã de
Dumnezeu de a primi dovezile pe care El li
se dãduse. Necredin™a lor îi fãcuse vinova™i
de sângele singurului Fiu nãscut al
nemãrginitului Dumnezeu. (MS 9, 1898)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.Vezi E. G. Whire cu referire la 1Tim.
2,5.
13.Vezi E. G. White cu referire la Fapte
2,1-12.
1. 1-11. Sfin™enia voturilor ?i
angajamentelor. Oamenii aveau nevoie sã fie
impresiona™i de sfin™enia voturilor ?i
angajamentelor lor fa™ã de lucrarea lui
Dumnezeu. Astfel de angajamente nu sunt
socotite la fel de obligatorii ca o notã
fãgãduind plata unei sume datã de un om
altui om. Dar e o fãgãduin™ã mai pu™in
sfântã pentru cã este fãcutã lui Dumnezeu?
Pentru cã îi lipse?te anumi™i termeni
tehnici, ?i nu poate fi impusã prin lege, va
desconsidera cre?tinul obliga™ia la care el
?i-a dat cuvântul? Nici o notã legalã sau
angajament legal mai obligatoriu decât o
fãgãduin™ã fãcutã lucrãrii lui Dumnezeu.
(RH, 23 mai, 1893)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.Ce spune Dumnezeu? Nu trebuie sã
întrebãm: „Care este obiceiul oamenilor?
Sau: Care e obiceiul lumii? Nu trebuie sã
întrebãm: Cum sã mã port pentru ca sã am
aprobarea oamenilor? Sau ce va tolera lumea?
?ntrebarea de cel mai mare interes pentru
fiecare suflet este: Ce a zis Dumnezeu? Noi
trebuie sã citim Cuvântul Sãu ?i sã ascultãm
de el, neabãtându-ne nici cu un punct sau
frânturã de la literã din cerin™ele lui, ci
lucrând fãrã a lua seama la tradi™iile ?i
jurisdic™ia omeneascã. (RH, 1 oct. 1895)
30.
31.(Rom. 2,4). Pocãin™a e un dar al lui
Hristos (Fapte 5,31). Pocãin™a este tot atât
de mult darul lui Hristos dupã cum e ?i
iertarea, ?i nu poate fi gãsitã în inima
unde Isus nu a fost la lucru. Noi nu ne
putem mai mult pocãi fãrã de Duhul lui
Hristos pentru a trezi con?tiin™a de cât
putem fi ierta™i fãrã Hristos. Hristos
atrage pe pãcãtos prin manifestarea iubirii
Sale pe cruce, ?i acesta îmblânze?te inima,
impresioneazã mintea ?i inspirã smerenie ?i
pocãin™ã în suflet. (RH, 1 aprilie, 1890)
1. 1-7. Sã se ia parte la rãspunderile
lucrãrii lui Dumnezeu. Domnul ne dã aici un
exemplu de grija care ar trebui sã fie
exercitatã când se aleg oameni în slujba Sa.
?n cazul acesta, un singur om nu a fost
fãcut singurul purtãtor de rãspunderi. ?apte
bãrba™i au fost ale?i, ?i ei trebuie sã fie
strâns uni™i în lucrarea lor. (MS 91, 1899)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.Vezi E. G. White cu referire la Exodul
2,11.
1.
2.
3.
4.Vezi E. G. White cu referire la Fapte
18,2.
5.
6.
7.
8.
9. 9-24 (2Petru 1,14. 15): Pavel ?i Petru
martiriza™i la Roma. Apostolii Pavel ?i
Petru au fost timp de mul™i ani de zile
foarte mult depãrta™i unul de altul în
lucrãrile lor; lucrarea lui Pavel fiind de a
duce Evanghelia la neamuri, în timp ce Petru
a lucrat mai ales pentru iudei. Dar în
providen™a lui Dumnezeu, amândoi trebuia sã
dea mãrturie despre Hristos în metropola
lumii, ?i pe solul ei ambii urmau sã-?i
verse sângele ca sãmân™a unei vaste recolte
de sfin™i ?i de martiri. Cam pe timpul
celei de a doua arestãri al lui Pavel, Petru
a fost arestat ?i aruncat în închisoare. El
devenise deosebit de neplãcut autoritã™ilor
prin râvna sa ?i succesul sãu în demascarea
?i dejucarea uneltirilor vrãjitorului Simon
Magul, care se ™inuse dupã el pânã la Roma
pentru a se împotrivi lucrãrii Evangheliei ?
i a o împiedica. Nero creda în magie ?i
protejase pe Simon. El era de aceea a™â™at
împotriva apostolului ?i în felul acesta a
fost determinat sã ordone arestarea lui. (LP
328)
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27. 27. Un exemplu de ascultare. Când
Dumnezeu i-a arãtat lui Filip lucrarea lui,
ucenicul nu a spus: „Domnul nu vrea sã spunã
a?a ceva. ” Nu; el „s-a sculat ?i a plecat.
” El deprinsese lec™ia de conformare fa™ã de
voia lui Dumnezeu. El î?i dãdea seama cã
fiecare suflet e scump înaintea lui Dumnezeu
?i cã îngerii sunt trimi?i sã aducã pe cei
care cautã luminã în legãturã cu cei care
pot sã-i ajute. Astãzi ca ?i atunci îngeri
a?teaptã sã conducã oameni la semenii lor… ?
n experien™a lui Filip ?i a etiopeanului e
prezentatã lucrarea la care Domnul cheamã
poporul Sãu. (RH, 2 martie, 1911)
1. 1. 2. Noua credin™ã a prosperat în
Damasc. ?n Damasc noua credin™ã pãrea sã fi
cãpãtat via™ã ?i energie proaspãtã. Lucrarea
opresiunii trebuie începutã acolo, ?i Saul a
fost ales pentru aceastã lucrare. (YI, 15
nov. 1900) (Fapte 22,4; 26,11). Saul în?
elat ?i amãgit. Saul avea o abunden™ã de
energie ?i zel pentru a pune în practicã
credin™ã eronatã prin persecutarea sfin™ilor
lui Dumnezeu, punându-i la închisoare ?i
dându-i la moarte. De?i mâna lui nu fãcea
lucrarea de ucidere, totu?i avea un vot la
luarea hotãrârilor ?i le sus™inea cu râvnã.
El pregãtea calea ?i preda pe credincio?ii
în Evanghelie în mâinile care le luau via™a.
Cu privire la zelul sãu, Pavel însu?i spune:
„?n pornirea mea nebunã îi prigoneam. Am
prigonit pânã la moarte aceastã cale, am
legat ?i am pus în temni™ã bãrba™i ?i femei.
” „Saul sufla încã amenin™are ?i ucidere
împotriva ucenicilor Domnului”, ?i Saul mers
nu la clasa de jos, ignoratã, ci la cei mai
de sus oameni ai religiei din lume, oameni
care jucaserã un rol în darea lui Hristos la
moarte, oamenii care posedau duhul ?i
sentimentul lui Caiafa ?i al confedera™iei
lui. Oamenii ace?tia mari, gândea Saul, dacã
aveau ajutoare religioase hotãrâte, puteau
sã doboare aceastã micã grupã de oameni
fanatici. A?a cã Saul s-a dus la marele
preot ?i i-a cerut scrisori cãtre sinagogile
din Damasc, ca, dacã va gãsi pe unii umblând
pe calea credin™ei, atât bãrba™i cât ?i
femei, sã-i aducã lega™i la Ierusalim. ”
Hristos a îngãduit lucrul acesta, ?i mul™i
foarte mul™i ?i-au pierdut via™a pentru
credin™a lor în El. Pavel credea în mod
sincer cã persecuta o sectã fanaticã,
ignorantã ?i slabã. El nu-?i dãdea seama cã
era el însu?i cel amãgit ?i în?elat ?i
mergând ne?tiutor sub steagul domnului
întunericului. (MS 142, 1897) 1-4 (Fapte
26,9; 1Cor. 15,9). Necredin™a lui Saul
onestã, dar nescuzabilã. Mintea care se
împotrive?te adevãrului va vedea totul într-
o luminã pervertitã. Ea va fi în™epenitã în
lucrãrile sigure ale vrãjma?ului, ?i va
vedea lucrurile în lumina vrãjma?ului. Saul
din Tars era un exemplu al acestui lucru. El
nu avea dreptul moral de a fi necredincios.
Dar alesese sã accepte pãrerile oamenilor în
loc de sfatul lui Dumnezeu. El avea
profe™iile care arãtau cãtre Mesia, dar era
preferate spusele rabinilor, cuvintele
oamenilor. ?n propria sa în™elepciune, Saul
nu cuno?tea pe Dumnezeu ?i nici pe Isus
Hristos, pe care El ?l trimisese. Mai
târziu, reamintind experien™a sa, el spune
cã-?i închipuise cã trebuie sã facã multe
lucruri împotriva Numelui lui Isus din
Nazaret. Saul era sincer în necredin™a lui.
La el nu era o preten™ie, ?i Isus l-a oprit
în drumul lui ?i-a arãtat de partea cui
lucra. Persecutorul a primit cuvintele lui
Hristos ?i a fost convertit de la necredin™ã
la credin™ã în Hristos. Saul nu a tratat cu
nepãsare necredin™a care îl îndemnase sã
meargã pe urma lui Satana ?i sã cauzeze
suferin™a ?i moartea celor mai pre™io?i de
pe pãmânt - acelora de care lumea nu era
vrednicã. El nu a sus™inut cã eroarea sa de
ra™ionament era scuzabilã. La multã vreme
dupã convertirea sa, el vorbea despre sine
ca fiind cel dintâi dintre pãcãto?i. „Cãci
eu sunt cel mai mic dintre apostoli”, spunea
el, „nu sunt vrednic sã port numele de
apostol, pentru cã am prigonit biserica lui
Dumnezeu”. El nu a prezentat nici o scuzã
pentru cruda lui purtare în urmarea cu
credincio?ie a îndemnului unei con?tiin™e
care era falsã. (MS 9, 1898)
2.
3. 3-6. Vezi E. G. White cu referire la
1Cor. 2,1-5. 3-9. Orbit ca sã poatã vedea.
Ce umilin™ã a fost pentru Pavel ca sã ?tie
cã tot timpul cât î?i folosise puterile
împotriva adevãrului, gândind cã face un
serviciu lui Dumnezeu, persecutase pe
Hristos. Când Mântuitorul S-a descoperit lui
Pavel în razele strãlucitoare ale slavei
Sale, el a fost umplut de scârbã fa™ã de
lucrarea sa ?i de sine. Puterea slavei lui
Hristos l-ar fi putut nimici, dar Pavel a
fost un prizonier al nãdejdii. El a fost
fãcut orb fizic de slava prezen™ei Aceluia
pe care el ?l hulise, dar aceasta a fost
pentru ca sã poatã avea vedere spiritualã ca
sã poatã fi trezit din letargia care-i
abrutizase ?i amor™ise sim™urile. Con?tiin™a
lui trezitã, lucra acum cu energie acuzându-
se pe sine. Râvna lucrãrii sale,
împotrivirea lui serioasã la lumina care
strãlucea asupra lui prin solii lui
Dumnezeu, acum aduceau osândire sufletului
sãu, ?i a fost umplut de o amarã remu?care.
El nu se mai vedea ca fiind neprihãnit, ci
osândit de lege în gând, în spirit ?i în
fapte. El s-a vãzut ca pãcãtos, pe deplin
pierdut, fãrã de Mântuitorul pe care-L
persecutase. ?n zilele ?i nop™ile orbirii
sale, a avut timp de a reflecta, ?i s-a
aruncat cu totul neajutorat ?i lipsit de
nãdejde de partea lui Hristos, singurul care
putea sã-l ierte ?i sã-l îmbrace cu
neprihãnire. (MS 23, 1899)
4.
5.
6.Conlucrare divinã ?i umanã necesarã.
Totdeauna Domnul dã instrumentului omenesc
lucrarea lui. Aici este conlucrarea divinã ?
i umanã. Iatã omul lucrând în ascultare de
lumina divinã datã. Dacã Saul ar fi spus:
Doamne, nu sunt deloc înclinat sã urmeze
îndrumãrile Tale specifice pentru a-mi
realiza propria mea mântuire, atunci dacã
Domnul ar fi lãsat sã se reverse de zece ori
mai multã luminã asupra lui Saul, ar fi fost
zadarnic. Este lucrarea omului de a conlucra
cu divinitatea. ?i este în totul lupta cea
mai grea ?i cea mai asprã aceea care vine
odatã cu scopul ?i cu ceasul marii hotãrâri
a naturii omene?ti sã încline voin™a ?i
purtarea la voia ?i calea lui Dumnezeu …
Caracterul va hotãrî natura hotãrârii ?i
ac™iunii. Fãptuirea nu este în acord cu
sentimentul sau înclina™ia, ci cu voia
cunoscutã a Tatãlui nostru care este în cer.
Urma™i ?i asculta™i îndemnurile Duhului
Sfânt. (Scrisoarea 135, 1898)
7.
8.9 (2Cor. 12,7-9; Gal. 6,17). „Semnele
Domnului Isus”. El (Pavel) urma sã poarte
mereu cu el în trup semnele slavei lui
Hristos, în ochii sãi care fuseserã orbi™i
de lumina cereascã. (LP, 34)
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.19. Botezul lui Pavel. Pavel a fost
botezat de Anania în râul Damascului. Apoi a
fostîntãrit prin hranã, ?i de îndatã a
început sã predice pe Isus credincio?ilor
din cetate, chiar acelora cãrora le fusese
trimis din Ierusalim cu scopul de a-i
nimici. (LP, 32)
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25. 25-27 (Gal. 1,17. 18). Douã mari
caractere se întâlnesc. Por™ile cetã™ii erau
pãzite cu grijã, zi ?i noapte, pentru a
împiedica scãparea. Nelini?tea ucenicilor i-
a atras la Dumnezeu în rugãciune; s-a dormit
atunci cãci se gândeau la cãi ?i mijloace
pentru scãparea apostolului ales. ?n cele
din urmã au fãcut un plan pe temeiul cãruia
el a fost coborât printr-o fereastrã ?i
trecut noaptea peste zid într-un co?. ?n
felul acesta umilitor Pavel a scãpat din
Damasc. Acum a plecat la Ierusalim, dorind
sã cunoascã pe apostolii de acolo ?i în
deosebi pe Petru. El era foarte nerãbdãtor
de a întâlni pe pescarul galilean care
trãise ?i se rugase ?i conversase cu Hristos
pe pãmânt… El a încercat sã se ata?eze
fra™ilor, ucenicilor; dar mare i-a fost
întristarea ?i dezamãgirea când a descoperit
cã ei nu erau dispu?i sã-l primeascã ca pe
unul din numãrul lor. Ei î?i aminteau
persecu™iile lui de mai înainte ?i bãnuiau
cã juca un rol pentru a-i în?ela ?i a-i
nimici. E adevãrat cã ei auziserã de
minunata lui convertire dar, întrucât se
retrãsese în Arabia, ?i nu mai auziserã
nimic clar , sigur despre el mai departe, nu
dãduserã crezare ve?tii despre marea lui
schimbare. Barnaba, care dãruise din
mijlocele lui pentru a sus™ine lucrarea lui
Hristos, ?i pentru a alina nevoile celor
sãraci, cunoscuse pe Pavel pe când se
împotrivise credincio?ilor. El acum a ie?it
în întâmpinare ?i a reînnoit acea cuno?
tin™ã, a ascultat mãrturia lui Pavel despre
miraculoasa lui convertire ?i experien™a lui
de atunci. El a crezut deplin pe Pavel ?i l-
a primit, l-a luat de mânã ?i l-a dus în
fa™a apostolilor. El a povestit experien™a
pe care tocmai o ascultase cã Isus Se
arãtase personal lui Pavel pe când era pe
drum spre Damasc, cã Domnul vorbise cu el,
cã Pavel î?i recãpãtase vederea ca rãspuns
la rugãciunile lui Anania, ?i cã dupã aceea
el sus™inuse în sinagoga cetã™ii cã Isus era
Fiul lui Dumnezeu. Apostolii nu au mai
ezitat; ei nu se puteau împotrivi lui
Dumnezeu. Petru ?i Iacov care atunci era
singurii apostoli în Ierusalim, i-au dat
mâna dreaptã de înso™ire persecutorului
cândva temut al credin™ei lor, ?i el era
acum tot pe atât de mult iubit ?i respectat
pe cât fusese mai înainte de temut ?i
evitat. Aici cele douã mari personaje ale
credin™ei celei noi s-au întâlnit - Petru,
unul dintre asocia™ii ale?i ai lui Hristos
pe când fusese pe pãmânt ?i Pavel, un
fariseu care dupã înãl™area lui Isus ?l
întâlnise fa™ã în fa™ã, ?i vorbise cu El ?i
de asemenea, ?l vãzuse în viziune pe El ?i
natura lucrãrii Lui în cer. (LP, 34-36)
1. Cerul e aproape de cãutãtorul de suflete.
?n capitolul 10 din Fapte mai avem încã un
caz al lucrãrii îngerilor cere?ti, având ca
rezultat convertirea lui Corneliu ?i a celor
din casa lui. Capitolele acestea (8-10) sã
fie citite ?i sã li se acorde o aten™ie
deosebitã. ?n ele vedem cã cerul e mult mai
aproape de cre?tinul care e angajat în
lucrarea de salvare de suflete de cât mul™i
î?i închipuie. Noi ar trebui sã învã™ãm prin
ele lec™ia considera™iei pe care Dumnezeu o
acordã fiecãrei fiin™e omene?ti ?i cã
fiecare ar trebui sã trateze pe semenul sãu
ca pe unul dintre instrumentele Domnului
pentru sãvâr?irea lucrãrii Lui pe pãmânt.
(MS 17, 1908) 1-4 (Fil. 4,18). Rugãciunea ?
i milostenia ca o tãmâie frumos mirositoare.
(Fapte 10,1-4). E o minunatã favoare pentru
orice om ca în via™a acesta sã fie lãudat de
Dumnezeu a?a cum a fost Corneliu. ?i care a
fost temeiul acestei aprobãri? „Rugãciunile
?i milosteniile tale s-au suit înaintea lui
Dumnezeu ?i El ?i-a adus aminte de ele. ”
Nici rugãciunea, nici milostenia, nu au vreo
virtute în ele însele pentru a recomanda pe
pãcãtos lui Dumnezeu; harul lui Hristos,
prin sacrificiul Sãu ispã?itor, numai el
poate reînnoi inima ?i sã facã slujirea
noastrã bine plãcutã înaintea lui Dumnezeu.
Harul acesta a mi?cat inima lui Corneliu.
Duhul Domnului Hristos a vorbit sufletului
sãu; Domnul Isus l-a atras ?i el s-a supus
acestei atrac™ii. Rugãciunile ?i
milosteniile lui nu erau for™ate, stoarse de
la el; ele nu erau un pre™ pe care el cãuta
sã-l plãteascã pentru a-?i asigura cerul; ci
ele erau rodul iubirii ?i al mul™umirii fa™ã
de Dumnezeu. O astfel de rugãciune pornitã
dintr-o inimã sincerã se înal™ã ca tãmâia
înaintea Domnului; ?i pentru jetfele pentru
cauza Sa ?i darurile pentru cei în nevoie ?i
suferinzi, sunt un sacrificiu bine plãcut
Lui. ?n felul acesta, darurile fra™ilor
filipeni care slujiserã la nevoile
apostolului Pavel pe când era întemni™at la
Roma, se spune cã sunt „un miros de bunã
mireasmã, o jertfã primitã ?i plãcutã lui
Dumnezeu”. Rugãciunea ?i milostenia sunt
strâns legate împreunã - expresia iubirii
fa™ã de Dumnezeu ?i fa™ã de semenii no?tri.
Ele sunt punerea în aplicare a celor douã
mari principii ale legii divine: „Sã iube?ti
pe Domnul Dumnezeul tãu, cu toatã inima ta,
?i cu tot sufletul tãu, cu tot cugetul tãu,
?i cu toatã puterea ta ?i pe aproapele tãu
ca pe tine însu™i. ” Astfel, în timp ce
darurile noastre nu pot sã ne recomande lui
Dumnezeu sau sã cumpere favoarea Lui, ele
sunt o dovadã cã suntem primi™ i în harul
Domnului Hristos. Ele sunt un test al
sinceritã™ii declara™iei noastre de iubire.
(RH, 9 mai 1893) 1-6 (Evrei 1,14). ?ngerii
slujitori noteazã fiecare persoanã în parte.
Acela?i sfânt Veghetor care zice: „Cunosc pe
Avraam, cuno?tea ?i pe Corneliu ?i a trimis
pe îngerul Sãu cu o solie la omul care
primise ?i folosise lumina pe care i-o
dãduse Dumnezeu. ?ngerul a zis: „Rugãciunile
?i molosteniile tale s-au suit înaintea lui
Dumnezeu, ?i El ?i-a adus aminte de ele.
Trimite acum ni?te oameni la Iope ?i cheamã
pe Simon, zis ?i Petru. El gãzduie?te la un
om numit Simon Tãbãcarul, a cãrui casã este
lângã mare; acela î™i va spune ce trebuie sã
faci. ” Astfel îngerul Domnului lucreazã
pentru a aduce pe Corneliu în legãturã cu
instrumentul omenesc prin care putea primi
mai multã luminã. Studia™i întregul capitol
cu grijã ?i vede™i toatã simplitatea acestei
lucrãri. Apoi considera™i cã Domnul cunoa?te
pe fiecare dintre voi pe nume ?i exact acolo
unde locuim, ?i spiritul pe care îl avem ?i
fiecare faptã a vie™ii noastre. ?ngerii
slujitori trec prin biserici, notând
credincio?ia noastrã în îndatorirea noastrã
personalã. (Scrisoarea 20 a, 1893)
Cãutãtorii serio?i nu sunt lãsa™i în
întuneric. Aici ni se dã dovada pozitivã cã
Domnul nu pãrãse?te în întuneric pe cei care
urmeazã toatã lumina datã lor, dar trimite
pe îngerii Sãi sã comunice cu ei. Corneliu
tria în acord cu instruc™iunea datã în
Scripturile Vechiului Testament ?i Domnul a
trimis un sol pentru a-i spune ce sã facã.
Dumnezeu ar fi putut sã dea lui Corneliu
toatã cuno?tin™a de care el avea nevoie prin
înger, dar acesta nu era planul Sãu. Scopul
Sãu era sã punã pe Corneliu în legãturã cu
cei care primiserã cuno?tin™ã de sus, a
cãror lucrare era sã împãrtã?eascã cuno?
tin™a aceasta celor care cãutau luminã. ?n
felul acesta, Dumnezeu totdeauna procedeazã
cu poporul Sãu… Corneliu a ascultat de
instruc™iunea datã. El s-a unit cu biserica
?i a devenit un folositor ?i influent
conlucrãtor cu Dumnezeu. (MS 67, 1900)
Dumnezeu folose?te agen™ii Sãi numi™i.
(Fapte 10,1-4). ?ngerul nu i-a dat lumina
care i-ar fi putut fi datã, ci l-a îndrumat
sã ia o cale prin care ar fi putut sã vinã
în legãturã cu cineva care ar fi putut sã-i
facã cunoscut adevãrul pre™ios… (Fapte 10,5.
6). Corneliu a ascultat de sfatul dat ?i
acela?i înger s-a dus la Petru ?i i-a dat
instruc™iunile sale. Capitolul acesta (Fapte
10) con™ine mult sfat pre™ios pentru noi ?i
ar trebui sã-l studiem cu smeritã aten™ie.
Când Domnul are instrumentele Sale rânduite
prin care dã ajutor sufletelor, ?i oamenii
dispre™uiesc aceste instrumente, ?i refuzã
de a primi ajutor de la ei, ?i decid cã ei
vor fi învã™a?i direct de Dumnezeu, Domnul
nu satisface dorin™a lor. Omul care ia o
astfel de pozi™ie e în primejdie de a
accepta glasuri ale strãinilor ?i de a fi
condu?i pe cãi gre?ite. Atât Corneliu, cât ?
i Petru au fost instrui™i cu privire la ceea
ce aveau de fãcut ?i ei au ascultat de
cuvântul îngerului. Corneliu a adunat pe cei
ai casei sale pentru a asculta solia de
luminã de la Petru. Dacã ar fi zis: Nu vreau
sã fiu învã™at de nici un om, îngerul lui
Dumnezeu l-ar fi lãsat în voia lui, dar nu
aceasta a fost atitudinea lui. (RH, 10 oct.
1893) Mul™i astãzi asemenea lui Corneliu.
Sunt mul™i azi care se gãsesc în aceea?i
pozi™ie ca ?i Corneliu. Ei trãiesc potrivit
luminii pe care au primit-o ?i Dumnezeu le
vorbe?te a?a cum a vorbit lui Corneliu ?i-i
aduce cu ajutorul instrumentelor rânduite de
El, acolo, ca sã primeascã adevãrul în inimi
bune ?i sincere. Dumnezeu Se descoperã
acelora care se strãduiesc sã-?i formeze
caractere pe care El le poate aproba.
Rugãciunile acelora care se tem de El,
care-?i recunosc obliga™iile fa™ã de El,
sunt ascultate ?i li se dã rãspuns. Domnul
ia în mod deosebit notã de cei care umblã în
lumina pe care El le-a dat-o, care dau
dovada prin faptele lor cã se strãduiesc sã
onoreze pe Dumnezeu. Printr-un Petru, El va
prezenta mãrgãritarul de mare pre™, ?i
printr-un Corneliu ?i familia lui multe
suflete vor fi aduse la luminã. (RH 8 aug.
1899) Prin faptele minunate ale lui
Dumnezeu, Corneliu a fost condus sã aducã
via™a lui plinã de energie ?i de credincio?
ie în legãturã cu ucenici lui Hristos. A?a
va fi în zilele de pe urmã. Mul™i vor pre™ui
în™elepciunea lui Dumnezeu mai pe sus de
orice avantaje pãmânte?ti, ?i vor asculta de
Cuvântul lui Dumnezeu ca normã supremã. Ace?
tia vor fi condu?i la ?i mai mare luminã.
Ace?tia vor ajunge la cuno?tin™a adevãrului
?i vor putea sã prezinte aceastã luminã a
adevãrului înaintea acelora dintre cuno?
tin™ele lor care ca ?i ei în?i?i sunt
doritori dupã adevãr. ?n felul acesta ei
devin con?tiincio?i purtãtori de luminã în
lume. Ei în?i?i constrân?i de iubirea lui
Dumnezeu, vor constrânge ?i pe al™ii ?i vor
folosi fiecare ocazie pentru a invita ?i a
zori pe al™ii sã vinã ?i sã vadã frumuse™ea
adevãrului ?i sã punã capacitã™ile lor în
slujba propã?irii lucrãrii lui Dumnezeu.
(MS. , 97, 1898) Unii care se gãsesc
printre negustori ?i principi vor lua
pozi™ie pentru a asculta de adevãr. Privirea
lui Dumnezeu a fost asupra unora ca ace?tia
care au umblat potrivit luminii pe care au
avut-o, pãstrându-?i integritatea. Corneliu
?i-a pãstrat experien™a religioasã, umblând
strict în acord cu lumina pe care o primise.
Dumnezeu avea ochiul a™intit asupra lui, ?i
a trimis pe îngerul Sãu cu o solie la el.
Solul ceresc a trecut pe lângã cei cu
îndreptã™ire de sine, a mers la Corneliu ?i
l-a chemat pe nume. (MS 97, 1898) Mult se
spune cu privire la datoria pe care o avem
fa™ã de sãracii neglija™i. Nu ar trebui oare
sã se dea oarecare aten™ie boga™ilor
neglija™i? Mul™i privesc la categoria
aceasta ca fiind fãrã nãdejde, ?i ei fac
pu™in pentru a deschide ochii acelora care,
orbi™i ?i ului™i de strãlucirea slavei
pãmânte?ti, au pierdut ve?nicia din
socotelile lor. Mii de oameni boga™i au mers
în mormânt fãrã a fi avertiza™i. Dar
indiferent de cum ar apãrea, mul™i dintre
boga™i sunt împovãra™i suflete?te…
Bogã™iile ?i onorurile lume?ti nu pot
satisface sufletul. Mul™i dintre cei boga™i
doresc dupã o asigurare divinã, dupã o
nãdejde spiritualã. Mul™i doresc dupã ceva
ce ar pune capãt monotoniei vie™ii lor fãrã
rost. Mul™i din via™a oficialã simt nevoia
dupã ceva ce ei nu au. Pu™ini dintre ei merg
la bisericã, deoarece simt cã au pu™in
folos. ?nvã™ãtura pe care o aud nu le atinge
inima. Sã nu facem un apel special la ei?
Dumnezeu cheamã lucrãtori zelo?i, smeri™i,
care vor duce Evanghelia celor din înalta
societate. Nu printr-o atingere
întâmplãtoare, accidentalã, cei boga™i ?i
iubitori de lume pot fi atra?ila Hristos.
Trebuie sã se facã efort personal hotãrât de
bãrba™i ?i de femei plini de duh misionar de
cãtre aceia care nu se vor lãsa ?i nu se vor
descuraja. (RH, 6 aprilie, 1911)
1.
2.
3.
4.
5.
6.Petru gata sã-?i predea via™a. Apostolul
nu a fost intimidat de situa™ie. De la rea?
ezarea lui în slujbã, dupã ce tãgãduise pe
Hristos, el a întâmpinat curajos primejdii ?
i a dat pe fa™ã un curaj ?i o îndrãznealã
nobilã în predicarea unui Mântuitor
crucificat, înviat ?i înãl™at la cer. Când
zãcea în celula lui ?i-a amintit cuvintele
pe care Hristos i le spusese: „Adevãrat,
adevãrat î™i spun cã, atunci când erai
tânãr, singur te încingeai ?i te duceai unde
voiai; dar când vei îmbãtrâni, î™i vei
întinde mâinile ?i altul te va încinge ?i te
va duce unde nu voie?ti. ” Petru a crezut cã
venise timpul ca sã-?i dea via™a pentru
cauza lui Hristos. (RH, 27 aprilie, 1911)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.Vezi E. G. White cu referire la Rom.
1,20. 21.
1. 1. 5 (Rom. 2,24-29; Gal. 5,6; Ef. 2,14-
16; Col. 2,14-17; Tit 1,9-11). Circumcizia
fãrã valoare dupã cruce. (Tit 1,9-11. 13.
14). Erau unii pe vremea lui Pavel care
stãruiau asupra circumciziunii ?i puteau sã
aducã bel?ug de dovezi din Biblie pentru a
arãta obligativitatea ei pentru iudei; dar
învã™ãtura aceasta nu avea nici o
însemnãtate la data aceea; deoarece Domnul
Hristos murise pe crucea de pe Golgota, ?i
circumciziunea în carne nu mai putea sã aibã
vreo valoare. Serviciul tipic ?i
ceremoniile în legãturã cu el fuseserã
desfiin™ate la cruce. Marele Miel antitipic
al lui Dumnezeu devenise o jertfã pentru
omul vinovat ?i umbra a încetat în
realitate. Pavel cautã sã aducã mintea
oamenilor la marele adevãr pentru acel timp;
dar ace?tia care pretindeau a fi urma?i ai
lui Isus erau cu totul absorbi™i de
învã™ãtura tradi™iilor iudeilor, ?i de
obliga™ia circumciziunii. (RH, 29 mai, 1888)
2.
3.
4. 4-29. Vezi E. G. White cu referire la
Gal. 2,1-10.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11 (Gal. 3,8; 1Cor. 10,4). O singurã
Evanghelie. Nu existã un astfel de contrast,
cum se pretinde adesea cã existã, între
Vechiul ?i Noul Testament, Legea lui
Dumnezeu ?i Evanghelia lui Hristos cerin™ele
dispensa™iunii iudaice ?i a celei cre?tine.
Fiecare suflet mântuit în dispensa™iunea
anterioarã a fost salvat de Hristos tot atât
de real cum suntem noi mântui™i prin El
astãzi. Patriarhii ?i profe™ii erau cre?
tini. Fãgãduin™a Evangheliei a fost datã
celei dintâi perechi în Eden, când prin
cãlcarea Legii se despãr™iserã de Dumnezeu.
Evanghelia a fost predicatã lui Avraam.
Evreii cu to™ii au bãut din Stânca aceea
duhovniceascã care era Hristos. (ST, 14
sept. 1882) (Ex. 13,21. 22; 1Cor. 10,1-4;
1Tim. 2,5). Sângele lui Hristos biruie?te
atât pentru noi cât ?i pentru Israel. ?nfã?
urat în stâlpul de nor, Rãscumpãrãtorul
lumii era în comuniune cu Israel. De aceea,
sã nu zicem cã ei nu aveau pe Hristos. Când
poporul a însetat în pustie, ?i s-a dedat la
murmurare ?i plângeri, Hristos a fost pentru
ei ceea ce este pentru noi - un Mântuitor
plin de compãtimire duioasã, Mijlocitorul
dintre ei ?i Dumnezeu. Dupã ce ne-am fãcut
partea pentru a ne curã™ii templul
sufletului de întinãciunea pãcatului,
sângele lui Hristos biruie?te pentru noi, a?
a cum a fãcut pentru vechiul Israel. (YI, 18
iulie, 1901)
1. 1-3. vezi E. G. White cu referire la
2Tim. 3,14. 15.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14 (2Cor. 8,12). Luminã pentru cei
binevoitori. Duhul lui Dumnezeu poate sã
lumineze priceperea numai a acelora care
sunt binevoitori sã fie lumina™i. Citim cã
Dumnezeu a deschis urechile Lidiei a?a încât
a fost atentã la solia exprimatã de Pavel. A
face cunoscut întreg sfatul lui Dumnezeu ?i
tot ceea ce era esen™ial ca Lidia sã
primeascã - aceasta era partea pe care o
avea de îndeplinit Pavel în convertirea ei ?
i apoi Dumnezeul oricãrui har ?i-a exercitat
puterea, conducând sufletul pe calea cea
dreaptã. Dumnezeu ?i instrumentul omenesc au
conlucrat ?i lucrarea a fost în totul plinã
de succes. (Scrisoarea 150, 1900)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22. 22-29. Vezi E. G. White cu referire la
Rom. 1,20-25. 22-34. Vezi E. G. White cu
referire la 1Cor. 2,1-5.
23.
24.
25.
26.
27.
28. 28 (Ioan 5,17; Col. 1,17; Evrei 1,3;
vezi E. G. White cu referire la Gen. 2, 14).
Dumnezeu constant la lucru în naturã.
Dumnezeu este în mod perpetuu la lucru în
naturã. Ea este slujitoarea Lui, îndrumatã
a?a cum ?i place Lui. Natura în lucrarea ei
mãrturise?te despre prezen™a inteligentã ?i
lucrarea activã a unei Fiin™e care
procedeazã în toate lucrãrile Sale potrivit
voin™ei Sale. Nu printr-o o putere originarã
inerentã în naturã produce pãmântul an dupã
an bel?ugul lui ?i lumea î?i pãstreazã mar?
ul ei continuu în jurul soarelui. Mâna
puterii infinite este în mod perpetuu la
lucru, cãlãuzind planeta aceasta. Puterea
lui Dumnezeu exercitatã permanent o ™ine în
pozi™ie în rota™iile ei. Dumnezeul cerului
este fãrã încetare la lucru. Prin puterea
Lui vegeta™ia este fãcutã sã prospere,
fiecare frunzã se aratã ?i fiecare floare
înflore?te. Nu ca rezultat al unui mecanism
care odatã pus în mi?care, î?i continuã
lucrarea, pulsul bate ?i respira™ia urmeazã
dupã respira™ie. ?n Dumnezeu trãim, ne mi?
cãm ?i avem fiin™a noastrã. Fiecare
respira™ie, fiecare bãtaie a inimii este
dovada continuã a puteri unui Dumnezeu
pururea prezent. Dumnezeu e Cel care face
soarele sã rãsarã pe cer. El deschide
ferestrele cerului ?i îi dã ploaie. El face
iarba sã creascã pe mun™i. „El dã zãpada ca
lâna, El presarã bruma ca cenu?a. ” „La
tunetul Lui, urlã apele în ceruri, El ridicã
norii de la marginile pãmântului, dã na?tere
fulgerelor ?i ploii ?i scoate vântul din
cãmãrile lui. ” De?i Domnul ?i-a încetat
lucrarea de a crea, El este ocupat totdeauna
cu sus™inerea ?i folosirea ca servi ai Sãi a
lucrurilor pe care le-a fãcut. Hristos
zicea: „Pânã acum Tatãl Meu lucreazã, ?i Eu
lucrez. ” (MS 4, 1882)
29.
30.
31.
32.
33.
34. 34 (1Cor. 2,1-4). Simplitatea
Evangheliei contra ?tiin™ei lumii. La sfâr?
itul lucrãrii sale, Pavel s-a uitat la
rezultatele lucrãrii sale. Din marea adunare
care ascultase la cuvintele lui elocvente,
numai trei fuseserã converti™i la credin™ã.
El atunci s-a hotãrât sã pãstreze
simplitatea Evangheliei. El era convins cã ?
tiin™a lumii era fãrã de putere de a mi?ca
inimile oamenilor; dar cã Evanghelia era
puterea lui Dumnezeu spre mântuire. (RH, 2
aug. 1911)
1. 1-3 (2Cor. 10,1. 7. 8. ; vezi E. G. White
cu referire la Fapte 20,17-35). Apostolii s-
au sfãtuit cu privire la metodele de lucru.
Când Pavel a venit la Corint, a cerut de
lucru de la Acuila. Apostolii s-au
consfãtuit ?i s-au rugat împreunã ?i au
decis ca sã predice Evanghelia a?a acum se
cuvenea, cu iubire dezinteresatã pentru
sufletele care piereau din lipsã de cuno?
tin™ã. Pavel urma sã lucreze la facerea de
corturi ?i sã înve™e pe conlucrãtorii lui sã
lucreze cu mâinile lor, a?a ca în orice
împrejurare sã se poate între™ine. Unii
dintre confra™ii sãi deserven™i cultici
considerau un astfel de procedeu ca fiind
inconsistent, spunând cã, fãcând a?a ?i-ar
pierde influen™a ca slujitori ai
Evangheliei. Capitolul 10 al cãr™ii
2Corinteni relateazã dificultã™ile cu care
Pavel a avut sã lupte ?i apãrarea felului
sãu de purtare. Dumnezeu dãduse lui Pavel o
deosebitã onoare ?i pusese asupra lui
rãspunderi grele. ?i apostolul scrie: „Eu,
Pavel, vã rog prin blânde™ea ?i bunãtatea
lui Hristos, eu, cel smerit când sunt de
fa™ã”, pentru cã se smerise pentru a face
muncã fizicã „?i plin de îndrãznealã
împotriva voastrã. ” (2Cor. 10,7. 8) (RH, 6
martie 1900) (…. 20,33. 34; 1Tes. 2,9;
2Tes. 3,8). Pavel a recurs la meseria lui.
Pavel… a locuit cu ei (Acuila ?i Priscila) ?
i întrucât în tinere™ea lui învã™ase meseria
de a face corturi, care erau mult folosite
în climatul acela cald, a lucrat la meseria
aceasta pentru propria între™inere. Pavel
era foarte mult educat ?i era admirat pentru
geniul sãu ?i elocven™a sa. El fusese ales
de concetã™enii sãi ca membru al Sinedriului
?i era un rabi de o distinsã capacitate,
totu?i educa™ia lui nu fusese consideratã
completã pânã nu slujise ca ucenic la o
meseria folositoare. El s-a bucurat cã era
în stare sã se între™inã singur prin muncã
manualã ?i deseori a declarat cã propriile
lui mâini au lucrat pentru propriile nevoie.
Pe când se gãsea într-un ora? de strãini, nu
cãdea în sarcina nimãnui. Dupã ce mijloacele
lui personale fuseserã cheltuite pentru
înaintarea lucrãrii lui Hristos, el a recurs
la meseria sa pentru a-?i câ?tiga cele
necesare traiului. (LP 99, 100) De?i, având
sãnãtate slabã, el ( Pavel) lucra ziua la
slujirea cauzei lui Hristos, ?i apoi muncea
o mare parte din noapte ?i adesea toatã
noaptea ca sã poatã procura cele necesare
vie™ii pentru sine ?i pentru al™ii. (YI, 27
feb. 1902) Un lucrãtor talentat. Pavel,
marele apostol al neamurilor, a lucrat la
meseria de fãcere de corturi. Erau lucrãri
superioare ?i lucrãri inferioare la facerea
de corturi, Pavel învã™ase lucrãrile
superioare, dar putea sã facã ?i lucrãrile
inferioare când împrejurãrile o cereau.
Facerea de corturi nu aducea venituri a?a de
repede ca alte ocupa™ii, ?i uneori numai
prin exercitarea celei mai stricte economii
Pavel putea sã-?i procure cele
trebuincioase. (RH, 6 martie, 1900) Un
educator. Pavel era un educator. El predica
Evanghelia cu glasul sãu ?i, în munca sa
inteligentã, el predica cu mâinile sale. El
educa pe al™ii în acela?i fel în care fusese
educat de cineva care era socotit ca ?
nvã™ãtorul omenesc ce mai în™elept. Când
Pavel lucra repede ?i talentat cu mâinile
sale el relata conlucrãtorilor sãi
îndrumãrile pe care Hristos le dãduse lui
Moise cu privire la construirea cortului. El
le arãta cã talentul, în™elepciunea ?i
geniul folosite la acea lucrare fuseserã
date de Dumnezeu spre a fi folosite pentru
slava Lui. El îi învã™a cã suprema onoare
trebuie sã fie datã lui Dumnezeu. (RH, 6
martie, 1900)
2. 2 (Fapte 8,4; Rom. 1,7. 8;). ?mpotrivirea
nu a adus Evanghelia la tãcere. Dupã
înãl™area lui Hristos la cer, apostolii au
mers pretutindeni predicând Cuvântul. Ei au
dat mãrturie despre lucrarea lui Hristos ca
învã™ãtor ?i vindecãtor. Mãrturia lor în
Ierusalim, în Roma ?i înalte locuri era
pozitivã ?i puternicã. Iudeii, care
refuzaserã sã primeascã adevãrul, nu puteau
decât sã recunoascã faptul cã o puternicã
influen™ã înso™ea pe urma?ii lui Hristos,
deoarece Duhul Sfânt îi înso™ea. Acesta
crease o opozi™ie mai mare; dar în ciuda
opozi™iei, la douãzeci de ani dupã
rãstignirea lui Hristos, exista o bisericã
vie ?i plinã de râvnã. Biserica era
puternicã ?i plinã de râvnã ?i Domnul lor
lucra cu ea. Invidia ?i furia iudeilor
împotriva cre?tinilor nu cuno?tea margini, ?
i locuitorii necredincio?i erau fãrã
încetare agita™i. Ei ridicau plângeri cã
iudeii cre?tini erau dezordona™i ?i
primejdio?i pentru binele public. Fãrã
încetare ei puneau în mi?care ceva care sã
a™â™e cearta. Acest lucru a determinat
expulzarea cre?tinilor din Roma. ?ntre cei
expulza?i erau Acuila ?i Priscila, care au
mers la Corint, ?i acolo au înfiin™at o
întreprindere de confec™ionare de corturi.
(RH, 6 martie 1900)
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24. 24-26. ?nvã™atul Apolo instruit de
smeri™ii fãcãtori de corturi. Apolo, primise
cea mai înaltã culturã greacã ?i era un
învã™at ?i un orator… Acuila ?i Priscila l-
au ascultat ?i au vãzut cã acestor
învã™ãturi le lipsea ceva. El nu avea o
cunoa?tere deplinã a misiunii lui Hristos, a
învierii ?i înãl™ãrii Lui ?i a lucrãrii
Duhului Sfânt, Mângâietorul pe care El L-a
trimis pentru a rãmâne cu poporul Sãu în
timpul absen™ei Sale. ?n consecin™ã, ei au
chemat pe Apolo ?i învã™atul orator a primit
instruc™iune de la ei cu voioasã surprizã ?i
bucurie. Prin învã™ãturile lor, el a ob™inut
o în™elegere mai clarã a Scripturilor ?i a
devenit unul dintre cei mai capabili
apãrãtori ai bisericii cre?tine. ?n felul
acesta, un savant perfect ?i un orator
strãlucit a ajuns sã cunoascã calea Domnului
mai deplin din învã™ãturile unui bãrbat ?i a
unei femei cre?tine a cãror ocupa™ie umilã
era aceea de facere de corturi. (LP, 119)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 12. 17 (Luca 8,46). Minunile nu sunt o
încurajare la supersti™ie oarbã. Când Pavel
a fost adus în contact direct cu locuitorii
idolatri ai Efesului, puterea lui Dumnezeu a
fost în mod impresionant desfã?uratã prin
el. Apostolii nu au fost totdeauna în stare
de a sãvâr?i minuni dupã cum voiau. Domnul a
acordat servilor Sãi aceastã putere specialã
a?a cum o cereau progresul cauzei Sale sau
onoarea Numelui Sãu. Ca ?i Moise ?i Aaron la
curtea lui Faraon, apostolul avea acum sã
sus™inã adevãrul în fa™a minunile mincinoase
a vrãjitorilor; de unde minunile pe care el
le sãvâr?ea erau de un caracter diferit de
acelea pe care el le sãvâr?ise pânã la acea
datã. Dupã cum pulpana hainei lui Hristos
transmisese putere vindecãtoare aceleia care
cãutau alinare prin atingerea credin™ei, tot
a?a cu ocazia aceasta hainele au fost fãcute
un mijloc de vindecare pentru to™i aceia
care credeau. ?i „lãsau boalele ?i ie?eau
afarã din ei duhurile rele. ” Totu?i,
minunile acestea nu dãdeau încurajare
supersti™iei oarbe… Când Isus a sim™it
atingerea femeii bolnave, El a exclamat: „O
putere a ie?it din Mine. ” A?a Scripturile
declarã cã Domnul sãvâr?ea minuni prin mâna
lui Pavel, ?i cã Numele Domnului Isus era
proslãvit ?i nu numele lui Pavel. (LP 135)
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.Valoarea cãr™ilor sacrificate. Când
cãr™ile au fost mistuite de foc, ei au
început sã socoteascã valoarea
sacrificiului. A fost apreciat la cincizeci
de mii de argin™i, egal cu aproape zece mii
de dolari. (LP 137)
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.vezi E. G. White cu referire la 2Tim.
4,13. 14.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17. 17-35 (Fapte 18,1-3; 1Tes. 2,9; 2Tes.
3,8). Un deservent complet. Mâinile lui
Pavel, bãtãtorite de muncã, atunci când le
prezenta înaintea oamenilor, dãdeau mãrturie
cã el nu depindea de nici un om în ce prive?
te între™inerea sa. Ele nu scãdeau nimic,
socotea el, din for™a apelurilor lui
patetice, judiciare, inteligente ?i
elocvente mai pe sus de acelea ale oricãrui
alt om care jucase un rol în lucrarea lui
Hristos. ?n Fapte 20,17-35, vedem schi™at
caracterul unui deservent cre?tin care î?i
îndeplinea datoria cu credincio?ie. El era
un deservent complet. Noi nu credem cã e
obligatoriu ca to™i deserven™ii sã facã în
toate privin™ele a?a cum a fãcut Pavel. Dar
spunem tuturor cã Pavel era un distins ?i
nobil bãrbat cre?tin de cea mai înaltã
facturã. Exemplul lui aratã cã munca fizicã
nu coboarã în mod necesar influen™a nimãnui,
cã lucrarea cu mâinile în orice ocupa™ie
onorabilã nu ar trebui sã facã pe cineva sã
fie aspru ?i lipsit de bunãvoin™ã. (YI, 31
ian. 1901)
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30. 30 (2Tim. 4,3. 4; 2Petru 2,1). Teorii
nestatonice sã fie sugrumate. Din lumina
datã mie de Dumnezeu, reiese cã se vor
ridica oameni vorbind lucruri stricate. Da,
ei deja au fãcut ?i au rostit lucruri pe
care Dumnezeu niciodatã nu le-a fãcut
cunoscut, aducând cele sfinte la nivelul
celor de rând. S-au fãcut ?i se vor continua
a se face probleme din erorile îngâmfate ale
oamenilor, nu din adevãr. Nãscocirile min™ii
oamenilor vor inventa teste care nu sunt
deloc teste, care atunci când va fi fãcut
proeminent adevãratul test, va fi considerat
ca egal cu testele fãcute de oameni care au
fost fãrã valoare. Ne putem a?tepta ca totul
sã fie adus ?i amestecat cu doctrina
adevãratã, dar prin discernãmânt spiritual,
clar, prin ungerea cereascã, trebuie sã
facem deosebire între ce e sacru ?i ce e de
rând ?i care a fost introdus pentru a zãpãci
credin™a ?i judecata sãnãtoasã, ?i sã umple
de defecte marele ?i mãre™ul adevãr de
punere la probã pentru acest timp…
Niciodatã n-a fost un timp când adevãrul sã
fi suferit mai mult prin denaturare,
depreciere ?i scãdere a meritului prin
disputele stricate ale oamenilor ca în
aceste zile de pe urmã. Oamenii s-au furi?at
cu masa lor eterogenã de erezii pe care ei
le prezintã ca oracole pentru popor. Oamenii
sunt vrãji™i cu ceva nou ?i straniu, ?i nu
sunt în™elep™i în experien™ã pentru a
discerne caracterul ideilor pe care oamenii
le pot formula ca fiind ceva. Dar a le numi
ca fiind ceva de mare însemnãtate ?i legarea
lor de cuvintele lui Dumnezeu nu le face
adevãr. Vai, cum mustrã aceasta nivelul
scãzut al evlaviei din biserici! Oamenii
care doresc sã prezinte ceva original vor
invoca lucruri noi ?i stranii ?i fãrã de
considera™ie se vor prezenta cu aceste
teorii nesigure care au fost între™esute ca
o teorie pre™ioasã ?i sã o prezente ca o
problemã de via™ã ?i de moarte… Avem
adevãrul, adevãrul solid în Cuvântul lui
Dumnezeu, ?i toate aceste specula™ii ?i
teorii ar fi mai bine sã fie sugrumate în
leagãn, decât sã fie hrãnite ?i scoase la
loc de frunte. Noi trebuie sã ascultãm
glasul lui Dumnezeu din Cuvântul Sãu
descoperit, cuvântul sigur al profe™iei.
Aceia care se vor proslãvi pe sine ?i vor
cãuta sã facã ceva minunat mai bine ar veni
la o judecatã sãnãtoasã. (Scrisoarea 136 a,
1898) (Ps. 119,126. 127; 1Tim. 4,1).
Trãdãtorii adevãrului devin cei mai rãi
persecutori ai Lui. Mare parte din ceea ce
se nume?te cre?tinism trece drept autentic,
temeinicie credincioasã, dar aceasta se
datoreazã faptului cã cei care îl
mãrturisesc n-au de suferit persecu™ii din
cauza adevãrului. Când vine ziua când Legea
lui Dumnezeu e fãcutã ca fãrã valoare ?i
biserica este cernutã prin încercãrile de
foc care urmeazã sã punã la probã pe to™i
cei care trãiesc pe pãmânt, o mare parte
dintre cei despre care se presupune cã sunt
autentici vor lua aminte la duhuri în?
elãtoare ?i vor deveni trãdãtori ?i vor
trãda sacrele lucruri încredin™ate lor. Ei
se vor dovedi cei mai rãi persecutori ai no?
tri. „Se vor scula din mijlocul vostru
oameni care vor învã™a lucruri stricãcioase,
ca sã atragã pe ucenici de partea lor. ” ?i
mul™i vor lua aminte la duhuri în?elãtoare.
Cei care au trãit din carnea ?i sângele
Fiului lui Dumnezeu - Sfântul Lui Cuvânt -
vor fi întãri™i, înrãdãcina™i ?i întemeia™i
în credin™ã. Ei vor vedea dovezi crescânde
pentru care ar trebui sã pre™uiascã Cuvântul
lui Dumnezeu ?i sã asculte de el. ?mpreunã
cu David ei vor zice: „Ei calcã Legea Ta. De
aceea, eu iubesc poruncile Tale mai mult
decât aurul, da, mai mult decât aurul curat.
” ?n timp ce al™ii le socotesc ca o zgurã,
ei se vor ridica sã apere credin™a. To™i cei
care se preocupã de confortul lor, de
plãcerea lor, de distrac™ia lor, nu vor sta
în picioare când vor fi pu?i la probã. (RH,
8 iunie, 1897)
31.
32.
33.34. Vezi E. G. White cu referire la Fapte
18,1-3.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20. 20-26 (Gal. 2,11. 12). Sfetnicii lui
Pavel nu erau infailibili. Concesiunea
aceasta nu era înccord cu învã™ãturile nici
cu integritatea fermã a caracterului sãu.
Sfetnicii sãi nu erau infailibili. De?i unii
din bãrba™ii ace?tia au scris sub inspira™ia
Duhului lui Dumnezeu, dar când nu erau sub
influen™a Lui directã uneori gre?eau. Se va
re™ine cã odatã Pavel s-a împotrivit lui
Petru în fa™ã din cauzã cã proceda în chip
fã™arnic. (LP 2149)
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39. 39 (Fapte 22,3. 25-28). Obâr?ia lui
Pavel. Tatãl lui Pavel era un om cu
reputa™ie. Era cilician, dar ?i cetã™ean
roman, deoarece Pavel declarã cã el era
nãscut liber. Al™ii ob™inuserã aceastã
libertate cu o sumã mare dar Pavel era un om
liber prin na?tere. Pavel fusese educat de
cei mai de seamã învã™a™i ai vremii. El
fusese învã™at de Gamaliel. Pavel era rabi ?
i bãrbat de stat. Era membru al Sinedriului.
(MS 95, 1899)
1.
2.
3. 3. 4. Vezi E. G. White cu referire la
1Cor. 2,1-5. 25-28. vezi E. G. White cu
referire la Fapte 21,39.
4.Vezi E. G. White cu referire la Fapte 9,1.
2.
5. 5-16 (Fapte 26,9-16). Pavel nu a uitat
niciodatã remarcabila sa convertire.
Apostolul nu a putut niciodatã sã uite
convertirea lui dintr-un persecutor al
tuturor celor care credeau în Hristos, într-
un credincios în El. Ce influen™ã a avut
aceastã convertire în toatã via™a lui
ulterioarã! Ce încurajare era aceasta în
timp ce lucra alãturi de Acela pe care
cândva ?l luase în râs ?i ?l dispre™uise! El
nu putea sã uite asigurarea datã lui în
prima parte a lucrãrii sale. El putea vorbi
cu pricepere deoarece avea o experien™ã, o
cunoa?tere personalã a Domnului Isus
Hristos. El avea o credin™ã vie,
dãinuitoare, deoarece cultiva un sim™ al
prezen™ei lui Hristos în toate lucrãrile
sale. El primea putere în rugãciune, ?i ca
un osta? credincios al lui Hristos, el a?
tepta ordine de la Cãpitanul sãu. Nici o
cantitate de obstacole grãmãdite înaintea
lui nu-l putea face sã priveascã lucrarea ca
o imposibilitate, deoarece î?i dãdea seama
cã „totul este cu putin™ã celor ce cred. ”
(MS 114, 1897) ?n fiecare loc unde
apostolul Pavel era chemat sã meargã dupã
convertirea lui, el dãdea o vie dovadã de
lucrarea îngerilor cere?ti în convertirea
lui. (MS 29, 1900)
1.
2.
3.O denun™are inspiratã. Sub influen™a
Duhului Sfânt, Pavel a rostit o denun™are
profeticã asemãnãtoare cu aceea pe care o
rostise Hristos la mustrarea fã™ãrniciei
iudeilor. Judecata rostitã de apostol a fost
îngrozitor împlinitã atunci când nedreptul ?
i fã™arnicul mare preot a fost ucis de
asasini în timpul rãzboiului iudaic. (LP
222)
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20. 20-23. Lisias se temea de propria sa
siguran™ã. Lisias s-a folosit bucuros de
ocazia aceasta pentru a se libera de Pavel.
Cu pu™in timp mai înainte, un cavaler roman
de rang mult mai înalt decât Lisias, fusese
prins ?i târât cu violen™ã de iudeii
înfuria™i în jurul zidurilor Ierusalimului ?
i în cele din urmã decapitat din cauzã cã
primise mitã de la samariteni. Sub bãnuiala
unor vinovã™ii asemãnãtoare, al™i slujba?i
superiori fuseserã întemni™a™i ?i
dizgra™ia™i. Dacã Pavel ar fi fost omorât,
cãpitanul ar fi putut fi învinuit cã fusese
mituit ca sã încuviin™eze moartea lui. Era
acum motiv îndestulãtor pentru a-l îndepãrta
în tainã, ?i în felul acesta sã se scape de
o rãspundere……. (LP 227)
1.
2. 2. 4. Felix, om josnic ?i vrednic de
dispre™uit. Tertul s-a coborât aici la o
falsitate neru?inatã. Caracterul lui Felix
era josnic ?i vrednic de dispre™uit… Un
exemplu al desfrâului neîngrãdit care-i pãta
caracterul e vãzut în legãtura lui cu
Drusila, care se sãvâr?ise cam pe vremea
aceea. Prin me?te?ugirile în?elãtoare ale
lui Simon Magul, un vrãjitor cipriot, Felix
determinase pe principesa aceasta sã-?i
pãrãseascã so™ul ?i sã devinã so™ia lui.
Drusila era tânãrã ?i frumoasã ?i în plus,
iudaicã. Era cu devotare ata?atã de so™ul
ei, care fãcuse un mare sacrificiu ca sã
ob™inã mâna ei. Nu era într-adevãr nimic ce
sã o determine sã treacã cu vederea foarte
puternicele ei prejudecã™i ?i sã-?i atragã
repulsia na™iunii ei de dragul încheierii
unei legãturi adultere cu un crud ?i bãtrân
desfrânat. Totu?i uneltirile satanice ale
vrãjitorului ?i trãdãtorului au izbutit ?i
Felix ?i-a adus planul la îndeplinire. (LP
235,236)
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.Felix nu a fost în?elat cu privire la
Pavel. Felix însu?i locuise atât de mult la
Cezarea, unde religia cre?tinã fusese
cunoscutã de mul™i ani, încât avea o mai
bunã cuno?tin™ã de religia aceea decât î?i
închipuiau iudeii ?i el nu a fost în?elat de
expunerile lor. (LP, 239)
23.
24.
25.
26.
27. 27. Neîn™elegeri la Cezarea; Felix
îndepãrtat. Cãtre sfâr?itul timpului
acestuia s-a ivit ceartã îngrozitoare în
mijlocul popula™iei din Cezarea. Avuseserã
loc dese certuri, care deveniserã o
neîn™elegere statornicã între iudei ?i
greci, cu privire la drepturile ?i
privilegiile lor în cetate. Toatã
splendoarea Cezareii, templele ei, palatele
ei, ?i amfiteatrele ei erau datorate
ambi™iei primului Irod. Chiar ?i portul
cãruia Cezarea î?i datora toatã
prosperitatea ?i importan™a, fusese
construit de el cu multã cheltuialã de bani
?i de muncã. Locuitorii iudei erau numero?i
?i boga™i ?i pretindeau cã cetatea le
apar™ine, deoarece regele lor fãcuse atât de
mult pentru ea. Grecii cu persisten™ã egalã,
sus™ineau dreptul lor la preceden™ã. ?n
apropiere de sfâr?itul celor doi ani
neîn™elegerile acestea au dus la o luptã
teribilã în pia™ã, având ca rezultat
înfrângerea grecilor. Felix, care ™inea cu
partida neamurilor, a venit cu trupele sale
?i a ordonat iudeilor sã se împrã?tie.
Poruncii nu i s-a dat imediat ascultare de
partida victorioasã ?i a ordonat solda™ilor
sãi sã-i atace. Bucuro?i de un prilej de a-?
i da frâu liber urii lor împotriva iudeilor,
ei au executat ordinul în chipul cel mai
nemilos, ?i mul™i au fost omorâ™i. Ca ?i cum
aceasta nu ar fi fost de ajuns, Felix, ca
cãrui animozitate contra iudeilor sporise în
fiecare an, a dat acum libertatea solda™ilor
sã jefuiascã casele celor boga™i. Aceste
acte îndrãzne™e de nedreptate ?i cruzime nu
puteau trece neobservate. Iudeii au fãcut o
plângere formalã contra lui Felix ?i el a
fost somat sã se ducã la Roma, pentru a da
seamã de acuza™iile lor. El ?tia bine cã
purtarea lui de stoarcere de bani oprimare
le dãduse temei îndestulãtor de plângere,
dar încã nãdãjduia sã-i lini?teascã. De
unde, de?i avea un sincer respect fa™ã de
Pavel, a hotãrât sã satisfacã rãutatea lor
lãsându-l întemni™at. Dar toate eforturile
lui au fost în zadar, de?i a scãpat de
exilare sau de moarte, a fost înlãturat din
slujbã, ?i lipsit de cea mai mare parte a
averii sale câ?tigate pe o cale nedreaptã.
Drusila, partenera vinovã™iei lui, a pierit
mai apoi, împreunã cu unicul ei fiu, în
erup™ia Vezuviului. Propriile lui zile s-au
sfâr?it în dizgra™ie ?i obscuritate. (LP,
245,246)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9. Vezi E. G. White cu referire la Fapte
9,1-4. 9-16. Vezi E. G. White cu referire
la Fapte 22,5-16.
10.
11.Vezi E. G. White cu referire la Fapte
9,1. 2.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26. 26-28. Care erau gândurile lui Agripa?
S-a îndreptat oare gândul lui Agripa la
aceste cuvinte la trecuta istorie a familiei
sale, ?i al eforturile lor nefructuoase
contra Aceluia pe care ?l predica Pavel? Se
gândea el la strãbunicul sãu Irod, ?i la
masacrarea copiilor nevinova™i din Betleem?
La strã-unchiul lui Agripa, ?i la uciderea
lui Ioan Botezãtorul? La propriul sãu tatã,
Agripa I ?i la martirizarea apostolului
Iacov? Vedea el în dezastrele care repede s-
au abãtut asupra acestor regi o dovadã a
neplãcerii lui Dumnezeu ca urmare a crimelor
lor contra servilor Sãi? Pompa ?i fala
acelei zile aminteau l oare lui Agripa
despre timpul când propriul sãu tatã, un
monarh mai puternic ca el , a stat în
picioare în aceea?i cetate, îmbrãcat în ve?
minte strãlucitoare, în timp ce poporul
striga cã el e Dumnezeu? Uitase el cum,
chiar înainte ca strigãtele de admira™ie sã
se fi stins, rãzbunarea grabnicã ?i
groaznicã care lovise pe regele plin de
îngâmfare? Ceva din toate acestea au
fluturat prin memoria lui Agripa dar
vanitatea lui era lingu?itã de scena
strãlucitoare din fa™a lui, ?i mândria ?i
importan™a date de sine au izgonit toate
gândurile mai nobile. (LP, 255, 156)
1.2. Un serviciu de laudã într-o diminea™ã
furtunoasã. Când s-a fãcut apelul, nici unul
nu a lipsit. Aproape trei sute de oameni,
marinari, osta?i, pasageri, ?i de™inu™i, au
stat în picioare în acea diminea™ã
furtunoasã de noiembrie pe ™ãrmul insulei
Melita. ?i au fost unii care s-au alãturat
lui Pavel ?i confra™ilor lui aducând
mul™umiri lui Dumnezeu, care le pãstrase
via™a ?i-i adusese cu bine pe uscat prin
pericolele adâncului mãrii. (LP, 270)
1.?nceputul apostoliei lui Pavel. Pavel a
privit ocazia hirotonisirii sale oficiale ca
marcând începutul unei noi ?i importante
perioade în cariera sa. Tocmai de la data
acestei solemne ceremonii, când, chiar
înainte de a trebui sã porneascã în cea
dintâi cãlãtorie a lui misionarã, el a fost
„pus de o parte sã vesteascã Evanghelia lui
Dumnezeu”, el a datat dupã aceea începutul
apostoliei lui în biserica cre?tinã. (RH, 11
mai 1911)
2.
3.
4.
5.
6.
7.8. (vezi E. G. White cu referire la Fapte
18,2). O bisericã puternicã în Roma. ?n
ciuda opozi™iei, la douãzeci de ani dupã
rãstignirea lui Hristos era în Roma o
bisericã vie, ?i plinã de râvnã. Biserica
aceasta era tare ?i zeloasã ?i Domnul lucra
pentru ea. (RH, 6 martie, 1900)
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14 (Mat. 28,19. 20). Dator prin
acceptarea lui Hristos. ?n ce sens era Pavel
dator atât iudeilor cât ?i grecilor? Lui îi
fusese datã însãrcinarea a?a cum este datã
fiecãrui ucenic al lui Hristos: „Duce™i-vã ?
i face™i ucenici din toate neamurile,
botezându-i în Numele Tatãlui ?i al Fiului ?
i al Sfântului Duh! ?i învã™a™i-i sã
pãzeascã tot ce v-am poruncit! ?i iatã cã Eu
sunt cu voi în toate zilele, pânã la sfâr?
itul veacului. ” Primind pe Hristos, Pavel a
acceptat aceastã însãrcinare. El ?i-a dat
seama cã asupra lui odihnea obliga™ia de a
lucra pentru toate clasele de oameni -
pentru iudei ?i pentru neamuri, învã™a™i ?i
neînvã™a™i, pentru cei care ocupau pozi™ii
înalte ?i pentru cei de pe cãile umile ale
vie™ii. (Scrisoarea 262, 1903)
15.
16.
17.O cre?tere a în™elegerii credin™ei.
Neprihãnirea Domnului Hristos e descoperitã
din credin™ã în credin™ã, adicã, de la
credin™a voastrã prezentã la o în™elegere
sporitã a acelei credin™e care lucreazã prin
iubire ?i curã™ã sufletul. (RH, 18 sept.
1908)
18.
19.
20. 20. Vezi E. G. White cu referire la
Romani 12,1. 2. 20. 21. (Fapte 14,17).
Natura ac™ioneazã ca un predicator tãcut.
Lumea materialã este sub controlul lui
Dumnezeu. Legile care guverneazã toatã
natura sunt ascultate de naturã. Totul
exprimã ?i îndepline?te voia Creatorului.
Norii, ploaia, roua, lumina soarelui,
precipita™iile, aversele, vântul, furtuna,
toate sunt sub supravegherea lui Dumnezeu ?i
implicit dau ascultare Aceluia care le
folose?te. Delicatul fir de iarbã î?i face
drum prin pãmânt, mai întâi paiul, apoi
spicul ?i apoi grâu deplin în spic. Domnul
le folose?te pe acestea servii Sãi
ascultãtori pentru a face voia Sa. Roada
este vãzutã mai întâi în mugure, cuprinzând
viitoarea parã, piersicã, sau viitorul mãr,
?i Domnul le dezvoltã la timpul lor, pentru
cã nu se împotrivesc lucrãrii Lui. Ei nu se
împotrivesc ordinii aranjamentelor Sale.
Lucrãrile Lui, a?a cum sunt vãzute în lumea
naturalã, nu sunt nici pe jumãtate în™elese
sau apreciate. Ace?ti tãcu™i predicatori vor
învã™a fiin™ele omene?ti lec™iile lor, numai
dacã vor fi ascultãtori aten™i. (Scrisoarea
131, 1897) 20-25 (Ps. 19,1-3; Fapte 17,22-
29; 1Cor. 1,21; Col. 2,9; Evrei 1,3).
Revela™ia naturii imperfecte. ?nvã™ãtura cea
mai dificilã ?i cea mai umilitoare pe care
omul o are de învã™at e propria lui
ineficacitate în depinderea de în™elepciunea
omeneascã ?i e?ecul lui sigur în citirea
corectã a naturii. Pãcatul i-a întunecat
vederea ?i cu propria sa putere el nu este
în stare sã interpreteze natura fãrã de a o
pune mai pe sus de Dumnezeu. El nu poate
discerne în ea pe Dumnezeu, sau pe Isus
Hristos, pe care El L-a trimis. El e în
aceea?i pozi™ie în care erau atenienii, care
î?i înãl™aserã altarele pentru cultul
naturii. Stând în mijlocul dealului lui
Marte, Pavel a prezentat oamenilor din Atena
pe viul Dumnezeu în contrast cu cultul lor
idolatru. (Fapte 17,22-29). Aceia care au o
adevãratã cunoa?tere de Dumnezeu nu vor
ajunge atât de orbi™i de legile materiei sau
de lucrãrile naturii încât sã treacã cu
vederea, sau sã refuze a recunoa?te lucrarea
continuã a lui Dumnezeu în naturã. Natura nu
este Dumnezeu, ?i nici nu a fost vreodatã
Dumnezeu. Glasul naturii mãrturise?te despre
Dumnezeu, dar natura nu este Dumnezeu. Ca
lucrare creatã de El, ea doar dã mãrturie
despre puterea lui Dumnezeu. Dumnezeirea
este autorul naturii. Lumea naturalã în
sine, nu are nici o putere în afarã de ceea
ce îi dã Dumnezeu. Existã un Dumnezeu
personal, Tatãl; existã un Hristos personal,
Fiul. (Evrei 1,1. 2; Ps. 19,1-3) Filozofii
din antichitate se fãleau cu ?tiin™a lor
superioarã. Sã citim în™elegerea pe care
apostolul inspirat o avea despre aceasta:
„S-au fãlit cã sunt în™elep™i ?i au
înnebunit ?i au schimbat slava Dumnezeului
nemuritor într-o icoanã care seamãnã cu omul
muritor, pãsãri ?i dobitoace cu patru
picioare ?i târâtoare… cãci au schimbat în
minciunã adevãrul lui Dumnezeu ?i au slujit
?i s-au închinat fãpturii în locul
Fãcãtorului. ” ?n în™elepciunea ei
omeneascã, lumea nu poate cunoa?te pe
Dumnezeu. Oamenii ei în™elep™i scot o cunoa?
tere imperfectã a lui din lucrãrile Lui
corecte, ?i apoi în nebunia lor ei înal™ã
natura ?i legile naturii mai pe sus de
Dumnezeul naturii. Aceia care nu au o cunoa?
tere a lui Dumnezeu printr-o acceptate a
revela™iei pe care El a dat-o cu privire la
Sine în Hristos, vor ob™ine numai o cunoa?
tere imperfectã a Lui din naturã; ?i aceastã
cunoa?tere este atât de departe în a aduce
întreaga fiin™ã în conformitate cu voia Lui,
va face pe oameni idolatri. Socotindu-se cã
sunt în™elep™i, ei au ajuns nebuni. Aceia
care gândesc cã pot ob™ine o cunoa?tere a
lui Dumnezeu fãrã de Reprezentantul Sãu pe
care Cuvântul ?l declarã cã este
„întipãrirea fiin™ei Lui”, vor avea nevoie
sã devinã nebuni în propria lor apreciere
înainte de a putea sã fie în™elep™i. Este cu
neputin™ã de a cãpãta o cunoa?tere desãvâr?
itã a lui Dumnezeu numai din naturã,
deoarece natura însã?i e nedesãvâr?itã. ?n
nedesãvâr?irea ei ea nu poate sã reprezinte
pe Dumnezeu, nu poate descoperi caracterul
lui Dumnezeu în perfec™iunea lui moralã. Dar
Hristos a venit ca un Mântuitor personal al
lumii. El reprezenta un Dumnezeu personal.
Ca Mântuitor personal, el S-a înãl™at la
cer, ?i El va veni din nou a?a cum S-a
înãl™at la cer - un Mântuitor personal. El
este chipul întipãrit al persoanei Tatãlui.
„?n El locuie?te trupe?te toatã plinãtatea
Dumnezeirii. ” (RH, 8 nov. 1898)
1.
2.
3.
4. 4 (Fapte 5,31). Pocãin™a, prima roadã a
lucrãrii Duhului. Pocãin™a de pãcat este
prima roadã a lucrãrii Duhului Sfânt în
via™ã. Ea este unicul proces prin care
puritatea infinitã reflectã chipul lui
Hristos în supu?ii Sãi rãscumpãra™i. ?n
Hristos sãlã?luie?te toatã plinãtatea. ?
tiin™a care nu este în armonie cu El nu are
nici o valoare. El ne înva™ã sã socotim
toate ca o pagubã fa™ã de pre™ul nespus de
mare al cunoa?terii lui Hristos Isus, Domnul
nostru. Cuno?tin™a acesta este ?tiin™a cea
mai înaltã pe care o poate atinge orice om.
(MS 28, 1905) (Ioan 14,26): Spiritul
prezintã adevãruri ale Vechiului ?i Noului
Testament. ?n aducerea oamenilor la pocãin™ã
nu este aceasta lucrarea Duhului Sfânt de a
descoperi noi adevãruri, ci de a prezenta
min™ii ?i de a imprima în con?tiin™ã
învã™ãturile pre™ioase pe care Hristos le
dãduse în Vechiul ?i Noul Testament. (MS 32,
1900)
5.
6.Vezi E. G. White cu referire la Gal. 6,7.
8.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24. 24-29. Vezi E. G. White cu referire la
Fapte 15,1. 5.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19. 19 (Mat. 27,21; 2Cor. 5,10; Iuda 15;
Apoc. 20,12. 13. Fâ?iile zdren™uite ale
ra™iuni omene?ti. ?ntreaga omenire stã
condamnatã înaintea marii norme morale a
neprihãnirii. ?n ziua acea mare a judecã™ii
fiecare suflet care a trãit pe pãmânt va
primi sentin™a în acord cu faptul dacã
faptele au fost bune sau rele în lumina
Legii lui Dumnezeu. Orice gurã va fi închisã
când crucea cu Victima ei muribundã va fi
prezentatã ?i influen™a ei realã va fi
vãzutã de fiecare minte care a fost orbitã ?
i stricatã de pãcat. Pãcãto?ii vor sta
condamna™i în fa™a crucii, cu Victima ei
misterioasã plecându-se sub povara cãlcãrii
de lege omeneascã. Cât de repede va fi
înlãturat orice subterfugiu, orice scuzã
mincinoasã! Apostazia omeneascã va apãrea în
caracterul ei atroce. Oamenii vor vedea care
a fost alegerea lor. Ei vor în™elege atunci
cã au ales pe Baraba în loc pe Hristos,
Domnul pãcii. Taina întrupãrii ?i a
crucificãrii va fi clar în™eleasã, deoarece
va fi prezentatã înaintea ochiului min™ii ?i
fiecare suflet condamnat va citi care a fost
caracterul lepãdãrii adevãrului din partea
sa. To™i vor în™elege cã s-au abãtut de la
adevãr prin primirea rãstãlmãcirilor ?i a
minciunilor amãgitoare ale lui Satana în loc
de a primi „orice cuvânt care iese din gura
lui Dumnezeu”. Ei citesc în?tiin™area: „Tu,
omule, ai ales sã stai sub stindardul
marelui rebele, Satana, ?i fãcând a?a te-ai
nimicit pe tine însu™i. ” Oricare ar fi
putut sã fie înzestrarea cu talente, oricare
ar fi putut sã fie presupusa în™elepciune,
cel care a lepãdat adevãrul atunci nu are
nici o capacitate de a se întoarce la
Dumnezeu. U?a este închisã a?a cum a fost
închisã u?a corabiei pe vremea lui Noe.
Oamenii cei mari ai pãmântului vor în™elege
atunci cã ?i-au predat mintea ?i inima unei
filozofii captivante care plãcea inimii
fire?ti. Nãdejdea ?i harul ?i orice atrac™ie
au fost prezentate de Cineva care-i iubea, ?
i ?i-a dat via™a pentru ei, pentru ca
oricine crede sã nu piarã, ci sã aibã via™ã
ve?nicã, dar ei au refuzat iubirea lui
Dumnezeu. Pãrerile lor falnice
ra™ionamentele lor omene?ti au fost
înãl™ate, ei se declarau îndestulãtori în ei
în?i?i pentru a în™elege tainele dumezeie?
ti, ?i au socotit cã propriile lor puteri de
discernãmânt erau destul de tari pentru a
discerne singuri adevãrul. Ei au cãzut o
pradã ieftinã subtilitã™ii lui Satana
deoarece el le prezenta erori amãgitoare în
filozofie omeneascã, care are o atrac™ie
pentru min™ile omene?ti. Ei s-au întors de
la Izvorul a toatã în™elepciunea ?i s-au
închinat intelectului. Solia ?i solii lui
Dumnezeu erau critica™i ?i respin?i ca fiind
mai pre jos de ideile lor falnice, omene?ti.
Invita™iile îndurãrii au fost luate în râs ?
i ei au tãgãduit divinitatea lui Isus
Hristos, ?i au luat în derâdere ideea
peexisten™ei Sale înainte de a fi luat
asupra Sa natura omeneascã. Dar fâ?iile
zdren™uite ale ra™ionamentului omenesc vor
fi descoperite cã sunt numai funii de nisip
în ziua cea mare a lui Dumnezeu. (ST, 7
martie, 1895) Nelegiui™ii vor sim™i agonia
crucii. Aceia care leapãdã îndurarea oferitã
atât de darnic, vor fi totu?i fãcu™i sã
simtã valoarea a ceea ce au dispre™uit. Ei
vor sim™i agonia pe care Hristos a suferit-o
pe cruce pentru a ob™ine rãscumpãrarea
pentru to™i cei care o vor primi. ?i atunci
ei î?i vor da seama ce au pierdut - via™a
ve?nicã ?i mo?tenirea nepieritoare. (RH, 4
sept. 1883) (Mat. 7,23; 27,40. 42; Rom.
14,11; Iuda 15, Apoc. 1,7; 6,15-17).
Confuzia de nedescris a nelegiui™ilor. Când
pãcãto?ii sunt constrân?i sã priveascã la
Acela care a îmbrãcat natura Sa dumnezeiascã
cu natura omeneascã ?i care încã mai poartã
acest ve?mânt, confuzia lor este de
nedescris. Solzii cad de pe ochii lor, ?i ei
vãd aceea ce mai înainte nu vedeau. Ei î?i
dau seama de ceea ce ar fi putut sã fie dacã
ar fi primit pe Hristos ?i ar fi folosit
privilegiile acordate lor. Ei vãd Legea pe
care au dispre™uit-o înãl™atã chiar a?a cum
e înãl™at tronul lui Dumnezeu. Ei vãd cum
Dumnezeu ?nsu?i respectã Legea sa. Ce scenã
va fi aceea! Nici o panã nu o poate descrie!
Vinovã™ia acumulatã a lumii va fi datã pe
fa™ã ?i glasul Judecãtorului va fi auzit
zicând celor nelegiui™i: „Depãrta™i-vã de la
Mine. voi care a™i lucrat fãrãdelege. ”
Atunci acei care au strãpuns pe Hristos î?i
vor aminti cum au luat în râs iubirea Lui ?i
cum ?i-au bãtut joc de mila Lui; cum au ales
în locul Lui pe Baraba, un tâlhar ?i uciga?;
cum au încoronat pe Mântuitorul cu spini, ?i
au fãcut ca El sã fie biciuit ?i crucificat;
cum în agonia mor™ii Sale, pe cruce ei L-au
ironizat, zicând: „Sã se dea jos de pe
cruce, ?i vom crede în El. ” „Pe al™ii i-a
izbãvit, pe Sine nu se poate izbãvi. ” ?i se
va pãrea cã aud din nou glasul Lui îmbietor.
Fiecare ton de chemare va vibra tot atât de
clar în urechile lor ca atunci când le-a
vorbit Mântuitorul. Fiecare act de insultã ?
i de batjocurã sãvâr?it fa™ã de Hristos va
fi tot atât de proaspãt în memoria lor ca ?i
atunci când faptele satanice fuseserã sãvâr?
ite. Ei vor striga la stânci ?i la mun™i sã
cadã asupra lor ?i sã-i ascundã de fa™a
Aceluia care ?ade pe tron ?i de mânia
Mielului. „Mânia Mielului”. Acela care
pururea S-a dovedit pin de duio?ie, rãbdare
?i îndelungã rãbdare, care, dându-Se ca dar
de sacrificiu, a fost dus ca un miel la
mãcelãrie, pentru a salva pe pãcãto?i de
osânda care acum cade asupra lor pentru cã
I-au îngãduit sã ia de deasupra lor
vinovã™ia lor. (RH, 18 iunie 1901) 19-28
(Gal. 2,16. 17; 3,10-13. 24): ?n Lege nu
sunt însu?iri mântuitoare. Vreau sã fac apel
la to™i cei care urmeazã sã câ?tige cerul,
sã ia aminte la avertizare. Nu consacra™i
timpul vostru pre™ios de punere la probã la
cusutul de frunze de smochin, pentru acoperi
goliciunea care este rezultatul pãcatului.
Când privi™i în marea oglindã moralã a
Domnului, Legea Lui sfântã, standardul
caracterului Sãu, nici mãcar pentru o clipã
sã nu vã închipui™i cã ea vã poate curã™i.
Nu sunt însu?iri mântuitoare în Lege. Ea nu
poate sã ierte pe cãlcãtorul de Lege.
Pedeapsa trebuie sã fie riguroasã. Domnul nu
mântuie?te pe pãcãto?i prin desfiin™area
Legii Sale, temelia guvernãrii Sale în cer ?
i pe pãmânt. Pedeapsa a fost suferitã de
loc™iitorul pãcãtosului. Nu cã Dumnezeu e
crud ?i nemilos, ?i Hristos atât de plin de
îndurare încât a murit pe crucea de pe
Golgota pentru a desfiin™a o Lege atât de
arbitrarã încât era nevoie sã fie
desfiin™atã, crucificatã între doi tâlhari.
Tronul lui Dumnezeu nu trebuie sã fie mânjit
de nici o patã de crimã, nici o urmã de
pãcat. ?n sfatul cerului, înainte ca lumea
sã fi fost creatã, Tatãl ?i Fiul Sãu S-au
angajat împreunã ca dacã omul se va dovedi
neloial fa™ã de Dumnezeu, Hristos una cu
Tatãl, sã ia locul vinovatului ?i sã sufere
pedeapsa justi™iei care trebuie sã cadã
asupra lui. (MS, 105, 1897) (Romani 5,1).
„Aceasta este îndreptã™irea prin credin™ã”.
Când pãcãtosul care se pocãie?te smerit
înaintea lui Dumnezeu, în™elege ispã?irea
lui Hristos în favoarea sa, ?i acceptã
aceastã ispã?ire ca unica lui nãdejde în
via™a aceasta ?i în via™a viitoare, pãcatele
îi sunt iertate. Aceasta este îndreptã™irea
prin credin™ã. Fiecare suflet credincios
urmeazã sã-?i conformeze via™a în întregime
voii lui Dumnezeu ?i sã se pãstreze într-o
stare de pocãin™ã ?i de smerenie, exercitând
credin™a în meritele ispã?irii
Rãscumpãrãtorului ?i înaintând din putere în
putere, de la slavã la slavã. Iertarea ?i
îndreptã™irea sunt unul ?i acela?i lucru.
Prin credin™ã credinciosul trece de la o
pozi™ie de rebel, un copil al pãcatului ?i
al lui Satana, la pozi™ia unui credincios
supus al lui Hristos Isus, nu din cauza unei
bunãtã™i lãuntrice, ci pentru cã Hristos îl
prime?te ca un copil al Sãu prin adop™iune.
Pãcãtosul prime?te iertarea pãcatelor sale,
din cauzã cã pãcatele acestea sunt purtate
de Loc™iitorul ?i Garantul sãu. Domnul
vorbe?te cãtre Pãrintele Sãu ceresc, zicând:
„Acesta este copilul Meu. ?i comut pedeapsa
cu moartea dându-i poli™a Mea de asigurare
pe via™ã - via™a ve?nicã - pentru cã I-am
luat locul ?i am suferit pentru pãcatele
lui. El este chiar fiul Meu prea iubit. ” ?n
felul acesta omul iertat, ?i îmbrãcat cu
frumoasele haine ale neprihãnirii lui
Hristos, stã fãrã gre?ealã înaintea lui
Dumnezeu. Pãcãtosul poate gre?i, dar el nu
este lepãdat fãrã pic de milã. Unica lui
nãdejde totu?i este pocãin™a fa™ã de
Dumnezeu ?i credin™a în Domnul Isus Hristos.
E prerogativa Tatãlui de a ierta gre?elile ?
i pãcatele noastre, deoarece Hristos a luat
asupra Sa vina noastrã ?i ne-a comutat
pedeapsa punându-ne în socotealã
neprihãnirea Lui personalã. Sacrificiul Sãu
satisface pe deplin cerin™ele justi™iei. ?
ndreptã™irea este opusul condamnãrii. ?
ndurarea fãrã margini a lui Dumnezeu este
exercitatã fa™ã de cei care sunt cu totul
nevrednici. El iartã vinovã™iile ?i pãcatele
pentru Numele lui Isus, care a devenit ispã?
ire pentru pãcatele noastre. Prin credin™ã
în Hristos vinovatul cãlcãtor de lege este
adus în favoarea lui Dumnezeu ?i la nãdejdea
puternicã a vie™ii ve?nice. (MS 21, 1891)
Un semn pentru lume. ?ndreptã™irea prin
credin™ã în Hristos se va da pe fa™ã în
transformarea caracterului. Acesta este
pentru lume semnul adevãrului doctrinelor pe
care le mãrturisim. Dovada zilnicã a
faptului cã suntem o bisericã vie e vãzutã
în aceea cã practicãm Cuvântul. O mãrturie
vie se adreseazã lumii într-o consistentã
ac™iune cre?tinã. Ea declarã unei lumi
apostaziate cã existã un popor care crede cã
siguran™a noastrã este în a te prinde de
Biblie. Mãrturia aceasta este fãrã gre?,
deosebitã de cea a marii biserici apostate,
care adoptã în™elepciunea ?i autoritatea
omeneascã în locul în™elepciunii ?i
autoritã™ii lui Dumnezeu. (Scrisoarea 83,
1896)
20. 20. Vezi E. G. White cu referire la
1Ioan 3,4. 20-31 (Gal. 6,14; Ef. 2,8. 9;
Tit 3,5; Evrei 7,25; Apoc. 22,17). Cu inimã
smeritã, cerceta™i Ispã?irea. Nimeni sã nu
ia o pozi™ie limitatã, îngustã cã oricare
din faptele omului pot sã ajute în modul cel
mai redus cu putin™ã la lichidarea datoriei
sale. Aceasta este o în?elãciune fatalã.
Dacã ve™i în™elege aceasta, trebuie sã
înceta™i de a vã agã™a de ideile voastre
favorite ?i cu inimi smerite sã cerceta™i
lucrarea de ispã?ire. Chestiunea aceasta
este atât de întunecos în™eleasã încât mii ?
i mii de oameni, pretinzând cã sunt copii ai
lui Dumnezeu, sunt copii ai celui nelegiuit,
deoarece vor depinde de propriile lor fapte,
Dumnezeu totdeauna a cerut fapte bune, legea
o cere, dar pentru cã omul s-a plasat în
pãcat, unde faptele sale bune erau fãrã
valoare, numai neprihãnirea lui Hristos
poate birui. Hristos este în stare sã
mântuiascã în chip desãvâr?it pentru cã El
trãie?te pururea pentru a face mijlocire
pentru noi. Tot ce poate face omul pentru
mântuirea sa este de a accepta invita™ia:
„Cine vrea, sã ia apa vie™ii fãrã platã. ”
Nici un pãcat nu poate fi sãvâr?it de om,
pentru care nu s-a dat satisfac™ie pe
Golgota. ?n felul acesta, crucea, în apeluri
cãlduroase, continuu oferã pãcãtosului o
expiere deplinã. (MS 50, 1900)
21.
22.
23.
24. 24-26 (vezi E. G. White cu referire la
Romani 5,11) Tatãl deplin satisfãcut. Ispã?
irea care a fost fãcutã pentru noi de
Hristos este cu totul ?i deplin
satisfãcãtoare pentru Tatãl. Dumnezeu poate
fi drept, ?i totu?i sã îndreptã™eascã pe cei
care cred. (MS 28, 1905) (Romani 5,1). ?
ndreptã™irea înseamnã iertare deplinã. (Rom.
3,24-26). Aici adevãrul este expus în
cuvinte lãmurite. Aceastã îndurare ?i
aceastã bunãtate este cu totul nemeritatã.
Harul lui Hristos este fãrã platã pentru a
îndreptã™i pe pãcãtos fãrã merit sau
preten™ie din partea sa. ?ndreptã™irea este
iertare deplinã, completã, de pãcat. ?n
clipa în care un pãcãtos acceptã pe Hristos
prin credin™ã în clipa aceea el este iertat.
Neprihãnirea lui Hristos îi este pusã în
socotealã ?i el nu mai trebuie sã mai punã
la îndoialã harul iertãtor al lui Dumnezeu.
Nu e nimic în credin™ã care sã facã din ea
mântuitorul nostru. Credin™a nu poate sã
ridice de la noi vinovã™ia noastrã. Hristos
este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea
tuturor celor care cred. ?ndreptã™irea vine
prin meritele lui Isus Hristos. El a plãtit
pre™ul pentru rãscumpãrarea pãcãtosului. Dar
numai prin credin™a în sângele Lui poate
Isus sã îndreptã™eascã pe credincios.
Pãcãtosul nu poate sã depindã de propriile
sale fapte bune ca mijloc de îndreptã™ire.
El trebuie sã ajungã la punctul în care sã
renun™e la toate pãcatele sale, ?i sã-?i
însu?eascã o mãsurã de luminã dupã alta când
lumineazã pe cãrarea lui. El în chip simplu
se prinde de bogata ?i fãrã de platã
prevedere fãcutã în sângele lui Hristos. El
crede fãgãduin™ele lui Dumnezeu care prin
Hristos sunt fãcute pentru el sfin™ire,
neprihãnire ?i rãscumpãrare. ?i dacã urmeazã
pe Isus, va umbla smerit în luminã,
bucurându-se în luminã ?i transmi™ând acea
luminã ?i la al™ii. Fiind îndreptã™it prin
credin™ã, el duce voia bunã cu sine în
ascultarea lui în toatã via™a sa. Pacea cu
Dumnezeu este rezultatul a ceea ce este
Hristos pentru el. Sufletele care sunt în
subordonare fa™ã de Dumnezeu, care ?l
onoreazã ?i sunt împlinitori ai Cuvântului
Sãu, vor primi iluminarea dumnezeiascã. ?n
pre™iosul Cuvânt al lui Dumnezeu sunt
curã™ie ?i distinc™i ca ?i frumuse™ea, în
afarã de cazul cã sunt ajuta™i de Dumnezeu,
cele mai înalte puteri ale omului nu le
poate ajunge. (ST, 19 mai, 1898) (Ps.
18,35; 85,10; 89,14; Apoc. 4,3; vezi E. G.
White cu referire la Ioan 3,16). Amestecul
judecã™ii cu îndurarea. Dupã cum curcubeul
din nor este format prin unirea luminii
soarelui cu picãturile de ploaie, tot a?a
curcubeul care înconjoarã tronul reprezintã
puterea unitã a îndurãrii cu dreptatea. Nu
trebuie sã fie pãstratã numai dreptatea
singurã, deoarece aceasta ar întuneca slava
curcubeului fãgãduin™ei de deasupra
tronului; omul putea sã vadã numai pedeapsa
Legii. Dacã nu ar fi dreptatea, nu ar fi
pedeapsã, n-ar fi nici o stabilitate a
guvernãrii lui Dumnezeu. Tocmai amestecarea
judecã™ii cu îndurarea face mântuirea
deplinã ?i completã. Tocmai contopirea celor
douã ne face, atunci când privim pe
Rãscumpãrãtorul lumii ?i Legea lui Iehova,
sã exclamãm: „Bunãtatea Ta mã face mare. ” ?
tim cã Evanghelia este un sistem complet ?i
desãvâr?it, descoperind imutabilitatea Legii
lui Dumnezeu. Ea inspirã inima cu nãdejde ?i
cu iubire pentru Dumnezeu. ?ndurarea ne
invitã sã intrãm pe por™i în cetatea lui
Dumnezeu ?i dreptatea este sacrificatã
pentru a acorda fiecãrui suflet credincios
privilegii deplin e ca un membru al familiei
regale, un copil al ?mpãratului ceresc.
Dacã am fi fost cu defect în caracter, nu am
fi putut trece por™ile pe care harul le-a
deschis pentru cel ascultãtor, deoarece
dreptatea stã la intrare ?i cere sfin™enie ?
i curã™ie în to™i cei care vor sã vadã pe
Dumnezeu. Dacã s-ar desfiin™a dreptatea ?i
ar fi cu putin™ã ca harul divin sã deschisã
por™ile pentru întreg neamul omenesc,
indiferent de caracter, ar fi o stare mai
rea de nemul™umire ?i de rebeliune în cer
decât înainte ca Satana sã fi fost
îndepãrtat. Pacea, fericirea ?i armonia
cerului ar fi distruse. Schimbarea de la
pãmânt la cer nu va schimba caracterul
oamenilor; fericirea celor rãscumpãra™i în
cer rezultã din caracterul format în via™a
aceasta, dupã chipul lui Hristos. Sfin™ii
din cer au fost mai întâi sfin™i pe pãmânt.
Mântuirea pentru care Hristos a fãcut un
astfel de sacrificiu ca sã o câ?tige pentru
om, este aceea care singurã are valoare,
care mântuie?te de pãcat - cauza a toatã
mizeria ?i vaiul din lumea noastrã. ?
ndurarea arãtatã fa™ã de pãcãtos îl atrage
fãrã încetare la Isus. Dacã rãspunde, venind
în pocãin™ã înso™itã de mãrturisire,
prinzându-se prin credin™ã de nãdejdea pusã
înaintea lui în Evanghelie, Dumnezeu nu va
dispre™ui inima zdrobitã ?i smeritã. ?n
felul acesta, Legea lui Dumnezeu este
slãbitã, dar puterea pãcatului e zdrobitã, ?
i sceptrul îndurãrii este întins pãcãtosului
pocãit. (Scrisoarea 1 f, 1890) 24-28 (Vezi
E. G. White cu referire la Gal. 2,16; 1Tes.
4,3). Specula™ii cu privire la neprihãnirea
prin credin™ã. Mul™i comit gre?eala de a
încerca sã defineascã în chip amãnun™it
punctele fine de distinc™ie dintre
îndreptã™ire ?i sfin™ire. ?n defini™iile
acestor doi termeni ei adesea introduc
propriile lor idei ?i specula™ii. Pentru ce
sã se încerce a fi mai amãnun™it decât este
inspira™ia asupra problemei vitale a
neprihãnirii prin credin™ã? Pentru ce sã se
încerce sã se defineascã fiecare punct
amãnun™it ca ?i cum mântuirea sufletului ar
depinde de faptul cã to™i sã aibã exact
felul vostru de a în™elege chestiune acesta?
Nu pot to™i sã vadã pe acela?i fir al
vederii? (MS 21, 1891)
25.Vezi E. G. White cu referire la Romani
7,12.
26.
27.Vezi E. G. White cu referire la Ef. 2,8.
9.
28.Vezi E. G. White cu referire la Romani
4,3. 4.
29.
30.
31. 31 (Romani 6,15; 1Sam. 15,22; Apoc.
22,14; Vezi E. G. White cu referire la 2Cor.
3,7-8; Ef. 2,14-16; Apoc. 2,6). Standardul
lui Dumnezeu nu s-a schimbat. Evanghelia ve?
tilor bune nu trebuie sã fie interpretatã ca
îngãduind oamenilor sã trãiascã în continuã
rebeliune fa™ã de Dumnezeu prin cãlcarea
dreptei ?i sfintei Sale Legi. De ce aceia
care pretind cã în™eleg Scripturile, nu vãd
cã cerin™ele lui Dumnezeu din dispensa™iunea
harului sunt acelea?i pe care El le-a fãcut
cunoscut în Eden - o desãvâr?itã ascultare
de Lega Sa. La judecatã, Dumnezeu va întreba
pe cei care se dau drept cre?tini: Pentru ce
a™i pretins cã ave™i credin™ã în Fiul Meu ?i
a™i stãruit sã cãlca™i Legea Mea? Cine v-a
cerut sã cãlca™i în picioare regulile Mele
ale neprihãnirii? „Ascultarea face mai mult
decât jertfele ?i pãzirea cuvântului Sãu
face mai mult decât grãsimea berbecilor. ”
Evanghelia Noului Testament nu este
standardul Vechiului Testament coborât
pentru a corespunde pãcãtosului ?i a-al
mântui în pãcatele lui. Dumnezeu cere de la
to™i supu?ii Sãi ascultare, o ascultare
deplinã de toate poruncile Sale. El cere
acum ca-n totdeauna desãvâr?itã neprihãnire
ca unicul titlu pentru cer. Hristos este
nãdejdea ?i adãpostul nostru. Neprihãnirea
Lui este atribuitã în socotealã numai celui
ascultãtor. Sã o primim prin credin™ã, ca
Tatãl sã nu gãseascã în noi nici un pãcat.
Dar cei care au cãlcat în picioare Legea
sfântã, nu vor avea nici un drept de a cere
sã li se acorde acea neprihãnire. O, de am
putea vedea imensitatea planului de mântuire
ca ni?te copii ascultãtori de toate
cerin™ele lui Dumnezeu, crezând cã avem pace
cu Dumnezeu prin Isus Hristos, sacrificiul
nostru ispã?itor. (RH, 21 sept. 1886)
(1Ioan 2,4). Credin™a manifestatã prin fapte
de ascultare. Dumnezeu cere acum exact ceea
ce a cerut de la perechea sfântã în Eden, o
ascultare desãvâr?itã de cerin™ele Lui.
Legea Lui rãmâne aceea?i în toate veacurile.
Marele standard al neprihãnirii, prezentat
în Vechiul Testament nu este coborât la un
nivel mai jos în Noul Testament. Nu e
lucrarea Evangheliei aceea de a slãbi
cerin™ele sfintei Legi a lui Dumnezeu, ci sã
înal™e pe oameni la punctul la care pot ™ine
preceptele ei. Credin™a în Hristos, care
mântuie?te sufletul nu este ceea ce este
înfã™i?at de mul™i a fi: „Crede, crede”,
este strigãtul lor, „crede numai în Hristos
?i vei fi mântuit. E tot ce ai de fãcut. ” ?
n timp ce adevãrata credin™ã se încrede cu
totul în Hristos în ce prive?te mântuirea,
ea va conduce la desãvâr?itã conformare fa™ã
de la Legea lui Dumnezeu. Credin™a se dã pe
fa™ã în fapte. Iar apostolul Ioan declarã:
„Cine zice: ‘?l cunosc’ ?i nu pãze?te
poruncile Lui, este un mincinos. ” (RH, 5
oct. 1886) Sã se dezlege Legea de
Evanghelie? Vrãjma?ul s-a strãduit fãrã
încetare sã despartã Legea de Evanghelie.
Ele merg mânã în mânã. (MS 11, 1893) Noi
onorãm atât pe Tatãl, cât ?i pe Fiul când
vorbim despre Lege. Tatãl ne-a dat Legea, ?i
Fiul a murit ca sã o facã mare ?i vrednicã
de cinste. (MS 5, 1885) E cu neputin™ã
pentru noi sã înãl™ãm Legea lui Iehova dacã
nu ne însu?im neprihãnirea Domnului Hristos.
(MS 5, 1889) Legea lui Iehova este pomul,
Evanghelie este inflorescen™a ?i roada
parfumatã pe care el o produce. (Scrisoarea
119, 1897)
1.
2.
3. 3-5 (Romani 3,28; 5,1; Ef. 2,8): Credin™a
î?i însu?e?te neprihãnirea lui Hristos.
Credin™a este condi™ia pe temeiul cãreia
Dumnezeu a gãsit de bine sã fãgãduiascã
pãcãto?ilor iertarea; nu cã ar fi vreo
virtute în credin™ã prin care se ajunge sã
se merite mântuirea, ci pentru cã credin™a
poate sã apuce meritele lui Hristos, leacul
procurat pentru pãcat. Credin™a poate sã
prezente ascultarea desãvâr?itã a lui
Hristos în locul nelegiuirii ?i
imperfec™iunii pãcãtosului. Când pãcãtosul
crede cã Hristos este Mântuitorul sãu
personal, atunci potrivit cu fãgãduin™ele
Sale care nu dau gre?, Dumnezeu iartã
pãcatele lui ?i-l îndreptã™e?te fãrã platã.
Sufletul care se pocãie?te î?i dã seama cã
îndreptã™irea sa o ob™ine pentru cã Hristos
ca loc™iitor ?i garant al sãu, a murit
pentru el, El fiind ispã?irea ?i
neprihãnireaLui. „Avraam a crezut pe
Dumnezeu ?i aceasta i s-a socotit ca
neprihãnire. ?nsã celui ce lureazã plata
cuvenitã lui i se socote?te nu ca un har, ci
ca ceva datorat; pe când celui ce nu
lucreazã, ci crede în Cel ce socote?te pe
pãcãtos neprihãnit, credin™a pe care o are
el, îi este socotitã ca neprihãnire. ”
Neprihãnirea este ascultare de Lege. Legea
cere neprihãnire ?i aceasta pãcãtosul o
datoreazã Legii; dar el este incapabil de a
o da pe fa™ã. Singura lui cale prin care
poate ob™ine neprihpãnirea e prin credin™ã.
Prin credin™ã, el poate sã aducã lui
Dumnezeu meritele lui Hristos ?i Domnul pune
ascultarea Fiului Sãu în contul pãcãtosului.
Neprihãnirea lui Hristos este primitã în
locul înfrângerii omului, ?i Dumnezeu prime?
te, iartã, îndreptã™e?te sufletul care se
pocãie?te ?i crede, îl trateazã ca ?i cum ar
fi neprihãnit ?i-l iube?te a?a cum iube?te
pe Fiul Sãu. Acesta este felul în care
credin™a este socotitã neprihãnire. (RH, 4
nov. 1890)
1. 1 (Romani 3,19-28; 4,3-5; Gal. 2,16;
Evrei 11,1; vezi E. G. White cu referire la
Gal. 5,6). Credin™a e mijlocul nu scopul.
Credin™a nu este temeiul mântuirii noastre,
ci e marea binecuvântare - ochiul care vede,
urechea care aude, piciorul care aleargã,
mâna care apucã. Ea este mijlocul nu scopul.
Dacã Hristos ?i-a dat via™a ca sã mântuiascã
pe pãcãto?i, pentru ce nu a-?i lua acea
binecuvântare? Credin™a mea o apucã ?i în
felul acesta credin™a mea este substan™a
lucrurilor nãdãjduite, dovada lucrurilor
care nu se vãd. ?n felul acesta, odihnindu-
mã ?i crezând, am pace cu Dumnezeu prin
Domnul Isus Hristos. (Scrisoarea 329 a,
1905) (2Cor. 5,7). Credin™a ?i sentimentul
sunt distincte. Credin™a ?i sentimentul sunt
tot atât de distincte cum e rãsãritul de
apus. Credin™a nu depinde de sentiment. Noi
trebuie sã strigãm cãtre Dumnezeu cu râvnã,
?i credin™ã având sau neavând sentiment ?i
apoi sã ne trãim rugãciunile. Asigurarea ?i
dovada noastrã este Cuvântul lui Dumnezeu, ?
i dupã ce am cerut trebuie sã credem fãrã a
ne îndoi. Te laud, Dumnezeule, Te laud. Tu
nu mi-ai în?elat a?teptãrile în împlinirea
Cuvântului Tãu. Tu mi Te-ai descoperit ?i eu
sunt al Tãu pentru a face voia Ta.
(Scrisoarea 7, 1892) Simplitatea ?i puterea
credin™ei. Credin™a este simplã în lucrarea
ei ?i puternicã în rezultatele ei. Mul™i
cre?tini cu numele care au o cunoa?tere a
Cuvântului sacru ?i cred adevãrul lui, dau
gre? în încrederea ca de copil care este
esen™ialã pentru religia lui Isus. Ei nu se
întind cu acea deosebitã atingere care aduce
putereea de vindecare a sufletului.
(Redemption: The Miracles of Christ, p. 97)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11 (Romani 3,24-26). Un leac divin
pentru pãcat. Ispã?irea lui Hristos nu este
numai un mijloc iscusit de a avea pãcatele
noastre iertate; ea este un leac divin
pentru vindecarea cãlcãrii de lege ?i
refacerea sãnãtã™ii spirituale, ea este
mijlocul rânduit de cer prin care
neprihãnirea lui Hristos poate fi nu numai
asupra noastrã dar ?i în inima ?i în
caracterele noastre. (Scrisoarea 406, 1906)
12. 12-19 (Mat. 4,1-11; 1Cor. 15,22. 45;
Fil. 2,5-8; Evrei 2,14-18; 4,15): Tãrie în
conlucrarea cu Dumnezeu. (Rom. 5,12. 18.
19). Apostolul contrasteazã neascultarea lui
Adam ?i ascultarea totalã a lui Hristos.
Gândi™i-vã la ceea ce înseamnã pentru noi
ascultarea lui Hristos! ?nseamnã cã în
puterea Lui ?i noi putem asculta. Hristos a
fost o fiin™ã omeneascã. El a slujit pe
Tatãl ceresc cu toatã tãria naturii Sale
omene?ti. El are o naturã dublã, în acela?i
timp umanã ?i divinã. El este atât Dumnezeu
cât ?i om. Hristos a venit în lumea acesta
pentru a ne arãta ce poate face Dumnezeu ?i
ce putem face noi în conlucrarea cu
Dumnezeu. ?n trup omenesc, El a mers în
pustie pentru a fi ispitit de vrãjma?ul. El
?tie ce înseamnã a flãmânzi ?i a înseta. El
cunoa?te slãbiciunile ?i infirmitã™ile
trupului omenesc. El a fost ispitit în toate
a?a cum noi suntem ispiti™i. Pre™ul pentru
rãscumpãrarea noastrã a fost plãtit de
Mântuitorul nostru. Nimeni nu are nevoie sã
fie robit de Satana. Hristos stã înaintea
noastrã ca exemplul nostru divin,
atotputernicul nostru Ajutor. Am fost
cumpãra™i cu un pre™ care e cu neputin™ã de
calculat. Cine poate mãsura bunãtatea ?i
îndurarea iubirii rãscumpãrãrii noastre? (MS
76, 1903) Hristos un agent moral liber. Al
doilea Adam a fost un agent moral liber
considerat rãspunzãtor pentru purtarea Sa. ?
nconjurat de influen™e foarte subtile ?i
aducãtoare de eroare, El era mult mai pu™in
favorabil situat de cât era întâiul Adam
pentru a duce o via™ã lipsitã de pãcat.
Totu?i în mijlocul pãcãto?ilor, El a
rezistat la fiecare ispitã la pãcat ?i ?i-a
pãstrat nevinovã™ia. El a fost totdeauna
lipsit de pãcat. (SW, 29 sept. 1903) Omul
pe teren avantajos cu de Dumnezeu. ?n ce
prive?te întâiul Adam, oamenii nu primesc de
la el nimic altceva decât vinovã™ia ?i
condamnarea la moarte. Dar Hristos vine ?i
strãbate terenul în care Adam cãzuse,
suferind fiecare încercare în favoarea
omului. El rãscumpãrã vinovã™ia adusã de e?
ecul ?i cãderea dezonorantã a lui Adam, ie?
ind nemânjt din încercare . Aceasta îl a?
eazã pe om pe un teren favorabil cu
Dumnezeu. ?l a?eazã acolo unde, prin
acceptarea lui Hristos, ca Mântuitor al sãu,
el devine pãrta? de naturã divinã. ?n felul
acesta el ajunge sã fie legat de Dumnezeu ?i
cu Hristos. (Scrisoarea 68, 1899)
1. 1-4 (Mat. 28,19; 2Petru 1,2. 5-7).
Botezul, un angajament reciproc. ?n botez
noi suntem da™i Domnului ca un vas care sã
fie folosit. Botezul este o renun™are cât se
poate de solemnã la lume. Eul este prin
mãrturisire mort fa™ã de o via™ã de pãcat.
Apele acoperã pe candidat ?i în prezen™a
întregului univers ceresc se face
angajamentul reciproc. ?n numele Tatãlui al
Fiului ?i al Duhului Sfânt, omul este a?ezat
în mormântul lui de apã, îngropat cu Hristos
în botez, ?i ridicat din apã pentru a trãi
via™a cea nouã a loialitã™ii fa™ã de
Dumnezeu. Cele trei mari puteri din cer sunt
martore; ele sunt nevãzute, dar prezente. ?
n primul capitol din 2Petru e prezentatã
lucrarea progresivã din via™a cre?tinã. ?
ntregul capitol este o învã™ãturã de o
adâncã importan™ã. Dacã omul, în dobândirea
virtu™ilor cre?tine, lucreazã dupã planul
tablei adunãrii, Dumnezeu S-a legat sã
lucreze în favoarea lui pe temeiul planului
tablei înmul™irii. „Har vouã ?i pace sã vã
fi înmul™ite prin cunoa?terea lui Dumnezeu ?
i a lui Isus Hristos, Domnul nostru. ”
Lucrarea a fost pusã în fa™a fiecãrui suflet
care a recunoscut credin™a sa în Isus
Hristos prin botez, ?i a devenit un primitor
al legãmântului din partea celor trei
persoane - Tatãl, Fiul ?i Duhul Sfânt (MS
57, 1900) Credincio?ie fa™ã de legãmintele
noastre baptismale. Credincio?ia fa™ã de
legãmintele noastre baptismale dã inimii
pregãtirea necesarã pentru mântuirea
sufletelor. (RH, 26 mai 1904) (2Cor. 6,17.
18; 7,1; Col. 3,1). Imprimarea Numelui lui
Dumnezeu primitã la botez. Hristos a fãcut
din botez intrarea în ?mpãrã™ia Sa
spiritualã. El a fãcut din aceasta o
condi™ie la care trebuie sã se conformeze
to™i cei care doresc sã fie recunoscu™i ca
fiind sub autoritatea Tatãlui, Fiului ?i a
Duhului Sfânt. Aceia care primesc orânduirea
fac botezului prin acesta o declara™ie
publicã cã au renun™at la lume ?i au devenit
membri ai familiei regale, copii ai ?
mpãratului ceresc. Cei care fac lucrul
acesta trebuie sã facã toate problemele ?i
considera™iile lor lume?ti secundare fa™ã de
noile lor rela™ii. ?n mod public ei au
declarat cã nu vor mai trãi în mândrie ?i
satisfacere de sine. Hristos cere acelora
care primesc aceastã orânduire sã ™inã minte
cã sunt lega™i printr-un legãmânt solemn sã
trãiascã pentru Domnul. Ei trebuie sã
foloseascã pentru El toate capacitã™ile lor
încredin™ate, nepierzând niciodatã
în™elegerea faptului cã ei poartã semnul lui
Dumnezeu al ascultãrii fa™ã de Sabatul
poruncii a patra, cã sunt supu?i ai ?
mpãrã™iei lui Hristos, pãrta?i la natura
dumnezeiascã. Ei trebuie sã predea tot ce au
?i tot ce sunt lui Dumnezeu, folosind
darurile lor spre slava Numelui Lui. Aceia
care sunt boteza™i în întreitul nume al
Tatãlui, Fiului ?i al Duhului Sfânt, chiar
la intrarea în via™a lor cre?tinã declarã
public cã au acceptat invita™ia: „Ie?i™i din
mijlocul lor ?i despãr™i™i-vã de ei, zice
Domnul; nu vã atinge™i de ce este necurat ?i
vã voi primi. Eu vã voi fi Tatã ?i voi ?mi
ve™i fi fii ?i fiice, zice Domnul, Cel
Atotputernic. ” „Deci fiindcã avem astfel de
fãgãduin™e, preaiubi™ilor, sã ne curã™im de
orice întinãciune a cãrnii ?i a duhului ?i
sã ne ducem sfin™irea pânã la capãt, în
frica de Dumnezeu. Dacã deci a™i înviat
împreunã cu Hristos, sã umbla™i dupã cele de
sus, unde Hristos ?ade la dreapta lui
Dumnezeu. ” Aceia care au primit imprimarea
Numelui lui Dumnezeu prin botez sã ia seama
la aceste cuvinte, amintindu-?i cã asupra
lor Domnul a pus semnãtura Sa, declarându-i
a fi fii ?i fiice ale Sale. Tatãl, Fiul ?i
Duhul Sfânt, puteri infinite ?i atot?
tiutoare, primesc pe cei care cu adevãrat
intrã în legãturã de legãmânt cu Dumnezeu.
Ei sunt de fa™ã la fiecare botez, pentru a
primi pe candida™ii care au renun™at la lume
?i au primit pe Hristos în templul
sufletului. Ace?ti candida™i au intrat în
familia lui Dumnezeu ?i numele lor sunt
înscrise în cartea vie™ii Mielului. (MS 27
1/2 190) O u?ã de comunicare cu cerul. La
botezul nostru ne-am angajat sã rupem orice
legãturã cu Satana ?i cu uneltele lui, ?i sã
punem inima, mintea ?i sufletul în lucrarea
de extindere a ?mpãrã™iei lui Dumnezeu. Tot
cerul lucreazã pentru acest obiectiv. Tatãl,
Fiul ?i Duhul Sfânt S-au legat sã conlucreze
cu uneltele omene?ti sfin™ite. Dacã suntem
sinceri fa™ã de legãmântul nostru, ni se
deschide o u?ã de comunicare cu cerul - o u?
ã pe care nici o mânã omeneascã sau unealtã
satanicã nu o poate închide. (RH, 17 mai
1906) Mul™i îngropa™i de vii. Na?terea
dinnou este o experien™ã rarã în acest veac
al lumii. Acesta este motivul pentru care
sunt atât de multe dificultã™i în biserici.
Mul™i, atât de mul™i, care iau asupra lor
Numele lui Hristos, sunt nesfin™i™i ?i
lipsi™i de sfin™enie. Ei au fost boteza™i
dar au fost îngropa™i de vii. Eul nu a
murit, ?i de aceea nu s-au ridicat la o
înnoire a vie™ii în Hristos. (MS 148, 1897)
(2Cor. 6,17). Botezul nu e o absolvire de ?
coalã. Fiecare prilej, fiecare avantaj ne-a
fost dat pentru a câ?tiga o bogatã
experien™ã cre?tinã, dar nu învã™ãm totul
deodatã. Trebuie sã aibã loc o cre?tere.
Mul™i, dupã ce au învã™at pu™in într-o ?
coalã, gândesc sã sunt gata sã absolve. Ei
î?i închipuie cã au cuno?tin™e despre tot ce
meritã sã fie cunoscut. Noi nu trebuie sã ne
închipuim cã de îndatã ce am fost boteza™i
suntem gata sã absolvim ?coala lui Hristos.
Când am acceptat pe Hristos ?i în numele
Tatãlui, ?i al Fiului ?i al Duhului Sfânt
ne-am angajat sã servim lui Dumnezeu, Tatãl,
Fiul ?i Duhul Sfânt, - cei trei demnitari ?i
cele trei puteri ale cerului - ??i iau
angajamentul cã ne va da orice înlesnire
dacã punem în aplicare legãmântul nostru
baptismal de a ie?i „din mijlocul lor” ?i de
a ne „despãr™i de ei” ?i de a nu atinge „ce
este necurat”. Când suntem sinceri fa™ã de
legãmintele noastre, El zice: „Eu vã voi
primi”. (MS 85, 1901)
2.
3. 3. 4 Vezi E. G. White cu referire la
Deut. 26,18. 3-5. Vezi E. G. White cu
referire la Marcu 16,1. 2.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.Vezi E. G. White cu referire la Romani
3,31.
16.
17.
18.
19.22 (1Tes. 3,13; 4,7; Evrei 12,14).
Sfin™enia înseamnã abandonare totalã lui
Dumnezeu. Sfin™enia înseamnã abandonare
totalã lui Dumnezeu. Sufletul e predat lui
Dumnezeu. Voin™a ?i chiar ?i gândurile sunt
aduse în supunere fa™ã de voia lui Hristos.
Iubirea lui Isus umple sufletul, ?i se
revarsã în valuri limpezi, înviorãtoare,
pentru a înveseli inima altora. (MS 33,
1911)
20.
21.
22.
23.Un glas auzit în cer. Cãlcarea Legii a
pus întreaga lume în primejdie, sub sentin™a
mor™ii. Dar în cer sa auzit un glas zicând:
„Am gãsit un pre™ de rãscumpãrare. ”
(Scrisoarea 22, 1900)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7. Vezi E. G. White cu referire la 2Cor.
3,7-18. 7-9 (Fil. 3,5. 6; Iacov 1,23-25).
Schimbarea uimitoare a lui Pavel. Pavel
spune cã „în ce prive?te legea” cât prive?te
faptele din afarã era „fãrã cusur”; dar când
a în™eles caracterul spiritual al Legii,
când a privit în oglinda sfântã, s-a vãzut
cã e un pãcãtos. Judecat dupã normele omene?
ti, el se ab™inuse de la pãcat, dar când a
privit în adâncimile Legii lui Dumnezeu, ?i
s-a vãzut a?a cum îl vedea Dumnezeu, el s-a
plecat în smerenie ?i ?i-a mãrturisit vina.
El nu s-a depãrtat de la oglindã ?i nu a
uitat ce fel de om era, ci a exercitat
pocãin™ã adevãratã fa™ã de Dumnezeu ?i
credin™ã fa™ã de Domnul Isus Hristos. El a
fost spãlat, a fost curã™it. El spune: „N-a?
fi cunoscut pofta, dacã Legea nu mi-ar fi
spus ‘Sã nu pofte?ti’. Apoi pãcatul a luat
prilejul ?i a fãcut sã se nascã în mine,
prin poruncã tot felul de pofte; cãci fãrã
Lege, pãcatul este mort. Odinioarã, fiindcã
eram fãrã Lege, trãiam, dar când a venit
porunca, pãcatul a înviat, ?i eu am murit. ”
Pãcatul apoi a apãrut în adevãrata lui hido?
enie, ?i stima de sine a pierit. A devenit
smerit. El nu ?i-a mai pus în socotealã
bunãtatea ?i smerenia. El a încetat de a
gândi despre sine ceva mai pe sus de cât
trebuia ?i a dat toatã slava lui Dumnezeu.
El nu mai era ambi™ios dupã mãrire. El a
încetat de a mai dori sã se rãzbune, ?i nu
mai era sim™itor la ocarã, neglijare,
dispre™. El n-a mai cãutat alian™e pãmânte?
ti, pozi™ie sau onoare. El nu a dat jos pe
al™ii ca sã se înal™e pe sine. A devenit
bun, plin de grijã pentru al™ii, umil ?i
smerit cu inima, deoarece î?i învã™ase
lec™ia în ?coala lui Hristos. El vorbea
despre Isus ?i despre iubirea Lui cea fãrã
de asemãnare ?i a crescut din ce în ce tot
mai mult dupã chipul Lui. El ?i-a încordat
toatã energia lucrãrii sale neegoiste pentru
a câ?tiga suflete, el se pleca în rugãciune
?i iubirea lui pentru ei cre?tea. Via™a lui
era ascunsã cu Hristos în Dumnezeu, ?i iubea
pe Hristos cu toatã ardoarea naturii sale.
Fiecare bisericã îi era scumpã; fiecare
membru al bisericii era o persoanã plinã de
interes pentru el; deoarece el privea la
fiecare suflet ca fiind cumpãrat de Hristos
cu sângele Sãu. (RH, 22 iulie, 1899)
8.
9.Legea lui Dumnezeu nu a murit. Apostolul
Pavel, relatând experien™a sa, prezintã un
adevãr important cu privire la lucrarea care
urmeazã a fi sãvâr?itã în convertire. El
zice: „Odinioarã, fiindcã eram fãrã Lege,
trãiam”, nu sim™ea nici o condamnare, „dar
când a venit porunca”, când Legea lui
Dumnezeu fost prezentatã cu putere con?
tiin™ei sale, „pãcatul a înviat, ?i eu am
murit”. Apoi s-a vãzut ca pãcãtos, osândit
de Legea divinã. Lua™i aminte, Pavel a
murit, nu Legea! (4SP, 297)
10.
11.
12. 12 (Romani 3,25; Ef. 1,7). Legea î?i
pãstreazã demnitatea. Prin planul mântuirii
Legea î?i pãstreazã demnitatea, osândind pe
pãcãtos, ?i pãcãtosul poate fi salvat prin
ispã?irea lui Hristos pentru pãcatele
noastre, „în care avem acum rãscumpãrarea,
prin sângele Lui, iertarea pãcatelor”. Legea
nu e schimbatã în nici un amãnunt pentru a o
face sã se adapteze la om în starea lui
cãzutã. Ea rãmâne ceea ce a fost totdeauna -
sfântã, dreaptã ?i bunã. (RH, 23 mai, 1899)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11 (Mat. 26,39; Luca 22,42. 43; Vezi E.
G. White cu referire la 1Cor. 15,20. 40-52).
O cupã de binecuvântare. „?i dacã Duhul
Celui ce a înviat pe Isus dintre cei mor™i
locuie?te în voi, Cel ce a înviat pe Hristos
Isus din mor™i va învia ?i trupurile voastre
muritoare, din pricina Duhului Sãu, care
locuie?te în voi. ” O cât de pre™ioase sunt
aceste cuvinte pentru oricare suflet
îndoliat! Hristos este Cãlãuza ?i
Mângâietorul nostru, care ne mângâie în
toate necazurile noastre. Când ne dã sã bem
o bãuturã amarã, ™ine lângã buzele noastre ?
i o cupã de binecuvântare. El umple inima de
supunere, de bucurie ?i de pace în credin™ã,
?i ne face în stare sã spunem cu supunere:
Nu voia mea, Doamne, ci voia Ta sã se facã.
(Scrisoarea 65 a, 1894)
12.
13.Vezi E. G. White cu referire la 1Cor.
9,24-27.
14.
15. 15-21 (1Tim. 1,9. 10; Iacov 1,22-25;
Vezi E. G. White la 2Cor. 3,6-9). Nu
ascultãtori, ci cãlcãtori de Lege în robie.
Pavel în epistola lui cãtre Timotei descrie
chiar pe oamenii care sunt sub robia legii.
Ei sunt cãlcãtori ai Legii. El îi nume?te
nelegiui™i , neascultãtori , pãcãto?i,
nesfin™i, profani, uciga?i, adulteri,
mincino?i, ?i to™i care se depãrteazã de
doctrina sãnãtoasã (1Tim. 1,9-10). Legea
lui Dumnezeu este oglinda care sã arate
omului defectele din caracterul sãu. Dar nu
e plãcut pentru cei care au plãcere de
nelegiuire sã-?i vadã diformitatea lor
moralã. Ei nu pre™uiesc aceastã oglindã
credincioasã, pentru cã le descoperã
pãcatele. De aceea, în loc sã înceapã un
rãzboi contra min™ii lor fire?ti, ei se
luptã împotriva oglinzii sincere ?i
credincioase, datã lor de Dumnezeu tocmai
pentru scopul ca ei sã nu fie în?ela™i, ci
pentru ca sã li se poatã descoperi defectele
din caracterul lor. Ar trebui ca
descoperirea acestor defecte sã-i facã sã
urascã oglinda sau sã se urascã pe ei în?i?
i? Ar trebui sã îndepãrteze oglinda care
descoperã aceste defecte? Nu, pãcatele pe
care ei le cultivã, pe care oglinda
credincioasã le aratã ca existând în
caracterul lor, vor închide înaintea lor
por™ile cerului, afarã de cazul cã ele sunt
îndepãrtate ?i ei devin desãvâr?i™i înaintea
lui Dumnezeu. (RH, 8 martie, 1870) (Gal.
4,24-31; 5,1). Ascultarea nu e robie. Nimeni
care crede în Isus Hristos nu e în robie
fa™ã de Legea lui Dumnezeu; deoarece Legea
Lui este o lege a vie™ii, nu a mor™ii,
pentru cei care ascultã de preceptele ei.
To™i cei care în™eleg spiritualitatea Legii,
to™i cei care î?i dau seama de puterea ei ca
descoperitor de pãcat, sunt într-o stare tot
atât de neajutoratã ca ?i Satana însu?i,
afarã de cazul cã primesc ispã?irea
procuratã pentru ei în sacrificiul lecuitor
al lui Isus Hristos, care este ispã?irea
noastrã - unirea noastrã cu Dumnezeu. Prin
credin™ã în Hristos ascultarea de fiecare
principiu al Legii e fãcutã cu putin™ã. (MS
122, 1901) (Gal. 3,6-9). Robia religiei
legaliste. Spiritul robiei este nãscut de
trãirea în acord cu religia legalistã, prin
strãduin™a de a împlini cerin™ele Legii prin
propria noastrã putere. E nãdejde pentru noi
numai când venim sub legãmântul avraamic,
care este legãmântul harului prin credin™a
în Isus Hristos. Evanghelia predicatã lui
Avraam, prin care a avut nãdejde, era aceea?
i Evanghelie care ne e predicatã nouã
astãzi, prin care avem nãdejde. Avraam a
privit la Isus, care este Autorul ?i
Desãvâr?itorul credin™ei noastre. (YI, 22
sept. 1892)
16.
17. 17 (Gal. 4,7). Privilegii pentru copiii
ascultãrii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu iube?te
pe copiii Sãi ascultãtori. El are o ?
mpãrã™ie pregãtitã, nu pentru supu?i
neloiali, ci pentru copii Sãi, pe care i-a
încercat ?i pus la probã într-o lume coruptã
?i ruinatã de pãcat. Ca ni?te copii
ascultãtori, avem privilegiul legãturii cu
Dumnezeu. „Dacã sunte™i copii”, zice El,
„atunci sunte™i ?i mo?tenitori” ai unei mo?
teniri nepieritoare… Hristos ?i poporul Sãu
sunt una. (Scrisoarea 119, 1897).
18.Vezi E. G. White cu referire la 2Cor.
4,17. 18.
19.
20.
21.
22.Vezi E. G. White cu referire la Gen.
3,17. 18.
23.
24.
25.
26. 26. Vezi E. G. White cu referire la Mat.
3,13-17. 26. 34 (Ef. 5,2; Evrei 7,24-28;
8,1. 2; 9,24; 1Ioan 2,1; Apoc. 8,3. 4; vezi
E. G. White cu referire la Fapte 1,11; Evrei
7,25): Mijlocirea lui Hristos ?i a Duhului
Sãu. Hristos este prezentat ca stând
continuu la altar, oferind clipã de clipã
sacrificiul pentru pãcatele lumii. El este
un slujitor al cortului adevãrat pe care l-a
înãl™at Domnul ?i nu omul. Umbrele tipice
ale cortului iudaic nu mai posedã nici o
virtute. Nu mai trebuie sã fie fãcutã o
ispã?ire tipicã zilnicã sau anualã, dar
sacrificiul ispã?itor printr-un mijlocitor
este esen™ial din cauza constantei comiteri
de pãcat. Isus oficiazã în prezen™a lui
Dumnezeu oferind sângele Sãu vãrsat, a?a cum
fusese un miel junghiat. Isus prezintã
ofranda adusã pentru fiecare încãlcare de
lege ?i pentru fiecare vinã a pãcãtosului.
Hristos, Mijlocitorul nostru, ?i Duhul Sfânt
mijloce?te fãrã încetare în favoarea omului,
dar Duhul Sfânt mijlocele pentru noi nu a?a
cum face Hristos, care prezintã sângele Sãu
vãrsat de la întemeierea lumii; Duhul
lucreazã asupra inimilor noastre, sco™ând
din ele rugãciuni ?i pocãin™ã, laudã ?i
mul™umire. Recuno?tin™a care se revarsã de
pe buzele noastre e rezultatul atingerii de
cãtre Duhul Sfânt a coardelor sufletului cu
sfinte amintiri, trezind muzica inimii.
Serviciile religioase, rugãciunile, lauda,
mãrturisirea cu cãin™ã a pãcatului se înal™ã
de la adevãra™ii credincio?i ca fumul de
tãmâie la sanctuarul ceresc; dar trecând
prin canalele stricate ale naturii omene?ti,
ele sunt atât de mult întinate încât dacã nu
sunt curã™ite prin sânge, nu pot fi de nici
o valoare pentru Dumnezeu. Ele nu se înal™ã
în puritate nepãtatã ?i dacã Mijlocitorul
care este la dreapta lui Dumnezeu nu
prezintã ?i nu purificã totul prin
neprihãnirea Lui, el nu e bine plãcut
înaintea lui Dumnezeu. ?ntreaga tãmâie din
corturile pãmânte?ti trebuie sã fie umezitã
cu picãturile curã™itoare ale sângelui lui
Isus Hristos. El înfã™i?eazã înaintea
Tatãlui tãmâietoarea propriilor sale merite,
în care nu e nici o umbrã de stricãciune
pãmânteascã. Ele adunã în aceastã
tãmâietoare rugãciunile, lauda ?i
mãrturisirile poporului Sãu, ?i împreunã cu
acestea El pune propria Sa neprihãnire
nepãtatã. Apoi parfumatã cu meritele ispã?
irii lui Hristos, tãmâia ajunge înaintea lui
Dumnezeu cu totul ?i în întregime plãcutã,
acceptatã. Apoi sunt date rãspunsuri
milostive. O, de ar putea to™i sã vadã cã
totul în ceea ce prive?te ascultarea,
peniten™a, lauda ?i mul™umirea trebuie sã
fie puse pe focul arzãtor al neprihãnirii
lui Hristos. Parfumul acestei neprihãniri
urcã asemenea unui nor în jurul scaunului
milei. (MS 50, 1900)
27.
28.
29. 29 (2Cor. 3,18; Col. 3,10). Chipul moral
al lui Dumnezeu refãcut prin Hristos. De?i
chipul moral al lui Dumnezeu a fost aproape
?ters, prin pãcatul lui Adam, prin meritele
?i puterea lui Isus, El poate fi reînnoit.
Omul poate sã stea cu chipul moral al lui
Dumnezeu în caracterul lui, deoarece Isus i-
l va da. Dacã chipul moral al lui Dumnezeu
nu se vede în om, el nu poate sã intre în
cetatea lui Dumnezeu ca biruitor. (RH, 10
iunie, 1890) 30. Vezi E. G. White cu
referire la Ef. 1,4. 5. 11.
30.
31.
32.
33.
34. 34 (Evrei 7,25; 1Ioan 2,1; vezi E. G.
White cu referire la Mat. 28,18). Pãstrat
prin mijlocirea lui Hristos. Oricine se va
desface din sclavia ?i servirea lui Satana,
?i va sta sub steagul stropit cu sânge al
Prin™ului Emanuel, va fi sus™inut de
mijlocirile lui Hristos. Hristos, ca
Mijlocitor al nostru, la dreapta Tatãlui, ne
are totdeauna în vedere, deoarece este tot
atât de necesar ca El sã ne sus™inã prin
mijlocirile Sale ca ?i sã ne rãscumpere cu
sângele Sãu. Dacã El ??i retrage mâna de pe
noi chiar numai pentru o clipã, Satana sta
gata sã nimiceascã pe cei cumpãra™i cu
sângele Sãu. El acum îi sus™ine prin
mijlocirea Sa. (MS 73, 1893) (Ef. 5,2;
Evrei 7,25-27; 9,23-26; 13,15; Apoc. 8,3.
4). Nevoia stãruitoare de mijlocirea lui
Hristos. Hristos a fost temelia întregii
economii iudaice. ?n serviciul preo™iei
iudaice, ni se reaminte?te fãrã încetare de
sacrificiul ?i de mijlocirea lui Hristos.
To™i cei care vin la Hristos astãzi trebuie
sã-?i aducã aminte cã meritul Lui este
tãmâia care se amestecã cu rugãciunile
acelora care se pocãiesc de pãcatele lor ?i
primesc iertare, îndurare ?i har. Nevoia
noastrã de mijlocire a lui Hristos este
continuã. Zi de zi, diminea™a ?i seara,
inima smeritã are nevoie sã ofere rugãciuni
la care vor fi date rãspunsuri de har, pace
?i bucurie. „Prin El, sã aducem totdeauna
lui Dumnezeu o jertfã de laudã, adicã, rodul
buzelor care mãrturisesc Numele Lui. ?i sã
nu da™i uitãrii binefacerea ?i dãrnicia,
cãci lui Dumnezeu jertfe ca acestea ?i plac.
” (MS 14, 1901) (Ioan 14,6; 1Tim. 2,5;
Evrei 9,11-14). ?mbrãcat cu ve?mintele Lui
preo™e?ti. Hristos este veriga de legãturã
dintre Dumnezeu ?i om. El a promis
mijlocirea Sa personalã prin folosirea
Numelui Sãu. El pune întreaga virtute a
neprihãnirii Sale de partea solicitantului.
Hristos Se roagã pentru om ?i omul, având
nevoie de ajutor dumnezeiesc, se roagã
pentru sine în prezen™a lui Dumnezeu,
folosind puterea influen™ei Aceluia care ?i-
a dat via™a pentru lume. Când recunoa?tem
înaintea lui Dumnezeu aprecierea pe care o
dãm noi meritelor lui Hristos, se acordã
parfum mijlocirilor noastre. O, cine poate
valora acest mare har ?i aceastã mare
iubire! Când ne apropiem de Dumnezeu prin
virtutea meritelor lui Hristos, suntem
îmbrãca™i cu ve?mintele Sale preo™e?ti. El
ne a?azã alãturi de Sine, îmbrã™i?ându-ne cu
bra™ul Sãu omenesc, în timp ce cu bra™ul
dumnezeiesc apucã tronul Celui nemãrginit.
El pune meritele Sale ca o tãmâie bine
plãcutã într-o tãmâietoare în mâinile
noastre pentru a încuraja cererile noastre.
El fãgãduie?te sã asculte cererile noastre ?
i sã rãspundã la ele. Da, Hristos a devenit
mijlocul de rugãciune dintre om ?i Dumnezeu.
De asemenea, a devenit mijlocul de
binecuvântare dintre Dumnezeu ?i om. El a
unit divinitatea cu umanitatea. Oamenii
trebuie sã fie conlucrãtori cu Dumnezeu la
mântuirea propriului lor suflet, ?i apoi sã
facã eforturi pline de râvnã, stãruitoare ?i
neobosite pentru a salva pe cei care sunt
gata sã piarã. (Scrisoarea 22, 1898)
1.
2.
3.
4.
5.Vezi E. G. White cu referire la Ioan 1,1-
3.
1.
2.
3.
4.
5.Vezi E. G. White cu referire la Deut. 6,6-
9.
1.
2.
3.
4. Iudeii sã nu fie trecu™i cu vederea.
Lucrarea pentru iudei, a?a cum e schi™atã în
capitolul 11 din Romani, este o lucrare care
trebuie sã fie tratatã cu o deosebitã
în™elepciune. E o lucrare care nu trebuie sã
fie ignoratã. ?n™elepciunea lui Dumnezeu
trebuie sã ajungã la poporul nostru. ?n
toatã în™elepciunea ?i neprihãnirea, noi
trebuie sã liberãm calea ?mpãratului.
Iudeilor trebuie sã lise dea orice prilej de
a veni la luminã. (Scrisoarea 96, 1910) 4-6
(Ef. 1,4. 5. 11; 1Petru 1,2; 2Petru 1,10).
Conformarea la condi™iile alegerii. Dacã ne
conformãm condi™iilor pe care le-a pus
Domnul ne vom asigura alegerea noastrã spre
mântuire. Ascultarea desãvâr?itã de
poruncile Lui este dovada cã iubim pe
Dumnezeu, ?i cã nu suntem împietri™i în
pãcat. Hristos are o bisericã în fiecare
veac. Sunt în bisericã unii care nu sunt
fãcu™i mai buni prin legãtura lor cu ea. Ei
în?i?i calcã condi™iile alegerii lor.
Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu ne dã
un drept la privilegiile bisericii Sale. (MS
166, 1898)
5. 5 (Ioan 15,4). Unica alegere din Biblie.
(Ioan 15,4). Aici sunt cele mai pre™iose
giuvaere ale adevãrului pentru fiecare
dintre noi. Aici este unica alegere din
Biblie ?i vã pute™i dovedi ale?i ai lui
Hristos fiind credincio?i; vã pute™i dovedi
ale?i ai lui Hristos prin rãmânerea în vi™ã.
(MS 43, 1894)
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33. 33. (Iov 11,7; 1Cor. 2,7-14; vezi E. G.
White cu referire la Iov 38; 1Cor. 13,12):
Un hotar unde puterile omului înceteazã. E
datoria ?i privilegiul tuturor sã foloseascã
ra™iunea atâta timp cât pot înainta
facultã™ile mãrginite ale omului; dar e un
hotar unde puterile omului trebuie sã
înceteze. Sunt multe lucruri care nu pot fi
ra™ionate de cel mai puternic intelect ?i nu
pot fi în™elese nici de cea mai
pãtrunzãtoare minte. Filozofia nu poate
determina cãile ?i lucrãrile lui Dumnezeu;
mintea omeneascã nu poate mãsura infinitul.
Iehova este izvorul a toatã în™elepciunea, a
tot adevãrul, a toatã cuno?tin™a. Sunt
realizãri înalte pe care omul le poate
ajunge în aceastã via™ã prin în™elepciunea
pe care o dã Dumnezeu; dar existã un infinit
dincolo care va fi studiul ?i bucuria
sfin™ilor în toate veacurile ve?nice. Omul
acum nu poate decât sã zãboveascã la
hotarele acelei vaste întinderi ?i sã lase
imagina™ia sã-?i ia zborul. Omul mãrginit nu
poate cuprinde adâncul lucrurilor lui
Dumnezeu; deoarece lucrurile duhovnice?ti se
judecã duhovnice?te. Mintea omeneascã nu
poate cuprinde în™elepciunea ?i puterea lui
Dumnezeu. (RH, 29 dec. 1896) (Ioan 17,3).
Evitarea presupunerilor în cãutarea lui
Dumnezeu. Talentul ?i presupunerile omene?ti
au încercat ca prin cercetare sã gãseascã pe
Dumnezeu. Dar presupunerile s-au dovedit a
fi presupuneri. Omul nu poate gãsi pe
Dumnezeu prin investiga™ie. Problema acesta
nu a fost încredin™atã fiin™elor omene?ti.
Tot ce îi trebuie omului sã cunoascã ?i tot
ce poate cunoa?te cu privire la Dumnezeu a
fost descoperit în Cuvântul Sãu ?i în via™a
Fiului Sãu, marele ?nvã™ãtor. Oamenii sã-?i
aducã aminte cã au un Cârmuitor în cer, un
Dumnezeu care nu Se lasã luat în râs. Acela
care î?i exercitã pânã la extrem ra™iunea
într-un efort de a se înãl™a pe sine ?i de a
descrie în mod amãnun™it pe Dumnezeu, va
descoperi cã ar fi fost mult mai bine sã fi
stat ca un solicitant umil înaintea lui
Dumnezeu, mãrturisind cã este numai o fiin™ã
omeneascã supusã gre?elii. Dumnezeu nu
poate sã fie în™eles de oameni. Cãile ?i
faptele Lui sunt dincolo de putin™a de
pãtrundere. Despre descoperirile pe care El
le-a fãcut cu privire la Sine ?nsu?i în
Cuvântul Sãu, putem vorbi dar mai mult decât
atât sã spunem despre El: Tu e?ti Dumnezeu ?
i cãile tale sunt nepãtrunse. Existã o
cunoa?tere a lui Dumnezeu ?i a Domnului
Hristos pe care trebuie sã o aibã to™i cei
care sunt mântui™i. „?i via™a ve?nicã este
aceasta”, spunea Hristos, „ca sã te cunoascã
pe Tine singurul ?i adevãratul Dumnezeu, ?i
pe Isus Hristos pe care Tu L-ai trimis. ”
Problema pe care sã o studiem noi este: Care
este adevãrul - adevãrul pentru acest timp
care trebuie sã fie cultivat, iubit, onorat
?i ascultat? Adoratorii ?tiin™ei au fost
înfrân™i ?i descurajai în efortul lor de a
pãtrunde pe Dumnezeu. Ceea ce ei au nevoie
sã cerceteze este: Ce este adevãrul? (MS
124, 1903)
1. O predicã scrisã pentru instruirea
noastrã. Un studiu al capitolului 12 din
Romani ne-ar fi de folos. Ea este o predicã
a apostolului Pavel, scrisã pentru
instruirea noastrã. (MS 50, 1903) 1. Vezi
E. G. White cu referire la Ex. 20,1-17. 2.
(Romani 1,20; Ps. 19,1-4). Lucrãrile lui
Dumnezeu sunt învã™ãtorii Lui. (Rom. 12,1.
2). Ce sãvâr?e?te Dumnezeu ?i ce cere El de
la noi personal în lucrarea de mântuire a
noastrã? Dumnezeu lucreazã în noi prin
lumina adevãrului Sãu, care lumineazã pe
fiecare om care vine în lume. Scripturile se
referã la lucrãrile lui Dumnezeu a?a cum
sunt ele revelate în lumea noastrã, ca tot
atât de mul™i învã™ãtori ale cãror glasuri
au rãsunat pe întreg pãmântul, proclamând
însu?irile lui Dumnezeu. Mintea trebuie sã
vadã adevãrul, ?i voin™a sã se plece
înaintea cerin™elor lui, când ne este
prezentat întemeiat pe dovezi biblice. (MS
49, 1898)
2. 2 ( 1Cor. 4,9; Fil. 2,12. 13). Faptele
bune - dovada. Omul, omul cãzut poate fi
transformat prin înnoirea min™ii a?a încât
sã poatã „deosebi bine voia lui Dumnezeu cea
bunã, plãcutã ?i desãvâr?itã. ” Cum dovede?
te el aceasta? Prin faptul cã Duhul Sfânt ia
în stãpânire mintea, duhul ?i inima ?i
caracterul sãu. De unde vine aceastã punere
la probã? „Am ajuns o priveli?te pentru
lume, îngeri ?i oameni. ” O lucrare realã
este sãvâr?itã de Duhul Sfânt asupra
caracterului omenesc, ?i roadele ei sunt
vãzute. Exact a?a cum un pom bun va da
roade bune, tot a?a pomul care este de fapt
sãdit în grãdina Domnului produce roade bune
pentru via™a ve?nicã. Pãcate care cople?esc
sunt biruite, gânduri rele nu sunt îngãduite
în minte, deprinderi rele sunt curã™ite din
templul sufletului. Tendin™ele care au fost
înclinate într-o direc™ie gre?itã sunt
îndreptate într-o direc™ie bunã. Dispozi™ia
?i sentimente gre?ite sunt schimbate,
principii noi de ac™iune sunt puse la
îndemânã ?i se vede un nou standard de
caracter. Temperamente sfinte ?i emo™ii
sfin™ite sunt acum roada adusã de pomul cre?
tin. O întreagã transformare a avut loc.
Aceasta este lucrarea care trebuie sã fie
fãcutã. Noi vedem din experien™ã cã în
propria noastrã putere omeneascã hotãrârile
?i scopurile sunt nefolositoare. Atunci,
trebuie sã renun™ãm la eforturile noastre
hotãrâte? Nu, de?i experien™a noastrã
mãrturise?te cã noi în?ine nu putem face
lucrul acesta; ajutorul ne vine din partea
Aceluia care este puternic spre a face
aceasta pentru noi. Dar singura cale pe care
putem asigura ajutorul lui Dumnezeu este de
a ne a?eza cu totul în mâinile lui Dumnezeu
?i sã ne încredem în El cã El va lucra
pentru noi. Când noi ne prindem de El prin
credin™ã, El face lucrarea. Credinciosul
poate numai sã se încreadã. Dupã cum
Dumnezeu lucreazã noi putem lucra,
încrezându-ne în El ?i fãcând voia Lui. (MS
1a, 1890)
3. 3. Semin™e ale proslãvirii de sine produc
un seceri? sigur. (Rom. 12,3. 10. 9).
Formele necredin™ei sunt felurite, deoarece
Satana urmãre?te fiecare ocazie pentru a
aglomera unele din însu?irile sale. Existã
în inima fireascã o tendin™ã de a fi înãl™at
sau îngâmfat dacã succesul înso™e?te
eforturile depuse. Dar înãl™area de sine nu
poate gãsi nici un loc în lucrarea lui
Dumnezeu. Oricare v-ar fi inteligen™a,
oricât de stãruitor ?i zelos a™i lucra, dacã
nu înlãtura™i tendin™ele voastre spre
mândrie ?i nu vã supune™i ca sã fi™i
cãlãuzi™i de Duhul lui Dumnezeu, ve™i da
gre?. Moartea spiritualã în suflet este
scoasã în eviden™ã de îngâmfare spiritualã ?
i o experien™ã defectuoasã ; cei care au o
astfel de experien™ã rareori fac urme drepte
cu picioarele lor. Dacã mândria e nutritã,
chiar calitã™ile min™ii pe care harul, dacã
e primit, le-ar face o binecuvântare, sunt
contaminate. ?nsã?i victoriile care ar fi
fost o mireasmã de via™ã spre via™ã, dacã
slava ar fi fost datã lui Dumnezeu, ajung sã
fie pãtate de slava de sine. Acestea ar
putea sã parã lucruri mãrunte, nevrednice de
luat în seamã, dar sãmân™a semãnatã în felul
acesta produce o recoltã sigurã. Tocmai
acestea pãcate mãrunte atât de obi?nuite
încât adesea nu sunt luate în seamã, sunt
folosite de Satana în slujba lui. (MS 47,
1896) (Evrei 11,1). Credin™a este darul lui
Dumnezeu. Credin™a nu ne aduce nouã nici un
merit; ea este darul lui Dumnezeu pe care îl
putem primi ?i cultiva fãcând din Hristos
Mântuitorul nostru personal. Noi putem
refuza darul, ?i sã exprimãm îndoieli, ?i sã
devenim neferici™i cultivând necredin™a. Dar
aceasta se va dezvolta într-o barierã de
netrecut, despãr™indu-ne de Duhul lui
Dumnezeu ?i închizându-ne inima fa™ã de
lumina Sa ?i de iubirea Sa. (ST, 19 mai,
1898)
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.Vezi E. G. White la Marcu 12,30.
12.Vezi E. G. White cu referire la Neem.
2,4.
13.
14.
15.
16.
17. 17 (2Cor. 8,21; 1Petru 2,12). Cei one?ti
sunt giuvaerele lui pururea. Credincio?ia ?i
sinceritatea ar trebui sã fie totdeauna
cultivate de to™i cei care pretind cã sunt
urma?ii lui Hristos. Dumnezeu ?i dreptatea
ar trebui sã fie deviza. Purta™i-vã cinstit
?i drept în aceastã lume rea. Unii vor fi
cinsti™i când vãd cã onestitatea nu le
primejduie?te interesele lor lume?ti, dar
to™i care ac™ioneazã pe temeiul acestui
principiu vor avea numele ?ters din cartea
vie™ii. Stricta onestitate trebuie
cultivatã. Noi putem trece prin lume numai o
singurã datã; nu putem veni înapoi pentru a
rectifica nici o gre?ealã; de aceea fiecare
mi?care fãcutã ar trebui sã fie cu o temere
plinã de evlavie ?i cu considera™ie atentã.
Onestitatea ?i diploma™ia nu se vor
armoniza, ?i nici diploma™ia nu va fi
supusã, ?i adevãrul ?i onestitatea sã ™inã
frânele, sau diploma™ia va lua frânele ?i
adevãrul ?i cinstea vor va înceta sã
conducã. Amândouã nu pot sã lucreze
împreunã; ele nu pot fi de acord niciodatã.
Când Dumnezeu ??i aranjeazã giuvaerele, cei
sinceri, cei deschi?i, cei one?ti vor fi
ale?ii Lui, comorile Lui. ?ngerii pregãtesc
coroane pentru unii ca ace?tia ?i luminã de
la tronul lui Dumnezeu va fi reflectatã în
splendoarea ei de la toate aceste diademe
împodobite cu stele pre™ioase. (RH, 29 dec.
1896)
18.
19. 19 (Ps. 119,126; Luca 18,1-7; Apoc. 6,9)
Protector ?i Rãzbunãtor. Când sfidarea Legii
lui Dumnezeu este aproape universalã, când
poporul Sãu este apãsat cu suferin™ã de
semenii lor, Dumnezeu va interveni. Atunci
se va auzi glasul din mormintele martirilor,
reprezenta™i prin sufletele pe care Ioan le-
a vãzut junghiate pentru Cuvântul lui
Dumnezeu ?i pentru mãrturia lui Isus
Hristos, pe care ei l-au sus™inut, atunci se
va înãl™a rugãciunea de la fiecare copil
adevãrat al lui Dumnezeu: „Este vremea ca
Domnul sã lucreze, cãci ei calcã Legea Ta. ”
La rugãciunile fierbin™i ale poporului Sãu
se va rãspunde, deoarece lui Dumnezeu ?i
face plãcere ca poporul Sãu sã-L caute cu
toatã inima, ?i sã depindã de El ca
Eliberator al lor. El va fi solicitat sã
facã lucrurile acestea pentru poporul Sãu ?i
El Se va ridica în calitatea de protector ?i
rãzbunãtor al lor. „Dumnezeu nu va face
dreptate ale?ilor Sãi care strigã zi ?i
noapte cãtre El?” (RH, 21 dec. 1897)
1. 1. Dumnezeu, Cârmuitorul tuturor
na™iunilor. Cine deci, urmeazã sã fie
socotit drept Cârmuitorul na™iunilor? Domnul
Dumnezeul Cel Atotputernic. To™i regii, to™i
domnitorii, toate na™iunile sunt ale Sale,
sub domnia ?i cârmuirea Lui. (MS 119, 1903)
1-7. Cârmuitorii sunt slujitorii lui
Dumnezeu. Unul dintre cele mai de plâns
lucruri de pe pãmânt este faptul cã sunt
cârmuitori pãtima?i ?i judecãtori nedrep™i.
Ei uitã cã se gãsesc sub autoritatea marelui
Guvernator, atotîn™eleptul Dumnezeu, ?i cã
El este mai pe sus de oricare domnitor,
principe, guvernator sau rege. Cârmuitorii
sunt slujitorii lui Dumnezeu ?i ei trebuie
sã-?i îndeplineascã termenul de serviciu cu
ucenici ai Lui. Este spre binele lor ca ei
sã urmeze cu credincio?ie un lãmurit „A?a
zice Domnul” ™inându-se de calea Domnului de
a face dreptate ?i judecatã. Ei trebuie sã-?
i exercite puterile fãrã poticnire ?i fãrã
fã™ãrnicie, refuzând a fi cumpãra™i sau
vându™i, dispre™uind mita ?i stând în
independen™ã ?i demnitatea moralã înaintea
lui Dumnezeu. Ei nu trebuie sã fie de acord
nici cu un singur act de necinste sau
nedreptate. Ei nu trebuie sã sãvâr?eascã
nici un act josnic, nedrept ?i nici sã nu
sus™inã pe al™ii în acte de oprimare.
Cârmuitorii în™elep™i nu vor îngãdui ca
oameni sã fie oprima™i din cauza invidiei ?i
geloziei acelora care dispre™uiesc Legea lui
Dumnezeu … To™i au nevoie sã aibã în vedere
ve?nicia ?i sã nu ac™ioneze în a?a fel încât
Dumnezeu sã nu poatã sã ratifice judecata
lor în cur™ile cerului. (RH, 1 oct. 1895)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.Sã nu fie evlavie îndoielnicã printre
adevãra™ii credincio?i. Credincio?ii sinceri
nu au o evlavie îndoielnicã. Ei s-au
îmbrãcat cu Domnul Isus Hristos ?i nu s-au
îngrijit de firea pãmânteascã, pentru a-i
împlini poftele. Ei privesc fãrã încetare la
Isus, a?teptând poruncile Lui, a?a cum un
serv prive?te la stãpânul lui ?i o slujnicã
la stãpâna ei. Oriunde i-ar conduce
providen™a divinã, ei sunt gata sã meargã.
Ei nu-?i dau slavã loru?i. Ei nu socotesc
nimic din ceea ce au - învã™ãturã, talente,
avere - ca fiind al lor, ci se socotesc pe
sine numai ca administratori ai harului
felurit al lui Hristos, ?i servi ai
bisericii de dragul lui Hristos. Ace?tia
sunt soli ai Domnului, o luminã în mijlocul
întunericului. Inimile lor bat în unison cu
marea inimã a lui Hristos. (MS 1 a, 1890)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.Vezi E. G. White cu referire la 2Cor.
5,10.
11.Vezi E. G. White cu referire la Romani
3,19.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25. 25 (Ef. 3,9-11; Col. 1,26. 27; vezi E.
G. White cu referire la 2Cor. 12,1-4).
Scopurile ve?nice ale lui Dumnezeu. Dumnezeu
avea o cunoa?tere a evenimentelor
viitorului, chiar înainte de crearea lumii.
El nu a fãcut ca scopurile Sale sã se
adapteze la împrejurãri ci a îngãduit ca
lucrurile sã se dezvolte ?i sã se realizeze.
El nu a lucrat pentru a face sã se
împlineascã o anumitã stare de lucruri, dar
?tia cã o asemenea stare va exista. Planul
care trebuia sã fie pus în aplicare la
dezertarea oricãrei inteligen™e superioare a
cerului - aceasta este taina care a fost
™inutã ascunsã de veacuri. ?i s-a pregãti o
jertfã în scopurile ve?nice pentru a face
exact lucrarea pe care Dumnezeu a fãcut-o
pentru omenirea cãzutã. (ST, 25 martie 1897)
(Gen. 3,15; Ef. 3,9-11; Col. 1,26. 27; vezi
?i E. G. White cu referire la Ier. 23,28).
Taina ascunsã din veacuri. ?ntruparea lui
Hristos este o tainã. Unirea naturii
dumnezeie?ti cu natura omeneascã este o
tainã într-adevãr, ascunsã de Dumnezeu,
taina „care a fost ™inutã ascunsã timp de
veacuri. ” E a fost pãstratã în tainã ve?
nicã de Iehova, ?i a fost descoperitã de
prima datã în Eden, prin profe™ia cã Sãmân™a
femeii urma sã zdrobeascã capul ?arpelui ?i
cã el urma sã împungã cãlcâiul Lui. A
prezenta lumii taina aceasta pe care
Dumnezeu o ™inuse ascunsã în decursul
veacurilor ve?nice înainte ca lumea sã fi
fost creatã, înainte ca omul sã fi fost
creat, era partea pe care Hristos urma sã o
îndeplineascã în lucrarea în care S-a
angajat când a venit pe acest pãmânt. ?i
aceastã tainã minunatã, întruparea lui
Hristos ?i ispã?irea pe care El a fãcut-o,
trebuie sã fie fãcut cunoscut fiecãrui fiu ?
i fiecãrei fiice a lui Adam… Suferin™a Lui
au împlinit în chip desãvâr?it cerin™ele
Legii lui Dumnezeu. (ST 30 ian. 1912)
(1Tim. 3,16). Taina tuturor tainelor. ?
ntruparea lui Hristos este taina tuturor
tainelor. (Scrisoarea 276, 1904)
1. ?nvã™ãturi pentru fiecare bisericã.
Capitolul 3 din 1Corinteni ar trebui sã fie
citit cu considera™ie plinã de grijã ?i
rugãciune de fiecare membru al bisericii.
Capitolele 1 ? 2 ale acestei epistole
pregãtesc calea pentru al treilea ?i în
acesta sunt învã™ãturi pentru fiecare
bisericã din lumea noastrã. Cauza
dificultã™ilor lor este clar descoperitã.
(MS 74, 1899) 1. Vezi E. G. White la
1Corinteni 9,13-18. 1-8. Feri™i biserica de
în?elãciuni. ?nvã™ãtura din aceastã epistolã
este adresatã bisericii lui Dumnezeu din
Corint ?i e datã directiva ca ea sã fie
trimisã fiecãrui loc unde ar fi fost grupe
de sfin™i, care aveau credin™a în Isus
Hristos. Ca membrii ai bisericii lui
Hristos, despre ei se spune cã sunt „sfin™i
în Hristos Isus” ?i „chema™i sã fie sfin™i”.
Prin botez, ei s-au angajat la un serviciu
de fapte bune, cãutând sã salveze pe al™ii
care nu cuno?teau adevãrul. Biserica din
Corint era în cea mai mare mãsurã alcãtuitã
din neamuri. Pavel lucrase cu sârguin™ã
între ei, ?i-i adusese la cuno?tin™a
adevãrului. Dar dupã ce Pavel îi pãrãsise s-
au ridicat învã™ãtori mincino?i care puneau
la îndoialã apostolia ?i lucrarea lui Pavel.
Ei vorbeau dispre™uitor de el, ?i cãutau sã
facã compara™ii între ei ?i el care sã-l
deprecieze în ochii bisericii. Pavel nu a
cãutat sã se înal™e pe sine. Dar atunci când
minciuni amenin™au sã distrugã efectele
lucrãrii sale, credincio?ia fa™ã de misiunea
sa a fãcut necesar ca el sã onoreze pe
Dumnezeu îndreptã™indu-?i caracterul ?i
preamãrindu-?i slujba. El pretinde cã are o
misiune divinã - cã e „chemat sã fie apostol
al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu.
” Pavel fusese chemat la lucrarea sa de
Domnul vie™ii. ?n timp ce Pavel fusese
angajat în lucrarea de a persecuta în mod
crud pe urma?ii lui Hristos, Mântuitorul i
se arãtase ?i-l chemase sã fie apostol al
neamurilor. Ca apostol al Domnului, el
sim™ea o sacrã rãspundere pentru binele
bisericii din Corint. Sub administra™ia lui,
ei nu numai cã primiserã adevãrul dar ei au
învã™at adevãrul pe al™ii. Ei fuseserã atât
de mult îmbogã™i™i, încât nu erau lipsi™i de
nici un dar. Ei fuseserã adu?i în legãturã
apropiatã ?i scumpã cu Hristos. Pavel nu ar
fi putut prin tãcere, sã-?i îngãduie sã fie
izgonit din câmp de învã™ãtori mincino?i -
învã™ãtori care voiau sã introducã
sentimente ?i teorii mincinoase care ar fi
putut sã abatã suflete sincere de la adevãr.
Bisericile trebuia sã fie pãzite ?i
avertizate fa™ã de în?elãciune. Hristos S-a
dat pe Sine pentru noi, ca sã ne rãscumpere
de orice nelegiuire, ca sã-?i curã™eascã un
popor deosebit, plin de râvnã pentru fapte
bune. Biserica Lui trebuia sã fie pãstratã
liberã de orice doctrinã mincinoasã. (MS 46,
1905)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10. Unitatea în diversitate. Tãria
poporului lui Dumnezeu stã în unirea lor cu
El prin singurul Lui Fiu, ?i unirea lor unul
cu altul. Nu sunt douã frunze ale unui pom
exact la fel, ?i nici nu judecã toate
min™ile în aceea?i direc™ie. Dar în timp ce
lucrul acesta este a?a, poate fi unitate în
diversitate. Hristos este rãdãcina noastrã,
?i to™i cei care sunt altoi™i în rãdãcina
acesta vor aduce roadele pe care le-a adus
Hristos. Ei vor da pe fa™ã parfumul
caracterului Lui în talentul vorbirii, în
cultivarea ospitalitã™ii, a bunãtã™ii, a
curteniei cre?tine, a polite™ii cere?ti.
Privi™i la florile unui covor ?i observa™i
firele colorate diferit. Nu toate sunt
trandafirii, nu toate sunt verzi, nu toate
sunt albastre. O diversitate de culori sunt
™esute laolaltã ca sã realizeze în chip
desãvâr?it modelul. A?a e în planul lui
Dumnezeu. El are un scop în a ne a?eza în
locul din care putem învã™a sã trãim ca
persoane individuale. Nu to™i suntem
pregãti™i sã îndeplinim acela?i fel de
lucrare, dar lucrul fiecãrui om este plãnuit
de Dumnezeu pentru a ajuta sã realizãm
planul Lui. (RH, 4 iulie, 1899) 10-13. Vezi
E. G. White la Gal. 5,1. 2.
11.
12.
13.Hristos, piatra care une?te. Pavel
întreabã: „Este Hristos împãr™it?” Nu avem
noi un singur Cap spiritual? Hristos a fost
piatra de unire, piatra principalã de col™
în toate veacurile. Patriarhii, preo™ia
leviticã ?i cre?tinii de azi, to™i î?i au
centrul în El. El este totul în to™i. (RH, 3
ian. 1899)
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.Vezi E. G. White la Rom. 1,20-25.
22.
23.
24.
25. 25-29. Dumnezeu nu mãsoarã cu standardul
omenesc. Din cauza mândriei ?i ambi™iei
fiilor oamenilor, Dumnezeu a ales sã sãvâr?
eascã lucrãrile Sale mari prin mijloacele
cele mai simple ?i mai umile. Dumnezeu nu
alege pe oamenii pe care lumea îi onoreazã
ca mari, talenta™i sau strãluci™i. El alege
pe cei care vor lucra în smerenie ?i
simplitate, recunoscându-L pe El ca
conducãtorul lor ?i izvorul tãriei lor. El
ar vrea ca noi sã-L facem protectorul ?i
cãlãuza noastrã în toate datoriile ?i
treburile vie™ii… Maiestatea cerului
lucreazã prin cine vrea. Provinden™a Sa
uneori alege uneltele cele mai umile pentru
a face cea mai mare lucrare, deoarece
puterea Sa se manifestã prin slãbiciunea
oamenilor. Noi avem standardul de calculare,
?i pe temeiul lui declarãm cã un lucru este
mare ?i altul este mic; dar Dumnezeu
apreciazã nu dupã standardul oamenilor; El
nu-?i gradeazã scala Sa prin ale lor. Noi nu
trebuie sã presupunem cã ceea ce este mare
pentru noi, trebuie sã fie mare pentru
Dumnezeu ?i ceea ce este mic pentru noi
trebuie sã fie mic pentru El. (ST, 14 iulie,
1881)
1. 1-3. Teme™i-vã de eu. Apostolul putea sã
întâmpine elocven™a cu elocven™ã, logica cu
logicã, el putea sã intre inteligent în
toate controversele. Dar a fost el
satisfãcut cu aceastã cunoa?tere lumeascã?
El scrie: „Cât despre mine, fra™ilor, când
am venit la voi sã vã vestesc taina lui
Dumnezeu cu o vorbire sau în™elepciune
strãlucitã. Cãci n-am avut de gând sã ?tiu
între voi altceva decât pe Isus Hristos ?i
pe El rãstignit. ” Aici e o învã™ãturã
foarte însemnatã. Avem nevoie sã cunoa?tem
locul nostru. Avem nevoie sã în™elegem cã
educa™ia cea mai înaltã datã vreodatã
muritorilor dã na?tere la un spirit de
umilin™ã, deoarece dã la ivealã cât de mult
mai mult avem încã de învã™at. Cu cât
învã™a™i mai mult cu atât mai mult ve™i
vedea necesitatea de a depune toatã mintea ?
i tot interesul vostru de a învã™a de dragul
lui Hristos. De ce învã™a™i voi? Aduna™i voi
cuno?tin™a a?a ca sã deveni™i inteligen™i în
ce prive?te adevãrul? Dacã aceasta este
™inta voastrã sã fi™i siguri cã ve™i ascunde
eul în Isus Hristos. „Eu însumi, când am
venit în mijlocul vostru, am fost slab,
fricos ?i plin de cutremur. ” Pavel era un
foarte mare învã™ãtor, totu?i î?i dãdea
seama cã fãrã ca Duhul lui Dumnezeu sã
lucreze cu el, toatã educa™ia pe care ar fi
putut sã o ob™inã ar fi fost fãrã de
însemnãtate. Avem nevoie sã avem aceea?i
experien™ã; avem nevoie sã ne temem de noi
în?ine. Avem nevoie sã ?edem personal la
picioarele lui Isus ?i sã ascultãm cuvintele
Lui de învã™ãturã. (MS 84, 1901) 1-4. vezi
E. G. White cu referire la Fapte 17,34. 1-5
(Fapte 9,3-6; 22,3. 4). ?nvã™ãtura pentru
biserica de astãzi. (1Cor. 2,1-5). Pavel nu
era un om neînvã™at, dar predicarea lui
Hristos era o Evanghelie nouã pentru el. Era
o lucrare cu totul diferitã de aceea în care
era prins el atunci când vâna pe credincio?i
din loc în loc ?i-i persecuta chiar pânã la
moarte. Dar Hristos i S-a descoperit lui
Pavel într-un chip remarcabil la convertirea
lui. La poarta Damascului, vedenia Celui
rãstignit a schimbat întregul curent al
vie™ii lui. Persecutorul a devenit un
ucenic, învã™ãtorul un învã™ãcel. De atunci
Pavel a fost un om cu adevãrat convertit.
Dumnezeu i-a dat o lucrare specialã de fãcut
pentru cauza cre?tinismului. Instruc™iunea
din epistolele sale cãtre bisericile din
timpul sãu este o învã™ãturã pentru biserica
lui Dumnezeu pânã la sfâr?itul timpului.
(Scrisoarea 332, 1907) Elocven™ã ?i
simplitate. (1Cor. 2,1-5). Pavel nu a venit
la biserici ca un orator sau ca un filozof
savant. El nu a cãutat doar sã placã
urechii, prin cuvinte ?i fraze înflorite. ?n
simplitate elocventã, el a proclamat
lucrurile care-i fuseserã descoperite. Era
în stare sã vorbeascã cu putere ?i cu
autoritate, deoarece deseori primea
instruc™iuni de la Dumnezeu în viziune.
(vers. 6-10) (MS 46, 1905) (Fapte 17,22-
34). Putere spiritualã nu în în™elepciune
omeneascã. (1Cor. 2,1-9 citat). Apostolul
Pavel avea toate privilegiile cetã™eanului
roman. El nu era mai pe jos în educa™ia
ebraicã, deoarece învã™ase la picioarele lui
Gamaliel; dar toate acestea nu-l fãcuserã în
stare sã ajungã la standardul cel mai înalt.
Cu toatã educa™ia lui ?tiin™ificã ?i
literarã, el era, pânã i-a fost descoperit
Hristos, într-un întuneric tot atât de
deplin ca ?i mul™i din acest timp. Pavel a
ajuns pe deplin con?tient cã a cunoa?te pe
Isus Hristos printr-o cunoa?tere
experimentalã era pentru binele sãu prezent
?i ve?nic. El a vãzut necesitatea de a
atinge un standard înalt. Fusese
deprinderea lui Pavel de a adopta un stil
oratoric în predica sa. El era un om
pregãtit pentru a vorbi înaintea regilor,
înaintea marilor ?i învã™a™ilor oameni din
Atena ?i cuno?tin™ele sale intelectuale au
fost adesea de folos pentru el la pregãtirea
cãii pentru Evanghelie. El a încercat sã
facã lucrul acesta în Atena, întâmpinând
elocven™a cu elocven™ã, filozofia cu
filozofie, ?i logica cu logicã, dar nu a
izbutit sã ob™inã succesul pe care-l
nãdãjduise. Gândul lui ulterior l-a fãcut sã
în™eleagã cã era nevoie de ceva mai pe sus
de în™elepciunea omeneascã. Dumnezeu l-a
învã™at cã trebuia sã vinã asupra lui ceva
care era mai pe sus de în™elepciunea lumii.
El trebuia sã-?i primeascã puterea dintr-o
sursã superioarã. Pentru a convinge ?i a
converti pe pãcãto?i, Duhul lui Dumnezeu
trebuia sã vinã în lucrarea lui ?i sã
sfin™eascã orice dezvoltare spiritualã. El
trebuie sã mãnânce trupul ?i sã bea sângele
Fiului lui Dumnezeu. (RH, 18 iulie, 1898)
2. 2 (Gal. 6,14). Singurul adevãr central al
Scripturilor. Existã un singur mare adevãr
central de re™inut fãrã încetare în
cercetarea Scripturilor - Hristos ?i Acela
rãstignit. Oricare alt adevãr este investit
cu influen™ã ?i putere care corespunde cu
legãtura lui cu aceastã temã. Numai în
lumina cruci putem discerne caracterul
înãl™at al Legii lui Dumnezeu. Sufletul
paralizat de pãcat poate fi înzestrat cu
via™ã numai prin lucrarea sãvâr?itã pe cruce
de Autorul mântuirii noastre. (MS 31, 1890)
3.
4. 4 (1Corinteni 4,9). Predicatorii
credincio?i, o priveli?te pentru lume.
Lucrarea noastrã pentru acest timp nu
trebuie sã fie fãcutã prin cuvinte
ademenitoare ale în™elepciunii omului, de
felul celor folosite de oratori pãgâni
pentru a ob™ine aplauze. Vorbi™i în
demonstra™ia Duhului ?i cu puterea pe care
numai Dumnezeu o poate da. Adevãrurile de
punere la probã pentru acest timp trebuie sã
fie proclamate de oameni ale cãror buze au
fost atinse cu un cãrbune aprins de pe
altarul lui Dumnezeu. o astfel de predicã va
fi un contrast hotãrât fa™ã de predica ce se
aude în mod obi?nuit. Soli credincio?i,
trimi?i de Dumnezeu, sunt o priveli?te
pentru lume, îngeri ?i pentru oameni, nu
pentru cã ei se a?eazã în pozi™ii înalte, ci
pentru cã aratã cã sunt întãri™i ajuta™i de
Duhul. (MS 165, 1899)
5.
6.
7. 7-14. Vezi E. G. White cu referire la
Rom. 11,33.
8.
9. 9 (Ef. 1,17. 18). Educarea imagina™iei.
Voi ave™i nevoie sã stãrui™i asupra
asigurãrilor Cuvântului lui Dumnezeu, sã le
™ine™i înaintea ochilor min™ii. Punct cu
punct, zi de zi, repeta™i lec™iile date
acolo, iarã?i ?i iarã?i, pânã când
în™elege™i rela™ia ?i importan™a lor. Vede™i
astãzi pu™in, ?i prin medita™ie ?i
rugãciune, ceva mai mult mâine. ?i în felul
acesta, pu™in câte pu™in, ne însu?im
fãgãduin™ele milostive pânã când putem
în™elege aproape întreaga lor însemnãtate.
Vai, cât de mult pierdem prin faptul cã nu
ne deprindem imagina™ia sã se ocupe cu cele
dumnezeie?ti ?i nu cu cele pãmânte?ti! Putem
da deplinã extinderea imagina™iei ?i totu?i,
„lucruri pe care ochiul nu le-a vãzut,
urechea nu le-a auzit ?i la inima omului nu
s-au suit, a?a sunt lucrurile pe care le-a
pregãtit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. ”
Minunã™ii proaspete vor fi descoperite
min™ii cu cât le aplicãm mai de aproape la
cele dumnezeie?ti. Noi pierdem mult prin
faptul cã nu vorbim mai mult despre Isus ?i
despre cer, despre mo?tenirea sfin™ilor. Cu
cât contemplãm mai mult lucrurile cre?ti, cu
atât vom vedea mai multe delectãri ?i cu
atât inimile noastre vor fi arhipline de
mul™umiri pentru binefãcãtorul nostru
Creator. (Scrisoarea 4, 1885)
10.
11.
12.
13.
14.Adevãrul contra în™elepciunii lume?ti.
Giuvaere de adevãr, care sunt de cea mai
mare valoare pentru cei blânzi ?i umili care
cred în Hristos, sunt o nebunie pentru acela
care este în™elept dupã aprecierea lumii.
Dar adevãrul, adevãrul ve?nic, este pururea
prezent la adevãratul credincios. Duhul este
instructorul rânduit pentru un asemenea
suflet, cãlãuza lui, tãria lui continuã ?i
neprihãnirea lui. (MS 29, 1899)
15.
16. 16. Legea, o exprimare a gândului lui
Dumnezeu. Legea Celor Zece Porunci nu
trebuie sã fie privitã atât de mult din
punct de vedere prohibitiv cât din punct de
vedere al îndurãrii. Opreli?tile ei sunt o
sigurã garan™ie a fericirii în ascultare.
Când e primitã în Hristos, ea lucreazã în
noi curã™ia de caracter care ne va aduce
bucurie în decursul veacurilor ve?nice.
Pentru cel ascultãtor, ea este un zid de
apãrare. Noi privim în ea bunãtatea lui
Dumnezeu, care prin descoperirea fa™ã de
oameni a principiilor imutabile ale
neprihãniriii, cautã sã ne ocroteascã de
relele care rezultã de pe urma cãlcãtorilor
de Lege. Noi nu trebuie sã privim pe
Dumnezeu ca a?teptând sã pedepseascã pe
pãcãtos pentru pãcatele lui. Pãcãtosul aduce
pedeapsã asupra sa însu?i. Propriile lui
ac™iuni declan?eazã un ?ir de împrejurãri
care aduc rezultate sigure. Fiecare act de
transgresiune reac™ioneazã asupra
pãcãtosului, lucreazã în el o schimbare de
caracter ?i face ?i mai u?or ca sã se facã o
nouã încãlcare. Prin faptul cã aleg sã
pãcãtuiascã, oamenii se separã de Dumnezeu,
se taie de la canalul binecuvântãrii ?i
rezultatul sigur e ruina ?i moartea. Legea
este exprimarea gândului lui Dumnezeu. Când
o primim în Hristos, ea devine gândul
nostru. Ea ne înal™ã deasupra puterii
dorin™elor ?i tendin™elor fire?ti, deasupra
ispitelor care mânã la pãcat. (Scrisoarea
96, 1896)
1. 1. 2 (Evrei 5,9-2). Pentru ce dau unii
gre? în formarea caracterului. (Evrei 5,9-
12). Pavel nu putea vorbi atât de clar
converti™ilor iudei cum ar fi dorit el cu
privire la taina evlaviei. Din cauza
slãbiciunii lor spirituale, a lipsei lor de
putere ?i pricepere, nu putea exprima
adevãrul, care, dacã ei l-ar fi auzit bine,
cu în™elegere inteligentã, ar fi fost pentru
ei o mireasmã de via™ã spre via™ã. Defectul
nu era de partea învã™ãtorilor lor, ci de
partea lor în?i?i. Erau greoi la în™elegere.
Le fuseserã date avantaje din bel?ug. Ei ar
fi putut cre?te în în™elegere în ce prive?te
Hristos, lucrarea Lui, puterea Lui de a
mântui în chip desãvâr?it pe to™i cei care
veneau la El. Dar ei nu s-au strãduit sã
meargã înainte ?i în sus, folosindu-?i
ocazia de a învã™a mai mult ?i tot mai mult
despre Mântuitorul. Din cauzã cã nu
primiserã în credin™ã adevãrurile fãcute lor
cunoscut, memoria lor era slabã. Ei nu
puteau sã pãstreze în mintea lor adevãrurile
esen™iale pentru succes în zidirea
caracterului. Apostolul le atrage aten™ia
la gre?eala lor în privin™a aceasta, care
devenise infirmitatea lor spiritualã.
Pãrerile lor gre?ite le dãdea o vedere
nedistinctã despre puterea lui Hristos de a
face poporul Sãu o laudã pe pãmânt. (RH, 16
iunie 1903) 1-3. Pipernici™i spiritual.
Pavel dorea sã vorbeascã bisericii din
Corint despre cele spirituale. Dar, spre
întristarea sa, el a gãsit-o într-o mare
slãbiciune. Membrii bisericii nu puteau nici
mãcar sã suporte sã audã adevãrul cu privire
la ei în?i?i (1Cor. 3,1. 2). Cre?terea
spiritualã a poporului acestuia era atât de
pipernicitã încât un lãmurit „a?a zice
Domnul” era o ofensã pentru ei. Pavel ?tia
cã dacã le-ar fi dat adevãrul ar fi fost
socotit ca un acuzator ?i cãutãtor de gre?
eli. (MS 74, 1899)
2.Trãind la un nivel scãzut (1Cor. 3,1-3).
Cei cãrora le sunt adresate aceste cuvinte,
n-au fost hrãni™i în Hristos; ?i de aceea ei
nu progreseazã în ceea ce prive?te cuno?
tin™a spiritualã. Pavel spunea: „V-am hrãnit
cu lapte” - cu adevãrurile cele mai clase ?i
mai simple potrivite pentru cei tineri
converti™i în credin™ã - „nu cu bucate
tari”, solide, o hranã specialã pentru aceia
care au fãcut progrese în cunoa?terea
lucrurilor divine. Ei trãiau la un nivel
scãzut, ocupându-se numai la suprafa™ã de
adevãruri, fapt ce nu chema la o cercetare
profundã, nu cerea o gândire profundã.
(MS. , 70, 1901)
3.
4. 4-9. Deserven™ii cultici sã nu fie
idolatriza™i. Nu poate fi dovadã mai
puternicã în comunitã™i cum cã adevãrurile
biblice nu au sfin™it pe primitori decât
ata?amentul lor fa™ã de vreun slujitor
bisericesc favorit ?i lipsa lor de
dispozi™ie de a accepta ?i a se folosi de
ostenelile vreunui alt învã™ãtor care le
este trimis în providen™a lui Dumnezeu.
Domnul trimite ajutor bisericii Sale a?a cum
au ei nevoie, nu cum aleg ei, deoarece
oamenii miopi nu pot sã discearnã ce este
cel mai bine pentru ei. Rareori, se întâmplã
ca un pastor sã aibã toate calificãrile
necesare pentru a desãvâr?i oricare bisericã
în toate cerin™ele cre?tinismului, de aceea
Dumnezeu trimite pe al™i servi sã-i urmeze,
unul dupã altul, fiecare posedând alte
calitã™i în care al™ii erau deficitari.
Biserica ar trebui sã accepte cu recuno?
tin™ã pe ace?ti servi ai lui Hristos, chiar
a?a cum ar primi pe Hristos. Ei ar trebui sã
tragã tot folosul cu putin™ã din învã™ãtura
pe care slujitorii cultici ar putea sã le-o
dea din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar
slujitorii în?i?i nu trebuie sã fie
idolatriza™i; nu ar trebui sã existe
rãsfã™a™i ?i favori™i religio?i în mijlocul
poporului; adevãrurile pe care ei le aduc e
ceea ce trebuie sã fie acceptat ?i apreciat
în blânde™ea umilin™ei. (Redemption: The
Teachings of Paul, p. 74,75).
5.6. Domnul, eficien™a noastrã. Domnul dore?
te sã facem deosebire între mijloace ?i
unealtã (1Cor. 3,5. 6). Instrumentul omenesc
e numai unealta; El datoreazã Domnului
eficien™a sa. El trebuie sã conlucreze cu
puterea divinã. (scrisoarea 150, 1900)
6.
7.
8.
9. 9 (2Cor. 10,4; vezi E. G. White la Gen.
2,7; Rom. 12,2). Dumnezeu procurã armele.
„Suntem împreunã lucrãtori cu Dumnezeu”. El
ne pune la îndemânã toate înlesnirile, toate
armele spirituale pentru dãrâmarea
întãriturilor lui Satana. Prezenta™i
adevãrul a?a cum este în Isus. Face™i ca
tonul vocii voastre sã exprime iubirea lui
Dumnezeu. Conduce™i nu constrânge™i.
Apropia™i-vã de cei mai încãpã™âna™i într-un
duh de bunãtate ?i afec™iune. Muia™i
cuvintele voastre în uleiul harului, ?i
face™i ca ele sã se reverse de pe buzele
voastre în iubire. (Scrisoarea 105, 1893)
Va fi datã culturã divinã. Domnul va da
culturã divinã celor care sunt împreunã
lucrãtori cu El. A fi împreunã lucrãtor cu
Dumnezeu înseamnã a se strãdui ?i a lupta
spre a cre?te în asemãnarea cu Hristos.
Satana este cel care face necesar ca noi sã
ne strãduim. Aceia care î?i vor ™ine
privirea a™intitã asupra vie™ii Domnului
Hristos, vor dobândi o intrare îmbel?ugatã
în templul Sãu spiritual. (Scrisoarea 5,
1900) Plantele debile primesc îngrijire
specialã. „Voi sunte™i casa lui Dumnezeu”.
A?a cum cineva gãse?te o plãcere în
cultivarea unei grãdini, tot a?a Domnul
gãse?te în fii Sãi credincio?i ?i fiicele
sale credincioase. O grãdinã cere o muncã
stãruitoare. Buruienile trebuie smulse, noi
plante trebuie sãdite; ramuri care cresc
prea repede trebuie sã fie scurtate. La fel
Domnul lucreazã în grãdina Sa cu plantele
Domnului. El nu poate avea plãcere de nici o
dezvoltare care nu dã pe fa™ã virtu™ile
caracterului lui Hristos. Sângele lui
Hristos a fãcut din bãrba™i ?i femei o
sarcina pre™ioasã a lui Dumnezeu. Atunci cât
de aten™i ar trebui sã fie to™i de a nu
manifesta prea multã libertate în a smulge
plantele pe care Domnul le-a a?ezat în
grãdina Sa. Unele plante sunt atât de slabe,
încât aproape cã nu au via™ã în ele ?i
pentru aceasta, Domnul are o grijã
deosebitã. (MS 39, 1896) ?nvã™area meseriei
de construire de caracter. „Voi sunte™i
clãdirea lui Dumnezeu”. Voi sunte™i
reprezentan™i ai Marelui Ziditor. Dumnezeu
sã ne fereascã de a neglija învã™area
meseriei de constructori de caractere.
Cursul de urmat în lucrarea acesta nu este
potrivit cu ideile lumii; fasonarea nu e
asemãnãtoare cu fasonarea lumii. Aceia care
intrã în lucrarea lui Dumnezeu fãrã de a
ascunde eul în Hristos curând se vor
despãr™i de clãdirea Domnului. (MS 165,
1899) Lãsa™i pe Hristos sã îndrume. ?n
lucrarea voastrã de construire de caractere
asigura™i-vã cã Hristos este directorul
vostru. E o mare deosebire între faptul cã
sunte™i lucrãtori împreunã cu Dumnezeu, sau
sunte™i împreunã lucrãtori împotriva lui
Dumnezeu; dacã cea mai înal™ã ambi™ie a
voastrã este aceea de a preamãri pe Dumnezeu
sau de a vã preamãri pe voi ?i planurile
voastre, Hristos declarã: „Fãrã Mine nu
pute™i face nimic” - nimic ce poate fi
aprobat de Dumnezeu. Cerceta™i-vã cu grijã
motivele ?i asigura™i-vã cã nu lucra™i în
propria voastrã în™elepciune, despãr™i™i de
Hristos. (MS 102, 1903) Un templu onorat de
Dumnezeu ?i de om. Fiecare om trebuie sã
construiascã cu fapte curate, nobile,
drepte. Rezultatul lucrãrii sale va fi
construc™ie simetricã, un templu frumos
onorat de Dumnezeu ?i de oameni. (MS 153,
1903) 9-15. Fiecare om are postul sãu de
datorie. Noi ar trebui sã cântãrim cu grijã
problemele referitoare la lucrarea pe care
noi o preluãm. Va fi lucrarea aceasta o
binecuvântare pentru suflet? Dumnezeu nu ne-
a dat de lucru numai pentru a ne ™ine
ocupa™i, ci pentru slava Numelui Sãu. Mul™i
sunt sârguincio?i angaja™i în adunarea de
lemne, fân ?i paie. Dar acestea vor fi toate
consumate de foc, nelãsând nimic spre a
pregãti suflete pentru acea mare zi când
fiecare lucru va fi încercat prin foc. Mul™i
vor descoperi cã lucrarea care a ocupat
timpul ?i aten™ia lor a pierit o datã cu
întrebuin™area ?i cã ei în?i?i abia au fost
salva™i ca prin foc. O lucrare de felul
acesta nu e dupã rânduiala lui Dumnezeu.
Prin numire din partea lui Dumnezeu, fiecare
om are postul datoriei sale. Trebuie sã se
punã cu grijã ?i cu rugãciune întrebarea: Ce
datorie ne este atribuitã nouã personal ca
bãrba™i ?i femei care au sã dea socotealã
înaintea lui Dumnezeu? ?i indiferent dacã
lucrarea noastrã ar fi cu totul limitatã la
lucruri spirituale sau dacã e combinate cu
lucruri temporale ?i spirituale, noi trebuie
sã facem lucrarea cu credincio?ie. Lucruri
seculare ?i lucruri sacre trebuie sã fie
combinate, dar lucrurile spirituale nu
trebuie sã fie ascunse de lucruri seculare.
Hristos cere slujirea întregii fiin™e,
puterile mintale ?i morale combinate.
Acestea trebuie angajate în slujba lui
Dumnezeu. Omul trebuie sã-?i aducã aminte cã
Dumnezeu este proprietarul tuturor ?i cã
preocupãrile Lui sunt investite cu o
sfin™enie pe care ele nu o posedau înainte
de înscrierea în o?tirea Domnului. Fiecare
ac™iune urmeazã sã fie o ac™iune consacratã,
deoarece ocupã talantul timpului încredin™at
lui de Dumnezeu. Sfin™enie Domnului este
înscris pe toate ac™iunile unuia ca
acestuia, deoarece întreaga lui fiin™ã e
adusã sub supunere fa™ã de la Dumnezeu.
Nici o afacere nu trebuie sã fie întreprinsã
chiar în via™a de toate zilele, dacã
influen™a ei asupra sim™urilor e
stricãcioasã. Noi ne aflãm în ?coala
Domnului ?i El are rânduite propriile Sale
mijloace prin care putem fi adu?i în slujba
Sa, a?a încât Numele Sãu sã poatã fi
proslãvit prin lucrarea pe care o facem în
lumea aceasta. Mul™i sunt tulbura™i de
faptul cã nu lucreazã direct pentru propã?
irea ?mpãrã™iei lui Dumnezeu. Dar nici cea
mai umilã lucrare nu trebuie sã fie
ignoratã. Dacã este o lucrare onestã, ea e o
binecuvântare, ?i poate conduce la
nivelurile superioare ale lucrãrii. Aceia
care fac lucrarea aceasta nu au nevoie sã se
învinovã™eascã pe ei cã sunt nefolositori în
marea casã a lui Dumnezeu. Lucrul acesta nu
e necesar, deoarece lucrarea lor este o
lucrare pe care cineva trebuie sã o facã.
(MS 49, 1898)
10.
11. 11. Piatra de temelie vie. Dumnezeu nu
va accepta nici cel mai splendid serviciu
sau cel mai strãlucit talent, afarã de cazul
cã e depus pe piatra de temelie vie ?i legat
cu ea; deoarece numai aceasta dã adevãrata
valoare capacitã™ii posedate, ?i face din el
un serviciu viu pentru Dumnezeu. Putem privi
înapoi prin secole ?i vedea pietre vii
strãlucind ca ni?te jeturi de luminã prin
ruinele întunericului, erorilor ?i
supersti™iei morale. Aceste giuvaere
pre™ioase strãlucesc cu luminã continuã tot
mai mare, nu numai pentru timp, dar ?i
pentru ve?nicie. (Redemption: The Teachings
of Paul, p. 80) 11-13 (Vezi E. G. White cu
referire la Ps. 144,12): Aurul nepieritor al
credin™ei. Toatã diferen™a e în materialul
folosit la clãdirea caracterului. Ziua mult
a?teptatã a lui Dumnezeu va pune curând la
încercare lucrarea fiecãrui om. „Focul va
dovedi cum este lucrarea fiecãruia. ” Dupã
cum focul dovede?te deosebirea dintre aur,
argint ?i pietre pre™ioase ?i lemn, fân ?i
miri?te tot a?a ziua judecã™ii va pune la
probã caracterul arãtând deosebirea dintre
caracterele formate dupã chipul lui Hristos
?i caracterele formate dupã chipul inimii
egoiste. Orice egoism, orice religie falsã
va apare atunci a?a cum este. Materialul
fãrã valoare va fi mistuit, dar aurul
credin™ei adevãrate, simplu, umil nu-?i va
pierde niciodatã valoarea. El nu poate sã
fie niciodatã mistuit de foc; deoarece e
nepieritor. Un ceas de cãlcare a Legii va fi
vãzut a fi o mare pagubã, în timp ce teama
Domnului va fi vãzutã a fi începutul
în™elepciunii. Plãcerea satisfacerii de sine
va pieri ca miri?te, în timp ce aurul
principiului statornic, pãstrat cu orice
pre™, va dãinui ve?nic. (RH, 11 dec. 1900)
12.
13.Vezi E. G. White la Ier. 23,28; Apoc.
20,12. 13.
14.
15.
16. 16-23. Vezi E. G. White la 1Tes. 5,23.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9 (Vezi E. G. White la 1Corinteni 2,4;
Rom. 12,2). Fiecare biruin™ã, o piatrã
pre™ioasã în coroana vie™ii. Cre?tinul este
o priveli?te pentru lume, pentru îngeri ?i
oameni. Singular? Da, el are un caracter
singular, aparte, deoarece via™a lui este
lucratã dupã chipul divin. Locuitorii
lumilor necãzute ?i a universului ceresc
vegheazã cu un interes intens la conflictul
dintre bine ?i rãu. Ei se bucurã atunci când
subtilitã™ile lui Satana una dupã alta, sunt
în™elese ?i sunt întâmpinate cu „stã scris”
a?a cum Hristos le-a întâmpinat în
conflictul Sãu cu vrãjma?ul viclean. Fiecare
biruin™ã câ?tigatã este o piatrã pre™ioasã
în coroana vie™ii. ?n ziua biruin™ei
întregul Univers al cerului va triumfa.
Harpele îngerilor scot o muzicã scumpã,
înso™itã de melodia vocii. (Scrisoarea 5,
1900)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 19. 20. Dumnezeu cere tronul inimii.
Dumnezeu ne-a rãcumpãrat ?i El cere un tron
în fiecare inimã. Min™ile ?i trupurile
noastre trebuie sã-I fie subordonate ?i
deprinderile ?i apetiturile naturale trebuie
sã fie subordonate cerin™elor superioare ale
sufletului. Dar noi nu ne putem sprijini pe
noi în?ine în lucrarea aceasta. Nu putem
urma propria noastrã cãlãuzire ?i sã fim în
siguran™ã. Duhul Sfânt trebuie sã ne
înnoiascã ?i sã ne sfin™eascã. ?n slujba lui
Dumnezeu nu trebuie sã fie lucru pe
jumãtate. (Sp. T. seria A, nr. 7, p. 39)
Vezi E. G. White la Ex. 16,3; 2Petru 1,10.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13-18 (1Corinteni 1,1). Lucrare pentru
suflete nu pentru bani. Pavel nu stãtea la
îndoialã. El era statornic ?i întemeiat în
credin™ã. Dar pe cât cu putin™ã el cãuta sã
se facã pe sine una cu aceia pentru care
lucra. Ca slujitor al Evangheliei, era
privilegiul lui Pavel de a cere între™inere
din partea acelora pentru care lucra. Dar
de?i s-a fãcut un slujitor al tuturor, a
lucrat cu mâinile sale ca sã se între™inã,
pentru ca nimeni sã nu poatã gãsi ocazie de
a-l acuza de egoism. El nu a primit plã™i
pentru munca sa, de?i ca slujitori al
Evangheliei acesta era dreptul lui. ?n felul
acesta, el a dovedit cã lucra pentru suflete
nu pentru bani. „Care este atunci rãsplata
mea?” întreabã el. „Este sã vestesc fãrã
platã Evanghelia ?i sã nu mã folosesc de
dreptul meu în Evanghelie. ” Pavel n-a
depins de oameni în ce prive?te
hirotonisirea lui. El primise de la Domnul
însãrcinarea ?i hirotonisirea lui. El
considera lucrarea lui de slujitor al
Evangheliei un privilegiu. Pentru el aceasta
nu era o sarcinã îndeplinitã în schimbul
banilor. El lucra pentru oameni. „Cãci dacã
vestesc Evanghelia”, zicea el „nu este
pentru mine o pricinã de laudã, cãci trebuie
sã o vestesc, ?i vai de mine dacã nu vestesc
Evanghelia!” El studia fãrã încetare cum sã
facã mãrturia lui sã aibã cel mai mare
efect. El cãuta aprobarea lui Dumnezeu. De
s-ar gãsi ?i astãzi bãrba™i cu credin™ã care
sã facã a?a cum a fãcut Pavel, bãrba™i care
sã predice Evanghelia nu a?teptându-?i
rãsplata de la oameni, ci bucuro?i sã-?i
primeascã rãsplata în suflete. (MS 74, 1903)
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20. 20-23. Felul de lucru al lui Pavel.
(1Cor. 9,20-23). ?tim cã apostolul nu a
jertfit nici o iotã de principiu. El nu ?i-a
îngãduit sã fie abãtut de sofistãria ?i de
maximele oamenilor. El nu trebuia sã
coincidã cu presupunerile ?i asigurãrile
oamenilor care dãdeau ca învã™ãturã
poruncile oamenilor, deoarece nelegiuirea ?i
abaterile erau în cre?tere ?i înaintare, el
nu a îngãduit ca iubirea lui sã se rãceascã.
?ntreg zelul ?i toatã cãldura trebuie sã fie
pãstrate; dar în acela?i timp unele puncte
ale credin™ei noastre, dacã sunt exprimate,
vor trezi de îndatã prejudecatã la
elementele cu care ave™i de-a face. Pavel
putea sã fie tot pe atât de zelos ca oricare
dintre cei mai zelo?i în ascultarea lui de
Legea lui Dumnezeu, ?i sã arate cã era
perfect familiarizat cu Scripturile
Vechiului Testament. El putea stãrui asupra
tipurilor ?i umbrelor care preînchipuiau pe
Hristos; el ar fi putut sã înal™e pe Hristos
?i sã spunã totul despre Hristos ?i lucrarea
Lui specialã în favoarea omenirii ?i ce
domeniu avea el sã exploreze. El putea sã
prezinte cea mai pre™ioasã luminã asupra
profe™iilor pe care nu o vãzuserã ei, ?i
totu?i el nu vrea sã-i ofenseze. ?n felul
acesta, a fost bine pusã temelia, ca atunci
când a venit timpul ca spiritul lor sã fie
domolit, el putea sã spunã în cuvintele lui
Ioan: Vede™i în Isus Hristos, care a fost
fãcut trup ?i a locuit în mijlocul nostru,
pe Mielul lui Dumnezeu care ridicã pãcatele
lumii. Neamurilor le-a predicat pe Hristos
ca unica lor nãdejde de mântuire, dar la
început nu a avut nimic de spus despre Lege.
Dar dupã ce inimile lor au fost încãlzite de
prezentarea lui Hristos ca dar al lui
Dumnezeu pentru lumea noastrã ?i ce era
cuprins în lucrarea Rãscumpãrãtorului în
costisitorul sacrificiu pentru manifestarea
iubirii lui Dumnezeu fa™ã de om, în
simplitatea cea mai elocventã el a arãtat
acea iubire pentru omenire - iudei ?i
neamuri - ca ei sã poatã fi mântui™i prin
supunerea inimii lor fa™ã de El. A?a cã
atunci când au fost înduio?a™i ?i cuceri™i
ei s-au predat Domnului, el a înfã™i?at
Legea lui Dumnezeu ca dovadã a ascultãrii
lor. Acesta era felul lui de lucrare -
adaptându-?i metodele pentru a câ?tiga
suflete. Dacã el ar fi fost neprecaut ?i
neîndemânatic în mânuirea Cuvântului, n-ar
fi putut câ?tiga nici pe iudei ?i nici pe
neamuri. El a condus neamurile sã vadã
uimitoarele adevãruri ale iubirii lui
Dumnezeu, care n-a cru™at pe ?nsu?i Fiul
Sãu, ci L-a dat pentru noi, ?i cum nu ne-ar
fi dat împreunã cu El fãrã platã toate
lucrurile? S-a pus întrebarea pentru ce s-a
cerut un astfel de sacrificiu imens, ?i apoi
el s-a referit înapoi la tipuri, ?i în jos
prin Scriptura Vechiului Testament
descoperind pe Hristos în lege, ?i ei au
fost converti™i la Hristos. (Sp. T. seria A,
nr. 6, p. 54,55)
21.
22.
23.
24. 24-27 (1Petru 2,11). O luptã în care
to™i pot sã câ?tige. (1Cor. 9,24-27).
Aceastã luptã glorioasã ne stã în fa™ã.
Apostolul cautã sã ne inspire sã intrãm
într-o nobilã emula™ie, o competi™ie în care
nu se vede egoism, incorectitudine sau
lucrare clandestinã. Trebuie sã folosim
fiecare nerv ?i mu?chi spiritual în lupta
pentru coroana vie™ii. Nimeni care face tot
ce poate mai bine nu va da gre? în lupta
aceasta. To™i cei care aleargã dupã premiu
trebuie sã se a?eze sub o disciplinã
strictã. „To™i cei ce se luptã în jocurile
de ob?te, se supun la tot felul de
înfrânãri. ” Toi cei care intrã într-o luptã
care cere tãrie fizicã pentru un premiu
pieritor î?i dau seama de necesitatea unei
ab™ineri stricte de la orice lãsare în voia
poftei care ar slãbi puterile fizice. Ei
mãnâncã hranã simplã la ore regulate. Cu
cât mai mult ar trebui ca cei care se
înscriu în alergarea evanghelicã, sã se
înfrâneze de la lãsarea nelegalã învoia
apetitului ?i sã se fereascã „de poftele
firii pãmânte?ti, care se rãzboiesc cu
sufletul. ” Ei trebuie sã fie cumpãta™i în
toate timpurile. Aceea?i înfrânare care le
dã puterea sã ob™inã victoria la o anumitã
datã le va da, în cazul cã e practicatã
stãruitor, un mare avantaj în alergarea
pentru coroana vie™ii. (MS 74, 1903) (Rom.
8,13; Col. 3,5). Sub disciplinã la Dumnezeu.
(1Cor. 9,24-27). ?n felul acesta, Pavel
prezintã condi™iile pe care Dumnezeu le
impune fiecãrui suflet care se înscrie în
slujba Lui. Apostolul se teme de sine însu?
i, ca nu cumva sã dea gre? în trecerea
examenului de încercare, ?i sã fie gãsit cu
lipsã ?i se supune la o educa™ie severã. Tot
a?a cre?tinul de astãzi are nevoie sã
vegheze cu stricte™e asupra apetitului sãu.
El are nevoie sã se supunã la o exercitare
severã, pentru a nu alerga în chip nesigur
sau la întâmplare, fãrã de a-?i vedea
standardul ?i strãduindu-se de a-l ajunge.
Trebuie sã ascultãm de legile lui Dumnezeu.
Puterile fizice, mintale ?i morale trebuie
sã fie ™inute în starea cea mai desãvâr?itã
dacã vrea sã ob™inã aprobarea lui Dumnezeu.
„Mã port aspru cu trupul meu ?i-l ™in în
stãpânire”, zice apostolul. Aceasta înseamnã
literal sã-i înfrângi dorin™ele, impulsurile
?i pasiunile printr-o disciplinã severã, la
fel cum fãceau aceia care se întreceau
pentru un premiu pãmântesc. (MS 93, 1899)
25.
26.
27. 27 (Vezi E. G. White cu referire la
2Cor. 12,1-4). Pavel în gardã. (1Cor. 9,26.
27). Pavel sta totdeauna de veghe ca nu
cumva înclina™iile rele sã ia în stãpânire
partea cea mai bunã din sine. El veghea bine
asupra apetitului ?i pasiunilor sale cum ?i
înclina™iilor rele. (Scrisoarea 28, 1906)
1.
2.
3.
4.Vezi E. G. White cu referire la Fapte
15,11.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.Vezi E. G. White cu referire la 2Imparati
11,1-4; Mat. 26,31-35.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18-34 (Mat. 26,26-29). Cina Domnului
pervertitã. Corintenii se depãrtau foarte
mult de simplitatea credin™ei ?i armoniei
bisericii. Ei continuau sã se adune pentru
închinare, dar cu inimi înstrãinate una de
alta. Ei pervertiserã adevãratul în™eles al
Sfinte Cine, luându-se în mare mãsurã dupã
modelul petrecerilor pãgâne. Ei se adunau
pentru a celebra suferin™ele ?i moartea lui
Hristos dar transformau ocazia într-o
petrecere ?i distrac™ie egoistã. Devenise
un obicei ca înainte de a participa la
Sfânta Cinã sã se adune la o masã socialã.
Familii care profesau credin™a î?i aduceau
propria lor mâncare la locul de adunare ?i o
consumau fãrã sã a?tepte ca al™ii sã fie
gata. ?ntreaga institu™ie a Sfintei Cine
era, pentru cei boga™i, transformatã într-o
petrecere de îmbuibare; în timp ce cei
sãraci erau fãcu™i sã ro?eascã atunci când
sãrãcãcioasa lor hranã era adusã în contrast
cu mâncãrurile costisitoare ale fra™ilor lor
boga™i. Pavel mustrã pe corinteni pentru
faptul cã fãceau din casa lui Dumnezeu un
loc de petreceri ?i dezmã™ ca o ceatã de
idolatri. „Ce? N-ave™i case pentru ca sã
mânca™i ?i sã be™i acolo? Sau dispre™ui™i
biserica lui Dumnezeu ?i face™i de ru?ine pe
cei ce n-au nimic?” Petrecerile religioase
publice ale grecilor erau conduse în felul
acesta, ?i urmând sfaturile învã™ãtorilor
mincino?i, cre?tinii fuseserã mâna™i sã
imite exemplul lor. ?nvã™ãtorii ace?tia
începuserã prin a-i asigura cã nu era ceva
rãu de a participa la petreceri idolatre ?i
în cele din urmã introduseserã practici
asemãnãtoare în biserica cre?tinã. Pavel a
prezentat ordinea ?i scopul Sfintei Cine ?i
apoi a avertizat pe fra™ii sãi contra
pervertirii acestei sacre orânduiri. (LP
170, 171)
19.
20.
21.
22.
23. 23-26 (Mat. 26,26-29; Marcu 14,22-24;
Luca 22,19. 20). Singura reprezentare
corectã. Pâinea frântã ?i mustul curat de
struguri urmeazã sã reprezinte trupul frânt
?i sângele vãrsat al Fiului lui Dumnezeu.
pâinea care e dospitã nu trebuie sã vinã pe
masa Sfintei Cine; pâinea nedospitã este
unica reprezentare corectã a Sfintei Cine.
Nimic fermentat nu trebuie sã fie folosit.
Numai rodul curat al vi™ei ?i pâinea
nedospitã trebuie sã fie folosite. (RH, 7
iunie, 1898)
24.
25.Vezi E. G. White la Mat. 26,28.
26. 26 (vezi E. G. White la Marcu 16,1. 2):
Frecven™a Sfintei Cine. Mântuirea oamenilor
depinde de continua aplicare la inimile lor
a sângelui curã™itor al lui Hristos. De
aceea Sfânta Cinã nu trebuie sã fie ™inutã
ocazional sau anual, ci mai des decât Pa?
tele anual. Orânduirea aceasta solemnã
comemoreazã un eveniment mult mai mare decât
eliberarea copiilor lui Israel din Egipt.
Eliberarea aceea era preînchipuitoare a
marii ispã?iri pe care Hristos a fãcut-o
prin sacrificiul propriei Sale vie™i pentru
eliberarea finalã a poporului Sãu. (3SG,
228)
27.
28.Vezi E. G. White cu referire la Ioan
13,14. 15.
1.
2.
3.
4. 4-6. 12. Ef. 4,4-13). Fiecare membru sã
lucreze într-un loc rânduit. (1Cor. 12,4-6.
12). Vi™a are multe mlãdi™e dar de?i toate
ramurile sunt diferite, ele nu se ceartã. ?n
diversitate e unitate. Toate ramurile î?i
primesc hrana din una ?i aceea?i sursã.
Acesta este o ilustra™ie a unirii care
trebuie sã existe printre urma?ii lui
Hristos. ?n diferitele lor ramuri de lucrare
ei to™i au numai un singur 1Corinteni Acela?
i Duh pe diferite cãi, lucreazã prin ei. E o
ac™iune armonioasã, de?i darurile diferã.
Studia™i capitolul acesta. Ve™i vedea din el
cã omul care este cu adevãrat unit cu
Hristos nu va ac™iona niciodatã ca ?i cum el
ar fi un tot complet în sine însu?i.
Perfec™iunea bisericii nu depinde de faptul
cã fiecare membru este modelat exact la fel.
Dumnezeu cheamã pe fiecare sã-?i ocupe locul
cuvenit pentru sta în locul ie?it lui la
sor™i pentru a-?i face lucrarea rânduitã
potrivit cu capacitatea ce i-a fost datã.
(Scrisoarea 19, 1901) Douã capitole sã fie
memorizate. Capitolele 12 ?i 13 din
1Corinteni ar trebui încredin™ate memoriei,
scrise în minte ?i inimã. Prin servul Sãu,
Pavel, Domnul a a?ezat înaintea noastrã
aceste subiecte pentru studiu ?i cei care au
privilegiul de a fi adu?i laolaltã în
bisericã, vor fi uni™i în mod în™elegãtor ?i
inteligent. Figura cu mãdularele care
alcãtuiesc trupul reprezintã biserica lui
Dumnezeu ?i legãtura pe care membrii ei
urmeazã sã o aibã unii cu al™ii. (MS 82,
1898)
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.Vezi E. G. White la Evrei 8,1. 2.
1. Citi™i capitolul acesta în fiecare zi.
Domnul dore?te ca eu sã atrag aten™ia
poporului Sãu la capitolul 13 din
1Corinteni. Citi™i capitolul acesta în
fiecare zi ?i din el cãpãta™i mângâiere ?i
tãrie. Afla™i din el valoarea pe care
Dumnezeu o acordã vie™ii sfin™ite, nãscutã
din cer ?i lãsa™i ca învã™ãtura pe care el o
dã sã vã atingã inima. ?nvã™a™i ca iubirea
cre?tinã e de obâr?ie cereascã ?i cã fãrã ea
toate celelalte calificãri sunt lipsite de
valoare. (RH, 23 iulie, 1904) O exprimare a
ascultãrii. ?n capitolul 13 din 1Corinteni
apostolul Pavel define?te adevãrata iubire
cre?tinã… Capitolul acesta este o expresie a
ascultãrii tuturor acelora care iubesc pe
Dumnezeu ?i ™in poruncile Lui. Ea este pusã
în ac™iune în via™a fiecãrui cre?tine
adevãrat. (Scrisoarea 156, 1900) Dumnezeu
™ine balan™a. Nu oratorul iscusit, nu
intelectul ascu™it, conteazã la Dumnezeu.
Scopul serios, evlavia adâncã, iubirea de
adevãr, temerea de Dumnezeu, e ceea ce are o
influen™ã hotãrâtoare. O mãrturie din inimã,
venind dintr-o gurã în care nu e minciunã,
plinã de credin™ã ?i smeritã încredere, de?i
datã cu o limbã care se bâlbâie, e socotitã
de Dumnezeu tot atât de pre™ioasã ca ?i
aurul; în timp ce vorbirea sclipitoare,
oratoria elocventã, a aceluia cãruia îi sunt
încredi™ate mari talente, dar care e lipsit
de a fi vrednic de încredere, de scop
statornic, de puritate, de neegoism, sunt ca
o aramã sunãtoare sau un ™ambal zãngãnitor.
S-ar putea ca el sã spunã lucruri de spirit,
s-ar putea ca el sã relateze anecdote
amuzante, s-ar putea ca el sã mi?te
sentimentele; dar duhul lui Isus nu e în
ele. Toate acestea pot sã placã inimilor
nesfin™ite, dar Dumnezeu ™ine în mâna Sa
balan™a, care cântãre?te cuvintele, duhul,
sinceritatea, devo™iunea ?i El le declarã ca
fiind mai u?oare decât vanitatea ?i de?
ertãciunea. (Scrisoarea 38, 1890)
2.
3.
4.
5.vezi E. G. White la Prov. 16,32.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12 (Rom. 11,33; Ef. 2,7; Apoc. 7,16. 17;
22,4; Vezi E. G. White la 1Cor. 15,20. 42-
52). Taine care urmeazã sã fie dezvãluite în
cer. Dar multe taine rãmân încã
nedescoperite. Cât de mult din ceea ce e
recunoscut ca adevãr e tainic ?i
inexplicabil pentru mintea omeneascã. Cât de
întunecate par sã fie dispensa™iunile
Providen™ei! Câtã nevoie este de credin™ã ?i
încredere implicitã în guvernarea moralã a
lui Dumnezeu! Suntem gata sã zicem împreunã
cu Pavel: „Cât de nepãtrunse sunt judecã™ile
Lui ?i cât de neîn™elese sunt cãile Lui!”
Noi nu suntem acum suficient de avansa™i în
realizãri spirituale pentru a pãtrunde
tainele lui Dumnezeu. Dar când vom alcãtui
familia cereascã, aceste taine vor fi
dezvãluite înaintea noastrã. Cu privire la
membrii acelei familii Ioan scrie: „Nu le va
mai fi foame, nu le va mai fi sete, nu-i va
mai bate nici soarele, nici vreo altã ar?
i™ã. Cãci Mielul, care stã în mijlocul
scaunului de domnie va fi Pãstorul lor ?i îi
va duce la izvoarele apelor vie™ii ?i
Dumnezeu va ?terge orice lacrimã din ochii
lor. ” „Ei vor vedea fa™a Lui, ?i Numele Lui
va fi pe frun™ile lor. ” Atunci mult va fi
descoperit ca explica™ie a lucrurilor asupra
cãrora acum Dumnezeu pãstreazã tãcere pentru
cã noi nu am adunat ?i nu am apreciat ceea
ce fusese fãcut cunoscut cu privire la
tainele ve?nice. Cãile Providen™ei vor fi
lãmurite; tainele harului prin Hristos vor
fi dezvãluite. Ceea ce acum mintea nu poate
sã cuprindã, ceea ce e greu de în™eles, va
fi explicat. Vom vedea ordine în ceea ce
pãruse inexplicabil; în™elepciunea în tot
ceea ce fusese re™inut, bunãtate ?i îndurare
milostivã în tot ce fusese dat. Adevãrul va
fi dezvãluit min™ii, liber de întinãciune,
într-un singur ?ir, ?i strãlucirea lui va fi
dãinuitoare. Inima va fi fãcutã sã cânte de
bucurie. Controversele se vor sfâr?i pentru
totdeauna ?i toate dificultã™ile vor fi
rezolvate. (ST, 30 ian. 1912)
13. 13. Iubirea, atributul cel mai apreciat.
Atitudinea pe care Hristos îl apreciazã cel
mai mult în o este iubirea dintr-o inimã
curatã. Aceasta este roada adusã de pomul
cre?tin. (MS 16,1892) O plantã de origine
creascã. Iubirea este o plantã de origine
creascã, ?i ca sã înfloreascã în inimile
noastre, trebuie sã o îngrijim zilnic
Blânde™ea, bunãtatea, îndelungã rãbdare,
care nu e u?or provocatã care suferã totul,
rabdã totul - acestea sunt fructele din
pre™iosul pom al iubirii. (RH, 5 iunie,
1888)
1.
2.
3.
4.
5.
6. 6. Fapte sacre imortalizate. Dupã
învierea Sa, Hristos nu S-a arãtat la nimeni
decât la ucenici Sãi, dar mãrturia cu
privire la învierea Lui nu lipsea. Ea a
venit din diferite surse, de la cei cinci
sute care s-au adunat în Galilea pentru a
vedea pe Domnul lor înviat. Mãrturia aceasta
nu putea fi stinsã. Faptele sacre ale
învierii lui Hristos au fost imortalizate.
(MS 115, 1897) Chipul Lui ca fa™a lui
Dumnezeu. Dupã învierea Sa, Hristos S-a
întâlnit cu ucenicii Sãi în Galilea. La
timpul rânduit, aproape cinci sute de
ucenici erau aduna™i pe coasta muntelui.
Deodatã Isus a stat în mijlocul lor. Nimeni
nu putea spune de unde sau cum venise. Mul™i
din cei prezen™i nu-L vãzuserã niciodatã mai
înainte; dar la mâinile ?i picioarele Lui ei
au vãzut semnele crucificãrii, chipul Lui
era ca fa™a lui Dumnezeu ?i când L-au vãzut
I s-au închinat. (Scrisoarea 115, 1904)
7.
8.
9.Vezi E. G. White la Fapte 9,1-4.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20. 20 (Lev. 23,10. 11). Hristos, Snopul de
legãnat antitipic. Era spre slava lui
Dumnezeu ca Domnul vie™ii sã fie primele
roade, antitipul snopului de legãnat tipic.
„Cãci pe aceia pe care ia cunoscut mai
dinainte, i-a ?i hotãrât mai dinainte sã fie
asemenea chipului Fiului Sãu, pentru ca El
sã fie cel dintâi nãscut dintre mai mul™i
fra™i. ” Domnul Hristos a fost primul rod
dintre cei ce au adormit. Scena aceasta,
învierea Domnului Hristos din mor™i, a fost
observatã de iudei - în tip - la una dintre
sãrbãtorile lor sacre. Ei veneau la templu
când primele roade fuseserã adunate ?i
™ineau o sãrbãtoare de mul™umire. Primele
roade ale recoltei erau dedicate cu
sfin™enie Domnului. Recolta aceea nu trebuie
sã fie însu?itã pentru folosul omului. Cele
dintâi fructe pârguite era dedicate ca un
dar de mul™umire lui Dumnezeu. El era
recunoscut ca Domnul seceri?ului. Când
primele spice de cereale erau coapte în
holdã, ele erau adunate cu grijã ?i când
poporul se urca la Ierusalim, ele erau
înfã™i?ate Domnului, legãnând snopul copt
înaintea Lui ca o jertfã de mul™umire. Dupã
ceremonia acesta, secera putea sã fie pusã
în grâu ?i el putea sã fie adunat în snopi.
(MS 115, 1897) 41-52 (1Corinteni 13,12; Rom.
8,11). Un exemplu al învierii finale. ?
nvierea lui Isus era un exemplu al învierii
finale a tuturor acelora care au adormit în
El. Trupul înviat al Mântuitorului,
comportamentul Lui, accentele vorbirii Sale,
erau toate familiare ucenicilor Sãi. La fel
înviazã aceia care dorn în Isus. Vom cunoa?
te pe prietenii no?tri la fel cum ucenici au
cunoscut pe Isus. De?i s-ar putea ca ei sã
fi fost deforma™i, mânca™i de boalã, sau
desfigura™i în aceastã via™ã muritoare,
totu?i în trupul lor înviat ?i proslãvit
identitatea lor individualã va fi pãstratã,
?i noi vom recunoa?te fa™a strãlucind de
lumina care se revarsã de la fa™a lui Isus ?
i trãsãturile celor pe care-i iubim. (3 SP,
219)
21.
22. 22. 45 (Rom. 5,12-19; Vezi E. G. White
la 1,1-3. 14; Apoc. 1,8). Pãcãtosului i se
dã o a doua ocazie. Ca reprezentant al
neamului cãzut, Hristos a trecut pe acela?i
teren pe care Adam s-a împiedicat ?i a
cãzut. Printr-o via™ã de ascultare desãvâr?
itã fa™ã de Legea lui Dumnezeu, Hristos a
rãscumpãrat pe om de sub pedeapsa nedemnei
cãderi a lui Adam. Omul cãlcase Legea lui
Dumnezeu. Numai pentru cei care se reîntorc
la ascultarea lor de Dumnezeu, numai pentru
cei care ascultã de Legea pe care o
cãlcaserã, va fi de folos sângele lui
Hristos. Hristos nu Se va face niciodatã
pãrta? la pãcat. Luând asupra Sa pedeapsa
Legii, El dã pãcãtosului un nou prilej, o a
doua punere la încercare. El deschide o cale
pe care pãcãtosul poate fi repus în favoarea
lui Dumnezeu. Hristos poartã pedeapsa
încãlcãrilor din trecut ale pãcãtosului, ?i
atribuind omului neprihãnirea Sa, face cu
putin™ã ca omul sã ™inã sfânta Lege a lui
Dumnezeu. (MS 126, 1901) (Apoc. 1,8;
22,13). Alfa ?i Omega. Când cercetãtorii
profe™iei î?i vor pune inima ca sã cunoascã
adevãrurile Apocalipsei, ei î?i vor da seama
ce importan™ã e ata?atã la aceastã
cercetare. Isus Hristos este Alfa ?i Omega,
Genesa Vechiului Testament ?i Apocalipsa
Noului Testament. Ambele se întâlnesc în
Hristos. Adam ?i Dumnezeu sunt împãca™i prin
ascultarea celui de al doilea Adam, care a
îndeplinit lucrarea de a birui ispitele lui
Satana ?i de a rãscumpãra pe Adam din
dezonoranta gre?ealã ?i cãdere a lui Adam.
Cei doi Adami se vor întâlni în Paradis ?i
se vor îmbrã™i?a, în timp ce balaurul, fiara
?i profetul mincinos ?i to™i cei care au
refuzat ocaziile ?i privilegiile date lor la
un pre™ de nemãrginit ?i nu s-au întors la
loialitatea lor, vor fi exclu?i din Paradis.
(MS 33, 1897)
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42. 42-52 (1Corinteni 13,12). Personalitatea
pãstratã într-un trup nou. Personalitatea
noastrã e pãstratã la înviere, de?i nu
acelea?i particule de materie sau substan™ã
materialã cu care au mers în mormânt.
Lucrãrile minunate ale lui Dumnezeu sunt o
tainã pentru om. Spiritul, caracterul
omului, e înapoiat lui Dumnezeu, pentru a fi
pãstrat acolo. La înviere, fiecare om va
avea propriul sãu caracter. Dumnezeu le
timpul Sãu va chema pe mor™i dând din nou
suflare vie™ii, ?i chemând oasele uscate sã
trãiascã. Aceea?i formã va ie?i, dar va fi
liberã de boalã ?i de orice defect. Trãie?te
din nou având aceea?i individualitate de
trãsãturi, a?a încât prietenul î?i va
recunoa?te prietenul. Nu e lege a lui
Dumnezeu în naturã care sã arate cã Dumnezeu
redã acelea?i particule identice de materie
care alcãtuiserã corpul înainte de moarte.
Dumnezeu va da mor™ilor drep™i un trup care
?i va plãcea Lui. Pavel ilustreazã acest
subiect prin bobul de sãmân™ã de cereale
semãnat în ogor. Bobul semãnat putreze?te,
dar apare o nouã sãmân™ã. Substan™a naturalã
din sãmân™a care putreze?te nu e scoasã la
via™ã ca mai înainte, dar Dumnezeu îi dã un
trup a?a cum I-a plãcut Lui. Un material
mult mai fin va alcãtui trupul omenesc,
deoarece este o fãpturã nouã, e înviat un
trup spiritual. (MS 76, 1900)
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.
51. 51-55 (Is. 65,17; Mat. 25,21; 1Tes.
4,16. 17; Apoc. 5,12; 21,4). Atingerea de
finisare a nemuririi. Avem un Mântuitor viu
înviat. El a rupt cãtu?ele mormântului dupã
ce zãcuse acolo trei zile ?i în triumf
proclamase asupra mormântului desfãcut al
lui Iosif: „Eu sunt învierea ?i via™a”. ?i
El vine. Ne pregãtim pentru El? Suntem noi
gata a?a încât dacã ar fi sã adormim sã
putem face aceasta cu nãdejdea în Isus
Hristos? Lucra™i voi pentru mântuirea
fra™ilor ?i surorilor voastre? Dãtãtorul de
via™ã urmeazã sã vinã în curând. Dãtãtorul
de via™ã vine sã sfãrâme cãtu?ele
mormântului. El urmeazã sã scoatã afarã
captivi ?i sã proclame: „Eu sunt învierea ?i
via™a. ” Iatã oastea înviatã. Ultimul gând
fusese cu privire la moarte ?i la chinurile
ei. Ultimele gânduri pe care ei le avuseserã
erau cu privire la groapã ?i mormânt, dar
acum ei proclamau: „Unde-™i este biruin™a
moarte? Unde-™i este boldul, moarte?”
Chinurile mor™ii erau ultimele lucruri pe
care ei le sim™iserã. „Moarte unde-™i este
boldul?” Ultimul lucru pe care ei îl
recunoscuserã erau chinurile mor™ii. Când s-
au trezit chinul dispãruse… Iatã-i, ?i
atingerea finisantã a nemuririi este pusã
asupra lor ?i ei se înal™ã pentru a întâlni
pe Domnul lor în vãzduh. Por™ile cetã™ii lui
Dumnezeu se dau înapoi pe balamalele lor ?i
na™iunile care au ™inut poruncile intrã
înãuntru. Sunt coloane de îngeri de ambele
laturi, ?i cei rãscumpãra™i ai lui Dumnezeu
intrã printre heruvimi ?i serafimi. Hristos
le zice bun venit ?i pune asupra lor
binecuvântarea Lui: „Bine, rob bun ?i
credincios… intrã în bucuria Domnului tãu. ”
Ce e aceastã bucurie? El vede roada chinului
sufletului ?i e mul™umit. Pentru aceasta
lucrãm noi. Iatã aici unul pentru care în
toiul nop™ii ne rugam lui Dumnezeu. Dincolo
e altul cu care am vorbit pe când era pe
patul lui de moarte ?i el ?i-a agã™at
sufletul neajutorat de Isus. Iatã unul care
era un be™iv nenorocit. Noi am încercat sã-i
fixãm privirea la Acela care e puternic sã
mântuiascã ?i i-am spus cã Hristos putea sã-
i dea biruin™a. Coroanele slavei
nepieritoare sunt pe frun™ile lor, ?i apoi
cei rãscumpãra™i î?i aruncã coroanele lor
scânteietoare la picioarele lui Isus; ?i
apoi corul îngeresc dã tonul biruin™ei ?i
îngerii din cele douã coloane preiau
cântecul ?i oastea celor rãscumpãra™i se
alãturã ca ?i cum ar fi cântat cântecul pe
pãmânt, de fapt ?i ei cântat. O, ce
cântare! Nu e nici o notã de discordie.
Fiecare glas proclamã: „Vrednic este Mielul
care a fost junghiat. ” Ele vede chinul
sufletului sãu ?i e mul™umit. Crede™i cã
cineva acolo î?i va lua timp sã povesteascã
despre încercãrile sale ?i despre teribilele
lui dificultã™i? „Nimeni nu-?i va mai aduce
aminte de lucrurile trecute. ” „Dumnezeu va
?terge orice lacrimã din ochii lor. ” (MS
18, 1894)
1.
2.
3.
4.Pavel un prieten al celor gre?i™i.
Apostolul Pavel a gãsit cã e necesar sã
mustre relele din bisericã, dar el nu-?i
pierdea stãpânirea de sine când mustra gre?
ala. El explicã îngrijorat motivul ac™iunii
sale. Cât de atent a lucrat el a?a ca sã
lase impresia cã era un prieten al celor
gre?i™i! El îi fãcea sã în™eleagã cã pe el
îl costa durere ca sã le pricinuiascã
durere. El lãsa impresia asupra min™ii lor
cã interesul lui era identificat cu al lor.
(2Cor. 2,4) (Scrisoarea 16 a, 1895)
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11 (Ef. 6,12; vezi E. G. White la 2Cor.
4,3-6; 13,5). Nu da™i lui Satana nici un
avantaj. ?n conflictul cu agen™ii satanici
sunt momente decisive care determinã
biruin™e fie de partea lui Dumnezeu, fie de
partea domnului lumii acesteia. Dacã cei
angaja™i în luptã nu sunt cu totul treji,
zelo?i, vigilen™i, dacã nu se roagã pentru
în™elepciune ?i nu vegheazã în vederea
rugãciunii, Satana iese biruitor, când ar fi
putut sã fie înfrânt de o?tile Domnului…
Santinelele credincioase ale lui Dumnezeu nu
trebuie sã dea nici un avantaj puterilor
rele… Noi avem sã întâmpinãm vrãjma?i
nevãzu™i, oameni rãi sunt agen™i prin care
puterile întunericului sã lucreze ?i fãrã
discernãmânt spiritual sufletul va fi
necunoscãtor de uneltirile lui Satana ?i va
fi prins în cursã, se va poticni ?i va
cãdea. Cel care vrea sã biruiascã trebuie sã
se ™inã tare de Domnul Hristos. El nu
trebuie sã se uite înapoi, ci sã-?i ™inã
ochii mereu în sus. Ridicat de Mijlocitorul
?i ™inându-se strâns de Mijlocitorul, urcând
în sus de la o ramurã de lucrare la alta,
neîngrijorându-se de firea pãmânteascã,
pentru a-i împlini poftele. Nu existã a?a
ceva ca intrarea prin por™ile cere?ti prin
lãsarea în voia poftelor, nebunie,
distrac™ie, egoism, ci numai prin veghere
constantã ?i rugãciune stãruitoare. Vegherea
spiritualã din partea noastrã personal este
pre™ul siguran™ei. Nu vã lãsa™i mâna™i spre
partea lui Satana nici cu un singur deget,
ca nu cumva el sã ob™inã un avantaj asupra
voastrã. (Scrisoarea 47, 1893)
12.
13.
14. 14-17. ?ndrãzneala con?tiin™ei sfin™ite.
(2Cor. 2,14-17). Cuvintele acestea ale lui
Pavel nu denotã o mândrie spiritualã, ci o
profundã cunoa?tere a lui Hristos. Ca un sol
al lui Dumnezeu trimis sã confirme adevãrul
Cuvântului, el ?tia care era adevãrul ?i cu
curajul unei con?tiin™e sfin™ite el se
mândrea cu acea cuno?tin™ã. ?tia cã era
chemat de Dumnezeu sã predice Evanghelia cu
toatã siguran™a pe care i-o da încrederea
lui în solie. El fusese chemat sã fie
ambasador al lui Dumnezeu la oameni, ?i
predica Evanghelia ca unul care era chemat.
(MS 43, 1907)
1.
2.
3.
4.
5.
6. 6-9 (Rom. 8,15-21; Vezi E. G. White la
Evrei 8,6. 7). Legea rânduitã pentru via™ã.
Legea lui Dumnezeu, rostitã în grandoarea
înfrico?ãtoare de pe Sinai, era exprimarea
condamnãrii pentru pãcãtos. Este datoria
legii sã condamne, dar în ea nu e nici o
putere de a ierta sau de a rãscumpãra. Ea e
rânduitã pentru via™ã; cei care umblã în
armonie cu preceptele ei vor primi rãsplata
ascultãrii. Dar aduce robie ?i moarte celor
care rãmân sub condamnarea ei. (RH, 22
aprilie, 1902)
7. 7. Vezi E. G. White la Ex. 34,29. 7-11
(Gal. 3,19; Ef. 2,15; Col. 2,14; Evrei 9,9-
12; 10,1-7). Un dublu sistem de Lege.
Poporul lui Dumnezeu pe care El îl nume?te
comoara Lui deosebitã, au avut privilegiul
de a primi un dublu sistem de lege; aceea
moralã ?i cea ceremonialã. Una, îndreptând
aten™ia înapoi la crea™iune pentru a pãstra
în amintire pe viul Dumnezeu care a fãcut
lumea, ale cãrei cerin™e sunt obligatorii
pentru to™i oamenii în fiecare
dispensa™iune, ?i care va exista în tot
decursul timpului ?i ve?niciei. Cealaltã,
datã din cauza cãlcãrii de cãtre om a Legii
Morale, ascultarea fa™ã de care consta din
sacrificii ?i daruri care îndreptau aten™ia
cãtre rãscumpãrarea viitoare. Fiecare este
clarã ?i distinctivã fa™ã de celelalte. De
la crea™iune, Legea Moralã a fost o parte
esen™ialã din planul divin; ?i era
neschimbãtoare ca ?i El ?nsu?i. Legea
ceremonialã trebuia sã rãspundã la un scop
anumit în planul lui Hristos pentru
mântuirea neamului omenesc. Sistemul tipic
de sacrificiu ?i daruri a fost înfiin™at
pentru ca prin aceste servicii pãcãtosul sã
poatã discerne marea jertfã, Hristos. Dar
iudeii erau atât de orbi™i de mândrie ?i de
pãcat încât doar pu™ini dintre ei puteau sã
vadã mai departe de moartea animalului adus
ca ispã?ire pentru pãcat; ?i când Hristos pe
care ?l preînchipuiau aceste jertfe, a
venit, ei nu L-au putut discerne. Legea
ceremonialã era plinã de slavã, ea era
prevederea fãcutã de Hristos în consfãtuire
cu Tatãl Sãu, pentru a ajuta la mântuirea
neamului omenesc. ?ntregul aranjament al
sistemului tipic era întemeiat pe Hristos.
Adam a vãzut pe Hristos preînchipuit în
animalul nevinovat, suferind pedeapsa pentru
cãlcarea din partea sa a Legii lui Iehova.
(RH, 6 mai, 1875) Douã Legi poartã sigiliul
Divinitã™ii. Pavel dore?te ca fra™ii sãi sã
vadã cã marea slavã a Mântuitorului iertãtor
de pãcate dãdea însemnãtate întregii
economii iudaice. El dorea ca ei sã vadã cã
atunci când Hristos a venit în lume, ?i a
murit ca jertfã a omului, tipul a întâlnit
antitipul. Dupã ce Hristos a murit pe cruce
ca jertfã pentru pãcat, legea ceremonialã nu
mai putea fi în vigoare. Totu?i era legatã
cu Legea Moralã ?i era plinã de slavã. ?
ntregul purta sigiliul divinitã™ii, ?i
exprima sfin™enia, juste™ea ?i neprihãnirea
lui Dumnezeu. ?i dacã slujba dispensa™iunii
care urma sã fie desfiin™atã era plinã de
slavã, cu cât mai plinã de slavã trebuie sã
fie realitatea, când Hristos a fost
descoperit, dând Duhul Sãu sfin™itor ?i
dãtãtor de via™ã tuturor celor care cred.
(RH, 22 aprilie, 1907) Slujba mor™ii.
Sfânta Lege a lui Dumnezeu este ?i scurtã ?i
cuprinzãtoare, deoarece este în™eleasã u?or
?i ™inutã minte u?or ?i totu?i este o
exprimare a voin™ei lui Dumnezeu. Scurtimea
ei este rezumatã în urmãtoarele cuvinte: „Sã
iube?ti pe Domnul Dumnezeul tãu cu toatã
inima ta, cu tot sufletul tãu, cu tot
cugetul tãu ?i cu toatã puterea ta… Sã iube?
ti pe aproapele tãu ca pe tine însu™i. Fã a?
a ?i ve™i avea via™a ve?nicã. ” „Sã pãze?ti
legile ?i poruncile Mele; omul care le va
împlini, va trãi prin ele. Eu sunt Domnul. ”
Dacã cel care calcã Legea urmeazã sã fie
tratat potrivit cu litera acestui legãmânt,
atunci nu e nãdejde pentru neamul omenesc
cãzut; deoarece to™i au pãcãtuit ?i sunt
lipsi™i de slava lui Dumnezeu. Neamul cãzut
al lui Adam nu poate vedea în litera acestui
legãmânt decât slujba mor™ii, ?i moartea va
fi plata oricui cautã în zadar sã-?i facã o
neprihãnire a lui proprie care sã satisfacã
cerin™ele Legii. Prin cuvântul Sãu, Dumnezeu
S-a obligat sã execute pedeapsa Legii asupra
tuturor cãlcãtorilor ei. Iarã?i ?i iarã?i
oamenii comit pãcat, ?i totu?i ei nu par sã
creadã cã trebuie sã sufere pedeapsa pentru
cãlcarea Legii. (ST, 5 sept. 1897) (Evrei
8,5). Ceremonii ale Legii iudaice profetice.
Evanghelia lui Hristos reflectã slavã asupra
erei iudaice. Ea revarsã luminã asupra
întregii economii iudaice ?i dã însemnãtate
legii ceremoniale. Cortul, sau templul lui
Dumnezeu pe pãmânt era un tipar al
originalului din cer. Toate ceremoniile
legii iudaice erau profetice,
preînchipuitoare ale tainelor din planul de
rãscumpãrare. Ritualurile ?i ceremoniile
legii au fost date de Hristos ?nsu?i, care
înfã?urat într-un stâlp de nor ziua ?i un
stâlp de foc noaptea, era conducãtorul o?
tirilor lui Israel; ?i aceastã lege ar
trebui sã fie tratatã cu mult respect,
deoarece este sacrã. Chiar dupã ce nu mai
trebuia sã fie ™inutã; Pavel o prezenta
înaintea iudeilor în adevãrata ei pozi™ie ?i
valoare, arãtându-i locul în planul de
rãscumpãrare ?i legãtura ei cu lucrarea lui
Hristos; ?i marele apostol declarã cã legea
aceasta este plinã de slavã, vrednicã de
Autorul ei divin. Ceea ce trebuia sã fie
desfiin™at era plin de slavã, dar nu era
Legea instituitã de Dumnezeu pentru
guvernarea familiei Sale din cer ?i de pe
pãmânt, deoarece cât vor dãinui cerurile,
atât va dãinui Legea Domnului. (ST 29 iulie,
1886) (Apoc. 22,14). Slava face loc unei
slave mai mari. Nu e discordie între Vechiul
?i Noul Testament. ?n Vechiul Testament
gãsim Evanghelia unui Mântuitor care urma sã
vinã; în Noul Testament avem Evanghelia unui
Mântuitor descoperit a?a cum proorociserã
profe™iile. ?n timp ce Vechiul Testament
aratã fãrã încetare înainte cãtre adevãrata
jertfã, Noul Testament aratã cã Mântuitorul
preînchipuit de jertfele tipice venise.
Slava întunecatã a epocii iudaice a fost
succedatã de slava mai strãlucitoare, mai
clarã a epocii cre?tine. Dar niciodatã
Hristos nu a afirmat cã venirea Lui a
distrus cerin™ele Legii lui Dumnezeu.
Dimpotrivã în cea mai de pe urmã solie cãtre
biserica Sa, pe calea de la Patmos, El
roste?te o binecuvântare asupra acelor care
™in Legea tatãlui Sãu: „Ferice de cei care
î?i spalã hainele, (care ™in poruncile
sale), ca sã aibã drept la pomul vie™ii ?i
sã intre pe po™i în cetate. ” (ST, 29 iulie,
1886) 7-17. Legea Moralã proslãvitã de
Hristos. Tipurile ?i umbrele serviciului
jertfelor, împreunã cu profe™iile, dãdeau
izraeli™ilor o privire înce™o?atã de un vãl,
nedistinctã, a îndurãrii ?i harului care
urmau sã fie aduse lumii prin descoperirea
lui Hristos. Lui Moise i-a fost dezvãluitã
însemnãtatea tipurilor ?i umbrelor care
arãtau spre Hristos. El a vãzut pânã la
sfâr?it a ceea ce trebuia sã fie desfiin™at
când, la moartea lui Hristos, tipul a
întâlnit antitipul. El a vãzut cã numai prin
Hristos poate omul sã ™inã Legea Moralã.
Prin cãlcarea acestei Legi, omul a introdus
pãcatul în lume, ?i cu pãcatul a venit
moartea. Hristos a devenit ispã?irea pentru
pãcatul omului. El a oferit desãvâr?irea Sa
de caracter în locul pãcãto?eniei omului. El
a luat asupra Sa blestemul neascultãrii.
Sacrificiile ?i darurile arãtau înainte
cãtre sacrificiul pe care El urma sã-l facã.
Mielul junghiat preînchipuia pe Mielul care
urma sã ridice pãcatul lumii. Tocmai prin
vederea obiectului a ceea ce urma sã fie
desfiin™at, tocmai prin vederea lui Hristos
a?a cum era descoperit în Lege, s-a luminat
fa™a lui Moise. Slujba legii, scrisã ?i
gravatã în piatrã, era o slujbã a mor™ii.
Fãrã Hristos, cãlcãtorul Legii era lãsat sub
blestemul ei, fãrã nãdejde de iertare.
Slujba prin ea însã?i nu avea nici o slavã,
dar Mântuitorul fãgãduit, descoperit în
tipurile ?i umbrele legii ceremoniale, fãcea
Legea Moralã sã fie plinã de slavã. (RH, 22
aprilie, 1907) 7-18 (Rom. 3,31; 7,7; Gal.
3,13). Slava lui Hristos descoperitã în
Legea Sa. Hristos a purtat blestemul legii,
suferind pedeapsa ei, ducând pânã la
completare planul prin care omul era pus în
situa™ia de a putea ™ine Legea lui Dumnezeu,
?i de a fi acceptat prin meritele
Rãscumpãrãtorului ?i prin sacrificiul Sãu s-
a revãrsat slavã asupra legii. Atunci slava
a ceea ce nu trebuia sã fie desfiin™at -
Legea lui Dumnezeu a Celor Zece Porunci,
dreptarul Sãu de neprihãnire - a fost clar
vãzutã de to™i cei care au vãzut pânã la
sfâr?it a ceea ce era desfiin™at. „Noi to™i
privim cu fa™a descoperitã, ca într-o
oglindã, slava Domnului, ?i suntem schimba™i
în acela?i chip al Lui, din slavã în slavã
prin Duhul Domnului. ” Hristos este avocatul
celui pãcãtos. Aceia care acceptã Evanghelia
Lui ?l privesc cu fa™a descoperitã; ei vãd
legãtura misiunii Lui cu Legea ?i recunosc
în™elepciunea ?i slava lui Dumnezeu a?a cum
e descoperitã de Mântuitorul. Slava lui
Hristos este descoperitã în Lege, care este
transcrierea caracterului Lui ?i puterea Lui
transformatoare e sim™itã asupra sufletului
pânã când oamenii sunt schimba™i dupã chipul
Lui. Ei sunt fãcu™i pãrta?i de naturã divinã
?i devin din ce în ce tot mai asemenea
Mântuitorului lor, înaintând pas cu pas în
conformarea fa™ã de voia lui Dumnezeu, pânã
când ajung la desãvâr?ire. Legea ?i
Evanghelia sunt în desãvâr?itã armonie.
Fiecare sus™ine pe cealaltã. ?n toatã
maiestatea ei, Legea confruntã con?tiin™a,
fãcând pe pãcãtos sã simtã nevoia sa de
Hristos ca ispã?ire pentru pãcat. Evanghelia
recunoa?te puterea ?i imutabilitatea Legii.
„N-am cunoscut pãcatul, decât prin Lege”,
declarã Pavel. Sim™ãmântul pãcatului pe care
îl dã Legea mânã pe pãcãtos la Mântuitorul.
?n nevoia lui, omul poate prezenta
puternicele argumente furnizate de crucea de
pe Golgota. El poate solicita neprihãnirea
lui Hristos; deoarece e datã fiecãrui
pãcãtos care se pocãie?te. (RH, 22 aprilie
1902)
8.
9.
10.
11.
12. 12-15 (Vezi E. G. White la Ex. 34,29-
33). Mahrama necredin™ei. (2Cor. 3,12-15).
Iudeii au refuzat sã accepte pe Hristos ca
Mesia, ?i ei nu pot vedea cã ceremoniile lor
sunt fãrã sens, cã sacrificiile ?i darurile
?i-au pierdut însemnãtatea. Mahrama trasã de
ei în?i?i în necredin™ã încãpã™ânatã e încã
înaintea min™ii lor. Ea ar fi înlãturatã
dacã ar primi pe Hristos, neprihãnirea
Legii. Mul™i din lumea cre?tinã, de
asemenea, au o mahramã în fa™a ochilor ?i
inimii lor. Ei nu vãd pânã la sfâr?it ceea
ce a fost desfiin™at. Ei nu vãd cã numai
legea ceremonialã a fost abrogatã la moartea
lui Hristos. Ei pretind cã Legea Moralã a
fost prinsã în cuie pe cruce. Grea e mahrama
care întunecã în™elegerea lor. Inimile
multora sunt în rãzboi cu Dumnezeu. Ei nu
sunt supu?i Legii Sale. Numai când vor veni
în armonie cu Legea guvernãrii Sale le poate
fi Hristos de folos. Ei pot sã vorbeascã
despre Hristos ca Mântuitor al lor, dar în
cele din urmã El le va spune: „Nu vã cunosc.
Nu a™i exercitat pocãin™ã adevãratã fa™ã de
Dumnezeu pentru cãlcarea Legii Lui sfinte, ?
i nu pute™i avea credin™ã adevãratã în Mine,
deoarece misiunea Mea a fost de a înãl™a
Legea lui Dumnezeu. ” Legea Moralã nu a
fost niciodatã un tip sau o umbrã. Ea a
existat înainte de crearea omului, ?i va
dãinui atâta timp cât stã tronul lui
Dumnezeu. Dumnezeu nu putea sã schimbe sau
sã modifice vreun precept din Legea Lui
pentru a mântui pe om; deoarece Legea este
temelia guvernãrii Sale. Ea e
neschimbãtoare, inalterabilã, infinitã ?i
ve?nicã. Pentru ca omul sã fie mântuit,
pentru ca onoarea Legii sã fie pãstratã, era
necesar ca Fiul lui Dumnezeu sã se dea pe
Sine ca jertfã pentru pãcat. El care nu
cunoscuse pãcat, S-a fãcut pãcat pentru noi.
El a murit pentru noi pe Golgota. Moartea
Lui aratã iubirea minunatã a lui Dumnezeu
pentru om, ?i imutabilitatea Legii Sale.
(RH, 22 aprilie 1902)
13.
14.16. Moartea lui Isus Hristos ridicã
vãlul. Moartea lui Isus Hristos pentru
rãscumpãrarea omului ridicã vãlul ?i
reflectã un potop de luminã înapoi cu sute
de ani, asupra întregii institu™ii a
religiei sistemului iudaic. Fãrã de moartea
lui Hristos întregul sistem era fãrã sens.
Iudeii resping pe Hristos ?i de aceea
întregul lor sistem al religiei e pentru ei
indefinit, inexplicabil ?i incert. Ei
atribuie tot atât de multã importan™ã
ceremoniilor, umbre a tipurilor care ?i-au
aflat antitipul, ca ?i Legii Celor Zece
Porunci, care nu era o umbrã, ci o realitate
tot atât de dãinuitoare ca ?i tronul lui
Iehova. Moartea lui Hristos înal™ã sistemul
iudaic al tipurilor ?i rânduielilor, arãtând
cã ele erau o orânduire divinã cu scopul de
a ™ine credin™a vie în inimile poporului
Sãu. (RH, 6 mai, 1875)
15.
16.
17.
18. 18 (Evrei 12,2; Vezi E. G. White la Ps.
19,14; Rom. 8,29; Ef. 4,20-24; Col. 3,10;
Apoc. 7,4-17) Farmecul fãrã seamãn al lui
Isus. Privi™i la Hristos, privi™i drãgãlã?
enia atrãgãtoare a caracterului Sãu ?i,
privind, ve™i fi schimba™i dupã chipul Lui.
Cea™a care se a?eazã între Hristos ?i suflet
va fi date înapoi atunci când prin credin™ã
privim peste umbra infernalã a lui Satana ?i
vedem slava lui Dumnezeu în Legea Lui ?i în
neprihãnirea lui Hristos. Satana cautã sã
despartã printr-un vãl pe Isus de privirea
noastrã, sã eclipseze lumina Lui; cãci
atunci când prindem mãcar o scurtã sclipire
a slavei Sale, suntem atra?i la El. Pãcatul
ascunde de vederea noastrã farmecul fãrã
asemãnare al lui Isus; prejudecata,
egoismul, îndreptã™irea de sine, ?i patima
ne orbesc ochii, a?a încât nu putem discerne
pe Mântuitorul. O, dacã prin credin™ã ne-am
apropia de Dumnezeu, El ne-ar descoperi
slava Sa, care e caracterul Sãu ?i lauda lui
Dumnezeu s-ar revãrsa din inimile oamenilor
?i ar fi fãcut sã rãsune de glasurile
oamenilor. Atunci am înceta pentru totdeauna
de a da slavã lui Satana prin pãcãtuirea
contra lui Dumnezeu ?i prin exprimarea de
îndoialã ?i necredin™ã. Noi nu ar mai trebui
sã ne poticnim murmurând ?i jãlindu-ne ?i
acoperind altarul lui Dumnezeu cu lacrimile
noastre. (MS 16, 1890) (Gen. 5,24; Ef.
4,13. 15). Prea aproape de locurile joase
ale pãmântului. Duhul Sfânt, Mângâietorul pe
care Isus spunea cã-L va trimite în lume, el
Cel care schimbã caracterul nostru dupã
chipul Domnului Hristos; ?i când lucrul
acesta e sãvâr?it, noi reflectãm ca într-o
oglindã slava Domnului. Adicã, caracterul
aceluia care în felul acesta prive?te la
Hristos e atât de mult asemenea celui al
Lui, încât cineva privind la el vede
propriul caracter al lui Hristos strãlucind
în afarã ca dintr-o oglindã. Imperceptibil
pentru noi în?ine, suntem schimba™i zi de zi
de la propriile noastre cãi ?i propria
noastrã voie la cãile ?i voia lui Hristos,
în frumuse™ea caracterului Lui. ?n felul
acesta, cre?tem în Hristos, ?i incon?tient
reflectãm chipul Lui. Cre?tinii cu numele
se ™in prea aproape de locurile joase ale
pãmântului. Ochii lor sunt deprin?i sã vadã
numai lucruri de rând, ?i mintea lor se
ocupã numai cu lucrurile pe care le privesc
ochii lor. Experien™a lor religioasã este
adesea lipsitã de con™inut ?i
nesatisfãcãtoare, iar cuvintele lor sunt u?
oare ?i lipsite de valoare. Cum pot unii ca
ace?tia sã reflecte chipul lui Hristos? Cum
pot ei sã trimitã razele strãlucitoare ale
Soarelui Neprihãnirii în toate locurile
întunecate ale pãmântului? A fi cre?tin
înseamnã a fi asemenea lui Hristos. Enoh
pãstra totdeauna pe Domnul înaintea sa ?i
Cuvântul Inspirat spune cã el „a umblat cu
Dumnezeu”. El a fãcut din Hristos tovarã?ul
sãu nedespãr™it. El era în lume, ?i ?i-a
îndeplinit datoriile în lume, dar a fost
totdeauna sub influen™a lui Isus. El
reflecta caracterul lui Hristos dând pe fa™ã
acelea?i calitã™i de bunãtate, îndurare,
împreunã sim™ire duioasã, simpatie, rãbdare,
blânde™e, umilin™ã ?i iubire. Asocierea lui
Hristos zi de zi l-a transformat dupã chipul
Aceluia cu care era atât de intim legat. Zi
de zi el cre?tea de la felul sãu de purtare
la felul de purtare al lui Hristos, ceresc,
divin, în gândurile ?i sentimentele sale. El
întreba fãrã încetare: E acesta calea
Domnului? Cre?terea lui era statornicã ?i
avea pãrtã?ie cu Tatãl ?i cu Fiul. Aceasta
este adevãrata sfin™ire. (RH, 28 aprilie,
1891) Privi™i pe Hristos studiind via™a
Lui. (2Cor. 3,18). A privi pe Hristos
înseamnã a studia via™a Lui a?a cum e redatã
în Cuvântul Lui. Noi trebuie sã sãpãm dupã
adevãr ca dupã o comoarã ascunsã. Trebuie sã
ne fixãm privirea la Hristos. Când ?l luãm
pe El ca Mântuitor al nostru personal,
acesta ne dã îndrãzneala sã ne apropiem de
tronul harului. Prin privire suntem
schimba™i, asemãna™i moral cu Acela care e
desãvâr?it în caracter. Prin primirea
neprihãnirii Lui atribuite, prin puterea
transformatoare a Duhului Sfânt, devenim
asemenea Lui. Chipul lui Hristos e cultivat
?i el captiveazã întreaga fiin™ã. (MS 148,
1897) Stãruin™a de a deveni ca Hristos.
Privind la Hristos cu scopul de a deveni ca
El, cãutãtorul dupã adevãr vede desãvâr?irea
principiilor Legii lui Dumnezeu, ?i ajunge
nesatisfãcut de orice nu e desãvâr?it.
Ascunzându-?i via™a în via™a lui Hristos, el
vede cã sfin™enia Legii divine e descoperitã
în caracterul lui Hristos, ?i din ce în ce
mai cu râvnã se strãduie?te sã fie ca El. O
luptã poate fi a?teptatã oricând, pentru cã
ispititorul vede cã pierde pe unul dintre
supu?ii lui. Trebuie sã se dea o luptã cu
atributele pe care Satana le-a întãrit mereu
pentru propriul sãu uz. Instrumentul omenesc
vede cu ce are de luptat - o putere stranie
potrivnicã ideii de atingere a desãvâr?irii
pe care o prezintã Hristos. Dar la Hristos e
putere mântuitoare care va câ?tiga pentru el
biruin™a în luptã. Mântuitorul îl va întãri
?i îl va ajuta când vine ?i cere har ?i
eficien™ã. (MS 89, 1903) Curã™irea
atmosferei morale. Când Hristos estre iubit
mai mult decât eul, frumosul chip al
Mântuitorului e reflectat în credincios…
Pânã când eul nu e depus pe altarul de
sacrificiu, Hristos nu va fi reflectat în
caracter. Când eul e îngropat, iar Hristos
ocupã tronul inimii, va avea loc o
descoperire a principiilor care vor curã™i
atmosfera moralã care înconjoarã sufletul.
(Scrisoarea 108, 1899) Particularitã™ile
omene?ti vor dispare. Duhul Sfânt a fost
împiedicat de a veni înãuntru ?i de a modela
?i fasona inima ?i mintea, deoarece oamenii
î?i închipuie cã ei se pricep mai bine cum
sã-?i formeze propriul lor caracter. ?i î?i
închipuie cã în mod temeinic pot sã-?i
formeze caracterul dupã propriul lor model.
Dar e numai un singur model dupã care
trebuie sã fie format caracterul omenesc -
caracterul lui Hristos. Aceia care privesc
pe Mântuitorul sunt schimba™i din slavã în
slavã ?i mai mare. Când oamenii vor consim™i
sã se supunã voiei lui Hristos, sã fie
pãrta?i de naturã dumnezeiascã, atunci
particularitã™ile lor omene?ti sucite, vor
dispare. Când hotãrãsc sã re™inã propriile
lor particularitã™i ?i trãsãturi
dezagreabile de caracter, Satana îi va ?i
pune jugul lui asupra lor, folosindu-i
pentru a face slujba lui. El folose?te
talentele lor pentru scopuri egoiste,
fãcându-i sã dea un exemplu atât de
dezagreabil, atât de necre?tinesc, încât ei
devin o ocarã pentru cauza lui Dumnezeu. (MS
102, 1903) (Cântarea Cântãrilor 5,10. 16;
Evrei 12,2). Apropierea de Modelul desãvâr?
it. Când cineva ajunge sã cunoascã istoria
Rãscumpãrãtorului, descoperã în sine defecte
serioase; neasemãnarea lui cu Hristos e atât
de mare încât vede necesitatea pentru
schimbãri radicale în via™a sa. El studiazã
mai departe totu?i pentru a deveni ca marele
sãu Exemplu, el prinde înfã™i?area, spiritul
iubitului sã Domn ?i ?nvã™ãtor. Prin
privire, prin uitarea „™intã la Cãpetenia ?i
Desãvâr?irea credin™ei noastre”, el e
schimbat potrivit aceluia?i chip. Nu prin
abaterea privirii de la El imitãm noi fa™a
lui Isus, ci prin vorbirea despre El, prin
stãruirea asupra desãvâr?irii Lui, prin
cãutare de a ne rafina gustul ?i a ne
înnobila caracterul, prin încercarea - prin
credin™ã ?i iubire, ?i prin efort plin de
râvnã ?i stãruitor - de a ne apropia de
Modelul desãvâr?it. Prin posedarea unei
cunoa?teri a lui Hristos - a cuvintelor Lui,
a deprinderilor Lui ?i a învã™ãturilor Lui
pline de instruc™iuni -împrumutãm virtu™ile
caracterului pe care le-am studiat atât de
amãnun™it ?i ajungem sã fim plini de
spiritul pe care l-am admirat atât de mult.
Isus devine pentru noi „cel mai de seamã din
zece mii”, ?i „plin de farmec”. (RH, 15
martie, 1887) Hristos va desena chipul Sãu
în suflet. Când sufletul e adus în strânsã
legãturã cu marele Autor al luminii ?i
adevãrului, se vor face impresii asupra lui
dovedind adevãrata lui pozi™ie înaintea lui
Dumnezeu. Atunci eul va muri, mândria va fi
doborâtã ?i Hristos va desena chipul Sãu în
linii adânci în suflet. (MS 1 a, 1890)
1.
2.
3. 3-6 (2Corinteni 2,11; Ioan 15,3). Puterea
de vrãjitorie a lui Satana. Justi™ia cere ca
pãcatul sã fie nu numai iertat, ci pedeapsa
cu moartea sã fie executatã. Dumnezeu, în
darul Fiului Sãu unul nãscut, a satisfãcut
amândouã aceste cereri. Murind în locul
omului, Hristos a satisfãcut pedeapsa ?i a
procurat o iertare. Omul prin pãcat a fost
despãr™it de via™a lui Dumnezeu. Sufletul
lui este paralizat prin ma?ina™iunile lui
Satana, autorul pãcatului. De la sine el
este incapabil de a sim™i pãcatul, incapabil
de a aprecia ?i de a-?i însu?i natura
divinã. Dacã ea ar fi adusã la îndemâna sa
nu e nimic în ea pe care inima fireascã sã
doreascã. Puterea vrãjitoreascã a lui Satana
îl stãpâne?te. Toate subterfugiile
ingenioase pe care diavolul le poate sugera
sunt prezentate min™ii lui pentru a
împiedica orice impuls bun. Fiecare
facultate ?i putere datã lui de Dumnezeu a
fost folositã ca o armã împotriva
Binefãcãtorului divin. Tot a?a, de?i îl
iube?te, Dumnezeu nu-i poate da în mod sigur
darurile ?i binecuvântãrile pe care El dore?
te sã le acorde. Dar Dumnezeu nu va fi
înfrânt de Satana. El a trimis pe Fiul Sãu
în lume, pentru ca prin luarea de cãtre El a
formei ?i naturii omene?ti, umanitatea ?i
divinitatea combinate în El sã înal™e pe om
pe scara valorii morale împreunã cu
Dumnezeu. Nu e altã cale pentru mântuirea
omului. „Fãrã mine”, zice Hristos, „nu
pute™i face nimic”. Prin Hristos, ?i numai
prin Hristos, izvoarele vie™ii pot vitaliza
natura omului, transforma gusturile sale, sã
îndrepte afec™iunile lui ?i sã se îndrepte
spre cer. Prin unirea naturii divine cu
natura umanã, Hristos putea sã lumineze
priceperea ?i sã toarne însu?irile Sale
dãtãtoare de via™ã la sufletul mort în
vinovã™ii ?i pãcate. (MS 50, 1900)
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17. 17. 18 (Rom. 8,18; 1Petru 1,6. 7; Vezi
E. G. White la 2Cor. 12,4). ?ncercãrile,
lucrãtori ai lui Dumnezeu - (2Cor. 4,17.
18). Pavel necãjit din toate pãr™ile, pus în
nedumerire, persecutat, putea sã numeascã
încercãrile sale suferin™e u?oare, fa™ã de
ce are cre?tinul de astãzi sã se plângã? Cât
de neînsemnate sunt încercãrile noastre în
compara™ie cu multele suferin™e ale lui
Pavel! Ele nu sunt vrednice de a fi
comparate cu ve?nica povarã de slavã care a?
teaptã pe biruitor. Ele sunt lucrãtorii lui
Dumnezeu, rândui™i pentru desãvâr?irea
caracterului. Oricât de mari ar fi
priva™iunile ?i suferin™ele cre?tinului,
oricât de întunecoasã ?i de grea ar pãrea
calea Providen™ei, el trebuie sã se bucure
în Domnul, cunoscând cã totul lucreazã spre
binele sãu (RH. 6 mai, 1902) Mi s-a arãtat
cã în viitor vom vedea cât de strâns au fost
legate încercãrile noastre cu mântuirea
noastrã, ?i cum aceste u?oare întristãri au
lucrat pentru noi „tot mai mult o greutate
ve?nicã de slavã. ” (Scrisoarea 5, 1880)
Greutate ve?nicã de slavã. Anii de lepãdare
de sine, de lipsã, de încercare, de
suferin™ã ?i de persecu™ii pe care Pavel i-a
îndurat, el îi nume?te o clipã. Lucrurile
timpului prezent el nu le considerã vrednice
de pomenire când erau comparate cu povara
ve?nicã de slavã care-i a?tepta când lupta
va fi sfâr?itã. ?nsã?i suferin™ele acestea
erau lucrãtorii lui Dumnezeu, rândui™i
pentru desãvâr?irea caracterului cre?tin.
Indiferent care ar fi împrejurãrile cre?
tinului, oricât de întunecoase ?i tainice ar
fi cãile Providen™ei, oricât de mare ar fi
lipsa ?i suferin™a lui, el î?i poate abate
privirea de la ele ?i sã priveascã la cele
nevãzute ?i ve?nice. El are fericita
asigurare cã toate lucrurile lucreazã spre
binele lui… Duhul Sfânt iradia sufletul lui
Pavel cu luminã din cer, ?i el era asigurat
cã avea un interes pentru posesiunea
cumpãratã ?i pãstratã pentru cel credincios.
Vorbirea lui Pavel era tare. El nu ea în
stare sã gãseascã cuvinte de îndestulãtoare
for™ã pentru a exprima excelen™a acelei
glorii, onoare ?i nemurire pe care
credincio?ii urmau sã le primeascã atunci
când Hristos avea sã vinã. ?n compara™ie cu
scena la care era a™intitã privirea min™ii
lui, toate suferin™ele temporale erau decât
doar de o clipã, suferin™e u?oare,
nevrednice de a se gândi la ele. Privite în
lumina crucii, lucrurile vie™ii erau de?
ertãciune ?i goliciune. Slava care-l atrãgea
era substan™ialã, plinã de greutate,
durabilã, dincolo de puterea de descriere a
graiului. ?i totu?i, Pavel se apropie cât
poate mai mult de descrierea ei, pentru ca
imagina™ia sã poatã prinde realitatea cât
mai mult cu putin™ã pentru mintea omeneascã.
Era o povarã de slavã, o plinãtate a lui
Dumnezeu, o cunoa?tere nemãsuratã. Era o
povarã ve?nicã de slavã. ?i totu?i Pavel
simte cã limbajul lui este fãrã de vigoare.
Nu este îndestulãtor pentru a exprima
realitatea. El cautã cuvinte mai expresive.
Cele mai curajoase figuri de vorbire rãmân
mult mai pe jos de cum e adevãrul. El cautã
termenii cei mai cuprinzãtori pe care graiul
omenesc îi poate oferi, pentru ca imagina™ia
sã poatã prinde în oarecare mãsurã excelen™a
superlativã a slavei care urmeazã sã fie
datã biruitorului final. Sfin™enie,
demnitate, onoare ?i fericire în prezen™a
lui Dumnezeu sunt lucruri acum nevãzute,
decât de ochiul credin™ei. Dar lucrurile
care sunt vãzute, onoarea lumeascã,
plãcerea, bogã™iile ?i slava lumeascã, sunt
toate eclipsate de excelen™a, frumuse™ea ?i
slava plinã de strãlucire a lucrurilor acum
nevãzute. Lucrurile acestei lumi sunt
temporare, dãinuind numai o vreme, în timp
ce lucrurile care nu se vãd sunt ve?nice,
dãinuind în veacurile nesfâr?ite. Dobândirea
acestei comori nemãrginite înseamnã a câ?
tiga totul ?i a nu pierde nimic. (MS 58,
1900)
18. 18 (Col. 3,2; Evrei 11,27; vezi E. G.
White cu referire la 2Cor. 6,17. 18). Vãzând
pe Cel care este Nevãzut. Mintea noastrã ia
nivelul lucrurilor cu care se ocupã
gândurile noastre, ?i dacã ne gândim la cele
pãmânte?ti, nu vom izbuti sã prindem
impresia celor cere?ti. Vom fi foarte mult
folosi™i din contemplarea îndurãrii,
bunãtã™ii ?i iubirii lui Dumnezeu, dar
suferim o mare pagubã ocupându-ne de lucruri
pãmânte?ti ?i temporare. Noi îngãduim ca
întristarea, grija ?i frãmântarea sã ne
atragã mintea cãtre pãmânt, ?i facem dintr-
un mu?uroi un munte… Lucrurile temporare nu
trebuie sã ne absoarbã întreaga aten™ie, sau
sã ocupe mintea pânã când gândurile noastre
sunt cu totul ale pãmântului ?i pãmânte?ti.
Noi ar trebui sã ne educãm, sã ne
disciplinãm ?i sã ne instruim mintea în a?a
fel ca sã gândim într-un mod ceresc, ?i sã
stãruim asupra celor nevãzute ?i ve?nice,
care vor fi în™elese de vederea spiritualã.
Prin vederea Aceluia care este nevãzut,
putem cãpãta tãrie a min™ii ?i vigoare a
spiritului. (ST, 9 ian. 1893)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. Vezi E. G. White la Rom. 5,1.
8.
9.
10. 10 (Ioan 5,22; Rom. 14,10; Vezi E. G.
White la Rom. 3,19). Hristos Judecãtorul.
Dumnezeu a stabilit ca Domnul suferin™elor
în natura omeneascã sã fie judecãtorul
întregii omeniri. Acela care S-a supus sã
fie adus înaintea unui tribunal pãmântesc,
Acela care a venit din cur™ile cere?ti
pentru a mântui pe om de la moarte ve?nicã,
Acela pe care oamenii L-au dispre™uit,
lepãdat ?i asupra cãruia au îngrãmãdit tot
dispre™ul de care sunt în stare fiin™ele
omene?ti inspirate de Satana, Acela care a
suferit moarte dezonorantã pe cruce - numai
El urma sã rosteascã sentin™a de rãsplatã
sau de pedeapsã. (MS. 39, 1898)
11. 11 (Ps. 119,53; Evrei 4,1). O cuvenitã
temere de Dumnezeu. (Evrei 4,1 citat).
Domnul ar vrea ca poporul Sãu sã se încreadã
în El ?i sã rãmânã în iubirea Lui, dar
acesta nu vrea sã spunã cã noi nu trebuie sã
avem teamã sau îndoieli. Unii pare sã-?i
închipuie cã dacã cineva are o temere
sãnãtoasã de judecã™ile lui Dumnezeu, acesta
e o dovadã cã e lipsit de credin™ã, dar
lucrurile nu stau a?a. O cuvenitã temere de
Dumnezeu, datoritã credin™ei în amenin™ãrile
Lui, lucreazã roadele pa?nice ale
neprihãnirii, fãcând sufletul care tremurã
sã fugã la Isus. Mul™i ar trebui sã aibã
spiritul acesta astãzi ?i sã se întoarcã la
Domnul cu smeritã strângere de inimã,
deoarece Domnul nu a dat atât de multe
amenin™ãri teribile, nu a rostit judecã™i
atât de severe în Cuvântul Lui, numai pentru
ca ele sã fie relatate, ci El inten™ioneazã
ceea ce El spune. Cineva zice: „M-apucã o
mânie aprinsã la vederea celor rãi, care
pãrãsesc Legea Ta. ” Pavel zice: „Ca unii
care cunoa?tem deci frica de Domnul, cãutãm
sã înduplecãm pe oameni. ” (RH, 21 oct.
1890)
12.
13.
14. 14 (Ioan 13,34; 1Ioan 4,7. 8): Iubirea -
decizia unei voin™e sfin™ite. Iubirea lui
Hristos în inimã e ceea ce este necesar. Eul
are nevoie de a fi crucificat. Când eul este
cufundat în Hristos, iubirea adevãratã
rãsare în chip spontan. Ea nu este o emo™ie
sau un impuls, ci o decizie a unei voin™e
sfin™ite. Ea nu consta din sentiment, ci din
transformarea întregii inimi, a întregului
suflet ?i a întregului caracter, care e mort
fa™ã de eu ?i viu fa™ã de Dumnezeu. Domnul ?
i Mântuitorul nostru ne cere sã ne predãm
Lui. Predarea de noi în?ine lui Dumnezeu e
tot ceea ce El cere, predându-ne pe noi în?
ine Lui, pentru a fi folosi™i a?a cum gãse?
te El de cuviin™ã. Pânã când nu ajungem la
acest punct de predare, noi nu vom lucra
nicãieri fericit, folositor ?i cu succes.
(Scrisoarea 97, 1898)
15.
16.
17. 17 (Ioan 1,12. 13; 3,5-8). Harul nu e
mo?tenit. Firea veche, nãscutã din sânge ?i
din voia cãrnii, nu poate mo?teni ?mpãrã™ia
lui Dumnezeu. Vechile cãi, tendin™ele
ereditare, vechile obiceiuri, trebuie sã fie
pãrãsite, deoarece harul nu e mo?tenit. Na?
terea din nou consta din a avea noi motive,
noi gusturi, noi tendin™e. Aceia care sunt
nãscu™i spre o via™ã nouã prin Duhul Sfânt,
au devenit pãrta?i de naturã divinã, ?i în
toate deprinderile ?i practicile lor vor da
dovadã de legãtura lor cu Hristos. Când
oamenii care pretind a fi cre?tini pãstreazã
toate dispozi™iile ?i defectele lor naturale
de caracter, în ce se deosebe?te pozi™ia lor
de aceea a oamenilor lume?ti? Ei nu
apreciazã adevãrul ca un mijloc de sfin™ire
?i înnobilare. Ei nu au fost nãscu™i din
nou. (RH, 12 aprilie 1892) ( 1Ioan 2,6;
Apoc. 3,14-17). Religia curatã - o imitare a
lui Hristos. Religia curatã este o imitare a
lui Hristos. O religie care e ziditã pe
încredere în sine ?i pe egoism e fãrã
valoare. Adevãratul cre?tin este un urma? al
Domnului Hristos. Aceastã urmare înseamnã a
umbla în luminã. Inima trebuie sã fie
deschisã pentru a primi Oaspetele ceresc.
Atâta vreme cât inima este închisã fa™ã de
intrarea Lui, nu poate fi în ea pace
dãinuitoare. Nici o luminã nu poate inunda
odãile templului sufletului, strãbãtând prin
cea™ã ?i nor. Dumnezeu nu face compromis cu
pãcatul. O adevãratã convertire schimbã
tendin™ele spre rãu, mo?tenite sau
cultivate. Religia lui Dumnezeu este o
™esãturã tare, alcãtuitã din nenumãratele
fire, ?i ™esute împreunã cu tact ?i
iscusin™ã. Numai în™elepciunea care vine de
la Dumnezeu poate face ™esãtura aceasta sã
fie deplinã. Sunt foarte multe feluri de
stofe care la început au o înfã™i?are bunã,
dar nu pot sã reziste la punerea la probã.
Ele ies la spãlat. Culorile nu ™in. Sub
cãldura verii se ?terg ?i se pierd. Stofa nu
poate sã suporte o întrebuin™are asprã. A?a
e cu religia multora. Când urzeala ?i
bãtãtura caracterului nu vor rezista la
proba încercãrii, materialul din care e
alcãtuit e fãrã valoare. Eforturile de a
petici cele vechi cu un petic nou nu
îmbunãtã™e?te starea lucrurilor, deoarece
materialul vechi ?i slab se desface de cel
nou, lãsând ruptura mult mai mare decât
înainte. Peticirea nu ajutã. Singura cale
este de a se renun™a cu totul la haina
veche, ?i de a procura una cu totul nouã.
Planul lui Hristos este singurul plan sigur.
El declarã: „Iatã, Eu fac toate lucrurile
noi. Dacã cineva e în Hristos, e o fãpturã
nouã. ” Hristos nu dã omului nici o
încurajare de a gândi cã El va primi un
caracter peticit, alcãtuit mai mult din eu,
cu un pic de Hristos. Aceasta este starea
bisericii Laodicea. La început, poate sã fie
ceva eu ?i ceva Hristos. Dar curând e cu
totul numai eu ?i nimic din Hristos.
Rãdãcina de egoism iese la ivealã. Ea
continuã sã creascã, înfingându-?i
rãdãcinile din ce în ce mai adânc, pânã când
ramurile ei sunt acoperite cu roade
respingãtoare. Hristos prive?te cu duio?ie
milostivã la to™i cei care au caractere
combinate. Aceia care au un astfel de
caracter au o legãturã atât de fragedã cu
Hristos, încât e cu totul fãrã valoare.
Scrisoarea 105, 1893) Caractere peticite nu
sunt acceptate. (2Cor. 5,17). Religia
peticitã nu are nici cea mai micã valoare
înaintea lui Dumnezeu. El cere inima
întreagã. Nici o parte din ea nu trebuie sã
fie rezervatã pentru dezvoltarea tendin™elor
spre rãu, ereditare sau cultivate. A fi
aspru, a fi sever, manifestând o prea mare
importan™ã de sine, egoist, a umbla dupã
propriul interes egoist ?i totu?i a fi plin
de râvnã ca al™ii sã se poarte neegoist este
o religie care e o urâciune înaintea lui
Dumnezeu. Mul™i au exact o astfel de
experien™ã zilnicã, dar ea este o
reprezentare defectuoasã a caracterului lui
Hristos. (Scrisoarea 31 a, 1894)
18.
19. 19 (Ioan 1,18). Satana vede în Hristos o
manifestare a caracterului lui Dumnezeu. Se
gãsea în lume Cineva care era un
reprezentant perfect al Tatãlui, Cineva al
cãrui caracter ?i ale cãrui practici
respingeau falsele reprezentãri ale lui
Dumnezeu fãcute de Satana. Satana pusese în
seama lui Dumnezeu atributul pe care el
însu?i îl poseda. Acum în Hristos el vedea
pe Dumnezeu revelat în adevãratul lui
caracter - un pãrinte milostiv, îndurãtor
care nu vrea ca cineva sã piarã, ci ca to™i
sã vinã la El în pocãin™ã ?i sã aibã via™a
ve?nicã. (ST 9 iunie, 1898)
20.Vezi E. G. White la 1Cor. 3,9.
21.Vezi E. G. White la Ioan 1,14.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14-18 (vezi E. G. White la Jud. 2,2).
Ie?ind din lume ?i intrând în familia lui
Dumnezeu. Aceia care ies din lume în spirit
?i în toatã purtarea lor se pot considera
fii ?i fiice ale lui Dumnezeu. Ei pot crede
Cuvântul Lui a?a cum un copil crede fiecare
cuvânt al pãrin™ilor sãi. Fiecare fãgãduin™ã
este sigurã pentru cine crede. Aceia care se
unesc cu Tatãl, Fiul ?i Duhul Sfânt, care
aratã prin via™a lor cã nu mai urmeazã felul
de via™ã pe care îl duceau înainte de a se
uni cu aceste persoane divine, vor primi
în™elepciune de sus. Ei nu vor depinde de
în™elepciunea omeneascã. Pentru a se purta
în chip neprihãnit cu lumea, ca membri ai
familiei regale, copii ai ?mpãratului
ceresc, cre?tinii trebuie sã simtã nevoia
lor dupã o putere care vine numai de la
instrumentele cere?ti care s-au legat sã
lucreze în favoarea lor. Dupã ce am fãcut o
unire cu marea putere întreitã, noi trebuie
sã privim datoria noastrã fa™ã de membrii
familiei lui Dumnezeu cu un mult mai mare
respect de cum am fãcut-o mai înainte.
Aceasta este o fazã a reformei religioase pe
care foarte pu™ini o apreciazã. Aceia care
cautã sã rãspundã la rugãciunea: „Facã-se
voia Ta pe pãmânt, precum în cer”, vor cãuta
prin trãirea unei vie™i curate, sfin™ite sã
arate lumii cum se face voia lui Dumnezeu în
cer. (MS 11, 1901)
15.
16.
17. 17 (Vezi E. G. White la Is. 8,12).
Unealta de cernut. Lumea este unealta care
cerne biserica ?i pune la probã
autenticitatea membrilor lor. Lumea prezintã
atrac™ii care, atunci când sunt acceptate,
a?azã pe credincio?i în situa™ia ca via™a sã
nu fie în armonie cu mãrturisirea lui de
credin™ã… Dacã merge™i cãtre cer, lumea se
va freca de voi. La fiecare pas va trebui sã
vã for™a™i calea împotriva lui Satana ?i a
îngerilor rãi, ?i împotriva tuturor celor
care calcã Legea lui Dumnezeu. Autoritã™i
pãmânte?ti se vor interpune. Ve™i avea sã
da™i piept cu necazuri, cu rãniri de suflet,
vorbiri aspre, ridiculizare, persecu™ii.
Oamenii vor cere conformarea voastrã la legi
?i obiceiuri care vã vor face neloiali fa™ã
de Dumnezeu. Aici poporul lui Dumnezeu gãse?
te crucea pe calea vie™ii. (MS 3, 1885) 17.
18 (Col. 3,2; vezi E. G. White la Prov.
1,10; Rom. 6,1-4): Tãia™i orice cârcel
pãmântesc. Mul™i a?a-zi?i cre?tini sunt bine
reprezenta™i de vi™a de vie care se târã?te
pe pãmânt ?i care î?i rãsuce?te cârceii în
jurul rãdãcinilor ?i gunoiului care zac pe
cãrarea ei. Tuturor acestora li se adreseazã
solia: „Ie?i™i din mijlocul lor ?i
despãr™i™i-vã de ei, zice Domnul, nu vã
atinge™i de ce este necurat ?i vã voi primi.
Eu vã voi fi Tatã ?i voi ?mi ve™i fi fii ?i
fiice, zice Domnul, Cel Atotputernic. ” Sunt
de împlinit condi™ii dacã e sã fim
binecuvânta™i ?i onora™i de Dumnezeu.
Trebuie sã ne despãr™im de lume ?i sã
refuzãm a atinge acele lucruri care ne-ar
înstrãina afec™iunile de Dumnezeu. Dumnezeu
are cea dintâi ?i cea mai de seamã cerin™ã
asupra poporului Sãu. Fixa™i-vã afec™iunile
asupra Lui ?i asupra lucrurilor cere?ti.
Cârceii vo?tri trebuie sã fie desfãcu™i de
pe toate lucrurile pãmânte?ti. Sunte™i
îndemna™i sã nu atinge™i lucrul necurat;
deoarece în atingerea aceasta voi în?ivã
ve™i ajunge necura™i. E imposibil ca voi sã
vã uni™i cu cei strica™i ?i totu?i sã
rãmâne™i cura™i. Ce legãturã este între
neprihãnire ?i fãrãdelege? Sau cum poate sã
stea împreunã lumina cu întunericul? Ce
în™elegerea poate sã fie între Hristos ?i
Belial? Dumnezeu ?i Hristos ?i oastea
cereascã ar vrea ca omul sã cunoascã faptul
cã dacã se une?te cu cei strica™i, se va
strica. S-au luat mãsuri ample ca sã putem
fi ridica™i din ™inuturile joase ale
pãmântului ?i afec™iunile noastre sã fie
prinse de Dumnezeu ?i de cele cere?ti. (RH,
2 ian. 1900)
1. 1-8. Exemplul altora - un îndemn la a
dãrui. Când anumi™i oameni au o vie dorin™ã
de a da ajutor acolo unde e nevoie de ajutor
pentru înaintarea lucrãrii lui Dumnezeu în
vreo ramurã oarecare, Domnul va da celor
consacra™i o inimã de a dãrui voios ca ?i
cum ar fi un privilegiu. Dumnezeu a mi?cat
pe ace?ti macedonieni, în marea lor sãrãcie,
sã dea cu mânã largã pentru ca exemplul lor
sã fie relatat, în felul acesta determinând
pe al™ii sã exercite acela?i duh de
binefacere. ?ncurajat de aceastã mi?care,
care dovedea lucrarea specialã a Duhului
Sfânt asupra inimii credincio?ilor, Pavel a
cerut lui Tit sã viziteze biserica din
Corint ?i sã termine colecta pe care ei o
plãnuiserã ?i pe care deja o începuserã. El
era doritor ca ei sã îndeplineascã aceea ce
fãgãduiserã prin harul lui Dumnezeu care
lucra asupra inimii lor. Pentru ca nu cumva
ei sã fie depã?i™i în dãrnicie de bisericile
macedoniene, relativ sãrace, Pavel nu numai
cã le-a scris, dar le ?i trimite pe Tit care
sã dea o mânã de ajutor la colectare.
Apostolul dorea foarte mult sã vadã în
credincio?i simetrie de caracter cre?tin. El
dorea ca ei sã dea dovadã de iubirea lor ?i
sã arate sinceritatea credin™ei lor. Ca
discipoli în deplinã credin™ã a adevãrului,
el dorea sã vadã în ei un sim™ viu al
obliga™iei lor ?i al rãspunderii lor fa™ã de
Dumnezeu pentru Evanghelie. El dorea ca ea
sã lucreze în ei ca putere a lui Dumnezeu ?i
ca ei sã dea mãrturie despre lucrarea ei
prin aducerea de roade spre onoarea lui
Dumnezeu. Ca ni?te cre?tini sub conducerea
lui Dumnezeu, ei trebuie sã-?i facã datoria
cu toatã sârguin™a… Pavel n-a dat o poruncã
fra™ilor corinteni. Dar el a pus înaintea
lor nevoia bisericii din Ierusalim ?i le-a
arãtat ce dãduserã al™ii care aveau avantaje
mai pu™ine ?i capacitate mai micã de cum
aveau corintenii. El prezenta exemplul
altora, pentru a-i determina sã dea. (MS 12,
1900)
2.
3.
4.
5.
6.Deserven™ii cultici sã înve™e dãrnicia.
Mai este o învã™ãturã în acest capitol
pentru cei care activeazã în lucrarea lui
Dumnezeu. Pavel zice: „Noi doar am rugat pe
Tit sã isprãveascã aceastã strângere de
ajutoare pe care o începuse”, adicã sã vã
facã sã fi™i peste mãsurã de boga™i în
virtutea dãrniciei. O rãspundere zace asupra
slujitorilor lui Hristos, aceea de a educa
bisericile sã fie darnice. Chiar ?i cei
sãraci urmeazã sã aibã un rol în aducerea
darurilor lui Dumnezeu. Ei trebuie sã fie
pãrta?i la harul lui Hristos în tãgãduirea
de sine pentru a ajuta pe cei a cãror nevoie
este mai presantã decât a lor proprie.
Pentru ce sã li se tãgãduiascã sfin™ilor
sãraci binecuvântarea de a da pentru a ajuta
pe aceia care sunt ?i mai sãraci ca ei? (MS
28, 1894)
7.
8.
9. 9. Sãrãcia lui Hristos o parte a marelui
Sãu sacrificiu. Apostolul îi cheamã sã
cerceteze exemplul lui Hristos. Comandantul
cerului S-a coborât la o via™ã de umilin™ã ?
i sãrãcie ca sã poatã sta alãturi de neamul
omenesc cãzut, pentru a reface chipul moral
al lui Dumnezeu în om. Domnul Isus a fost
gata sã Se facã sãrac, pentru ca prin
umilin™a Lui ?i prin moartea Sa pe cruce sã
poatã plãti pre™ul de rãscumpãrare pentru
noi. Fie cã suntem boga™i sau sãraci, nu
trebuie sã uitãm niciodatã cã sãrãcia lui
Hristos a fãcut parte din mo?tenirea sa în
natura omeneascã. Nu numai trãdarea Lui în
grãdinã sau agonia Lui de pe cruce a
constituit ispã?irea. Umilin™a din care
sãrãcia Lui alcãtuia o parte era cuprinsã în
marele Sãu sacrificiu. ?ntreaga serie de
întristãri care biciuiau natura omeneascã a
lui Hristos a purtat-o asupra sufletului Sãu
divin (MS 12, 1900) (Mat. 11,28; Fil. 2,5-
8). Pentru ce a venit Hristos ca un om
sãrac? Când a fost fãcut planul mântuirii,
s-a hotãrât sã nu Se arate asemenea
caracterului Sãu divin, deoarece atunci nu
s-ar fi putut asocia cu cei necãji™i ?i
suferinzi. El trebuia sã vinã ca un om
sãrac. El ar fi putut sã Se arate în armonie
cu pozi™ia Lui înãl™atã din cur™ile cere?ti,
dar nu, El trebuia sã ajungã la cele mai de
jos adâncimi ale suferin™ei ?i sãrãciei
omene?ti, pentru ca glasul Lui sã poatã fi
auzit de cei împovãra™i ?i dezamãgi™i,
pentru ca sã Se poatã descoperi sufletului
obosit ?i bolnav de pãcat ca Restauratorul,
dorin™a tuturor na™iunilor, Dãtãtorul de
odihnã. ?i acelora care tânjesc astãzi dupã
odihnã ?i pace, la fel ca ?i acelora care
ascultau cuvintele Lui în Iudea, El le zice:
„Veni™i la Mine, to™i cei osteni™i ?i
împovãra™i ?i Eu vã voi da odihnã. ” (MS 14,
1897) Sãrãcia lui Hristos puternicul
argument al lui Pavel. Acesta este
puternicul argument al apostolului. Nu e
porunca lui Pavel, ci a Domnului Isus
Hristos. Fiul lui Dumnezeu pãrãsise cãminul
Sãu ceresc cu bogã™iile, onoarea ?i gloria
lui ?i îmbrãcase divinitatea cu natura
corpului omenesc, nu pentru a trãi în
palatele regilor fãrã grijã sau muncã, ci
pentru a I Se da toate avantajele pe care le
dore?te cu foc în chip natural firea
omeneascã. ?n sfaturile cerului, El alesese
sã stea în rândurile celor sãraci ?i
apãsa™i, sã-?i ia partea Sa la un loc cu
lucrãtorii umili ?i sã înve™e meseria
pãrintelui Sãu pãmântesc care era aceea de
dulgher, de constructor. El a venit pe
pãmânt pentru a fi un reconstructor de
caracter ?i El a adus în toatã lucrarea Sa
de constructor perfec™iune pe care dorea sã
o aducã în caracterele pe care le transforma
prin puterea Sa divinã. Pavel prezintã
modelul sãu, idealul sãu. Hristos Se
consacrase unei vie™i de sãrãcie pentru ca
sã poatã deveni bogat în tezaur ceresc. El
le împrospãta amintirea despre sacrificiul
fãcut în favoarea lor. Hristos era comandant
în cur™ile cere?ti totu?i a luat locul cel
mai umil în lumea aceasta. El era bogat ?i
totu?i pentru noi El S-a fãcut sãrac. El nu
a pãrãsit bogã™iile spirituale; El abunda
totdeauna în darurile Duhului. Dar era din
pãrin™i sãraci. Lumea nu a vãzut niciodatã
pe Domnul bogat. (MS 98, 1899) Bogat în
realizãri. Hristos, Maiestatea cerului, S-a
fãcut sãrac, pentru ca prin sãrãcia Lui noi
sã putem fi fãcu™i boga™i. Nu boga™i numai
în înzestrãri, ci boga™i în realizãri.
Acestea sunt bogã™iile pe care Hristos dore?
te cu râvnã ca urma?ii Sãi sã le aibã. Când
adevãratul cãutãtor dupã adevãr cite?te
Cuvântul, ?i î?i deschide mintea pentru a
primi Cuvântul, el dore?te dupã adevãr cu
toatã inima sa. Iubirea, mila, duio?ia,
curtoazia, polite™ea cre?tinã, care vor fi
elementele din locuin™ele cere?ti pe care
Hristos a mers sã le pregãteascã pentru cei
care-L iubesc, iau în stãpânire sufletul
sãu. Scopul sãu este statornic. El e hotãrât
sã stea de partea neprihãnirii. Adevãrul ?i-
a gãsit intrarea la inimã ?i e sãdit acolo
de Duhul Sfânt, care este adevãrul. Când
adevãrul pune stãpânire pe inimã, omul dã
dovadã sigurã de acesta devenind un
ispravnic al harului lui Hristos. (MS 7,
1898)
10.
11.
12.Vezi E. G. White la Fapte 16,14.
13.
14.
15.
16. 16-18. 23. Tit cãlãtore?te la Corint.
Mãrturia lui Pavel a fost privitã ca având o
mare greutate din cauza multor descoperiri
pe care le primise. El cuno?tea mai bine
decât oricine altul necesitã™ile diferitelor
locuri. Dar Pavel nu era dispus sã-?i ia
rãspunderea pentru adunarea contribu™iei. El
contribuise în cea mai mare mãsurã ca sã se
înceapã strângerea ei, dar, pentru ca nu
cumva cineva sã gãseascã prilejul de a vorbi
de rãu, Tit ?i tovarã?ii sãi au fãcut
cãlãtoria la Corint; deoarece nu era cale
sigurã de a transporta bani pe vremea aceea.
(MS 101, 1906) 16-22. Pavel recomandã pe
Tit corintenilor. Tit avusese atâta succes
în adunarea de daruri în bisericile din
Macedonia încât Pavel a dorit ca el sã
viziteze Corintul ?i sã continue sã facã
aceea?i lucrare. Un alt frate, „a cãrui
laudã în Evanghelie este rãspânditã prin
toate bisericile” ?i încã unul, „a cãrui
râvnã am încercat-o de atâtea ori în multe
împrejurãri” au fost trimi?i sã înso™eascã
pe Tit. Pavel a scris o scrisoare
corintenilor recomandându-le pe fra™ii care
cu voie bunã întreprinseserã o sarcinã atât
de grea. ?n scrisoarea aceasta, el le
reaminte?te de un efort care fusese fãcut cu
un an mai înainte pentru a strânge
contribu™ie la Corint. (MS 101, 1906) Vezi
E. G. White la Rom. 12,17.
1.
2. Sã nu îngãdui™i ca motive egoiste sã vã
facã sã re™ine™i fondurile care sunt
necesare în câmpuri nelucrate. Când suntem
ispiti™i sã re™inem ceea ce e nevoie în
câmpuri strãine, sã studiem capitolele 8 ?i
9 din 2Corinteni ?i sã ne deprindem sã
stimulãm spiritul de dãrnicie care a fãcut
pe macedonieni sã fie gata sã dea, peste
puterea lor, pentru lucrarea care cerea
ajutorul lor. (MS 11, 1908) O mie de tor™e
aprinse. Aceia care ocupã pozi™ii de
influen™ã ?i rãspunderea în bisericã ar
trebui sã fie cei mai în frunte în lucrarea
lui Dumnezeu. Dacã ei se mi?cã fãrã tragere
de inimã, al™ii nu se vor mi?ca deloc. Dar
zelul lor va provoca pe foarte mul™i. Când
lumina lor arde strãlucitor, o mie de tor™e
vor fi aprinse la flacãra aceasta. (SW 5
aprilie 1904)
3.
4.
5.
6. 6 (1Tim. 6,19; Evrei 11,26): Cât de
strãlucitoare e coroana? Rãsplata, gloriile
cerului, revãrsate asupra biruitorilor, va
fi propor™ional cu gradul în care ei au
reprezentat caracterul lui Hristos fa™ã de
lume. „Cine seamãnã pu™in, pu™in va secera.
” Mul™umim lui Dumnezeu cã e privilegiul
nostru de a semãna pe pãmânt sãmân™ã a cãrei
recoltã va fi strânsã în ve?nicie. Coroana
vie™ii va strãluci sau va fi întunecoasã, va
scânteia de multe stele, sau va fi luminatã
de pu™ine pietre pre™ioase, potrivit cu
propria noastrã ac™iune. Zi dupã zi noi
putem a?eza o bunã temelie pentru viitor.
Prin lepãdarea de sine, prin exercitarea
spiritului misionar, prin îngrãmãdirea
tuturor faptelor bune cu putin™ã în via™a
noastrã, prin cãutarea de a reprezenta de a?
a fel pe Hristos în caracter încât sã câ?
tigãm multe suflete la adevãr vom avea
considera™ie fa™ã de recompensa rãsplãtirii.
Ne rãmâne sã umblãm în luminã, de a face tot
ce se poate mai mult din fiecare ocazie ?i
privilegiu, de a cre?te în har ?i în cunoa?
terea Domnului nostru Isus Hristos ?i în
felul acesta vom face lucrãrile lui Hristos
?i ne vom asigura o comoarã în ceruri. (RH,
29 ian. 1895)
7.Dând fãrã tragere de inimã înseamnã a-™i
bate joc de Dumnezeu. Ar fi mai bine sã nu
dãm deloc decât sã dãm fãrã tragere de
inimã; deoarece dacã contribuim din
mijloacele noastre când nu avem spiritul de
a da cu voie bunã, noi ne batem joc de
Dumnezeu. Sã re™inem cã avem de-a face cu
Cineva de care depindem pentru fiecare
binecuvântare, Cineva care cite?te fiecare
gând al inimii, fiecare scop al min™ii. (RH,
15 mai, 1900)
1.7. 8. Vezi E. G. White la Fapte 18,1-3.
2.
3.
4.Vezi E. G. White la 1Cor. 3,9.
5. 5 (Col. 3,10). Fiecare facultate sã
reflecte gândul lui Dumnezeu. A fost ceva
minunat ca Dumnezeu sã creeze pe om, sã-i
facã mintea. Slava lui Dumnezeu trebuie sã
fie descoperitã în crearea omului dupã
chipul lui Dumnezeu ?i în lucrarea Lui de
rãscumpãrare. Un suflet e mai de valoare
decât o lume. Dumnezeu a creat pe om pentru
ca fiecare facultate a sa sã poatã fi o
facultate a gândului divin. Domnul Isus
Hristos este autorul fiin™ei noastre ?i El
este ?i autorul rãscumpãrãrii noastre ?i
fiecare persoanã care va intra în ?mpãrã™ia
lui Dumnezeu î?i va forma un caracter care
este contra partea caracterului lui
Dumnezeu. Nu pot sãlã?lui cu Dumnezeu în
cerul sfânt decât numai cei care poartã
chipul Lui. Cei care urmeazã sã fie mântui™i
trebuie sã fie biruitori; ei trebuie sã fie
distin?i, cura™i, una cu Hristos.
(Scrisoarea 55, 1895) Dumnezeu este Autorul
oricãrui gând nobil. Vor lua oare în
considera™ie bãrba™ii ?i femeile modul cum
prive?te Dumnezeu fãpturile pe care El le-a
fãcut? El a alcãtuit mintea omului. Noi nu
avem un gând nobil care sã nu vinã de la El.
El cunoa?te toate lucrãrile tainice ale
min™ii omului, cãci nu a fãcut-o El?
Dumnezeu vede cã pãcatul a ticãlo?it ?i a
degradat pe om, dar El prive?te cu milã ?i
compãtimire la el; deoarece vede cã Satana
îl are în puterea sa. (MS 56, 1899) Puterea
intelectului. Intelectul înnobilat,
purificat, îndreptat cãtre cer, este puterea
universalã pentru zidirea ?mpãrã™iei lui
Dumnezeu. intelectul pervertit are exact
influen™a opusã; el este o stricare a
puterii umane datã în încredin™are spre a fi
multiplicatã într-o ostenealã zeloasã pentru
a face bine. El în?ealã ?i distruge.
Dumnezeu a dat înzestrãri îndestulãtoare
pentru a face pe oameni capabili ?i
în™elep™i sã ducã mai departe ?i sã
reprezinte cu putere ?i îndurare lucrãrile
minunate ale Domnului fa™ã de to™i cei care
?l iubesc ?i ascultã de poruncile Lui. (MS
63, 1900) Predatã cui? Satana nu poate sã
atingã mintea sau intelectul decât dacã i-o
predãm noi. (MS 17, 1893) Diavolul va
folosi mintea voastrã dacã i-o da™i lui. MS
2, 1893)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. Judecarea nu e o prerogativ ã a omului.
Capitolul 11 din 2Corinteni con™ine multã
învã™ãturã. El ne descoperã cã oameni care
sunt înclina™i sã vadã lucrurile cu ochi
omenesc, pot face gre?eli foarte grave dacã
se angajeazã într-o lucrare pe care Dumnezeu
nu le-a dat-o, ci a condamnat-o. Lucrarea
aceasta este de a critica, de a se urca pe
scaunul de judecatã ?i de a rosti sentin™ã.
Cât de mult mai bine ar fi pentru propã?irea
spiritualã a unora ca ace?tia de a privi
bine la propriile lor lipsuri ?i defecte de
caracter prinre-o cercetare veghetoare a
propriilor lor inimi, de a încerca sã
îndepãrteze de la ei bârna gãsirii de gre?
eli, a bãnuielilor rele, a vorbirii de rãu a
ducerii de mãrturii mincinoase, a urii ?i a
acuzãrii fra™ilor. (MS 142, 1897) 14 (Mat.
24,24; Ioan 10,4; Vezi E. G. White la Ef.
6,10-12). ?ntâmpinarea în?elãciunii
culminante a lui Satana. Satana a venit ca
un înger de luminã în pustiia ispitirii
pentru a în?ela pe Hristos, ?i el nu vine la
om într-o înfã™i?are hidoasã a?a cum e
uneori reprezentat, ci ca un înger de
luminã. El va veni personificând pe Isus
Hristos, fãcând minuni mari ?i oamenii vor
cãdea înaintea lui ?i i se vor închina lui
ca lui Isus Hristos. Ni se va porunci sã ne
închinãm acestei fiin™ei, pe care lumea o va
proslãvi ca fiind Hristos. Ce trebuie sã
facem? Sã le spunem cã Hristos ne-a
avertizat cu privire la un astfel de
vrãjma?, care e cel mai rãu inamic al
omului, ?i care totu?i pretinde cã e
Dumnezeu ?i cã atunci când Hristos ??i va
face apari™ia, aceasta va fi cu putere ?i cu
slavã multã, înso™it de zece mii de ori zece
mii de îngeri ?i mii de mii, ?i cã atunci
cândva veni, ?i vom cunoa?te glasul. (RH, 18
dec. 1888) (Mat. 7,15; 2Tes. 2,7-12). O
probã ce nu dã gre?. Satana s-a coborât în
aceste zile de pe urmã pentru a lucra cu
toatã în?elãciunea nedreptã™ii în aceia care
pier. Maiestatea lui satanicã sãvâr?e?te
minuni în fa™a profetului mincinos, în fa™a
oamenilor, pretinzând cã el este cu adevãrat
Hristos ?nsu?i. Satana dã puterea sa acelora
care îl ajutã în în?elãciunile lui, de aceea
aceia care pretind a avea marea putere a lui
Dumnezeu pot fi deosebi™i numai prin marele
detector, Legea lui Dumnezeu. Domnul ne
spune cã dacã ar fi cu putin™ã el ar în?ela
chiar ?i pe cei ale?i. ?mbrãcãmintea din
piei de oaie pare atât de realã, atât de
autenticã, încât lupul poate fi deosebit
numai când mergem la marele standard moral
al lui Dumnezeu ?i acolo sã aflãm cã ei sunt
cãlcãtori ai Legii lui Iehova. (RH, 25 aug.
1885) Pregãtirea pentru actul final. Lumea
aceasta este un teatru. Actorii, locuitorii
lumii, se pregãtesc sã-?i îndeplineascã
rolul în ultima mare dramã. Dumnezeu este
pierdut din vedere. Nu e unitate de scop,
decât în aceea cã partidele de oameni se
confedereazã pentru a-?i realiza scopurile.
Dumnezeu prive?te la toate acestea.
Scopurile Sale cu privire la supu?ii sãi
rebeli vor fi împlinite. Lumea nu a fost
predatã în mâinile oamenilor, de?i Dumnezeu
îngãduie elementelor de confuzie ?i
dezordine sã predomine pentru un timp. O
putere de jos lucreazã pentru a aduce la
realizare ultimele mari scene ale dramei.
Satana venind ca Hristos ?i lucrând cu toatã
puterea de în?elãciune a nedreptã™ii în cei
care se asociazã în societã™i secrete. Aceia
care cedeazã pasiunii de confederare aduc la
îndeplinire planurile vrãjma?ului. Cauza va
fi urmatã de efect. (Scrisoarea 141, 1902)
(Ef. 6,10-12). Vigilen™ã stãruitoare cerutã.
(Ef. 6,10-12). Oricine s-a înscris sub
steagul stropit cu sânge al lui Hristos a
intrat într-o luptã care cere o vigilen™ã
stãruitoare. Satana e hotãrât sã ducã lupta
pânã la capãt. Venind ca un înger de luminã,
pretinzând cã e Hristos, el va în?ela lumea.
Dar triumful lui va fi scurt. Nici o furtunã
?i nici o vijelie nu poate sã clinteascã pe
cei care ?i-au înfipt picioarele pe
principiile adevãrului ve?nic. Ei vor fi în
stare sã reziste în acest timp de apostazie
aproape generalã. ( MS 74, 1903) 15. Vezi E.
G. White la Mat. 7,21-23.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23. 23-30. Curajul neînfrânt al lui Pavel.
Lua™i curaj din experien™a apostolului
Pavel. El a trecut prin multe încercãri. A
fost lucrãtor neobosit ?i a cãlãtorit fãrã
încetare, uneori prin ™inuturi neprimitoare,
uneori pe apã, în furtunã ?i vijelie. Soarta
lui a fost cu mult mai grea decât a noastrã,
deoarece cãlãtoria pe atunci nu avea
înlesnirile pe care le are acum. Dar Pavel
nu a îngãduit ca ceva sã-l împiedice de la
lucrarea sa. (Scrisoarea 107, 1904)
1. 1 (Fil. 3,8). Pavel învã™at de Duhul
Sfânt. Apostolul Pavel care primise multe
descoperiri de la Domnul a dat piept cu
dificultã™i din diferite surse ?i în
mijlocul tuturor conflictelor ?i
descurajãrilor sale el nu ?i-a pierdut
încrederea, confiden™a sa în Dumnezeu. Sub
deosebita purtare de grijã a Duhului Sfânt,
judecata lui a fost purificatã, înnobilatã,
înãl™atã, sfin™itã. Nãscocirile fiin™elor
omene?ti ?i ale vrãjma?ului împotriva lui
erau pentru el mijloace de disciplinã ?i
educa™ie, ?i el declarã cã în felul acesta a
câ?tigat cuno?tin™ã cât se poate de
excelentã, din cauzã cã fãcea din Domnul
Isus sprijinul sãu. „Ba încã ?i acum”,
declarã el, „privesc toate aceste lucruri ca
o pierdere fa™ã de pre™ul nespus de mare al
cunoa?terii lui Hristos Isus, Domnul meu. ”
Cât de mult îmbogã™e?te Evanghelia aceasta
grãdina sufletului, fãcând-o în stare sã
producã fructe extrem de pre™ioase!
(Scrisoarea 127, 1903) 1-4. Predica lui
Pavel cu putere. Prin Pavel, Dumnezeu a dat
multe învã™ãturi minunate pentru instruirea
noastrã. ?n viziunile sale, Pavel a vãzut
multe lucruri care nu erau legal ca un om sã
le exprime. Dar multe alte lucruri pe care
el le-a vãzut în cur™ile cere?ti au fost
™esute în învã™ãturile sale. Adevãrul pornea
de pe buzele sale ca o sabie ascu™itã cu
douã tãi?uri. Impresiile fãcute asupra
min™ii sale de Duhul Sfânt, erau puternice ?
i vii, ?i ele au fost prezentate poporului
într-un fel pe care nimeni altul nu ar fi
putut sã le prezente. Pavel vorbea ca o
demonstrare a Duhului ?i vorbea cu putere.
(Scrisoarea 105, 1901) (1Cor. 9,27). Pavel
a rãmas umil. Apostolul Pavel fusese foarte
mult onorat de Dumnezeu, fiind luat în
sfântã viziune în al treilea cer, unde a
privit la scene a cãror slavã n-ar fi putut
sã fie descoperite celor muritori. Totu?i,
toate acestea nu l-au dus la mândrie ?i
încredere de sine. El ?i-a dat seama de
importan™a vegherii stãruitoare, a lepãdãrii
de sine, ?i declarã lãmurit: „Mã port aspru
cu trupul meu, ?i-l ™in în stãpânire, ca nu
cumva, dupã ce am propovãduit altora, sã fiu
eu însumi lepãdat. ” (RH, 3 mai 1881) (Fil.
3,12; 1Tim. 1,15). Pavel avea o foarte
smeritã pãrere despre propria sa înaintare
în via™a cre?tinã. El zice: „Nu cã am ?i câ?
tigat premiul sau cã am ?i ajuns desãvâr?it.
” El vorbe?te despre sine ca fiind cel
dintâi dintre pãcãto?i. ?i cu toate acestea,
Pavel fusese foarte mult onorat de Domnul.
El fusese luat în viziune pânã la al treilea
cer, ?i acolo primise descoperiri ale slavei
divine pe care el nu putea sã fie autorizat
sã le facã cunoscut. (RH, 3 mai, 1883)
(Rom. 16,25; Ef. 3,8. 9; Col. 1,26). Taine
ascunse descoperite. Taine care fuseserã
ascunse de veacuri i-au fost descoperite lui
Pavel ?i atât de mult cât putea suporta din
lucrãrile lui Dumnezeu ?i din procedeele Lui
cu min™ile oamenilor, i-au fost fãcute
cunoscut. Domnul a spus lui Pavel cã trebuie
sã predice la neamuri bogã™iile de nepãtruns
ale lui Hristos. Lumina trebuia sã fie dusã
neamurilor. Aceasta era o tainã care fusese
ascunsã de veacuri. (ST, 30 ian. 1912)
2.
3.
4. 4 (2Corinteni 4,17. 18). Gloriile cerului
de nedescris. Pavel a avut o vedenie a
cerului ?i vorbind despre gloriile de acolo,
cel mai bun lucru pe care-l putea face era
sã nu încerce a le descrie. El ne spune cã
ceea ce ochiul n-a vãzut, urechea n-a auzit
?i nu s-a urcat la inima omului, a?a erau
lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregãtit
pentru cei care-L iubesc. A?a cã vã pute™i
for™a imagina™ia, pute™i sã încerca™i cât vã
™in puterile sã lua™i în considera™ie povara
ve?nicã de slavã, ?i totu?i sim™urile
noastre mãrginite, le?inate ?i obosite de
efort, nu pot pricepe, cãci dincolo de
aceasta este un infinit. Se cere toatã ve?
nicia pentru a dezvãlui gloriile ?i pentru a
scoate la ivealã comorile Cuvântului lui
Dumnezeu. (MS 13, 1888)
5.
6.
7. 7-9 (Vezi E. G. White la Fapte 9,8. 9).
Suferin™a lui Pavel nu a fost îndepãrtatã.
Pavel avea o suferin™ã corporalã; vederea
lui era slabã. El a gândit cã prin rugãciune
stãruitoare dificultatea ar putea fi
îndepãrtatã. Dar Domnul avea scopul Sãu, ?i
i-a spus lui Pavel: Nu-Mi mai spune despre
aceasta. Harul Meu e deajuns. El te face sã
supor™i infirmitatea. (Scrisoarea 207, 1899)
Impedimente chinuitoare în lucrarea lui
Pavel. O triste™e profundã încã mai apãsa
asupra min™ii ?i inimii lui Pavel din cauza
temerilor lui cu privire la biserica din
Corint. Pe când era la Filipi, a început a
doua lui epistolã cãtre ei, deoarece ei
atârnau ca o povarã grea pe sufletul lui.
Deprimarea sufleteascã de care suferea
apostolul era însã de atribuit în mare
mãsurã infirmitã™ilor corporale, care îl
fãceau foarte nelini?tit când nu era angajat
în serviciu activ. Dar când lucra pentru
salvarea de suflete, se ridica mai pe sus de
debilitatea fizicã. El socotea cã boala de
care suferea era un impediment teribil
pentru el în marea lui lucrare, ?i de
repetate ori a rugat pe Domnul sã-l
izbãveascã. Dumnezeu nu a gãsit de cuviin™ã
sã-i rãspundã în privin™a acesta, de?i i-a
dat asigurarea cã harul divin va fi
îndestulãtor pentru el. (LP 175, 176)
1.
2.
3.
4.
5. 5 (2Corinteni 2,11). Micile pene ale lui
Satana. Aceia care nu au timp sã dea aten™ie
propriilor lor suflete, de a se cerceta pe
sine zilnic spre a vedea dacã sunt în
dragostea lui Dumnezeu, ?i sã se a?eze pe
calea luminii, vor avea timp de dat
sugestiilor lui Satana ?i realizãrii
planurilor lui. Satana se va vârî prin pene
mici, care se îngroa?ã pe mãsurã ce î?i fac
loc. Inven™iile în?elãtoare ale lui Satana
vor fi introduse în lucrarea specialã pentru
acest timp a lui Dumnezeu. (MS 16, 1890)
1.
2.
3.
4.
5.
6. 6. 7. Necazuri în Galatia. Aproape în
fiecare bisericã erau unii membri care erau
iudei din na?tere. La ace?ti converti™i
învã™ãtorii iudei aflau o bunã primire, ?i
prin ei au izbutit sã se introducã în
biserici. Era cu neputin™ã ca prin argumente
biblice sã se rãstoarne doctrinele predate
de Pavel, de aceea ei recurgeau la mãsurile
cele mai lipsite de scrupule pentru a
contracara influen™a lui ?i pentru a-i slãbi
autoritatea. Ei declarau cã el nu fusese
ucenic al lui Isus, ?i nu primise nici o
însãrcinare de la El; ?i totu?i î?i luase
îndrãzneala sã înve™e doctrine direct opuse
celor sus™inute de Petru, Iacov ?i de
ceilal™i apostoli. ?n felul acesta, emisarii
iudaismului izbutiserã sã înstrãineze pe
mul™i din converti™ii cre?tini de la
învã™ãtorul lor în Evanghelie. Dupã ce câ?
tigaserã punctul acesta, i-au convins sã se
reîntoarcã la ™inerea legii ceremoniale, ca
fiind cu totul trebuincioasã pentru
mântuire. Credin™a în Hristos ?i ascultarea
de Legea Celor Zece Porunci, erau privite ca
de importan™ã minorã. Dezbinarea, erezia ?i
senzalismul au câ?tigat repede teren printre
credincio?ii din Galatia. Sufletul lui
Pavel a fost agitat când a vãzut relele care
amenin™au sã distrugã bisericile. El de
îndatã a scris galatenilor, demascând
teoriile lor false, ?i mustrând cu multã
severitate pe cei care se depãrtaserã de la
credin™ã. (LP 188, 189)
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.18. Vezi E-G. White la Fapte 9,25-27.
1. 1-10 (Fapte 15,4-29). ?n™elepciunea lui
Pavel. Pavel… descrie vizita pe care o
fãcuse la Ierusalim pentru a ob™ine o
reglementare chiar a problemelor care acum
agitau bisericile din Galatia, cu privire la
faptul dacã neamurile urmau sã se supunã
circumciziei ?i sã ™inã legea ceremonialã.
Acesta era singurul caz în care el se
adresase judecã™ii altor apostoli ca fiind
superioare celei a sa. El a cãutat mai întâi
o întrevedere particularã, în care a expus
problema cu toate implica™iile ei înaintea
apostolilor frunta?i: Petru, Iacov ?i Ioan.
Cu în™elepciune departe vãzãtoare, el a
dedus cã dacã ace?ti bãrba™i puteau sã fie
fãcu™i sã ia o pozi™ie dreaptã, totul avea
sã fie câ?tigat. Dacã ar fi prezentat
chestiunea înaintea întregului consiliu, ar
fi avut loc o împãr™ire de sentimente.
Puternica prejudecatã deja trezitã din cauzã
cã el nu impunea neamurilor circumcizia, ar
fi determinat pe mul™i sã ia pozi™ie
împotriva lui. ?n felul acesta scopul
vizitei lui ar fi fost dejucat, ?i
utilitatea lui mult prejudiciatã. Dar cei
trei apostoli frunta?i, contra cãrora nu
exista o astfel de prejudecatã, fiind ei în?
i?i câ?tiga™i de adevãrata pozi™ie, au adus
problema înaintea conciliului ?i a câ?tigat
de la to™i o unitate de vederi în decizia de
a lãsa neamurile sã fie libere de
obliga™iile legii ceremoniale. (LP 192, 193)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11. 12 (Iacov 1,8; Vezi E. G. White la
Fapte 21,20-26). Când oamenii puternici se
clatinã. Chiar ?i cei mai buni oameni, dacã
sunt lãsa™i pe seama lor, vor face gre?eli
grave. Cu cât sunt puse mai multe rãspunderi
asupra unui om, cu cât pozi™ia lui de a
dicta ?i conduce e mai înaltã, cu atât mai
sigur e cã va face rele în pervertirea
min™ilor ?i inimilor dacã nu urmeazã cu
multã grijã calea Domnului. La Antiohia,
Petru a dat gre? în ce prive?te principiile
integritã™ii. Pavel a trebuit sã se
împotriveascã fa™ã cãtre fa™ã la influen™a
lui dãunãtoare. Lucrul acesta e relatat
pentru ca al™ii sã poatã trage folos din el,
?i pentru cã învã™ãtura sã poatã fi o
avertizare solemnã pentru oameni din locuri
înalte, pentru ca ei sã nu dea gre? în ce
prive?te integritatea , ci sã se ™inã strâns
de principii. Dupã toate gre?elile lui
Petru, dupã cãderea ?i restatornicirea lui,
dupã îndelungatul triumf de slujire, dupã
cuno?tin™a lui intimã cu Hristos, dupã
cunoa?terea din partea lui a practicãrii
principiului curat ?i sincer din partea lui
Hristos, dupã toatã învã™ãtura pe care o
primise, toate darurile ?i cuno?tin™a ?i
marea influen™ã în predicarea ?i învã™ãtura
Cuvântului, nu e curios ca el sã se prefacã
?i sã evite principiile Evangheliei, din
teamã de om, sau pentru a-i câ?tiga stima?
Nu e curios ca el sã oscileze ?i sã fie cu
douã fe™e în pozi™ia sa? Fie ca Dumnezeu sã
dea fiecãrui om un sim™ãmânt al propriei
sale neajustãri pentru a-?i cârmui vasul
drept ?i sigur în port. Harul lui Hristos
este esen™ial în fiecare zi. Numai harul Lui
cel fãrã seamãn poate feri piciorul nostru
de cãdere. (MS 122, 1897)
12.
13.
14.
15.
16. 16 (Galateni 3,10-13. 24; Rom. 3,19-28;
5,1). Nu e loc pentru îmul™umire de sine.
Suntem îndreptã™i™i prin credin™ã. Sufletul
care în™elege sensul acestor cuvinte nu va
fi niciodatã mul™umit de sine însu?i. Noi nu
suntem în noi în?ine cei mai capabili sã
gândim ceva despre noi. Duhul Sfânt este
eficacitatea noastrã în lucrarea de
construire a caracterului, în formarea de
caractere dupã chipul divin. Când ne socotim
în stare de a ne modela propria noastrã
experien™ã, facem o mare gre?ealã. Niciodatã
nu putem prin noi în?ine sã câ?tigãm
biruin™a asupra ispitei. Dar aceia care au
adevãratã credin™ã în Hristos vor fi
prelucra™i de Duhul Sfânt. Sufletul în a
cãrui inimã credin™a sãlã?luie?te va cre?te
pentru a ajunge un templu frumos pentru
Domnul. El e îndrumat de harul lui Hristos.
Exact în pozi™ia în care depinde de
învã™ãtura Duhului Sfânt, el va cre?te. (MS
8, 1900)
17.
18.
19.
20. 20 (Fil. 1,21; Col. 3,3; Vezi E. G.
White la Apoc. 3,1). Cea mai mare lucrare
din lume. Tot ce e bun în bãrba™i ?i femei
este roada lucrãrii Duhului Sfânt. Duhul ne
înva™ã sã dãm pe fa™ã neprihãnire în via™a
noastrã. Lucrarea cea mai mare care poate fi
fãcutã în lumea noastrã este de a proslãvi
pe Dumnezeu trãind caracterul lui Hristos.
Dumnezeu va face desãvâr?i™i numai pe cei
care vor muri fa™ã de sine. Aceia care sunt
dispu?i sã facã aceasta, pot sã zicã:
„Trãiesc, dar nu mai trãiesc eu, ci Hristos
trãie?te în mine. ” (MS 16, 1900)
1.
2.
3.
4.
5.
6. 6-9. Vezi E. G. White la Rom. 8,15.
7.
8.Vezi E. G. White la Gen. 12,2. 3; Fapte
15,11.
9.
10. 10-13. Vezi E. G. White la Galateni
2,16; Rom. 3,19. 28.
11.
12.
13.vezi E. G. White la 2Cor. 3,7-18; Evrei
13,11-13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.Vezi E. G. White la 2Cor. 3,7-11.
20.
21.
22.
23.
24. 24 (Galateni 2,16; Rom. 3,19-28). Legea
aratã cãtre Hristos. Legea nu are putere de
a ierta pe cãlcãtorul ei, ci îl îndreaptã la
Isus Hristos, care-i spune: ?™i voi lua
pãcatul ?i-l voi purta Eu ?nsumi, dacã Mã
vei primi ca Loc™iitorul tãu ?i ca garant al
tãu. Revino la ascultarea ta, ?i-™i voi
atribui neprihãnirea Mea. (RH, 7 mai, 1901)
Care Lege este pedagogul? Sunt întrebatã cu
privire la legea din Galateni. Care lege
este pedagogul care sã ne aducã la Hristos?
Rãspund: Atât codul ceremonial, cât ?i cel
moral al Celor Zece Porunci. Hristos era
temelia întregii economii iudaice. Moartea
lui Abel a fost ca o consecin™ã a refuzului
lui Cain de a accepta planul lui Dumnezeu în
?coala ascultãrii de a fi mântuit prin
sângele lui Isus Hristos, preînchipuit prin
jertfele ce arãtau la Hristos. Cain a
refuzat vãrsarea de sânge, care simboliza
sângele lui Hristos care urma sã fie vãrsat
pentru lume. ?ntreaga ceremonie fusese
pregãtitã de Dumnezeu, ?i Hristos a devenit
temelia întregului sistem. Acesta este
începutul lucrãrii lui ca pedagog care sã
aducã instrumentele omene?ti pãcãtoase la o
cercetare a lui Hristos. To™i cei care
slujeau în legãturã cu sanctuarul erau
educa™i fãrã încetare cu privire la
interven™ia lui Hristos în favoarea neamului
omenesc. Serviciul acesta era inten™ionat sã
creeze în fiecare inimã iubire pentru Legea
lui Dumnezeu, care este Legea împãrã™iei
Sale. Jertfa oferitã urma sã fie o
învã™ãturã intuitivã cu privire la iubirea
descoperitã în Hristos - victima în
suferin™ã ?i care murea, care a luat asupra
Sa pãcatul de care era vinovat omul, fiin™a
nevinovatã fãcutã pãcat pentru noi. ?n
contemplarea acestei mare teme a mântuirii,
vedem lucrarea lui Hristos. Nu numai darul
fãgãduit al Duhului, dar ?i natura ?i
caracterul acestui sacrificiu ?i a acestei
mijlociri un subiect care ar trebui sã dea
loc în inimile noastre la gânduri înalte,
sacre, alese cu privire la Legea lui
Dumnezeu, care manifestã cererile ei fa™ã de
fiecare fiin™ã omeneascã. Cãlcarea acestei
Legi în actul mãrunt al mâncãrii din pomul
oprit, a adus asupra omului ?i asupra
pãmântului consecin™a neascultãrii fa™ã de
sfânta Lege a lui Dumnezeu. natura
mijlocirii ar trebui sã facã totdeauna pe om
sã se teamã de a face ?i cel mai mic act de
neascultare fa™ã de cerin™ele lui Dumnezeu.
Ar trebui sã fie o clarã în™elegere a ceea
ce constituie pãcat, ?i noi ar trebui sã
evitãm ?i cea mai micã apropiere de depã?
irea hotarelor dintre ascultare ?i
neascultare. Dumnezeu ar vrea ca fiecare
membru al crea™iunii Sale sã în™eleagã marea
lucrare a Fiului nemãrginit al lui Dumnezeu
în faptul cã ?I-a dat via™a pentru mântuirea
lumii. „Vede™i ce dragoste ne-a arãtat
Tatãl; sã ne numim copii ai lui Dumnezeu! ?i
suntem. Lumea nu ne cunoa?te, pentru cã nu
L-a cunoscut nici pe El. ” Când vede în
Hristos întruparea iubirii ?i bunãtã™ii
nemãrginite ?i dezinteresate, se treze?te în
inima pãcãtosului o dispozi™ie mul™umitoare
de a urma pe Domnul Hristos acolo unde ne
îndreaptã El. (MS 87, 1900) ?n deosebi
Legea moralã. „Legea ne-a fost îndrumãtorul
nostru spre Hristos, ca sã fim socoti™i
neprihãni™i prin credin™ã. ” ?n textul
acesta, Duhul Sfânt prin apostolul vorbe?te
anume de Legea Moralã. Legea ne descoperã
pãcatul ?i ne face sã ne sim™im nevoia de
Hristos, ?i sã alergãm la El pentru iertare
?i pace prin exercitarea pocãin™ei fa™ã de
Dumnezeu ?i credin™ei fa™ã de Domnul nostru
Isus Hristos… Legea Celor Zece Porunci n-ar
trebui sã fie privitã atât de mult din
latura prohibitivã, cât ?i din latura
îndurãrii. Opreli?tile ei sunt garan™ia
sigurã a fericirii în ascultare. Când e
primitã în Hristos, ea lucreazã în noi
curã™ia de caracter care ne va aduce bucurie
în decursul veacurilor ve?nice. Pentru cel
ascultãtor ea este un zid de ocrotire.
Admirãm în ea bunãtatea lui Dumnezeu, care
prin revelarea fa™ã de oameni a principiului
imutabil al neprihãnirii cautã sã-i
ocroteascã de relele care vin pe urma
cãlcãrii de lege. Nu trebuie sã privim pe
Dumnezeu ca a?teptând sã pedepseascã pe
pãcãtos pentru pãcatul lui. Pãcatul aduce
pedeapsa asupra sa. Propriile lui fapte
declan?eazã o suitã de împrejurãri care aduc
rezultat sigur. Fiecare act de cãlcare a
Legii ac™ioneazã asupra pãcãtosului, sãvâr?
e?te asupra lui o schimbare de caracter, ?i
face ca mai u?or sã calce din nou legea.
Alegând sã pãcãtuiascã, oamenii se despart
de Dumnezeu, se desfac de canalul
binecuvântãrii, ?i rezultatul sigur e ruina
?i moartea. Legea este o expresie a ideii
lui Dumnezeu. Când o primim în Hristos ea
devine ideea noastrã. Ea ne înal™ã deasupra
dorin™elor ?i tendin™elor naturale mai pe
sus de ispitele care duc la pãcat. (MS 23 a,
1896) Legãtura celor douã legi. Nu e atât
de esen™ial de a în™elege amãnuntele precise
cu privire la legãtura celor douã legi. E de
mai mare însemnãtate ca noi sã ?tim dacã
încãlcãm Legea lui Dumnezeu, dacã ne aflãm
în ascultare sau în neascultare înaintea
sfintelor precepte. (Scrisoarea 165, 1901)
25.
26. 24-26 (Galateni 6,14; 1Ioan 3,4).
Hristos, unicul remediu. Când mintea e
atrasã la crucea de pe Golgota, Domnul
Hristos, printr-o vedere nedesãvâr?itã este
vãzut pe crucea ru?inoasã. Pentru ce a murit
El? Ca urmare a pãcatului. Ce este pãcatul?
Cãlcarea Legii. Atunci ochii sunt deschi?i
pentru a vedea caracterul pãcatului. Legea e
cãlcatã dar nu poate ierta pe cãlcãtorul ei.
Ea e pedagogul nostru, osândind la pedeapsã.
Unde este remediul? Legea ne îndreaptã la
Hristos, care a atârnat pe cruce ca sã poatã
fi în stare sã dea neprihãnirea Sa omului
pãcãtos ?i cãzut ?i în felul acesta, sã
înfã™i?eze pe oameni Tatãlui Sãu în care
caracterul Sãu cel neprihãnit. (MS 50, 1900)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.Vezi E. G. White la Rom. 8,17.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24. 24-31. Vezi E. G. White la Rom. 8,15-21.
1. 1. Vezi E. G. White la Rom. 8,15-21. 1.
2 (1Cor. 1,10-13). Controversa cu privire la
circumcizie. De asemenea, începeau sã se
iveascã partide datoritã învã™ãtorilor
iudaizan™i care sus™ineau cã converti™ii la
cre?tinism trebuia sã ™inã legea ceremonialã
în materie de circumciziune. Ei sus™ineau
faptul cã Israelul originar erau copiii
slãvi™i ?i privilegia™i ai lui Avraam, ?i
erau îndreptã™i™i la toate fãgãduin™ele
fãcute lui. Ei gândeau în mod sincer cã
luând aceastã pozi™ie de mijloc între iudeu
?i cre?tin, avea sã izbuteascã sã înlãture
antipatia care fãcea cre?tinismul sã fie
privit cu neplãcere ?i ar fi adunat astfel
un mare numãr de iudei. Ei î?i îndreptã™eau
pozi™ia, care era în opozi™ie cu aceea a lui
Pavel, arãtând cã drumul urmat de apostol,
în primirea neamurilor în bisericã fãrã
circumciziune, împiedica pe mai mul™i iudei
de a accepta credin™a decât erau cei primi™i
dintre neamuri. ?n felul acesta, ei î?i
scuzau opozi™ia la rezultatele calmelor
deliberãri ale slujitorilor recunoscu™i ai
lui Dumnezeu. Ei refuzau sã admit cã
lucrarea lui Hristos îmbrã™i?a lumea
întreagã. Ei pretindeau cã El era
Mântuitorul numai al evreilor, de aceea
sus™ineau cã neamurile trebuie sã primeascã
circumciziunea înainte de a fi admi?i la
privilegiile bisericii lui Hristos. Dupã
decizia consiliului din Ierusalim cu privire
la problema aceasta, mul™i erau încã de
pãrerea aceasta, dar nu ?i-au împins atunci
opozi™ia mai departe. Cu prilejul acela,
consiliul decisese ca cei converti™ii din
biserica iudaicã sã poatã ™ine rânduielile
legii mozaice dacã ei alegeau sã facã a?a,
în timp ce acele rânduieli nu trebuia sã fie
fãcute obligatorii pentru converti™ii dintre
neamuri. Clasa potrivnicã s-a folosit acum
de aceasta, pentru a impune o distinc™ie
între cei care ™in legea ceremonialã ?i cei
care nu o ™in, sus™inând cã ultimii erau mai
departe de Dumnezeu decât cei dintâi.
Indignarea lui Pavel fusese stârnitã. Glasul
lui s-a ridicat în asprã mustrare: „Dacã vã
ve™i tãia împrejur, Hristos nu vã va servi
la nimic. ” Partida care sus™inea cã el,
cre?tinismul, era lipsit de valoare fãrã
circumciziune, s-a ridicat împotriva
apostolului, ?i el a trebuit sã dea piept cu
ei în fiecare bisericã pe care o întemeiase
sau vizitase: în Ierusalim, Antiohia,
Galatia, Corint, Efes ?i Roma. Dumnezeu îl
zorea la marea lucrare de predicare a lui
Hristos ?i El rãstignit; circumciziunea sau
necircumciziunea nu însemna nimic. Partida
iudaizantã privea la Pavel ca la un
apostaziat, pornit sã dãrâme zidul
despãr™itor pe care Dumnezeu îl înfiin™ase
între israeli™ii ?i lume. Ei vizitau fiecare
bisericã pe care el o organizase, creând
dezbinãri. Sus™inând cã scopul ar scuza
mijloacele, rãspândeau acuza™ii mincinoase
împotriva apostolului ?i se strãduiau sã-l
compromitã. Când Pavel, vizitând bisericile,
venea dupã ace?ti potrivnici zelo?i ?i
lipsi™i de scrupule, întâlnea pe mul™i care
îl priveau cu neîncredere ?i unii chiar
dispre™uiau lucrarea lui. Aceste dezbinãri
cu privire la legea ceremonialã ?i la
meritele relative ale diferi™ilor slujitori
care învã™au doctrina lui Hristos, au
pricinuit apostolului multã îngrijorare ?i
multã muncã grea. (1Cor. 1,10-13) (LP 121,
122)
2.
3.
4.
5.
6. 6 (Fil. 2,12; 1Tim. 6,12; Tit 2,14; Iacov
2,14-20; 1Petru 1,22; Apoc. 2,2; Vezi E. G.
White la Tit 1,9-11). Religia biblicã
înseamnã muncã neîntreruptã. Credin™a
autenticã totdeauna lucreazã din iubire.
Când privi™i Golgota nu e pentru a vã lini?
ti sufletul de neîndeplinirea datoriei, nu e
pentru a vã pregãti pentru somn, ci pentru a
crea credin™ã în Isus, credin™ã care va
lucra, curã™ind sufletul de noroiul
egoismului. Când ne prindem de Hristos, prin
credin™ã, lucrarea noastrã abia a început.
Fiecare om are deprinderi stricate ?i
pãcãtoase care trebuie sã fie biruite prin
luptã viguroasã. Fiecãrui suflet i se cere
sã lupte lupta credin™ei. Dacã cineva este
un urma? la lui Hristos, nu poate fi
necinstit în afaceri, el nu poate fi aspru
la inimã, lipsit de simpatie. El nu poate fi
trivial în vorbirea sa. El nu poate fi
arogant ?i nici nu poate fi aspru în
cuvinte, ?i sã cenzureze ?i sã condamne pe
al™ii. Munca din iubire î?i are obâr?ia în
lucrarea credin™ei. Religia biblicã înseamnã
muncã stãruitoare. „Tot a?a sã lumineze ?i
lumina voastrã înaintea oamenilor, ca ei sã
vadã faptele voastre bune ?i sã slãveascã pe
Tatãl vostru care este în ceruri. ” „Duce™i
pânã la capãt mântuirea voastrã, cu fricã ?i
cutremur. Cãci Dumnezeu este Acela care
lucreazã în voi ?i vã dã, dupã plãcerea Lui,
?i voin™a ?i înfãptuirea. ” Noi trebuie sã
fim plini de râvnã pentru fapte bune, sã fim
aten™i sã cultivãm faptele bune. Iar
Martorul credincios zice: „?tiu faptele
tale. ” De?i e adevãrat cã activitã™ile
noastre neobosite nu ne vor asigura în ele
însele mântuirea, e tot atât de adevãrat cã
ea, credin™a care ne une?te cu Hristos ne va
îndemna sufletul nostru la activitate. (MS
16, 1890)
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17. 17 (Ef. 6,12). Conflicte serioase, spre
în via™a de cre?tin. Via™a cre?tinului nu e
totdeauna netedã. El are de întâmpinat
conflicte dârze. Ispite grele îl asalteazã.
„Firea pãmânteascã pofte?te împotriva
Duhului ?i Duhul împotriva firii pãmânte?ti.
” Cu cât ne apropiem mai mult de încheierea
istoriei acestui pãmânt, cu atât mai în?
elãtoare ?i mai captivante vor fi atacurile
vrãjma?ului. Atacurile lui vor deveni mai
îndârjite ?i mai dese. Aceia care se
împotrivesc luminii ?i adevãrului vor ajunge
sã fie tot mai împietri™i ?i mai
neimpresionabili ?i mai îndârji™i împotriva
acelora care iubesc pe Dumnezeu ?i pãzesc
poruncile Lui. (MS 33, 1911)
18.
19.
20.
21.
22.23 (Ef. 5,9). Locuirea lãuntricã a
Duhului. Influen™a Duhului Sfânt este via™a
lui Hristos în suflet. Noi nu vedem pe
Hristos ?i nu vorbim cu El, dar Duhul Sfânt
e tot atât de aproape de noi într-un loc ca
?i în altul. El lucreazã în ?i prin oricine
prime?te pe Hristos. Aceia care cunosc
locuirea lãuntricã a Duhului dau pe fa™ã
roadele Duhului - iubirea, bucuria, pacea,
îndelungã rãbdare, bunãtatea, blânde™ea ?i
credin™a. (MS 41, 1897)
1.2 (Evrei 12,12. 13). Lucrând cu duhul
blânde™ii. (Gal. 6,1). Readucerea pe calea
cea bunã trebuie sã se facã nu într-un chip
mândru, poruncitor, într+un mod poruncitor,
ci cu duhul blânde™ii. Nu împinge pe fratele
tãu la o parte, zicând: El m-a dezamãgit ?i
n-am sã mai încerc sã-l mai ajut. (Gal. 6,2
citat).
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7. Vezi E. G. White la Ex. 4,21; 20,16.
7. 8 (Rom. 2,6; vezi E. G. White la Jud.
16). Recolta rezisten™ei. Spiritul lui
Dumnezeu ™ine rãul sub stãpânirea con?
tiin™ei. Când omul se înal™ã mai pe sus de
influen™a Duhului, culege o recoltã de
nelegiuire. Asupra unui astfel de om Duhul
are din ce în ce mai pu™inã influen™ã pentru
a-l opri de la semãnatul semin™elor
neascultãrii. Avertizãrile au din ce în ce
mai pu™inã putere asupra lui. El treptat î?i
pierde temerea de Dumnezeu. El seamãnã în
firea pãmânteascã, va secera stricãciunea.
Recolta semin™elor pe care el însu?i le-a
semãnat, ajunge la maturitate. El are
dispre™ fa™ã de poruncile sfinte ale lui
Dumnezeu. Inima lui de carne devine o inimã
de piatrã. ?mpotrivirea lui fa™ã de adevãr
îl întãre?te în nelegiuire. Tocmai din cauzã
cã oamenii au semãnat semin™ele rãului,
nelegiuirea, crima ?i silnicia predominau în
lumea antediluvianã. To™i ar trebui sã-?i
dea seama în chip inteligent de mijlocul
prin care e nimicit sufletul. Aceasta nu se
datoreazã nici unui decret pe care Dumnezeu
l-a dat împotriva omului. El nu face pe om
orb spiritual. Dumnezeu dã luminã ?i dovadã
îndestulãtoare pentru a face pe om în stare
sã distingã adevãrul de eroare. Dar El nu
constrânge pe om sã primeascã adevãrul. El
îl lasã liber sã aleagã binele sau sã aleagã
rãul. Dacã omul rezistã la dovezile care
sunt îndestulãtoare pentru a™i cãlãuzi
judecata în direc™ia cea dreaptã ?i alege o
datã rãul, el va face lucrul acesta mai u?or
a doua oarã. A treia oarã ?i mai râvnitor se
va retrage de la Dumnezeu ?i va alege sã
stea de partea lui Satana. ?i pe drumul
acesta el va continua pânã când e împietrit
în rele, ?i crede cã minciuna pe care a
cultivat-o e adevãr. ?mpotrivirea lui a
produs seceri?ul. (MS 126, 1901) (Apoc.
3,21). O chestiunea de via™ã ?i de moarte.
(Gal. 6,7. 8). Minunat adevãr! Aceasta este
o solie cu douã tãi?uri care taie în
amândouã pãr™ile. Aceastã problemã de via™ã
?i de moarte stã înaintea întregului neam
omenesc. Alegerea pe care o facem în via™a
aceasta va fi alegerea noastrã pentru ve?
nicie. Noi vom primi fie via™a ve?nicã, fie
moartea ve?nicã. Nu existã teren de mijloc,
nici o a doua punere la probã. Noi suntem
chema™i sã biruim în via™a acesta a?a cum a
biruit Hristos. Cerul ne-a pus la îndemânã
ocazii ?i privilegii abundente ?a ca sã
putem birui a?a cum a biruit Hristos ?i sã ?
edem cu El pe tronul Lui. Dar pentru ca sã
fim biruitori, nu trebuie sã fie în via™a
noastrã nici o rãsfã™are a înclina™iilor
firii pãmânte?ti. Orice egoism trebuie sã
fie tãiat din rãdãcinã. (Scrisoarea 156,
1900)
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14 (Vezi E. G. White la Galateni 3,24-
26; Ioan 3,14-17; 12,32; Ef. 2,8. 9; Apoc.
12,10). Crucea - izvorul puterii. Noi vedem
în crucea lui Hristos eficien™a noastrã,
nesecatul nostru izvor de putere.
(Scrisoarea 129, 1898) Garan™ia succesului.
Privi™i în crucea lui Hristos unica garan™ie
sigurã pentru mãiestrie individualã ?i
succes. ?i cu cât inima e mai mult înfã?
uratã în Hristos, cu atât mai sigurã este
comoara în lumea ve?nicã. (Scrisoarea 129,
1897) (Fil. 1,21). Pavel un exemplu viu
pentru fiecare cre?tin. Pavel a fost un
exemplu viu de ceea ce ar trebui sã fie
fiecare cre?tin adevãrat. El a trãit pentru
slava lui Dumnezeu. Cuvintele lui ajung
rãsunând pânã în vremea noastrã: „Pentru
mine a trãi este Hristos”. „Departe de mine
gândul sã mã laud cu altceva decât cu crucea
Domnului nostru Isus Hristos, prin care
lumea este rãstignitã fa™ã de mine ?i eu
fa™ã de lume. ” Acela care cândva era un
persecutor al lui Hristos în persoana
sfin™ilor Lui acum înal™ã înaintea lumii
crucea lui Hristos. Inima lui Pavel ardea de
iubire pentru suflete ?i el ?i-a dat folosit
toate puterile pentru convertirea oamenilor.
Nu a mai existat un lucrãtor mai plin de
lepãdare de sine, de râvnã ?i de stãruin™ã.
Via™a lui era Hristos; el lucra lucrãrile
lui Hristos. Toate binecuvântãrile pe care
le primea erau pre™uite ca tot atâtea
avantaje spre a le folosi pentru
binecuvântarea altora. (RH, 29 mai, 1900)
(Is. 45,21. 22; Mat. 16,24; Ioan 1,29).
Prive?te ?i trãie?te. Atârnând pe cruce
Hristos era Evanghelia. Acum avem o solie:
„Iatã Mielul lui Dumnezeu care ridicã
pãcatul lumii!” Nu vor ™ine membrii
bisericii noastre ochii lor a™inti™i la un
Mântuitor rãstignit ?i înviat, în care sunt
concentrate nãdejdile lor de via™ã ve?nicã?
Aceasta este solia noastrã, argumentul
nostru, doctrina noastrã, avertizarea
noastrã pentru cel nepocãit, încurajarea
noastrã pentru cel întristat, nãdejdea
pentru fiecare credincios. Dacã putem trezi
un interes în mintea oamenilor care îi va
face sã-?i a™inteascã privirile la Hristos,
noi ne putem da la o parte ?i sã-i îndemnãm
sã continue de a-?i a™inti privirile la
Mielul lui Dumnezeu. Ei î?i primesc în felul
acesta lec™ia. Oricine vine dupã Mine, sã se
lepede de sine, sã-?i ia crucea ?i sã Mã
urmeze. Acela care are privire a™intitã la
Isus va pãrãsi totul. El va muri fa™ã de
egoism. El va crede în tot Cuvântul lui
Dumnezeu, care este atât de glorios ?i de
minunat înãl™at în Hristos. Când pãcãtosul
vede pe Isus a?a cum este un Mântuitor plin
de compãtimire, sufletul lui e luat în
stãpânire de nãdejde ?i siguran™ã. Sufletul
neajutorat se aruncã fãrã nici o rezervã la
picioarele lui Isus. Nimeni nu pleacã de la
viziunea lui Hristos Isus crucificat un
îndoielnic ?ovãitor. Necredin™a a pierit.
(MS 49, 1898) (Ps. 85,10; vezi E. G. White
la Iacov 2,13). Crucea lui Hristos mi?cã
lumea. Crucea de pe Golgota provoacã ?i în
cele din urmã va birui orice putere
pãmânteascã ?i diabolicã. ?n cruce se
concentreazã orice influen™ã ?i de la ea
porne?te orice influen™ã. Ea e marele centru
de atrac™ie deoarece pe ea Hristos ?i-a dat
via™a pentru neamul omenesc. Sacrificiul
acesta a fost adus pentru a readuce pe om la
desãvâr?irea lui originarã. Ba, mai mult, El
a fost adus pentru a-i da o întreagã
transformare de caracter, fãcându-l mai mult
decât biruitor. Aceia care în tãria lui
Hristos biruiesc pe marele vrãjma? al lui
Dumnezeu ?i al omului, vor ocupa o pozi™ie
în cur™ile cere?ti mai pe sus de îngerii
care nu au cãzut niciodatã. Hristos
declara: „Dupã ce voi fi înãl™at de pe
pãmânt, voi atrage la Mine pe to™i oamenii.
” Dacã crucea nu gãse?te o influen™ã în
favoarea ei, ea creeazã o influen™ã.
Genera™ie dupã genera™ie, adevãrul pentru
timpul de fa™ã e descoperit ca adevãr
prezent. Hristos pe cruce a fost mijlocul
prin care mila ?i adevãrul s-au întâlnit
laolaltã, ?i dreptatea ?i pacea s-au
sãrutat. Acesta este mijlocul care urmeazã
sã punã în mi?care lumea. (MS 56, 1899)
15.
16.
17.Vezi E. G. White la Fapte 9,8. 9.
1. Instruc™iune pre™ioasã pentru to™i. ?
ntreg acest întâi capitol din Efeseni,
con™ine instruc™iune pre™ioasã pentru
fiecare suflet. (MS 110, 1903) Vezi E. G.
White la Apoc. 2,1-5.
2.
3. 3-6 (Ioan 1,12; Col. 1,26. 27; 2,2. 3.
10). Evanghelia este adevãrata ?tiin™ã. (Ef.
1,3-6). Adevãratul credincios trebuie sã
atingã aceste înãl™imi divine. To™i cei care
pot sã vadã taina evlaviei. Dar numai
printr-o corectã în™elegerea a misiunii ?i
lucrãrii lui Hristos este posibil de a fi
deplini în El, accepta™i în Cel Prea ?nalt.
Lungul Lui bra™ omenesc cuprinde familia
omeneascã; bra™ul Sãu dumnezeiesc apucã
tronul Celui Nemãrginit, pentru ca omul sã
poatã beneficia de sacrificiul nemãrginit
fãcut în favoarea lui. ?i tuturor celor care
?l primesc, El le dã putere sã se facã fii ?
i fiice ai lui Dumnezeu, ?i anume celor care
cred în Numele Lui. Sunt mul™i care sunt
prea înãl™a™i în propria lor pãrere pentru a
primi taina aceasta. Existã o ?tiin™ã pe
care Cel Prea ?nalt ar vrea ca ace?ti mari
oameni sã o în™eleagã; dar ei nu pot sã vadã
Adevãrul, Via™a, Lumina lumii. ?tiin™a
omeneascã nu este iluminare divinã. ?tiin™a
divinã este demonstra™ia Duhului lui
Dumnezeu, inspirând o credin™ã implicitã în
El. Ace?ti oameni ai lumii presupun cã
aceastã credin™ã ar fi mai pe jos de a fi
luatã în seamã de min™ile lor mari ?i
inteligente, ceva prea jos pentru a i se da
aten™ie; dar aici ei fac o mare gre?ealã. Ea
e cu totul prea înaltã pentru ca inteligen™a
lor omeneascã sã o poatã ajunge. Solia
Evangheliei e departe de a fi opusã
adevãratei cunoa?teri ?i adevãratei
realizãri intelectuale. E ea însã?i
adevãrata ?tiin™ã, adevãrata cunoa?tere
intelectualã. Adevãrata în™elepciune este
infinit mai pe sus de puterea de pãtrundere
a celui în™elept din punct de vedere lumesc.
?n™elepciunea ascunsã, care este Hristos
care a luat chip înãuntru, nãdejdea slavei,
este o în™elepciune înaltã cât cerul.
Adâncile principii ale evlaviei sunt sublime
?i ve?nice. Numai o experien™ã cre?tinã ne
poate ajuta sã în™elegem problema aceasta ?i
sã ob™inem comorile cuno?tin™ei care au fost
ascunse în sfaturile lui Dumnezeu, dar sunt
fãcute acum cunoscut tuturor acelora care au
o legãturã vitalã cu Hristos. To™i cei care
voiesc vor cunoa?te doctrina ?i învã™ãtura.
(RH, 18 iulie, 1899)
4. 4. Vezi E. G. White la 2Petru 1,10 4. 5.
11 (Rom. 8,29. 30; 1Petru 1,2).
Predestinarea lui Dumnezeu. Tatãl ??i leagã
iubirea de poporul Sãu ales care trãie?te în
mijlocul oamenilor. Ace?tia sunt oamenii pe
care Hristos i-a rãscumpãrat cu pre™ul
propriului Sãu sânge; ?i pentru cã ei
rãspund la atrac™ia lui Hristos, prin
îndurarea suveranã a lui Dumnezeu, ei sunt
ale?i sã fie mântui™i ca ni?te copii
ascultãtori ai Sãi. Asupra lor se manifestã
harul fãrã platã a lui Dumnezeu, iubirea cu
care i-a iubit El. Oricine se va smeri ca un
copila?, care va primi Cuvântul lui Dumnezeu
?i va asculta de el cu simplitatea unui
copil, va fi printre ale?i lui Dumnezeu ….
(Ef. 1,2-11) ?n sfatul din cer, s-au luat
mãsuri ca oamenii de?i cãlcãtori ai Legii sã
nu piarã în neascultarea lor, ci prin
credin™ã în Hristos ca ?nlocuitor ?i Garant
al lor sã poatã deveni ale?i ai lui
Dumnezeu, predestina™i adoptãrii ca fii prin
Isus Hristos de cãtre El ?nsu?i potrivit cu
buna plãcere a voiei Sale. Dumnezeu voie?te
ca to™i oamenii sã fie mântui™i, deoarece s-
au luat mãsuri ample, dând pe unicul Sãu Fiu
sã plãteascã rãscumpãrarea. Aceia care pier
vor pieri din cauzã cã refuzã de a fi copii
adopta™i ai lui Dumnezeu prin Hristos Isus.
(ST, 2 ian. 1893) Legãmântul ve?nic acordat
lui Avraam. (Ef. 1,3-5). ?nainte ca
temeliile pãmântului sã fi fost puse a fost
fãcut un legãmânt cu to™i cei care sunt
ascultãtori, to™i cei care prin harul
abundent pus la îndemânã urmeazã sã devinã
sfin™iîn a caracter ?i fãrã gre? înaintea
lui Dumnezeu prin acordarea acelui har, sã
fie copii ai lui Dumnezeu. Legãmântul, fãcut
din ve?nicie, a fost acordat lui Avraam cu o
mie nouã sute de ani înainte ca Hristos sã
vinã. Cu ce interes ?i cu ce intensitate a
studiat Hristos în naturã omeneascã neamul
omenesc pentru a vedea dacã ei s-au folosit
de prevederile oferite. (MS 9, 1896)
(Ezech. 18,20-24; 33,12-16; Rom. 11,4-6;
1Petru 1,2; 2Petru 1,10; 2,15-21). Nici o
alegere fãrã de condi™ie. (2Petru 1,2-10).
Aici este condi™ia singurei alegeri
mântuitoare din Cuvântul lui Dumnezeu. Noi
trebuie sã devenim pãrta?i de fire
dumnezeiascã, dupã ce am scãpat de
stricãciunea care este în lume prin poftã.
Noi trebuie sã adãugim har dupã har ?i
fãgãduin™ã este: „Dacã face™i lucrul acesta,
nu ve™i gre?i niciodatã. ?n adevãr, în
chipul acesta vi se va da din bel?ug intrare
în ?mpãrã™ia ve?nicã a Domnului ?i
Mântuitorului nostru Isus Hristos. ” Nu
existã în Cuvântul lui Dumnezeu a?a ceva ca
alegerea necondi™ionatã - odatã în har,
totdeauna în har. ?n al doilea capitol din
2Petru subiectul e fãcut clar ?i distinct.
Dupã o istorie a unora care au mers pe o
cale rea, se dã explica™ia: „Au pãrãsit
calea cea dreaptã, au urmat calea lui
Balaam, fiul lui Beor, care a iubit plata
fãrãdelegii. ”… (2Petru 2,15-20). Aici este
o categorie de oameni cu privire la care
apostolul avertizeazã: „Ar fi fost mai bine
pentru ei sã nu fi cunoscut calea
neprihãnirii, decât, dupã ce au cunoscut-o,
sã se întoarcã de la porunca sfântã, care le
fusese datã. ” E adevãr care trebuie sã fie
primit dacã suflete urmeazã sã fie mântuite.
?inerea poruncilor lui Dumnezeu este via™ã
ve?nicã pentru primitor. Dar Scripturile
lãmuresc cã cei care cândva au cunoscut
calea vie™ii ?i s-au bucurat în adevãr, sunt
în primejdie de a cãdea prin apostazie ?i sã
fie pierdu™i. De aceea e nevoie de o zilnicã
?i hotãrâtã întoarcere la Dumnezeu. To™i
cei care cautã sã sus™inã doctrina alegerii,
odatã în har, totdeauna în har, fac aceasta
contra unui lãmurit „A?a zice Domnul”…
(Ezech. 18,21; 33,13). Aceia care au fost
cu adevãrat converti™i au fost înmormânta™i
cu Hristos în asemãnarea mor™ii Sale, ?i au
fost ridica™i din mormântul de apã în
asemãnarea învierii Lui, pentru a umbla în
înnoire de via™ã. Prin ascultare
credincioasã de adevãr, ei trebuie sã-?i
facã sigurã chemarea ?i alegerea. (MS 57,
1909)
5.
6. 6 (Efeseni 2,7; Vezi E. G. White la Mat.
3,16. 17; Luca 17,10; Ef. 1,20. 21; Evrei
4,15. 16; 9,24). ?nãl™area caracterului lui
Hristos. Cei mai talenta™i oameni de pe
pãmânt ar putea gãsi ocupa™ie
îndestulãtoare, de acum pânã la judecatã,
pentru puterile date lor de Dumnezeu pentru
înãl™area caracterului lui Hristos. Dar tot
vor da gre? în a-L prezenta a?a cum este.
Tainele rãscumpãrãrii cuprinzând caracterul
divin-uman al lui Hristos, întruparea Lui,
ispã?irea pentru pãcat lucratã de El, ar
putea sã dea de lucru condeielor ?i celor
mai alese puteri mintale ale celor mai
în™elep™i oameni de acum ?i pânã când
Hristos Se va descoperi pe norii cerului cu
putere ?i mare slavã. Dar chiar dacã oamenii
ace?tia ar cãuta cu toatã puterea lor sã dea
o imagine a lui Hristos ?i a lucrãrii Lui,
imaginea ar fi mult prea departe de
realitate… Tema rãscumpãrãrii va da de
lucru min™ilor ?i limbile celor rãscumpãra™i
în decursul veacurilor ve?nice. Reflectarea
slavei lui Dumnezeu va strãluci în etern ?i
fãrã încetare de la fa™a Mântuitorului.
(Scrisoarea 280, 1904)
7.Vezi E. G. White la Efeseni 4,7; Rom.
7,12.
8.
9.
10.
11.
12.
13.Vezi E. G. White la Ezech. 9,2-4.
14.
15.16. Vezi E. G. White la Apoc. 2,1-5.
16.
17.18. Vezi E. G. White la 1Cor. 2,9.
18.vezi E. G. White la Zah. 9,16.
19.
20. 20. 21 (vers. 6; Evrei 1,3). Primi™i în
Cel Prea ?nalt. Tatãl a dat toatã cinstea
Fiului Sãu, a?ezându-L la dreapta Sa, mai pe
sus de toate domniile ?i puterile. El ?i-a
exprimat marea Sa bucurie ?i plãcere în
primirea Celui crucificat, ?i încoronându-L
cu slavã ?i onoare. ?i toate favorurile pe
care El le-a arãtat Fiului Sãu în acceptarea
din partea Sa a marii ispã?iri, sunt fãcute
poporului Sãu. Aceia care ?i-au unit
interesele în iubire cu Hristos sunt primi™i
în Cel Prea Iubit. Ei au suferit împreunã cu
Hristos în cea mai adâncã umilin™ã a Lui, ?i
proslãvirea Lui este de cel mai mare interes
pentru ei, deoarece sunt primi™i în El.
Dumnezeu îi iube?te a?a cum iube?te pe Fiul
Sãu. Hristos, Emanuel stã între Dumnezeu ?i
credincios, descoperind slava lui Dumnezeu
ale?ilor Sãi, ?i acoperind defectele ?i
abaterile lor cu ve?mintele propriei Sale
neprihãnirii nepãtate. (MS 128, „1897)
1. 1-6. Vezi E. G. White la 2Petru 1,1.
2.
3.
4. 4-6. Puterea vindecãtoare a lui Hristos.
(Ef. 2,4-6). A?a cum Dumnezeu a înviat pe
Hristos din mor™i, ca sã aducã la luminã
via™a ?i nemurirea prin Evanghelie, ?i sã
mântuiascã pe poporul Sãu din pãcatele lor,
tot a?a Domnul Hristos a înviat fiin™ele
omene?ti cãzute din moartea lor spiritualã,
înviindu-i cu via™a Lui, umplându-le inima
de nãdejde ?i bucurie. (MS 89, 1903)
5.6. Vezi E. G. White la Apoc. 5,6.
6.
7. 7 (Vezi E. G. White la Efeseni 1,6; 1Cor.
13,12). O temã pentru studiu în ve?nicie. Va
fi nevoie de toatã ve?nicia pentru ca omul
sã în™eleagã planul de rãscumpãrare. Ea îi
va descoperi rând pe rând; aici pu™in ?i
acolo pu™in. (MS 21, 1895) 8. Vezi E. G.
White la Efeseni 4,7.
8. 8. Vezi E. G. White la Gen. 12,2. 3; Rom.
4,3-5; 1Petru 1,22. 8. 9 (Rom. 3,27; Vezi
E. G. White la Luca 17,10; Rom. 3,20-31).
Fãlirea nu-?i are locul. (Ef. 2,8. 9).
Fiin™ele omene?ti sunt în continuã primejdie
de a se fãli, de a se înãl™a. ?n felul
acesta ei î?i dau pe fa™ã slãbiciunea lor…
Marea schimbare care e vãzutã în via™a unui
pãcãtos dupã convertirea lui nu e sãvâr?itã
prin vreo bunãtate omeneascã; de aceea orice
fãlire omeneascã este cu totul ne la locul
ei. (MS 36, 1904)
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14. 15. vezi E. G. White la Mat. 27,51.
14-16 (Col. 2,14-17; Vezi E. G. White la
Fapte 15,1. 5). Ceremoniile se sfâr?esc la
cruce. Ceremoniile legate de serviciile de
la templu care preînchipuiau pe Hristos în
tipuri ?i umbre, au fost înlãturate la data
crucificãrii deoarece pe crucea tipul a
întâlnit antitipul în moartea jertfei
adevãrate ?i desãvâr?ite, Mielul lui
Dumnezeu. (MS 72, 1901) (Rom. 3,21).
Hristos a fost crucificat, nu Legea. Legea
Celor Zece Porunci trãie?te ?i va trãi în
decursul veacurilor ve?nice. Nevoia dupã
slujba jertfelor ?i darurilor a încetat când
tipul a întâlnit antitipul în moartea lui
Hristos. ?n El umbra a ajuns realitate.
Mielul lui Dumnezeu era jertfa deplinã ?i
desãvâr?itã. Legea lui Dumnezeu î?i va
pãstra caracterul înãl™at atâta vreme cât va
dura tronul lui Iehova. Legea aceasta este
exprimarea caracterului lui Dumnezeu ….
Tipurile ?i umbrele, darurile ?i jertfele nu
mai aveau nici o virtute dupã moartea lui
Hristos pe cruce; dar Legea lui Dumnezeu nu
a fost crucificatã împreunã cu Hristos. Dacã
ar fi fost, Satana ar fi câ?tigat tot ceea
ce încercase sã câ?tige în cer. Din cauza
acestei încercãri fusese expulzat din
cur™ile cere?ti. El a cãzut luând cu el pe
îngerii pe care-i în?elase. ?i astãzi el în?
alã fiin™e omene?ti cu privire la Legea lui
Dumnezeu. (MS 167, 1898) (1Ioan 3,4). O
minciunã înfamã a lui Satana. Dumnezeu nu a
fãcut sacrificiul infinit de a da pe
singurul Sãu Fiu lumii noastre, pentru a
asigura omului privilegiu de a cãlca
poruncile lui Dumnezeu în via™a aceasta ?i
în via™a viitoare. Aceasta este o minciunã
infamã izvoditã de Satana, care trebuie sã
fie fãcutã sã aparã în caracterul ei fals ?i
în?elãtor. Legea aceasta pe care Satana
dore?te atât de mult sã fie privitã ca fiind
nulã ?i neavenitã, este marele dreptar al
neprihãnirii. Orice cãlcare a ei este un act
de transgresiune împotriva lui Dumnezeu, ?i
va fi lovit cu pedeapsa Legii divine.
Tuturor locuitorilor lumii care desfiin™eazã
Legea lui Iehova, ?i continuã sã trãiascã în
pãcat, moartea le va veni cu siguran™ã. ( MS
72, 1901)
15.
16.
17.
18. 18 (Efeseni 1,6; 3,12; Evrei 4,15. 16;
9,14). Meritele Numelui lui Hristos. Noi
avem intrare la Dumnezeu prin meritele
Numelui lui Hristos ?i Dumnezeu ne invitã sã
aducem la El încercãrile ?i ispitele
noastre, deoarece El le în™elege pe toate.
El nu vrea ca noi sã turnãm durerile noastre
în urechile oamenilor. Prin sângele lui
Hristos noi putem veni la tronul harului ?i
sã aflãm har ?i ajutor la timp de nevoie.
Noi putem veni cu încredere ?i sã zicem:
„Primirea mea este în Cel Prea Iubit”. „Cãci
prin El ?i unii ?i al™ii avem intrare la
Tatãl, într-un singur Duh. ?n El avem, prin
credin™ã, îndrãzneala ?i apropierea de
Dumnezeu cu încredere. ” Dupã cum un pãrinte
pãmântesc încurajeazã pe copilul sãu sã vinã
la el în orice vreme, tot a?a Domnul ne
încurajeazã sã punem înaintea Lui nevoile ?i
dificultã™ile noastre, ca ?i recuno?tin™a ?i
iubirea noastrã. Fiecare fãgãduin™ã e
sigurã. Isus este Garantul ?i Mijlocitorul
nostru ?i a pus la îndemâna noastrã orice
resursã, pentru ca sã putem avea un caracter
desãvâr?it. Sângele lui Hristos în
eficacitate pururea dãinuitoare este unica
noastrã nãdejde, deoarece numai prin
meritele Sale putem avea iertare ?i pace.
Când eficacitatea sângelui lui Hristos
devine o realitate pentru suflet prin
credin™ã în Hristos, credinciosul va lãsa
lumina sa sã lumineze în fapte bune, aducând
roade pentru dreptate. (YI, 22 sept. 1892)
19.
20. 19-22. Vezi E. G. White la 1Imparati
6,7.
21. 12-21 (1Petru 2,4. 5). Pietre
nesclipitoare fãrã valoare. Când meditez la
acest izvor de putere vie din care putem
sorbi fãrã piedici, mã întristez cã atât de
mul™i pierd plãcerea pe care ar putea sã o
aibã cercetând bunãtatea Lui. A fi fii ?i
fiice ale lui Dumnezeu crescând ca un templu
sfânt, pentru Domnul ne mai fiind „nici
strãini, nici oaspe™i ai casei, ci… împreunã
cetã™eni cu sfin™ii, oameni din casa lui
Dumnezeu, zidi™i pe temelia apostolilor ?i
proorocilor, piatra din capul unghiului
fiind Isus Hristos” - acesta este
privilegiul nostru. Cât de uimit este cerul
de starea prezentã a bisericii care ar putea
fi atât de mult pentru lume dacã fiecare
piatrã ar fi la locul eu cuvenit, o piatrã
vie care sã dea luminã! O piatrã care nu
strãluce?te nu are nici o valoare. Ceea ce
constituie valoarea bisericilor noastre nu
sunt pietrele moarte lipsite de luciu, ci
pietrele vii, pietre care absorb razele
strãlucitoare de la marea Piatrã de col™,
Soarele Neprihãnirii - slava strãlucitoare
în care sunt împletite razele îndurãrii ?i
adevãrului care s-au întâlnit laolaltã, ale
neprihãnirii ?i pãcii care s-au sãrutat una
cu cealaltã. (Scrisoarea 15, 1892)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8. 9. Vezi E. G. White la 2Cor. 12,1-4.
9. 9. Vezi E. G. White la Fil. 2,5-8. 9-11.
Vezi E. G. White la Rom. 16,25.
10.
11.
12.Vezi E. G. White la Evrei 4,15. 16.
13.
14.
15.Vezi E. G. White la Gen. 1,26.
16.
17. 17-19. vezi E. G. White la 1Ioan 3,1.
1.
2.
3.
4. O lec™ie de învã™at ?i practicat. Vã
atrag aten™ia la cuvintele apostolului Pavel
din capitolul 4 din Efeseni. ?ntreg acest
capitol este o lec™ie pe care Dumnezeu dore?
te ca noi sã o învã™ãm ?i sã o practicãm.
(MS 55, 1903) Mijloacele unirii explicate.
?n capitolul 4 din Efeseni planul lui
Dumnezeu e atât de clar ?i simplu descoperit
încât to™i copiii Sãi pot sã-?i însu?eascã
adevãrul. Aici sunt declarate clar
mijloacele pe care le-a rânduit pentru a
pãstra unitatea în biserica Sa, pentru ca
membrii ei sã poatã descoperi înaintea lumii
o experien™ã religioasã sãnãtoasã. (MS 67,
1907) 4-13. Vezi E. G. White la 1Cor. 12,4-
6. 12.
5.
6.
7. 7 (Efeseni 1,7; 2,7. 8; Rom. 3,24; Tit
2,11). Ce e harul? Domnul a vãzut starea
noastrã cãzutã; El a vãzut nevoia noastrã de
har, ?i pentru cã ne-a iubit sufletul, ne-a
dat har ?i pace. Har înseamnã favoarea
pentru cineva care nu meritã, pentru cineva
care e pierdut. Faptul cã noi suntem pãcãto?
i, în loc de a ne despãr™i de îndurarea ?i
iubirea lui Dumnezeu, face exercitarea
iubirii sale fa™ã de noi o necesitate
pozitivã pentru ca sã fim mântui™i. (ST, 5
iunie, 1893)
8.Vezi E. G. White la Fapte 1,9.
9.
10.
11.
12.
13. 13. Vezi E. G. White la Prov. 4,23; Fil.
1,21. 15. Vezi E. G. White la vers. 30;
2Cor. 3,18; Apoc. 18,1.
14.
15.Vezi E. G. White la 2Petru 3,18.
16.
17.
18.
19.
20. 20-24 (Evrei 12,14; vezi E. G. White la
1Tes. 4,3). Secretul sfin™eniei. Nici un om
nu prime?te sfin™irea ca un drept de la na?
tere, sau ca un dar de la oricare altã
fiin™ã omeneascã. Sfin™irea este darul lui
Dumnezeu prin Hristos. Aceia care primesc pe
Mântuitorul devin fii ai lui Dumnezeu. Ei
sunt copiii Sãi spirituali, nãscu™i din nou,
reînnoi™i în neprihãnire ?i adevãratã
sfin™enie. Mintea lor este schimbatã. Cu
vedere mai clarã ei privesc realitã™ile ve?
nice. Ei sunt adopta™i în familia lui
Dumnezeu ?i ajung sã fie asemenea chipului
Sãu, schimba™i de Duhul Sfânt din slavã în
slavã. De la cultivarea iubirii supreme
pentru sine, ei vin la cultivarea iubirii
supreme pentru Dumnezeu ?i pentru Hristos…
Acceptarea lui Hristos ca Mântuitor personal
?i urmând exemplul Sãu de tãgãduire de sine
- aceasta este taina sfin™eniei. (ST, 17
dec. 1907) (2Cor. 3,18). Harul este necesar
în fiecare zi ?i în fiecare ceas. Sfin™irea
sufletului e sãvâr?itã prin privirea
stãruitoare la Hristos, prin credin™ã, ca
fiind singurul Fiu nãscut al lui Dumnezeu,
plin de har ?i de adevãr. Puterea adevãrului
e de a transforma inima ?i caracterul.
Efectul ei nu e ca o patã de vopsea ici ?i
colo pe pânzã; întregul caracter trebuie sã
fie transformat, chipul Domnului Hristos
urmeazã sã fie descoperit în cuvinte ?i
fapte. Se acordã o nouã naturã. Omul este
reînnoit dupã chipul lui Hristos în
neprihãnire ?i adevãratã sfin™enie…. Harul
lui Hristos este absolut trebuincios în
fiecare zi, în fiecare ceas. Dacã nu e cu
noi continuu, nestatornicia inimii naturale
va apãrea ?i via™a va da pe fa™ã un serviciu
împãr™it. Caracterul trebuie sã fie plin de
har ?i de adevãr. Oriunde lucreazã religia
lui Hristos, va lumina ?i va îndulci fiecare
detaliu al vie™ii cu mai mult decât bucurie
pãmânteascã ?i o pace mai înaltã decât
pãmânteascã. (Scrisoarea 2 a, 1897)
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.Nici un cuvânt stricat. Suntem sfãtui™i
sã nu lãsãm nici un cuvânt stricat sã ne
iasã din gurã; dar un cuvânt stricat nu e
numai ceva josnic ?i vulgar. E orice cuvânt
care va eclipsa în minte vederea lui
Hristos, care va ?terge din suflet adevãrata
simpatie ?i iubire. E un cuvânt în care nu
este exprimatã iubirea lui Dumnezeu, ci
sentimente de un caracter necre?tiniesc.
(Scrisoarea 43, 1895)
30. 30 (Col. 2,10; Apoc. 7,2. 3; 14,1-4;
vezi E. G. White la Ez. 9,2-4; Fapte 2,1-4.
14. 41). Ajungerea la mãsura desãvâr?irii.
Marea putere a Duhului Sfânt lucreazã o
transformare deplinã în caracterul fiin™ei
omene?ti, fãcând-o o fãpturã nouã în Isus
Hristos. Când un om e umplut de Duhul, cu
cât e mai sever încercat ?i probat, cu atât
mai clar dovede?te el cã e un reprezentat al
lui Hristos. Pacea care sãlã?luie?te în
suflet e vãzutã pe fa™ã. Cuvintele ?i
faptele exprimã iubirea Mântuitorului. Nu
are loc o luptã pentru locul cel mai de
frunte. Eul este tãgãduit. Numele lui Isus
este scris pe tot ceea ce este spus ?i
fãcut. Noi putem vorbi despre
binecuvântãrile Duhului Sfânt, dar dacã nu
ne pregãtim pentru primirea lui, de ce folos
sunt lucrãrile noastre? Ne strãduim noi cu
toatã puterea noastrã pentru a ajunge la
statura de bãrba™i ?i femei în Hristos?
Umblãm noi dupã plinãtatea Lui, zorind
înainte cãtre ™inta pusã înaintea noastrã -
desãvâr?irea caracterului Lui? Când poporul
lui Dumnezeu ajunge ™inta aceasta, ei vor fi
sigila™i pe frun™ile lor. Umplu™i de Duhul,
ei vor fi deplini în Hristos, ?i îngerul
raportor va declara: „S-a sfâr?it. ” (RH, 10
iunie,1902)
31.
32.Cuvintele amabile nu sunt pierdute. ?inta
noastrã ar trebui sã fie de a face felul
nostru de via™ã cât se poate de agreabil
pentru al™ii, ?i de a face pentru cei din
jurul nostru orice faptã de amabilitate cu
putin™ã. Cuvintele amabile nu sunt pierdute.
Isus le înregistreazã ca ?i cum I-ar fi fost
spuse Lui. Semãna™i cuvinte de bunãtate, de
iubire, de gingã?ie, ?i ele vor înflori ?i
vor aduce roade. (MS 33, 19011)
1.
2. 2 (vezi E. G. White la Rom. 8,26. 34;
Apoc. 8,3. 4). Jertfa bine primitã. Darul
adus lui Dumnezeu fãrã de un duh de respect
?i recuno?tin™ã, El nu-l prime?te. Numai o
inimã umilã, recunoscãtoare, plinã de
respect face darul ca o mireasmã plãcutã
bine primitã de Dumnezeu. Copiii lui Israel
ar fi putut sã dea toatã averea lor, dar
datã într-un spirit de mul™umire de sine sau
de fariseism, ca ?i cum Dumnezeu le-ar fi
fost îndatorat pentru favorurile fãcute de
ei Lui, darurile lor ar fi fost neacceptate
?i cu totul dispre™uite de El. Este
privilegiul nostru ca prin gospodãrirea
sârguincioasã a bunurilor Domnului, pentru
ca sã sporim comoara noastrã, sã putem da ?i
celor care au dat de necaz. ?n felul acesta,
devenim mâna dreaptã a Domnului pentru a
realiza scopurile sale binefãcãtoare. (MS
67, 1907) 27. Via™a lui Hristos, un prinos
adus lui Dumnezeu. „Hristos ne-a iubit”,
spune Pavel, „?i S-a dat pe Sine pentru noi
ca un prinos ?i ca o jertfã de bun miros lui
Dumnezeu”. Acesta este un prinos al unui dar
de via™ã în favoarea noastrã, pentru ca noi
sã putem fi tot ceea ce El dore?te ca noi sã
fim - reprezentan™i ai Lui, emanând parfumul
caracterului Sãu, propriile Sale gânduri
curate, atributele Sale divine a?a cum sunt
manifestate în via™a Lui omeneascã sfin™itã,
pentru ca al™ii sã-L poatã privi în forma
Lui omeneascã ?i în™elegând inten™ia
minunatã a lui Dumnezeu sã fie determina™i
sã doreascã sã fie asemenea lui Hristos -
cura™i, nepãta™i, bine primi™i înaintea lui
Dumnezeu, fãrã patã, sau zbârciturã, sau
altceva de felul acesta. (MS 159, 1903)
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.Vezi E. G. White la Gal. 5,22. 23.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23. 23-25. vezi E. G. White la Apoc. 19,7-9.
24.
25. 25 (Ioan 1,4; Apoc. 2,1; 21,23). Un
singur Izvor de luminã. Hristos „ a iubit”
biserica ?i S-a dat pe Sine pentru ea. ” Ea
e cumpãratã cu sângele Lui. Fiul divin al
lui Dumnezeu e vãzut umblând în mijlocul
celor ?apte sfe?nice de aur. Isus ?nsu?i
procurã uleiul pentru aceste candele
aprinse. El este Cel care aprinde flacãra.
„?n El este via™a ?i via™a era lumina
oamenilor. ” Nici un sfe?nic, nici o
bisericã, nu lumineazã de la sine. De la
Hristos emanã toatã lumina ei. biserica din
cer de astãzi e numai complementul bisericii
de pe pãmânt; dar ea este superioarã, mai
mãrea™ã - desãvâr?itã. Aceea?i luminã divinã
urmeazã sã continue în decursul veacurilor
ve?nice. Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic ?i
Mielul sunt lumina ei. Niciodatã o bisericã
nu poate avea luminã dacã neglijeazã sã
difuzeze slava pe care ea o prime?te de la
tronul lui Dumnezeu. (MS 1 a, 1890) 25-27
(Mat. 3,17). Caseta care con™ine giuvaerele
Sale. Biserica lui Hristos e foarte
pre™ioasã înaintea Lui. Ea e caseta care
con™ine giuvaerele Lui, staulul care
cuprinde turma Lui. (MS 115, 1899)
26.
27. 27 (Ioan 14,15). Ajungerea la stare de
lipsã de pãcat. Numai aceia care prin
credin™ã în Hristos ascultã de toate
poruncile lui Dumnezeu vor ajunge la starea
de a fi fãrã pãcat în care Adam a trãit
înainte de cãderea în pãcat. Ei mãrturisesc
despre iubirea lor pentru Hristos prin
ascultarea de toate preceptele Lui. (MS 122,
1901)
1.
2. 4 (Col. 3,20. 21). Mai puternicã decât
predicile. Pãrin™i, Dumnezeu dore?te ca noi
sã face™i din familia voastrã un exemplu de
ceea ce este familia din cer. Veghea™i
asupra copiilor vo?tri. Fi™i amabili ?i
ginga?i cu ei. Tatãl, mama ?i copiii trebuie
sã fie uni™i laolaltã prin veriga de aur a
iubirii. O familie bine ordonatã bine
disciplinatã este o putere mai mare în
demonstrarea eficien™ei cre?tinismului decât
toate predicile din lume. Când pãrin™ii ?i
mamele î?i dau seama cum copiii lor îi
copiazã, vor veghea cu grijã asupra fiecãrui
cuvânt ?i fiecãrui gest. (MS 31, 1901)
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10-12 (Vezi E. G. White la 2Cor. 11,14;
Apoc. 12,17). Lupta cu puterile nevãzute.
(Ef. 6,10-18 citat). ?n Cuvântul lui
Dumnezeu sunt înfã™i?ate douã partide în
luptã care influen™eazã ?i stãpânesc
fiin™ele omene?ti din lumea noastrã. ?n chip
stãruitor aceste partide lucreazã cu fiecare
fiin™ã omeneascã. Aceia care, sub controlul
lui Dumnezeu ?i influen™a™i de îngerii cere?
ti, vor fi în stare sã distingã lucrãrile
viclene ale puterilor nevãzute ale
întunericului. Aceia care doresc sã fie în
armonie cu instrumentele cere?ti ar trebui
sã fie plini de o mare râvnã de a face voia
lui Dumnezeu. Ei nu trebuie sã dea nici un
loc lui Satana ?i îngerilor lui. Dar dacã
nu veghem fãrã încetare, vom fi birui™i de
vrãjma?ul. De?i ne-a fost datã nouã tuturor
o solemnã descoperire a voiei lui Dumnezeu
cu privire la noi, totu?i o cunoa?tere a
voiei Lui nu înlãturã nevoia de a înãl™a la
El cereri cãlduroase pentru ajutor ?i de a
cãuta cu sârguin™ã de a conlucra cu El
pentru a se da rãspuns la rugãciunile
înãl™ate. El ??i îndepline?te scopurile prin
unelte omene?ti. (MS 95, 1905)
11. 11. Armãtura deplinã esen™ialã. Dumnezeu
dore?te ca fiecare sã stea îmbrãcat cu toatã
armãtura, gata pentru marea trecere în
revistã. (MS 63, 1908) 11-17. Plato?a
neprihãnirii. Noi trebuie sã îmbrãcãm
fiecare piesã a armãturii ?i apoi sã stãm
tari. Domnul ne-a onorat prin alegerea
noastrã ca osta?i ai Sãi. Sã luptãm cu
eroism pentru El, sus™inând ceea ce este
drept în fiecare tranzac™ie. Corectitudinea
în toate lucrurile este esen™ialã pentru
binele sufletului. Când vã lupta™i spre a
ob™ine biruin™a asupra propriilor voastre
înclina™ii, El vã va ajuta prin Duhul Sfânt
sã fi™i cu bãgare de seamã la fiecare faptã,
pentru ca sã nu da™i prilej vrãjma?ului sã
vorbeascã de rãu adevãrul. ?mbrãca™i cu
plato?a voastrã acea neprihãnire protejatã
de Dumnezeu care e privilegiul tuturor de a
o purta. Acesta vã va proteja via™a
spiritualã. (YI, 12 sept. 1901) ?ngerii
sunt aproape ca sã ne ocroteascã. Dacã
suntem îmbrãca™i cu armãtura cereascã, vom
vedea cã asalturile vrãjma?ului nu vor avea
puterea asupra noastrã. ?ngerii lui Dumnezeu
vor fi de jur împrejurul nostru pentru a ne
proteja. (RH, 25 mai, 1905)
12. 12 (Ezech. 28,17; Apoc. 12,7-9; vezi E.
G. White la Ps. 17; Dan. 10,13; 2Cor. 2,11;
Gal. 5,17; Apoc. 16,13-16). O luptã
împotriva domniilor ?i puterilor. Dacã
fiin™ele omene?ti ar putea cunoa?te numãrul
îngerilor rãi, dacã ar cunoa?te uneltirile ?
i activitã™ile lor, ar fi mult mai pu™inã
mândrie ?i u?urãtate. Satana este principele
demonilor. ?ngerii rãi peste care el domne?
te împlinesc ordinele lui. Prin ei el î?i
înmul™e?te agen™ii în toatã lumea. El
instigã tot rãul care existã în lumea
noastrã. Dar, de?i domniile ?i puterile
întunericului sunt atât de multe la numãr
cât ?i neîncetate în activitatea lor, totu?i
cre?tinul nu ar trebui sã se simtã dezamãgit
?i descurajat. S-ar putea ca el sã nu
nãdãjduiascã sã scape de ispitã datoritã
unei lipse de eficien™e satanice. Acela care
a trimis o legiune ca sã chinuiascã o fiin™ã
omeneascã nu poate fi respins numai prin
în™elepciune sau puterea omeneascã. Vorbind
despre Satana, Domnul declarã cã el nu a
rãmas în adevãr. Cândva el fusese frumos,
strãlucind de luminã. Dar Cuvântul lui
Dumnezeu declarã despre el: „Inima ta s-a
îngâmfat din pricina frumuse™ii tale. ”
Satana a instigat pe al™ii sã se
rãzvrãteascã ?i dupã ce au fost izgoni™i din
cer i-a unit într-o confedera™ia pentru a
face tot rãul cu putin™ã omului, ca unicul
mijloc de a lovi în Dumnezeu. Exclus din
cer, el s-a hotãrât sã se rãzbune fãcând rãu
operei lui Dumnezeu. ?n jurul stindardului
rãzvrãtirii pe care le l-a înãl™at, s-au
adunat lucrãtori rãi din toate genera™iile.
?ngerii rãi s-au unit cu oamenii rãi într-un
rãzboi împotriva împãrã™iei lui Hristos. ?
inta lui Satana a fost de a reproduce
propriul caracter în fiin™ele omene?ti. De
îndatã ce omul a fost creat, Satana s-a
hotãrât sã ?teargã din el chipul lui
Dumnezeu ?i sã punã sigiliul sãu acolo unde
ar fi trebuit sã fie al lui Dumnezeu. ?i el
a izbutit sã injecteze în inima omului duhul
sãu de invidie, de urã, de ambi™ie. ?n lumea
acesta el a înfiin™at o împãrã™ie a
întunericului, cãreia conducãtorul în
vinovã™ie îi este principe. El dorea sã
uzurpe tronul lui Dumnezeu. Neizbutind
aceasta, el a lucrat în întuneric, pe cãi
sucite, prin în?elãciune, sã uzurpe locul
Lui în inima oamenilor. El ?i-a a?ezat
tronul între Dumnezeu ?i om, pentru a-?i
însu?i adorarea care apar™ine numai lui
Dumnezeu. (MS 33, 1911) (Evrei 1,14): Sub
controlul cui? Doresc ca sã vã gândi™i: Ce
fel de pozi™ie ar fi aceea în care am fi
lãsa™i dacã n-am avea parte de slujirea
îngerilor sfin™i… „Noi nu ne luptãm
împotriva cãrnii ?i a sângelui. ” Noi avem
de întâmpinat împotrivirea oamenilor, dar e
cineva înapoia acelei împotriviri. E
principele puterilor întunericului cu
îngerii sãi rãi care sunt stãruitor la
lucru, ?i dorim ca noi to™i sã ne gândim cã
lupta noastrã este „împotriva domniilor,
împotriva stãpânitorilor întunericului
acestui veac”. Cine este acela care
stãpâne?te lumea astãzi ?i care a ales sã
stea sub steagul prin™ul întunericului? Ei
bine, e aproape întreaga lume în general.
Toatã lumea care nu a acceptat pe Isus
Hristos, a ales drept conducãtor al ei pe
prin™ul întunericului ?i de îndatã ce se
aflã sub steagul lui, are legãturã cu
îngerii rãi. Sau îngerii rãi, sau îngerii
lui Dumnezeu stãpânesc mintea oamenilor.
Mintea noastrã e predatã sau controlului lui
Dumnezeu, sau controlului puterilor
întunericului ?i va fi bine pentru noi sã
cercetãm unde ne gãsim astãzi - sau sub
steagul pãtat de sânge al Prin™ului Emanuel,
sau sub steagul negru al puterilor
întunericului. Trebuie sã facem orice
pregãtire ce stã în puterea noastrã pentru a
rezista vrãjma?ului sufletelor. Orice
prevedere a fost fãcutã; totul în planul lui
a fost aranjat a?a ca omul sã nu fie lãsat
pe seama propriilor sale impulsiuni,
puterilor sale proprii mãrginite, pentru a
duce lupta împotriva puterilor întunericului
în propriile sale puteri mãrginite, deoarece
cu siguran™ã ar fi dat gre? dacã ar fi fost
lãsat astfel singur. (MS 1, 1890) (Ps.
34,7). Santinele credincioase de pazã. Sunt
îngeri buni ?i rãi. Satana este totdeauna în
alertã pentru a în?ela ?i a induce în
eroare. El folose?te orice vrajã pentru a
amãgi pe oameni pe calea cea largã a
neascultãrii. El lucreazã pentru a zãpãci
sim™urile cu sentimente eronate ?i a schimba
semnele de hotar ?i pentru a pune inscrip™ia
lui falsã pe semnalizatoarele pe care
Dumnezeu le-a a?ezat pentru a arãta calea
cea dreaptã. Tocmai din cauza cã ace?ti
agen™i rãi se strãduiesc sã eclipseze
fiecare razã de luminã spre a nu ajunge la
suflet fiin™ele cere?ti sunt rânduite sã-?i
facã lucrarea de slujire, cãlãuzire, sã
ocroteascã ?i sã conducã pe cei care urmeazã
sã fie mo?tenitori ai mântuirii. Nimeni nu
trebuie sã deznãdãjduiascã din cauza
tendin™elor spre rãu mo?tenite, dar când
Duhul lui Dumnezeu convinge de pãcat,
vinovatul trebuie sã se pocãiascã, sã
mãrturiseascã, sã pãrãseascã rãul. Santinele
credincioase sunt de veghe pentru a îndruma
sufletele pe cãile cele bune. (MS 8, 1900)
Lupta constantã a îngerilor. Dacã perdeaua
ar putea fi datã la o parte, ?i fiecare ar
putea sã distingã activitã™ile constante ale
familiei cere?ti pentru a feri pe locuitorii
pãmântului de vicleniile seducãtoare ale lui
Satana, ca nu cumva în atitudinea lor
neatentã sã fie du?i în rãtãcire ?i prin
strategia lui satanicã, sã piardã o mare
mãsurã din încrederea ?i siguran™a lor de
sine. Ei ar vedea cã o?tile cerului sunt în
continuã luptã cu agen™ii satanici, pentru a
ob™ine victorii în favoarea acelora care
nu-?i dau seama de primejdia lor, ?i care
trec mai departe într-o incon?tientã
indiferen™ã . (MS 32, 1900).
13.
14.
15.
16.Vezi E. G. White la Col. 3,3.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21. 21 (Gal. 2,20; vezi E. G. White la Gal.
6,14; Apoc. 3,1). Ce e un cre?tin? Când
apostolul Pavel, prin descoperirea lui
Hristos, a fost convertit dintr-un
persecutor într-un cre?tin, a declarat cã
era ca unul nãscut nu la timpul cuvenit. De
aici înainte Hristos a fost totul în tot
pentru el. „Cãci pentru mine a trãi este
Hristos”, a declarat el. Aceasta este cea
mai desãvâr?itã interpretare în câteva
cuvinte din toate Scripturile, din ceea ce
înseamnã a fi cre?tin. Acesta este tot
adevãrul Evangheliei. Pavel a în™eles ceea
ce mul™i par neînstare a în™elege. Cât de
plin de seriozitate era el! Cuvintele lui
aratã cã mintea lui era concentratã la
Hristos, cã întreaga lui via™ã era legatã de
Domnul sãu. Hristos era autorul, sprijinul ?
i izvorul vie™ii sale. (RH, 19 oct. 1897)
(2Cor. 11,26. 27; Ef. 4,13). Statura moralã
a lui Pavel. Pavel a ajuns la statura moralã
deplinã de bãrbat în Hristos Isus. Prin ce
proces s-a dezvoltat sufletul sãu? Via™a lui
a fost o continuã scenã de greutã™i,
conflicte ?i muncã. (2Cor. 11,26. 27).
(Scrisoarea 5, 1880)
1.
2.
3.
4.
5.
6. 6 (Ioan 1,1-3. 14; Vezi E. G. White la
Ioan 1,1-3; Apoc. 12,10). Egalitatea între
Hristos ?i Tatãl. Pozi™ia lui Hristos fa™ã
de Tatãl este una de egalitate. Acesta L-a
fãcut în stare sã devinã o jertfã pentru
pãcat pentru cei vinova™i. El a fost cu
totul îndestulãtor pentru a preamãri Legea ?
i a o face onorabilã. (MS 48, 1893)
7. 7. Vezi E. G. White la Mat. 26,42. 8.
Vezi E. G. White la Evrei 2,17.
8.
9.Vezi E. G. White la Mat. 27,21. 22. 29.
10.11. Vezi E. G. White la Rom. 3,19.
11.
12. 12. vezi E. G. White la Gal. 5,6. 13.
Vezi E. G. White la Rom. 12,2; 2Petru 1,5-
11.
1.
2.
3.
4.
5.6. Vezi E. G. White la Rom. 7,7-9.
6.
7.
8. 8 (Ioan 17,3; Col. 1,19; vezi E. G. White
la Apoc. 3,1). ?tiin™a cea mai înaltã. ?n
Hristos locuie?te toatã plinãtatea. El ne
înva™ã sã socotim toate lucrurile ca o
pagubã fa™ã de pre™ul nespus de mare al
cunoa?terii lui Hristos Isus Domnul nostru.
Cuno?tin™a aceasta este cea mai înaltã ?
tiin™ã la care poate ajunge vreun om. Ea
este suma întregii ?tiin™e. „Via™a ve?nicã
este acesta”, declara Hristos, „sã Te
cunoascã pe Tine singurul Dumnezeu adevãrat,
?i pe Isus Hristos pe care L-ai trimis tu. ”
(MS 125, 1907) 8-10. Aprecierea datã de
Pavel harului lui Dumnezeu. (Fil. 3,8. 9).
Neprihãnirea pe care mai înainte Pavel o
socotise de a?a mare valoare era acum
lipsitã de valoare în fa™a sa. Propria sa
neprihãnire era nedreptate. Dorul adânc al
sufletului sãu era: „Sã-L cunosc pe El ?i
puterea învierii Lui, ?i pãrtã?ia
suferin™elor Lui ?i sã mã fac asemenea cu
moartea Lui. ” El voia sã cunoascã personal
puterea harului Mântuitorului. El se
încredea în puterea Lui de a-l salva chiar ?
i pe el, care prigonise biserica lui
Hristos. Dupã aprecierea lui nici o comoarã
nu putea fi egalã în valoare ca darul cunoa?
terii lui Hristos. (MS 89, 1903)
9.Vezi E. G. White la Col. 2,10.
10.
11.
12. 12. Vezi E. G. White la 2Cor. 12,1-4;
2Petru 3,18. 12-15. Vezi E. G. White la
Apoc. 3,18-21.
13. 13. Acest singur lucru îl fac. Chemarea
lui Pavel cerea de la el o servire de
felurite feluri - lucru cu propriile sale
mâini pentru a-?i câ?tiga cele necesare
traiului, cãlãtoria din loc în loc,
înfiin™area de biserici, scrierea de
epistole la bisericile deja înfiin™ate. ?i
cu toate acestea în mijlocul acestor
felurite osteneli, el spune: „Una fac”.
(acest singur lucru îl fac). Un singur
lucru îl ™inea fãrã încetare în fa™a sa în
toatã munca sa - sã fie credincios lui
Hristos, care, atunci când el hulea Numele
Sãu, ?i folosea orice mijloc în puterea sa
pentru a face pe al™ii sã-l huleascã, i Se
descoperise. Unicul mare scop al vie™ii sale
era de a-L servi ?i onora pe El al cãrui
nume îl umpluse cândva de dispre™. Unica lui
dorin™ã era de a câ?tiga suflete la
Mântuitorul. Iudei ?i neamuri puteau sã i se
împotriveascã ?i sã-l persecute, dar nimic
nu-l putea abate de la ™inta sa. (Scrisoarea
107, 1904)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.vezi E. G. White la Ps. 19,14.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.Vezi E. G. White la Fapte 10. 1-4.
19.
20.
21.
22.
23. 5 (Ioan 8,12; vezi E. G. White la Tit
2,10). Luminã pentru cel smerit. „Sã ave™i
în voi gândul acesta, care era ?i în Hristos
Isus. ” Dacã vã strãdui™i cu toatã smerenia
sã în™elege™i care este gândul lui Hristos,
nu ve™i fi lãsa™i în întuneric. Isus zice:
„Cine Mã urmeazã nu va umbla în întuneric,
ci va avea lumina vie™ii. ” (YI 13 oct.
1892) 5-8 (Ioan 1,1-3. 14; Evrei 2,14-18;
vezi E. G. White la Marcu 16,6; Luca 22,44;
Ioan 10,17. 18; Rom. 5,12-19; 2Cor. 8,9;
1Tim. 2,5; Evrei 3,1-3). ?mprejurãrile umile
ale vie™ii lui Hristos. Dupã ce Hristos a
binevoit sã pãrãseascã înalta Sa comandã, sã
coboare de la o înãl™ime infinitã ?i sã ia
asupra Sa natura omeneascã, ar fi putut sã
Se îmbrace cu orice stare a naturii omene?
ti, pe care ar fi ales-o. Dar mãre™ia ?i
rangul nu era nimic pentru El, ?i a ales
pozi™ia cea mai de jos ?i cea mai umilã.
Locul na?terii sale a fost Betleemul ?i, pe
de o parte familia Sa era sãracã, dar
Dumnezeu, Stãpânul lumii, era Tatãl Sãu.
Nici o urmã de via™ã îmbel?ugatã de via™ã
tihnitã de satisfac™ii egoiste sau dedãrii
la împlinirea poftelor nu a fost introdusã
în via™a Lui, via™ã care era un ciclu
continuu de lepãdare de sine ?i de
sacrificiu de sine. ?n acord cu na?terea Lui
smeritã, pe cât se vedea nu avea nici
mãrire, nici bogã™ii pentru ca cel mai
modest credincios sã nu aibã nevoie sã spunã
cã Hristos nu a cunoscut strâmtorarea
sãrãciei chinuitoare. Dacã ar fi avut
înfã™i?area paradei exterioare, a bogã™iei,
a grandoarei, clasa cea mai sãracã a
omenirii ar fi evitat societatea Lui, de
aceea El a ales starea smeritã a numãrului
celui mai mare de oameni. (MS 9,1896)
Credin™a sã nu se sprijine pe dovezi ale
primirii. ?nainte ca Hristos sã fi pãrãsit
cerul ?i sã vinã în lume ca sã moarã, el a
fost mai pe înalt de orice înger. El era
maiestuos ?i plãcut la înfã™i?are. Dar când
a început lucrarea Sa, a fost numai cu pu™in
mai înalt decât statura obi?nuitã a
oamenilor, care trãiau atunci pe pãmânt.
Dacã ar fi venit pe pãmânt cu chipul Sãu
nobil ceresc, înfã™i?area Sa exterioarã ar
fi atras mintea oamenilor la Sine, ?i ar fi
fost primit fãrã de exercitare a credin™ei…
Credin™a oamenilor în Hristos ca Mesia nu
trebuia sã se sprijine pe dovezile vederii ?
i sã creadã în El din cauza atrac™iei Lui
personale, ci din cauza distinc™iei
caracterului aflat în El, care niciodatã nu
a fost gãsit ?i nici nu putea fi gãsit
vreodatã în altul. ( 2SP, 39) (Col. 2,9;
Ef. 3,9; 1Petru 1,11. 12). Taina la care
îngerii doresc sã priveascã adânc. ?n
Hristos locuie?te toatã plinãtatea
dumnezeirii. Dar singura cale pe care El
putea ajunge la oameni, era sã-?i acopere
slava cu un ve?mânt al naturii umane. ?
ngerii au contemplat slava Sa ascunsã pentru
ca Divinitatea sã poatã sã vinã în contact,
sã atingã natura omeneascã. Hristos a
pãstrat pentru totdeauna cea mai mare urã
pentru pãcat, dar a iubit ceea ce a
rãscumpãrat prin sângele Sãu. El a suferit
în locul oamenilor pãcãto?i, luându-i ?i
fãcându-i una cu Sine. Aceasta e taina la
care îngerii doresc sã priveascã. Ei doresc
sã ?tie cum a putut Hristos trãi ?i lucra
într-o lume cãzutã, cum a putut sã se
amestece cu oamenii pãcãto?i. Era o tainã
pentru ei cã El care ura pãcatul, cu o urã
intensã sim™ea cea mai ginga?ã ?i mai plinã
de compãtimire simpatie pentru fiin™ele care
sãvâr?eau pãcat. (ST, 20 ian. 1898) (Col.
1,26. 27). O contopire inexplicabilã.
Hristos nu ar fi putut face nimic în timpul
vie™ii Sale pãmânte?ti pentru salvarea
omului cãzut dacã natura divinã nu ar fi
fost contopitã cu natura umanã. Capacitatea
limitatã a omului nu poate defini taina
aceasta minunatã - contopirea celor douã
naturi, cea divinã ?i cea umanã. Omul
trebuie sã admire ?i sã tacã. ?i cu toate
acestea, omul este privilegiat de a fi
pãrta? de naturã divinã ?i în felul acesta
el poate pãtrunde în oarecare mãsurã în
adâncul tainei. (Scrisoarea 5, 1889)
Lucrul, cel mai uimitor pe pãmânt ?i în cer.
Când dorim sã studiem o problemã profundã,
sã ne fixãm mintea la lucrul cel mai uimitor
ce a avut loc vreodatã pe pãmânt ?i în cer -
întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu a
dat pe Fiul Lui sã moarã pentru fiin™ele
umane pãcãtoase o moarte de ocarã ?i ru?ine.
Acela care era Comandant în cur™ile cere?ti
a lãsat la o parte haina sa împãrãteascã ?i
coroana Sa de împãrat ?i îmbrãcând
divinitatea Sa cu natura umanã a venit în
lumea acesta pentru a sta în fruntea
neamului omenesc ca omul model. El S-a
smerit pentru a suferi împreunã cu neamul
omenesc pentru a îndura de toate suferin™ele
lor. ?ntreaga lume era a Lui, dar El S-a
golit pe Sine atât de deplin încât în timpul
lucrãrii Sale pãmânte?ti a declarat:
„Vulpile au viziuni, ?i pãsãrile cerului au
cuiburi, dar Fiul omului n-ar unde-?i pleca
capul. ” (Evrei 2,14-18) (MS 76, 1903)
Hristos mai pe sus de Lege. Fiul lui
Dumnezeu a venit de bunã voie sã sãvâr?eascã
lucrarea ispã?irii. Nu era asupra Lui nici
un jug obligatoriu, deoarece El era
independent de Lege ?i mai pe sus de ea. ?
ngerii ca soli inteligen™i ai lui Dumnezeu,
erau sub jugul obliga™iei, nici un
sacrificiu personal al lor nu putea face
ispã?ire pentru omul cãzut. Numai Hristos
era liber fa™ã de cerin™ele Legii pentru a
întreprinde rãscumpãrarea neamului omenesc
pãcãtos. El putea sã-?i dea via™a ?i sã o ia
din nou. „El mãcar cã avea chipul lui
Dumnezeu, totu?i n-a socotit ca un lucru de
apucat sã fie deopotrivã cu Dumnezeu. ” (SW
4 sept. 1906) (Ex. 3,5). Natura omeneascã a
lui Hristos un lan™ de aur. Pentru a
rãscumpãra pe om, Hristos S-a fãcut
ascultãtor pânã la moarte, ?i încã moarte de
cruce. Natura omeneascã a Fiului lui
Dumnezeu este totul pentru noi. Ea este
lan™ul de aur ferecat care leagã sufletul
nostru de Hristos ?i prin Hristos de
Dumnezeu. Acesta trebuie sã fie studiul
nostru. Hristos a fost om adevãrat ?i prin
faptul cã a devenit om dat dovada de
umilin™a Sa. ?i El a fost Dumnezeu în trup
de carne. Când abordãm subiectul
divinitã™ii lui Hristos îmbrãcat în ve?
mântul naturii umane, pe bunã dreptate putem
lua seama la cuvintele rostite de Hristos la
Moise la rugul aprins: „Scoate-™i
încãl™ãmintea din picioare, cãci locul pe
care calci este un pãmânt sfânt. ” Noi
trebuie sã venim la studierea acestui
subiect cu umilin™a unui învã™ãcel cu o
inimã zdrobitã. Iar studiul întrupãrii lui
Hristos este un domeniu roditor ?i va
rãsplãti pe cercetãtorul care sapã adânc
dupã adevãrul ascuns. (MS 67, 1898)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. ?nvã™ãturã de cea mai mare valoare.
Manifestarea adevãratei bunãtã™i este
aducerea de roade în fapte bune. Aceasta
poartã aprobarea cerului. Citi™i capitolul 1
a Epistolei lui Pavel cãtre Coloseni. ?
nvã™ãtura pe care el o cuprinde este de cea
mai mare valoare. Religia lui Hristos face
pe to™i cei care o posedã cu adevãrat
binefãcãtori. Ea nu încurajeazã nici o
micime, nici un fel de tranzac™ii meschine.
Adevãra™ii cre?tini au o noble™e care nu
îngãduie mici una din faptele de rând, pline
de lãcomie care sunt o dezonoare pentru
fãptuitorii lor. (Scrisoarea 58, 1900) Ce
ar trebui sã fie bisericile noastre.
Capitolul 1 ?i 2 din Coloseni mi-au fost
prezentate ca o expresie a ceea ce ar trebui
sã fie bisericile noastre în fiecare parte a
lumii. (Scrisoarea 101, 1903) 9-11. Voia
lui Dumnezeu poate fi cunoscutã. (Col. 1,9-
11). Cât de deplinã este rugãciunea acesta!
Nu existã limitã pentru binecuvântãri care e
privilegiul nostru de a le primi. Noi putem
fi „umplu™i de cuno?tin™a Lui. ” Duhul Sfânt
nu ar fi inspirat pe Pavel sã înal™e
rugãciunea aceasta în favoarea fra™ilor sãi
dacã nu ar fi fost cu putin™ã ca ei sã
primeascã un rãspuns de la Dumnezeu în acord
cu cererea. ?ntrucât lucrurile stau a?a, ?
tim cã voia lui Dumnezeu este manifestatã
poporului Sãu pe mãsurã ce el are nevoie de
o mai clarã în™elegerea a voiei Sale.
(Scrisoarea 179, 1902).
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15 (Evrei 1,3; Vezi E. G. White la Fapte
1,11). Fotografia desãvâr?itã a lui
Dumnezeu. Avem numai o singurã fotografie
perfectã a lui Dumnezeu, ?i aceasta e Isus
Hristos. (MS 70, 1899) 15-17. Vezi E. G.
White la Ioan 1,1-3.
16.
17.Vezi E. G. White la Fapte 17,28.
18.
19.Vezi E. G. White la Fil. 3,8.
20.Vezi E. G. White la Ioan 3,14-17.
21.
22.
23.
24.
25.
26.27. Vezi E. G. White la IOan 1,1-3. 14;
Rom. 16,25; Ef. 1,3-6; Fil. 2,5-8; 1Tim.
3,16; Apoc. 22,14.
1.
2.3. Vezi E. G. White la Ef. 1,3-6.
3.
4.
5.
6.
7.
8. 8 (1Tim. 4,1; 6,20; 2Tim. 2,14-18. 23-26;
Vezi E. G. White la 1Ioan 2,18). Natura
înãl™atã mai sus de Dumnezeul naturii.
Nimeni nu poate sã exceleze cu adevãrat în
cuno?tin™ã ?i influen™ã decât dacã e legat
cu Dumnezeul în™elepciunii ?i al puterii…
Toate filozofiile naturii omene?ti au dus la
confuzie ?i ru?ine atunci când Dumnezeu nu a
fost recunoscut ca totul în tot…
Inteligen™ele cele mai profunde ale lumii,
când nu sunt luminate de Cuvântul lui
Dumnezeu, ajung dezorientate ?i pierdute în
timp ce încearcã sã cerceteze problemele ?
tiin™ei ?i revela™iei. Creatorul ?i
lucrãrile Lui sunt dincolo de puterea de
în™elegerea mãrginitã ?i oameni trag
concluzia cã din cautã cã ei nu pot sã
explice lucrãrile ?i cãile lui Dumnezeu pe
temeiul cauzelor naturale, istoria biblicã
nu e demnã de încredere. Mul™i sunt atât de
hotãrâ™i sã excludã pe Dumnezeu de la
exercitarea voin™ei ?i puterii suverane în
ordinea statornicitã a universului, încât
înjosesc pe om, cea mai nobilã dintre
fãpturile Sale. Teoriile ?i specula™iile
filozofiei ar vrea sã ne facã sã credem cã
omul a apãrut prin trepte încete pornind nu
numai de la o stare sãlbaticã, ci de la cea
mai de jos formã a crea™iunii brute. Ei
distrug demnitatea omului pentru cã nu admit
puterea miraculoasã a lui Dumnezeu.
Dumnezeu a iluminat inteligen™e omene?ti ?i
a revãrsat un potop de luminã asupra lumii
prin descoperiri în artã ?i ?tiin™ã. Dar
aceia care privesc acestea doar din punct de
vedere omenesc cu cea mai mare siguran™ã vor
ajunge la concluzii gre?ite. Spinii erorii,
scepticismului ?i necredin™ei sunt masca™i
fiind acoperi™i de ve?mintele filozofiei ?i
?tiin™ei. Satana a nãscocit acest fel
ingenios de a câ?tiga suflete ?i a le
îndepãrta de viul Dumnezeu de adevãr ?i de
religie. El înal™ã natura mai pe sus de
Creatorul naturii. (MS 4, 1882) Feri™i-vã
de sofistãriile omene?ti. ?ncãpã™ânarea
naturalã a inimii omene?ti se împotrive?te
luminii adevãrului. Mândria ei naturalã cu
privire la opinia ei duce la o judecatã
independentã ?i la agã™area de idei omene?ti
?i de o filozofie omeneascã. La unii e o
continuã primejdie de a ajunge nefixa™i în
credin™ã din dorin™a dupã originalitate. Ei
doresc sã gãseascã de prezentat vreun adevãr
nou ?i curios, sã aibã de adus oamenilor o
solie nouã, dar o astfel de dorin™ã este o
cursã de a vrãjma?ului pentru a activa
mintea ?i pentru a abate de la adevãr. ?n
experien™a noastrã vom vedea pe unul sau pe
altul cã porne?te cu teorii noi cu privire
la ceea ce este adevãrul ?i, fãrã a ™ine
seama de influen™a sus™inerii unor astfel de
terorii asupra min™ii ascultãtorilor, ei se
lanseazã în lucrarea de a-?i sus™ine
pãrerile, chiar dacã aceste învã™ãturi ar
putea fi în opozi™ie cu doctrina care a
chemat din lume pe Adventi?tii de Ziua a ?
aptea ?i i-a fãcut ceea ce sunt. Domnul vrea
ca aceia care în™eleg temeiurile credin™ei
lor sã rãmânã în credin™a lor cu privire la
ceea ce ei au fost convin?i cã e adevãr, ?i
sã nu fie abãtu™i de la credin™ã prin
prezentarea de sofistãrii omene?ti… (Col.
2,8) (RH, 19 aug. 1909) Minciunã amestecatã
cu adevãr. Pe mãsurã ce ne apropiem de sfâr?
itul timpului , minciuna va fi de a?a fel
amestecatã cu adevãrul, âncât numai aceia
care au cãlãuzirea Duhului Sfânt vor fi în
stare sã deosebeascã adevãrul de eroare. Noi
trebuie sã facem fiecare efort pentru a ™ine
calea Domnului. ?n nici un caz nu trebuie sã
ne abatem de la cãlãuzirea Lui pentru a ne
pune încrederea în om. ?ngerii Domnului sunt
rândui™i sã vegheze cu stricte™e asupra
acelora care-?i pun credin™a în Domnul ?i
îngerii ace?tia urmeazã sã fie ajutorul
nostru special la orice vreme de nevoie. ?n
fiecare zi noi urmeazã sã venim la Domnul cu
o deplinã asigurare a credin™ei ?i sã cãutãm
la El în™elepciune… Cei care sunt cãlãuzi™i
de Cuvântul lui Dumnezeu vor discerne cu
certitudine între minciunã ?i adevãr, între
pãcat ?i neprihãnire. (MS 43, 1907)
9. 9 (1Petru 1,18. 19; vezi E. G. White la
Mat. 27,45. 46; Marcu 16,6; Ioan 1,1-3. 14;
Fil. 2,5-8; Evrei 4,15). Suferin™ele
Dumnezeirii. „?n El locuie?te toatã
plinãtatea Dumnezeirii. ” Oamenii au nevoie
de a în™elege cã Dumnezeirea a suferit ?i a
fost deprimatã sub chinurile de moarte de le
Golgota. Totu?i, Isus Hristos pe care
Dumnezeu L-a dat pentru rãscumpãrarea lumii
a cumpãrat biserica sa cu însu?i sângele
Sãu. Maiestatea cerului a fost fãcutã sã
sufere din partea zelo™ilor religio?i, care
pretindeau cã sunt oamenii cei mai lumina™i
de pe fa™a pãmântului. (MS 153, 1898)
(Evrei 1,3). Un exemplu perfect al omenirii
fãrã pãcat. ?n Hristos e adunatã toatã slava
Tatãlui. ?n El este toatã plinãtatea
trupeascã a Dumnezeirii. El este strãlucirea
slavei Tatãlui, ?i întipãrirea chipului
persoanei Sale. Slava atributelor lui
Dumnezeu e exprimatã în caracterul Lui.
Evanghelia este plinã de slavã pentru cã
este fãcutã din neprihãnirea Lui. ea este
Hristos dezvãluit, ?i Hristos este
Evanghelia întrupatã. Fiecare paginã a
Scripturilor Noului Testament strãluce?te de
lumina Lui. fiecare text este un diamant,
atins ?i iradiat de razele divine. Noi nu
trebuie sã proslãvim Evanghelia, ci sã
proslãvim pe Hristos. Noi nu trebuie sã
adorãm Evanghelia, ci pe Domnul Evangheliei.
Hristos este o reprezentare perfectã a lui
Dumnezeu pe de o parte, ?i un exemplu
desãvâr?it al neamului omenesc fãrã de pãcat
pe de altã parte. ?n felul acesta, El a
combinat divinitatea cu natura umanã. (MS
44, 1898) 9. 10 (Ioan 1,16; Evrei 4,15).
Stãruirea asupra caracterului lui Hristos. ?
n Hristos locuie?te trupe?te plinãtatea
Dumnezeirii. Aceasta este cauza pentru care,
de?i a fost ispitit în toate privin™ele a?a
cum suntem ispiti™i noi, El a stat în fa™a
lumii, chiar de la intrarea Lui de prima
datã în ea, nepãtat de stricãciune, de?i
înconjurat de ea. Nu trebuie oare ca ?i noi
sã devenim la fel pãrta?i de acea plinãtate
?i oare nu în felul acesta, ?i numai în
felul acesta, putem noi birui a?a cum a
biruit El? Noi pierdem mult prin faptul cã
nu stãruim în chip constant asupra
caracterului lui Hristos. (MS 16, 1890)
10. 10 (Zah. 3,1-5; Fil. 3,9; vezi E. G.
White la Mat. 23,37-39; Evrei 2,17; 9,24).
Mantia desãvâr?irii lui Hristos. Prin
sacrificiul Sãu, fiin™ele umane pot ajunge
la înaltul ideal pus înaintea lor, ?i sã
audã în cele din urmã cuvintele: „Voi
sunte™i deplini în El”, neavând neprihãnirea
voastrã, ci neprihãnirea lucratã de El
pentru voi. Nedesãvâr?irea voastrã nu mai e
vãzutã, deoarece sunte™i îmbrãca™i cu mantia
desãvâr?irii lui Hristos. (MS 125, 1902)
11.
12.
13.
14. 14. Vezi E. G. White la Mat. 27, 51.
14-17. vezi E. G. White la fapte 15,1. 5;
Ef. 2,14-16.
1.Vezi E. G. White la Rom. 6,1-4
2. . 2 Vezi E. G. White la 2Cor. 4,18.
3. 3 (vezi E. G. White la Gal. 2,20).
Ridicarea deasupra ce™urilor îndoielii.
Sufletul care iube?te pe Dumnezeu se ridicã
deasupra ce™urilor îndoielilor; el ob™ine o
experien™ã strãlucitã, cuprinzãtoare, adâncã
?i vie, ?i devine blând ?i asemenea lui
Hristos. Sufletul lui este predat lui
Dumnezeu, ascuns cu Hristos în Dumnezeu. El
va fi în stare sã reziste la proba
neglijãrii, abuzului ?i dispre™ului,
deoarece Mântuitorul sãu a suferit toate
acestea. El nu va deveni agitat ?i
descurajat când dificultã™ile îl preseazã,
deoarece Isus nu ?i-a pierdut puterea ?i nu
S-a descurajat. Fiecare cre?tin adevãrat va
fi tare, nu în tãria ?i meritele propriilor
sale fapte bune, ci în neprihãnirea lui
Hristos, care prin credin™ã îi este
atribuitã. E un lucru mare a fi blând ?i
smerit cu inima, a fi curat ?i nepãtat a?a
cum a fost Prin™ul cerului, când a umblat
printre oameni. (RH, 3 dec. 1889) (Ef.
6,16). Ocrotit de sãge™ile inamicului. Când
eul este ascuns în Isus, suntem ocroti™i de
sãge™ile inamicului. (Scrisoarea 16 a, 1895)
4.
5.Vezi E. G. White la 1Cor. 9,24-27.
6.
7.
8.Vezi E. G. White la Evrei 12,1.
9.
10.Vezi E. G. White la Rom. 8,29; 2Cor.
3,18; 10,5; Evrei 1,3.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.21. Vezi E. G. White la Ef. 6,4.
21.
22.
23.Vezi E. G. White la Marcu 12,30.
1.
2.
3.
4.
5.
6. 6 (Tit 2,8). Puterile vorbirii sfin™ite.
Când te-ai ridicat din mormântul de apã la
data botezului tãu, ai mãrturisit cã e?ti
mort, ?i ai declarat cã via™a ta a fost
schimbatã - ascunsã cu Hristos în Dumnezeu.
Tu ai sus™inut cã e?ti mort fa™ã de pãcat ?i
curã™it de trãsãturile tale rele ereditare
sau cultivate. ?i mergând înainte în
ritualul botezului, te-ai legat înaintea lui
Dumnezeu sã rãmâi mort fa™ã de pãcat. Gura
ta urma sã rãmânã o gurã sfin™itã, limba ta
o limbã convertitã. Tu urma sã vorbe?ti
despre bunãtatea lui Dumnezeu ?i sã lauzi
sfântul Lui nume. ?n felul acesta, tu urma
sã fiii un mare ajutor ?i o mare
binecuvântare pentru bisericã. (MS 95, 1906)
7.
8.
9.
10.
11.
12.13. Vezi E. G. White la Apoc. 3,15-22.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.Vezi E. G. White la Fapte 18,1-3; 20,17-
35.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. Vezi E. G. White la Rom. 6,19. 22
1.
2.
3. 3 (1Tesaloniceni 5,23; vezi E. G. White
la Ioan 17,17; Rom. 6,19. 22; Ef. 4,20-24;
2Petru 3,18). Pãrtã?ia între uman ?i divin.
Sfin™irea noastrã este lucrarea Tatãlui,
Fiului ?i a Duhului Sfânt. Ea este
împlinirea legãmântului pe care l-a fãcut
Dumnezeu cu cei care se leagã, pentru a sta
în sfântã pãrtã?ie cu El, Fiul Sãu ?i Duhul
Sãu. A™i fost voi nãscu™i din nou? A™i
devenit o fãpturã nouã în Hristos Isus?
Atunci conlucra™i cu cele trei puteri ale
cerului care lucreazã în favoarea voastrã.
(MS 11,1901) Dovezi ale sfin™irii.
Adevãrata sfin™ire va fi eviden™iatã printr-
un respect con?tiincios arãtat poruncilor
lui Dumnezeu, printr-o îngrijitã
perfec™ionare a fiecãrui talent, printr-o
purtare atentã, prin descoperirea în fiecare
act al vie™ii a blânde™ii lui Hristos. (RH,
5 oct. 1886) (1Ioan 2,3. 4). Adevãratul
semn al sfin™irii. Aceia care dezonoreazã pe
Dumnezeu prin cãlcarea Legii Sale pot vorbi
de sfin™ire, dar ea este de aceea?i valoare
?i tot atât de acceptabilã ca ?i jertfa lui
Cain. Ascultarea de toate poruncile lui
Dumnezeu este unicul semn adevãrat al
sfin™irii. Neascultarea este semnul
neloialitã™ii ?i apostaziei. (MS 41, 1897)
(Rom. 3,24-28). Sfin™irea la îndemâna
tuturor. Dumnezeu a ales pe oameni din ve?
nicie sã fie sfin™i. „Voia lui Dumnezeu este
sfin™irea voastrã. ” Legea lui Dumnezeu nu
tolereazã nici un pãcat, ci cere o ascultare
desãvâr?itã. Ecoul glasului lui Dumnezeu
ajunge la noi, zicând pururea: Mai sfânt,
tot mai sfânt. Sfin™irea e la îndemâna
tuturor celor care se întind dupã ea prin
credin™ã, nu din cauza faptelor lor bune, ci
din cauza meritelor lui Hristos. Puterea
divinã e procuratã oricãrui suflet care se
luptã sã câ?tige biruin™ã asupra pãcatului ?
i a lui Satana. ?ndreptã™irea înseamnã
mântuirea unui suflet de la pierzare, pentru
ca sã poatã ob™ine sfin™irea, ?i prin
sfin™ire, via™a cerului. ?ndreptã™irea
înseamnã cã ea, con?tiin™a, curã™atã de
faptele moarte, e a?ezatã în starea de a
putea primi binecuvântãrile sfin™eniei. (MS
113, 1902) Sfin™ire ?i comuniune. Sfin™irea
înseamnã o obi?nuitã comuniune cu Dumnezeu.
(RH, 15 martie 1906)
4.
5.
6.
7.Vezi E. G. White la Rom. 6,19. 22.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13. 14. Erori cu privire la venirea lui
Hristos. Mai era ?i un alt motiv pentru
aceastã comunicare a lui Pavel cãtre ace?ti
fra™i. Unii care erau de curând adu?i la
credin™ã, cãzuserã în erori cu privire la
aceia care muriserã dupã convertirea lor. Ei
nãdãjduiserã cã to™i vor fi martori la a
doua venire a lui Hristos, dar ei au fost
cuprin?i de o mare întristare când unul dupã
altul credincio?ii au cãzut sub puterea
mor™ii, fãcând cu neputin™ã pentru ei sã
priveascã acel dorit eveniment - venirea lui
Dumnezeu pe norii cerului. Unii, care
cãzuserã în ideea gre?itã cum cã Hristos
urma sã vinã pe vremea lor, asimilaserã
ideea fanaticã cã era meritoriu de a-?i
arãta credin™a renun™ând la orice lucrare, ?
i resemnându-se la a?teptare inactivã pentru
marele eveniment despre care ei socoteau cã
era aproape. (LP 110)
14.
15.
16. 16 (Vezi E. G. White la Mat. 28,2-4).
Cea din urmã trâmbi™ã. Când Hristos vine
pentru a aduna la Sine pe cei care fuseserã
credincio?i, trâmbi™a cea din urmã va suna ?
i întregul pãmânt, din vârfurile celor mai
falnici mun™i pânã la ascunzi?urile cele mai
profunde ale minelor celor mai adânci, va
auzi. Mor™ii cei neprihãni™i vor auzi
sunetul trâmbi™ei celei din urmã ?i vor ie?i
din mormintele lor, pentru a fi îmbrãca™i cu
nemurire ?i pentru a întâmpina pe Domnul
lor. (Sp. T seria B, nr. 2, p. 24). 17. Vezi
E. G. White la Is. 26,19; 1Cor. 15,51-55;
Apoc. 1,7).
17.Vezi E. G. White la Prov. 4,23.
18. 19-21. Vezi E. G. White la 1Ioan 4,1.
19.
20.
21.
22.
23. 23 (1Tesaloniceni 4,3; Ioan 17,17).
Omul, în totalitatea lui, urmeazã sã fie
sfin™it. Adevãrul urmeazã sã sfin™eascã pe
om în totalitatea lui - mintea lui,
gândurile lui, inima lui, tãria lui.
Puterile lui vitale nu vor fi consumate în
propriile sale practici desfrânate. Acestea
trebuie sã fie biruite, sau de nu ele îl vor
birui pe el. (Scrisoarea 108,1898)
Risipirea miasmelor pãcatului. Sfin™irea -
cât de mul™i în™eleg deplinul ei
însemnãtate? Mintea e înce™o?atã de malaria
senzualã. Gândurile au nevoie de purificare.
Ce n-ar fi putut face bãrba™ii ?i femeile
dacã ?i-ar fi dat seama cã tratarea corpului
are deplin de a face cu vigoarea ?i
puritatea min™ii ?i inimii. Adevãratul cre?
tin dobânde?te o experien™ã care aduce
sfin™enie. El este fãrã pata vinovã™iei pe
con?tiin™ã sau întinãciune de stricãciune
asupra sufletului. Spiritualitatea Legii lui
Dumnezeu, cu principiile ei îngrãditoare e
adusã în via™a sa. Lumina adevãrului
iradiazã priceperea sa. O dogoare a iubirii
desãvâr?itã pentru Mântuitorul risipe?te
miasmele care s-au interpus între sufletul
sãu ?i Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu a devenit
voia lui, curatã, înãl™atã, purificatã ?i
sfin™itã. Fa™a lui reflectã lumina cerului.
Trupul lui e un templu demn de Duhul Sfânt.
Sfin™enia îi împodobe?te caracterul.
Dumnezeu poate sã stea de vorbã cu el;
deoarece sufletul ?i trupul sunt în armonie
cu Dumnezeu. (Scrisoarea 139,1898) Ai Sãi
prin crea™iune ?i rãscumpãrare. Dumnezeu
vrea ca noi sã ne dãm seama cã El are un
drept asupra min™ii, sufletului, trupului ?i
spiritului asupra a tot ce posedãm. Noi
suntem ai Lui prin crea™iune ?i prin
rãscumpãrare. Fiind Creator al nostru, El
cere întreaga noastrã slujire. Ca
Rãscumpãrãtor al nostru, El are preten™ie la
o iubire ca ?i un drept, la o iubire fãrã
asemãnare. De aceastã cerin™ã noi trebuie sã
fim con?tien™i, sã ne dãm seama în fiecare
moment al existen™ei noastre. ?naintea
credincio?ilor, ca ?i a necredincio?ilor noi
trebuie sã recunoa?tem stãruitor dependen™a
noastrã de Dumnezeu. Trupurile noastre,
sufletele noastre, ?i vie™ile noastre sunt
ale Lui, nu numai pentru cã sunt darul Lui
fãrã platã, ci pentru cã fãrã încetare ne
pune la îndemânã bunãtã™ile Sale, ?i ne dã
tãrie sã ne folosim facultã™ile. ?napoindu-I
ceea ce este al Lui, lucrând voios pentru
El, arãtãm cã recunoa?tem dependen™a noastrã
de El. (RH, 24 nov. 1896) Isus ne cere sã
ne consacrãm Lui. El a acordat o mare
ponoare neamului omenesc, deoarece zice:
„Tuturor celor ce L-au primit, adicã celor
ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul sã
se facã copii ai lui Dumnezeu. ” Atunci, nu
ar trebuie ca noi sã dãm lui Hristos ceea ce
El a murit ca sã rãscumpere? Dacã ve™i face
lucrul acesta, El va trezi con?tiin™a
voastrã, va reînnoi inima voastrã, va sfin™i
afec™iunile voastre, va purifica gândurile
voastre, ?i va pune toate gândurile voastre
la lucru pentru El. Fiecare motiv ? fiecare
gând va fi adus în robie la Isus Hristos .
Aceia care sunt copiii ai lui Dumnezeu vor
reprezenta pe Hristos în caracter. Lucrãrile
lor vor fi parfumate cu infinitã gingã?ie,
compasiune, iubire ?i curã™ie a Fiului lui
Dumnezeu. ?i cu cât mai deplin sunt
consacrate mintea ?i trupul Duhului Sfânt cu
atât mai puternicã va fi mireasma jertfei
noastre adusã Lui. (RH 24 nov. 1896)
1. 1-4 (Vezi E. G. White la 1Ioan 2,18).
Omul fãrãdelegii ?i a doua venire. ?n zilele
apostolului Pavel, fra™ii Tesaloniceni
lucrau sub impresia eronatã cã Domnul urma
sã revinã pe vremea lor ?i Pavel a scris
pentru ca sã corecteze aceastã gre?itã
impresie, arãtând ce evenimente urmau sã
aibã loc, înainte ca a doua venire sã poatã
avea loc. El spunea: „Nimeni sã nu vã
amãgeascã în vreun chip, cãci nu va veni
înainte de a fi venit lepãdarea de credin™ã
?i de a se descoperi omul fãrãdelegii, fiul
pierzãrii, potrivnicul care se înal™ã mai pe
sus de tot ce se nume?te ‘Dumnezeu’ sau de
ce este vrednic de închinare. A?a cã se va
a?eza în templul lui Dumnezeu dându-se drept
Dumnezeu. ” Omul fãrãdelegii urma sã aparã,
?i sã-?i facã lucrarea de înãl™are ?i de
hulã înainte ca fra™ii sã poatã a?tepta
venirea lui Hristos. Acel mare eveniment
urma sã fie precedat de o lepãdare de
credin™ã. Urma sã se dea pe fa™ã un fel de
antihrist ?i aluatul apostaziei urma sã
lucreze cu o tot mai mare putere pânã la
sfâr?itul timpului. (RH, 31 iulie 1888)
2.
3. 3. 4 (Mat. 5,17. 18; vezi E. G. White la
1Tim. 2,5; Apoc. 13,11-17; 14,8. 9-12; 18,1-
5). Reprezentantul lui Satana. E arãtat
cineva în profe™ie ca om al pãcatului. El
este reprezentantul lui Satana. Luând
sugestia lui Satana cu privire la Legea lui
Dumnezeu, care e tot atât de neschimbãtoare
ca ?i tronul Sãu, omul acesta al pãcatului
vine ?i aratã lumii cã el a schimbat Legea,
?i cã ziua întâia a sãptãmânii în locul
celei din a ?aptea este acum Sabatul.
Profesând infailibilitatea, el pretinde
dreptul de a schimba Legea lui Dumneyeu
pentru a corespunde scopurilor sale. Fãcând
a?a, el se înal™ã mai pe sus de Dumnezeu, ?i
lasã lumea sã tragã concluzia cã Dumnezeu
este failibil. Dacã ar fi fost chiar
adevãrat cã Dumnezeu fãcuse o lege de
cârmuire care avea nevoie sã fie schimbatã,
ea ar dovedi într-adevãr failibilitate. Dar
Hristos a declarat cã nici o iotã sau
frânturã de slovã din Lege nu va trece pânã
vor trece cerul ?i pãmântul. ?nsã?i lucrarea
pe care venise sã o facã era de a înãl™a
acea Lege, ?i de a arãta lumilor create ?i
cerului cã Dumnezeu era drept ?i cã Legea
Lui nu avea nevoie sã fie schimbatã. Dar
iatã aici mâna dreaptã a lui Satana gata sã
ducã mai departe lucrarea pe care Satana a
început-o în cer, aceea de a încerca sã
îmbunãtã™eascã Legea lui Dumnezeu. Iar lumea
cre?tinã a sanc™ionat forturile lui,
adoptând aceastã odraslã a papalitã™ii -
institu™ia duminicii. Ei au cultivat-o ?i
vor continua sã o cultive pânã când
protestantismul va da mâna de înso™ire
puterii romane. Atunci va fi o lege
împotriva Sabatului crea™iunii lui Dumnezeu,
?i atunci va fi timpul când Dumnezeu va face
„lucrarea Lui ciudatã” pe pãmânt. El a
rãbdat îndelung stricãciunea neamului
omenesc; a încercat sã-i câ?tige la Sine.
Dar va veni timpul când î?i vor fi umplut
mãsura de nedreptate, ?i atunci Dumnezeu va
lucra. Timpul acesta aproape a sosit.
Dumnezeu ™ine un cont al na™iunilor; cifrele
cresc împotriva lor în cãr™ile din cer; ?i
când va fi venit o lege cã încãlcarea zilei
întâi a sãptãmânii va fi pedepsitã, atunci
paharul lor va fi plin. (RH, 9 martie, 1886)
Omul fãrãdelegii ?i Sabatul rival. Omul
fãrãdelegii s-a înãl™at împotriva lui
Dumnezeu, a?ezându-se în templul lui
Dumnezeu, ?i arãtându-ne pe sine cã ar fi
Dumnezeu. El a cãlcat în picioare marele
memorial al lui Dumnezeu al crea™iunii,
înfiin™at pentru a comemora lucrarea Lui, ?i
în locul lui a prezentat lumii o zi
lucrãtoare obi?nuitã. Ziua aceasta el a
înãl™at-o ca un sabat rival, spre a fi ™inut
?i cinstit. ?n felul acesta, lumea a fost
îndreptatã împotriva lui Dumnezeu, deoarece
Domnul declarã cã El a sfin™it ziua Sa de
odihnã. Dar chiar dacã fiecare membru al
familiei omene?ti ar accepta odrasla
papalitã™ii, în nici un caz aceasta nu ar
anula sfântul Sabat al lui Iehova. Aceia
care acceptã Sabatul mincinos înal™ã pe omul
fãrãdelegii, ?i atacã guvernarea lui
Dumnezeu. Dar omul fãrãdelegii nu poate
anula ceea ce Dumnezeu a declarat cã urmeazã
sã stea pururea tare. Lucrarea care urmeazã
sã fie fãcutã acum în lumea noastrã e de a
înãl™a Legea Domnului ?i de a atrage aten™ia
oamenilor la ea. A venit timpul când
adevãrul urmeazã sã fie proclamat împotriva
minciunii ?i rãtãcirii. (RH 26 iunie, 1898)
Aprecierea din partea lui Dumnezeu a puterii
papale. Prin felul cum au tratat Cuvântul
Sãu, papii s-au înãl™at mai pe sus de
Dumnezeul cerului. Acesta este motivul
pentru care în profe™ie puterea papalã e
specificatã ca „omul fãrãdelegii”. Satana
este autorul pãcatului. Puterea pe care el o
determinã sã schimbe oricare din preceptele
sfinte ale lui Dumnezeu, este omul
fãrãdelegii. Sub îndrumarea specialã a lui
Satana puterea papalã a fãcut exact lucrarea
aceasta. De?i aceia care stau la conducerea
papalitã™ii, pretind cã au mare iubire
pentru Dumnezeu. El îi prive?te ca pe unii
care ?l urãsc. Ei au preschimbat adevãrul
lui Dumnezeu în minciunã. Cãlcarea în
picioare a poruncilor lui Dumnezeu ?i a?
ezarea în locul lor a unor tradi™ii omene?
ti, e lucrarea lui Satana, ?i va despãr™i
lumea religioasã de Dumnezeu; deoarece El
declarã: „Eu , Domnul Dumnezeul tãu, sunt un
Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea
pãrin™ilor în copii pânã la al treilea ?i al
patrulea neam al celor ce Mã urãsc. ”
Dumnezeu va împlini cuvântul acesta. (MS
126, 1901) Minunile lui Satana fãcute chiar
în fa™a ta. Vine timpul când Satana va face
minuni chiar în fa™a ta, pretinzând cã este
Hristos, ?i dacã picioarele tale nu sunt
bine fixate în adevãrul lui Dumnezeu, atunci
vei fi dus departe de temelia ta. Unica
siguran™ã pentru tine este aceea de a
cerceta adevãrul ca dupã o comoarã ascunsã.
Sapã adânc dupã adevãr a?a cum ai face
pentru o comoarã ascunsã în pãmânt ?i
prezintã Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul
Bibliei, înaintea Tatãlui tãu ceresc ?i
spune: Lumineazã-mã, înva™ã-mã ce este
adevãrul. . . Trebuie sã-™i umpli mintea cu
Cuvântul lui Dumnezeu; cãci vei fi despãr™it
?i a?ezat acolo unde nu vei avea privilegiul
de a te mai întâlni cu copiii lui Dumnezeu.
(RH, 3 aprilie, 1888)
4.
5.
6.
7. 7-12 (Vezi E. G. White la Mat. 7,21-23;
Apoc. 14,9-12; 17,1-5). (2Cor. 11,14; Iacov
5,13-16; Apoc. 13,13. 14). ?n?elãciuni
fãcãtoare de minuni ale lui Satana. Nimeni
nu trebuie sã fie în?elat. Legea lui
Dumnezeu este tot atât de sfântã ca ?i
tronul Lui, ?i dupã ea urmeazã sã fie
judecat fiecare om care vine în lume. Nu
existã altã normã cu care sã fie probat
caracterul. „Dacã nu vor vorbi a?a nu vor
mai rãsãri zorile pentru poporul acesta. ”
Acum, cazul urmeazã sã fie decis potrivit
Cuvântului lui Dumnezeu, sau se va da
ascultare preten™iilor omului? Hristos
zice: „Dupã roadele lor îi ve™i cunoa?te. ”
Dacã aceia prin care se fac tãmãduirile sunt
dispu?i, datoritã acestor manifestãri, sã
scuze neglijen™a lor fa™ã de Legea lui
Dumnezeu ?i sã continue în neascultare, de?i
au putere în orice mãsurã nu urmeazã cã au
puterea cea mare a lui Dumnezeu. Dimpotrivã,
e puterea fãcãtoare de minuni a marelui
amãgitor. El e un cãlcãtor al legii morale,
?i folose?te orice me?te?ug ce-i poate veni
la îndemânã ca sã orbeascã ochii oamenilor
cu privire la adevãratul ei caracter. Suntem
în?tiin™a™i cã în zilele de pe urmã el va
lucra cu semne ?i minuni mincinoase. ?i va
continua aceste minuni pânã la sfâr?itul
timpului de probã, pentru ca sã le poatã
arãta ca dovadã cã e înger de luminã ?i nu
de întuneric. (RH, 17 nov. 1885) (Evrei
12,26; Apoc. 12,11; 14,5). Greaua încercare
a timpului cernerii. Satana va sãvâr?i
minunile sale pentru ca sã în?ele; el î?i va
înãl™a la culme puterea sa. S-ar putea sã
parã cã biserica stã sã cadã, dar ea nu
cade. Ea va sta în timp ce pãcãto?ii din
Sion vor fi da™i la ivealã ?i îndepãrta™i
din Sion - ca pleava despãr™itã de grâul
pre™ios. Aceasta este o încercare teribilã
dar oricum trebuie sã aibã loc. Nimeni al™i
decât cei care au biruit prin sângele
Mielului ?i cuvântul mãrturiei lor, nu vor
fi gãsi™i cu cei credincio?i ?i sinceri,
fãrã patã sau mânjiturã a pãcatului, fãrã
în?elãciune în gura lor… Rãmã?i™a care î?i
curã™ã sufletul prin ascultare de adevãr
culege putere din procesul de punere la
încercare, dând pe fa™ã frumuse™ea
sfin™eniei în mijlocul apostaziei
înconjurãtoare. (Scrisoarea 55, 1886)
8.
9.
10. 10. Deplina consacrare a lui Pavel. Dacã
cineva nu munce?te, nici sã nu mãnânce se
aplicã atât la via™a spiritualã ?i
religioasã cât ?i la cele pãmânte?ti,
trecãtoare. Pavel nu numai a îndurat
punerea la contribu™ie a puterilor fizice la
munca de rând fãrã de nici un sentiment de
înjosire sau degradare de sine, ?i fãrã
nemul™umire; dar a purtat povara pe când în
acela?i timp îndeplinea lucrãrile min™i sale
pentru a înainta ?i a se desãvâr?i în cuno?
tin™e spirituale. El învã™a pe al™ii, ?i
punea în practicã ceea ce preda. El a avut
repetate viziuni de la Dumnezeu, ?i din
lumina datã ?tia cã fiecare om trebuie sã
fie un lucrãtor cu creierul, mu?chii ?i cu
toatã puterea vigorii lui. Acest discipol
credincios al lui Hristos, ?i apostol al lui
Isus Hristos, era consacrat fãrã rezervã în
slujba lui Dumnezeu. (Scrisoarea 2, 188/9)
10. 14. 15 (Rom. 12,11). Nelucrarea, lenevia
un pãcat. Ppe vremea sa, apostolul considera
lenevia ca un pãcat ?i aceia care astãzi se
dedau la acest rãu î?i dezonoreazã
mãrturisirea de credin™ã. Ei vor critica pe
lucrãtorul credincios ?i vor aduce ocarã
asupra Evangheliei lui Hristos. Pe aceia
care ar vrea sã creadã, ei îi abat de la
calea adevãrului ?i neprihãnirii. Ar trebui
sã fim avertiza™i sã nu ne întovãrã?im cu
acei care prin felul lor de purtare pun o
piatrã de poticnite în calea altora. „Dacã
nu ascultã cineva ce spunem noi în aceastã
epistolã, însemna™i-vi-l”, zice apostolul,
„?i sã n-ave™i nici un fel de legãturi cu
el, ca sã-i fie ru?ine. ?i sã nu-l socoti™i
ca pe un vrãjma?, ci sã-l mustra™i ca pe un
frate. ” Dacã refuzã îndemnul slujitorilor
Domnului, ?i urmeazã propria sa voin™ã ?i
judecatã sub inspira™ia conducãtorului sãu,
Satana, el va aduce ruinã asupra sa ?i
trebuie sã-?i poarte propriile sale pãcate.
Obiceiul de a sprijini în lenevie bãrba™i ?i
femei prin daruri particulare sau cu bani ai
bisericii îi încurajeazã în deprinderi
pãcãtoase, ?i purtarea aceasta ar trebui sã
fie con?tiincios evitatã. Fiecare bãrbat,
fiecare femeie ?i fiecare copil ar trebui sã
fie educat sã facã o muncã practicã,
folositoare. To™i ar trebui sã fie învã™a™i
o meserie. S-ar putea sã fie facere de
corturi, sau ar putea sã fie o ocupa™ie în
altã direc™ie, dar to™i ar trebui sã fie
educa™i sã foloseascã mãdularele trupului
lor pentru un scop ?i Dumnezeu e gata ?i
dispus sã sporeascã adaptabilitatea tuturor
celor care î?i vor face deprinderi de
hãrnicie. Dacã un om în stare bunã de
sãnãtate are avere, ?i nu are nevoie sã se
angajeze în vreun serviciu oarecare pentru
propria sa între™inere, ar trebui sã lucreze
pentru a achizi™iona mijloace pentru a putea
ajuta la înaintarea cauzei ?i lucrãrii lui
Dumnezeu. El trebuie sã fie „fãrã preget” în
sârguin™ã „plin de râvnã cu duhul” sã
slujeascã Domnului. Dumnezeu va binecuvânta
pe to™i cei care î?i feresc influen™a cu
privire la al™ii în direc™ia aceasta. ( MS
93, 1899)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.Vezi E. G. White la Fapte 18,1-3; 20,17-
35.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.10. Vezi E. G. White la Rom. 8,15-21.
10.
11.
12.
13.
14.
15.Vezi E. G. White la 2Cor. 12,1-4.
16.
17.
18.
19.20. Vrãjma?ii lui Pavel. Oamenii ace?tia
se depãrtaserã de credin™a Evangheliei, ?i
în plus dispre™uiserã Duhul harului
atribuind puterii lui Satana minunatele
revela™ii fãcute lui Pavel. Ca unii care
lepãdaserã adevãrul, erau plini de urã
împotriva lui, ?i cãutau sã distrugã pe
credinciosul lui apãrãtor. (LP 305)
1.
2.
3.
4.
5. 5 (Ioan 1,1-3. 14; Fil. 2,5-8; Evrei
2,14-18; Vezi E. G. White la Fapte 15,11).
Lucrând în locul lui Dumnezeu. Adam ?i Eva
au fost pu?i la probã pentru a se reîntoarce
la ascultarea ?i supunerea lor, ?i în planul
acesta de binefacere a fost cuprinsã toatã
posteritatea lor. Dupã cãderea în pãcat,
Hristos a devenit învã™ãtorul lui Adam. El a
lucrat în locul lui Dumnezeu fa™ã de
omenire, salvând neamul omenesc de la o
moarte imediatã. El a luat asupra Sa
lucrarea de mijlocitor între Dumnezeu ?i om.
La împlinirea vremii, El urma sã fie
descoperit în chip omenesc. El urma sã-?i
ocupe postul în fruntea omenirii luând
natura dar nu pãcãto?enia omului. (ST, 29
mai, 1901) (Fapte 4,12; Evrei 7,25; 9,22;
1Ioan 1,7-9. Credin™ã în sângele lui
Hristos. Dumnezeu e abordat prin Isus
Hristos, Mijlocitorul, singura cale pe care
El iartã pãcatele. Dumnezeu nu poate ierta
pãcate în dauna justi™iei Sale, a sfin™eniei
Sale, ?i adevãrului Sãu. Dar El iartã pãcate
?i aceasta pe deplin. Nu existã pãcate pe
care El sã nu le ierte în ?i prin Domnul
Isus Hristos. Acesta este unica speran™ã a
pãcãtosului ?i dacã se odihne?te aici în
credin™ã sincerã, e sigur de iertare ?i
aceasta deplinã ?i fãrã platã. Existã numai
o singurã cale ?i acesta e la îndemâna
tuturor, ?i pe calea acesta o iertare bogatã
?i îmbel?ugatã a?teaptã pe sufletul care se
pocãie?te ?i e zdrobit, ?i pãcatele cele mai
negre sunt iertate. ?nvã™ãturile acestea au
fost date poporului ales al lui Dumnezeu cu
mii de ani mai înainte, ?i repetate prin
felurite simboluri ?i figuri, pentru ca
lucrarea adevãrului sã poatã fi consolidatã
în fiecare inimã, pentru cã fãrã de vãrsare
de sânge nu existã iertare de pãcate. Marea
învã™ãturã întrupatã în jertfa fiecãrei
victime sângerânde, imprimatã în fiecare
ceremonie întipãritã de Dumnezeu ?nsu?i, era
cã numai prin sângele lui Hristos se capãtã
iertare de pãcate ?i cu toate acestea, cât
de mul™i poartã jugul exasperant ?i cât de
pu™ini simt puterea acestui adevãr ?i
ac™ioneazã personal, conform lui ?i capãtã
binecuvântãrile pe care ar fi putut sã le
primeascã printr-o perfectã credin™ã în
sângele Mielului lui Dumnezeu. Dreptatea
cerea suferin™ele omului; dar Hristos a dat
suferin™ele unui Dumnezeu. El nu avea nevoie
de nici o suferin™ã ispã?itoare pentru Sine,
toate suferin™ele Lui au fost pentru noi,
toate meritele ?i toatã sfin™enia Lui au
fost puse la îndemâna omului cãzut,
prezentate ca un dar. Scrisoarea 12, 1892)
(Mat. 11,27; Ioan 14,9; 17,19-26; 2Tes. 2,3.
4; Evrei 8,1; 9,11-14. 24; 13,12; 1Ioan
2,1). Hristos singurul Mijlocitor adevãrat.
Marele nostru Mare Preot a completat
aducerea Sa ca jertfã atunci când a suferit
dincolo de por™i. Atunci s-a fãcut ispã?ire
desãvâr?itã pentru pãcatele oamenilor. Isus
este Apãrãtorul nostru, Marele nostru preot,
Mijlocitorul nostru. Pozi™ia noastrã
prezentã este deci asemenea cu aceea a
israeli™ilor stând în picioare în curtea din
afarã, a?teptând ?i având aten™ia îndreptatã
cãtre acea fericitã speran™ã glorioasã a
Domnului ?i Mântuitorului nostru Isus
Hristos … Tipul a întâlnit antitipul în
moartea lui Hristos, Mielul junghiat pentru
pãcatele lumii. ?naltul Mare preot a adus
singura jertfã care va fi de vreo valoare
oarecare. Tãmâia care este oferitã acum de
oameni, liturghiile care sunt executate
pentru eliberarea sufletelor din purgatoriu,
nu sunt de nici un folos înaintea lui
Dumnezeu. Toate altarele ?i jertfele
tradi™iile ?i inven™iile prin care oamenii
nãdãjduiesc sã capete mântuirea sunt erori.
Nici un fel de sacrificiu nu trebuie sã fie
aduse în plus; deoarece Marele Mare Preot
sãvâr?e?te lucrarea Sa în locul sfânt. Nici
un prin™ sau monarh sã nu îndrãzneascã sã se
aventureze înãuntrul cur™ii sfinte. ?n
mijlocirea Lui ca Apãrãtor al nostru,
Hristos nu are nevoie de virtutea nici unui
om, ?i nici de mijlocirea vreunui om.
Hristos este unicul purtãtor de pãcat, unica
jertfã pentru pãcat. Rugãciunea ?i
mãrturisirea trebuie sã-I fie fãcute numai
Lui care a intrat o datã pentru totdeauna în
locul sfânt. Hristos a spus: „Dacã cineva a
pãcãtuit, avem la Tatãl un Mijlocitor pe
Isus Hristos cel neprihãnit. ” El va mântui
pe deplin pe to™i cei care vin la El în
credin™ã. El trãie?te pururea, pentru ca sã
facã mijlocire pentru noi. Lucrul acesta
face fãrã rost jertfa liturghiei, una din
în?elãtoriile romanismului. A?a-zisa
mijlocire a sfin™ilor este cea mai mare
falsitate ce poate fi nãscocitã. Preo™ii ?i
conducãtorii nu au drept sã se interpunã
între Hristos ?i sufletele pentru care El a
murit, ca ?i cum ar fi investi™i cu
atributele Mântuitorului, ?i în stare sã
ierte abaterile ?i pãcatul, Ei în?i?i sunt
pãcãto?i. Ei sunt numai oameni. ?ntr-o zi
vor vedea cã doctrinele lor în?elãtoare au
dus la crima de toate tipurile, de toate
felurile, la adulter, ho™ie ?i minciunã. Ei
poartã rãspunderea pentru multe rele
teribile pe care oamenii le-au fãcut la
adresa semenilor lor. Pentru toate acestea,
Judecãtorul a tot pãmântul îi va trage la
rãspundere la tribunalul Sãu. Cazul fiecãrui
suflet care a fost întemni™at, al fiecãrei
fiin™e omene?ti care a fost torturatã, a
fost notat. ?ngerul care nota a sprijinit pe
martirii care n-au voit sã se închine la
idoli, sau sã îngãduie ca mintea ?i con?
tiin™a lor sã devinã instrumente ale
oamenilor care erau instiga™i de Satana
pentru a sãvâr?i fapte nelegiuite. Lucrurile
acestea sunt fãcute sub conducerea omului
fãrãdelegii, care s-a a?ezat pe sine ca
Dumnezeu, ?ezând în templul lui Dumnezeu ?i
asumându-?i prerogativele lui Dumnezeu,
pentru ca sã aducã la îndeplinire propriile
sale uneltiri. Cea mai tare fiin™ã
omeneascã, oricare i-ar fi preten™ia, nu
este infinitã. Ea nu poate în™elege
infinitul. Hristos a spus lãmurit: „Nimeni
nu cunoa?te deplin pe Fiul, afarã de Tatãl.
” un învã™ãtor se strãduia odatã sã prezinte
mãrimea lui Dumnezeu, când s-a auzit o voce
zicând: „?ncã nu putem în™elege cine este
El. ” ?nvã™ãtorul a rãspuns nobil: „Dacã ar
fi în stare sã prezint deplin pe Dumnezeu
atunci eu a? fi dumnezeu sau Dumnezeu ?nsu?i
ar înceta sã mai fie Dumnezeu. ” ?n
proorocii este scris: „To™i vor fi învã™a™i
de Dumnezeu”. A?a cã oricine a auzit ?i a
învã™at despre Tatãl „vine la Mine” nu prin
spovedanie sau preo™i sau papi, ci prin
Mine, Mântuitorul vostru. „Nu cã cineva a
vãzut pe Tatãl, afarã de Acela care vine de
la Dumnezeu. Da, Acela a vãzut pe Tatãl.
Adevãrat, adevãrat vã spun, cã cine crede în
Mine, are via™a ve?nicã. ” Acesta este
Dumnezeire absolutã. Cea mai puternicã
inteligen™ã creatã nu-L poate în™elege;
cuvinte pornind de la cea mai elocventã
limbã nu sunt în stare sã-L descrie. Tãcerea
este elocventã. Hristos a reprezentat pe
tatãl Sãu fa™ã de lume, ?i reprezintã
înaintea lui Dumnezeu pe cei ale?i în care a
refãcut chipul moral al lui Dumnezeu. Ei
sunt mo?tenirea Lui. Lor le spune: „Cine M-a
vãzut pe Mine, a vãzut pe Tatãl. Nimeni nu
cunoa?te pe tatãl afarã de Fiul ?i acela
cãruia vrea Tatãl sã i-L descopere. ” Nici
un preot, nici un deservent al religiei nu
poate sã descopere pe Tatãl nici unui fiu ?i
nici unei fiice a lui Adam. Oamenii au un
sigur Avocat, un singur Mijlocitor care este
în stare sã ierte cãlcãrile de Lege. N-ar
trebui oare ca inimile noastrã sã se umple
de recuno?tin™ã fa™ã de Acela care a dat pe
Isus sã fie ispã?ire pentru pãcatele
noastre? Gândi™i-vã profund a iubirea pe
care Tatãl a manifestat-o în favoarea
noastrã, iubirea pe care a exprimat-o fa™ã
de noi. Noi nu putem mãsura aceastã iubire.
Nu existã mãsurã pentru ea. Nu putem decât
sã arãtãm spre Golgota, spre Mielul junghiat
de la întemeierea lumii. El este o jertfã
fãrã margini. Putem noi în™elege ?i mãsura
infinitul? (Ioan 17,19-21. 24-26). Aici
vedem pe Marele Mijlocitor prezentând
cererea Sa Tatãlui. Nici un mediator omenesc
nu se interpune între pãcãtos ?i Hristos. Nu
se vede nici un prooroc mort, nici un sfânt
îngropat. Hristos ?nsu?i este Avocatul
nostru. Tot ceea ce Tatãl este fa™ã de Fiul
Sãu, este El pentru cei pe care îi
reprezenta Fiul Sãu în natura Sa omeneascã.
?n orice ramurã a lucrãrii sale, Hristos a
ac™ionat ca reprezentant al Tatãlui. E al
trãit ca Loc™iitor al nostru ?i ca Garant al
nostru. El a lucrat a?a cum ar vrea sã
lucreze cei care-L urmeazã apreciind în chip
neegoist valoarea fiecãrei fiin™e omene?ti
pentru care El a suferit ?i a murit. (MS
128,1897) De douã ori Reprezentant. Hristos
este reprezentantul lui Dumnezeu fa™ã de om
?i reprezentantul omului fa™ã de Dumnezeu.
El a venit în lumea aceasta ca Loc™iitor ?i
Garant al omului ?i e pe deplin în stare sã
mântuiascã pe to™i cei care se pocãiesc ?i
se reîntorc la supunerea ?i ascultarea lor.
Datoritã neprihãnirii Sale, El poate sã a?
eze pe om pe un teren avantajos. Hristos,
Pa?tele nostru, a fost sacrificat pentru
noi. El a dat via™a Sa pre™ioasã, inocentã
pentru a salva fiin™ele omene?ti vinovate de
la ruinã ve?nicã, pentru ca prin credin™a în
El ei sã poatã sta în picioare fãrã de vinã
înaintea tronului lui Dumnezeu. (MS 29,1899)
(Ioan 10,30). Pentru ce numai un singur
Mijlocitor? Numai Isus putea da garan™ie lui
Dumnezeu; deoarece era egal cu Dumnezeu.
Numai El putea fi mijlocitor între Dumnezeu
?i om, deoarece poseda divinitate ?i natura
umanã. (RH, 3 aprilie, 1894) (Rom. 8,34).
Un lan™ de aur prins de tronul lui Dumnezeu.
Mijlocirea lui Hristos este ca un lan™ de
aur prins de tronul lui Dumnezeu. E a
transformat meritul sacrificiului Sãu în
rugãciune. Isus se roagã ?i prin rugãciune
izbânde?te. (MS 8, 1892)
6.
7. 7 (Is. 52,8). Adevãrul a?a cum este în
Isus. Dacã expunem adevãrul potrivit cãilor
noastre, vom vedea cã nu va fi totdeauna
armonie perfectã a?a cum ar trebui. Dar dacã
expunem adevãrul a?a cum este în Isus, îl
vom expune în spiritul adevãratului Educator
?i nu vom avea opinii felurite ?i nu ne vom
agã™a de propriile noastre idei cu
tenacitate, ci vom fi absolut de acord. ?i
când învã™ãm a?a, crezând cã Isus ne va
ajuta sã prezentãm adevãrul, a?a cum este în
El, atunci putem a?tepta ajutorul Sãu, ?i îl
vom avea. (RH, 10 mai 1887)
8.
9.10. Vezi E. G. White la Num. 15,38. 39;
1Petru 3,3. 4.
1. 1-13 (Ioan 10,11-15). Grijã în alegerea
conducãtorilor bisericii. Fie ca Domnul sã
imprime asupra min™ii ?i inimii tuturor
celor lega™i cu sfânta lucrare a lui
Dumnezeu, importan™a asigurãrii cã aceia
care urmeazã sã activeze ca diaconi ?i
prezbiteri sunt oameni corespunzãtori ca sã
li se încredin™eze turma lui Dumnezeu. Isus
se nume?te „Pãstorul cel bun”. El face
lucrul acesta în contrast cu cei care ocupã
locuri de încredere în legãturã cu biserica,
dar care nu au nici un drept la aceste
locuri, deoarece modeleazã rãu lucrarea.
Ceea ce e firesc se va da pe fa™ã.
Compara™i pe Pãstorul cel bun care ?i-a dat
via™a pentru oile Sale, cu cei care sunt
plini de pre™uire de sine, fac pe grozavii
sunt dictatori dorind sã domneascã în
bisericã. Profe™ii au specificat atributele
lui Hristos. Ei au profetizat despre El ca
fiind Pãstor blând, care urma sã poarte
mieii la sânul Lui. Sunt al™ii arãta™i de
profe™ie, care au acceptat pozi™ia de
conducãtori ?i de învã™ãtori religio?i pe
care Cuvântul lui Dumnezeu îi mustrã pentru
neglijen™a lor, în nepriceperea lor de a
face lucrarea pe care ar fi trebuit sã o
facã în locurile lor de rãspundere. (MS 176,
1898)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16 (Col. 1,26. 27; Rom. 16,25; Vezi E.
G. White la Ioan 1,1-3. 14; 2Tim. 3,16).
Dincolo de puterea de pricepere a omului.
Mare este taina evlaviei. Existã taine în
via™a lui Hristos care urmeazã sã fie
crezute, chiar dacã nu pot fi explicate.
Mintea mãrginitã nu poate pãtrunde taina
evlaviei. (Scrisoarea 65, 1905) (1Petru
1,11. 12): ?ntruparea, o lucrare
chinuitoare. Lucrarea mântuirii e numitã o
tainã, ?i este într-adevãr taina prin care
neprihãnirea ve?nicã este adusã tuturor
celor care cred. Neamul omenesc din cauza
pãcatului era în vrãjmã?ie cu Dumnezeu.
Hristos cu un cost nemãrginit, printr-o
lucrare chinuitoare, tainicã pentru îngeri
ca ?i pentru oameni, a luat asupra Sa natura
omeneascã. Ascunzându-?i divinitatea,
lãsându-?i la o parte slava, S-a nãscut ca
un prunc în Betleem. ?n trup omenesc, El a
trãit Legea lui Dumnezeu, pentru ca sã poatã
osândi pãcatul în carne, ?i sã aducã
mãrturie înaintea fiin™elor inteligente
cere?ti cã Legea era rânduitã pentru via™ã ?
i pentru a asigura fericire, pacea ?i binele
ve?nic al tuturor celor care ascultã. Dar
acela?i sacrificiu nemãrginit care este
via™a pentru cei care cred este o mãrturie
de condamnare pentru cei neascultãtori,
rostind moarte ?i nu via™ã. (MS 29,1899)
1. Vezi E. G. White la Col. 2,8; 1Ioan 4,1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.Vezi E. G. White la Prov. 3,17.
9.
10.
11.
12. 12 (2Tim. 3,14. 15). Smerita dependen™ã
a lui Timotei. ?n istoria vie™ii lui Timotei
se gãsesc învã™ãturi pre™ioase. Era un
tinerel când a fost ales de Dumnezeu ca
învã™ãtor, dar atât de fixate erau
principiile lui printr-o educa™ie corectã
încât era pregãtit pentru aceastã importantã
pozi™ie. El a purtat rãspunderile sale cu o
smerenie cre?tinã. Era credincios statornic
?i sincer ?i Pavel l-a ales sã-i fie tovarã?
la muncã ?i în cãlãtorie. Pentru ca nu cumva
Timotei sã aibã de dat piept cu
desconsiderãri din cauza tinere™ii lui,
Pavel i-a scris: „Nimeni sã nu-™i
dispre™uiascã tinere™ea. ” El putea face
fãrã grijã lucrul acesta, deoarece Timotei
nu era încrezut, ci cãuta totdeauna
cãlãuzire. Sunt mul™i tineri care
ac™ioneazã din impuls ?i nu din judecatã.
Dar Timotei întreba la fiecare pas: „Este
aceasta calea Domnului?” El nu avea talente
speciale strãlucitoare, dar consacrase toate
capacitã™ile sale în slujba lui Dumnezeu, ?i
aceasta a fãcut ca lucrarea lui sã fie
valoroasã. Domnul a gãsit în el o minte pe
care El o putea modela ?i fasona pentru
locuirea lãuntricã a Duhului Sfânt.
Dumnezeu va folosi pe tinerii de azi a?a cum
a folosit pe Timotei, dacã se vor supune
cãlãuzirii lui Dumnezeu. Este privilegiul
vostru de a fi misionari ai lui Dumnezeu. El
vã invitã sã lucra™i pentru tovarã?ii vo?
tri. Cãuta™i pe cei care ?ti™i cã sunt în
primejdie ?i în iubirea lui Hristos cãuta™i
sã îi ajuta™i. Cum urmeazã sã cunoascã ei pe
Mântuitorul decât numai dacã vãd virtu™ile
Lui în urma?ii Sãi? (YI, 13 feb. 1902)
13. 13-16 (2Tim. 2,1-3. 7. 15). Putere
intelectualã nu e deajuns. (1Tim. 4,13-16).
?nsãrcinarea datã lui Timotei ar trebui sã
fie luatã în seamã în fiecare cãmin, ?i sã
devinã o putere educativã în fiecare familie
?i în fiecare ?coalã… (2Tim. 2,1-3. 7. 15
citat)… ?inta cea mai înaltã a tineretului
nostru nu ar trebui sã fie de a se strãdui
pentru ceva original. Nimic de felul acesta
nu era în mintea ?i lucrarea lui Timotei. Ei
ar trebui sã re™inã cã în mâinile vrãjma?
ului a tot binele, cuno?tin™a singurã se
poate dovedi o putere pentru ai distruge.
Era o fiin™ã foarte intelectualã, o fiin™ã
care avea o pozi™ie înaltã în mijlocul
mul™imii de îngeri, acela care în cele din
urmã a devenit un rebel;: ?i multe min™i cu
realizãri intelectuale superioare sunt duse
acum captive de puterea lui. (YI, 5 mai
1898)
14.
15.
16.Fii cu luare aminte asupra ta însu™i.
„Fii cu luare aminte asupra ta însu™i ?i
asupra învã™ãturii. ” Tu însu™i ai nevoie de
cea dintâi aten™ie. Mai întâi dã-te pe tine
însu™i Domnului pentru sfin™ire în slujba
Lui. Un exemplu evlavios va produce un efect
mai mare pentru adevãr decât cea mai mare
elocven™ã neîntovãrã?itã de o via™ã bine
ordonatã. Gãti™i candela sufletului ?i
umple™i-o cu uleiul Duhului. Cãuta™i la
Hristos harul acela, claritatea aceea a
în™elegerii, care vã vor face în stare sã
sãvâr?i™i o lucrare cu succes. ?nvã™a™i de
la El ce înseamnã a lucra pentru aceia
pentru care El ?i-a dat via™a. Lucrãtorul
cel mai talentat nu poate face nimic dacã
Hristos, nãdejdea ?i tãria vie™ii, nu a luat
chip în el. (RH, 19 aug. 1902)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. Vezi E. G. White la Ex. 31,1-6.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.25 (Apoc. 20,12. 13). Lichidarea
pãcatului. Pãcatele unor oameni sunt date pe
fa™ã mai înainte, mãrturisite în pocãin™ã, ?
i pãrãsite, ?i merg mai înainte la judecatã.
Iertare e scrisã în dreptul numelui acestor
oameni. Dar pãcatele altor oameni vin pe
urmã; ?i nu sunt îndepãrtate prin pocãin™ã ?
i mãrturisire, ?i pãcatele acestea vor sta
înscrise în dreptul numelui lor în cãr™ile
cerului. (MS 1 a, 1890)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. Vezi E. G. White la Mat. 26,14-16.
11.
12. 12 (vezi E. G. White la Gal. 5,6).
Fãgãduin™e pre™ioase. „Apuca™i via™a ve?
nicã. ” Vino la Isus în credin™ã. Cere ?i
vei primi. Iertarea pãcatelor este fãgãduitã
aceluia care se pocãie?te, îndreptã™ire
aceluia care crede, ?i coroana vie™ii
aceluia care e credincios pânã la moarte.
(Scrisoarea 33, 1895)
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.Vezi E. G. White la 2Cor. 9,6.
20. 20 (Col. 2,8; Verzi E. G. White la 1Ioan
2,18). ?tiin™a ?i religia revarsã luminã una
asupra alteia. Dumnezeu e temelia tuturor
lucrurilor. Toatã ?tiin™a adevãratã este în
armonie cu lucrãrile Sale; toatã educa™ia
adevãratã duce la ascultare de cârmuirea
Lui. ?tiin™a descoperã noi minuni privirilor
noastre; ea se aratã în sus ?i exploreazã
noi adâncimi, dar ea nu aduce nimic din
cercetãrile ei care sã vinã în conflict cu
revela™ia divinã. Ignoran™a ar cãuta sã-?i
sprijine vederile false despre Dumnezeu prin
apeluri la ?tiin™ã, dar cartea naturii ?i
Cuvântul scris nu sunt în dezacord; fiecare
revarsã luminã una asupra celeilalte. Bine
în™elese, ele ne fac cuno?tin™ã cu Dumnezeu
?i cu caracterul Lui, învã™ându-ne ceva din
legile în™elepte ?i binefãcãtoare prin care
El lucreazã. (ST, 20 martie 1884)
Sofistãria falsei ?tiin™e. Avem nevoie sã ne
pãzim fãrã încetare de sofistãria cu privire
la geologie ?i alte ramuri ale ?tiin™ei gre?
it numitã a?a, care n-au nici o înfã™i?are
de adevãr. Teoriile oamenilor mari au nevoie
sã fie cernute cu grijã ?i de cea mai slabã
urmã de sugestie de necredin™ã. O sãmân™ã
mãruntã semãnatã de profesori în ?colile
noastre, dacã e primitã de elevi, va aduce o
recoltã de necredin™ã. Domnul a dat toatã
strãlucirea intelectului pe care îl posedã
omul, ?i ea ar trebui sã fie devotatã în
slujba Sa. (RH, 1 martie 1898)
1. 1. 2 (2Timotei 4,6-9). A doua scrisoarea
cãtre Timotei. Epistola aceasta a fost
scrisã cãtre Timotei, întâiul episcop al
bisericii din Efes, dupã ce Pavel fusese dus
înaintea lui Nero, a doua oarã pentru a
mãrturisi cu via™a sa pentru credin™a pe
care o cultiva. ?nregistrând aceastã
relatare a punerii lui la încercare prin
oameni care se abãtuserã de la credin™ã,
Pavel roste?te cuvinte care ar trebui sã
încurajeze inimile noastre când trecem prin
acela?i teren. (RH 18 iulie, 1907)
Afec™iune între Pavel ?i Timotei. Cuvântarea
apostolului câ?tigase mul™i prieteni, ?i a
fost vizitat de persoane sus puse, care
socoteau binecuvântarea lui de mai mare
valoare decât favoarea împãratului lumii.
Dar era un prieten dupã a cãrui simpatie ?i
tovãrã?ie tânjea în acele ultime zile pline
de încercare. Prietenul acela era Timotei,
cãruia îi încredin™ase grija bisericii din
Efes, ?i care din cauza aceasta, fusese
lãsat sã rãmânã pe loc atunci când Pavel a
fãcut cea din urmã cãlãtorie la Roma.
Afec™iunea dintre Pavel ?i Timotei a început
cu convertirea lui Timotei; iar legãtura se
întãrea pe mãsurã ce împãr™iserã nãdejdile,
primejdiile ?i ostenelile vie™ii misionare,
pânã când a pãrut cã sunt ca unul singur.
Diferen™a de vârstã ?i deosebirile în
caracterele lor fãceau cu atât mai
cãlduroasã iubirea lor a unuia fa™ã de
altul. Spiritul înflãcãrat, zelos, nepotolit
al lui Pavel gãsea odihnã ?i mângâiere în
dispozi™ia blândã, îngãduitoare, timidã a
lui Timotei. Slujirea credincioasã ?i
iubirea duioasã a acestui înso™itor încercat
luminaserã multe ore întunecoase din via™a
apostolului. Tot aceea ce Melanchton a fost
pentru Luther, tot ceea ce un fiu putea sã
fie pentru un tatã iubit ?i onorat, a fost
tânãrul Timotei pentru Pavel cel supus
încercãrilor ?i solitar. (YI, 10 iulie,
1902)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.Vezi E. G. White la Luca 17,10; Ef. 2,8. 9
10.Vezi E. G. White la Evrei 2,14.
11.
12.O experien™ã religioasã sãnãtoasã. „?tiu
în cine am crezut. ” El (Pavel) nu trãie?te
sub un nor de îndoialã, bâjbâind în cea™ã ?i
în întunericul incertitudinii, plângându-se
de greutate ?i de încercãri. Un glas de
bucurie, puternic cu nãdejde ?i curaj,
rãsunã pe toatã linia pânã în vremea
noastrã. Pavel avea o experien™ã religioasã
sãnãtoasã. Iubirea lui Hristos era marea lui
temã, ?i puterea constrângãtoare care îl
guverna. (RH, 8 sept, 1885)
1. 1-3. 7. 15. Vezi E. G. White la 1Tim.
4,13-16. 1-4. Vezi E. G. White la 2Timotei
4,1-7.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14. Lupte de cuvinte cu scop. (2Tim.
2,11-14). Ce înseamnã aceasta? ?nseamnã cã
pot fi lupte asupra cuvintelor ?i asupra
ideilor, dar ele trebuie sã fie pentru un
scop oarecare, ele ar trebui sã fie pentru a
dãrâma încãpã™ânarea ?i împotrivirea care
sunt în inimile oamenilor pentru ca duhurile
lor sã fie îmblânzite ?i supuse, a?a ca
atunci când semin™ele adevãrului sunt
aruncate în solul inimii, ele sã poatã
prinde rãdãcinã acolo. (MS 13, 1888) 14-16
(vers. 23-26; 2Timotei 4,1-5; Col. 2,8; vezi
E. G. White la Apoc. 14,1-4; 18,1). ?nceta™i
acea specula™ie fãrã rost. (2Tim. 2,14).
Aceasta este o avertizare corespunzãtoare
pentru acest timp. Apoi vine o poruncã ce va
fi nevoie sã fie datã adesea: „Cautã sã te
înfã™i?ezi înaintea lui Dumnezeu ca un om
încercat, ca un lucrãtor care n-are de ce
sã-i fie ru?ine, ?i care împarte drept
cuvântul adevãrului. ” Deprinde™i-vã sã
lua™i adevãrurile care au fost descoperite,
?i sã le mânui™i în a?a fel ca sã fie hranã
pentru turma lui Dumnezeu. Vom întâlni
persoane care îngãduie min™ii lor sã
rãtãceascã în specula™ii fãrã rost cu
privire la lucruri despre care nu se spune
nimic în Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu a
vorbit în graiul cel mai simplu asupra
fiecãrui subiect care afecteazã mântuirea
sufletului. Dar El dore?te ca noi sã evitãm
orice fantezie, ?i El zice: Mergi de
lucreazã astãzi în via Mea. Vine noaptea
când nimeni nu poate lucra. ?nceteazã cu
orice curiozitate fãrã rost, vegheazã,
lucreazã ?i te roagã. Studiazã adevãrurile
care au fost descoperite. Hristos dore?te sã
zdrobeascã orice reverie trândavã ?i ne
atrage aten™ia la holdele coapte pentru
seceri?. Dacã nu lucrãm cu râvnã, ve?nicia
ne va cople?i cu povara ei de rãspundere.
(RH, 5 feb. 1901)
15.
16. 16-18. (Col. 2,8). Lãcomie dupã umbre.
Avem încurajarea în Scripturã cã, dacã
umblãm smeri™i înaintea lui Dumnezeu, vom
primi învã™ãturã. Dar suntem avertiza™i
contra curiozitã™ii nepotrivite: „Fere?te-te
de vorbãriile goale ?i lume?ti, cãci cei ce
le ™in vor înainta tot mai mult în
necinstirea lui Dumnezeu”, care duce pe
cãrãrile presupunerii ?i imagina™iei, cu
care nu avem nimic de a face. Acestea sunt
teorii zadarnice, fãrã de însemnãtate, de
origine omeneascã, care ™in mintea ocupatã
cu ceea ce nu existã. Ele nu au în ele nimic
sigur sau substan™ial. Cu privire la aceia
care prezintã aceste teorii, Pavel zice:
„Cuvântul lor va roade ca cangrena; din
numãrul acestora sunt Imineu ?i Filet, care
s-au abãtut de la adevãr. Ei zic cã a ?i
venit învierea ?i rãstoarnã credin™a unora.
” Pe vremea apostolilor cele mai
neîn™elepte erezii erau prezentate ca
adevãr. Istoria a fost ?i va fi repetatã.
Vor fi totdeauna unii care, de?i în aparen™ã
con?tiincio?i, vor umbla lacomi dupã umbre,
preferându-le în locul a ceea ce este
pipãibil. Ei iau eroarea în locul
adevãrului, deoarece eroarea este îmbrãcatã
cu un ve?mânt nou, care cred ei acoperã ceva
minunat. Dar sã fie datã la o parte
acoperitoarea, ?i iese la ivealã lipsa
valorii. (RH, 5 feb. 1901)
17.
18.
19.
20. 20 (Mat. 13,47. 48). ?n bisericã sunt ?i
buni ?i rãi. (2Tim. 2,19. 20 citat). „Casa
mare” reprezintã biserica. ?n bisericã vor
fi gãsi™i ?i de cei fãrã valoare ca ?i de
cei pre™io?i. Plasa aruncatã în mare strânge
?i buni ?i rãi. (RH, 5 feb. 1901)
21. 21. Sunt necesare vase goale. Ce fel de
vase sunt bune pentru folosul Domnului? Vase
goale. Când golim sufletul de orice
mânjiturã, suntem gata spre a fi folosi™i.
(RH, 28 feb. 1899) Curã™irea, o lucrare
individualã. „Dacã cineva se curã™e?te de
aceasta, va fi un vas de cinste, sfin™it,
folositor stãpânului sãu, destoinic pentru
orice lucrare bunã. ” El nu trebuie sã
accepte teorii care, dacã sunt primite, ar
urma sã corupã. El urmeazã sã se cure™e de
orice sentimente nedrepte, care, dacã sunt
primite ar abate de la Cuvântul sigur al lui
Dumnezeu, ducând la nãscociri nestabile
omene?ti la degradare ?i corup™ie. El
urmeazã sã reziste la lucrarea vrãjma?ului
fãcutã prin vase de necinste. Cercetând
Scripturile, cu multã rugãciune, ele va gãsi
o cãrare de urmat, nu cãrarea omului, ci o
cãrare care duce cãtre cer. Lucrarea de
curã™ire este o lucrare individualã. Nimeni
nu poate sã facã lucrarea aceasta pentru un
altul. „Dacã cineva se curã?e?te de aceasta,
va fi un vas de cinste, sfin™it, folositor
stãpânului sãu. ” Duhul lui Dumnezeu va
lucra prin instrumente omene?ti sfin™ite,
conducându-i sã lucreze bine. Vor fi date
capacitate ?i har. Oamenii vor fi umplu™i cu
o dorin™ã vie de a predica adevãrurile
Evangheliei, cu fermitate, hotãrât ?i clar.
(RH, 5 feb. 1901)
22.
23. 23-26 (vers. 14-18; 2Timotei 4,1-5; Col.
2,8; Apoc. 7,3. 4; Vezi E. G. White la Apoc.
3,1-3); 14,1-4). Nici un loc pentru
curiozitate indiscretã. Sunt unele lucruri
de care trebuie sã ne ferim. Vor veni
scrisori care vor pune întrebãri cu privire
la sigilarea poporului lui Dumnezeu, ?i alte
întrebãri indiscrete. Gândesc cã trebuie sã
le spunem sã citeascã ?i sã vorbeascã
lucruri care sunt clar revelate. Avem
încurajarea în Cuvânt cã dacã umblãm smeri™i
cu Dumnezeu, vom primi învã™ãturã. Dar
curiozitatea indiscretã nu trebuie sã fie
încurajatã. ?n al doilea capitol din
2Timotei am putea gãsi pe cei care sunt
doritori sã nãscoceascã ceva nou ?i straniu,
care este produsul imagina™iei ?i care este
tot pe atât de mai jos de sim™ãmintele
grandioase ?i nobile ale Sfintei Scripturi
pe cât ceea ce este de rând este fa™ã de ce
e sacru. Putem rãspunde la întrebãrile
neîn™elepte, zicând: „A?tepta™i ?i vom ?ti
cu to™ii ceea ce este esen™ial pentru noi ca
sã cunoa?tem. Mântuirea noastrã nu depinde
de chestiunile secundare. (Scrisoarea
58,1900)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14. 15 (Fapte 16,1-3). Educa™ia din
copilãrie a lui Timotei. Mama ?i bunica lui
Timotei au fost unite în eforturile lor de
a-l cre?te pentru Dumnezeu. Care a fost
manualul lui de învã™ãturã? Biblia. Pavel,
tatãl sãu în ale Evangheliei declarã: „Din
pruncie cuno?ti Sfintele Scripturi. ”
Credincio?ia mamei ?i a bunicii în oracolele
lui Dumnezeu a fost o constantã ilustra™ie
pentru Timotei cu privire la binecuvântarea
aflatã în sãvâr?irea voiei lui Dumnezeu.
Când Timotei era pu™in mai rãsãrit decât un
bãiat, Pavel l-a luat cu sine ca tovarã? al
sãu de lucru. Acelea care îl învã™aserã pe
Timotei în copilãria lui au fost rãsplãtite
vãzând pe fiul grijii lor legat într-o
strânsã comuniune cu marele apostol. (MS
117, a, 1901) (1Tim. 4,12). Influen™a în
evlavia lui Timotei. Pavel iubea pe Timotei
pentru cã Timotei iubea pe Dumnezeu. Cunoa?
terea inteligentã a evlaviei experimentale ?
i a adevãrului i-au dat distinc™ie ?i
influen™ã. Evlavia ?i influen™a vie™ii sale
de cãmin nu era de un ordin ieftin, ci
curat, sensibil, ?i nestricat de sentimente
false. Influen™a moralã a cãminului sãu era
substan™ialã, nu capricioasã, nu impulsivã,
nu schimbãtoare. Cuvântul lui Dumnezeu era
regula care cãlãuzea pe Timotei. El a primit
învã™ãturã peste învã™ãturã, învã™ãturã dupã
învã™ãturã, pu™in aici, pu™in acolo.
Impresii de cel mai înalt grad cu putin™ã
erau pãstrate în fa™a min™ii lui. ?
nvã™ãtoarele lui din familie au conlucrat cu
Dumnezeu la educarea acestui tânãr pentru a
purta poverile care urma sã vinã asupra lui
la o vârstã fragedã. Vedem avantajul pe
care Timotei l-a avut într-un exemplu corect
de evlavie ?i adevãratã temere de Dumnezeu.
Religia era atmosfera cãminului sãu. Puterea
vãditã spiritualã a evlaviei în cãmin l-a
pãstrat curat în grai, ?i liber de toate
sentimentele stricãcioase. De copil, Timotei
cunoscuse Sfintele Scripturi. El avea
folosul Scripturii Vechiului Testament, ?i
partea în manuscris a Noului, învã™ãturile ?
i lec™iile lui Hristos. (Scrisoarea 33,
1897)
15.
16. 16 (1Tim. 3,16; 2Petru 1,21; Vezi ?i E.
G. White la Ioan 17,17). Dincolo de
în™elegerea finitã. Sunt unii care gândesc
cã sunt în totul capabili cu judecata lor
mãrginitã sã ia Cuvântul lui Dumnezeu ?i sã
spunã care sunt cuvintele inspira™iei ?i
care nu sunt cuvintele inspira™ie. Doresc sã
vã avertizez fra™ii mei pastori, sã vã
™ine™i departe de terenul acela. „Scoate-™i
încãl™ãmintea din picioare, cãci locul pe
care calci este un pãmânt sfânt. ” Nu existã
om mãrginit care trãie?te, indiferent cine
este sau care îi este pozi™ia, pe care
Dumnezeu sã-l fi autorizat sã selecteze ?i
sã facã aceastã alegere în Cuvântul Sãu. E
adevãrat cã apostolul a spus cã sunt unele
lucruri anevoie de în™eles în Scripturi, a?a
?i sunt. ?i dacã n-ar fi fost adevãrat cã
sunt subiecte dificile, ?i anevoie de
în™eles, cel sceptic care acum sus™ine cu
tãrie cã Dumnezeu a dat o revela™ie care nu
poate fi în™eleasã, ar putea prea bine, zic
- sã aibã altceva de sus™inut. Nemãrginirea
lui Dumnezeu este atât de mult mai presus de
cum suntem noi, încât e imposibil pentru om
sã în™eleagã taina evlaviei. ?ngerii lui
Dumnezeu au privit cu uimire la Hristos,
care a luat asupra Sa chipul unui om ?i
smerit a unit divinitatea Sa cu natura
omeneascã pentru a putea servi omului cãzut.
Lucrul acesta este o minune pentru îngerii
din cer. Dumnezeu ne-a spus cã El a fãcut
lucrul acesta, ?i noi trebuie sã acceptãm
Cuvântul lui Dumnezeu exact a?a cum zice. ?
i, de?i am putea încerca sã ra™ionãm cu
privire la Creatorul nostru, cât de
îndelungat timp e de când a avut existen™a,
unde a pãtruns rãul de întâia datã în lumea
noastrã ?i toate lucrurile acestea putem
ra™iona cu privire la ele pânã când cãdem la
pãmânt le?ina™i ?i istovi™i de cercetare,
când încã mai rãmâne o nemãrginire dincolo.
Noi totu?i nu putem sã pricepem, a?a cã cine
e omul acela care îndrãzne?te sã ia Biblia ?
i sã spunã cã partea aceasta este inspiratã
?i partea aceea nu e inspiratã? A? fi mai de
grabã dispus sã mi se smulgã bra™ele din
umãr decât sã fac vreo declara™ie sau sã-mi
pun judecata sã se ocupe de Cuvântul lui
Dumnezeu cu privire la ce este ?i ce nu este
inspirat. Cum ar putea omul mãrginit sã ?
tie ceva în privin™a aceasta? El trebuie sã
ia Cuvântul lui Dumnezeu a?a cum vorbe?te ?i
apoi sã-l pre™uiascã a?a cum este, sã-l
aducã în via™ã ?i sã-l ™ese în caracter.
Totul e lãmurit descoperit în Cuvântul lui
Dumnezeu cu privire la mântuirea oamenilor,
?i dacã luãm cuvântul acela ?i-l în™elegem
pe cât ne ajutã puterea noastrã, Dumnezeu ne
va ajuta la în™elegerea lui. Mintea
omeneascã fãrã ajutorul spcial al Duhului
lui Dumnezeu va vedea multe lucruri în
Biblie, care sunt greu de în™eles, deoarece
e lipsitã de iluminarea divinã. Oamenii nu
trebuie sã vinã la Cuvântul lui Dumnezeu
stabilindu-?i propriul lor mod de a în™elege
sau propria lor voin™ã sau propriile lor
idei, ci trebuie sã vinã cu un duh blând,
smerit ?i sfânt. Niciodatã sã nu încerca™i
sã cerceta™i Scripturile decât dacã sunte™i
gata de a asculta, decât dacã sunte™i gata
de a fi învã™ãcel, decât dacã sunte™i gata
de a asculta la Cuvântul lui Dumnezeu ca ?i
cum glasul Lui v-ar vorbi direct din
oracolele vii. Niciodatã omul muritor sã nu
se a?eze ca judecãtor al Cuvântului lui
Dumnezeu ?i sã dea sentin™ã cu privire la
cât de mult din acesta este inspirat ?i cât
de mult nu este inspirat ?i cã aceastã parte
e mai inspiratã decât alte pãr™i. Dumnezeu
îl avertizeazã sã se ™inã departe de locul
acesta. Dumnezeu nu i-a dat sã facã o astfel
de lucrare. (MS 13, 1888) (Ex. 3,5).
Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie sã fie
disecat. E nevoie de toatã ve?nicia pentru a
desfã?ura mãre™iile ?i a da la ivealã
comorile scumpe ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Nu lãsa™i ca vreun om sã vinã la voi ?i sã
înceapã sã disece Cuvântul lui Dumnezeu,
spunând ce e revela™ie, ce e inspira™ie ?i
ce nu e, fãrã sã fie mustrat. Spune™i
tuturor acestora cã pur ?i simplu ei nu
cunosc. Pur ?i simplu ei nu sunt în stare sã
în™eleagã lucrurile tainei lui Dumnezeu.
Ceea ce trebuie e sã inspirãm credin™ã. Nu
avem nevoie ca nimeni sã ne spunã: „Aceasta
am s-o resping, ?i aceasta am s-o primesc”,
ci ne trebuie sã avem o credin™ã fãrã
rezerve în Biblie, ca un tot ?i a?a ?i este.
Vã invitãm sã vã lua™i Biblia, dar nu pune™i
o mânã nesfântã pe ea ?i nu zice™i: „Partea
aceasta nu este inspiratã”, doar pentru cã
un oarecare altul a zis a?a. Nici o iotã sau
frânturã de literã nu trebuie sã fie scoasã
din Cuvânt. Mâinile la o parte, fra™ilor! Nu
atinge™i chivotul! Nu pute™i mâna pe el, ci
lãsa™i pe Dumnezeu sã conducã. Aceasta se
face cu puterea Lui, ?i El va lucra în a?a
fel încât va realiza mântuirea noastrã. Avem
nevoie ca Dumnezeu sã aibã oarecare loc de a
lucra. Nu avem nevoie ca ideile vreunui om
sã-L lege. Cunosc ceva din slava vie™ii
viitoare. Odatã o sorã mi-a scris ?i m-a
întrebat dacã nu a? vrea sã-i povestesc
despre cetatea Dumnezeului nostru, mai mult
de ceea ce avem în Cuvânt. Ea m-a rugat dacã
n-a? putea sã desenez ceva din planurile ei.
I-am scris cã a? vrea sã-i spun: „Scoate™i
încãl™ãmintea din picioare, cãci locul pe
care calci este un pãmânt sfânt. ” „Nu”, am
zis, „nu pute™i picta, nu pute™i zugrãvi, ?i
limba martirului nu poate începe sã dea o
descriere a slavei vie™ii viitoare; dar vã
voi spune ce pute™i face: pute™i alerga spre
™inta pentru premiul înaltei chemãri a lui
Dumnezeu în Hristos Isus. Pute™i muri fa™ã
de eu, pute™i cãuta sã cre?te™i pânã la
desãvâr?irea caracterului cre?tin în Hristos
Isus. ” Aceasta este lucrarea noastrã; dar
când oamenii încep sã se amestece în
Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie sã le spun
sã-?i ia mâinile, cãci nu ?tiu ce fac. (MS
13, 1888)
1. 1-5 (2Timotei 2,14-18; 23-26; Rom. 1,25;
Col. 2,8). Schimbarea adevãrului în
minciunã. Nimeni nu trebuie sã supunã
adevãrul la torturã în închipuiri fãrã
valoare, impunând Cuvântului o explica™ie
for™atã misticã. ?n felul acesta, ei sunt în
primejdie de a transforma adevãrul lui
Dumnezeu în minciunã. Sunt unii care au
nevoie în inima lor de atingerea Duhului
divin. Atunci solia pentru timpul de fa™ã va
fi povara lor. Ei nu vor umbla dupã puneri
la probã omene?ti, dupã ceva nou ?i ciudat.
Sabatul poruncii a patra este proba pentru
timpul acesta… Existã printre cei tineri o
dorin™ã înfocatã dupã ceva nou, chiar dacã e
de cea mai slabã calitate. Domnul nu vrea ca
mintea sã se ocupe cu lucruri nefolositoare,
cãutând ce nu vor gãsi niciodatã. El dore?te
ca noi sã umblãm dupã un suflet curat ?i
fãrã patã, un suflet spãlat ?i albit în
sângele Mielului. Ceea ce conferã
pãcãtosului admiterea în prezen™a îngerilor
cerului e mantia albã a neprihãnirii lui
Hristos. Nu culoarea pãrului sãu, ci
desãvâr?ita lui ascultare de toate poruncile
lui Dumnezeu îi deschide por™ile cetã™ii
sfinte. (Scrisoarea 207,1899) 1-7 (2Timotei
2,1-4). Credincio?ia în slujire. Pavel
aproape î?i sfâr?ise alergarea, ?i dore?te
ca Timotei sã-i ia locul, ocrotind
bisericile de basmele ?i rãtãcirile cu care
Satana ?i agen™ii lui urma sã se strãduiascã
sã-i abatã de la adevãr. El îl îndeamnã sã
evite treburile ?i încurcãturile trecãtoare,
care l-ar împiedica de a se preda cu totul
lucrãrii lui Dumnezeu. El urma sã sufere cu
voio?ie împotrivirea, ocara, ?i persecu™ia
la care urma sã-l expunã credincio?ia lui.
El trebuia sã dea dovadã deplinã de chemarea
lui folosind fiecare mijloc spre a face bine
semenilor sãi. (YI, 10 iulie, 1902)
2.
3.4 Vezi E. G. White la Fapte 20,30; Col.
2,8; 1Ioan 4,1
4.
5.
6. 6-9 Vezi E. G. White la 2Timotei 1,1. 2
7. 7-8. Vezi E. G. White la Apoc. 14,13.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13. 14 (Fapte 19,33). Alexandru cauzeazã
arestarea finalã a lui Pavel. Acasã la un
ucenici în cetatea Troa, Pavel a fost din
nou arestat, ?i de aici a fost dus de grabã
la ultima lui deten™ie. Arestarea a fost
efectuatã prin eforturile lui Alexandru
Cãldãrarul, care se opusese atât de fãrã
succes lucrãrii apostolului la Efes, ?i care
acum a prins ocazia de a se rãzbuna pe
cineva pe care nu-l putea înfrânge. (LP,
305) 13. 16-21. Pavel întâmpinã moartea
curajos. Pavel î?i încheie scrisoarea cu
diferite solii personale ?i repetã iarã?i ?i
iarã?i cererea urgentã ca Timotei sã depunã
toatã sârguin™a pentru a veni curând la el ?
i dacã era cu putin™ã sã vinã înainte de
iarnã. El descrie starea lui de singurãtate
datoritã faptului cã era pãrãsit de unii
prieteni ?i datoritã absen™ei necesare a
altora ?i ca nu cumva Timotei încã sã mai
ezite, temându-se cã biserica din Efes cerea
lucrarea lui, spune cã deja trimisese pe
Tihic pentru a ocupa locul lui Timotei în
absen™a lui. Apoi adaugã cererea mi?cãtoare:
„Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am
lãsat-o în Troa la Carp, ?i cãr™ile, mai
ales cele de piele. ” La a doua lui
arestare, Pavel a fost luat ?i dus a?a de
repede de acolo încât nu a avut timp sã-?i
strângã pu™inele sale „cãr™i” ?i
„pergamentele” sau mãcar sã-?i ia mantaua. ?
i acum se apropia iarna, ?i ?tia cã va
suferi de frig în celula umedã a închisorii.
Nu avea bani sã-?i cumpere altã hainã, ?tia
cã sfâr?itul i-ar putea veni în orice clipã,
?i cu obi?nuita lui uitare de sine ?i teamã
de a nu împovãra biserica, dorea ca sã nu se
intre în nici o cheltuialã din cauza sa.
(LP, 327)
14.
15.
16.17. Pavel ?i Nero fa™ã în fa™ã. Pavel ?i
Nero fa™ã în fa™ã! Chipul monarhului purtând
semnele ru?inoase ale pasiunilor care
clocoteau înãuntru; înfã™i?area de™inutului
povestind istoria unei inimi în pace cu
Dumnezeu ?i cu omul. Rezultatul unor sisteme
de educa™ie opuse era pus în contrast în
ziua aceea - o via™ã de neînfrântã
satisfacere de sine ?i o via™ã de deplinã
jertfire de sine. Iatã reprezenta™ii a douã
teorii de vie™uire - egoismul care stãpâne?
te totul, care nu socote?te nimic prea
pre™ios spre a nu fi sacrificat pentru
satisfacerea momentanã ?i rãbdarea ce se
leapãdã de sine, gata sã dea pânã ?i via™ã,
dacã era nevoie, pentru binele altora. (YI,
3 iulie 1902).
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9-11. Vezi E. G. White la Fapte 15,1. 5.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.Vezi E. G. White la Col. 4,6.
9.
10.(Fil. 2,5). ?mpodobirea doctrinei lui
Hristos. Pentru a împodobi doctrina lui
Hristos, Mântuitorul nostru, trebuie sã avem
acela?i gând care era în Hristos. Plãcerile
?i neplãcerile noastre, dorin™a noastrã de a
favoriza eul în dezavantajul altora trebuie
sã fie biruite. Lãsa™i pacea lui Dumnezeu sã
domneascã în inimile voastre. Hristos
trebuie sã fie în noi o putere vie,
lucrãtoare. (MS 39,1896)
11.Vezi E. G. White la Ef. 4,7; 1Petru 1,22.
12.
13.
14.Vezi E. G. White la Luca 17,10; Rom.
3,20-31; Gal. 5,6.
1.
2.
3.
4.
5.Vezi E. G. White la Luca 17,10; Rom. 3,20-
31.
1.
2.
3. 3 (Col. 1,15; 2,9; 3,10; vezi E. G. White
la Ioan 1,14; Fapte 1,11; 17,28; Ef. 1,20.
21; Evrei 2,14-18). Personalitatea lui
Dumnezeu. El (Hristos) reprezenta pe
Dumnezeu nu ca o esen™ã care cuprinde sau
pãtrunde natura, ci ca un Dumnezeu care are
o personalitate. Hristos era întipãrirea
chipului persoanei Tatãlui Sãu ?i a venit în
lumea noastrã pentru a reface în om chipul
moral al lui Dumnezeu, pentru ca omul, de?i
cãzut, sã-i poatã fi, prin ascultarea de
poruncile lui Dumnezeu, imprimat chipul ?i
caracterul divin împodobit cu frumuse™ea
farmecului divin. (MS 24, 1891)
4. 4-14. Atotputernicia lui Isus. (Evrei
1,4-12). ?n cuvintele acestea e prezentatã
atotputernicia Domnului Hristos. El este
prezentat cercetãtorului Bibliei în
calitatea de Creator al lumii, ?i era
Cârmuitorul ei îndreptã™it. (Evrei 13,14).
Primul capitol din Evrei pune în contrast
pozi™ia îngerilor cu pozi™ia lui Hristos.
Dumnezeu a rostit cuvinte cu privire la
Domnul Hristos care nu trebuie sã fie
aplicate la îngeri. Ei sunt, „to™i duhuri
slujitoare trimise sã îndeplineascã o slujbã
pentru cei ce vor mo?teni mântuirea”, dar
Hristos ca Mijlocitor este marele Slujitor
în lucrarea de rãscumpãrare. Duhul Sfânt
este reprezentantul Sãu în lumea noastrã,
pentru a executa planul divin de a aduce
omului cãzut putere de sus, pentru ca sã
poatã fi biruitor. To™i cei care intrã în
legãturã cu Isus Hristos, devin prin
adoptare copii ai lui Dumnezeu. Ei sunt
curã™i™i prin puterea regeneratoare a
Cuvântului, ?i îngerii sunt însãrcina™i sã
le slujeascã. (MS 57, 1907)
5.
6.8. Vezi E. G. White la Evrei 3,1-3; Ioan
1,1-3. 14; Col. 2,9.
7.
8.Vezi E. G. White la Ioan 1,1-3.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14 (Vezi E. G. White la Fapte 10,1-6;
Apoc. 5,11). Putere ?i eficien™ã pentru
bisericã. E nevoie de o lucrare divinã
pentru a da putere ?i eficien™ã biserici în
lumea aceasta. Familia lui Dumnezeu de pe
pãmânt supusã ispitelor ?i încercãrilor, e
foarte aproape de inima iubirii Sale. El a
rânduit ca sã se ™inã legãturã între
inteligen™ele cere?ti ?i copiii Sãi de pe
acest pãmânt. ?ngeri din cur™ile de sus sunt
trimi?i sã slujeascã acelora care urmeazã sã
fie mo?tenitori ai mântuirii. (MS 142, 1899)
(Iacov 4,8). ?ngerii buni îngrãdesc pe
Satana. Dumnezeu are îngeri a cãror întreagã
lucrare este aceea de a atrage pe cei care
urmeazã sã fie mo?tenitori ai mântuirii. Ori
de câte ori unul face un pas cãtre Isus,
Isus face pa?i cãtre el. Lucrarea îngerilor
este de a împiedica puterile lui Satana sã
înainteze. (MS 17, 1893) (Ef. 6,12). ?n
ajutorul sufletelor ispitite. ?ngerii cere?
ti sunt însãrcina™i sã vegheze asupra oilor
pã?unii lui Hristos. Când Satana, folosind
cursele sale amãgitoare, ar amãgi dacã e cu
putin™ã chiar pe cei ale?i, îngerii ace?tia
pun în ac™iune influen™e care vor mântui
sufletele ispitite, dacã iau aminte la
Cuvântul Domnului, î?i dau seama de
primejdia lor ?i zic: „Nu, nu voi intra în
aceastã uneltire a lui Satana. Am un Frate
mai mare pe tronul din cer, care a arãtat cã
are un duios interes fa™ã de mine, ?i nu
vreau sã-I îndurerez inima iubirii Sale. ?
tiu ?i sunt încredin™at cã El vegheazã
asupra copiilor Sãi, apãrându-i ca pe lumina
ochiului Sãu. Nu existã scãdere a iubirii
Sale. Nu voi întrista inima lui Hristos, ci
voi încerca sã nu devin un ispititor pentru
al™ii. ” (Scrisoarea 52, 1906) (Apoc. 5,9-
12). ?ngerii participã la triumful final. Ca
instrumente invizibili, îngerii lucreazã
prin fiin™e omene?ti pentru a proclama
poruncile lui Dumnezeu. ?ngerii au mult mai
mult de a face cu familia omeneascã de cum
presupun mul™i. Vorbind despre îngeri: „Nu
sunt oare to™i duhuri slujitoare trimise sã
îndeplineascã o slujbã pentru cei ce vor mo?
teni mântuirea?” ?ngerii sfin™i se vor
alãtura la cântarea celor rãscumpãra™i. De?i
ei nu pot cânta din cunoa?tere
experimentalã: „El ne-a spãlat în sângele
Sãu ?i ne-a rãscumpãrat pentru Dumnezeu”;
totu?i ei în™eleg marea primejdie din care a
fost izbãvit poporul lui Dumnezeu. N-au fost
ei oare trimi?i sã înal™e pentru ei un steag
împotriva inamicului? Ei pot simpatiza pe
deplin cu extazul înflãcãrat al acelora care
au biruit prin sângele Mielului ?i prin
cuvântul mãrturisirii lor. (Scrisoarea 79,
1900) ?ngerii conlucreazã cu agen™i omene?
ti. ?ngerii slujitori sfin™i ai cerului
conlucreazã cu agen™ii omene?ti pentru a
conduce pe cãi sigure pe to™i care iubesc
adevãrul ?i neprihãnirea. Este cea mai mare
bucurie a îngerilor cerului de a întinde
scutul iubirii lor duioase asupra sufletelor
care se întorc la Dumnezeu; iar Satana se
luptã cu hotãrâre sã re™inã orice suflet
care a avut luminã ?i claritate. Dorin™a lui
pãtima?ã neabãtutã este de a distruge orice
suflet cu putin™ã. Ve™i alege voi sã sta™i
sub steagul lui? Instrumentelec îngere?ti
stau ferm hotãrâ™i ca el sã nu ob™inã
biruin™a. Ei ar recupera orice suflet din
lumea noastrã care este sub steagul lui
Satana dacã aceste biete suflete nu ar cãuta
cu atâta râvnã sã se ™inã separat ?i la
distan™ã de lucrarea slujirii lor
îndurãtoare ?i de puterea lor salvatoare.
Iubirea lor profundã ?i zeloasã pentru
sufletele pentru care a murit Hristos, e
dincolo de puterea de mãsurare. Ei vor sã
facã aceste suflete amãgite sã fie pricepute
cu privire la felul cum ar putea sã se
înarmeze ?i sã rupã vraja pe care Satana a
aruncat-o asupra lor. Dacã mãcar ar privi
la Isus, ?i pentru o clipã ar în™elege cu
adevãrat ?i sincer ce iubire a fost
exprimatã în jertfa care a fost adusã pentru
ei! Dacã ar putea cumva sã vadã eforturile
hotãrâte ale lui Satana pentru a eclipsa,
prin umbra lui infernalã, fiecare razã de
luminã care ar veni la mintea ?i la inima
celor mor™i acum în gre?eli ?i pãcate! O, de
s-ar trezi din toropeala lor cum se va trezi
în curând întreaga lume la trâmbi™a lui
Dumnezeu, care va anun™a venirea Lui!… ?
ngerii ™in departe pe agenii distrugãtori ca
sã nu înainteze, deoarece ei au un interes
intens pentru ace?ti fii rãzvrãti™i ?i ei
doresc sã îi ajute sã se reîntoarcã în staul
în siguran™ã ?i pace, pentru ca în cele din
urmã sã poatã fi biruitori ?i sã fie
mântui™i, mântui™i pentru ve?nicie împreunã
cu familia lui Dumnezeu din cer. (MS 29,
1900) (Ioan 17,21). Atmosfera cereascã
adusã pe pãmânt. Lucrarea acestor fiin™e
cere?ti este de a pregãti pe locuitorii
acestei lumi sã devinã copiii ai lui
Dumnezeu, cura™i, sfin™i, nepãta™i. Dar
oamenii de?i mãrturisiserã a fi urma?i ai
lui Hristos, nu se a?eazã într-o pozi™ie în
care sã poatã în™elege lucrarea aceasta, ?i
astfel lucrarea solilor cere?ti este
îngreunatã. ?ngerii, care pururea vãd fa™a
Tatãlui din cer, ar prefera sã rãmânã strâns
alãturi de Dumnezeu, în atmosfera curatã ?i
sfântã a cerului, dar trebuie fãcutã o
lucrare pentru aducerea acestei atmosfere
cere?ti sufletelor ispitite ?i încercate,
pentru ca Satana sã nu le descalifice pentru
locul pe care Domnul ar vrea ca ele sã-l
ocupe în cur™ile cere?ti. Stãpânirile ?i
puterile din locurile cere?ti se unesc cu
îngerii ace?tia în slujirea lor pentru cei
care urmeazã sã fie mo?tenitori ai
mântuirii. Dar cât de trist este cã lucrarea
aceasta e împiedicatã de grosolãnia,
necioplirea ?i duhul lumesc al bãrba™ilor ?i
femeilor care sunt atât de doritori de a-?i
împlini scopurile, de a-?i satisface
propriile lor dorin™e, ca sã piardã din
vedere Cuvântul lui Dumnezeu, care ar trebui
sã fie învã™ãtorul ?i cãlãuza lor. Domnul
dã fiecãrui înger lucrarea lui pentru
aceastã lume cãzutã. Ajutorul divin este pus
la îndemânã pentru bãrba™i ?i femei. Ei au
prilejul de a conlucra cu inteligen™ele
cere?ti de a fi împreunã lucrãtori cu
Dumnezeu. Este pusã înaintea lor
posibilitatea de a cãpãta o pregãtire pentru
a sta în prezen™a lui Dumnezeu, de a fi
fãcu™i în stare sã vadã fa™a Lui. ?ngerii
cere?ti se strãduiesc sã aducã familia
omeneascã într-o strânsã frã™ie, o unire
descrisã de Hristos ca fiind asemenea
aceleia care existã între Tatãl ?i Fiul. Cum
pot oamenii, atât de mult favoriza™i de
Dumnezeu, sã nu aprecieze ocaziile ?i
privilegiile lor? Cum pot ei sã refuze de a
accepta ajutorul divin oferit? Cât de mult
este posibil pentru fiin™e omene?ti sã câ?
tige dacã ar ™ine ve?nicia înaintea ochilor
lor! Agen™ii satanici se rãzboiesc
totdeauna pentru stãpânirea asupra min™ii
omene?ti, dar îngerii de la Dumnezeu sunt
mereu la lucru, întãrind mâinile slabe ?i
întãrind genunchii care se clatinã ai
tuturor acelora care cautã ajutor la
Dumnezeu. (RH, 4 iulie 1899) Firul
comunicãrii cere?ti. ?ngerii lui Dumnezeu
comunicã cu poporul lui Dumnezeu ?i-l
protejeazã, împiedicã puterile întunericului
de a avea stãpânire asupra acelora care
urmeazã a fi mo?tenitori ai mântuirii.
Lucrãm noi în armonie cu îngerii? Aceasta
este liniade comunicare pe care Domnul l-a
stabilit cu fiii oamenilor. (MS 1, 1890) O
lucrare specialã pentru fiecare înger.
Domnul Isus Hristos are o lucrarea specialã
rânduitã pentru fiecare din familia
îngereascã. Instrumentele omene?ti au, de
asemenea, o lucrare rânduitã de îndeplinit
pentru propriul lor suflet ?i pentru
sufletul altora prin influen™a lor. ?ngerii
lui Dumnezeu vor face efectivã lucrarea
oamenilor… Ei au o dorin™ã intensã ca
instrumentele omene?ti sã ajungã acolo unde
vor gãsi un refugiu. ?ngerii au fãcut fãrã
încetare de strajã asupra lui Hristos de la
na?terea Sa pânã la primirea Sa în cur™ile
cere?ti… ?ngerii lucreazã prin instrumente
omene?ti care vor fi ajutate sã aducã
pãcãto?i la Dumnezeu. Fie ca aceia care
penduleazã ntre douã pãreri sã în™eleagã
instrumentele ce sunt continue la lucru
pentru a ™ine în ?ah o?tirile puteri
întunericului! Prezentând avantaje pãmânte?
ti sau obstacole omene?ti pentru a face sã
e?ueze scopurile lui Dumnezeu, ?i prin
diferite alte metode, Satana va intercepta
orice razã de luminã de la solii lui
Dumnezeu. Dar dacã perdeaua ar putea fi datã
la o parte ?i ochii acum orbi fa™ã de
fiin™ele invizibile ar putea vedea cu o
vedere spiritualã refãcutã lupta ce se dã
continuu în favoarea sufletelor care pier
departe de Hristos, cât de diferitã ar fi
lucrarea acestor instrumente în lumea
aceasta! Ar avea lor mi?cãri hotãrâte de
înaintare. Fãrã întârziere, întreaga lor
influen™ã spre bine ar fi adusã de partea
lui Hristos. Ei ar privi la intensul interes
al îngerilor lui Dumnezeu în favoarea
sufletelor care leapãdã ocaziile ?i
privilegiile care sunt acum atât de
valoroase pentru a ob™ine o cuno?tin™ã
experimentalã cu privire la Dumnezeu ?i la
Isus Hristos pe care El L-a trimis. (MS 29,
1900)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.Vezi E. G. White la Mat. 27,21. 22. 29.
10. 10 ( Evrei 5,8. 9; Is. 53,10). Separarea
puterilor divine. Cãpetenia mântuirii
noastre a fost fãcut desãvâr?it prin
suferin™ã. Fiin™a Lui a fost fãcut o jertfã
pentru pãcat. Era necesar pentru întunericul
îngrozitor care urma sã se adune în jurul
sufletului Sãu, din cauza retragerii iubirii
?i favoarei Tatãlui, deoarece sta în locul
pãcãtosului ?i întunericului acesta trebuie
sã-l aibã de petrecut fiecare pãcãtos. Cel
neprihãnit trebuie sã sufere condamnarea ?i
mânia lui Dumnezeu, nu ca rãzbunare,
deoarece inima lui Dumnezeu sim™ea cu cea
mai mare întristare atunci când Fiul Sãu cel
nevinovat, suferea pedeapsa pentru pãcat.
Aceastã separare a puterilor divine nu va
mai avea loc niciodatã în decursul
veacurilor ve?nice. (MS 93, 1899)
11.
12.
13.
14. 14 (Vezi E. G. White la Mat. 27,50; Ioan
3,14-. 17). Satana biruit la cruce. El
(Hristos ) a biruit pe Satana în aceea?i
naturã asupra cãreia în Eden Satana ob™inuse
victoria. Vrãjma?ul a fost biruit de Hristos
în natura Lui omeneascã. Puterea Dumnezeirii
lui Hristos era ascunsã. El a biruit în
natura omeneascã, sprijinindu-se pe Dumnezeu
pentru putere. (YI 25 aprilie, 1901) (Evrei
12,3; Gen. 3,15; 2Tim. 1,10; 1Petru 2,24).
Hristos triumfãtor în moarte. Hristos a fost
pironit pe cruce, dar a câ?tigat victoria. ?
ntreaga for™ã a rãului s-a adunat într-un
efort de a-L distruge pe El care era Lumina
lumii, Adevãrul care face pe oameni
în™elep™i spre mântuire. Dar nici un avantaj
n-a fost câ?tigat de aceastã confedera™ie.
Cu fiecare mi?care de înaintare, Satana
aducea tot mai aproape ruina lui ve?nicã.
Hristos într-adevãr suferea împotrivirea
pãcãto?ilor contra Sa. Dar fiecare chin al
suferin™ei pe care l-a îndurat a ajutat sã
se sfãrâme temelia împãrã™iei vrãjma?ului.
Satana a zdrobit cãlcâiul lui Hristos, dar
Hristos a zdrobit capul lui Satana. Prin
moarte, Mântuitorul l-a distrus pe acela
care avea puterea mor™ii. Chiar în actul
apucãrii prãzii ei, moartea a fost biruitã
deoarece prin moarte Hristos a adus la
luminã via™a ?i nemurirea prin Evanghelie.
Niciodatã nu a fost Fiul lui Dumnezeu mai
iubit de Tatãl Sãu, de familia cereascã ?i
de cãtre locuitorii lumilor necãzute ca
atunci când S-a smerit pentru a suferi
dizgra™ia, umilin™a, ru?inea ?i abuzul.
Devenind purtãtorul pãcatului, El a ridicat
blestemul pãcatului care era deasupra
neamului omenesc. ?n propriul Sãu corp, El a
plãtit pedeapsa pentru pãcat pe care e
întemeiatã puterea lui Satana asupra
omenirii. (YI, 28 iunie, 1900) 14-18 (Evrei
1,3; Ioan 1,1-3. 14; Fil,. 2,5-8; vezi E. G.
White la Marcu 16,6; Luca 22,44; Rom. 5,12-
19; Evrei 3,1-3). Dumnezeu a a ajuns la
omenire prin naturã omeneascã. Numai Hristos
a fost în stare sã reprezinte Dumnezeirea.
Numai El, care fusese în prezen™a Tatãlui de
la început, numai El care era întipãrirea
chipului nevãzut al lui Dumnezeu, numai El
era îndestulãtor pentru a îndeplini aceastã
lucrare. Nici o descriere verbalã nu putea
sã descopere lumii pe Dumnezeu. Printr-o
via™ã de curã™ie, o via™ã de desãvâr?itã
încredere ?i supunere fa™ã de voia lui
Dumnezeu, o via™ã de smerenie de la care
chiar ?i cel mai înalt serva al cerului, s-
ar fi dat înapoi, Dumnezeu ?nsu?i trebuia sã
fie descoperit omenirii. Pentru a face
lucrul acesta, Mântuitorul nostru a îmbrãcat
divinitatea Sa cu natura umanã. El a folosit
facultã™ile omene?ti, deoarece numai
folosindu-le pe acestea putea fi în™eles de
omenire. Numai natura omeneascã putea sã se
apropie cu în™elegere de natura omeneascã.
El a trãit caracterul lui Dumnezeu prin
corpul omenesc pe care Dumnezeu îl pregãtise
pentru El. El a fericit lumea trãind în trup
omenesc via™a lui Dumnezeu, arãtând în felul
acesta cã avea putere sã uneascã natura
umanã cu natura dumnezeiascã. (RH, 25 iunie,
1895) Hristos a luat locul nostru în
Univers. Sub puternicul impuls al iubirii
Sale, El a luat locul nostru în Univers ?i a
invitat pe Cârmuitorul tuturor lucrurilor
sã-L trateze ca reprezentant al familiei
omene?ti. El S-a identificat cu interesele
noastre, ?i-a dezgolit pieptul pentru
lovitura mor™ii, a luat asupra Sa vinovã™ia
omului ?i pedeapsa pentru ea, ?i a oferit în
favoarea omului un sacrificiu deplin lui
Dumnezeu. ?n virtutea acestei ispã?iri, El
are putere sã ofere omului neprihãnirea Sa
desãvâr?itã ?i mântuirea deplinã. Oricine va
crede în El ca Mântuitor personal nu va
pieri, ci va avea via™ã ve?nicã. (RH, 18
aprilie, 1893) Hristos a întâmpinat pe om
ca Om. Pãrãsind cur™ile împãrãte?ti Hristos
a venit în lumea noastrã pentru a reprezenta
caracterul Tatãlui Sãu, ?i în felul acesta
sã ajute omenirea sã revinã la loialitatea
ei. Chipul lui Satana era asupra oamenilor,
?i Hristos a venit pentru a le putea aduce
putere ?i eficien™ã moralã. El a venit ca un
prunc neajutorat , purtând natura omeneascã
pe care o purtãm noi. „Deoarece copiii sunt
pãrta?i sângelui ?i cãrnii, tot a?a ?i El a
fost deopotrivã pãrta? la ele. ” El nu putea
veni în formã unui înger, deoarece dacã nu
întâmpina pe om ca om, ?i nu mãrturisea prin
legãtura Sa cu Dumnezeu cã puterea divinã nu
?i era datã într-un mod diferit de cum ne va
fi datã nouã, El nu ar fi putut sã fie un
exemplu desãvâr?it pentru noi. El a venit în
smerenie, pentru ca fiin™a cea mai umilã de
pe fa™a pãmântului sã nu poate avea nici o
scuzã datoritã sãrãciei, sau ignoran™ei ?i
sã zicã: din cauza acestor lucruri, nu pot
sã ascult de Legea lui Iehova. Hristos, a
îmbrãcat divinitatea cu natura omeneascã,
pentru cã natura omeneascã sã poatã veni în
legãturã cu natura omeneascã; pentru ca El
sã poatã trãi în natura omeneascã, ?i sã
îndure toate încercãrile ?i supãrãrile
omului. El a fost ispitit în toate
privin™ele ca ?i noi, dar fãrã pãcat. ?n
natura Sa omeneascã, El a în™eles toate
ispitele care vor veni asupra omului. (MS
21, 1895) (1Tim. 2,5; 1Ioan 2,1. 2; Apoc.
3,4). Slava re™inutã a Hristosului în corp
omenesc. Când privim pe Hristos cu ochiul
credin™ei vedem necesitatea de a deveni
cura™i în gândire ?i sfin™i în caracter.
Hristos ne invitã sã venim aproape de El ?i
El ne fãgãduie?te cã Se va apropia de noi.
Uitându-ne la El, noi privim la nevãzutul
Dumnezeu, care ?i-a îmbrãcat divinitatea cu
natura umanã pentru ca prin natura umanã El
sã poatã revãrsa o slavã re™inutã ?i
îndulcitã, a?a ca ochii no?tri sã se poatã
odihni asupra Lui ?i sufletele noastre sã nu
fie fãcute sã disparã prin splendoarea Lui
nemic?oratã. Noi privim la Dumnezeu prin
Hristos, Creatorul ?i Rãscumpãrãtorul
nostru. E privilegiul nostru de a contempla
pe Isus prin credin™ã, ?i sã-L vedem stând
între omenire ?i tronul ve?nic. El este
Avocatul nostru, prezentând rugãciunile ?i
darurile noastre ca sacrificii spirituale
lui Dumnezeu. Isus este marea ispã?ire fãrã
pãcat, ?i prin meritul Lui, Dumnezeu ?i omul
pot între™ine legãturi familiare. Hristos a
dus natura Sa omeneascã în ve?nicie. El stã
înaintea lui Dumnezeu ca reprezentant al
neamului nostru. Când suntem îmbrãca™i cu
haina de nuntã a neprihãnirii Sale, devenim
una cu El ?i El ne spune: „Ei vor umbla
împreunã cu Mine, îmbrãca™i în alb, fiindcã
sunt vrednici. ” Sfin™ii Lui ?l vor privi în
slava Lui, fãrã vãl la mijloc. (YI, 28 oct.
1897) (Is. 59,20). Naturã omeneascã dar nu
pãcãto?enie omeneascã. El (Hristos) urma
sã-?i ia locul în fruntea omenirii, luând
natura dar nu pãcãto?enia omului. ?n cer, s-
a auzit glasul: „Da, va veni un
Rãscumpãrãtor pentru Sion, pentru cei ai lui
Iacov, care se vor întoarce de la pãcatele
lor” (ST, 29 mari, 1901) (Evrei 9,11-14.
22; Rut 4,13. 14). Dumnezeu al celor vii ?i
al celor mor™i. ?n calitate de purtãtor al
pãcatului, de preot ?i reprezentant al
omului înaintea lui Dumnezeu, El a intrat în
via™a naturii omene?ti, purtând trupul ?i
sângele nostru. Via™a este în curentul viu,
vital al sângelui, sânge care a fost dat
pentru via™a lumii. Hristos a fãcut o ispã?
ire deplinã, dând via™a Sa va pre™ de
rãscumpãrare pentru noi. El a fost nãscut
fãrã nici o urmã de pãcat, dar a venit pe
lume la fel ca familia omeneascã. El n-a
avut numai o înfã™i?are de corp, ci a luat
natura omeneascã, participând la via™a
omenirii. Potrivit cu Legea pe care o
dãduse Hristos ?nsu?i, mo?tenirea pierdutã
era rãscumpãratã de ruda cea mai apropiatã.
Isus a lãsat la o parte mantia Sa
împãrãteascã, coroana Sa împãrãteascã ?i a
îmbrãcat natura divinã cu aceea umanã,
pentru a deveni un Loc™iitor ?i un Garant
pentru omenire, pentru ca murind în natura
omeneascã sã poatã prin moartea Sa sã
nimiceascã pe acela care avea puterea
mor™ii. El nu ar fi putut face aceasta ca
Dumnezeu, dar, venind ca om Hristos putea
muri. Prin moarte, El a biruit moartea.
Moartea lui Hristos a adus la moarte pe
acela care avea puterea mor™ii ?i a deschis
por™ile mormântului pentru to™i cei care ?l
primesc pe El ca Mântuitor al lor personal.
Hristos a proclamat asupra mormântului
deschis al lui Iosif: „Eu sunt învierea ?i
via™a”. El, Rãscumpãrãtorul lumii, a zdrobit
capul ?arpelui, lipsindu-l de toatã puterea
de a mai face pe oameni sã simtã în™eparea
lui de scorpion, deoarece El a adus la
luminã via™a ?i nemurirea. Por™ile vie™ii
ve?nice sunt larg deschide pentru to™i cei
care cred în Isus Hristos. To™i credincio?ii
care trec printr-o moarte naturalã au în ei
în?i?i, prin faptul cã mãnâncã trupul ?i
beau sângele Fiului lui Dumnezeu, via™ã ve?
nicã, via™ã care este via™a lui Isus
Hristos. Isus a fãcut cu neputin™ã, pentru
aceia care cred în El, sã moarã ve?nic.
Hristos a trãit ?i a murit ca om, ca sã
poatã fi Dumnezeu atât al celor vii cât ?i a
celor mor™i. Aceasta urma sã facã imposibil
pentru oameni sã piardã via™a ve?nicã, dacã
cred în El. Via™a bãrba™ilor ?i femeilor
este scumpã înaintea lui Dumnezeu, deoarece
Hristos a cumpãrat via™a aceea fiind
executat în locul lor. ?n felul acesta, El a
fãcut cu putin™ã pentru noi sã ajungem la
nemurire. (Scrisoarea 97, 1898) Creatorul ?
i creatura uni™i în Hristos. ?n Hristos au
fost unite natura divinã cu cea umanã -
Creatorul ?i creatura. Natura lui Dumnezeu,
a cãrui Lege fusese cãlcatã ?i natura lui
Adam, cãlcãtorul Legii, s-au întâlnit în
Isus - Fiul lui Dumnezeu ?i Fiul omului. ?i
plãtind cu ?nsu?i sângele Sãu pre™ul
rãscumpãrãrii trecând prin experien™a omului
?i întâmpinând ?i biruind ispita în locul
omului, purtând, de?i Isus era fãrã pãcat,
ocara, vinovã™ia ?i povara pãcatului, a
devenit Avocatul ?i Mijlocitorul omului. Ce
asigurare se gãse?te în aceasta pentru
sufletul ispitit ?i luptãtor, ce asigurare
pentru universul care prive?te ca martor cã
Hristos va fi „un mare preot milos ?i
vrednic de încredere” (MS 141, 1901)
Mentalitatea edenicã a omului
restatornicitã. Isus a devenit om pentru ca
sã poatã mijloci între om ?i Dumnezeu. El a
îmbrãcat natura sa dumnezeiascã cu natura
umanã. El S-a întovãrã?it cu neamul omenesc
pentru ca mâna Lui lungã sã poatã încercui
omenirea, ?i cu bra™ul Sãu divin sã poatã
apuca tronul lui Dumnezeu. ?i aceasta pentru
ca sã poatã reda omului gândirea sa
originarã pe care el o pierduse în Edem prin
ispita amãgitoare a lui Satana, pentru ca
omul sã poatã sã-?i dea seama cã e pentru
binele lui prezent ?i ve?nic sã asculte de
cerin™ele lui Dumnezeu. Neascultarea nu este
în acord cu natura pe care Dumnezeu a dat-o
omului în Eden. (Scrisoarea 121, 1897)
(2Petru 1,4). O culturã divinã pentru cre?
tini. Cultura divinã aduce desãvâr?ire. Dacã
în legãturã cu Dumnezeu lucrarea e dusã mai
departe, agentul omenesc, prin Hristos, va
câ?tiga zi dupã zi biruin™ã ?i onoare în
bãtãlie. Prin harul dat el va birui ?i va fi
pus pe un teren avantajos. ?n legãtura lui
cu Hristos el va fi os din oasele Lui, carne
din carnea Lui, una cu Hristos într-o
anumitã rela™ie, deoarece Hristos a luat
natura omeneascã a omului. El a devenit
supus ispitei, primejduind în felul acesta,
ca sã zicem a?a, atributele sale divine.
Satana a cãutat, prin me?te?ugiri
stãruitoare ?i curioase ale vicleniei sale,
sã facã pe Hristos sã cedeze la ispitã. Omul
trebuie sã treacã pe terenul prin care a
trecut Hristos. A?a cum Hristos a biruit
fiecare ispitã pe care Satana a adus-o
împotriva Lui, tot a?a trebuie sã biruiascã
?i omul. ?i cei care se strãduiesc plini de
râvnã sã biruiascã sunt adu?i într-o unire
cu Hristos pe care îngerii din cer nu o pot
niciodatã cunoa?te. Cultura divinã a
bãrba™ilor ?i femeilor va fi dusã mai
departe la completare numai când sunt pãrta?
i de naturã divinã. ?n felul acesta, ei pot
birui a?a cum a biruit Hristos în favoarea
lor. Prin harul dat, omul cãzut poate fi pus
în pozi™ie avantajoasã. Prin muncã, prin
încredere ?i credin™ã rãbdãtoare în Isus
Hristos, prin stãruire credincioasã în
facerea de bine, el poate sã ridice la
biruin™ã spiritualã. (Scrisoarea 5, 1900)
Deplina ascultare posibilã prin Hristos.
Hristos a venit pe pãmânt, luând natura
omeneascã ?i stând ca reprezentant al
omului, pentru a arãta în controversa cu
Satana cã omul, a?a cum l-a creat Dumnezeu,
legat cu Tatãl ?i cu Fiul, putea sã asculte
de orice cerin™ã divinã. (ST, 9 iunie, 1898)
15.
16. 16 (Fil. 2,5-8). Isus, prietenul pãcãto?
ilor. Isus a venit în lume nu ca un înger de
luminã; noi nu am fi putut suferi slava Lui
dacã ar fi venit în felul acesta. Un singur
înger la mormântul lui Hristos era de a?a
strãlucire peste mãsurã de mare cã garda
romanã a cãzut fãrã putere la pãmânt. Când
îngerul venea din ceruri, el despãr™ea
întunericul de pe traseul sãu ?i santinelele
nu puteau suferi slava lui ?i au cãzut ca
mor™i la pãmânt. Sã presupunem cã Isus ar fi
venit cu slava unui înger, strãlucirea Lui
ar fi distrus slaba via™ã a oamenilor
muritori. Pentru noi, Isus S-a golit pe
Sine de slava Sa; El a îmbrãcat divinitatea
cu natura omeneascã, pentru ca sã poatã veni
în contact cu omenirea, pentru ca prezen™a
Sa personalã sã poatã fi printre noi, pentru
ca sã putem ?tii cã El avea cuno?tin™ã de
încercãrile noastre ?i simpatiza cu durerea
noastrã, ca fiecare fiu ?i fiicã a lui Adam
sã poatã în™elege cã Isus este prietenul
pãcãto?ilor. (ST, 18 aprilie 1892) Nu
naturã îngereascã, ci omeneascã. Domnul Isus
a fãcut un mare sacrificiu pentru ca sã
poatã întâmpina pe om acolo unde este el. El
nu a luat asupra Sa natura îngerilor. El n-a
venit ca sã mântuiascã sau sã salveze pe
îngeri. Sãmân™a lui Avraam este aceea pe
care El o ajuta. „N-am venit sã chem la
pocãin™ã pe cei neprihãni™i, ci pe cei
pãcãto?i. ” Hristos ajutã omenirea luând
natura omeneascã. (Scrisoarea 97, 1898)
17. 17 (Fil. 2,7. 8; Col. 2,10; 2Petru 1,4;
vezi E. G. White la Evrei 4,14-16). Hristos
a luat asupra Sa natura omeneascã. Prin
ascultarea Sa de toate poruncile lui
Dumnezeu, Hristos a lucrat rãscumpãrarea
pentru om. Lucrul acesta nu s-a fãcut prin
ie?irea din Sine ?i trecerea în altul, ci
luând asupra Sa natura omeneascã. ?n felul
acesta, Hristos a dat omenirii o existen™ã
din Sine. Aducerea naturii omene?ti în
Hristos, aducerea neamului omenesc cãzut la
unire cu natura dumnezeiascã, e lucrarea
rãscumpãrãrii. Hristos a luat natura
omeneascã pentru ca oamenii sã poatã fi una
cu El a?a cum El este una cu Tatãl, pentru
ca Dumnezeu sã poatã iubi pe om a?a cum
iube?te pe singurul Sãu Fiu, pentru ca
oamenii sã poatã fi pãrta?i de naturã
dumnezeiascã, ?i sã fie întregi în El. (RH,
5 aprilie 1906)
18. 18 (Evrei 4,15; 5,7. 8; Is. 14,30; vezi
E. G. White la Mat. 4,1-11; 1Ioan 2,11).
Sensibilitã™ile delicate ale lui Isus. Dacã
am putea pricepe însemnãtatea cuvintelor,
Hristos „a fost ispitit în ceea ce a
suferit” („a suferit fiind ispitit”)! ?n
timp ce era liber de orice umbrã a
pãcatului, sensibilitã™ile delicate ale
sfintei Sale naturi, fãceau contactul cu
rãul nespus de chinuitor pentru El. Totu?i
cu natura omeneascã asupra Sa, El a
întâmpinat pe arhiapostatul fa™ã în fa™ã ?i
singur a rezistat vrãjma?ului tronului Sãu.
Nici mãcar cu un gând nu a putut fi adus
Hristos sã cedeze puterii ispitei. Satana
gãse?te în inima oamenilor un punct unde sã
ob™inã intrare, sã punã piciorul, sau
cultivã vreo dorin™ã pãcãtoasã cu ajutorul
cãreia ispitele lui î?i afirmã puterea. Dar
Hristos spunea despre Sine: „Vine
stãpânitorul lumii acestei. El n-are nimic
în Mine. ” Furtunile ispitei s-au nãpustit
asupra Lui, dar ele nu L-au putut face sã se
abatã de la ascultarea Lui de Dumnezeu. (RH
8 nov. 1887) Isus n-a fost nici târât nici
împins în pãcat. Am uitat noi cã Isus,
Maiestatea cerului, a suferit fiind ispitit?
Isus nu a îngãduit vrãjma?ului sã-L târascã
în mocirla necredin™ei sau sã-L împingã în
mla?tina deprimãrii ?i disperãrii. Dar multe
biete suflete sunt slabe în putere moralã
deoarece nu împlinesc cuvintele lui Hristos.
(Scrisoarea 43, 1892) Putere asiguratã
pentru copiii credin™ei. Hristos, în
slãbiciunea naturii omene?ti urma sã dea
piept cu ispitele cuiva care poseda puterile
unei naturi superioare pe care Dumnezeu o
acordase familiei îngere?ti. Dar natura
umanã a lui Hristos era unitã cu natura
dumnezeiascã ?i în tãria aceasta, El a putut
sã suporte toate ispitele pe care Satana
putea sã le aducã împotriva Lui, ?i totu?i
sã-?i pãstreze sufletul neîntinat de pãcat.
Iar puterea aceasta de a birui El urma sã o
dea fiecãrui fiu ?i fiecãrei fiice a lui
Adam care avea sã primeascã, prin credin™ã,
atributele de neprihãnire ale caracterului
Sãu. (RH, 28 ian, 1909)
1. 1-3 (Evrei 1,6-8; 2,14-18; Fil. 2,5-8). O
rãsplãtire mai grea decât a lui Israel. (Ef.
3,1-3). Din cauza necredin™ei manifestatã
fa™ã de Hristos, Creatorul ?i temelia
întregii economii iudaice va veni asupra
oamenilor o rãsplãtire mai grea decât aceea
care s-a abãtut asupra Israelului
necredincios în pustie. Moise a fost
profetul prin care Dumnezeu a comunicat cu
biserica din pustie, dar oricât de mare a
fost Moise, unul mai mare decât el este Fiul
lui Dumnezeu, care zidit casa. Prezen™a lui
Isus Hristos înfã?urat în stâlpul de nor
ziua ?i în stâlpul de foc noaptea, a urmãrit
poporul acesta în cãlãtoria lui prin pustie.
?ngerul legãmântului a venit în Numele lui
Dumnezeu ca nevãzut conducãtor al lui
Israel. Fiul lui Dumnezeu peste propria Lui
casã este mai pe sus de Moise, mai pe sus de
cel mai pe sus dintre îngeri. El poartã
Numele lui Iehova pe mitra sa, în timp ce pe
pieptarul Sãu este scris Numele lui Israel.
Hristos S-a îmbrãcat cu natura omeneascã
pentru ca natura omeneascã sã vinã în
atingere cu natura omeneascã. ?n chip de om,
El S-a smerit ?i a devenit serv, dar ca Fiul
al lui Dumnezeu era mai pe sus de îngeri.
Prin via™a Lui în naturã omeneascã, omul
poate deveni pãrta? de naturã dumnezeiascã.
Ca Maiestate a cerului, El a fost înãl™at
mai pe sus de îngeri, ?i în lucrarea Lui de
rãscumpãrare El duce cu Sine pe to™i cei
care L-au primit ?i au crezut în Numele Sãu.
(Scrisoarea 97, 1898)
2.
3.Vezi E. G. White la Ioan 1,14.
4.
5.
6.Vezi E. G. White la Evrei 4,14; Apoc. 3,3.
7.
8.
9.
10.
11.
12. 12 (Evrei 11,6). Nu e datã nici o
încurajare pentru necredin™ã. Nu e datã nici
o încurajare pentru necredin™ã. Domnul dã pe
fa™ã harul Sãu ?i puterea Sa iarã?i ?i iarã?
i, ?i aceasta ar trebui sã ne înve™e cã e
totdeauna de folos ca în toate împrejurãrile
sã cultivãm credin™a, sã exprimãm credin™ã,
?i sã trãim în credin™ã. Noi nu trebuie sã
avem inima ?i mâinile slãbite, îngãduind
sugestiilor min™ilor bãnuitoare de a sãdi în
inima noastrã semin™ele îndoielii ?i
neîncrederii. (Evrei 3,12) (Scrisoarea 97,
1898) Deprinde™i-vã sã crede™i ?i sã
asculta™i. Domnul lucreazã în colaborare cu
voin™a ?i ac™iunea instrumentului omenesc.
Este privilegiul ?i datoria fiecãrui om de a
crede pe Dumnezeu pe cuvânt, de a crede în
Isus ca Mântuitor al lui personal, ?i de a
rãspunde nerãbdãtor de îndatã, la ofertele
pline de îndurare pe care El le face. El
trebuie sã se deprindã sã creadã ?i sã
asculte de instruc™iunea dumnezeiascã din
Scripturi. El trebuie sã-?i bazeze credin™a
nu pe sentiment, ci pe dovezi ?i pe Cuvântul
lui Dumnezeu. (MS 3, 1895)
13.
14.Vezi E. G. White la Evrei 4,15.
1.Vezi E. G. White la 2Cor. 5,11.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9. 11 (Vezi E. G. White la Prov. 31,27).
Odihna cãpãtatã prin muncã. (Evrei 4,9. 11).
Odihna despre care se vorbe?te aici este
odihna harului, ob™inutã prin ascultarea de
prescrip™ia: Lucreazã sârguincios. Aceia
care înva™ã de la Isus blânde™ea ?i
smerenia, aflã odihnã în experien™a
practicãrii acestor învã™ãturi. Nu în
indolen™ã, în trândãvie egoistã ?i în
umblarea dupã plãceri, se capãtã odihna.
Aceia care nu sunt dispu?i sã aducã Domnului
un serviciu credincios, sârguincios ?i plin
de iubire nu vor afla odihnã spiritualã nici
în via™a aceasta, nici în cea viitoare.
Numai prin muncã sârguincioasã vine pacea ?i
bucuria în Duhul Sfânt, fericire pe pãmânt ?
i slavã în veacul viitor. De aceea sã
lucrãm. Vorbi™i adesea cuvinte care vor fi
tãrie ?i inspira™ie pentru aceia care aud.
Suntem mult prea indiferen™i unul fa™ã de
altul. Uitãm cã conlucrãtorii no?tri au
adesea nevoie de cuvinte de nãdejde ?i de
încurajare. Când cineva e în necaz,
vizita™i-l ?i spune™i-i cuvinte de
îmbãrbãtare. Acesta este adevãrata
prietenie. (MS 42, 1901)
10.
11.
12. 12 (vezi E. G. White la Ioan 17,17). ?
ndepãrtarea surplusului din eu. Adevãruri
practice trebuie introduse în via™ã, ?i
Cuvântul ca o sabie ascu™itã ?i cu douã tãi?
uri trebuie sã îndepãrteze surplusul de eu
care este în caracterele noastre (Evrei
4,12) (Scrisoarea 5, 1897) Puterea
transformatoare a Cuvântului. Cuvântul face
pe cel îngâmfat umil, pe cel pervers blând ?
i smerit, pe cel neascultãtor ascultãtor.
Deprinderile pãcãtoase obi?nuite la om sunt
între™esute cu practica vie™ii de toate
zilele. Dar Cuvântul taie ?i îndepãrteazã
poftele firii pãmânte?ti, el este un
deschizãtor al gândurilor ?i inten™iilor
min™ii, el desparte încheieturile ?i mãduva,
îndepãrtând poftele cãrnii, fãcând pe oameni
gata sã sufere pentru Domnul lor. (MS 42,
1901)
13.Vezi E. G. White la Prov. 16,2; Apoc.
3,1-4; 20,12. 13.
14. 14 (Evrei 3,6. 14; 10,23; vezi E. G.
White la Apoc. 3,3). ?ntrebãri de cugetat.
(Evrei 4,14). Care e mãrturisirea noastrã de
credin™ã? Noi mãrturisim cã urmãm pe
Hristos. Pretindem cã suntem cre?tini. Dãm
noi atunci pe fa™ã asemãnarea cu Hristos?
Servim noi inteligent pe Mântuitorul? Se
revarsã oare continuu iubirea lui Dumnezeu
de la noi la al™ii? Mãrturisim noi, în
cuvânt ?i fapte, pe Rãscumpãrãtorul nostru?
Ne conformãm noi via™a la sfintele Lui
principii? Suntem noi cura™i ?i nepãta™i?
Cre?tinii trebuie sã ™inã începutul
încrederii lor cu tãrie pânã la sfâr?it. Nu
e de ajuns a mãrturisi credin™a. Trebuie sã
fie o suportare plinã de rãbdare a tuturor
încercãrilor ?i o eroicã rezisten™ã la toate
ispitele. Credin™a poate fi men™inutã numai
prin aducerea religiei cre?tine la proba
practicii, demonstrând, în felul acesta,
puterea transformatoare ?i credincio?ia
fãgãduin™elor ei. (MS 42, 1901) 14-16
(Evrei 2,17; 7,24-26; Rom. 8,34; 1Ioan 2,1).
Faze ale preo™iei lui Hristos. (Evrei 4,15).
Fiul lui Dumnezeu … a împlinit fãgãduin™a
Sa, ?i S-a înãl™at la ceruri, pentru a
prelua conducerea o?tirii cere?ti. El a
împlinit o fazã a preo™iei Sale, murind pe
cruce pentru neamul omenesc cãzut. El
împline?te acum o altã fazã, pledând
înaintea Tatãlui cazul pãcãtosului care se
pocãie?te ?i crede, prezentând lui Dumnezeu
jertfele poporului Sãu. Luând natura
omeneascã, ?i în natura aceasta biruind
ispitele vrãjma?ului, ?i având desãvâr?ire
dumnezeiascã, I S-a încredin™at judecata
lumii. Cazul fiecãruia va fi adus pentru
cercetare înaintea Lui. El va rosti
judecata, dând fiecãrui om potrivit faptelor
lui. (MS 42, 1901)
15. 15 (Evrei 3,14:; Mat. 4,1-11; 19,17;
Ioan 10,30; 2Petru 1,4; Apoc. 3,21; vezi E.
G. White la Marcu 16,6; Ioan 1,1-3. 14; Rom.
5,12-19; Col. 2,9. 10; 1Ioan 2,1). Nici o
urmã de nedesãvâr?ire în Hristos. Aceia care
pretind cã nu era cu putin™ã pentru Hristos
sã pãcãtuiascã, nu pot crede cã El a luat cu
adevãrat asupra Sa natura omeneascã. Dar nu
a fost Hristos cu adevãrat ispitit, nu numai
de Satana în pustie, dar în tot decursul
vie™ii Sale, din copilãrie pânã la vârsta de
bãrbat? ?n toate privin™ele, El a fost
ispitit ca ?i noi, ?i deoarece a rezistat cu
succes la ispitã, în fiecare formã, a dat
omului exemplul desãvâr?it ?i prin amplele
prevederi pe care le-a fãcut Hristos, putem
deveni pãrta?i de naturã dumnezeiascã, dupã
ce am scãpat de stricãciunea care este în
lume prin poftã. Isus zice: „Celui ce va
birui, ?i voi da sã ?adã cu Mine pe scaunul
Meu de domnie, dupã cum ?i Eu am biruit ?i
am ?ezut cu Tatãl Meu pe scaunul Sãu de
domnie. ” Aici este începutul încrederi
noastre pe care trebuie sã o ™inem tare pânã
la sfâr?it. Dacã Isus a rezistat ispitelor
lui Satana, El ne va ajuta ?i nouã sã
rezistãm. El a venit pentru a aduce putere
divinã spre a se combina cu efortul omenesc.
Isus a fost liber de orice pãcat ?i eroare;
nu a fost nici o urmã de nedesãvâr?ire în
via™a sau caracterul Lui. El a pãstrat o
curã™ie nepãtatã în cele mai grele
împrejurãri. Cu adevãrat El a declarat:
„Nimeni nu este bun decât Unul singur:
Dumnezeu”; dar iarã?i a zis: „Eu ?i Tatãl
una suntem”. Isus vorbe?te despre Sine ca ?i
despre Tatãl ca fiind Dumnezeu ?i pretinde
pentru Sine deplinã neprihãnire. (MS 141,
1901) Ascultarea unui Dumnezeu sau a unui
om? Biruin™a ?i ascultarea lui Hristos este
aceea a unei adevãrate fiin™e omene?ti. ?n
concluziile noastre, noi facem multe gre?eli
din cauza vederilor noastre eronate cu
privire la natura umanã a Domnului nostru.
Când dãm naturii Sale omene?ti o putere care
nu este cu putin™ã ca omul sã o aibã în
luptele sale cu Satana, noi nimicim în
întregime natura Sa omeneascã. Harul ?i
puterea Lui atribuite El le dã tuturor celor
care ?l privesc pe El prin credin™ã.
Ascultarea lui Hristos de Tatãl Sãu a fost
aceea?i ascultare care se cere de la om.
Omul nu poate birui ispitele lui Satana fãrã
ca puterea divinã sã se combine cu efortul
lui. La fel cu Isus Hristos, El putea sã
apuce puterea dumnezeiascã. El nu a venit în
lumea noastrã pentru a da ascultarea unui
Dumnezeu mai mic unuia mai mare, ci ca om sã
asculte de sfânta Lege a lui Dumnezeu, ?i în
felul acesta este exemplul nostru. Domnul
Isus a venit în lumea noastrã nu pentru a
descoperi ce putea face un Dumnezeu, ci ce
putea face un om, prin credin™a în puterea
lui Dumnezeu care sã-l ajute în orice caz de
grea încercare. Omul trebuie ca, prin
credin™ã, sã fie pãrta? de naturã
dumnezeiascã ?i sã biruiascã orice ispitã
care-l asalteazã. Domnul dore?te acum ca
fiecare fiu ?i fiecare fiicã a lui Adam,
prin credin™a în Isus Hristos, sã-L
serveascã în natura omeneascã pe care o avem
noi acum. Domnul Isus a fãcut o punte peste
prãpastia pe care o fãcuse pãcatul. El a
legat pãmântul cu cerul ?i omul mãrginit cu
Dumnezeul nemãrginit. Isus Rãscumpãrãtorul
lumii, a putut sã ™inã poruncile lui
Dumnezeu, în acela?i fel în care natura
omeneascã le poate ™ine. (MS 1, 1892)
(Evrei 2,14). Hristos a pãstrat nivelul
naturii omene?ti. Satana a socotit cã prin
ispitele lui ar putea sã amãgeascã pe
Rãscumpãrãtorul lumii sã facã o mi?care
pripitã în manifestarea puterii sale divine…
Aceasta fost o sarcinã dificilã pentru
Domnul vie™ii sã realizeze planul pe care ?i
L-a asumat pentru mântuirea omului, când a
îmbrãcat divinitatea cu natura corpului
omenesc. El primise cinste în cur™ile cere?
ti ?i era deprins cu puterea absolutã. Era
tot atât de greu pentru El sã pãstreze
nivelul naturii umane, cum este pentru
oameni sã se ridice deasupra nivelului
scãzut al naturii lor stricate ?i sã fie
pãrta?i de naturã dumnezeiascã. Hristos a
fost pus la cea mai riguroasã încercare,
cerând tãrie tuturor facultã™ilor Sale de a
rezista înclina™iei atunci când era în
primejdie sã foloseascã puterea Sa pentru a
se elibera din pericol ?i a triumfa asupra
puterii domnului întunericului. Satana arãta
cunoa?terea din partea sa a punctelor slabe
ale inimii omene?ti, ?i a folosit cea mai
mare putere pentru a se folosi de
slãbiciunile naturii omene?ti, pe care
Hristos o luase asupra Sa, pentru a birui
ispitele lui în folosul omului. (RH 1
aprilie 1875) Nici o adaptare aparte pentru
ascultare. Noi nu avem nevoie sã punem
ascultarea lui Hristos în sine ca fiind ceva
pentru care El era în mod deosebit adaptat,
prin natura Lui specialã, natura divinã,
deoarece El a stat înaintea lui Dumnezeu ca
reprezentant al omului, ?i a fost ispitit ca
?nlocuitor ?i Garant al omului. Dacã Hristos
avea o putere specialã care nu este
privilegiul omului sã o aibã, Satana urma sã
se foloseascã de lucrul acesta. Lucrarea lui
Hristos era de a lua de sub preten™iile lui
Satana controlul omului ?i El putea face
lucrul acesta numai în felul în care a venit
- un om, ispitit ca om -, dând ascultarea
unui om. (MS 1, 1892) (2Cor. 5,19).
Dumnezeu a suportat ispita în Hristos.
Dumnezeu era în Hristos chip omenesc ?i a
suportat ispitele cu care era asaltat omul;
în folosul nostru El a participat la
suferin™a ?i încercãrile naturii omene?ti.
(SW 10 dec. 1907) 16 Vezi E. G. White la Ef.
2,18.
16.Vezi E. G. White la Mat. 3,13-17.
1.
2.
3.
4.
5.6 (Evrei 4,15. 16; 1Ioan 2,1). Hristos
numit în preo™ie. Hristos nu S-a slãvit pe
Sine când a fost fãcut Mare Preot. Dumnezeu
La numit în preo™ie. El urma sã fie un
exemplu pentru toatã familia omeneascã. El
S-a calificat spre a fi nu numai
reprezentantul neamului omenesc, dar ?i
Avocatul lor, a?a ‘încât fiecare suflet dacã
va vrea sã poatã spune: Am un Prieten la
tribunal. El este un Mare Preot care poate
fi mi?cat de sentimentul slãbiciunilor
noastre. (MS 101, 1897)
6.
7.8. Vezi E. G. White la Evrei 2,18.
8.9. Vezi E. G. White la Evrei 2,10.
9. 9-12. Vezi E. G. White la 1Cor. 3,1. 2.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19. 19 (Evrei 10. 19. 20; 11,27; vezi E. G.
White la Mat. 27,51). O credin™ã care trece
dincolo prin perdeaua. Credin™a noastrã
trebuie sã strãbatã dincolo de perdea,
vãzând lucruri care sunt invizibile. Nimeni
altul nu poate privi pentru tine. Trebuie sã
prive?ti tu însu™i. ?n loc de a murmura din
cauza binecuvântãrilor care sunt re™inute,
sã ne aducem aminte ?i sã apreciem
binecuvântãrile deja acordate. (MS 42, 1901)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17. 17 (Gen. 14,18-20; Ps,110,4). Un Mare
Preot dupã rânduiala lui Melhisedec. Marele
preot era rânduit într-un fel special sã
reprezinte pe Hristos, care urma sã devinã
un Mare Preot în veci dupã rânduiala lui
Melhisedec. Acest fel de preo™ie nu urma sã
treacã la un altul sau sã fie înlocuitã de o
alta. (Redeption: The First Advent of
Christ, p. 14)
18.
19.
20.
21.
22.vezi E. G. White la Evrei 8,6. 7.
23.
24. 24-26. Vezi E. G. White la Evrei 4,14-
16. 24-28. Vezi E. G. White la Rom. 8,26.
34.
25. 25 (Evrei 9,24; Rom. 8,34; 1Tim. 2,5;
1Petru 2,24; 1Ioan 2,1; vezi E. G. White la
Rom. 3,20-31; Evrei 9,11. 12; 10,19-21). Voi
lua Eu pãcatele lor. Ce face Hristos în cer?
El mijloce?te pentru noi. Prin lucrarea Lui
pridvorul cerului e inundat de slava lui
Dumnezeu care va strãluci asupra fiecãrui
suflet care va deschide ferestrele
sufletului cãtre cer. Când rugãciunile celor
sinceri ?i smeri™i se înaltã cãtre cer
Hristos zice Tatãlui: „Vreau sã le iau Eu
pãcatele. ?ngãduie ca ei sã stea înaintea Ta
fãrã de vinã. ” Când ia pãcatele lor de la
ei, El le umple inima cu lumina plinã de
slavã a adevãrului ?i iubirii. (MS 28, 1901)
(Evrei 8,1. 2; 2Petru 1,10; Apoc. 8,3. 4).
Condi™iile alegerii noastre. (Evrei 7,25).
Prin via™a Lui fãrã patã, prin ascultarea
Lui, prin moartea Sa pe crucea de pe
Golgota, Hristos a mijlocit pentru neamul
omenesc pierdut. ?i acum Cãpetenia mântuirii
noastre mijloce?te pentru noi,nu ca un
simplu peti™ionar, ci ca un biruitor care ??
i adjudecã victoria. Jertfa Lui e deplinã ?i
ca Mijlocitor al nostru, El ??i sãvâr?e?te
lucrarea rânduitã de Sine ?nsu?i; prezentând
înaintea lui Dumnezeu tãmâietoarea
cuprinzând propriile Sale merite fãrã
prihanã, rugãciunile, mãrturisirile ?i
mul™umirea poporului Sãu. Parfumatã cu
mireasma neprihãnirii Sale, tãmâia se înal™ã
la Dumnezeu ca un miros bine plãcut. Jertfa
este în totul bine primitã ?i iertarea
acoperã fiecare abatere. Pentru credinciosul
adevãrat Hristos este cu adevãrat slujitorul
sanctuarului, oficiind pentru el în
sanctuar, ?i vorbind prin agen™ii rândui™i
de Dumnezeu. Hristos este în stare sã
mântuiascã în chip desãvâr?it pe to™i cei
care vin la El în credin™ã. El îi va curã™i
de orice mânjiturã dacã ei ?i îngãduie sã
facã lucrul acesta. Dar dacã ei se aga™ã de
pãcatele lor, nu e cu putin™ã sã fie
mântui™i; deoarece neprihãnirea lui Hristos
nu acoperã nici un pãcat pentru care nu s-a
fãcut pocãin™ã. Dumnezeu a declarat cã aceia
care primesc pe Hristos ca Rãscumpãrãtor al
lor, primindu-L ca pe Acela care ia tot
pãcatul, vor primi iertare pentru abaterile
lor. Acestea sunt condi™iile alegerii
noastre. Mântuirea omului depinde de
primirea de cãtre el a lui Hristos, prin
credin™ã. Aceia care nu-L vor primi pierd
via™a ve?nicã deoarece au refuzat sã se
foloseascã de singurul mijloc procurat de
Tatãl ?i de Fiul pentru mântuirea unei lumi
care piere. (MS 142, 1899) Caracterul
personal al mijlocirii lui Hristos. Hristos
vegheazã. El cunoa?te toate poverile,
primejdiile ?i dificultã™ile noastre, ?i El
??i umple gura cu argumente în favoarea
noastrã. El pregãte?te mijlocirile Sale dupã
nevoile fiecãrui suflet a?a cum a fãcut în
cazul lui Petru… Avocatul nostru ??i umple
gura cu argumente pentru a învã™a pe cei
încerca™i ?i ispiti™i ai Sãi sã-?i strângã
puterile împotriva ispitelor lui Satana. El
interpreteazã fiecare mi?care a vrãjma?ului.
El rânduie?te evenimentele. (Scrisoarea 90,
1906) 25-27. Vezi E. G. White la Rom. 8,34.
26.Vezi E. G. White pa Evrei 9,14.
1. 1. Vezi E. G. White la 1Tim. 2,5. 1. 2
(Rom. 12,4. 5; 1Cor. 12,27; Vezi E. G. White
la Rom. 8,26. 34; Evrei 7,25; 9,24).
Tabernacolul o preînchipuire a bisericii
cre?tine. Tabernacolul iudaic era o
preînchipuire a bisericii cre?tine. Biserica
de pe pãmânt compusã din aceia care sunt
credincio?i ?i loiali fa™ã de Dumnezeu este
„adevãratul tabernacol” la care
Rãscumpãrãtorul este slujitorul. Dumnezeu, ?
i nu omul, a nãl™at acest tabernacol pe o
platformã înaltã ?i înãl™atã, elevatã.
Tabernacolul acesta este trupul lui Hristos,
?i de la nord, sud, est ?i vest El adunã pe
cei care urmeazã sã-l alcãtuiascã… Un
tabernacol sfânt e construit din cei care
primesc pe Hristos ca Mântuitor al lor
personal… Hristos este slujitorul
adevãratului tabernacol, Marele Preot al
tuturor celor care cred în El ca Mântuitor
personal. (ST, 14 feb. 1900)
2.
3.
4.
5. 5 (Vezi E. G. White la 2Cor. 3,7-11. 5-
13 (Evrei 10,16-18; 12,24; Ier. 31,31; Ioan
1,12). Noul Legãmânt întemeiat pe ?ndurare.
Binecuvântãrile noului legãmânt sunt
întemeiate numai pe îndurarea în iertarea
nelegiuirilor ?i pãcatelor. Domnul
specificã: „Voi face a?a ?i a?a pentru to™i
cei care se întorc la Mine, pãrãsind rãul ?i
alegând binele. „Le voi ierta nelegiuirile ?
i nu-Mi voi mai aduce aminte de pãcatele ?i
fãrãdelegile lor. ” To™i cei care î?i
smeresc inima, mãrturisindu-?i pãcatele, vor
afla îndurare ?i har ?i asigurare. Prin
faptul cã dã pe fa™ã îndurare, a încetat
oare Dumnezeu de a fi drept? A dezonorat El
sfânta Sa Lege, ?i de aici înainte va trece
cu vederea cãlcarea ei? Dumnezeu e adevãrat,
El nu Se schimbã. Condi™iile mântuirii sunt
totdeauna acelea?i. Via™ã, via™ã ve?nicã,
este pentru to™i cei care vor asculta de
Legea lui Dumnezeu … Sub noul legãmânt,
condi™iile pe temeiul cãrora se poate ob™ine
via™a ve?nicã sunt acelea?i ca sub vechiul -
o ascultare perfectã. Sub vechiul legãmânt
erau multe ofense de un caracter îndrãzne™,
îngâmfat, pentru care nu era ispã?ire
specificatã de lege. ?n legãmântul cel nou ?
i mai bun, Hristos a împlinit legea pentru
cãlcãtorii Legii, dacã ?l primesc pe El prin
credin™ã ca Mântuitor personal. „Tuturor
celor ce L-au primit, adicã celor ce cred în
Numele Lui, le-a dat dreptul sã se facã
copii ai lui Dumnezeu. ” ?ndurarea ?i
iertarea sunt rãsplãtirea tuturor celor care
vin la Hristos încrezându-se în meritele
Sale spre a le îndepãrta pãcatele. ?n
legãmântul mai bun suntem curã™i™i de pãcat
prin sângele lui Hristos. (Scrisoarea 276,
1904)
6. 6. Vezi E. G. White la Evrei 9,11. 12.
6. 7 (Evrei 7,22; 10,19. 20; 13,20; Mat.
27,51; Luca 10,28; 2Cor. 3,6-9): Condi™iile
legãmântului lui Dumnezeu. Poporul lui
Dumnezeu este îndreptã™it, prin
administrarea „legãmântului mai bun”, prin
neprihãnirea lui Hristos. Un legãmânt este
un acord prin care pãr™ile se leagã pe sine
?i reciproc la împlinirea anumitor condi™ii.
?n felul acesta, instrumentul omenesc intrã
în în™elegerea cu Dumnezeu de a împlini
condi™iile specificate în Cuvântul Sãu.
Purtarea lui aratã dacã el respectã sau nu
condi™iile. Omul câ?tigã totul prin
ascultarea de Dumnezeu care ™ine legãmântul.
Atributele lui Dumnezeu sunt atribuite
omului, fãcându-l în stare sã exercite mila
?i compãtimirea. Legãmântul lui Dumnezeu ne
asigurã cu privire la caracterul Lui
neschimbãtor. Atunci de ce cei care pretind
a crede în Dumnezeu, sunt atât de
schimbãtori, nestatornici, nevrednici de
încredere? Pentru ce nu servesc ei din
inimã, ca având obliga™ia de a place lui
Dumnezeu ?i a-L proslãvi? Nu e de ajuns ca
noi sã avem o cuno?tin™ã generalã despre
cerin™ele lui Dumnezeu. Trebuie sã cunoa?tem
care sunt cerin™ele Lui ?i obliga™iile
noastre. Condi™iile lui Dumnezeu sunt: „Sã
iube?ti pe Domnul, Dumnezeul tãu cu toatã
inima ta, cu tot sufletul tãu, cu toatã
puterea ta ?i cu tot cugetul tãu ?i pe
aproapele tãu ca pe tine însu™i. ” Acestea
sunt condi™iile vie™ii: „Fã acesta” a zis
Hristos, „?i vei trãi. ” Moartea ?i
învierea lui Hristos au completat legãmântul
Sãu. ?nainte de acest timp, fusese
descoperit prin tipuri ?i umbre, care arãtau
cãtre marea jertfã care urma sã fie adusã de
Rãscumpãrãtorul lumii, oferitã în fãgãduin™a
pentru pãcatele lumii. ?n vremurile vechi
credincio?ii erau mântui™i de acela?i
Mântuitor ca ?i acum, dar era un Dumnezeu
ascuns de un vãl. Ei vedeau îndurarea lui
Dumnezeu în figuri. Fãgãduin™a fãcutã lui
Adam ?i Evrei în Eden era Evanghelia, pentru
un neam cãzut. Fãgãduin™a era fãcutã cã
sãmân™a femeii va zdrobi capul ?arpelui, ?i
cã acesta va zdrobi cãlcâiul Lui.
Sacrificiul lui Hristos este împlinirea
glorioasã a întregii economii iudaice.
Soarele Neprihãnirii a rãsãrit. Hristos,
neprihãnirea noastrã, strãluce?te cu putere
asupra noastrã. Dumnezeu nu a slãbit
cererea Sa fa™ã de oameni pentru a-i mântui.
Când ca o jertfã fãrã pãcat Hristos ?i-a
plecat capul ?i a murit, când prin mâna
nevãzutã a Atotputernicului, perdeaua
templului a fost sfâ?iatã în douã, s-a
deschis o cale nouã ?i vie. To™i pot acum sã
se apropie de Dumnezeu prin meritele lui
Hristos. Datoritã faptului cã perdeaua a
fost sfâ?iatã oamenii se pot apropia de
Dumnezeu. Ei n-au nevoie sã depindã de preot
sau de o jertfã ceremonialã. Tuturor le este
datã libertatea de a merge direct la
Dumnezeu printr-un Mântuitor personal. E
plãcerea ?i voia lui Dumnezeu ca
binecuvântãrile revãrsate asupra omului sã
fie date în perfectã plinãtate. El a luat
mãsuri ca fiecare dificultate sã poatã fi
biruitã, fiecare lipsã satisfãcutã prin
Duhul Sfânt. ?n felul acesta, El
inten™ioneazã ca omul sã desãvâr?eascã un
caracter cre?tin. Dumnezeu vrea ca noi sã
contemplãm iubirea Lui, fãgãduin™ele Lui,
date atât de gratuit acelora care nu au nici
un merit în ei în?i?i. El vrea ca noi sã
depindem cu totul, recunoscãtori, bucurându-
ne, de neprihãnirea procuratã pentru noi în
Hristos. El ascultã în libertate la to™i cei
care vin la Dumnezeu pe calea rânduitã de
El. (MS 148, 1897)
7.
8.
9. 9-12. Vezi E. G. White la 2Cor. 3,7-11.
10.
11. 11. 12 (Evrei 7,25; 8,6; Vezi E. G.
White la Evrei 9,24). Rãsplãtirile
sacrificiului lui Hristos. Mijlocirea
preo™eascã a lui Hristos are loc acum în
sanctuarul de sus în favoarea noastrã. Dar
cât de pu™ini au o realã în™elegerea
faptului cã ?naltul nostru Mare Preot
prezintã înaintea Tatãlui propriul Sãu
sânge, cerând pentru pãcãtosul care ?l
prime?te pe El ca Mântuitor al sãu personal,
toate darurile harurile pe care legãmântul
Sãu le cuprinde ca rãsplatã a sacrificiului
Sãu. Sacrificiul acesta L-a fãcut din
abunden™ã capabil sã salveze în chip
desãvâr?it pe to™i cei care vin la Dumnezeu
prin El, întrucât El trãie?te ca sã facã
mijlocire pentru ei. (MS 92, 1899) 11-14.
22 (Ioan 1,29; Apoc. 13,8; vezi E. G. White
la Rom. 8,34; Evrei 2,14-18; 1Ioan 1,7. 9).
Fãrã vãrsare de sânge nu este iertare de
pãcat. Hristos era Mielul junghiat de la
întemeierea lumii. Pentru mul™i a fost o
tainã pentru ce se cereau atât de multe
aduceri de jertfe în vechea dispensa™iune,
pentru ce atât de multe victime sângerând
erau a?ezate pe altar. Dar marele adevãr
care trebuia sã fie ™inut înaintea oamenilor
?i imprimat în mintea ?i inima lor era
acesta: „Fãrã vãrsare de sânge nu este
iertare de pãcat. ” ?n fiecare sacrificiu
sângerând era preînchipuit „Mielul lui
Dumnezeu care ridicã pãcatul lumii. ”
Hristos Isus era autorul sistemului iudaic
de închinare în care, prin tipuri ?i
simboluri, erau închipuite lucruri
spirituale ?i cere?ti. Mul™i au uitat marea
însemnãtate a acestor jertfe, ?i marele
adevãr cã numai prin Hristos este iertare de
pãcat, a fost pierdut pentru ei. ?nmul™irea
jertfelor doferite, sângele vie™ilor ?i al
™apilor nu puteau sã îndepãrteze pãcatul.
(ST 2 ian. 1893) ?nvã™ãtura din jertfele de
animale. O învã™ãturã era întrupatã în
fiecare sacrificiu, imprimatã în fiecare
ceremonie, solemn predicatã de preot prin
sfânta lui slujbã, ?i întipãritã de Dumnezeu
?nsu?i cã numai prin sângele lui Hristos
existã iertare de pãcate. Cât de pu™in
sim™im noi ca popor puterea acestui mare
adevãr! Cât de rareori aducem noi, prin
credin™ã vie ?i activã, în via™a noastrã
acest mare adevãr cã existã iertare pentru
cel mai mic pãcat, iertare pentru cel mai
mare pãcat. (RH, 21 sept. 1886) 11-14. 24.
Vezi E. G. White la 1Tim. 2,5.
12.
13. 13. 14. Vezi E. G. White la Apoc. 8,3.
4.
14. 14 (Evrei 7,26; 13,20; vezi E. G. White
la Fapte 15,11; Ef. 2,18). Legãmântul ve?nic
sigilat pentru totdeauna. Hristos a fost
fãrã pãcat, altfel via™a Lui în corp omenesc
?i moartea Sa pe cruce nu ar fi fost de mai
mare valoare pentru pãcãtos spre a da har,
ca moartea oricãrui alt om. ?n timp ce a
luat asupra Sa natura omeneascã, aceasta a
fost o via™ã luatã în unire cu Divinitatea,
El putea sã-?i dea via™a Sa ca preot ?i ca
victimã în acela?i timp. El poseda în Sine ?
nsu?i puterea de a o da ?i de a o lua iarã?
i. El S-a jertfit pe Sine fãrã patã lui
Dumnezeu. Ispã?irea lui Hristos a sigilat
pentru totdeauna legãmântul ve?nic al
harului. Era împlinirea fiecãrei condi™ii de
care Dumnezeu fãcea sã depindã libera
transmitere a harului familiei omene?ti.
Atunci fiecare barierã a fost sfãrâmatã,
orice barierã care împiedica cea mai liberã
exercitare a harului, îndurãrii, pãcii ?i
iubirii pentru fiin™a cea mai vinovatã din
neamul lui Adam. (MS 92, 1899) (Ioan
14,30). Jetfitor ?i jertfã, Preot ?i
Victimã. Capacitatea fãrã margini a lui
Hristos e demonstratã de purtarea de cãtre
El a pãcatelor întregii lumi. El ocupã dubla
pozi™ie de jertfitor ?i jertfã, de preot ?i
victimã. El era sfânt, nevinovat, neîntinat,
?i despãr™it de pãcãto?i. „Vine stãpânitorul
lumii acesteia”, declarã El „el n-are nimic
în Mine. ” El era un Miel fãrã patã ?i fãrã
zbârciturã. (Scrisoarea 192, 1906)
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22. 22. Vezi E. G. White la Lev. 17,11;
1Tim. 2,5; Apoc. 12,10)
23.
24. 24 (Ioan 15,4; Ef. 1,6; Col. 2,10; vezi
E. G. Whte la Rom. 8,16. 34; Ef. 2,18; Evrei
7,25; 1Ioan 2,1). Isus stã în Sfânta
sfintelor. Isus stã în Sfânta sfintelor
pentru ca sã Se înfã™i?eze acum înaintea lui
Dumnezeu pentru noi. Acolo El nu înceteazã
ca sã prezinte poporul Sãu clipã de clipã,
deplin în El ?nsu?i. Dar deoarece suntem
prezenta™i în felul acesta înaintea Tatãlui,
nu trebuie sã ne închipuim cã trebuie sã
abuzãm de îndurarea Sa, ?i sã devenim
nepãsãtori, indiferen™i ?i îngãduitori cu
noi în?ine. Hristos nu este slujitorul
pãcatului. Noi suntem deplini în El, primi™i
în Cel Prea Iubit, numai dacã rãmânem în El
prin credin™ã. (ST, 4 iulie, 1892) (Apoc.
5,11). Nu într-o stare de izolare ?i
grandoare. Nu lãsa™i ca gândurile voastre sã
stãruiascã asupra voastrã în?ivã. Gândi™i-vã
la Isus. El este într-un loc sfânt, dar nu
este într-o stare de izolare ?i grandoare,
ci înconjurat de zece mii de ori zece mii de
fiin™e cere?ti care a?teaptã sã facã ceea ce
spune El. ?i El le spune sã meargã ?i sã
lucreze pentru cel mai slab dintre sfin™i
care-?i pune încrederea în Dumnezeu. De sus
sau de jos, bogat sau sãrac, ei primesc
acela?i ajutor. (Scrisoarea 134, 1899)
1. 1-7 Vezi E. G. White la 2Cor. 3,7-11.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16. 16-18. Vezi E. G. White la Evrei 8,5-13.
17.
18.
19. 19. 20. Vezi E. G. White la Evrei 6,19;
8,6. 7; Mat. 27,51; Apoc. 3,8. 19-21 (Evrei
7,25; 1Ioan 2,1). Intrarea în sanctuar cu
Hristos. Aceasta este marea zi a ispã?irii ?
i Avocatul nostru stã înaintea Tatãlui,
pledând ca Mijlocitor al nostru. ?n loc de a
ne înfã?ura în hainele neprihãnirii noastre
personale, noi ar trebui ca zilnic sã ne
smerim înaintea lui Dumnezeu, mãrturisind
pãcatele noastre individuale, cãutând
iertarea propriilor noastre abateri, ?i
conlucrând ca Hristos în lucrarea de
pregãtire a sufletelor noastre ca ele sã
reflecte chipul divin. Dacã nu intrãm în
sanctuarul de sus, ?i nu unim cu Hristos în
lucrarea propriei noastre mântuiri cu fricã
?i cutremur, vom fi cântãri™i în cântarul
sanctuarului ?i vom fi declara™i cu lipsã.
(MS 168, 1898)
20.
21.
22.
23.Vezi E. G. White la Evrei 4,14; 2Petru
1,4; Apoc. 3,3.
24.
25. 25 (vezi E. G. White la Mal. 3,16).
Cãutând adunãri sfin™ilor. Aceia care nu
simt nevoia de a cãuta adunarea sfin™ilor cu
asigurarea pre™ioasã cã Domnul Se va întâlni
cu ei, aratã cât de pu™in valoreazã ei
ajutorul pe care Dumnezeu l-a prevãzut
pentru ei. Satana e fãrã încetare la lucru
pentru a rãni ?i otrãvi sufletul; pentru a
rezista la strãdaniile lui trebuie sã
respirãm atmosfera cerului. Trebuie ca
personal sã apucãm ?i sã pãstrãm pe Hristos.
(MS 16, 1890)
1.Vezi E. G. White la Rom. 5,1.
2.
3.
4.
5.
6.Vezi E. G. White la Evrei 3,12.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.Vezi E. G. White la Evrei 1,3.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24. 24-27. Vezi E. G. White la Ex. 2,10.
25.
26.Vezi E. G. White la 2Cor. 9,6.
27.Vezi E. G. White la Evrei 6,19; 2Cor.
4,18; 2Petru 3,18.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.Vezi E. G. White la Is. 1,1.
1. 1 (Col. 3,8). Cine sunt martorii? (Evrei
12,1). Piedicile de care se vorbe?te aici
sunt deprinderile ?i practicile rele pe care
ni le-am format urmând propriile noastre
înclina™ii fire?ti. Cine sunt martorii? Sunt
aceia despre care s-a vorbit în capitolul
anterior - aceia care au înfruntat relele ?i
dificultã™ile din calea lor ?i care în
Numele Domnului ?i-au adunat cu succes toate
puterile for™elor potrivnice ale rãului. Ei
au fost sus™inu™i ?i întãri™i ?i Domnul i-a
sus™inut cu mâna Sa. Mai sunt ?i al™i
martori. To™i cei din jurul nostru, sunt cei
care ne supravegheazã de aproape, spre a
vedea cum noi care mãrturisim a trãi
credin™a ne purtãm în adunãri. Totdeauna ?i
în toate locurile, pe cât cu putin™ã,
trebuie sã preamãrim adevãrul înaintea
lumii. (MS 61, 1907)
2.
3.Vezi E. G. White la Evrei 2,14.
4.(Vezi E. G. White la Evrei 4,15; Mat. 4,1-
11.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11 (Iacov 1,2. 3; 1Petru 1,6. 7). Flori
care se maturizeazã printre nori. Credin™a,
rãbdarea, îndelunga rãbdare, gândurile cere?
ti, încrederea în intelectul vostru, Pãrinte
ceresc, sunt florile desãvâr?ite care se
maturizeazã printre nori ?i dezamãgiri ?i
doliu. (Scrisoarea 1, 1883).
12.13. Vezi E. G. White la Gal. 6,1. 2.
13.
14.Vezi E. G. White la Rom. 6,19. 22; Ef.
4,20-24.
15.Vezi E. G. White la Iacov 3,15. 16;
1Petru 2,1. 2.
16.17 Vezi E. G. White la Gen. 25,29-34.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.Vezi E. G. White la Evrei 8,5-13.
25.
26.27. Vezi E. G. White la 2Tes. 2,7-12.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. 11-13 (Gal. 3,13). El a suferit afarã
din tabãrã. A?a cum Adam ?i Eva au fost
izgoni™i din Eden din cauza cãlcãrii Legii
lui Dumnezeu, tot a?a ?i Hristos urma sã
sufere în afarã de hotarele locului sfânt.
El a murit afarã din tabãrã, unde erau
executa™i ticãlo?ii ?i uciga?ii. Acolo a
cãlcat singur linul, purtând pedeapsa care
ar fi trebuit sã cadã asupra pãcãtosului.
Cât de adânci ?i pline de semnifica™ie sunt
cuvintele: „Hristos ne-a rãscumpãrat din
blestemul Legii, fãcându-Se blestem pentru
noi. ” El a ie?it afarã din tabãrã, arãtând
în felul acesta cã ?i-a dat via™a nu numai
pentru na™iunea iudaicã, dar ?i pentru
întreaga lume. (YI, 28 iunie, 1900) Hristos
a murit pentru toatã omenirea. Hristos a
suferit în afarã de por™ile Ierusalimului,
deoarece Golgota era în afarã de zidurile
cetã™ii. Aceasta urma sã arate cã El a
murit, nu numai pentru Evrei, dar ?i pentru
întreaga omenire. El proclamã unei lumi
cãzute cã El este Rãscumpãrãtorul lor, ?i-i
îndeamnã sã accepte mântuirea pe care El o
oferã. (SW 4 sept. 1906)
12.Vezi E. G. White la 1Tim. 2,5.
13.
14.
15.Vezi E. G. White la Rom. 8,34.
16.
17.
18.
19.
20. 20 (Evrei 8,5-13. 6. 7; vezi E. G. White
la Evrei 9,14). Legãmântul ve?nic al
îndurãrii. Aceia care sunt apãsa™i de un
sim™ãmânt al pãcatului sã-?i aducã aminte cã
existã nãdejde pentru ei. Mântuirea neamului
omenesc a fost totdeauna obiectul
consfãtuirilor cere?ti. Legãmântul îndurãrii
a fost fãcut înainte de întemeierea lumii.
El a existat din ve?nicie, ?i e numit
legãmântul ve?nic. Pe cât e de sigur cã n-a
fost un timp când nu a fost Dumnezeu, tot
atât de sigur n-a fost un moment când nu a
fost plãcerea min™ii ve?nice sã manifeste
harul Sãu fa™ã de omenire. (ST, 12 iunie,
1901)
1.
2.3. Vezi E. G. White la Evrei 12,11.
3.
4.
5.
6.
7.
8.Vezi E. G. White la Iacov 4,8; Mat. 6,24.
9.
10.
11.
12.
13.Vezi E. G. White la Gen. 22,1.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22. 22-25. Vezi E. G. White la Rom. 8,15-21.
23. 23-25. Vezi E. G. White la Apoc. 3,18.
23-27 (Vezi E. G. White la Rom. 7,7-9).
Oglinda moralã a lui Dumnezeu. (Iacov 1,23-
27). Aceasta e cuvântul viului Dumnezeu.
Legea este marea oglindã moralã a lui
Dumnezeu. Omul urmeazã sã-?i compare
cuvintele, spiritul, purtãrile cu Cuvântul
lui Dumnezeu … Adevãrata religie înseamnã
trãirea Cuvântului în via™a voastrã
practicã. Mãrturisirea voastrã de credin™ã
nu e de nici o valoare fãrã de împlinirea
practicã a Cuvântului. (MS 7, 1898)
24.
25. 25 (1Ioan 2,1. 2). Slujba oglinzii. Aici
e o oglindã în care trebuie sã privim ?i sã
dãm la ivealã fiecare defect de caracter.
Dar sã presupunem cã privi™i în oglinda
aceasta ?i vede™i multe defecte în
caracterul vostru, ?i apoi pleca™i ?i
zice™i: „Sunt neprihãnit”, ve™i fi prin
aceasta neprihãnit? ?n proprii vo?tri ochi
ve™i fi neprihãni™i ?i sfin™i. Dar cum va fi
la barajudecã™ii lui Dumnezeu? Dumnezeu a
dat o normã de conduitã, ?i noi trebuie sã
împlinim cerin™ele ei; dacã îndrãznim sã
facem altfel, sã o cãlcãm în picioare ?i
apoi sã stãm înaintea lui Dumnezeu ?i sã
zicem: „Sunt sfânt, sunt sfânt”, vom fi
pierdu™i în ziua cea mare a socotelilor.
Cum ar fi dacã am merge pe uli™e ?i ne-am
murdãri hainele de noroi, ?i apoi intrãm
încasã ?i, privind hainele noastre murdare,
pe când stãm în fa™a oglinzii, am zice
oglinzii: „Curã™ã-mã de murdãria mea”; ne-ar
curã™i ea de murdãria noastrã? Nu aceasta e
slujba oglinzii. Tot ce poate face ea este
de a da la ivealã faptul cã hainele noastre
sunt mânjite, ea nu poate sã îndepãrteze
murdãria. Tot a?a e ?i cu Legea lui
Dumnezeu. Ea aratã defectele de caracter. El
ne condamnã ca pãcãto?i, dar nu oferã
iertare celui vinovat de cãlcarea ei. Ea nu-
l poate mântui de pãcatele lui. Dar Dumnezeu
a fãcut o prevedere. Ioan zice: „Dacã cineva
a pãcãtuit, avem la Tatãl un Mijlocitor: pe
Isus Hristos, cel neprihãnit. ” ?i a?a venim
la El ?i acolo gãsim caracterul lui Isus ?i
neprihãnirea caracterului Lui mântuie?te pe
cel vinovat de încãlcarea Legii - dacã am
fãcut din partea noastrã tot ce am putut. ?
i totu?i în timp ce El salveazã pe pãcãtos,
El nu desfiin™eazã Legea lui Dumnezeu, ci El
înal™ã Legea. El înal™ã Legea pentru cã ea
este descoperitorul pãcatului. ?i sângele
curã™itor al lui Hristos e ceea ce
îndepãrteazã pãcatele noastre, când venim la
El cu zdrobire de suflet cãutând iertarea
Lui. El atribuie neprihãnirea Lui, El ia
vina asupra Sa. (MS 5, 1885)
26.Vezi E. G. White la Iacov 3,2.
27. 27. Adevãrata religie un izvor al
caritã™ii. Religia curatã a lui Isus este
izvorul din care curg râuri de caritate,
iubire, jertfire de sine. (Scrisoarea 7,
1883). Un cre?tin este un bãrbat asemenea
lui Hristos, o femeie asemenea lui Hristos,
care este activã în slujba lui Dumnezeu,
care e prezent la orele de rugãciune ?i de
experien™e, a cãror prezen™ã va încuraja ?i
pe al™ii. Religia nu constã din fapte, dar
religia lucreazã; ea nu doarme. (Scrisoarea
7, 1883) Adevãrata religie niciodatã nu se
zgârce?te. Mul™i par sã creadã cã religia
are o tendin™ã de a face pe posesorul ei
îngust ?i zgârcit, dar adevãrata religie nu
are o influen™ã de îngustime, tocmai lipsa
de religiei este ceea ce face ca
aptitudinile morale sã se zgârceascã ?i f ac
mintea sã se îngusteze. Când un om e îngust,
e o dovadã cã are nevoie de harul lui
Dumnezeu, de ungerea cereascã; deoarece un
cre?tin e un om prin care Domnul, Dumnezeul
o?tirilor poate sã lucreze pentru ca sã ™inã
cãile Domnului pãmântului ?i sã facã
cunoscut oamenilor voia Sa. (MS 3, 1892)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13 (Ps. 89,14; Gal. 6,14). Crucea une?te
dreptatea ?i mila. Scopul Sãu era sã împace
prerogativele dreptã™ii ?i ale îndurãrii ?i
sã lase pe fiecare sã stea aparte în
demnitatea ei, totu?i unite. ?ndurarea Lui
nu era slãbiciune, ci teribilã putere spre a
pedepsi pãcatul pentru cã cã este pãcat;
totu?i o putere spre a atrage spre ea
iubirea omenirii. Prin Hristos, dreptatea e
fãcutã în stare sã ierte, fãrã a sacrifica
nici o iotã din înalta ei sfin™enie.
Dreptatea ?i mila stãteau separate, în
opozi™ie una cu alta, despãr™ite printr-o
mare prãpastie. Domnul, Rãscumpãrãtorul
nostru ?i. a îmbrãcat divinitatea cu natura
omeneascã, ?i a lucrat în folosul omului un
caracter care era fãrã patã sau zbârciturã.
El ?i-a înfipt crucea la mijlocul drumului
dintre cer ?i pãmânt ?i a fãcut din ea
obiectul de atrac™ie care se întindea în
ambele direc™ii, atrãgând atât dreptatea cât
?i îndurarea peste prãpastie. Dreptatea s-a
ridicat de pe tronul ei falnic, ?i cu toate
o?tile cerului s-a apropiat de cruce. Acolo
ea a vãzut pe Cineva egal cu Dumnezeu
îndurând pedeapsa pentru toatã nedreptatea ?
i tot pãcatul. Cu perfectã satisfac™ie
dreptatea s-a plecat cu respect la cruce,
zicând: E de asjuns. (MS 94, 1899)
14. 14-20. Vezi E. G. White la Gal. 5,6.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21. 21-26 (Rom. 3,31). Credin™a mântuitoare
mai mult decât admiterea unei doctrine.
Apostolul Iacov a vãzut cã primejdii se vor
arãta la prezentarea subiectului
îndreptã™iri prin credin™ã ?i s-a strãduit
sã arate cã adevãrata credin™ã nu poate
exista fãrã de fapte corespunzãtoare.
Experien™a lui Avraam e arãtatã. „Vezi”,
zice el, cã credin™a lucra împreunã cu
faptele lui ?i, prin fapte, credin™a a ajuns
desãvâr?itã. ” Astfel credin™a face o
lucrare veritabilã în credincios. Credin™a ?
i ascultarea aduc o experien™ã solidã,
valoroasã. Existã pãrea cum cã nu e o
credin™ã mântuitoare. Cuvântul declarã cã
demonii cred ?i se cutremurã. A?a-zisa
credin™ã care nu lucreazã din iubire ?i nu
curã™ã sufletul nu va îndreptã™i pe nimeni…
Avraam a crezut pe Dumnezeu. De unde ?tim cã
el a crezut? Faptele lui au mãrturisit cu
privire la caracterul credin™ei lui ?i
credin™a lui i-a fost socotitã ca
neprihãnire. Ne trebuie credin™a lui Avraam
în vremea noastrã pentru a lumina
întunericul care se adunã în jurul nostru,
ascunzând dulcea luminã a iubirii lui
Dumnezeu ?i pipernicind cre?terea
spiritualã. Credin™a noastrã ar trebui sã
fie prolificã în fapte bune; deoarece
credin™a fãrã fapte este moartã. Fiecare
datorie îndeplinitã fiecare sacrificiu fãcut
în Numele lui Isus, aduce o rãsplãtire
nespus de mare. ?n însu?i actul datoriei,
Dumnezeu vorbe?te ?i dã binecuvântarea Sa.
(ST 19 mai, 1898)
22.Vezi E. G. White la Luca 17,10; Ef. 2,8.
9.
1.
2. 2. Unul dintre cele mai de seamã daruri.
Talentul vorbirii stã în rândul celor mai de
seamã daruri. (MS 92, 1899) (Ch. 1,26).
Putere de a înfrâna limba. Prin ajutorul pe
care poate sã-l dea Hristos vom fi în stare
sã ne deprindem sã ne înfrânãm limba. Cât de
dureros a fost El ispitit în privin™a
vorbirii pripite ?i mânioase. El niciodatã
nu a pãcãtuit cu buzele Sale. Cu calmitate
rãbdãtoare, El a întâmpinat sarcasmele,
ironiile ?i batjocurile colegilor Sãi
lucrãtori la bancul de tâmplãrie. ?n loc de
ar riposta cu mânie, El începea sã cânte
unul din frumo?ii Psalmi ai lui David ?i
tovarã?ii Lui, fãrã sã-?i dea seama de ce
fac, se uneau cu El la cântare. Ce
transformare s-ar sãvâr?i în lumea aceasta
dacã bãrba™ii ?i femeile de astãzi ar urma
exemplul lui Hristos în folosirea
cuvintelor. (RH, 26 mai 1904)
3.
4.
5.
6.
7.
8.Vezi E. G. White la Ps. 5,5-12.
9.
10.
11.
12.
13.14. Mireasma cereascã a adevãrului (Iacov
3,13. 14). Ce înseamnã a min™i împotriva
adevãrului? ?nseamnã a pretinde a crede
adevãrul în timp ce spiritul, cuvintele,
comportamentul, reprezintã nu pe Hristos, ci
pe Satana. A presupune rele, a fi lipsit de
rãbdare ?i de iertare, înseamnã a min™i
împotriva adevãrului; dar iubirea, rãbdarea
?i îndelungã rãbdare sunt în armonie cu
principiile adevãrului. Adevãrul este
totdeauna curat, totdeauna blând, exalând o
mireasmã cereascã neamestecatã cu egoism.
(RH, 12 martie, 1895)
14.
15. 15. 16 (Evrei 12,15). Urcarea pe scaunul
de judecatã. (Iacov 3,15-18). Acela care-?i
deschide inima la sugestiile vrãjma?ului,
care adãposte?te bãnuieli rele ?i cultivã
gelozia, interpreteazã adesea gre?it aceastã
rea voin™ã, numind-o previziune,
discriminarea specificã sau discernãmânt
special în detectarea vinovã™iei ?i
pãtrundere cu mintea a motivelor rele ale
altora. El considerã cã i s-a acordat un dar
special, ?i se desparte chiar de fra™ii cu
care ar trebui sã fie în armonie; el urcã pe
scaunul de judecatã ?i î?i închide inima
fa™ã de acela pe care el îl presupune cã e
în gre?ealã, ca ?i cum el ar fi mai pe sus
de ispitã. Isus se desparte de el, ?i-l lasã
sã umble în tãciunii aprin?i de el. Sã nu
se mai slãveascã nimeni dintre voi împotriva
adevãrului declarând cã acest spirit este o
consecin™ã necesarã a purtãrii credincioase
cu fãcãtorii de rele ?i a luãrii de pozi™ie
în apãrarea adevãrului. O astfel de
în™elepciune are mul™i admiratori dar e
foarte amãgitoare, ?i dãunãtoare. Ea nu vine
de sus, ci e rodul unei inimi nerenãscute.
Autorul ei este Satana însu?i. Nici un
acuzator al altora sã nu se laude cu putere
de discernãmânt, deoarece fãcând a?a el
îmbracã atributele lui Satana cu hainele
neprihãnirii. Vã invit, fra™ilor, curã™i™i
templul sufletului de toate aceste lucruri
care întineazã, deoarece ele sunt rãdãcini
de amãrãciune. Cât de adevãrate sunt
cuvintele apostolului: „Acolo unde este
pizmã ?i duh de ceartã, este tulburare ?i
tot felul de fapte rele. ” O singurã
persoanã într-o institu™ie sau o bisericã
care dã frâu liber la gânduri lipsite de
amabilitate vorbind rãu pe fra™i, poate
trezi pasiunile cele mai rele ale inimii
omene?ti, ?i sã se rãspândeascã asemenea
unui aluat al rãului care va lucra în to™i
cei care vin în legãturã cu el. ?n felul
acesta, vrãjma?ul a toatã neprihãnirea câ?
tigã biruin™a ?i rezultatul acestei lucrãri
este de a face fãrã efect rugãciunea
Mântuitorului când a pledat ca ucenicii Sãi
sã poatã fi una a?a cum El este una cu
Tatãl. (RH, 12 martie, 1895)
16.
17. 17 (Vezi E. G. White la Ioan 13,34).
Adevãratul fel de sensibilitate. Aceia care
se criticã ?i se osândesc unii pe al™ii
calcã poruncile lui Dumnezeu, ?i sunt o
ofensã pentru El. Ei nu-L iubesc pe Dumnezeu
?i nici pe semenii lor. Fra™ilor ?i
surorilor, sã înlãturãm molozul criticii,
bãnuielii, ?i plângerii ?i nu vã prãpãdi™i
nervii pe cele din afarã. Unii sunt atât de
sensibili încât nu se poate discuta cu ei.
Fi™i foarte sensibili cu privire la ceea ce
înseamnã a ™ine Legea lui Dumnezeu, ?i cu
privire la ceea ce înseamnã a ™ine sau a
cãlca Legea. Aceasta este lucrul cu privire
la care Dumnezeu dore?te sã devenim
sensibili. (GCB, 1 aprilie 1903)
1.
2.
3.
4.Vezi E. G. White la Mat. 6,24.
5.
6.
7. 7. 8. Supãrãrile dispar când se apropie
Isus. „?mpotrivi™i-vã diavolului ?i el va
fugi de la voi. Apropia™i-vã de Dumnezeu ?i
El Se va apropia de noi. ” Cât de pre™ioasã
pentru sufletul ispitit este aceastã
fãgãduin™ã pozitivã. Acum dacã cel ce se
gãse?te în necaz ?i ispitit, î?i pãstreazã
ochiul a™intit la Isus ?i se apropie de
Dumnezeu, vorbind despre bunãtatea ?i
îndurarea Lui, Isus Se apropie de el, ?i
necazurile lui pe care el le socotea aproape
de nesuportat dispar. (Scrisoarea 43, 1892)
?nfrângerea puterii lui Satana. Sufletul
care iube?te pe Dumnezeu, are plãcere de a
trage putere de la El printr-o legãturã
constantã cu El. Când devine o deprindere a
sufletului sã vorbeascã, sã converseze cu
Dumnezeu, puterea celui rãu este înfrântã,
deoarece Satana nu poate sã rãmânã aproape
de sufletul care se apropie de Dumnezeu.
(RH, 3 dec. 1889)
8. 8 (Iacov 5,16; vezi E. G. White la Evrei
1,14). Sigur în prezen™a lui Dumnezeu.
„Apropia™i-vã de Dumnezeu. ” Care e urmarea
faptului acestuia? Noi nu ne putem apropia
de Dumnezeu ?i sã privim frumuse™ea ?i mila
Lui fãrã de a ne da seama de defectele
noastre ?i fãrã de a fi umplu™i de o dorin™ã
de a ne ridica mai sus. „?i El Se va apropia
de voi”. Domnul Se va apropia de acela care
mãrturise?te fra™ilor sãi gre?elile pe care
li le-au fãcut, ?i apoi vine la Dumnezeu cu
umilin™ã ?i zdrobire de inimã. Acela care
î?i dã seama de propria sa primejdie
vegheazã ca nu cumva sã întristeze Duhul
Sfânt ?i apoi sã se depãrteze de Dumnezeu
deoarece ?tie cã Lui nu-I place felul sãu de
purtare. Cu cât e mai bine ?i mai sigur de a
se apropia de Dumnezeu, pentru ca lumina
curatã care strãluce?te din Cuvântul Sãu sã
poatã vindeca rãnile pe care pãcatul le-a
fãcut sufletului. Cu cât suntem mai aproape
de Dumnezeu, cu atât suntem într-o mai mare
siguran™ã, deoarece Satana urã?te prezen™a
lui Dumnezeu ?i se teme de ea. (Scrisoarea
40, 1901) (Ioan 17,21-23). Rãspuns la
rugãciunea lui Hristos. Dacã ne apropiem de
Dumnezeu într-un mod personal, nu vede™i
atunci care vor fi rezultatele ? Nu pute™i
vedea cã noi ne vom apropia unul de altul?
Noi nu ne putem apropia de Dumnezeu ?i sã
venim la aceea?i cruce, fãrã ca inimile
noastre sã nu fie contopite în unire
desãvâr?itã, rãspunzând la rugãciunea lui
Hristos, „ca ei sã fie una” a?a cum El este
una cu Tatãl. ?i de aceea ar trebui sã
cãutãm ca în spirit, în în™elegere, în
credin™ã sã putem fi una, ca Dumnezeu sã
poatã fi proslãvit în noi a?a cum este
proslãvit în Fiul ?i ca Dumnezeu sã ne
iubeascã a?a cum iube?te pe Fiul. (MS 7,
1890) Apropia™i-vã prin rugãciune.
„Apropia™i-vã de Dumnezeu, ?i El Se va
apropia de voi. ” Apropia™i-vã de El prin
rugãciune, prin contemplare, prin
studiereaCuvântului Sãu. Când El Se apropie
de voi, El ridicã un steag pentru voi
împotriva vrãjma?ului. Sã prindem dar curaj;
deoarece vrãjma?ul nu poate trece de
stindardul acesta. (MS 92, 1901) (Iacov
1,8; Mat. 6,24). Definirea lucrãrii
esen™iale de fãcut de cãtre pãcãtos. Domnul
zice: „Apropia™i-vã de Dumnezeu”. Dar cum?
Printr-o cercetare tainicã, sârguincioasã a
propriei voastre inimi, printr-o dependen™ã
ca de copil, din inimã, printr-o smeritã
dependen™ã de Dumnezeu, fãcând cunoscut lui
Isus toate slãbiciunile voastre, ?i
mãrturisindu-vã pãcatele. ?n felul acesta,
vã pute™i apropia de Dumnezeu, ?i EL Se va
apropia de voi. Dar sã citim restul
învã™ãturii datã pentru folosul nostru,
pentru ca sã putem în™elege mai deplin ce
înseamnã a ne apropia de Dumnezeu.
„Curã™i™i-vã mâinile pãcãto?ilor, curã™i™i-
vã inima, oameni cu inima împãr™itã. ” Aici
este clar definitã lucrarea care e cu totul
esen™ial sã fie fãcutã de cãtre pãcãtos.
Aceasta e o lucrare ce nu e plãcutã pentru
inima omeneascã, dar dacã nu e fãcutã,
sufletul nu e în stare de a aprecia curã™ia
?i desãvâr?irea caracterului lui Hristos, ?i
nu e în stare a în™elege scârbo?enia
pãcatului. Este dat sfatul: „Curã™i™i-vã
inima, oameni cu inima împãr™itã. ” ?n timp
ce mãrturisesc cã sunt cre?tini mul™i au
asupra lor chipul lumii, ?i afec™iunile lor
nu sunt fixate în Dumnezeu. Ei sunt cu inima
împãr™itã, fãcând o încercare de a servi lui
Dumnezeu ?i lui Mamona în acela?i timp; dar
Rãscumpãrãtorul lumii a declarat: „Nu pute™i
servi lui Dumnezeu ?i lui Mamona” (Mat.
6,24). ?ncercând a servi la doi stãpâni, ei
sunt nestatornici în toate cãile lor, ?i nu
pot fi vrednici de încredere. Dupã toate
aparen™ele ei servesc lui Dumnezeu, în timp
ce în inimã ei cedeazã ispitei lui Satana ?i
cultivã pãcatul. S-ar putea ca ei sã
vorbeascã cuvinte care sunt mai alunecoase
ca untdelemnul ?i totu?i inima lor sã fie
plinã de în?elãciune ?i în?elãtorie în toate
practicile lor. Mãrturisesc cã sunt
neprihãni™i ?i totu?i ei au o inimã care e
disperat de stricatã. Dar de ce folos e de
a spune lucruri plãcute, de a deplânge
lucrarea lui Satana ?i totu?i în acela?i
timp sã se treacã la împlinirea tuturor
uneltirilor lui? Aceasta înseamnã a fi cu
inima împãr™itã. (Scrisoarea 13, 1893) 8. 9
(Mat. 5,4; 2Cor. 7,10). ?ntristarea
adevãratei pocãin™e. „Sim™i™i-vã ticãlo?ia,
tângui™i-vã ?i plânge™i! Râsul vostru sã se
prefacã în tânguire ?i bucuria voastrã în
întristare. ” E drept a fi voios, ?i chiar
vesel. E drept de a cultiva voio?ia de
spirit prin sfin™irea adevãrului; dar nu
este bine de a ne deda la glume ?i farse
neîn™elep™e?ti, la u?urãtate ?i nimicuri, la
cuvinte de criticare ?i osândire a altora.
Aceia care observã astfel de persoane care
fac o mãrturisire a religiei lor, ?tiu cã ei
sunt amãgi™i. Ei ?tiu cã mâinile unor astfel
de mãrturisitori au nevoie a fi curã™ite. Ei
au nevoie de a experimenta adevãrata
pocãin™ã de pãcat. Pentru ce au sã se
jeleascã ei? Ei ar trebui sã se jeleascã de
înclina™ia lor spre pãcat, de primejdia în
care se gãsesc din cauza stricãciunii
lãuntrice ?i a ispitei din afarã. Ei ar
trebui sã fie înspãimânta™i din cauzã cã au
o în™elegere atât de slabã a pãcãto?eniei
pãcatului ?i o ideea atât de restrânsã cu
privire la ceea ce constituie pãcat.
(Scrisoarea 13, 1893)
9.
10. 10 (1Petru 5,6). Umilin™ã înainte de
iertare. Dumnezeu nu acordã nici o iertare
aceluia a cãrui peniten™ã nu produce
umilin™ã. (MS 11, 1888)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14. 14-16. Minuni ?i leacuri naturale.
Minunile lui Dumnezeu nu totdeauna au
înfã™i?area exterioarã a minunilor. Adesea
ele sunt sãvâr?ite într-un chip care seamãnã
cu mersul natural al lucrurilor. Când ne
rugãm pentru bolnavi, noi ?i lucrãm pentru
ei. Noi rãspundem la propriile noastre
rugãciuni folosind leacurile la îndemâna
noastrã. Apa, în™elept folositã este un leac
cât se poate de puternic. Când e folositã în
mod inteligent, se vãd rezultatele
favorabile. Dumnezeu ne-a dat inteligen™ã ?i
El dore?te ca noi sã facem tot ce putem mai
bine cu binecuvântãrile Lui dãtãtoare de
sãnãtate. Noi ne rugãm ca Dumnezeu sã dea
pâine celor flãmânzi; apoi trebuie sã lucrãm
ca mânã ajutãtoare a Lui pentru alinarea
foamei. Trebuie sã folosim orice
binecuvântare pe care El a pus-o la îndemâna
noastrã pentru salvarea celor care sunt în
primejdie. Mijloacele naturale folosite în
acord cu voia lui Dumnezeu, produc rezultate
supranaturale. Noi ne rugãm sã fim feri™i de
molima care umblã în întuneric, care bântuie
cu a?a putere în lume, apoi trebuie sã
conlucrãm cu Dumnezeu, ™inând legile
sãnãtã™ii ?i ale vie™ii. Dupã ce am fãcut
tot ce ne stã în putere, urmeazã sã stãruim
a ne ruga în credin™ã pentru sãnãtate ?i
putere. Noi trebuie sã consumãm hrana aceea
care va pãstra sãnãtatea corpului. Dumnezeu
nu ne dã nici o încurajare cum cã El va face
pentru noi ceea ce noi putem face pentru noi
în?ine. Legile naturale trebuie sã fie
ascultate. Noi nu trebuie sã neglijãm de a
ne face partea. Dumnezeu ne spune: „Duce™i
pânã la capãt mântuirea voastrã, cu fricã ?i
cutremur. Cãci Dumnezeu este acela care
lucreazã în voi, ?i vã dã dupã plãcerea Lui,
?i voin™a ?i înfãptuirea. ” Noi nu putem
dispre™ui legile naturii fãrã a dispre™ui
Legile lui Dumnezeu. Noi nu putem a?tepta ca
Domnul sã lucreze o minune pentru noi în
timp ce neglijãm leacurile simple pe care El
le-a prevãzut pentru uzul nostru, care dacã
sunt aplicate cu pricepere, ?i la tip va
aduce un rezultat miraculos. De aceea,
ruga™i-vã, crede™i ?i lucra™i. (Scrisoarea
66, 1901) Vindecatã în ciuda faptului cã
pastorul era neconsacrat. Mi-a fost
prezentat un caz al… unui pastor. De la
optzeci de mile s-a trimis dupã el, pentru a
se ruga pentru o sorã bolnavã care l-a
chemat în armonie cu învã™ãtura lui Iacov.
El s-a dus ?i s-a rugat cu cãldurã ?i s-a
rugat cu ea; ea credea cã pastorul este un
om al lui Dumnezeu, un om al credin™ei.
Medicii o pãrãsiserã ?i o sortiserã mor™ii
din cauza tuberculozei. A fost vindecatã
imediat. S-a ridicat ?i a pregãtit cina,
lucru pe care nu-l mai fãcuse de zece ani.
Dar pastorul acela era un om netrebnic,
via™a lui era stricatã, ?i totu?i aici se
fãcuse o mare lucrare. El a luat toatã slava
pentru sine. Apoi scena men™ionatã mai sus
a trecut pe dinaintea mea. Am vãzut cã
femeia era un adevãrat ucenic al lui
Hristos; credin™a ei era cã ea urma sã fie
vindecatã. Am vãzut rugãciunile lor; una era
confuzã, întunecatã, cãdea în jos. Cealaltã
rugãciune era amestecatã cu luminã sau
stropi care mi se pãreau ca diamante ?i s-a
înãl™at în sus spre Isus ?i El a îndreptat-o
sus la Tatãl Sãu ca pe un dulce miros de
tãmâie ?i o razã de luminã a fost imediat
trimisã suferindei, iar ea s-a reînviorat ?i
s-a întremat sub influen™a ei. ?ngerul a
spus: Dumnezeu va aduna orice pãrticicã de
credin™ã sincerã, adevãratã, ele vor fi
adunate ca diamante ?i cu siguran™ã vor
aduce o rãsplatã sau rãspuns ?i Dumnezeu va
despãr™i ce e pre™ios de ce e netrebnic. De?
i El are o îndelungã rãbdare cu fã™arnicul ?
i pãcãtosul, totu?i el va fi cercetat. De?i
s-ar putea sã prospere împreunã cu cel
cinstit pentru o vreme ca un laur verde, dar
va veni timpul când nelegiuirea lui va fi
datã pe fa™ã. (Scrisoarea 2, 1851) (2Tes.
2,7-12). Lucrarea vindecãtorilor mincino?i.
Oameni sub influen™a duhurilor rele vor
sãvâr?i minuni. Ei vor face pe oameni sã fie
bolnavi aruncând vraja lor asupra acelora ?i
apoi vor retrage vraja, fãcând pe al™ii sã
spunã cã aceia care fuseserã bolnavi au fost
vindeca™i în chip miraculos. Lucrul acesta
l-a fãcut Satana de repetate ori.
(Scrisoarea 259, 1903)
15.
16. 16 (vezi E. G. White la Iacov 4,8).
Elocven™a pe care o acceptã Dumnezeu. Acela
care se strãduie?te sã foloseascã o vorbire
elocventã când se roagã e cu totul ne la
locul lui. Elocven™a pe care o acceptã
Dumnezeu este strigãtul fierbinte plin de
dor al sufletului care simte cã trebuie sã
aibã ajutor. Rugãciunile lungi nu sunt
esen™iale. Aceia care lucreazã în spiritul
cel bun se vor ruga în spiritul cel bun.
Acela care lucreazã a?a cum a lucrat Hristos
va fi plin de râvnã când se roagã. Iar
Cuvântul lui Dumnezeu îl asigurã: „Mare
putere are rugãciunea fierbinte a celui
neprihãnit. ” (Scrisoarea 121, 1901)
1.
2.Vezi E. G. White la Rom. 11,4. -6; Ef.
1,4. 5. 11; 2Petru 1,10.
3.
4.
5.Vezi E. G. White la Apoc. 2,1-5.
6.7. Vezi E. G. White la 2Cor. 4,17. 18;
Evrei 12,11.
7.
8.
9.
10.
11.12. Vezi E. G. White la Fil. 2,5-8; 1Tim.
3,16.
12.
13.
14.
15.
16. 16 (Evrei 12,14). Funiile iubirii. ?
ntrucât Iehova este sfânt, El cere poporului
Sãu sã fie sfânt, curat, nepãtat, deoarece
fãrã de sfin™enie nimeni nu va vedea pe
Domnul. Aceia care I Se închinã în
sinceritate ?i adevãr vor fi primi™i de El.
Dacã membri bisericii vor înlãtura adorarea
de sine, ?i vor primi în inima lor iubirea
de Dumnezeu ?i unul fa™ã de altul care a
umplut inima lui Hristos, Tatãl nostru
ceresc va manifesta fãrã încetare puterea Sa
prin ei. Sã fie atras poporul Sãu laolaltã
cu funiile iubirii divine. Atunci lumea va
recunoa?te puterea lucrãtoare de minuni a
lui Dumnezeu, ?i va recunoa?te cã El e tãria
?i ajutorul poporului Sãu pãzitor al
poruncilor. (MS 125, 1907)
17.
18.19 Vezi E. G. White la Col. 2,9.
19.Vezi E. G. White la Ioan 1,14.
20.
21.
22. 22 (Rom. 5,1; Gal. 5,6; Ef. 2,8; Evrei
11,1). Crearea credin™ei. Sub inspira™ia
Duhului, apostolul Petru prezintã pe cre?
tini ca pe unii care ?i-au curã™it sufletul
prin ascultarea de adevãr. Chiar în acord cu
credin™a ?i iubirea pe care o aducem în
lucrarea noastrã va fi puterea adusã în ea.
Nimeni nu poate sã creeze credin™a, Spiritul
care lucreazã asupra min™ii omene?ti ?i o
lumineazã, creeazã credin™a în Dumnezeu. ?n
Scripturi, se afirmã cã ea, credin™a, este
darul lui Dumnezeu, puternic spre mântuire,
luminând inima celor care cautã dupã adevãr
ca dupã o comoarã ascunsã. Spiritul lui
Dumnezeu imprimã adevãrul în inimã.
Evanghelia e numitã puterea lui Dumnezeu
spre mântuire deoarece numai Dumnezeu poate
face adevãrul o putere care sfin™e?te
sufletul. Numai El poate face crucea lui
Hristos sã fie biruitoare. (MS 56, 1899)
(Ioan 3,21; Tit 2,11; 1Ioan 3,3; vezi E. G.
White la 1Ioan 3,3-6; 4,7. 8). Aerisirea
sufletului de pãcat. Domnul curã™ã inima în
foarte mare mãsurã a?a cum aerisim noi o
camerã. Noi nu închidem u?ile ?i ferestrele
?i nu aruncãm înãuntru vreo substan™ã
oarecare purificatoare, ci deschidem u?ile ?
i dãm de perete ferestrele, ?i lãsãm
atmosfera cerului curã™itoare sã se reverse
înãuntru. Domnul spune: „Cine lucreazã dupã
adevãr, vine la luminã. ” Ferestrele
impulsului, ale sentimentului, trebuie sã
fie deschide cãtre cer, ?i praful egoismului
?i al firii pãmânte?ti trebuie sã fi
înlãturat. Harul lui Dumnezeu trebuie sã
batã prin cãmãrile min™ii, imagina™ia
trebuie sã aibã teme cere?ti pentru
contemplare ?i fiecare element al naturii
trebuie sã fie curã™it ?i vitalizat de
Spiritul lui Dumnezeu. (MS 3, 1892)
1. 1. 2 ( Evrei 12,15). Lucrarea misionarã
îndoielnicã. (1Petru 2,1. 2 ) Noi suntem
împreunã peregrini, cãutând o ™arã mai bunã,
?i anume una cereascã. Dumnezeu nu ne va
spune niciodatã: „Bine slugã bunã ?i
credincioasã”, la sfâr?itul cãlãtoriei
noastre, dacã acum cultivãm un spirit care
dore?te mult sã împingã pe al™ii afarã ?i sã
ia locul altora. Rãutatea, ?iretlicurile,
fã™ãrnicia, invidia, ?i vorbirea de rãu sunt
lucruri pe care Dumnezeu le detestã, ?i
nimeni care dã pe fa™ã roadele acestea în
via™a sa nu va intra în ?mpãrã™ia cerului…
Cei care î?i fac din gãsirea de gre?eli
lucrarea lor, s-ar putea sã parã cã sunt
fãrã încetare îngrijora™i ?i interesa™i de
binele altora. Ei ar putea sã parã cã sunt
activ angaja™i într-o lucrare bunã. Dar
lucrarea lor face rãu, ?i Domnul nu o
considerã ca având vreo valoare oarecare.
„Se spune”, e ceea ce se ?opte?te pe ici pe
colo; prin sugestii ascunse alte min™ii sunt
umplute de bãnuialã ?i neîncredere, se
creeazã nelini?te. Cei care au ascultat la
„se zice” î?i aduc aminte de ceva ce au
observat la fra™ii lor, care ar putea sã fie
rãu, ?i se face mult din ceea ce nu e
vrednic de vreo aten™ie. Aceste cuvinte, în
aparen™ã, inocente, î?i înfing rãdãcinile
lor lungi ?i vigoroase în mintea acelora
care le aud, ?i se face nespus de mult rãu.
Sunt sãdite semin™e de amãrãciune, sugestii
rele produc dureri în inima oamenilor ?i
sãmân™a rãsare spre a aduce o recoltã
abundentã. Vrãjma?ul a toatã neprihãnirea
pune în mi?care o lucrare misionarã
neplãcutã, rea de felul acesta. Cineva care,
zis, lucreazã pentru Hristos e ispitit de el
sã sondeze mintea altora ?i le cere pãrerea
cu privire la cuvinte care au fost rostite.
?n felul acesta sunt sãdite în pieptul
multora bãnuiala ?i invidia. Dacã aceia care
sãvâr?esc o astfel de lucrare misionarã ar
putea sã o vadã a?a cum e privitã de Domnul
cerului, dacã timp de o zi ar putea urmãri
cursul lucrãrii lor, ?i ar putea sã vadã
rezultatele ei groaznice s-ar pocãi. A face
bine tuturor, a îndeplini în mod credincios
datoriile în familie, a ne devota timpul la
compararea vie™i noastre cu via™a lui
Hristos, a cere în rugãciune o minte smeritã
?i sfin™itã - aceasta este lucrarea
misionarã pe care Domnul o cere de la noi sã
o facem. ?ngeri cere?ti nu pot sã conlucreze
cu instrumentul omenesc care seamãnã
semin™ele dezbinãrii ?i certei, ci îngerii
rãi îl înso™esc oriunde merg. (MS 47, 1896)
2.Hrãnirea sufletului cu adevãr. Venirea la
Dumnezeu inspirã încredere ?i stimuleazã
sufletul la ac™iune. Trupul va muri dacã e
lipsit de hrana corespunzãtoare, ?i la fel
cu sufletul. Pentru a avea tãrie spiritualã,
sau mãcar via™ã, el trebuie sã fie hrãnit
prin Cuvânt, care este duh ?i via™ã. El
trebuie sã fie fãrã încetare alimentat cu
adevãr care leagã sufletul cu Acela în care
trãim, ne mi?cãm ?i avem fiin™a. (MS 16,
1890)
3.
4.5. Vezi E. G. White la Ef. 2,19-21.
5.Vezi E. G. White la Ps. 144,12.
6.
7.
8.
9.
10.
11.Vezi E. G. White la 1Cor. 9,24-27.
12.Vezi E. G. White la Rom. 12,17.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.Vezi E. G. White la Apoc. 14,4.
22.
23.
24. 24 (vezi E. G. White la Evrei 2,14;
7,25). Obiceiurilor rele sã li se reziste cu
hotãrâre. Hristos e prezentat ca purtând
durerile ?i întristãrile noastre cauzate de
pãcat ?i El face lucrul acesta nu numai ca
prietenul nostru care simte împreunã cu noi,
ci ca loc™iitor al nostru. De aceea pãcatele
noastre de egoism, de fire neprietenoasã, de
lenevie, de obiceiuri ?i practici rele,
trebuie sã fie pozitiv ?i ferm îndepãrtate.
Cel care o terminã cu Satana nu trebuie sã
facã loc ispitelor lui. Sufletele care vin
la Hristos sã considere cã El este
purtãtorul de pãcate… Sufletul care se
pocãie?te sã apuce prin credin™ã cele
prevãzute pentru a-l salva, nu în pãcatele
sale, ci din pãcatele sale. Hristos ca
purtãtor al pãcatelor trebuie sã ridice
pãcatul ?i sã elibereze pe pãcãtos din
starea lui spiritualã morbidã. (MS 56, 1900)
O punte peste prãpastie. Prin cãlcarea Legii
omul s-a despãr™it de Dumnezeu, legãtura
dintre ei a fost întreruptã; dar Isus
Hristos a murit pe crucea de pe Golgota,
purtând în trupul Sãu pãcatele întregii
lumi; ?i peste prãpastia dintre cer ?i
pãmânt s-a creat o punte prin crucea aceea.
Hristos conduce pe oameni la prãpastie, ?i
le aratã puntea întinsã peste ea, zicând:
„Dacã voie?te cineva sã vinã dupã Mine, sã
se lepede se sine ?i-?i ia crucea în fiecare
zi sã Mã urmeze. ” (MS 21, 1895)
1. 1-5. Vezi E. G. White la Is. 3,18-23.
2.
3.
4. 3. 4 (Ex. 32,1-6; Vezi E. G. W. la Num.
15,38. 39). Mugurii ?i florile îngâmfãrii.
Sunt idoli cultiva™i în familiile noastre ?i
în bisericile noastre de astãzi care au
aceea?i influen™ã asupra noastrã cum a avut
vi™elul de aur asupra israeli™ilor. Se va
cerceta poporul pe sine? ??i vor face
pãstorii lucrarea lor ca santinele
credincioase ale lui Dumnezeu? Vor vedea ei
ce idoli cultivã? Va considera fiecare din
cei de starea de mijloc cã ei trebuie sã fie
un popor deosebit ?i aparte în modul lor de
îmbrãcãminte, în vorbirea lor, în purtarea
lor, fa™ã de lume? Vor vedea ei idolatria
lor în lucrurile mici ca ?i în cele mari, ?i
cã ea îi va despãr™i de Dumnezeu? Când vin
mustrãrile le este ru?ine dar nu se
pocãiesc. Ei au avut multã luminã, mari
ocazii, învã™ãturã dupã îmnvã™ãturã ?i
învã™ãturã dupã învã™ãturã, dar îngâmfarea
îmboboce?te ?i înflore?te în ve?mintele lor,
dând la ivealã gândurile ?i inten™iile
inimii. (MS 52, 1898) (1Tim. 2,8-10). Ce
idoli cultivãm noi? Idolatria aceasta din
partea vechiului Israel era o ofensã la
adresa lui Dumnezeu, dar nu sunt cultiva™i
în familiile noastre ?i în bisericile
noastre idoli la fel de jignitori astãzi -
idoli care au aceea?i influen™ã asupra
noastrã ca ?i vi™elul de aur asupra
israeli™ilor? Din partea celor ce
mãrturisesc cã sunt un popor al lui Dumnezeu
se dã pe fa™ã o vãditã desconsidera™ie a
avertizãrilor date de Petru: „Podoaba
voastrã sã nu fie podoaba de afarã…” A
venit timpul când noi ca popor ar trebui sã
ne cercetãm pe noi în?ine spre a vedea ce
idoli cultivãm, când pãstorii turmei ar
trebui sã facã o lucrare credincioasã ca
santinele ale lui Dumnezeu. ?n îmbrãcãminte,
în vorbire, în purtare, noi trebuie sã fim
un popor deosebit ?i despãr™it de lume.
„Vreau dar ca bãrba™ii sã se roage în orice
loc ?i sã ridice spre cer mâini curate, fãrã
mânie ?i fãrã îndoieli. Vreau, de asemenea,
ca femeile sã se roage îmbrãcate în chip
cuviincios, cu ru?ine ?i sfialã; nu cu
împletituri de pãr, nici cu aur, nici cu
mãrgãritare nici cu haine scumpe, ci cu
fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun
cã sunt evlavioase. ” (RH, 7 martie 1899)
Patima etalãrii face paradã. La temelia
ruinei multor familii se gãse?te patima dupã
etalare, de a face paradã. Bãrba™i ?i femei
proiecteazã ?i plãnuiesc sã ob™inã mijloace
pentru ca sã parã mai boga™i decât vecinii
lor. Dar ?i dacã izbutesc în lupta lor
disperatã, ei nu sunt cu adevãrat ferici™i.
Adevãrata fericire odrãsle?te dintr-o inimã
care e în pace cu Dumnezeu. (1Petru 3,3. 4)
(MS. 99, 1902) Farmecul valorii morale.
Valoarea moralã are un farmec pe care
bogã™ia ?i atrac™iile exterioare nu îl
posedã. Femeia având podoaba unui duh blând
?i lini?tit înaintea lui Dumnezeu are o
înzestrare de mare valoare fa™ã de care
argintul de Tarsis ?i aurul de Ofir, sunt
fãrã valoare. Mireasa lui Solomon, cu toatã
slava ei, nu poate sã se compare cu una din
aceste comori domestice. (RH, mai 1878)
5.
6.
7.
8.Un respect suprem fa™ã de adevãr. „Iubind
ca fra™ii, milo?i, smeri™i. ” Cultiva™i un
respect suprem pentrudreptate ?i adevãr, urã
pentru orice cruzime ?i oprimare. Face™i
altora ceea ce a™i dori ca ei sã vã facã
vouã. Dumnezeu interzice favorizarea de
sine, în dezavantajul altuia. RH, 13
aprilie, 1905)
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18-20. Vezi E. G. White la Gen. 6,3.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.vezi E. G. White la Apoc. 11,1.
18.
19.Duhul lucreazã cu cei zdrobi™i cu inima.
?nseamnã mult a încredin™a îngrijirea
sufletului lui Dumnezeu. ?nseamnã cã noi
trebuie sã trãim ?i sã umblãm prin credin™ã,
nu încrezându-ne în noi în?ine ?i
proslãvindu-ne pe noi în?ine, ci privind la
Isus, Avocatul nostru, ca autor ?i desãvâr?
itor al credin™ei noastre. Duhul Sfânt va
face lucrarea Sa asupra inimii zdrobite dar
niciodatã nu poate El sã lucreze asupra unui
suflet vanitos ?i plin de îndreptã™ire de
sine. ?n propria sa în™elepciune, unul ca
acesta se corijeazã însu?i. El se interpune
între sufletul sãu ?i Duhul Sfânt. Duhul
Sfânt va lucra dacã voin™a personalã nu se
interpune. (MS 148, 1897)
1.
2.3 (Fapte 20,28). Un câmp întins pentru
conducãtorii bisericii. Dumnezeu nu este
proslãvit de conducãtorii biserice?ti care
cautã sã hãr™uiascã oile. Nu, nu. „Pãstori™i
turma lui Dumnezeu, care este sub paza
voastrã, nu de silã, ci de bunã voie, dupã
voia lui Dumnezeu; nu pentru un câ?tig mâr?
av, ci cu lepãdare de sine. Nu ca ?i cum a™i
stãpâni peste cei ce v-au cãzut la
împãr™ealã , ci fãcându-vã pildã turmei. ” E
un câmp vast pentru prezbiterii ?i
ajutoarele din fiecare bisericã. Ei trebuie
sã hrãneascã turma lui Dumnezeu cu furaj
curat, bine vânturat de pleavã, amestecul
otrãvitor al rãtãcirii. Voi care ave™i vreo
parte de îndeplinit în biserica lui
Dumnezeu, ave™i grijã sã lucra™i în™elep™e?
te la hrãnirea turmei lui Dumnezeu, deoarece
prosperitatea ei depinde mult de calitatea
acestei hrane. (MS 59, 1900)
3.E. G. White la Ps. 89,14.
4.
5.
6.Vezi E. G. White la Iacov 4,10.
1. Nota dominantã a victoriei. ?ntâiul
capitol din 2Petru este plin de învã™ãturã ?
i dã nota dominantã a victoriei. Adevãrul
este în mod impresionant impus min™ii prin
felul cum e prezentat în acest capitol. Sã
recomandãm mai din plin studierea acestor
cuvinte, ?i practicarea acestor precepte.
(scrisoarea 43, 1895) 1-3. Nu existã punct
mort în via™a cre?tinã. (2Petru 1,1-3). Ce
temã mare este aceasta de contemplat -
neprihãnirea lui Dumnezeu ?i a Mântuitorului
nostru Isus Hristos. Contemplarea lui
Hristos ?i a neprihãnirii Lui nu lasã loc
pentru îndreptã™irea de sine, pentru
slãvirea de sine. ?n acesta capitol nu este
nici un punct mort. Are loc o continuã
avansase în fiecare stadiu al cunoa?terii
lui Hristos. (Scrisoarea 43, 1895)
2.5-7. Vezi E. G. White la Rom. 6,1-4.
3.
4. 4 (Evrei 10,23). Dumnezeu înapoia tuturor
fãgãduin™elor Sale. Fãgãduin™ele sunt
apreciate dupã adevãrul celui care le face.
Mul™i oameni fac fãgãduin™e numai pentru a
le cãlca, pentru a-?i bate joc de inima care
s-a încrezut în ei. Aceia care se sprijinã
pe astfel de oameni se sprijinesc pe ni?te
trestii frânte. Dar Dumnezeu este înapoia
tuturor fãgãduin™elor pe care le face. El
este totdeauna atent la legãmântul Sãu, ?i
adevãrul Lui dureazã pentru toate
genera™iile. (MS 23, 1899) (Ef. 2,1-6; Vezi
E. G. White la Gen. 2,7; Ex. 20,1-17; Mat.
4,1-11; Evrei 2,14-18; 4,15). Pãrta?i de
fire dumnezeiascã. Trebuie sã învã™ãm de la
Hristos. Trebuie sã cunoa?tem ce este El
pentru cei pe care i-a rãscumpãrat. Trebuie
sã ne dãm seama cã prin credin™a în El este
privilegiul nostru de a fi pãrta?i de naturã
dumnezeiascã ?i de a scãpa de stricãciunea
care este în lume prin poftã. Atunci suntem
curã™i™i de orice pãcat, de toate defectele
de caracter. Nu trebuie sã pãstrãm nici o
înclina™ie pãcãtoasã. (Ef. 2,1-6)… Când ne
facem pãrta?i de naturã dumnezeiascã,
tendin™ele mo?tenite sau cultivate spre rãu
sunt înlãturate din caracter, ?i noi suntem
fãcu™i o putere vie spre bine. ?nvã™ând fãrã
încetare de la ?nvã™ãtorul divin, împãrtã?
indu-ne zilnic de natura Lui, noi conlucrãm
cu Dumnezeu la biruirea ispitelor lui
Satana. Dumnezeu lucreazã ?i omul lucreazã
ca omul sã poatã fi una cu Hristos a?a cum
Hristos este una cu Dumnezeu. Atunci ?edem
împreunã cu Hristos în locuri cere?ti. ,
Mintea se odihne?te în pace ?i siguran™ã în
Isus. (RH, 29 aprilie, 1900) Harul dãtãtor
de puteri al lui Dumnezeu. ?n Cuvântul Sãu,
Dumnezeu descoperã ce poate face El pentru
fiin™ele omene?ti. El modeleazã ?i fasoneazã
dupã chipul divin caracterul acelora care
vor sã poarte jugul Lui. Prin harul Sãu, ei
sunt fãcu™i pãrta?i de naturã dumnezeiascã ?
i în felul acesta, fãcu™i în stare sã
biruiascã stricãciunea care este în lume
prin poftã. Dumnezeu e Cel care dã putere de
a birui. Aceia care aud glasul Lui ?i
ascultã de poruncile Lui sunt fãcu™i în
stare sã-?i formeze caractere neprihãnite.
Aceia care trec cu vederea poruncile Lui
exprimate î?i vor forma caractere potrivit
cu înclina™iile cãrora li se lasã în voie.
(Scrisoarea 44, 1903) Una cu Dumnezeu. Ceea
ce ne deschide comuniunea cu Dumnezeu este o
cunoa?tere a desãvâr?irii caracterului
divin, manifestat fa™ã de noi prin Isus
Hristos. Numai prin însu?irea marilor ?i
scumpelor fãgãduin™e urmeazã sã devenim
pãrta?i de naturã dumnezeiascã, dupã ce am
scãpat de stricãciunea care e în lume prin
pofte. Ce posibilitã™i se deschide înaintea
tineretului care se prinde asigurãrile
Cuvântului lui Dumnezeu! Cu greu poate
mintea omeneascã sã în™eleagã care este
lãrgimea ?i adâncimea ?i înãl™imea
realizãrilor spirituale la care se poate
ajunge prin faptul cã devin pãrta?i de
naturã Dumnezeiascã. Instrumentul uman care
zilnic dã ascultare lui Dumnezeu, care
devine pãrta? de naturã dumnezeiascã aflã
plãcere zilnic în ™inerea poruncilor lui
Dumnezeu; deoarece este una cu Dumnezeu. E
un lucru absolut trebuincios ca el sã
între™inã o legãturã vie cu Dumnezeu a?a cum
e între Fiul ?i Tatãl. el în™elege acea
unire pentru care Hristos S-a rugat sã
existe ca între Tatãl ?i Fiul. (Scrisoarea
43, 1895)
5. 5-7. Calitã™i care sã creascã împreunã.
Noi trebuie sã adãugãm la credin™ã, fapta,
la faptã cuno?tin™a; la cuno?tin™ã
înfrânarea; la înfrânare, rãbdare; la
rãbdare, evlavia; la evlavie dragostea de
fra™i; la dragostea de fra™i, iubirea de
oameni. Nu trebuie sã vã închipui™i cã
trebuie sã a?tepta™i pânã a™i desãvâr?it o
calitate ca de abia atunci sã cultiva™i
alta. Nu; ele trebuie sã creascã împreunã,
sã fie hrãnite fãrã încetare din izvorul
iubirii, în fiecare zi în care trãi™i,
pute™i desãvâr?i atributele fericite pe
deplin date pe fa™ã în caracterul lui
Hristos, ?i când face™i lucrul acesta, ve™i
aduce luminã, iubire ?i pace ?i bucurie în
cãminele voastre. (RH, 29 iulie, 1890) 5-11
(Fil. 2,12. 13. ). E necesarã sârguin™ã
zilnicã. Ispita trebuie sã fie combãtutã ?i
sã i se reziste. Zi dupã zi, lupta
spiritualã e dusã mai departe. Zi dupã zi
noi trebuie sã ne lucrãm propria noastrã
mântuire cu fricã ?i cutremur. Dumnezeu e
Cel care lucreazã în noi voin™a ?i
înfãptuirea ca sã putem lucra dupã buna Lui
plãcere. Fiecare suflet trebuie sã se
strãduiascã cu „toatã sârguin™a” sã adauge
fãrã încetare la realizãrile lui spirituale,
întãrind fiecare însu?ire, sporind în
eficien™ã pentru a putea cre?te în rodnicie
?i în sfin™enie, ca un pom în grãdina
Domnului. El nu trebuie sã fie nici sterp,
nici neroditor în cunoa?terea Domnului ?i
Mântuitorului nostru Isus Hristos. Adevãrata
religie duce la cultivarea darurilor care
fac pe un om mai scump înaintea lui Dumnezeu
decât aurul de Ofir. „Toatã sârguin™a”
înseamnã mult. ?nseamnã o sârguin™ã zilnicã.
E primejdia sã fim orbi cu privire la
lucrarea agen™ilor satanici, ?i ca noi sã
fim prin?i în cursã de ispitele amãgitoare
satanice. De aceea, vine la noi Cuvântul:
„Da™i-vã toatã silin™a”, adãuga™i la
caracterul vostru virtu™ile care vã vor
împuternici spre a rezista rãului. „Cine nu
are aceste lucruri, este orb, umblã cu ochii
închi?i. ” El nu-?i dã seama de sãrãcia sa
spiritualã (2Petru 1,10. 11). (Scrisoarea
144. 1903)
6.?nfrânarea vine înaintea rãbdãrii. „Cu
înfrânarea rãbdare. ” Un om necumpãtat nu
poate fi nici un un om rãbdãtor. ?nfrânarea
vine mai întâi ?i apoi rãbdarea. (MS 49,
1894)
7.
8.
9.
10. 10 (Ioan 1,12; 1Cor. 6,19. 20; 1Petru
1,2. 18-20; vezi E. G. White la Rom. 11,4-6;
Ef. 1,4. 5. 11; Evrei 7,25). Pre™ul alegerii
plãtit pentru to™i. Nu poate fi un asemenea
lucru ca cineva nepregãtit pentru cer sã
intre în cer. Nu existã a?a ceva ca o fiin™ã
omeneascã sfin™itã ?i pregãtitã pentru ?
mpãrã™ia cereascã sã nu fie ales pentru acea
împãrã™ie. Dumnezeu alege pe cei care au
lucrat dupã planul adunãrii. Explica™ia e
datã în primul capitol din 2Petru. Pentru
fiecare fiin™ã omeneascã Hristos a plãtit
pre™ul alegerii. Nimeni nu trebuie sã fie
pierdut. To™i au fost rãscumpãra™i. Acelora
care primesc pe Hristos ca Mântuitor
personal li se va da putere sã se facã fiii
?i fiice ale lui Dumnezeu. O poli™ã de
asigurare de via™ã ve?nicã a fost procuratã
pentru to™i. Pe acela pe care Dumnezeu îl
alege, Domnul îl rãscumpãrã. Mântuitorul a
plãtit pre™ul de rãscumpãrare pentru fiecare
suflet. Noi nu suntem ai no?tri în?ine, cãci
suntem cumpãra™i cu un pre™. De la
Rãscumpãrãtorul, care de la întemeierea
lumii ne-a ales, primim poli™a de asigurare
care ne dã dreptul la via™a ve?nicã.
(Scrisoarea 53, 1904) Alegerea la îndemâna
noastrã. Existã o alegere a lui Dumnezeu pe
temeiul vie™ii practice ?i nu existã altã
alegere în Biblie. Alegerea este la îndemâna
noastrã. „Dacã face™i lucrul acesta, nu ve™i
gre?i niciodatã. ” (MS 49, 1894) 10. 11
( vezi E. G. White la Apoc. 11,1). Cea mai
bunã asigurare pe via™ã. (2Petru 1,10. 11).
Aici sunt documentele voastre pentru
asigurarea vie™ii. Aceasta nu este o poli™ã
de asigurare a cãrei valoare un altul
urmeazã sã o primeascã dupã moartea voastrã,
ea este o poli™ã care vã asigurã o via™ã
egalã în duratã cu via™a lui Dumnezeu - ?i
anume via™a ve?nicã. O, ce asigurare! Ce
nãdejde! Sã arãtãm lumii cã noi cãutãm o
™arã mai bunã, ?i anume una cereascã. Cerul
a fost fãcut pentru noi, ?i noi dorim sã
avem parte de el. Nu ne putem permite sã
îngãduim ca ceva sã ne despartã de Dumnezeu
?i de cer. ?n via™a aceasta trebuie sã fim
pãrta?i de naturã dumnezeiascã. Fra™ilor ?i
surorilor, voi nu ave™i decât o singurã
via™ã de trãit. O, face™i ca ea sã fie o
via™ã de virtute, o via™ã ascunsã cu Hristos
în Dumnezeu. (RH, 26 mai, 1904) (Vezi E. G.
White la 1Ioan 3,1). Foloase garantate celor
ale?i. Depinde de felul vostru de purtare
dacã vã ve™i asigura foloasele acordate
acelora care, ca ale?i ai lui Dumnezeu,
primesc o poli™ã de asigurare pe via™a ve?
nicã. (MS 81, 1900)
11.
12.
13.
14.15. Vezi E. G. White la Fapte 8,9-24.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21. 21. (2Tim. 3,16). Inspira™ia
scriitorilor Bibliei. Dumnezeu a încredin™at
pregãtirea Cuvântului Sãu inspirat de sus
omului mãrginit. Acest Cuvânt prezentat în
cãr™i, Vechiul ?i Noul Testament, este
cartea cãlãuzã pentru locuitorii unei lumi
cãzute; datã ca mo?tenire lor, pentru ca
prin studierea îndrumãrilor ei ?i ascultarea
de ele, nici mãcar un suflet sã nu piardã
cale spre cer. Aceia care gândesc sã
clarifice presupusele dificultã™i ale
Scripturii, mãsurând cu mãsura lor mãrginitã
aceea ce este inspirat ?i aceea ce nu este
inspirat, mai bine ?i-ar acoperi fa™a, a?a
cum a fãcut Ilie când i-a vorbit glasul cel
sub™ire, deoarece sunt în prezen™a lui
Dumnezeu ?i a sfin™ilor îngeri, care de
veacuri au transmis oamenilor luminã ?i
cuno?tin™ã, spunându-le ce sã facã ?i ce sã
nu facã, desfã?urând înaintea lor scene de
interes mi?cãtor, semn de hotar dupã semn de
hotar în simboluri, semne ?i ilustra™ii. ?
i, în timp ce prezenta pericolele care se
adunau în jurul zilelor din urmã, El nu a
calificat nici un om mãrginit sã descopere
taine ascunse, ?i n-a inspirat nici un om ?i
nici o categorie de oameni sã rosteascã
judecata cu privire la ceea ce e inspirat ?i
ce nu este inspirat. Când bãrba™i, în
judecata lor mãrginitã, gãsesc necesar de a
trece la o examinare a Scripturilor spre a
defini ce estre inspirat ?i ce nu este, ei
au luat-o înaintea lui Hristos spre a arãta
o cale mai bunã decât aceea pe care ne-a
condus El. Eu iau Biblia exact a?a cum este
ea, Cuvântul Inspirat. Eu cred rostirile ei
în întreaga Biblie… Simplitatea ?i
exprimarea clarã sunt în™elese de cel ne?
tiutor de carte, de ™ãran, ?i de copil ca ?i
de omul deplin dezvoltat sau de gigantul
intelectual. Dacã persoana posedã talan™i
mari de puteri intelectuale, va gãsi în
cuvintele lui Dumnezeu comori de adevãr,
frumos ?i pre™ios pe care ?i le poate însu?
i. El va gãsi ?i dificultã™i, taine ?i
minuni care îi vor da cea mai mare
satisfac™ie sã le studieze în cursul unei
lungi vie™i ?i totu?i dincolo de aceasta mai
rãmâne o nemãrginire. Oameni cu cuno?tin™e
modeste, posedând doar capacitã™i ?i ocazii
limitate de a deveni cunoscãtori în
Scripturã, gãsesc în Cuvintele vii,
cãlãuzire, sfat ?i planul mântuirii, tot a?a
de limpede ca ?i o razã a soarelui. Nimeni
nu are nevoie sã fie pierdut din lipsã de
cuno?tin™e afarã de cazul cã e orb cu
voin™a. Mul™umim lui Dumnezeu cã Biblia e
pregãtitã ?i pentru omul sãrac ca ?i pentru
omul învã™at. Ea este pregãtitã pentru toate
vârstele ?i toate clasele. (MS 16, 1888)
Scriitorii Bibliei au trebuit sã-?i exprime
ideile în grai omenesc. Ea a fost scrisã de
fiin™e omene?ti. Oamenii ace?tia au fost
inspira™i de Duhul Sfânt. Din cauza
nedesãvâr?irilor priceperii omene?ti, sau a
perversitã™ii min™ii omene?ti, iscusin™ã în
a fugi de adevãr, mul™i citesc ?i în™eleg
Biblia pentru a-?i plãcea loru?i. Greutatea
nu e în Biblie. Politicienii în opozi™ie
dezbat puncte de lege din constitu™ie, ?i au
vederi opuse în aplicarea lor în ce prive?te
aceste legi. Scripturile au fost date
oamenilor, nu într-un lan™ continuu
neîntrerupt de exprimãri, ci bucatã cu
bucatã în decurs de genera™ii succesive, a?a
cum Dumnezeu în providen™a Sa a gãsit ocazii
potrivite de a impresiona pe oameni la
diferite timpuri ?i în diferite locuri.
Oamenii au scris a?a cum au fost mâna™i de
Duhul Sfânt. E „mai întâi mugurele, apoi,
floarea ?i apoi fructul”, „întâi un fir
verde, apoi spic, dupã aceea grâu deplin în
spic”. Aceasta este exact a?a cum e cu
rostirile Bibliei pentru noi. Nu e
totdeauna ordine perfectã sau unitate
aparentã în Scripturi. Minunile lui Hristos
nu sunt date în ordine exactã; ci sunt date
a?a cum au avut loc împrejurãrile, care au
cerut aceastã descoperire a puterii lui
Hristos. Adevãrurile Bibliei sunt ca ni?te
perle ascunse. Ele trebuie sã fie cãutate,
sã se sape dupã ele cu efort chinuitor.
Aceia care dau numai o aten™ie superficialã
Scripturilor, cu cuno?tin™a lor
superficialã, de care ei cred cã e foarte
adâncã, vor vorbi despre contradic™iile
Bibliei, ?i vor pune la îndoialã autoritatea
Scripturilor. Dar aceia a cãror inimã este
în armonie cu adevãrul ?i datoria, vor
cerceta Scripturile cu o inimã pregãtitã sã
primeascã impresii divine. Sufletul luminat
vede o unitate spiritualã, un singur ?i
mãre™ fir de aur care trece prin totul, dar
se cere rãbdare, gândire ?i rugãciune pentru
a urmãri pre™iosul fir de aur. Dispute
înver?unate cu privire la Biblie au dus la
cercetare ?i au dat la ivealã pre™ioasele
giuvaere ale adevãrului. Multe lacrimi au
fost vãrsate, multe rugãciuni înãl™ate ca
Domnul sã deschidã priceperea fa™ã de
Cuvântul Sãu. Biblia nu ne este datã în
grai mãre™ supraomenesc. Isus, pentru a
ajuta omul în starea unde era el, a luat
natura omeneascã. Biblia trebuia sã fie datã
în graiul oamenilor. Tot ce este omenesc
este imperfect. Diferite în™elesuri sunt
exprimate de acela?i cuvânt, nu existã un
cuvânt pentru fiecare idee distinctã. Biblia
a fost datã pentru scopuri practice.
Soiurile de min™i sunt diferite. Nu to™i
în™eleg la fel expresiile ?i afirma™iile.
Unii în™eleg afirma™iile Scripturii a?a ca
sã se potriveascã propriilor lor min™i ?i
cazuri aparte. Predispozi™ii, prejudecã™i ?i
pasiuni au o puternicã influen™ã pentru a
întuneca în™elegerea ?i a zãpãci mintea
chiar la citirea cuvintelor Sfintelor
Scripturi… Biblia e scrisã de bãrba™i
inspira™i dar nu e modul de gândire ?i de
exprimare al lui Dumnezeu. E acela al
naturii omene?ti. Dumnezeu, ca scriitor, nu
e reprezentat. Oamenii vor spune adesea cã o
astfel de expresie nu seamãnã cu Dumnezeu.
Dar Dumnezeu nu S-a a?ezat în cuvinte, în
legicã, în retoricã, spre cercetare în
Biblie. Scriitorii Bibliei au fost
caligrafii, nu condeiele lui Dumnezeu.
Privi™i la diferi™i scriitori. Nu cuvintele
Bibliei sunt inspirate, ci oamenii au fost
inspira™i. Inspira™ia ac™ioneazã nu asupra
cuvintelor sau expresiilor unui om, ci
asupra omului însu?i, care sub influen™a
Duhului Sfânt, este inspirat cu idei. Dar
cuvintele primesc amprenta min™ii
individuale. Gândul divin este difuz. Gândul
?i voin™a divinã e combinatã cu gândul ?i
voin™a omeneascã; în felul acesta, rostirile
omului sunt Cuvântul lui Dumnezeu. (MS 24,
1881) Vehicule mãrginite ale ideii. Domnul
vorbe?te fiin™elor în grai imperfect, pentru
ca sim™urile degenerate, percep™iile
greoaie, pãmânte?ti, ale fiin™elor pãmânte?
ti sã poatã pricepe cuvintele Lui. ?n felul
acesta, este arãtatã condescenden™a lui
Dumnezeu. El întâmpinã fiin™ele omene?ti
cãzute acolo un de se gãsesc. Biblia,
perfectã cum este în simplitatea ei, nu
rãspunde la marile idei ale lui Dumnezeu,
deoarece ideile nemãrginite nu pot fi
perfect încorporate în vehicule mãrginite
ale ideii. ?n loc ca expresiile Bibliei sã
fie exagerate, a?a cum mul™i presupun,
expresiile puternice se zdrobesc înaintea
magnificei idei, de?i caligraful a ales
limbajul cel mai expresiv prin care sã
transmitã adevãrurile educa™iei superioare.
Fiin™ele pãcãtoase nu pot decât sã priveascã
la o umbrã a strãlucirii slavei cerului.
(Scrisoarea 121, 1901)
1.Vezi E. G. White la Fapte 20,30; 1Ioan
4,1; Apoc. 1,1. 2.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15-21. Vezi E. G. White la Ef. 1,4. 5.
11.
16.
17.
18.
19.
20.21. Vezi E. G. White la Mat. 12,43-45.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9 (Apoc. 22,10-12). Hotarul rãbdãrii
divine. Dumnezeu este îndelung rãbdãtor,
nevrând ca cineva sã piarã; dar rãbdarea Lui
are o limitã ?i când hotarul este trecut, nu
mai are loc o nouã punere la probã. Mânia
Lui va ie?i la ivealã ?i El va distruge fãrã
leac. Când oamenii fiind în putere, oprimã
?i jefuiesc pe semenii lor, ?i nu se poate
gãsi nici un tribunal omenesc pentru a face
dreptate, Dumnezeu Se va interpune în
favoarea acelora care nu se pot apãra. El va
pedepsi pentru fiecare act de oprimare. Nici
o în™elepciune pãmânteascã nu poate proteja
pe fãcãtorul de rele fa™ã de judecã™ile
cerului. ?i când oamenii î?i pune încrederea
în puteri pãmânte?ti în loc de a o pune în
Fãcãtorul lor, când ajung sã se umple de
mândrie, ?i de încredere în sine, Dumnezeu
la timpul Sãu va face ca ei sã fie
dispre™ui™i. (Scrisoarea 122, 1900)
10. 10 (Ps. 27,5; 91,9. 10; Is. 2,17-21;
Vezi E. G. White la Gen. 6,17; Apoc. 20,9.
10. 14). Dumnezeu, Adãpostul poporului Sãu.
?nainte ca Fiul omului sã aparã pe norii
cerului, totul în naturã va fi frãmântat.
Fulgere din cer unindu-se cu focul din
pãmânt va face mun™ii sã ardã ca un cuptor,
?i sã-?i reverse potopul de lavã peste sate
?i ora?e. Mase de stânci topite, aruncate în
apã de rãsturnarea lucrurilor ascunse în
pãmânt, vor face ca apa sã fiarbã ?i sã
arunce stânci ?i pãmânt. Vor fi cutremure
puternice ?i mari distrugeri de vie™i omene?
ti. Dar dupã cum în ziua marelui potop Noe a
fost pãstrat în arca pe care Dumnezeu o
pregãtise pentru el, tot a?a în aceste zile
de distrugere ?i nenorocire, Dumnezeu va fi
adãpostul celor credincio?i ai Sãi… (Ps.
91,9. 10; 27,5). (Scrisoarea 258,1907)
Nimicire de pe pãmânt ?i din cer. Mâna
Atotputerniciei nu e lipsitã de cãi ?i
mijloace pentru a-?i aduce la îndeplinire
scopurile. El poate ajunge în mãruntaiele
pãmântului ?i de acolo sã scoatã armele
Sale, apele ascunse acolo, pentru a ajuta la
distrugerea locuitorilor strica™i ai lumii
vechi… Niciodatã apa nu va mai distruge din
nou pãmântul, dar armele lui Dumnezeu sunt
ascunse în mãruntaiele pãmântului, pe care
El le va scoate afarã pentru a se uni cu
focul din cer spre a realiza scopul Sãu de
distrugere a tuturor acelora care nu au
primit solia de avertizare ?i sã-?i purifice
sufletul prin ascultarea de adevãr ?i fiind
ascultãtori de Legile lui Dumnezeu. (ST 3
ian. 1878) (Ps. 144,5. 6; Naum 1,5. 6).
Distrugerea prin apã ?i foc. ?n mãruntaiele
pãmântului Dumnezeu are în rezervã armele pe
care le va folosi sã distrugã neamul omenesc
pãcãtos. Dupã potop, Dumnezeu a folosit
pentru a nimici cetã™ile nelegiuite, atât
apa cât ?i focul care sunt ascunse în
pãmânt. ?n ultima conflagra™ie Dumnezeu în
mânia Sa va trimite fulgere din cer care se
vor uni cu focul din pãmânt. Mun™ii vor arde
ca un cuptor, ?i vor revãrsa râuri de lavã
(Naum 1,5. 6; Ps. 144,5. 6 (MS 21, 1902)
11.Vezi E. G. White la Apoc. 3,14-18.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18. 18 (Prov. 11,25; Ef. 4,15; Vezi E. G.
White la Apoc. 2,4). Legea divinã a
împãr™irii la al™ii. E dorin™a Domnului ca
urma?ii Lui sã creascã în har, ca iubirea
lor sã abunde din ce în ce mai mult, ca ei
sã fie plini de roadele neprihãnirii care,
prin Isus Hristos, sunt spre lauda ?i slava
lui Dumnezeu … Unul din planurile divine
pentru cre?tere este împãr™irea la al™ii.
Cre?tinul urmeazã sã creascã în tãrie
întãrind pe al™ii. „Cel ce udã pe al™ii va
fi udat ?i el. ” Aceasta nu este numai o
fãgãduin™ã; este o lege dumnezeiascã, o lege
prin care Dumnezeu inten™ioneazã ca râuri de
binefacere, ca apele oceanului, sã fie
™inute în continuã circula™ie, continuu
curgând înapoi cãtre izvorul lor. ?n
împlinirea acestei legi se aflã taina cre?
terii spirituale. (ST 12 iunie, 1901)
(1Tes. 4,3). Sfin™irea, o continuã cre?tere
în har. (2Petru 3,14. 18). Nu existã
sfin™ire biblicã pentru aceia care aruncã la
spatele lor o parte din adevãr… Sfin™irea
nu e o lucrare a unei ore sau a unei zile.
Ea este o cre?tere continuã în har. Noi nu
cunoa?tem într-o zi cât de grea va fi lupta
noastrã în urmãtoarea zi. Satana trãie?te ?i
e activ, ?i în fiecare zi avem nevoie de a
striga cu ardoare la Dumnezeu pentru ajutor
?i putere sã-i rezistãm. Atâta vreme cât
Satana domne?te vom avea de înfrânt eul, de
biruit atacurile la care suntem supu?i, ?i
nu e loc de oprire. Nu existã punct la care
putem veni ?i zice cã am izbutit pe deplin.
(RH, 6 mai, 1862) (2Cor. 3,18; Evrei
11,27). O legãturã cu canalul luminii. Cum e
cu putin™ã sã cre?tem în har? Este cu
putin™ã numai când ne golim inima de eu, ?i
o prezentãm cerului spre a fi modelatã dupã
Modelul divin. Putem avea legãturã cu
canalul viu al luminii; putem fi înviora™i
de roua cerului ?i valurile de ploaie ale
cerului sã coboare asupra noastrã. Când ne
însu?im binecuvântarea lui Dumnezeu vom fi
în stare sã primim mãsuri mai mari din harul
Sãu. Când ne deprindem sã rãbdãm ca vãzând
pe Cel ce e nevãzut, vom ajunge sã fim
schimba™i dupã chipul lui Hristos. Harul lui
Hristos nu ne va face mândri, nu ne va face
sã ne îngâmfãm în noi în?ine, ci vom deveni
blânzi ?i smeri™i cu inima. (ST 16 ian.
1813).
1. 1-3. Mãrturia de nepre™uit a lui Ioan.
(1Ioan 1,1-3). ?n felul acesta, Ioan dã
mãrturie cã vãzuse pe Hristos ?i fusese cu
Hristos. ?n istoria timpurie a bisericii
cre?tine, vrãjma?ul cãutase sã introducã în
biserica cre?tinã probleme care sã ducã la
îndoialã ?i dezbinare. La data aceasta
mãrturia lui Ioan era de nepre™uit pentru
statornicirea credin™ei credincio?ilor. El
putea spune cu convingere: „?tiu cã Hristos
a trãit pe acest pãmânt, ?i pot da mãrturie
cu privire la cuvintele ?i faptele Sale. (MS
29, 1911). 1-10 (vezi E. G. White la Apoc.
1,9). Ioan, servul bãtrân al lui Isus.
Apostolul Ioan este un exemplu de felul în
care Dumnezeu poate folosi lucrãtori
bãtrâni. Citi™i cuvintele lui mi?cãtoare
scrise pe când era un om bãtrân. Cine ar fi
putut aduce o mãrturie mai puternicã mai
hotãrâtã? (1Ioan 1,1-10; 2,1-5). La vârsta
sa înaintatã, Ioan descoperea via™a lui
Hristos în via™a sa. El a trãit pânã a fost
de aproape o sutã de ani, ?i iarã?i ?i iarã?
i a repetat istoria Mântuitorului crucificat
?i înviat. Persecu™ia a venit peste
credincio?i ?i cei tineri în experien™ã erau
adesea în primejdia de a pierde legãtura lor
cu Hristos. Dar bãtrânul ?i încercatul serv
al lui Isus a pãstrat cu statornicie
credin™a. (MS 92, 1903)
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7-9. vezi E. G. White la 1Tim. 2,5. 7. 9
(Evrei 9,11-14. 22; Apoc. 22,1).
Eficacitatea sângelui lui Hristos. Mul™umire
fie adusã lui Dumnezeu pentru faptul cã
Acela care ?i-a vãrsat sângele pentru noi,
trãie?te pentru a-l prezenta, trãie?te
pentru a face mijlocire pentru fiecare
suflet care ?l prime?te. „Dacã ne mãrturisim
pãcatele, El este credincios ?i drept ca sã
ne ierte pãcatele ?i sã ne curã™eascã de
orice nelegiuire. ” Sângele lui Isus Hristos
ne curã™e?te de orice pãcat. El vorbe?te mai
bine decât sângele lui Abel, deoarece
Hristos trãie?te pururea ca sã facã
mijlocire pentru noi. Avem nevoie sã pãstrãm
pururea înaintea noastrã eficacitatea
sângelui lui Isus. Sângele acela, curã™itor
de via™ã, pãstrãtor de via™ã, însu?it
printr-o credin™ã vie, e nãdejdea noastrã.
Avem nevoie sã cre?tem în aprecierea valorii
lui inestimabile, deoarece el ne vorbe?te
numai când cerem prin credin™ã virtutea lui,
pãstrând con?tiin™a curatã ?i în pace cu
Dumnezeu. Acesta este prezentat ca sângele
iertãtor, inseparabil legat cu învierea ?i
via™a Rãscumpãrãtorului nostru, ilustrat de
râul pururea curgãtor care iese de la tronul
lui Dumnezeu, apa râului vie™ii. (Scrisoarea
87, 1894)
1. 1 (Rom. 8,34; 1Tim. 2,5; Evrei 2,18;
7,25; 9,24; vezi E. G. White la Ioan 17,5.
24). Ocrotit fa™ã de atacurile lui Satana.
„Dacã cineva a pãcãtuit avem la Tatãl un
Mijlocitor pe Isus Hristos cel neprihãnit. ”
Cât de atent este Domnul Isus sã nu dea
prilej nici unui suflet sã cadã în
deznãdejde. Cum ocrote?te El de jur împrejur
sufletul pentru a-l feri de atacurile înver?
unate ale lui Satana. Dacã pe urma
feluritelor ispite suntem surprin?i sau în?
ela™i sã cãdem în pãcat, El nu se abate de
la noi ?i nu ne lasã sã pierim. Nu, nu,
Mântuitorul nostru nu e a?a. Hristos S-a
rugat pentru noi. El a fost ispitit în toate
privin™ele ca ?i noi, ?i fiindcã a fost
ispitit, ?tie cum sã îmbãrbãteze pe cei care
sunt ispiti™i. Domnul nostru crucificat
mijloce?te, pentru noi în fa™a Tatãlui la
tronul harului. Sacrificiul Sãu ispã?itor
noi îl putem prezenta în rugãciune pentru
iertarea noastrã, îndreptã™irea noastrã ?i
pentru sfin™irea noastrã. Mielul junghiat
este unica noastrã nãdejde. Credin™a noastrã
prive?te în sus cãtre El, se prinde de El ca
fiind Acela care poate mântui în chip
desãvâr?it, iar mireasma jertfei atot-
îndestulãtoare este acceptatã de Tatãl.
Domnului Hristos I-a fost datã toatã putere
în cer ?i pe pãmânt, ?i toate lucrurile sunt
cu putin™ã pentru acela care crede. Slava
lui Hristos e preocupatã de succesul nostru.
El are un interes colectiv fa™ã de toatã
omenirea. El este Mântuitorul nostru care
simte împreunã cu noi. (Scrisoarea 33, 1895)
(Is. 49,16; Zah. 3,1; Evrei 4,14-16; vezi E.
G. White la Mat. 28,18; Evrei 5,5. 6; 10,19-
21). Eficien™a preo™iei lui Hristos. Sã ne
aducem aminte cã distinsul nostru Mare Preot
mijloce?te înaintea tronului milei pentru
poporul Sãu rãscumpãrat. El trãie?te pururea
ca sã mijloceascã pentru noi. „Dacã cineva a
pãcãtuit, avem la Tatãl un Mijlocitor; pe
Isus Hristos cel neprihãnit. ” Sângele lui
Isus mijloce?te cu putere ?i eficacitate
pentru cei care au apostaziat, pentru cei
rãzvrãti™i, pentru cei care pãcãtuiesc
împotriva unei marii lumini ?i iubiri.
Satana stã la dreapta noastrã ca sã ne
pârascã ?i Avocatul nostru stã la dreapta
lui Dumnezeu pentru a pleda în favoarea
noastrã. El nu a pierdut nici un caz care I-
a fost încredin™at. Ne putem încrede în
Avocatul nostru, deoarece El înfã™i?eazã
propriile sale merite în favoarea noastrã.
Asculta™i rugãciunea Lui fãcutã înainte de
trãdarea ?i judecarea Lui. Lua™i aminte la
rugãciunea Lui pentru noi; deoarece El ne-a
avut pe noi în amintirea Sa. El nu va uita
biserica Sa în lumea ispitei. El prive?te la
poporul Sãu încercat ?i suferind ?i Se roagã
pentru el… Da, El Se uitã la poporul Sãu din
lumea acesta, care e o lume persecutoare ?i
în întregime înfieratã ?i întinatã de blstem
?i El ?tie cã ei au nevoie de toate
resursele divine ale simpatiei ?i iubirii
Sale. ?nainte Mergãtorul nostru a intrat
pentru noi dincolo de perdea, ?i totu?i prin
lan™ul de aur al iubirii ?i adevãrului, El
este legat cu poporul Sãu în cea mai strânsã
simpatie. El mijloce?te pentru cei mai
umili, cei mai apãsa™i ?i suferinzi, pentru
cei mai încerca™i ?i ispiti™i. Cu mâinile
ridicare, El pledeazã. „Te-am sãpat pe
palmele mâinilor Mele. ” Lui Dumnezeu ?i
place sã asculte la cererile Fiului Sãu ?i
rãspunde la ele. (Evrei 4,14-16) ( (RH, 15
aug. 1893) A™intirea privirilor noastre la
Avocatul nostru. ?n toate actele noastre de
adevãratã devo™iune noi ne a™intim ochiul
credin™ei la Avocatul nostru, care stã între
om ?i tronul cel ve?nic, a?teptând sã ajute
fiecare efort al nostru ?i prin Duhul Sãu sã
ne ajute sã ajungem la o cunoa?tere mai
deplinã a lui Dumnezeu. (MS 7, 1898) 2 Vezi
E. G. White la Evrei 2,14-18; Iacov 1,25.
2.
3.4 Vezi E. G. White la 1Tes. 4,3.
4.Vezi E. G. White la Ioan 14,15; Rom. 3,31.
5.
6. 6 (vezi E. G. White la 2Cor. 5,17; Apoc.
14,4). Umblând cum a umblat Hristos. Aceia
care umblã a?a cum a umblat Isus, care sunt
rãbdãtori, delica™i, buni, blânzi ?i smeri™i
cu inima, aceia care se prind la jug
împreunã cu Hristos ?i poartã poverile Lui,
care tânjesc pentru suflete a?a cum a tânjit
El dupã ele - ace?tia vor intra în bucuria
Domnului lor. Ei vor vedea împreunã cu
Hristos munca sufletului Sãu ?i vor fi
mul™umi™i. Cerul va triumfa deoarece
vacan™ele create în cer prin cãderea lui
Satana ?i a îngerilor sãi vor fi completate
prin cei rãscumpãra™i ai Domnului. (RH, 29
mai, 1900) Imitarea lui Hristos. Adevãrata
religie este imitarea lui Hristos. Aceia
care urmeazã pe Hristos se vor lepãda de
sine, vor lua crucea, ?i vor merge pe urmele
Lui. A urma pe Hristos înseamnã ascultare de
toate poruncile Sale. Despre nici un soldat
nu se poate spune cã urmeazã pe comandantul
sãu decât dacã ascultã de ordine. Hristos
este modelul nostru. Pentru a copia pe Isus,
plin de iubire, de gingã?ie ?i de
compãtimire, se cere ca sã ne apropiem
zilnic de El. O, cum a fost dezonorat
Dumnezeu de a?a-zi?ii Sãi reprezenta™i!
(Scrisoarea 31 a, 1894)
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15. Spa™iu între suflet ?i Isus. Aceia
care se apropie mereu câte pu™in de lume, ?i
devin tot mai asemenea ei în sentimente, în
planuri ?i în idei, au lãsat un spa™iu între
ei ?i Mântuitorul, ?i Satana ?i-a fãcut loc
vârându-se în spa™iul acesta, ?i planuri de
rând de nuan™ã lumeascã, egoiste încep sã se
între™easã în via™a lor. (RH, 7 iunie, 1887)
Moneda de aur a cerului. ?n timp ce
iubitorii de lume fac religia sã fie
subordonatã lumii, Dumnezeu cere
închinãtorilor Sãi sã subordoneze lumea
religiei. Lucrurile lumii, care pier odatã
cu întrebuin™area, nu trebuie sã fie fãcute
obiectul considera™iei celei mai dintâi;
acestea nu sunt moneda de aur a cerului.
Dumnezeu nu a imprimat asupra lor chipul ?i
inscrip™ia Sa. (MS 16, 1890)
16.
17.
18. 18 (Dan. 12,13; Apoc. 14,6-12).
Semnifica™ia lui Antihrist trebuie sã fie
în™eleasã. Ceai care devin confuzi în
în™elegerea Cuvântului, care nu ajung sã
vadã semnifica™ia lui antihrist, cu
siguran™ã se vor a?eza de partea lui
antihrist. Nu e timpul acum de asimilarea
noastrã cu lumea. Daniel stã în partea ce i-
a cãzut la sor™ ?i în locul sãu. Profe™iile
lui Daniel ?i ale lui Ioan trebuie sã fie
în™elese. Ele se interpreteazã unele pe
altele. Ele dau lumii adevãruri pe care
fiecare persoanã ar trebui sã le în™eleagã.
Profe™iile acestea trebuie sã fie mãrturia
în lume. Prin împlinirea lor în aceste zile
din urmã ele se vor explica. Domnul e pe
punctul de a pedepsi lumea pentru
nelegiuirile ei. El este pe punctul de a
pedepsi grupãrile religioase pentru
respingerea de cãtre ei a luminii ?i
adevãrului care li s-au dat. Marea solie,
combinând soliile întâia, a doua ?i a treia
îngere?ti, urmeazã sã fie dusã lumii.
Aceasta trebuie sã fie povara principalã a
lucrãrii noastre. Aceia care cu adevãrat
cred în Hristos se vor conforma pe fa™ã
legii lui Iehova. Sabatul este semnul dintre
Dumnezeu ?i poporul Sãu; ?i noi trebuie sã
facem vizibilã conformarea noastrã fa™ã de
Legea lui Dumnezeu prin ™inerea Sabatului.
El trebuie sã fie semnul de deosebire dintre
poporul ales al lui Dumnezeu ?i lume. (MS
10, 1900) (2Tes. 2,3-10; Apoc. 23,16. 17;
18,3-7). Societatea se aliniazã în douã
categorii. ?ntreaga societate se aliniazã în
douã mari categorii, cei ascultãtori ?i cei
neascultãtori. ?n care categorie ne vom afla
noi? Aceia care ™in poruncile lui Dumnezeu,
aceia care nu trãiesc numai cu pâine, ci cu
orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu
alcãtuiesc biserica viului Dumnezeu. Aceia
care aleg sã urmeze lui antihrist sunt supu?
ii marelui apostat. Alinia™i sub steagul lui
Satana ei calcã Legea lui Dumnezeu ?i mânã
pe al™ii sã o calce. Ei se strãduiesc sã
formuleze în a?a fel legile na™iunilor
pentru ca oamenii sã-?i arate ata?amentul
lor fa™ã de autoritatea pãmânteascã, cãlcând
în picioare legile ?mpãrã™iei lui Dumnezeu.
Satana abate mintea oamenilor prin probleme
lipsite de importan™ã pentru ca ei sã nu
vadã cu viziune clarã ?i distinctã lucruri
de o importan™ã vastã. Vrãjma?ul plãnuie?te
sã captiveze lumea. A?a numita lume cre?
tinã urmeazã sã fie teatrul unor ac™iuni
mari ?i decisive. Oamenii din locuri cu
autoritate vor decreta legi care sã
stãpâneascã con?tiin™a, dupã exemplul
papalitã™ii. Babilonul va face ca toate
na™iunile sã bea din vinul mâniei
desfrânãrii ei. Fiecare na™iune va fi
implicatã… (Apoc. 18,3-7 citat). (MS 24,
1891) Tot cerul de partea lui Hristos.
Hotãrârea lui Antihrist de a duce la bun
sfâr?it rebeliunea pe care a început-o în
cer va continua sã lucreze în fiii
neascultãrii. Invidia ?i ura lor împotriva
celor care ascultã de porunca a patra se va
face din ce în ce mai dârzã. Dar poporul lui
Dumnezeu nu trebuie sã-?i ascundã steagul.
Ei nu trebuie sã treacã cu vederea poruncile
lui Dumnezeu pentru ca sã nu aibã greutã™i,
sã meargã cu mul™imea la rele. Cu cât e mai
mare influen™a omului spre bine, sub
conducerea Duhului lui Dumnezeu, cu atât
vrãjma?ul va fi mai hotãrât sã se dedea la
invidie ?i gelozie fa™ã de el prin
persecu™ie religioasã. Dar tot cerul e de
partea lui Hristos, nu a lui antihrist.
Aceia care iubesc pe Dumnezeu ?i sunt gata
sã fie pãrta?i cu Hristos la suferin™ele
Lui, vor fi onora™i de Dumnezeu. Antihrist,
însemnând to™i aceia care se înal™ã pe sine
împotriva voiei ?i lucrãrii lui Dumnezeu,
vor sim™i la timpul rânduit mânia Aceluia
care S-a dat pe Sine ca ei sã nu piarã, ci
sã aibã via™a ve?nicã. To™i cei care
stãruiesc în ascultare, to™i cei care nu-?i
vor vinde sufletul pe bani sau pe favoarea
oamenilor, vor fi scri?i de Dumnezeu în
cartea vie™ii. (MS 9, 1900) (Col. 2,8;
1Tim. 6,20). Ra™iunea omeneascã împotriva
ra™iunii dumnezeie?ti. Mul™i înal™ã ra™iunea
omeneascã, idolatrizeazã în™elepciunea
omeneascã, ?i pun pãrerile oamenilor mai pe
sus de în™elepciunea revelatã a lui
Dumnezeu. Acesta dã prilej pentru lucrarea
lui Satana, iar spiritul lui antihrist e mai
rãspândit decât î?i închipuie oricare dintre
noi… Maximele lumii care nu cunosc pe
Dumnezeu au fost amestecate în teoriile
bisericii. ?n ochii oamenilor, filozofii ?i
?tiin™a zadarnicã, fals numitã a?a, sunt de
mai multã valoare decât Cuvântul lui
Dumnezeu. Predominã pãrerea în mare mãsurã
cã Mijlocitorul divin nu este absolut
necesar pentru mântuirea omului. O varietate
de teorii avansate de a?a-zi?ii oameni
în™elep™i ai lumii, sunt crezute ?i se are
încredere în ele mai mult decât în adevãrul
lui Dumnezeu, a?a cum e învã™at de Hristos ?
i de apostolii Sãi. Duhul mincinos care a
ademenit pe Eva în Eden, gãse?te primire la
majoritatea locuitorilor pãmântului de
astãzi. Chiar ?i lumea cre?tinã refuzã de a
fi convertitã de Duhul lui Dumnezeu, dar
ascultã de domnul întunericului, când vine
la ei în ve?mântul uni înger de luminã.
Duhul lui antihrist predominã în lume într-o
mãsurã mai mare de cum a predominat mai
înainte. Ziua încercãri ?i a curã™irii e
chiar asupra noastrã. Se aratã semne de cel
mai senza™ional caracter, în inunda™ii,
uragane, cicloane, rupere de nori, în
nenorociri pe uscat ?i pe mare, care
proclamã apropierea sfâr?itului tuturor
lucrurilor. Judecã™ile lui Dumnezeu cad
asupra lumii pentru ca oamenii sã poatã fi
trezi™i cu privire la faptul cã Hristos va
veni grabnic. (RH, 8 nov. 1892)
1. 1 (Ioan 3,16; 2Petru 1,10. 11; vezi E. G.
White la 1Ioan 4,7. 8). Bine primit ca un
copil. Planul mântuirii nu e numai o cale de
a scãpa de pedeapsa abaterii, ci prin el
pãcãtosul este iertat de pãcatele sale, ?i
în cele din urmã va fi primit în cer - nu ca
un inculpat gra™iat, iertat ?i eliberat din
închisoare, ?i totu?i privit cu bãnuialã,
nebucurându-se de prietenie ?i încredere, ci
primit bine ca un copil, ?i luat înapoi în
cea mai deplinã încredere. Sacrificiul
Mântuitorului nostru a fãcut ample prevederi
pentru fiecare suflet care se pocãie?te ?i
crede. Noi suntem mântui™i pentru cã
Dumnezeu iube?te pe cei rãscumpãra™i cu
sângele lui Hristos ?i nu numai cã El va
ierta pe pãcãtosul care se pocãie?te, nu
numai cã îi va îngãdui sã intre în cer, ci
El, Pãrintele îndurãrilor, va a?tepta chiar
la por™ile cerului pentru a ura bun venit,
pentru a ne da o intrare îmbel?ugatã în
loca?urile celor ferici™i. O, ce iubire, ce
iubire minunatã a dovedit Tatãl în darul
Prea Iubitului Sãu Fiu pentru revãrsarea
iubirii Sale nemãrginite pentru neamul
omenesc. ?i sacrificiul Sãu este un canal
din care se revarsã iubirea Sa infinitã
pentru ca cei care cred în Isus Hristos sã
poatã primi, ca ?i fiul pierdut, deplinã ?i
liberã restatornicire în favoarea cerului.
(RH 21 sept. 1886)
2.
3. 3. Vezi E. G. White la 1Petru 1,22; Apoc.
7,2. 3. 3-6 (1Petru 1,22): Putere pentru a
ne ocroti în caz de ispitã. „Oricine are
nãdejdea acesta în El, se curã™e?te, dupã
cum El este curat. ” ?nseamnã oare acesta
cã omul poate îndepãrta mãcar o patã de
pãcat de pe sufletul sãu? Nu. Atunci ce
înseamnã a se curã™i? ?nseamnã a privi la
marele standard moral al neprihãnirii,
sfânta Lege a lui Dumnezeu, sã vadã cã este
pãcãtos în lumina acelei Legi. „Oricine face
pãcat face ?i fãrãdelege; ?i pãcatul este
fãrãdelege. ?i ?ti™i cã El S-a arãtat ca sã
ia pãcatele, ?i în El nu este pãcat. ” Prin
credin™a în Isus Hristos, este acceptat
adevãrul în inimã, ?i omul este curã™it… El
are în suflet un principiu care rãmâne, care
îl face în stare sã biruiascã ispita.
„Oricine rãmâne în El nu pãcãtuie?te”.
Dumnezeu are putere sã ocroteascã sufletul
care este în Hristos care este ispitit… O
simplã mãrturisire de evlavie e fãrã
valoare. Numai acela care este în Hristos
este un cre?tin… Dacã gândul lui Dumnezeu nu
ajunge ?i gândul oamenilor, orice efort de a
se curã™i va fi fãrã folos; cãci nu e cu
putin™ã de a ridica pe om la un nivel mai
înalt decât prin cunoa?terea de Dumnezeu.
Strãlucirea din afarã poate fi îmbrãcatã ?i
oamenii pot fi a?a cum erau fariseii pe care
Isus îi descrie ca „morminte vãruite” pline
de corup’ie ?i de oase de oameni mor™i. Dar
orice diformitate a sufletului este
descoperitã pentru Acela care judecã în
neprihãnire, ?i dacã adevãrul nu e sãdit în
inimã, el nu poate stãpâni via™a. Curã™irea
din afarã a paharului nu va face niciodatã
un vas sã fie curat pe dinãuntru. O primire
cu numele a adevãrului e bunã pânã la o
anumitã mãsurã, ?i capacitatea de a prezenta
motivele credin™ei noastre este o bunã
realizare dar dacã adevãrul nu merge mai
departe de atât, cel în cauzã nu va fi
mântuit. Inima trebuie sã fie curã™itã de
orice întinãciune moralã. (Scrisoarea 13,
1893)
4. 4 (Rom. 3,20; vezi E. G. White la Gal.
3,24-26; Ef. 2,14-16). Unica defini™ie a
pãcatului. „Pãcatul este cãlcarea legii. ”
Aceasta este unica defini™ie a pãcatului.
Fãrã Lege nu poate fi cãlcare de lege. „Prin
lege vine cuno?tin™a pãcatului. ” Stindardul
neprihãnirii este excesiv de cuprinzãtor,
interzicând orice lucru rãu. (MS 27, 1899)
4. 5. Ce este dreptatea lui Dumnezeu?
Cãlcarea Legii lui Dumnezeu într-un singur
punct, în cel mai mic amãnunt, este pãcat. ?
i neexecutarea pedepsei pentru acel pãcat ar
fi o crimã în administra™ia divinã. Dumnezeu
este un judecãtor, rãzbunãtorul justi™iei,
care este temelia tronului Sãu. El nu poate
sã Se dispenseze de Legea Sa, El nu poate sã
îndepãrteze nici cea mai micã parte din ea
pentru a face fa™ã pãcatului ?i a-l ierta.
Rectitudinea, juste™ea ?i excelen™a moralã a
Legii trebuie sã fie men™inutã ?i apãratã
înaintea universului ceresc ?i a lumilor
necãzute. Ce este dreptatea lui Dumnezeu?
Este sfin™enia lui Dumnezeu în rela™ie cu
pãcatul. Hristos a purtat pãcatele lumii în
locul omului pentru ca pãcãtosul sã poatã
avea o nouã punere la încercare, cu toate
ocaziile ?i avantajele pe care Dumnezeu le-a
procurat în folosul omului. (MS 145, 1897)
5.
6.
7.
8. 8 (Vezi E. G. White la Gen. 6,3). Evlavia
simplã nu superficialitate. Ioan dã mãrturie
cu privire la Hristos dãtãtorul Cuvântului,
zicând: „Fiul lui Dumnezeu S-a arãtat ca sã
nimiceascã lucrãrile diavolului. ” ?n
limbajul cel mai simplu, Ioan expune
înaintea noastrã adevãrata evlavie practicã.
Simplitatea aceasta nu dã pe fa™ã
superficialitate, ci profunzime. Ioan vorbe?
te bãrba™ilor ?i femeilor reali, ?i Duhul
Sfânt l-a dirijat sã scrie în a?a fel încât
sã poatã fi adu?i adu?i în contact cu un
Dumnezeu real, ?i viu. El ne aratã ce face
Dumnezeu ?i ce trebuie sã facã omul pentru a
împlini cerin™ele lui Dumnezeu. Ioan nu
prezintã adevãrul cu ezitare, ci într-un
chip hotãrât. El vorbe?te pozitiv. (1Ioan
1,1-7) ( ST, 11 ian. 1899)
1. 1 (Is. 8,20; Mat. 7,15. 16; 24,11. 23.
24; 1Tes. 5,19-21; 1Tim. 4,1; Vezi E. G. W.
la Col. 2,8; Apoc. 1,2). Feri™i-vã de
prooroci mincino?i. ?n aceste zile de
primejdie noi nu trebuie sã primim tot ce ne
aduc oamenii ca adevãr. Când zi?ii-
învã™ãtori de la Dumnezeu vin la noi spunând
cã au o solie de la Dumnezeu, e bine de a
cerceta cu grijã: Cum ?tim cã aceasta e
adevãr? Isus ne-a spus cã „prooroci mincino?
i se vor ivi ?i vor în?ela pe mul™i. ” Dar
noi nu avem nevoie sã fim în?ela™i, de aceea
Cuvântul lui Dumnezeu ne dã un test prin
care putem cunoa?te ce este adevãrul.
Profetul zice: „La Lege ?i la mãrturie! Cãci
dacã nu vor vorbi a?a, nu vor mai rãsãri
zorile pentru poporul acesta. ” Din
afirma™ia aceasta este clar cã se cuvine sã
fim cercetãtori sârguincio?i ai Bibliei,
pentru a putea ?ti ce este în acord cu Legea
?i mãrturia. A ac™iona în oricare alt mod nu
suntem în siguran™ã. „Pãzi™i-vã de proorocii
mincino?i, ei vin la voi îmbrãca™i în haine
de oi, dar pe dinãuntru sunt lupi rãpitori.
?i ve™i cunoa?te dupã roadele lor. ” (RH, 23
feb. 1892) ?n zilele acestea de inducere în
eroare, oricine e statornicit în adevãr va
avea sã lupte pentru credin™a datã sfin™ilor
o singurã datã. Tot felul de rãtãciri vor fi
date la ivealã în lucrarea tainicã a lui
Satana, care, dacã va fi cu putin™ã, ar în?
ela chiar pe cei ale?i ?i i-ar abate de la
adevãr. Vor fi visuri mincinoase cât ?i
viziuni mincinoase, care au oarecare adevãr,
dar abat de la credin™ã originarã. Domnul a
dat oamenilor o regulã pe temeiul cãreia ele
sã fie detectate. „La Lege ?i la mãrturie!
Cãci dacã nu vor vorbi a?a, nu vor mai
rãsãri zorile pentru poporul acesta. ” Dacã
depreciazã Legea lui Dumnezeu, dacã nu iau
seama la voia Lui a?a cum e descoperitã în
mãrturiile Duhului Sãu, ei sunt în?elãtori.
Ei sunt condu?i de impuls, ?i impresii
despre care ei cred cã sunt de la Duhul
Sfânt, ?i le considerã mai de încrederea
decât Cuvântul inspirat. Ei pretind cã
fiecare gând ?i sentiment sunt o impresie de
la de la Duhul; ?i când se discutã cu ei din
Scripturi, ei declarã cã au ceva mai de
încredere. Dar în timp ce ei î?i închipuie
cã sunt condu?i de Duhul lui Dumnezeu, în
realitate ei ascultã de o imagina™ie
prelucratã de Satana. (BE, sept. 1886)
(Fapte 20,30. 31). Vreau sã spun iubi™ilor
nostru fra™i care au fost atât de grãbi™i sã
accepte tot ce a venit sub formã de viziuni
?i visuri. Lua™i seama ca nu cumva sã fi™i
prin?i în cursã. Citi™i în?tiin™ãrile care
au fost date de Mântuitorul lumii ucenicilor
Sãi spre a fi date din nou de ei altora.
Cuvântul lui Dumnezeu e stâncã solidã; ?i
noi ne putem fixa picioarele în siguran™ã pe
ea. Fiecare suflet are nevoie sã fie pus la
încercare, fiecare credin™ã ?i doctrinã au
nevoie sã fie puse la încercare prin lege ?i
mãrturie. Lua™i seama ca nimeni sã nu vã în?
ele. ?n?tiin™ãrile lui Hristos în privin™a
acesta, sunt necesare la data aceasta,
deoarece se vor furi?a printre noi amãgiri ?
i în?elãciuni ?i se vor înmul™i pe mãsurã ce
ne apropiem de sfâr?it. „Se vor scula din
mijlocul vostru oameni care vor învã™a
lucruri stricãcioase, ca sã tragã pe
ucenicii de partea lor. De aceea veghea™i ?i
aduce™i-vã aminte. ” ?ine™i minte cã
încercãri de felul acesta urmeazã sã vinã
asupra noastrã, nu numai din afarã, dar
chiar din propriile noastre rânduri.
Siguran™a noastrã individualã este în
deplinã consacrare lui Dumnezeu. (MS 27,
1894)
2.
3.
4.
5.
6.
7.8 (1Petru 1,22). Lucrând cu iubire.
Iubirea curatã este simplã în lucrãrile ei ?
i despãr™itã de oricare alt principiu de
ac™iune. Când e combinatã cu motive pãmânte?
ti ?i cu interese egoiste, ea înceteazã de a
fi curatã. Dumnezeu ia în considera™ie mai
mult cu cât de multã iubire lucrãm decât
cantitatea pe care o sãvâr?im. Iubirea este
o însu?ire cereascã. Inima fireascã nu-i
poate da na?tere. Aceastã plantã cereascã
numai acolo înflore?te unde Hristos are
domnia supremã. Acolo unde este iubire, e
putere ?i adevãr în via™ã. Iubirea face bine
?i nimic altceva decât numai bine. Aceia
care au iubire dau roade spre sfin™enie, ?i
la sfâr?it via™a ve?nicã. (YI 13 ian. 1898)
1.
2.
3.
4.Vezi E. G. White la Apoc. 2,6.
5.
6.
7.
8.
9. 9 (Is. 49,24-25). Dreptul lui Hristos de
a elibera pe captivi. Ce drept a avut
Hristos pentru a lua pe captivi din mâinile
vrãjma?ului? Dreptul de a fi adus un
sacrificiu care satisface principiile
justi™iei dupã care este guvernatã împãrã™ia
cerului. El a venit pe acest pãmânt ca
Rãscumpãrãtor al neamului omenesc pierdut,
pentru a birui pe vrãjma?ul viclean ?i, prin
supunerea Lui statornicã la ceea ce este
drept, sã salveze pe to™i cei care ?l
primesc ca Mântuitor al lor. Pe crucea de pe
Golgota, El a plãtit pre™ul de rãscumpãrare
pentru neamul omenesc. ?i în felul acesta,
El a câ?tigat dreptul de a lua pe captivi
din strânsoarea în care îi ™inea marele
amãgitor, care, printr-o minciunã ticluitã
împotriva lui Dumnezeu, a pricinuit cãderea
omului ?i, în felul acesta, a pierdut
dreptul de a mai pretinde a fi numit un
supus credincios al ve?nicii împãrã™ii
slãvite a lui Dumnezeu. (ST, 30 sept. 1903)
Falsele preten™ii ale lui Satana. Satana,
rebelul ?i apostatul, lucreazã prin tot
felul de me?te?ugiri cu putin™ã pentru a
dejuca planurile lui Dumnezeu. Deoarece
oamenii au pãcãtuit, el pretinde cã ei au
ajuns sub stãpânirea sa, ?i cã uneltele
cere?ti, îngerii care exceleazã în putere,
nu ar trebui sã ia pe supu?ii sãi de sub
stãpânirea sa. Dacã oamenii ar primi putere
dumnezeiascã, el ?tie cã nu ar putea sã fie
superior fa™ã de ei, ?i sã-?i facã voia
plinã de cruzime asupra trupului ?i min™ii,
deoarece el îi acuzã înaintea lui Dumnezeu ?
i pretinde ca sã nu li se dea putere de la
Dumnezeu. (RH, 20 iunie 1893)
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15 (Ecls. 12,13. 14; vezi E. G. White la
Gen. 6,3; Rom. 3,19). Fiecare ac™iune
cântãritã în balan™ã. (Iuda 14. 15, Ecl.
12,13. 14). Dumnezeu pune fiecare faptã în
balan™ã. Ce scenã va fi aceasta! Ce impresii
vor fi fãcute cu privire la caracterul sfânt
al lui Dumnezeu ?i la grozava enormitate a
pãcatului, când judecata, întemeiatã pe
Lege, e ™inutã în prezen™a tuturor lumilor.
Atunci în fa™a min™ii pãcãtosului nepocãit,
vor fi descoperite toate pãcatele pe care el
le-a sãvâr?it ?i va vedea ?i în™elege
aceastã strânsurã a pãcatului ?i propria sa
vinã. Când biruitorii credincio?i sunt
încorona™i, Dumnezeu va avea de fa™ã pe to™i
cei care au cãlcat Legea Sa ?i au rupt
legãmântul lor cu El. ?i nu va lipsi nici
unul dintre cei neprihãni™i. Ei vãd în
Judecãtor, Isus Hristos, pe Acela pe care
fiecare pãcãtos L-a crucificat. Fiul omului
va veni în toatã slava Sa, ?i înaintea Lui
vor fi adunate toate na™iunile. Tatãl nu
judecã pe nimeni, ci a încredin™at judecata
Fiului. (MS 77, 1906)
16.
17.
18.
19.
20. 20-25. E de fãcut o lucrare cât se poate
de serioasã. ?nvã™ãtura datã de Iuda de la
versetul 20 ?i pânã la la finele capitolului
va face lucrarea noastrã o lucrare deplinã,
învã™ându-ne cum sã ducem lupta în slujba
lui Hristos. Nu trebuie sã fie datã pe fa™ã
o extravagan™ã unilateralã, nu trebuie sã
fie îngãduitã nici o lenevie ?i nici o
incapacitate. Nu trebuie sã ignorãm
individualitatea nici unui om, sau sã
justificãm în vreun fel oarecare critica,
indiferen™a sau practica egoistã. Textul
acesta scoate la ivealã faptul cã e de fãcut
o lucrare cât se poate de serioasã, ?i avem
nevoie de intui™ie divinã ca sã putem ?ti
cum sã lucrãm pentru sufletele care sunt
gata sã piarã. Sunt suflete care trebuie sã
fie smulse din foc, sunt suflete care
trebuie sã fie tratate cu cea mai ginga?ã
compasiune. E nevoie de lucrãtori care au
învã™at în ?coala lui Hristos metoda Lui de
a salva suflete. (Scrisoarea 7, 1895)
21.
22.
23.
24.Vezi E. G. White la Apoc. 2,1-5.
1. 1. 2 (2Petru 2,1; 1Ioan 4,1). Depozitarii
descoperirii dumnezeie?ti. (Apoc. 1,1. 2). ?
ntreaga Biblie este o descoperire, deoarece
orice descoperire datã oamenilor vine prin
Hristos, ?i toatã se concentreazã în El.
Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Sãu, ?i noi
suntem ai Lui prin crea™iune ?i prin
rãscumpãrare. Hristos a venit la Ioan exilat
pe insula Patmos, pentru a-i da adevãrul
pentru aceste zile din urmã, pentru a-i
arãta ceea ce urma sã se întâmple în curând.
Isus Hristos este marele depozitar al
descoperirii divine. Prin El avem cuno?tin™ã
de ceea ce urmeazã sã a?teptãm cã va avea
lor în timpul scenelor de încheierea ale
istoriei acestui pãmânt. Dumnezeu a dat
aceastã descoperire lui Hristos ?i Hristos a
fãcut-o cunoscut lui Ioan. Ioan, ucenicul
iubit, a fost cel ales pentru a primi
aceastã descoperire. El era ultimul
supravie™uitor dintre cei dintâi ucenici
ale?i. ?n timpul dispensa™iunii Noului
Testament el a fost onorat a?a cum fusese
onorat profetul Daniel în timpul
dispensa™iunii Vechiului Testament.
Instruc™iunea ce trebuia sã fie comunicatã
lui Ioan era atât de importantã încât
Hristos a venit din cer pentru a o da
servului Sãu, spunându-i sã o trimitã
bisericilor. Instruc™iunea acesta trebuia sã
fie obiectul studiului nostru atent ?i
înso™it de rugãciune, deoarece trãim într-o
vreme când oamenii care nu sunt cãlãuzi™i de
învã™ãtura Duhului Sfânt vor introduce
teorii mincinoase. Oamenii ace?tia s-au
aflat în locuri înalte, ?i au de realizat
proiecte ambi™ioase. Ei cautã sã se înal™e
pe ei în?i?i ?i sã revolu™ioneze întreaga
înfã™i?are a lucrurilor. Dumnezeu ne-a dat
învã™ãturã specialã pentru a ne ocroti de
asemenea oameni. El a îndemnat pe Ioan sã
scrie într-o carte ceea ce urma sã aibã loc
în cursul scenelor de la sfâr?it ale
istoriei pãmântului. (MS 129, 1905) 1-3.
Apocalipsa o carte deschisã. Mul™i au
cultivat ideea cã aceastã carte a
Apocalipsei este o carte sigilatã ?i ei nu
vor sã consacre timp ?i studiu pentru
tainele ei. Ei spun cã ei trebuie sã
priveascã la slava mântuirii ?i cã tainele
descoperite lui Ioan pe insula Patmos sunt
mai pu™in vrednice de luat în considerare
decât acelea. Dar Dumnezeu nu prive?te a?a
aceastã carte. . . Cartea Apocalipsei
dezvãluie în fa™a lumii ce a fost, ce este ?
i ce va veni; ea este pentru învã™ãtura
noastrã asupra cãrora a venit sfâr?itul
lumii. Ea trebuie sã fie studiatã cu respect
sfânt. Noi suntem privilegia™i de a cunoa?te
ceea ce este pentru învã™ãtura noastrã.
Domnul ?nsu?i a descoperit servului Sãu Ioan
tainele cãr™ii Apocalipsei ?i El
inten™ioneazã ca ele sã fie deschise tuturor
pentru studiu. ?n cartea aceasta sunt
zugrãvite scene care acum sunt în trecut, ?i
unele interese ve?nice care se petrec în
jurul nostru; altele dintre profe™iile ei nu
vor ajunge la împlinirea lor deplinã decât
abia la sfâr?itul timpului, când va avea loc
ultima mare bãtãlie între puterile
întunericului ?i Prin™ul cerului. (RH, 31
aug. 1897)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.Vezi E. G. White la 1Cor. 15,22. 45.
9. 9. Asocia™i ai lui Ioan pe Patmos. Ioan a
fost trimis pe insula Patmos, unde,
despãr™it de tovarã?ii sãi de credin™ã,
vrãjma?ii lui î?i închipuiau cã el va muri
din cauza greutã™ilor ?i a pãrãsirii. Dar
Ioan ?i-a fãcut prieteni ?i converti™i chiar
?i acolo. Ei gândeau cã în cele din urmã au
pus martorul credincios într-un loc de unde
nu mai putea sã tulbure pe Israel sau pe
cârmuitorii nelegiui™i ai lumii. Dar
întregul univers ceresc a vãzut rezultatul
conflictului cu bãtrânul ucenic ?i
despãr™irea lui de tovarã?ii lui de
credin™ã. Dumnezeu, Hristos ?i oastea
cereascã au fost asocia™ii lui Ioan pe
insula Patmos. De la ei el a primit
învã™ãturã pe care a împãr™it-o acelora care
împreunã cu el erau despãr™i™i de lume.
Acolo el a descris viziunile ?i
descoperirile pe care le-a primit de la
Dumnezeu, fãcând cunoscut lucrurile care
aveau sã se petreacã în timpul de încheierea
a istoriei pãmântului acestuia. Atunci când
glasul lui urma sã nu mai mãrturiseascã
despre adevãr, când el nu ar mai fi putut sã
vorbeascã despre Acela pe care ?l iubise ?i
?l slujise, soliile date pe acea coastã
stâncoasã ?i pustie urmau sã meargã mai
departe ca o lampã care arde. (MS 150, 1899)
(1Ioan 1,1-10). Adevãruri mãre™e
încredin™ate lui Ioan. Adesea oamenii cei
mai de valoare, aceia pe care Dumnezeu îi
folose?te pentru slava Numelui Sãu, sunt
neaprecia™i de în™elepciunea omeneascã, dar
nici mãcar pentru o clipã ei nu sunt uita™i
de Dumnezeu. Când Ioan a fost pe insula
Patmos, s-au gãsit mul™i care sã creadã
despre el cã i-a trecut timpul slujirii, cã
de acum e o trestie bãtrânã ?i frântã, gata
sã se prãbu?eascã oricând. Dar Domnul a
gãsit de bine sã-l foloseascã acolo în
locuin™a lui de pe insula aceea singuraticã
unde servul Sãu era ™inut întemni™at. Lumea,
preo™ii ?i cârmuitorii bigo™i s-au bucurat
cã în sfâr?it au scãpat de mãrturia lui
pururea proaspãtã. (1Ioan 1,1-3). Tot acest
capitol este plin de curaj încãrcat de
bravurã, de nãdejde, de credin™ã ?i de
încredere. Tocmai din cauza acestei mãrturii
atât de uimitoare pentru cei care doreau sã
uite pe Hristos, care urau pe
Rãscumpãrãtorul rãstignit pe care ei ?l
lepãdaserã doreau ei sã punã glasul acela în
situa™ia de a nu mai fi auzit, pentru ca
mãrturia lui sã nu mai fie o mãrturie
împotriva faptelor lor nelegiuite sãvâr?ite
prin crucificarea Domnului slavei. Dar ei nu
puteau sã-l a?eze nicãieri unde Domnul ?i
Mântuitorul sãu Isus Hristos nu-l putea
gãsi. Servii lui Hristos care sunt sinceri
?i credincio?i s-ar putea sã fie
nerecunoscu™i ?i neonora™i de cãtre
oameni… , dar Domnul îi va onora. Ei nu vor
fi uita™i de Dumnezeu. Ei îi va cinsti prin
prezen™a Sa pentru cã ei au fost gãsi™i
sinceri ?i credincio?i. Aceia care au
încãrun™it lucrând pentru cauza ?i lucrarea
lui Dumnezeu au o experien™ã de mare valoare
pentru bisericã. Dumnezeu onoreazã pe servii
Sãi care au încãrun™it în slujba Sa.
Adevãrurile cele mai pline de mãre™ie cu
privire la ultimele capitole ale istoriei
acestui pãmânt au fost date bãtrânului
ucenic pe care Isus îl iubea. (MS 109, 1897)
9. 10 (Ps. 71,9; 92, 14; Is. 46,4). Ultimii
ani ai lui Ioan. Dupã ce Ioan îmbãtrânise în
slujba Domnului a fost exilat pe insula
Patmos. ?i pe acea insulã singuraticã el a
primit mai multe comunicãri din cer de cum
primise în tot restul vie™ii sale. (RH, 26
iulie, 1906) Bãtrânul reprezentant fusese
exilat pentru cã mãrturia lui sã nu mai
poatã fi auzitã; deoarece ea era o putere
vie de partea adevãrului. Dar de?i despãr™it
de fra™ii lui, el a fost vizitat de Domnul
Hristos, pe care nu-L mai vãzuse de la
înãl™area Lui la cer. (RH, 16 mai, 1899) 9-
15. Planul lui Dumnezeu pentru veacurile
viitoare. Mâna persecu™iei cade apãsãtoare
asupra apostolului. El este exilat pe insula
Patmos, „pentru Cuvântul lui Dumnezeu ?i
pentru mãrturia lui Isus Hristos”. El scrie:
„?n ziua Domnului eram în Duhul. ” El a fost
cuprins de o bucurie de nedescris, deoarece
i se pãrea cã cerul estre deschis înaintea
lui. ?n sunete clare, distincte, un glas îi
vorbe?te zicând. „Eu sunt Alfa ?i Omega, Cel
dintâi ?i Cel de pe urmã”. ?ntorcându-se, el
vede pe Domnul sãu cu care umblase ?i
vorbise în Iudea, pe al cãrui piept se
rezemase. Dar vai, cât de schimbatã este
înfã™i?area Lui! Ioan ?l vãzuse îmbrãcat
într-o mantie veche de purpurã ?i încoronat
cu spini. Acum este îmbrãcat cu un ve?mânt
de strãlucire cereascã ?i încins cu un brâu
de aur. Scriind despre înfã™i?area Lui, Ioan
zice. „Capul ?i pãrul Lui erau albe ca lâna,
ca zãpada; ochii Lui erau ca para focului;
picioarele Lui erau ca arama aprinsã ?i arsã
într-un cuptor ?i glasul Lui era ca vuietul
unor ape mari…” Planul lui Dumnezeu pentru
veacurile viitoare a fost descoperit lui
Ioan. Gloriile cerului au fost înfã™i?ate
vederii lui rãpit fiind în viziune. El a
vãzut tronul lui Dumnezeu ?i a auzit
imnurile de bucurie rãsunând în cur™ile
cere?ti. Când citim descrierea lui cu
privire la ceea ce a vãzut în viziune, ne
apucã dorul de a sta împreunã cu cei
rãscumpãra™i în prezen™a lui Dumnezeu.
Trecuse o jumãtate de veac de când Isus Se
înãl™ase pentru a înfã™i?a biserica Sa
înaintea lui Dumnezeu ?i pentru a pregãti
loca?uri pentru cei credincio?i ai Sãi. El
încã mai iubea poporul Sãu; deoarece a venit
la vârstnicul Sãu slujitor pentru a-i
descoperi planurile lui Dumnezeu pentru
viitor. Pe col™uroasa ?i pustia insulã Ioan
a fost lãsat singur cu Dumnezeu ?i cu
credin™a sa. Aici, printre stânci ?i râpe,
el a comunicat cu Fãcãtorul sãu. El ?i-a
revizuit via™a trecutã ?i la gândul
binecuvântãrilor pe care le primise din mâna
lui Dumnezeu, pacea i-a umplut inima. El
trãise o via™ã de cre?tin ?i putea sã spunã
în credin™ã: „E bine de sufletul meu”. Nu
tot a?a stãteau lucrurile cu împãratul care-
l exilase. Acela putea sã priveascã înapoi
numai la câmpuri de bãtaie ?i de carnagiu,
la case pustiite ?i la vãduve ?i orfani
plângând - rodul dorin™ei lui ambi™ioase
dupã întâietate. (MS 99, 1902)
10. 10. Hristos se aratã în Sabat. Sabatul,
pe care Dumnezeu l-a instituit în Eden, era
tot atât de scump pentru Ioan pe insula
singuraticã a?a cum fusese când era cu
prietenii sãi în cetã™i ?i ora?e.
Fãgãduin™ele scumpe pe care Hristos le
dãduse cu privire la ziua acesta el le
repeta ?i le pretindea ca fiind ale sale.
Aceasta era pentru el semnul cã Dumnezeu îi
apar™ine… ?n ziua de Sabat Mântuitorul
înviat ?i-a fãcut cunoscutã prezen™a lui
Ioan. (Apoc. 1,10-13. 17. 18). Persecutarea
lui Ioan a devenit un mijloc al harului.
Patmos a fost fãcut sã strãluceascã de slava
Mântuitorului înviat. Ioan vãzuse pe Hristos
în chip de om, cu semnele cuielor care vor
fi pururea slava Lui, în mâinile ?i la
picioarele Sale. Acum i s-a îngãduit sã
priveascã din nou pe Domnul sãu înviat,
îmbrãcat în atâta slavã cât putea sã
priveascã o fiin™ã omeneascã ?i sã trãiascã.
Ce Sabat era acesta pentru exilatul
singuratic, totdeauna scump înaintea
Hristos, dar acum înãl™at mai mult ca
oricând. Niciodatã nu a învã™at el atât de
mult despre Isus. Niciodatã nu auzise el un
adevãr atât de mãre™. (YI, 5 aprilie, 1900)
11.
12.
13.
14.
15.
16.20. Vezi E. G. White la Apocalipsa 2,1.
1-5.
17.
18. 18-20 (Ioan 1,1-3). Cel existent prin
Sine ?i neschimbãtor. (Apoc. 1,18-20).
Acestea sunt declara™ii minunat de solemne ?
i de pline de semnifica™ie. Tocmai Izvorul a
tot harul, ?i a toatã iertarea, Izvorul
pãcii ?i al îndurãrii, Cel existent prin
Sine ?nsu?i, Cel neschimbãtor a fost Cel
care a vizitat pe servul Sãu exilat pe
insula care se nume?te Patmos. (MS 81,
1900).
1. 1 (Apocalipsa 1,16-20; Ps. 121,3. 4; vezi
E. G. White la Ef. 5,25). Stãruitoare
purtare de grijã pentru biserica Sa. ?n
solia cãtre biserica din Efes, Hristos este
reprezentat ca ™inând cele ?apte stele în
mâna Sa, ?i umblând prin mijlocul celor ?
apte sfe?nice de aur. El este reprezentat ca
„umblând” printre ele, ilustrând astfel
stãruitoarea Lui purtare de grijã pentru
biserica Sa. Acela care pãze?te pe Israel
nici un dormiteazã nici nu doarme. ?i nici
nu ajunge nepãstãtor. Aceste figuri trebuie
sã fie studiate cu grijã de cãtre subpãstori
?i sã fie aplicate la propria lor
experien™ã, pentru ca ei sã nu piardã din
vedere marele lor privilegiu de a-?i procura
luminã de la Izvorul a toatã lumina, ?i la
rândul lor sã o dea celor pentru care ei
lucreazã. (Scrisoarea 4, 1908). 1-5 (1Petru
1,5; Iuda 24). ?ngrijitorul cur™ilor
templului. (Apoc. 2,1-5). Cuvintele vin de
pe buzele Unuia care nu poate sã mintã.
Tablolul dã pe fa™ã o vigilen™ã ve?nicã.
Hristos este în mijlocul celor ?apte sfe?
nice de aur, umblând de la bisericã la
bisericã, de la adunare la adunare, de la
inimã la inimã. Acela care pãze?te pe Israel
nici nu dormiteazã, nici nu doarme. Dacã
sfe?nicile ar fi lãsate în grija oamenilor,
cât de adesea lumina ar tremura ?i s-ar
stinge! Dar Dumnezeu nu a dat biserica Sa pe
mâna oamenilor. Hristos, Cel care ?i-a dat
via™a pentru lume, pentru ca to™i aceia care
cred în El sã nu piarã, ci sã aibã via™ã ve?
nicã este pãzitorul casei. El este
îngrijitorul credincios ?i sincer al
cur™ilor templului Domnului. Hristos umblã
printre bisericile Sale pe tot întinsul ?i
latul pãmântului. El prive?te cu interes viu
spre a vedea dacã poporul Sãu este într-o a?
a stare spiritualã ca ei sã poate face sã
înainteze împãrã™ia Sa. El este de fa™ã la
fiecare adunare a bisericii. El ?tie care
sunt cei a cãror inimã el o poate umple cu
ulei sfânt, pentru ca ei sã o poatã da ?i
altora. Aceia care în mod credincios duc mai
departe lucrarea lui Hristos, reprezentând
în cuvânt ?i faptã caracterul lui Dumnezeu,
îndeplinesc scopul lui Dumnezeu pentru ei, ?
i Hristos are plãcere de ei. (RH, 26 mai,
1903) (Ef. 1,1. 15. 16). Rezultatele rele
ale neglijen™ei. (Apoc. 2,1-5). ?n pasajul
acesta sunt schi™ate condi™iile pentru a fi
primit înaintea lui Dumnezeu. Prima
experien™ã a bisericii din Efes a condus la
fapte bune. Dumnezeu a fost încântat de
faptul cã biserica Sa oglindea lumina
cerului, prin aceea cã dãdea pe fa™ã
spiritul lui Hristos prin gingã?ie ?i
împreunã sim™ire. Iubirea care a sãlã?luit
în inima lui Hristos; iubirea care L-a fãcut
sã Se dea pe Sine ca jertfã pentru neamul
omenesc ?i sã sufere cu rãbdare ocãrile
oamenilor, chiar pânã acolo ca sã-L numeascã
demon; iubirea care L-a îndemnat sã facã
mari lucrãri de vindecare în cursul lucrãrii
Sale - era iubirea care trebuie sã se
descopere în via™a ucenicilor Sãi. Dar ei
au neglijat de a cultiva împreuna sim™ire ?i
gingã?ia Domnului Hristos. Eul, a?a cum se
manifestã în trãsãturile de caracter
ereditare, au ruinat principiile marilor ?i
bunelor fapte care caracteriza pe membrii
bisericii din Efes ca ni?te cre?tini. Dar
Isus trebuia cu tot dinadinsul sã le arate
cã ei pierduserã acea ce era totul pentru
ei. Iubirea care constrânsese pe Mântuitorul
sã moarã pentru noi, nu era descoperitã
întru totul în via™a lor, ?i de aceea ei nu
erau în stare sã aducã cinste Numelui
Rãscumpãrãtorului. ?i atunci când au pierdut
iubirea lor dintâi, ei au sporit în cunoa?
terea unor teorii ?tiin™ifice nãscocite de
tatãl minciunilor. (MS 11, 1906)
2. 2. Vezi E. G. White la Gal. 5,6. 2-6.
Pierderea talantului iubirii. Aceastã solie
este un model de felul cum servii lui
Dumnezeu trebuie sã dea mustrarea astãzi.
Dupã lauda pentru munca sârguinciosã vine
mustrarea pentru pierderea talantului
iubirii, care este o comoarã foarte sfântã
încredin™atã lor. Iubirea lui Dumnezeu a
fost cea ce a salvat de la moarte ve?nicã
neamul omenesc decãzut. (MS 136, 1902)
3.
4. 4 (2Petru 3,18; 2Ioan 6). Iubirea pentru
Hristos nu trebuie sã lâncezeascã. „Dar ce
am împotriva ta, este cã ™i-ai pierdut
dragostea dintâi. ” La tine are loc o
scãdere, un declin al zelului sfânt -
obiectivul lui nu e pierdut, dar ?i-a
pierdut cãldura. Sentimentele prime ale
noului convertit pentru Hristos sunt adânci,
pline ?i arzãtoare. Nu e necesar ca aceastã
iubire sã scadã pe mãsurã ce cuno?tin™ele
cresc, atunci când strãluce?te asupra lui
luminã mai multã ?i sporitã. Iubirea acesta
ar trebui sã devinã tot mai fierbinte pe
mãsurã ce ajunge sã cunoascã mai bine pe
Domnul sãu… Dumnezeu nu va primi nimic mai
pu™in decât întreaga inima. Ferice de aceia
care de la începutul vie™ii lor religioase
au fost credincio?i fa™ã de iubirea lor
dintâi, crescând în harul ?i în cunoa?terea
Domnului nostru Isus Hristos. Rezultatul
sigur al legãturii ?i comuniunii lor cu
iubitul lor Domn va fi acela de a-?i spori
evlavia, curã™enia ?i ardoarea. Ei primesc o
educa™ie cereascã ?i aceasta este ilustratã
printr-o via™ã de adorare, de sârguin™ã ?i
de zel… Este lucrul nostru acela de a ne
cunoa?te gre?elile ?i pãcatele speciale,
care pricinuiesc întuneric ?i slãbiciune
spiritualã, ?i care au stins iubirea noastrã
dintâi. (RH, 7 iunie, 1887) 4. 5 (Vezi E.
G. White la Apocalipsa 3,14-18; 1Imparati
11,4). Decãzut spiritual, dar nu-?i dã seama
de starea aceasta. Fa™ã de multele virtu™i
enumerate, cât de izbitoare este acuza™ia
adusã bisericii din Efes: „Dar ce am
împotriva ta, este cã ™i-ai pãrãsit
dragostea dintâi. ” Biserica aceasta fusese
foarte mult favorizatã. Ea fusese sãditã de
apostolul Pavel. ?n aceea?i cetate era
templul Dianei, care, din punct de vedere al
grandorii, era una dintre minunile lumii.
Biserica din Efes a avut sã dea piept cu o
puternicã opozi™ie ?i unii dintre primii
cre?tini au suferit persecu™ie ?i totu?i
unii chiar dintre ace?tia s-au abãtut de la
adevãrurile care îi unise cu urma?ii lui
Hristos, ?i au adoptat în schimb, erorile
în?elãtoare nãscocite de Satana. Schimbarea
aceasta este înfã™i?atã ca o cãdere
spiritualã. „Adu-™i dar aminte de unde ai
cãzut; pocãie?te-te ?i întoarce-te la
faptele dintâi”, a?a cum sunt în?irate în
versetele precedente. Credincio?ii nu
sim™eau cãderea lor spiritualã. Ei nu ?tiau
cã avusese loc o schimbare în inima lor ?i
cã ei trebuie sã se pocãiascã de
necontinuarea în faptele lor dintâi. Dar
Dumnezeu în îndurarea Lui cerea sã aibã loc
pocãin™ã, sã aibã loc o întoarcere la
iubirea lor dintâi ?i la faptele care
totdeauna sunt rezultatul adevãratei iubiri
cre?tine. (MS 11, 1906) Pierderea iubirii,
o cãdere moralã. Pierderea iubirii dintâi
este sarãtatã ca fiind o cãdere moralã.
Pierderea acestei iubiri este înfã™i?atã ca
ceva care va afecta întreaga via™ã
religioasã. Cu privire la aceia care au
pierdut iubirea aceasta Dumnezeu spune cã
dacã nu se pocãiesc, El va veni la ei, ?i va
muta sfe?nicul lor din locul lui. (MS 1,
1906)
5.
6. 6 (Iuda 4). Pãcatul nicolai™ilor. Ne
apar™ine nouã pãcatul nicolai™ilor de a
schimba harul lui Dumnezeu în nelegiuire?
(RH, 7 iunie 1887) (Rom. 3,31). Doctrina
Nicolai™ilor. Se propovãduie?te acum în mare
mãsurã învã™ãtura cã Evanghelia lui Hristos
a fãcut fãrã efect Legea lui Dumnezeu; cã
prin „a crede” suntem elibera™i de
necesitatea de a fi împlinitori ai
Cuvântului. Dar aceasta este învã™ãtura
Nicolai™ilor pe care Hristos i-a condamnat
atât de necru™ãtor. (ST, 2 ian. 1912)
7. 7 ( Apocalipsa 22,2). Frunzele pomului
vie™ii. (Apoc. 2,7). Trebuie sã a?teptãm
oare pânã suntem transforma™i pentru ca de
abia atunci sã mâncãm din frunzele pomului
vie™ii? Acela care prime?te în inima sa
cuvintele lui Hristos, ?tie ce înseamnã sã
mãnânce din frunzele pomului vie™ii. (Ioan
6,33-63). Când credinciosul în comuniunea
Duhului Sfânt, poate sã apuce adevãrul însu?
i ?i sã ?i-l însu?eascã, el mãnâncã din
pâinea care se coboarã din cer. El pãtrunde
în via™a lui Hristos ?i apreciazã marea
jertfã fãcutã în favoarea neamului omenesc
pãcãtos. Cuno?tin™a care vine de la
Dumnezeu este pâinea vie™ii. Frunzele
pomului vie™ii sunt pentru vindecarea
neamurilor. Curentul vie™ii spirituale face
sã vibreze sufletul atunci când cuvintele
lui Hristos sunt crezute ?i trãite. ?n felul
acesta suntem fãcu™i una cu Hristos.
Experien™a care era slabã ?i plãpândã devine
puternicã. Aceasta este via™a ve?nicã pentru
noi dacã ™inem pânã la sfâr?it tare
începutul credin™ei noastre. Tot adevãrul
trebuie sã fie primit ca fiind via™a lui
Isus. Adevãrul ne curã™ã de orice murdãrie ?
i pregãte?te sufletul pentru prezen™a lui
Hristos. Hristos ia chip înãuntru, El
nãdejdea slavei. (MS 103, 1902) 11. 17-29
(Apocalipsa 3,6. 13. 22). Urechile astupate
fa™ã de lucruri rele ?i fãrã rost. „Cine are
urechi sã asculte ce zice bisericilor Duhul.
” Dacã ascul™i, „ce zice bisericilor Duhul”,
?i meditezi la învã™ãtura datã lor, urechile
vor fi astupate fa™ã de lucrurile rele ?i
fãrã rost care te înconjoarã. Tu nici nu vei
asculta ?i nici nu vei repeta lucrurile
acestea ?i nici nu vei pofti dupã ele.
Atunci când Hristos satisface foamea
sufletului trivialitã™ile acestea sunt
pentru tine neplãcute ?i dezgustãtoare. Tu
nu ai dorin™a de a te desfãta cu ele, ci
alegi mai de grabã pâinea cerului. (MS 92,
1901)
8.
9.Sinagoga lui Satana. Hristos vorbe?te
despre biserica pe care o prezideazã Satana
ca fiind sinagoga lui Satana. Membrii ei
sunt fiii neascultãrii. Ei sunt aceia care
aleg sã pãcãtuiascã ?i care se ostenesc sã
facã fãrã valoare Legea sfântã a lui
Dumnezeu. E lucrarea lui Satana aceea de
amesteca rãul cu binele, ?i de a înlãtura
deosebirea dintre bine ?i rãu. Hristos vrea
sã aibã o bisericã a cãrei ostenealã este
îndreptatã cãtre separarea rãului de bine,
ai cãrei membrii nu vor tolera de bunãvoie
facerea de rele, ci vor îndepãrta aceasta
din inimã ?i via™ã. (RH, 4 dec. 1900)
10.Coroane împãr™ite de Hristos. ?n ziua
pedepsei ?i rãsplãtirii finale, atât
sfin™ii, cât ?i pãcãto?ii vor recunoa?te în
El pe Acela care a fost crucificat, pe
Judecãtorul tuturor fiin™elor. Fiecare
coroanã care este datã sfin™ilor Celui Prea
?nalt va fi împãr™itã de mâinile lui Hristos
- de mâinile acela pe care preo™ii ?i
cârmuitorii cruzi le-au osândit sã fie
bãtute în piroane pe cruce. Numai El poate
sã dea mângâierea vie™ii ve?nice. (RH, 22
nov. 1898).
1. 1 (2Cor. 4,7; Gal. 2,20; Fil. 1,21; 3,8).
Ispravnici credincio?i propriei persoane.
(Apoc. 3,1). Dumnezeu invitã biserica Sa sã
facã o schimbare. Ea avea numele cã trãie?te
dar faptele membrilor ei erau lipsite de
iubirea lui Isus. Vai, cât de mul™i au cãzut
pentru cã s-au încrezut în mãrturisirea lor
de credin™ã în ce prive?te mântuirea! Cât de
mul™i sunt pierdu™i din cauza strãdaniei lor
de a-?i pãstra un renume! Dacã cineva are
reputa™ia cã e un evanghelist cu succes un
predicator plin de daruri, un om al
rugãciunii, un om al credin™ei, un om de o
deosebitã consacrare, existã primejdia
hotãrâtã ca el sã sufere spargere de vas în
ce prive?te credin™a atunci când este atins
de micile încercãri pe care Dumnezeu le
îngãduie sã vinã. Adesea strãdania lui cea
mai mare va fi de a-?i pãstra reputa™ia.
Acela care trãie?te cu frica în sân cã al™ii
nu-i apreciazã valoarea, pierde din vedere
pe Acela care singur ne face vrednici de a
proslãvi pe Dumnezeu. Sã fim ispravnici
credincio?i asupra proprie noastre persoane.
Sã ne îndepãrtãm privirea de la noi în?ine ?
i sã privim la Hristos. Atunci nu va fi nici
un necaz. Orice lucrare sãvâr?itã, oricât de
excelentã ar pãrea, nu are nici o valoare
dacã nu e fãcutã în iubirea lui Isus. Cineva
poate sã treacã, prin tot ?irul lucrãrilor
religioase, ?i totu?i dacã Hristos nu este
™esut în tot ceea ce el zice ?i face, el va
lucra pentru propria sa glorie. (Scrisoarea
48, 1903) 1-3. Adu-™i aminte cum ai primit.
Se dã un avertisment pentru un timp când
rãtãcirile se vor furi?a ca un ho™ pentru a
rãpi credin™a poporului lui Dumnezeu, când
ei trebuie sã vegheze sârguincios ?i sã fie
mereu în gardã fa™ã de amãgirile vrãjma?
ului. ?n Sardes mul™i fuseserã converti™i
prin predicarea apostolilor. Adevãrul fusese
primit ca o luminã aprinsã ?i strãlucitoare.
Dar unii uitaserã chipul minunat în care
primiserã adevãrul, ?i Isus a socotit
necesar sã-i mustre pentru acest lucru.
Unul dupã altul cãzuserã vechii stegari ?i
unii obosiserã de a auzi mereu repetate
acelea?i adevãruri. Ei doreau o nouã fazã,
un nou aspect al doctrinei care sã fie mai
plãcut pentru mai multe min™i. Ei socoteau
cã le trebuie o schimbare minunatã ?i în
orbirea lor spiritualã ei nu-?i dãdeau seama
cã sofistãriile lor vor dezrãdãcina toate
experien™ele trecutului. Dar Domnul Isus
putea sã vadã de la început sfâr?itul. Prin
Ioan, El a trimis avertizarea: „Adu-™i
aminte dar cum ai primit ?i auzit! ?ine ?i
pocãie?te-te! Dacã nu veghezi, voi veni ca
un ho™. ” (MS 34, 1905) (2Tim. 2,23-26).
Hazardurile ciorovãielilor (Apoc. 3,1-3).
Printre cei cãrora li s-a trimis solia
acesta, erau unii care auziserã predica lui
Ioan Botezãtorul, ?i fuseserã convin?i de
ea, dar pierduserã credin™a în care se
bucuraserã cândva. Mai erau ?i al™ii care
primiserã adevãrul învã™ãturii lui Hristos,
?i care pe vremuri fuseserã credincio?i
înflãcãra™i, dar care î?i pierduserã iubirea
dintâi, ?i erau fãrã putere spiritualã. Ei
nu ™inuserã cu tãria începutul credin™ei lor
pânã la sfâr?it. Le mergea numele cã
trãiesc, dar cât prive?te exercitarea unei
influen™e mântuitoare, ei erau mor™i. Ei
aveau o înfã™i?are a temerii de Dumnezeu dar
fãrã de putere. Ei s-au ciorovãit asupra
unor lucruri lipsite de vreo însemnãtate
deosebitã, care nu fuseserã date de Domnul
ca principii pentru punerea la probã, pânã
când aceste lucruri au ajuns ca ni?te mun™i,
care i-au despãr™it de Hristos ?i pe unul de
altul… „?tiu faptele tale, cã î™i merge
numele cã trãie?ti, dar e?ti mort. ” Cu
Dumnezeu ™inut numai ca o manifestare
exterioarã, de paradã, de formã, lucrul
acesta nu are nici o valoare. Formele
exterioare ale religiei, fãrã de iubirea lui
Dumnezeu în suflet, sunt cu totul lipsite de
valoare. „Vegheazã ?i întãre?te ce rãmâne,
care e pe moarte. ” Aceasta e lucrarea
noastrã. Mul™i sunt pe moarte în cele
spirituale ?i Domnul ne invitã sã-i întãrim.
Poporul lui Dumnezeu trebuie sã fie strâns
unit prin legãturile comuniunii cre?tine, ?i
trebuie sã fie întãri™i în credin™ã vorbind
adesea unul cu altul despre adevãrurile
pre™ioase ce le-au fost încredin™ate.
Niciodatã nu trebuie sã foloseascã timpul
acuzându-se ?i osândindu-se unul pe altul.
(RH, 10 aug. 1905) 1-4 (Evrei 4,13).
Cântãrirea caracterului. (Apoc. 3,1-3).
Discriminarea datã pe fa™ã de Hristos la
cântãrirea caracterului acelora care au luat
asupra lor Numele Sãu, fiind deci cre?tini,
ne face sã ne dãm mai pe deplin seama cã
fiecare persoanã este sub supravegherea Lui.
El cunoa?te gândurile ?i inten™iile inimii,
ca ?i fiecare cuvânt ?i faptã. El cunoa?te
toate cele privitoare la experien™a noastrã
religioasã; El cunoa?te pe cine iubim ?i
servim. (MS 81, 1900) 1-5 (Mat. 22,14).
Câ™iva credincio?i în Sardes. Biserica din
Sardes este înfã™i?atã ca având câ™iva
credincio?i printre mul™i care deveniserã ca
sã zicem a?a, nepãsãtori ?i nesim™itori fa™ã
de obliga™iile lor fa™ã de Dumnezeu. „Totu?i
ai în Sardes câteva nume, care nu ?i-au
mânjit hainele. Ei vor umbla împreunã cu
Mine, îmbrãca™i în alb, fiindcã sunt
vrednici. ” Cine este atât de favorizat
încât sã fie numãrat printre cei câ™iva din
Sardes? E?ti tu? Sunt eu? Cine este în
numãrul acesta? Nu e lucrul cel mai bun ca
noi sã cercetãm lucrul acesta, pentru ca sã
?tim la cine se referã Domnul când zice cã
pu™ini sau câ™iva nu ?i-au mânjit hainele
albe ale caracterului lor! (MS 81, 1900)
(Vers. 14-18). Citi™i capitolul 3 din
Apocalipsa. ?n solia cãtre biserica din
Sardes sunt prezentate douã grupe - cei care
au numele cã trãiesc, dar sunt mor™i; ?i cei
care se luptã sã biruiascã. Studia™i solia
aceasta, aflatã în capitolul 3 din
Apocalipsa (Apoc. 3,1. 2). Cine sunt aceia
despre care se spune cã sunt pe moarte? ?i
ce i-afãcut a?a? Explica™ia este: „N-au
gãsit faptele tale desãvâr?ite înaintea
Dumnezeului Meu” (vers. 3-5). Bisericii din
zilele noastre i se dã solia aceasta. Invit
pe membrii bisericii noastre sã citeascã
întreg capitolul 3 din Apocalipsa, ?i sã-l
aplice la via™a lor. Solia cãtre biserica
Laodicea se aplicã în mod deosebit la
poporul lui Dumnezeu de astãzi. Este o solie
cãtre cei ce-?i zic cre?tini ?i care au
devenit atât de mult asemenea cu lumea,
încât nu se poate vedea nici o deosebire.
(vers. 14-18) (R. H. , 20 aug. 1903)
2.
3. 3 (Evrei 3,6; 4,14; 10,23). ?ine™i
legãmântul. „Adu-™i aminte dar, cum ai
primit ?i auzit! ?ine ?i pocãie?te-te. ”
Aceia care au fost nãscu™i din nou î?i aduc
aminte cu ce bucurie ?i plãcere au primit
lumina cereascã ?i cât de sârguincios erau
de a spune oricui despre fericirea lor… „?
ine”. Aceasta nu înseamnã ™ine la pãcatele
tale, ci ™ine la mângâierea, credin™a,
nãdejdea pe care Dumnezeu ™i le-a dat în
Cuvântul Sãu. Nu fii niciodatã descurajat.
Un om descurajat nu poate face nimic. Satana
cautã sã te descurajeze, spunându-™i cã nu
face sã sluje?ti lui Dumnezeu cã nu se
plãte?te ?i cã e tot atât de bine sã ai
parte la plãcere ?i la bucurie în lumea
aceasta. Dar „ce ar folosi unui om sã câ?
tige toatã lumea, dacã ?i-ar pierde
sufletul?” Tu po™i avea plãceri lume?ti cu
pre™ul lumii viitoare; dar î™i po™i îngãdui
sã plãte?ti un astfel de pre™? Noi trebuie
sã „™inem” ?i sã trãim dupã toatã lumina pe
care o primim din cer. Pentru ce? Pentru cã
Dumnezeu dore?te sã în™elegem adevãrul ve?
nic ?i sã lucrãm ca ajutoare ale Lui la
transmiterea acestei lumini la aceia care nu
cunosc iubirea Lui pentru ei. Când te-ai
predat lui Hristos ai fãcut un legãmânt în
prezen™a Tatãlui, a Fiului ?i a Duhului
Sfânt - cei trei mari demnitari personali ai
cerului. „?ine” acest legãmânt. „?i pocãie?
te-te. ” Via™a pe care o trãim trebuie sã
fie o via™ã de continuã pocãin™ã ?i
umilin™ã. Avem nevoie sã ne pocãim continuu
pentru ca sã putem fi continuu victorio?i.
Atunci când avem adevãrata umilin™ã, avem
biruin™ã. Vrãjma?ul nu poate lua din mâna
lui Hristos pe acela care se încrede numai
în fãgãduin™ele Sale. Dacã sufletul se
încrede ?i lucreazã în mod ascultãtor,
mintea este susceptibilã la impresiile
divine, ?i lumina lui Dumnezeu strãluce?te
înãuntru luminând priceperea. Ce privilegii
avem în Hristos Isus! Un adevãrat în™eles
al pocãin™ei înaintea lui Dumnezeu nu ne
™ine în robie, fãcându-ne sã ne sim™im ca o
persoanã dintr-o procesiune funerarã.
Trebuie sã fim voio?i, nu tri?ti. Dar mereu
trebuie sã ne parã rãu cã dupã ce Hristos ?
i-a dat via™a Sa scumpã pentru noi, noi am
dat atât de mul™i ani din via™a noastrã
puterilor întunericului. Noi trebuie sã
sim™im întristare în inimile noastre atunci
când ne aducem aminte cã dupã ce Hristos a
dat tot ce era al Sãu pentru rãscumpãrarea
noastrã, noi am folosit în slujba vrãjma?
ului parte din timpul ?i capacitã™ile pe
care Domnul ni le-a încredin™at ca talan™i
spre a-i folosi pentru slava Numelui Sãu.
Noi trebuie sã ne pocãim pentru cã nu ne-am
strãduit pe toate cãile cu putin™ã pentru a
ajunge sã cunoa?tem adevãrul pre™ios, care
ne face în stare sã exercitãm credin™a aceea
care lucreazã din iubire ?i curã™ã sufletul.
Când vedem suflete fãrã Hristos, noi ar
trebui sã ne a?ezãm în locul lor, ?i pentru
ele sã sim™im pocãin™ã înaintea lui Dumnezeu
?i sã nu ne avem odihnã pânã nu-i aducem la
pocãin™ã. Dacã facem tot ce putem pentru ei
?i ei nu se pocãiesc, pãcatul zace la u?a
lor, dar tot mai trebuie sã sim™im
întristare a inimii pentru starea lor,
arãtându-le cum sã se pocãiascã ?i încercând
a-i duce pas cu pas la Isus Hristos. (MS 92,
1901)
4. 4. vezi E. G. White la Apocalipsa 19,7-9;
Evrei 2,14-18. 4. 5 (Luca 12,8). Sinceri,
loiali ?i credincio?i. (Apoc. 3,4. 5).
Aceasta este rãsplata care urmeazã sã fie
datã acelora care au ob™inut un caracter
curat ?i nepãtat care în fa™a lumii, s-au
™inut tare de credin™ã. Isus Hristos va
mãrturisi numele lor înaintea Tatãlui ?i
înaintea îngerilor Sãi. Ei au fost sinceri,
loiali ?i credincio?i. Orice s-ar putea
spune, bine sau rãu, ei au practicat ?i au
rãspândit adevãrul. (MS 26, 1095) (2Cor.
4,17. 18). O povarã ve?nicã de slavã. „Totu?
i ai în Sardes câteva nume care nu ?i-au
mânjit hainele. Ei vor umbla împreunã cu
Mine, îmbrãca™i în alb, fiindcã sunt
vrednici. ” Din cauza credin™ei lor li se
acordã aceastã onoare. ?n via™a aceasta ei
nu s-au fãlit, nici nu ?i-au înãl™at
sufletele în de?ertãciune. Cu un dor aprins
cu o credin™ã curatã ?i sfântã, ei au apucat
fãgãduin™a bogã™iilor ve?nice. Unica lor
dorin™ã a fost de a fi la fel ca Hristos. Ei
au ™inut pururea sus stindardul
neprihãnirii. Lor li se dã o povarã ve?nicã
de slavã, pentru cã pe pãmânt ei au umblat
cu Dumnezeu, pãstrându-se neîntina™i de
lume, descoperind fa™ã de semenii lor
neprihãnirea lui Hristos. Cu privire la ei
Mântuitorul declarã: „Ei vor umbla împreunã
cu Mine, îmbrãca™i în alb, în lumea pe care
am pregãtit-o pentru ei. ” (Apoc. 3,5) (RH,
10 aug. 1905) 5. 10 (1Cor. 12,13).
Fãgãduin™a biruin™ei. (Apoc. 3,4). Cuvintele
acestea sunt date pentru oameni pe când ei
sunt în legãturã cu lumea, supu?i ispitelor
?i influen™elor care în?alã ?i amãgesc. Câtã
vreme î?i fixeazã mintea asupra Aceluia care
este soarele ?i scutul lor, negre?eala ?i
întunericul care îi înconjoarã nu va lãsa
nici o urmã ?i nici o patã pe hainele lor.
Ei vor umbla cu Hristos. Ei se vor ruga, vor
crede ?i vor lucra pentru a mântui sufletele
care sunt pe moarte. Ace?tia cautã sã rupã
legãturile pe care Satana le-a fixat asupra
lor, ?i ei nu vor fi da™i de ru?ine dacã
prin credin™ã vor face din Hristos tovarã?ul
lor. Ispite ?i decep™ii vor fi mereu
grãmãdite de cãtre marele în?elãtor pentru a
strica lucrarea instrumentului omenesc, dar
dacã el se încrede în Dumnezeu, dacã e
smerit, blând ?i umil cu inima, ™inând calea
Domnului, cerul se va bucura, deoarece el va
câ?tiga biruin™a. Dumnezeu zice: „El va
umbla împreunã cu Mine îmbrãcat în alb, cu
haine nepãtate pentru cã este vrednic. ” (MS
97, 1898)
5. 5 (Apocalipsa 13,8; vezi E. G. White la
Apocalipsa 7,9; 20,12. 15). ?ngerii
cântãresc valoarea moralã. Hristos spune
despre biruitor: „Nu-i voi ?terge numele din
cartea vie™ii. ” Numele tuturor acelora care
cândva s-au predat lui Dumnezeu sunt scrise
în cartea vie™ii, ?i caracterul lor trece
acum pe dinaintea fe™ei Sale. ?ngerii lui
Dumnezeu cântãresc valoarea moralã. Ei
urmãresc schimbãrile din caracterul celor
care trãiesc acum, pentru a vedea dacã
numele lor pot sã fie pãstrate în cartea
vie™ii. Ni se dã un timp de probã pentru a
ne spãla hainele caracterului ?i a le albi
în sângele Mielului. Cine face aceastã
lucrare? Cine leapãdã de la sine pãcatul ?i
egoismul? (HS 138)
6.12. Vezi E. G. White la Apocalipsa 2,7.
11. 17. 29.
7.
8. 8. O u?ã deschisã. Martorul credincios
declarã: „Iatã ™i-am pus înainte o u?ã
deschisã. ” Sã mul™umim lui Dumnezeu cu
inima, cu sufletul ?i cu glasul ?i sã ne
deprindem sã ne apropiem de El ca printr-o
u?ã deschisã, crezând cã putem veni fãrã
restric™ii cu cererile noastre ?i cã El va
auzi ?i va rãspunde. Printr-o credin™ã vie
în puterea Lui de a ajuta, vom primi tãrie
de a duce luptele Domnul cu încrederea
deplinã în biruin™ã. (RH, 9 iulie, 1908)
(Evrei 10,19. 20). U?a de comunicare.
Martorul credincios ne-a dat asigurarea cã a
pus înaintea noastrã o u?ã deschisã pe care
nimeni nu o poate închide. Aceia care cautã
sã fie credincio?i fa™ã de Dumnezeu pot sã
fie lipsi™i de multe privilegii ale lumii,
calea le poate fi îngrãditã ?i lucrarea
împiedicatã de vrãjma?ii adevãrului, dar nu
existã nici o putere care sã închisã u?a de
comunicare între Dumnezeu ?i sufletul lor.
Cre?tinul însu?i poate închide u?a aceasta
prin dedarea la pãcat, sau prin lepãdarea
luminii cerului. El poate sã-?i întoarcã
urechea de la auzirea soliei adevãrului, ?i
în felul acesta sã rupã legãtura dintre
Dumnezeu ?i sufletul sãu… Nici omul, nici
Satana nu poate închide u?a pe care Hristos
a deschis-o înaintea noastrã (RH, 26 martie,
1889). Luminã de la pragul cerului. (Apoc.
3,8. 9). Ori de câte ori suntem ispiti™i
avem aceastã u?ã deschisã pentru a privi.
Nici o putere nu e în stare sã ascundã de la
noi lumina slavei care strãluce?te de la
pragul cerului în tot lungul scãrii pe care
o avem de urcat, deoarece Domnul ne-a dat
tãrie în tãria Sa, curaj în curajul Sãu,
luminã în lumina Sa. Atunci când puterile
întunericului vor fi fost biruite, când
lumina slavei lui Dumnezeu potope?te lumea,
vom vedea ?i vom în™elege mult mai clar ca
astãzi. Dacã ne-am da seama cã slava lui
Dumnezeu este de jur împrejurul nostru, cã
cerul este mai aproape de pãmânt de cât
presupunem, noi am avea un cer în cãminul
nostru în timp ce încã ne pregãtim pentru
cerul de sus. (MS 92, 1901) 14-18 (Vezi E.
G. White la vers. 1-5; 2Cor. 5,17). Starea
noastrã datã pe fa™ã. Solia cãtre biserica
Laodicea dã pe fa™ã starea noastrã ca popor.
(RH, 15 dec. 1904) Solia cãtre cei lene?i
din vie. Celor din via Domnului care stau
fãrã sã lucreze le este trimisã solia
laodiceanã. (MS 26, 1905) (Rom. 2,17-24).
Aplicarea soliei laodiceene. Solia cãtre
biserica laodiceanã este aplicabilã la to™i
cei care au avut multã luminã ?i multe
ocazii ?i totu?i nu le-au apreciat. (RH, 11
martie, 1902) (Apocalipsa 2,4. 5). Lipsa
cãldurii din iubire. Solia cãtre biserica
laodiceanã este aplicabilã la starea
noastrã. Cât de lãmurit este zugrãvitã
pozi™ia acelora care cred cã au tot
adevãrul, care se mândresc cu cuno?tin™ele
lor din Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce
puterea lui sfin™itoare nu a fost sim™itã în
via™a lor. Cãldura iubirii fa™ã de Dumnezeu
lipse?te din inima lor, dar tocmai cãldura
acesta este ceea ce face din poporul lui
Dumnezeu lumina lumii. (RH, 23 iulie, 1889)
Solia laodiceanã pentru adventi?ti. Solia
cãtre biserica laodiceanã este extrem de
aplicabilã nouã ca popor. Ea ne-a fost
înfã™i?atã de multã vreme, dar nu s-a luat
seama la ea a?a cum ar fi trebuit. Când
lucrarea de pocãin™ã este serioasã ?i
profundã, membrii bisericii ca indivizi vor
cumpãra bogatele bunuri cere?ti. (Apoc. 3,
18). Vai, cât de mul™i vãd lucrurile într-o
luminã stricatã, în lumina în care Satana ar
vrea ca ei sã le vadã. S-ar putea sã da™i
pe fa™ã mult zel pentru eforturile misionare
?i totu?i pentru cã este corupt prin egoism
?i are gustul puternic de eu, el sã nu fie
nimic înaintea lui Dumnezeu; deoarece este o
jertfã mânjitã ?i coruptã. Dacã u?a inimii
nu este deschisã pentru Isus, dacã El nu
ocupã templul sufletului, dacã inima nu este
umplutã cu atributele Sale divine, faptele
omene?ti atunci când sunt cântãrite în
balan™a cerului vor fi declarate „cu lipsã”.
Iubirea lui Hristos v-ar îmbogã™i dar mul™i
nu-?i dau seama de valoarea iubiri Sale.
Mul™i nu-?i dau seama cã spiritul pe care-l
cultivã este lipsit de blânde™ea ?i smerenia
de inimã a lui Hristos, lipsi™i de iubirea
aceea care i-ar face canale de luminã. (MS
33, 1894) (2Petru 3,11). A fãcut Dumnezeu o
gre?ealã? Solia laodiceanã este aplicabilã
la biserica de acum. Crede™i voi solia
aceasta? Ave™i voi inimã care simte? Sau
zice fãrã încetare: Suntem boga™i, ne-am
îmbogã™it ?i nu ducem lipãs de nimic? ?n
zadar a fost datã acestei na™iuni declara™ia
adevãrului ve?nic pentru a fi dusã la toate
na™iunile pãmântului? Dumnezeu a ales un
popor ?i a fãcut din el depozitarii unui
adevãr încãrcat cu urmãri ve?nice. Lor li s-
a dat lumina care trebuie sã lumineze lumea.
A fãcut oare Dumnezeu o gre?ealã? Suntem noi
cu adevãrat uneltele Lui alese? Suntem noi
bãrba™ii ?i femeile care trebuie sã ducem
lumii soliile din Apocalipsa 14, sã vestim
solia mântuirii celor care stau pe marginea
ruinei? Lucrãm noi a?a ca ?i când am fi pe
marginea ruinei? (MS 51, 1901)
Mãrturisitori dar nu împlinitori. Solia
laodiceanã se aplicã tuturor celor care
mãrturisesc cã ™in Legea lui Dumnezeu, dar,
de fapt, nu o trãiesc. Noi nu trebuie sã fim
egoi?ti în nimic. Fiecare fazã a vie™ii cre?
tine trebuie sã fie o reprezentare a vie™ii
Domnului Hristos. Dacã ea nu este astfel, va
trebui sã auzim cuvintele înspãimântãtoare:
„Nu vã cunosc”. (RH, 17 oct. 1899) O
experien™ã religioasã fãrã gust. Solia cãtre
biserica laodiceanã se aplicã în modul cel
mai hotãrât acelora a cãror experien™ã
religioasã este insipidã, fãrã gust, care nu
dã o hotãrâtã mãrturie în favoarea
adevãrului. (Scrisoarea 98, 1901) (Is.
65,5; Luca 18,11. 12): „Asculta™i, o,
asculta™i!” Vã spune în Numele Domnului, cã
acei care au avut multã luminã astãzi, sunt
în starea descrisã de Hristos în solia Lui
cãtre biserica Laodicea. Ei î?i închipuie cã
sunt boga™i, ?i cã s-au îmbogã™it ?i li se
pare cã nu duc lipsã de nimic. Hristos vã
vorbe?te. Asculta™i, of, asculta™i, dacã vã
îngriji™i cât de pu™in de sufletele voastre,
la cuvintele marelui Sfetnic ?i lucra™i
potrivit lor. (Apoc. 3,18, citat).
(Scrisoarea 5, 1897) Sã cure™e biserica de
fanatism. Scopul soliei cãtre laodiceeni era
sã cure™e biserica de influen™e fanatice,
dar strãduin™a lui Satana a fost de a corupe
solia ?i de a nimici influen™a ei. El ar
vrea mai bine ca persoane fanatice sã
îmbrã™i?eze mãrturia ?i sã o foloseascã în
lucrarea lui, decât ca ei sã rãmânã într-o
stare încropitã. Am vãzut cã nu era scopul
soliei de a face pe un frate sã se a?eze ca
judecãtor fa™ã de fratele sãu, pentru a-i
spune ce sã facã ?i exact pânã unde sã
meargã, ci ca fiecare persoanã în parte sã-?
i cerceteze propria sa inimã, ?i sã-?i vadã
de propria sa lucrare. (2 SG, 223)
Faliment. Mul™i sunt laodiceeni, trãind
într-o spiritualã în?elare de sine. Ei se
îmbracã în ve?mintele propriei lor
neprihãniri, închipuindu-?i cã sunt boga™i
cã s-au îmbogã™it ?i cã nu duc lipsã de
nimic când de fapt ei au nevoie sã înve™e
zilnic de la Isus, sã înve™e blânde™ea ?i
smerenia Lui de inimã, ca nu cumva sã ajungã
la faliment, întreaga lor via™ã fiind o
minciunã. (Scrisoarea 66, 1894). Religia
plinã de eu. Iubirea de sine îndepãrteazã
iubirea de Hristos. Cei care trãiesc pentru
sine sunt pu?i sub titlul de bisericã
laodiceanã, oameni încropi™i, nici reci,
nici fierbin™i. Focul iubirii celei dintâi
s-a pierdut într-un egoism iubitor de sine.
Iubirea lui Hristos în inimã este exprimatã
în fapte. Dacã iubirea pentru Hristos este
amor™itã, iubirea pentru cei pentru care a
murit Hristos va degenera. S-ar putea sã se
dea pe fa™ã o minunatã aparen™ã pentru zel ?
i ceremonii, dar acesta este con™inutul
religiei lor umplutã cu eu. Hristos îi
înfã™i?eazã ca pe ceva dãtãtor de scârbã
pentru gustul Sãu. (Apoc. 3,17. 18) (MS 61,
1898) (Prov. 30,12; Obadia 3). ?nãl™area de
sine, un element primejdios. ?nãl™area de
sine este un element primejdios. Ea mânje?te
tot ce atinge. Ea este odrasla mândriei ?i
lucreazã atât de iscusit, încât dacã nu se
iau mãsuri de pazã contra ei, ea va lua în
stãpânire gândurile ?i stãpâne?te faptele.
Solia laodiceanã trebuie sã fie vestitã cu
putere, deoarece acum ea este în deosebi
aplicabilã. Acum, mai mult ca oricând mai
înainte, se vãd mândria, înãl™area de sine,
purtarea cu douã fe™e, ambi™ia lumeascã,
ipocrizia ?i în?elãciunea. Mul™i vorbesc
cuvinte mari pline de vanitate, zicând:
„Sunt bogat, m-am îmbogã™it, ?i nu duc lipsã
de nimic. ” ?i totu?i sunt nenoroci™i,
sãraci, orbi ?i goi. (RH, 25 sept. 1900)
(Ecl. 10,1; Mat. 7,1-5): Iubirea de sine,
în?elarea de sine, ?i îndreptã™irea de sine.
Aceia pe care Hristos îi avertizeazã au
unele califica™ii excelente dar ei sunt
neutraliza™i de aceia care au o
bolnãvicioasã iubire de sine, în?elare de
sine, îndreptã™ire de sine pentru neglijen™a
lor groaznicã de a ajuta pe fra™ii din
slujba lui Dumnezeu prin cuvinte ?i fapte de
încurajare. O muscã moartã e în uleiul
pentru ungere. Ei sunt cântãri™i de Acela
care niciodatã nu face nici o gre?ealã. El
face cunoscut rezultatul ac™iunilor care
demonstreazã cã iubirea lui Hristos nu este
un principiu dãinuitor în suflet. Dumnezeu
vã invitã pe to™i sã învã™a™i de la Hristos
blânde™ea ?i smerenia Lui. ?ndepãrta™i de la
voi însu?irea de a vedea gre?elile altora. ?
ndrepta™i-vã aten™ia la propriile voastre
defecte. Neprihãnirea voastrã personalã
produce neplãcere Domnului Isus Hristos.
(Apoc. 3,15-18). Aceste cuvinte se potrivesc
multora din comunitã™ile noastre ?i multora
dintre cei din locuri de rãspundere în
lucrarea lui Dumnezeu. (MS 108, 1899)
Novici spirituali. Existã un mare numãr de
a?a-zi?i cre?tini care de fapt nu urmeazã
lui Isus. Ei nu poartã crucea prin lepãdare
de sine ?i jertfire de sine a?a cum se
cuvine. De?i se laudã mult cu cre?tinismul
lor plin de râvnã, ei prind în ™esãtura
caracterului lor atât de multe fire ale
propriilor lor nedesãvâr?iri încât modelul
cel frumos este schimonosit. Cu privire la
ei Hristos zice: „Voi vã fãli™i cã sunte™i
boga™i ?i cã v-a™i îmbogã™it cu presupuse
realizãri spirituale. ?n realitate, voi nu
sunte™i nici reci, nici în clocot, ci
sunte™i plini de închipuiri zadarnice. Dacã
nu vã pocãi™i, nu pute™i fi mântui™i, cãci
voi a™i întina cerul cu în™elepciunea
voastrã nesfin™itã. Eu nu pot sã aprob duhul
?i lucrarea voastrã. Voi nu lucra™i dupã
Exemplul divin. Voi vã ™ine™i dupã un model
care este doar o nãscocire a voastrã. Pentru
cã sunte™i încropi™i, trebuie sã vã scuip
din gura Mea. ” Sã mul™umim Domnului cã,
de?i grupa acesta este atât de numeroasã,
încã mai este timp pentru pocãin™ã. Isus
zice: „Eu, Rãscumpãrãtorul vostru, ?tiu
faptele voastre. Cunosc motivele care vã
determinã sã spune™i cu lãudãro?enie despre
starea voastrã spiritualã: ‘Sunt bogat, m-am
îmbogã™it, ?i nu duc lipsã de nimic’. Tu nu
?tii cã e?ti nenorocit, ticãlos, sãrac, orb
?i gol. ” Aceia care sunt în starea aceasta
sunt de bunã voie ne?tiutori. Ei nu-?i dau
seama de adevãratul caracter al pãcatului.
Prin faptele lor rele, ei fãrã încetare
reprezintã rãu caracterul lui Hristos ?i-L
fac pe fa™ã de ocarã. ?n timp ce din gurã se
laudã cã au cuno?tin™a adevãrului, ei
lucreazã în cele spirituale ca novici. Ei
par sã nu în™eleg adevãrul care trebuie
exprimat în cuvânt ?i faptã pentru a arãta o
hotãrâtã deosebire între acela care serve?te
lui Dumnezeu ?i acela care nu-I serve?te. Ei
sunt pretenden™i fal?i ai fiecãrei
binecuvântãri cre?tine ?i ai fiecãrui
privilegiu când, ca reprezentan™i ai lui
Hristos, ei nu sunt boga™i în har spiritual
?i fapte bune. Ei sunt nenoroci™i, sãraci,
orbi ?i schilozi. Ce pozi™ie în care sã te
afli! Ei stau în propria lor luminã. Dar,
în ciuda voitei lor ne?tiin™e, ei nu sunt
lãsa™i de Domnul fãrã avertizare ?i sfat în
plus. (MS 138, 1902)
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. 15. Multele viziuni. Dacã fiecare om ar
putea sã urce pe un munte oarecare al
viziunii de unde ar putea sã-?i vadã toate
faptele sale a?a cum le vede Hristos când
zice: „?tiu faptele tale”, dacã lucrãtorul
ar putea sã urmãreascã de la cauzã la efect
fiecare cuvânt, faptã rea, priveli?tea ar
întrece puterea lui de a suporta. (MS 128,
1903) 15. 16 (Mat. 6,22-24). Mai rãi decât
necredincio?ii. Cre?tinii încropi™i sunt mai
rãi decât necredincio?ii, deoarece cuvintele
lor în?elãtoare ?i pozi™ia lor în doi peri
duce pe mul™i în rãtãcire. Necredinciosul î?
i aratã pozi™ia. Cre?tinul încropit în?alã
ambele pãr™i. Ei nu e nici un bun lumesc
nici un bun cre?tin. Stana îl folose?te
pentru a face o lucrare pe care nimeni altul
nu o poate face. (Scrisoarea 44, 1903)
(Luca 13,24-30). Soarta celor încropi™i.
Existã unii care de?i din gurã spun cã
servesc pe Dumnezeu, ei mãrturisesc contra
Lui. Lor li se dã solia adresatã bisericii
din Laodicea. Hristos le spune: „?tiu
faptele tale, cã nu e?ti nici rece nici în
clocot. ” Când îngerul rãzbunãtor trece prin
™arã, Hristos nu poate spune cu privire la
ei: „Nu-i atinge™i. I-am sãpat pe palmele
mâinilor Mele. ” Nu, cu privire la ace?ti
oameni încropi™i, El zice: „Am sã-i scuip
din gurã. ?mi sunt neplãcu™i. ” (Scrisoarea
44, 1903) Mor™i în gre?eli ?i pãcate.
Pentru aceia care nu-l trãiesc, Cuvântul lui
Dumnezeu este o literã moartã. Despre unii
ca ace?tia, Hristos zice: „Dacã ai fi rece
sau în clocot. Dar pentru cã e?ti
cãldicel ,nici rece nici în clocot am sã te
vãrs din gura Mea. ” El nu poate sã prezinte
Tatãlui cazul lor. Dacã ei ?i-ar fi dat
seama cã sunt pãcãto?i, El ar fi putut sã
mijloceascã în favoarea lor, ?i Domnul i-ar
fi ridicat prin Duhul Sãu cel sfânt. Dar ei
sunt mai rãu decât mor™i în gre?eli ?i
pãcate. Ei aud Cuvântul, dar nu-l aplicã la
ei în?i?i. ?n schimb, ei aplicã Cuvântul
rostit la semenii lor. (MS 163 a, 1898) 15-
20 (Ioan 4,13. 14). Un izvor de apã vie.
Starea multora din cei care pretind cã sunt
copii ai lui Dumnezeu este exact
reprezentatã de solia cãtre biserica
laodiceanã. ?naintea acelora care servesc
lui Dumnezeu, sunt descoperite adevãruri de
o inestimabilã valoare care, aduse în via™a
practicã, aratã deosebirea dintre cei care
slujesc lui Dumnezeu ?i cei care nu-I
slujesc. Pãmântul nu este mai bogat
strãbãtut de vine de minereu de aur de cum
este strãbãtut terenul revela™iei de vine de
adevãr pre™ios. Biblia este depozitul
bogã™iilor insondabile ale lui Dumnezeu. Dar
aceia care au o cunoa?tere a adevãrului nu-l
în™eleg atât de pe deplin cum ar putea sã o
facã. Ei nu aduc iubirea lui Hristos în
inimã ?i via™ã. Cercetãtorul Cuvântului se
descoperã cã este aplecat asupra unui izvor
de apã vie. Biserica are nevoie sã soarbã
adânc din spiritualitatea Cuvântului.
Slujirea de cãtre ei a lui Dumnezeu are
nevoie sã fie foarte diferitã de acea
experien™a religioasã slabã, fãrã via™ã,
lipsitã de emo™ie care face pe mul™i
credincio?i numai cu pu™in deosebi™i de cei
care nu cred, foarte asemãnãtori la spirit
cu cei neconverti™i. (MS 117, 1902) 15-21.
Solia laodiceanã sã fie dusã lumii. Solia
laodiceanã a fost vestitã. Lua™i acest mesaj
în toate fazele lui ?i duce™i-l mai departe
la oameni, oriunde Providen™a deschide drum.
?ndreptã™irea prin credin™ã ?i neprihãnirea
Domnului Hristos sunt teme ce trebuie sã fie
prezentate lumii ce piere. (Scrisoarea 24,
1892) 15-22. (Col. 4,12. 13) Munca pierdutã
în biserica din Laodicea. Aceasta este
mãrturia datã cu privire la biserica din
Laodicea. Biserica aceasta fusese învã™atã
cu credincio?ie. ?n epistola lui cãtre
Coloseni, Pavel scria: „Epafra, care este
dintr-ai vo?tri, vã trimite sãnãtate. El rob
al lui Hristos, totdeauna se luptã pentru
voi în rugãciunile sale pentru ca, desãvâr?
i™i ?i deplin încredin™a™i sã stãrui™i în
voia lui Dumnezeu. Cãci vã mãrturisesc cã
are o mare râvnã pentru voi, pentru cei din
Laodicea ?i pentru cei din Ierapole. ”
Multã lucrare excelentã a fost consacratã
bisericii Laodicea. Lor li s-a dat îndemnul:
„Fi™i dar desãvâr?i™i, dupã cum ?i Tatãl
vostru ceresc este desãvâr?it. ” Dar
biserica nu a continuat lucrarea începutã de
robul lui Dumnezeu. Ei au auzit, dar nu ?i-
au însu?it adevãrul ?i nu au împlinit
învã™ãtura ce li s-a dat. Rezultatul care a
urmat este cel care cu siguran™ã va urma
lepãdarea avertismentelor ?i rugãmin™ilor
stãruitoare ale Domnului. (MS 128, 1905)
16.
17. 17 (Rom. 11,20; 12,3. 16). Istovirea
rãbdãrii lui Dumnezeu. Hristos vede ceea ce
omul nu vede. El vede cã pãcatele, dacã nu
se face pocãin™ã pentru ele, vor istovi
rãbdarea unui Dumnezeu îndelung rãbdãtor.
Hristos nu poate sã-?i însu?eascã numele
acelora care sunt mul™umi™i în îndestularea
lor de sine. El nu poate sã mijloceascã pânã
la supãrare pentru aceia care nu simt nevoia
de ajutorul Lui, care pretind a ?ti ?i a
avea totul. (RH, 23 iulie 1889) 17-20. Sã
deschidem noi u?a inimii? Noi trebuie sã
alungãm pe cumpãrãtori ?i pe vânzãtori din
templul sufletului, a?a încât Isus sã-?i
poatã ocupa locuin™a înãuntru nostru. Acum
El stã la u?a inimii ca un negustor ceresc:
El zice: „Iatã Eu stau la u?ã ?i bat. Dacã
aude cineva glasul Meu ?i deschide u?a, voi
intra la el, voi cina cu el ?i el cu Mine. ”
Deschide-Mi, cumpãrã de la Mine mãrfuri
cere?ti; cumpãrã de la Mine aur curã™it prin
foc. Cumpãrã credin™ã ?i iubire, podoabele
scumpe ?i frumoase ale Rãscumpãrãtorului
nostru, care ne vor face în stare sã ne
gãsim intrarea în inima celor care nu-L
cunosc, care sunt înghe™a™i ?i înstrãina™i
de El prin necredin™ã ?i pãcat. El ne invitã
sã cumpãrãm haina albã care este glorioasa
Lui neprihãnire ?i alifia de ochi, pentru ca
sã putem deosebi cele spirituale. Ah, sã nu
deschidem noi oare u?a inimii înaintea
acestui vizitator ceresc? (BE 15 ian. 1892)
18. 18 (Is. 55,1; Ioan 14,6). Vânzãtorul
scumpelor comori. Marele Vânzãtor de bogã™ii
spirituale invitã recunoa?terea voastrã
(Apoc. 3,18). Mântuitorul vine cu giuvaerele
adevãrului de cea mai bogatã valoare spre
deosebire de contrafacerile, de tot ce e
fals. El vine la fiecare casã, la fiecare u?
ã. El bate, prezentând comoara Sa nepre™uitã
?i îndemnând: „Cumpãrã de la Mine. ”
(Scrisoarea 66, 1894) Pre™ioasele mãrfuri
cere?ti. Mãrfurile cere?ti sunt oferite
comunitã™ilor noastre. Fiecare persoanã în
parte are nevoie sã se intereseze în mod
hotãrât de invita™ia lui Hristos. Fra™ilor ?
i surorilor, sunt gândurile voastre de felul
acesta? „Aceste cuvinte tãiase ?i hotãrâte
nu mã privesc pe mine, eu sunt într-o stare
spiritualã destul de bunã, de?i poate cã nu
am toatã ardoarea ?i toatã râvna pe care
poate cã o au al™ii. Cred adevãrul. Aceia
cãrora li se potrive?te solia aceasta n-au
decât sã o primeascã. Cred cã unii chiar au
nevoie de ea. ” Voi care gândi™i ?i
ra™iona™i în felul acesta, sã fi™i siguri cã
sunte™i exact aceia cãrora le apar™ine solia
aceasta. Când mãrfurile pre™ioase cere?ti vã
sunt prezentate, apropia™i-vã ?i cumpãra™i
ceea ce a™i pierdut - aurul iubirii ?i
credin™ei, ?i haina albã care este
neprihãnirea lui Hristos. (Scrisoarea 30 a,
1892) Virtu™i lipsã printre noi. Aurul pe
care Isus vrea sã-l cumpãrãm de la El este
aurul curã™it prin foc; este aurul credin™ei
?i al iubirii, care nu are amestecat în el
nici o urmã de substan™ã ce mânje?te. Haina
albã este neprihãnirea lui Hristos, haina de
nuntã pe care numai Hristos o poate da.
Alifia de ochi este adevãratul discernãmânt
spiritual care lipse?te atât de mult la noi,
deoarece cele spirituale trebuie sã fie
în™elese spiritual. (RH, 1 aprilie 1890)
(Is. 64,6; Fil. 3,9). Provizie îmbel?ugatã
pentru to™i. Martorul adevãrat a spus:
„Cumpãrã de la Mine aur curã™it prin foc, ca
sã te îmbogã™e?ti ?i haine albe, ca sã te
îmbraci cu ele ?i sã nu ™i se vadã ru?inea
goliciunii tale. ” ?n ce constã ru?inea
acestei goliciuni ?i sãrãcii? Este ru?inea
de a ne îmbrãca cu propria noastrã
neprihãnire ?i separarea noastrã de Dumnezeu
când, de fapt, el a luat mãsuri ample ca
to™i sã primeascã binecuvântarea Lui. (HS
139) (Apocalipsa 7,14). Sfat încurajator
pentru bisericã. Sfatul martorului
credincios este plin de încurajare ?i de
mângâiere. Bisericile mai pot încã sã ob™inã
aurul adevãrului, credin™ei ?i iubirii ?i sã
fie bogate în aceastã comoarã cereascã. „Sã
cumperi de la Mine aur… ca sã te îmbogã™e?ti
?i haine albe, ca sã te îmbraci cu ele, ?i
sã nu ™i se vadã ru?inea goliciunii tale. ”
Haina albã este neprihãnirea lui Hristos
care poate fi împletitã în caracter. Curã™ia
inimii, curã™ia motivelor vor caracteriza pe
oricine î?i spalã haina ?i o albe?te în
sângele Mielului. (RH, 24 iulie, 1888) (Is.
61,10; Zah. 3,4. 5). ?esutã în rãzboiul
cerului. Nu e nimic în noi cu care sã ne
putem îmbrãca sufletul a?a încât sã nu iasã
la ivealã goliciunea lui. Noi trebuie sã
primim haina neprihãnirii ™esutã la rãzboiul
cerului ?i anume însã?i haina nepãtatã a
neprihãnirii lui Hristos. (RH, 19 iulie,
1892) (Mat. 6,22; Iacov 2,23-25). Pãreri
drepte cu privire la con?tiin™ã. Ochiul este
con?tiin™a sensibilã, lumina lãuntricã a
min™ii. De buna vedere a lucrurilor din
partea ei depinde sãnãtatea spiritualã a
întregului suflet ?i a întregii fiin™e.
„Alifia pentru ochi”, Cuvântul lui Dumnezeu
face con?tiin™a sã usture pe urma aplicãrii
lui, deoarece el convinge de pãcat. Dar
usturimea este necesarã pentru ca sã poatã
urma vindecarea ?i pentru ca ochiul sã poatã
fi îndreptat numai spre slava lui Dumnezeu.
Pãcãtosul privindu-se mereu în oglindã
moralã a lui Dumnezeu, se vede a?a cum îl
vede Dumnezeu, ?i exercitã pocãin™ã fa™ã de
Dumnezeu ?i credin™ã fa™ã de Domnul nostru
Isus Hristos… Laodiceenii… nu erau cu totul
orbi, altfel alifia pentru ochi nu ar fi
fãcut nimic pentru a le reface vederea ?i
pentru a-i face în stare sã deosebeascã
adevãratele atribute ale lui Hristos.
Hristos zice: Renun™ând la îndestularea
voastrã de voi în?ivã, predând toate
lucrurile oricât v-ar fi ele de scumpe, voi
pute™i cumpãra aurul, ve?mintele ?i alifia
pentru ochi ca sã pute™i vedea. (RH, 23 nov.
1897) 18-20. Un negustor încãrcat de
bogã™ii. Marele Rãscumpãrãtor Se prezintã ca
un negustor ceresc, încãrcat de bogã™ii,
mergând de la casã la casã, prezentând
nepre™uitele Sale bunuri (Apoc. 3,18-20).
(RH, 23 iulie, 1889) (Iov 22,21-25). Bãtând
la u?a inimii. Domnul bate la u?a inimii
tale, dorind sã intre, pentru ca sã poatã da
sufletului tãu bogã™ii spirituale. El vrea
sã ungã ochii orbi, pentru ca ei sã poatã
descoperi caracterul sfânt al lui Dumnezeu
în Legea Lui, ?i sã în™eleagã iubirea lui
Hristos, care într-adevãr este aur încercat
prin foc. (RH 25 feb. 1890) (Is. 13,12;
Mat. 13,45. 46). Bogã™ii spirituale pentru
suflet. Isus merge de la u?ã la u?ã, stând
înaintea templului fiecãrui suflet, vestind:
„Iatã Eu stau la u?ã ?i bat”. Ca un negustor
ceresc, El desfã?oarã comorile Sale ?i
strigã: „Cumpãrã de la Mine aur curã™it prin
foc, ca sã te îmbogã™e?ti ?i haine albe, ca
sã te îmbraci cu ele, ?i sã nu ™i se vadã
ru?inea goliciunii tale. ” Aurul pe care îl
oferã El este fãrã aliaj, mai pre™ios decât
aurul de Ofir; deoarece el este credin™a ?i
iubirea. Haina cea albã pe care El invitã
sufletul sã o poarte este propriul Sãu ve?
mânt al neprihãnirii, iar uleiul pentru
ungere este uleiul harului Sãu, care va da
vedere spiritualã sufletului în orbire ?i
întuneric, pentru ca sã poatã distinge între
lucrãrile Duhului lui Dumnezeu ?i ale
duhului vrãjma?ului. „Deschide™i ochii” zice
marele Negustor, posesorul bogã™iile
spirituale, „?i cumpãra™i de la Mine. Eu
sunt Rãscumpãrãtorul vostru, care vã
sfãtuiesc sã cumpãra™i de la Mine. ” (RH, 7
august, 1894) 18-21 (Fil. 3,12-15). Lupta
este pentru noi. Martorul adevãrat dã
încurajãri tuturor acelora care cautã sã
umble pe cãrarea ascultãrii smerite prin
credin™ã în Numele Sãu. El declarã: „Celui
ce va birui, îi voi da sã ?adã cu Mine pe
scaunul Meu de domnie, dupã cum ?i Eu am
biruit ?i am ?ezut cu Tatãl Meu pe scaunul
Lui de domnie. ” Acestea sunt cuvintele ?
nlocuitorului ?i Garantului nostru. Acela
care este Cãpetenia divinã a biserici, cel
mai puternic dintre biruitori, îndreaptã
aten™ia urma?ilor Sãi la via™a Sa, la
ostenelile Sale, la lepãdarea Sa de Sine, la
luptele ?i la suferin™ele Sale, prin
dispre™, prin lepãdare, batjocurã,
ridiculizare, insultã, zeflemire, falsitate,
în sus pe cãrarea Golgotei la scena
crucificãrii, pentru ca ei sã poatã fi
încuraja™i sã înainteze cãtre ™inta pusã
pentru premiu ?i rãsplãtirea biruitorului.
Biruin™a este asiguratã prin credin™ã ?i
ascultare. Sã aplicãm cuvintele lui Hristos
la propriul nostru caz. Suntem noi sãraci,
orbi, nenoroci™i ?i ticãlo?i? Atunci sã
umblãm dupã aurul ?i haina albã pe care El
le oferã. Lucrarea de biruire nu este
restrânsã la epoca martirilor. Lupta este
pentru noi, în aceste zile de ispite subtile
cãtre via™a lumeascã, cãtre auto-lini?tire,
cãtre dedarea la mândrie, la lãcomie,
doctrine mincinoase ?i la imoralitatea
vie™ii. (RH, 24 iulie, 1888) (Cântarea
Cântãrilor 6,10; Iov 1,16-19). O nãdejde de
reformã. Biserica trebuie sã strãluceascã ?i
va strãluci „frumoasã ca luna, curatã ca
soarele, dar cumplitã ca ni?te o?ti sub
steagurile lor”. Servii lui Dumnezeu,
lucrând împreunã cu Hristos, trebuie sã
îndepãrteze blestemul care a fãcut biserica
sã fie a?a de încropitã (Apoc. 3,15-19).
Mustrarea dã pe fa™ã o nãdejde de reformã
(vers. 20. 21). (Scrisoarea 130,1902)
Chemarea laodiceanã aduce roade. Am vãzut cã
aceastã chemare cãtre biserica laodiceanã va
atinge suflete. Un zel cuviincios este cerut
de Dumnezeu din partea noastrã. Trebuie sã
ne pocãim, sã lepãdãm toate sentimentele
noastre, sã ne sim™im goliciunea, sã
cumpãrãm aur pentru ca sã ne putem îmbogã™i,
alifie pentru ochi pentru ca sã putem vedea,
haine albe ca sã ne îmbrãcãm. Scrisoarea 2,
1851) (Mat. 25,1-12). Nãdejde pentru cei
din Laodicea. (Apoc. 3,15-17). Totu?i cazul
celor mustra™i nu este lipsit de nãdejde; el
nu depã?e?te puterea marelui Mijlocitor. El
zice: „Te sfãtuiesc sã cumperi de la Mine
aur curã™it prin foc, ca sã te îmbogã™e?ti ?
i haine albe, ca sã te îmbraci cu ele ?i sã
nu ™i se vadã ru?inea goliciunii tale ?i
doftorie pentru ochi, ca sã-™i ungi ochii ?i
sã vezi. ” De?i a?a-zi?ii urma?i ai lui
Hristos sunt într-o stare de plâns, totu?i
nu sunt într-o dificultate atât de mare ca
fecioarele neîn™elepte ale cãror candele se
stingeau ?i nu era timp în care sã-?i umple
din nou vasele cu ulei. Când a venit mirele
cele care erau gata au intrat la nuntã
împreunã cu El; dar când au venit fecioarele
neîn™elepte, u?a era închisã ?i ele erau
prea întârziate pentru a ob™ine intrare.
Dar sfatul Martorului credincios nu
reprezintã pe cei care sunt încropi™i ca
fiind într-o stare deznãdãjduitã. Mai existã
o ?ansã de a-?i remedia starea, ?i solia
laodiceanã este plinã de încurajare,
deoarece biserica apostaziatã mai poate
cumpãra aurul credin™ei ?i iubirii, mai
poate încã sã aibã haina albã a neprihãnirii
lui Hristos, pentru ca ru?inea goliciunii
lor sã nu aparã. Curã™ia inimii ?i curã™ia
motivelor mai pot sã caracterizeze pe cei
încropi™i ?i care cautã sã serveascã lui
Dumnezeu ?i lui Mamona. Ei încã î?i mai pot
spãla hainele caracterului lor ?i sã le
albeascã în sângele Mielului. (RH 28 aug.
1894) Existã nãdejde pentru comunitã™ile
noastre dacã vom lua aminte la solia datã
celor din Laodicea. (MS 139, 1903)
19.
20. 20 (Apocalipsa 22,17; Prov. 1,20-33).
Vre™i sã risipi™i talan™ii lui Dumnezeu?
Zice Martorul credincios: „Iatã Eu stau la
u?ã ?i bat. ” Fiecare avertizare mustrare ?i
îndemn din Cuvântul lui Dumnezeu, sau prin
mijlocirea solilor Sãi trimi?i, este o
bãtaie la u?a inimii, este glasul lui Isus,
care cere sã I Se dea voi sã intre. Cu
fiecare bãtaie la care nu s-a luat aminte,
hotãrârea voastrã de a deschide devine din
ce în ce mai slabã. Dacã glasul lui Isus nu
este ascultat îndatã, el se amestecã în
minte cu o mul™ime de alte glasuri; grijile
?i treburile lumii captiveazã aten™ia, ?i
convingerea dispare. Inima devine mai pu™in
impresionatã ?i decade într-o periculoasã
incon?tien™ã cu privire la scurtimea
timpului ?i la marea ve?nicie de dincolo.
Oaspetele ceresc stã la u?a voastrã, în timp
ce voi grãmãdi™i obstacole pentru a-I
împiedica intrarea. Isus ciocãne?te prin
prosperitatea pe care v-o dã. El vã cople?e?
te cu binecuvântãri pentru a vã pune la
încercare credincio?ia, ca ele sã se reverse
de la voi la al™ii. Ve™i îngãdui voi
egoismului sã biruiascã? Vre™i voi sã
risipi™i talan™ii lui Dumnezeu ?i sã vã
pierde™i sufletul printr-o iubire idolatrã a
binecuvântãrilor pe care El vi le-a dat?
(RH, 2 nov. 188) Nu e o solie
descurajatoare pentru bisericã. Noi nu avem
nici o solie descurajatoare pentru bisericã.
De?i s-au dat mustrãri, sfaturi, ?i
corec™ii, totu?i biserica a stat ca
instrument al lui Dumnezeu pentru a rãspândi
luminã. Poporul lui Dumnezeu pãstrãtor al
poruncilor Sale a fãcut sã rãsune înaintea
lumii o avertizare pentru toate graiurile,
limbile ?i popoarele. Biserica lui Dumnezeu
este o dovadã vie, o continuã mãrturie,
pentru a convinge pe oameni dacã e primitã,
pentru a-i osândi dacã e respinsã. (MS 37).
21.Vezi E. G. White la Rom. 8,17; Gal. 6,7.
8; Evrei 4,15.
Apocalipsa 5
1.
2.
3.Vezi E. H. White la Rom. 3,24-26.
1.
2.
3.
4.
5.
6. 6 (Ef. 2,5. 6). Mielul în mijlocul
scaunului de domnie. Mielul lui Dumnezeu
este reprezentat înaintea noastrã ca stând
la mijlocul scaunului de domnie al lui
Dumnezeu. El este Marele Mijlocitor prevãzut
de Dumnezeu prin care omul ?i Dumnezeu sunt
lega™i laolaltã ?i prin care comunicã unul
cu altul. ?n felul acesta, oamenii sunt
reprezenta™i ca ?ezând în locuri cere?ti în
Hristos Isus. Acesta este locul rânduit de
întâlnire între Dumnezeu ?i omenire. (MS 7,
1898)
7.
8.Vezi E. G. White la Apocalipsa 8,3. 4
9. 9-12. Vezi E. G. White la Evrei 1,14.
10.
11. 11 (Apocalipsa 7,1-3; 16,13-16; Evrei
1,14; vezi E. G. White la Evrei 9,24).
Mâinile îngerilor se ™in înlãn™uite în jurul
lumii. Ioan scrie: „M-am uitat ?i împrejurul
scaunului de domnie… am auzit glasul multor
îngeri. ” ?ngeri erau uni™i la lucrarea
Aceluia care rupsese pece™ile ?i luase
cartea. Patru îngeri puternici ™in în frâu
puterile acestui pãmânt pânã când slujitorii
lui Dumnezeu sunt sigila™i pe frun™ile lor.
Na™iunile lumii sunt doritoare dupã
conflict; dar ele sunt ™inute în frâu de
cãtre îngeri. Atunci când este îndepãrtatã
puterea aceasta înfrânãtoare, va fi un timp
de necaz ?i de chin. Vor fi inventate
instrumente de rãzboi ucigãtoare. Vase cu
încãrcãtura lor vie vor fi îngropate în
marele adânc al apelor. To™i cei care nu au
duhul adevãrului se vor uni sub conducerea
agen™ilor satanici. Dar ei urmeazã sã fie
™inu™i în frâu pânã când va veni timpul
pentru rãzboiul de la Armaghedon. ?ngerii
înconjoarã pãmântul, refuzând lui Satana
preten™iile lui la suprema™ie, prezentate
din cauza vastei mul™imi a aderen™ilor lui.
Noi nu auzim glasurile, noi nu vedem cu
vederea naturalã lucrarea acestor îngeri,
dar mâinile lor se ™in înlãn™uite în jurul
lumii, ?i cu vigilen™ã neadormitã resping o?
tirile lui Satana pânã se va termina
sigilarea poporului lui Dumnezeu.
Slujitorii lui Iehova, îngerii, au iscusin™ã
?i putere ?i o mare tãrie, fiind însãrcina™i
sã vinã din cer pe pãmânt pentru a servi
poporului Sãu. Lor li s-a dat lucrarea de a
™ine înapoi puterea furioasã a aceluia care
s-a coborât ca un leu rãcnind ?i care cautã
pe cine sã înghitã. Domnul este un adãpost
pentru to™i cei care-?i pun încrederea în
El. El îi îndeamnã sã se ascundã în El
pentru pu™in timp, pânã va trece mânia. ?n
curând El urmeazã sã Se ridice din locul Sãu
pentru ca sã pedepseascã lumea pentru
nelegiuirea ei. Atunci pãmântul va da la
ivealã sângele lui ?i nu va mai acoperi pe
mor™ii lui. (Scrisoarea 79, 1900) Cerul -
un loc de sârguincioasã activitate. Ah! Dacã
to™i ar putea sã vadã pe scumpul nostru
Mântuitor a?a cum este El! Este un
Mântuitor. Mâna Lui sã dea la o parte
perdeaua care ascunde slava Lui de ochii no?
tri. Ni-L aratã în locul Sãu înãl™at ?i în
sfin™enie. Ce vedem? Mântuitorul nostru nu
este într-o atitudine de tãcere ?i
inactivitate. El este înconjurat de
inteligente fiin™ele cere?ti, heruvimi ?i
serafimi de zece mii de ori zece mii de
îngeri. Toate aceste fiin™e cere?ti au un
obiect mai pe sus de toate celelalte, de
care se intereseazã cu multã râvnã -
biserica Lui într-o lume a stricãciunii.
Toate aceste o?tiri sunt în slujba Prin™ului
cerului, înãl™ând Mielul lui Dumnezeu, care
ridicã pãcatele lumii. Ei lucreazã pentru
Hristos sub conducerea Lui, ca sã mântuiascã
în chip desãvâr?it pe to™i cei care-?i pun
nãdejdea în El ?i cred în El. Aceste fiin™e
inteligente cere?ti se zoresc la lucrul lor,
fãcând pentru Hristos ceea ce Irod ?i Pilat
au fãcut contra Lui. Ei se confedereazã
pentru a sus™ine onoarea ?i slava lui
Dumnezeu. Ei sunt uni™i într-o sfântã
alian™ã, într-o grandioasã ?i sublimã
unitate de scop, pentru a arãta puterea ,
mila, iubirea ?i slava Mântuitorului
crucificat ?i înviat. ?n slujba lor, aceste
o?ti ale cerului ilustreazã ce ar trebui sã
fie biserica lui Dumnezeu. Hristos lucreazã
în favoarea lor în cur™ile cere?ti,
trimi™ând solii Sãi în toate pãr™ile
globului , în sprijinul fiecãrui suferind
care se îndreaptã cãtre El pentru ajutor,
pentru via™a ?i cuno?tin™a spiritualã.
Biserica lui Hristos de pe pãmânt este în
mijlocul întunericului moral al unei lumi
vrãjma?e care calcã în picioare Legea lui
Iehova. Dar Rãscumpãrãtorul lor, care a
plãtit rãscumpãrarea lor cu ?nsu?i sângele
Sãu pre™ios, a luat toate mãsurile pentru ca
biserica Sa sã fie un corp transformat,
iluminat de Lumina lumii, ?i având slava lui
Emanuel. Razele strãlucitoare ale Soarelui
Neprihãnirii, strãlucind prin biserica Sa,
va aduna în turma Sa orice oaie pierdutã ?i
rãtãcitã care va veni la El ?i va afla
adãpost la El. Ei vor afla pace, luminã ?i
bucurie în El care este pace ?i neprihãnire
pururea. (Scrisoarea 89 c, 1897)
12.Vezi E. G. White cu privire la 1Cor.
15,51-55.

Apocalipsa 6
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. 9 (Apocalipsa 18,1-5; vezi ?i E. G. White
la Rom. 12,19). Deschiderea pece™ii a
cincea. Când s-a deschis pecetea a cincea,
Ioan Vizionarul a vãzut în viziune sub
altare ceata celor uci?i pentru Cuvântul lui
Dumnezeu ?i pentru mãrturia lui Isus
Hristos. Dupã aceasta au venit scenele
descrise în capitolul 18 din Apocalipsa,
când cei credincio?i ?i sinceri sunt chema™i
sã iasã din Babilon. (Apoc. 18,1-5) (MS 39,
1906)
10.
11.
12.
13. 13-17. Vezi E. G. White la Apocalipsa
16,1-21.
14. 14-17. Vezi E. G. White la Mat. 28,2-4.
15. 15-17. Vezi E. G. White la Rom. 3,19.
16.Vezi E. G. White la Mat. 27,21. 22. 29.
1. 1-3 (Apocalipsa 16,13-16; Vezi E. G.
White la Apocalipsa 5,11; Ef. 4,30). Timpul
de probã se sfâr?e?te. Deja o împãrã™ie se
ridicã împotriva altei împãrã™ii. Acum nu
este încã o încãierare precisã. Cele patru
vânturi mai sunt ™inute în frâu pânã când
slujitorii lui Dumnezeu vor fi sigila™i pe
frun™ile lor. Apoi puterile pãmântului î?i
vor pune în mar? for™ele lor pentru rãzboiul
cel de pe urmã. Cu câtã grijã ar trebui sã
folosim pu™inul timp de probã ce ne-a mai
rãmas! (RH, 27 nov. 1900) Chiar înainte de
a fi intrat în el (în timpul strâmtorãrii),
noi to™i am primit sigiliul viului Dumnezeu.
Apoi am vãzut cum cei patru îngeri înceteazã
de a mai ™ine în frâu cele patru vânturi. ?i
am vãzut foamete, molime ?i sabie, o na™iune
s-a ridicat contra altei na™iuni ?i întreaga
lume era în confuzie. (Day-Star, 14 martie,
1846) Totul în lume este într-o stare de
instabilitate. Na™iunile sunt mâniate ?i se
fac mari pregãtiri pentru rãzboi. O na™iune
comploteazã contra altei na™iuni ?i o
împãrã™ie contra altei împãrã™ii. Ziua cea
mare a lui Dumnezeu se zore?te foarte. Dar,
de?i na™iunile î?i manevreazã ?i î?i
instruie?te for™ele pentru rãzboi ?i vãrsare
de sânge, porunca pentru îngeri este încã în
vigoare ca ei sã ™inã vânturile pânã când
servii lui Dumnezeu sunt sigila™i pe
frun™ile lor. (RH, 28 ian. 1909)
2. 2. 3 (Vezi E. G. White asupra Apocalipsa
13,16. 17; 14,9-12). ?ngerii citesc semnul.
Ce este sigiliul viului lui Dumnezeu, care
este pus pe frun™ile poporului Sãu? El este
un semn pe care îl pot citi îngeri, ?i nu
ochii omene?ti; deoarece îngerul nimicitor
trebuie sã vadã semnul acesta al mântuirii.
Mintea inteligentã a vãzut semnul crucii
Golgotei la fiii ?i fiicele adoptive ale
Domnului. Semnul cãlcãrii Legii lui Dumnezeu
este îndepãrtat. Ei s-au îmbrãcat cu haine
de nuntã ?i sunt ascultãtori ?i credincio?i
fa™ã de toate poruncile lui Dumnezeu.
(Scrioarea 126, 1898) (Ex. 12,7. 12. 13;
Ez. 9,4; 20,12. 20). Semn pus de Dumnezeu.
Israeli™ii au pus deasupra u?ilor lor un
semn fãcut cu sânge, pentru a arãta cã ei
erau proprietatea lui Dumnezeu. La fel ?i
copiii lui Dumnezeu din timpurile acestea
vor purta semnul pus de Dumnezeu. Ei se vor
pune în armonie cu Legea cea sfântã a lui
Dumnezeu. Este un semn pus asupra fiecãruia
din poporul lui Dumnezeu la fel cum s-a a?
ezat un semn deasupra u?ii locuin™elor
evreilor, pentru a scuti poporul de ruina
generalã. Dumnezeu declarã: „Le-am dat
Sabatele Mele, ca sã fie un semn între Mine
?i ei, ca ?i ei sã poatã cunoa?te cã Eu sunt
Domnul care-i sfin™esc. ” (RH, 6 feb. 1900)
(Ex. 31,12-17). Proprietatea specialã a lui
Dumnezeu. Fiecare suflet din lumea noastrã
este proprietatea Domnului, prin crea™iune ?
i prin rãscumpãrare. Fiecare suflet în parte
este puns la o probã pentru via™a sa. A dat
el lui Dumnezeu ceea ce este al Lui? A
predat el lui Dumnezeu tot ce este al Lui ca
posesiunea a Sa cumpãratã cu pre™? To™i cei
care îndrãgesc pe Domnul ca parte a lor în
via™a acesta vor fi sub controlul Lui ?i vor
primi semnul, marca lui Dumnezeu, care-i
prezintã ca proprietate specialã a lui
Dumnezeu. Neprihãnirea lui Hristos va merge
înaintea lor ?i slava Domnului va fi
ariegarda lor. Domnul protejeazã orice
fiin™ã omeneascã ce poartã semnul Sãu. (Ex.
31,12-17). Aceastã recunoa?tere din partea
lui Dumnezeu este de cea mai mare valoare
pentru fiecare fiin™ã omeneascã. To™i aceia
care-L iubesc ?i ?i servesc sunt foarte
scumpi înaintea Lui. El ar vrea ca ei sã
stea acolo unde sunt vrednici reprezentan™i
ai adevãrului a?a cum este el în Isus.
(Scrisoarea 77, 1899) Trãsãturi fire?ti
trebuie sã fie transformate. Cât de pu™ini
pãstreazã în minte faptul cã ispititorul a
fost odatã un heruvim ocrotitor, o fiin™ã pe
care Dumnezeu o crease pentru propria slavã
a Numelui Sãu. Satana a cãzut din înalta sa
pozi™ie prin înãl™are de sine; el a
întrebuin™at rãu înaltele capacitã™i cu care
Dumnezeu îl înzestrase atât de mult. El a
cãzut din aceea?i cauzã pentru care cad atât
de mul™i astãzi, din cauza unei ambi™ii de a
fi cel dintâi, ?i a unei lipse de bunãvoin™ã
de a fi sub restric™ii. Domnul vrea sã
înve™e pe om cã, de?i ar fi în legãturã de
unire cu biserica, el nu este mântuit pânã
când nu este pus asupra lui sigiliul lui
Dumnezeu … Domnul are de fãcut pentru noi
to™i o lucrare. ?i dacã adevãrul nu este
înrãdãcinat în inimã dacã trãsãturile fire?
ti nu sunt transformate de Duhul Sfânt, cu
nici un chip nu vom fi colaboratori cu Isus
Hristos. Eul se va da pe fa™ã mereu ?i
caracterul lui Hristos nu va fi manifestat
în via™a noastrã. (Scrisoarea 80, 1898)
Fãrã patã sau zbârciturã. E mare nevoie de
agen™i misionari în fiecare ramurã a
lucrãrii lui Dumnezeu. Institu™iile noastre
au nevoie de oameni pocãi™i ?i devota™i care
vor face din Domnul sprijinul lor. Dumnezeu
va da pe fa™ã prin asemenea oameni puterea
harului Sãu. Servii Sãi trebuie sã se
deosebeascã de lume prin sigiliul
Dumnezeului celui viu, cuvintele ?i faptele
lor trebuie sã dea pe fa™ã cã ei sunt
împreunã lucrãtori cu Dumnezeu. Dumnezeu
poate folosi pe instrumentul omenesc, numai
în mãsura în care acesta este dispus sã se
lase dirijat de Duhul Sfânt. Oamenilor care
primesc locuri de rãspundere ca: pre?edin™i,
predicatori, medici, sau ca lucrãtori în
orice domeniu, sunt îndatoratã sã le spun:
Dumnezeu va supune la examen orice suflet
care intrã în slujba Sa. El nu întreabã:
Posedã ei învã™ãturã ?i elocven™ã? Au ei
pricepere de a comanda, de a conduce ?i de
administra? El întreabã: vor reprezenta ei
caracterul Meu? Vor umbla ei în smerenie,
pentru ca sã-i pot învã™at calea Mea?
Templul sufletului nu trebuie sã fie mânjit
de nici o trãsãturã sau purtare dezordonatã
sau murdarã. Aceia pe care îi voi recunoa?te
în cur™ile cerului trebuie sã fie fãrã patã
?i zbârciturã. Domnul va folosi oameni
mode?ti pentru a face o lucrare mare ?i
bunã. Prin ei El va reprezenta înaintea
lumii caracteristicile de ne?ters al naturii
divine. (Scrisoarea 270, 1907) (Apocalipsa
14,1-3; 22,4; Ioan 1,12). O cinste de a
purta semnul lui Dumnezeu. Aceia care ies
din lume, pentru a fi deosebi™i în cuvinte ?
i fapte de cei lume?ti, aceia care î?i dau
seama cã este o cinste de a purta semnul lui
Dumnezeu, vor primi putere de a deveni fiii
Sãi. Domnul vrea sã aibã oameni de
încredere. Nimeni care nu poartã semnul lui
Dumnezeu nu va intra în cur™ile de sus.
Aceia care pe pãmântul acesta aflat sub
blestemul pãcatului, poartã semnul acesta cu
sfântã îndrãznealã, privind la el ca la ceva
de cinste, vor fi recunoscu™i ?i onora™i de
Hristos în cur™ile de sus. (Scrisoarea 125,
1903) (Ier. 8,20; 1Ioan 3,3). Va trece
îngerul pe alãturi de noi? „Oricine are
nãdejdea acesta în El, se curã™e?te dupã cum
El este curat. ” Peste un scurt timp oricine
este copil al lui Dumnezeu va avea pecetea
Lui pusã asupra sa. O, dacã s-ar putea pune
pe fruntea noastrã! Cine poate sã sufere
gândul de a fi trecut cu vederea atunci când
îngerul porne?te ca sã sigileze pe
slujitorii lui Dumnezeu pe frun™ile lor.
(RH, 28 mai, 1889) Pa?aport pentru cetatea
sfântã. Numai aceia care primesc pecetea
viului Dumnezeu vor avea pa?aportul pentru
trecerea pe por™ile cetã™ii sfinte. Dar sunt
mul™i care iau asupra lor rãspunderi în
legãturã cu lucrarea lui Dumnezeu ?i nu sunt
credincio?i din toatã inima ?i câtã vreme
rãmân a?a, ei nu pot primi sigiliul viului
Dumnezeu. Ei se încred în propria lor
neprihãnire pe care Domnul o socote?te o
nebunie. (Scrisoarea 164, 1909) Semnul de
deosebire. Aceia care vor sã aibã sigiliul
lui Dumnezeu pe frun™ile lor trebuie sã ™inã
Sabatul poruncii a patra. Aceasta este ceea
ce-i deosebe?te de cei neascultãtori, care
au primit asupra lor o nãscocire omeneascã
în locul Sabatului adevãrat. ?inerea zilei
de odihnã a lui Dumnezeu este semnul de
deosebire dintre cel care serve?te lui
Dumnezeu ?i cel care nu ?i serve?te. (MS 27,
1899) Asemenea lui Hristos la caracter.
Sigiliul viului Dumnezeu va fi pus numai
asupra acelora care au asemãnarea cu Hristos
în caracter. (RH 21 mai, 1895) Chipul lui
Hristos în suflet. Dupã cum ceara ia chipul
sigiliului, tot a?a sufletul trebuie sã ia
imprimarea Duhului lui Dumnezeu ?i sã re™inã
chipul lui Hristos. (ST, 18 iulie, 1911)
Sigiliul ?i poruncile. Mul™i nu vor primi
sigiliul lui Dumnezeu pentru cã nu ™in
poruncile Lui sau pentru cã nu aduc roadele
neprihãnirii. (Scrisoarea 78. 1900) Amarã
dezamãgire în ziua lui Dumnezeu. Marea masã
a celor care-?i zic cre?tini vor avea de
suferit o amarã dezamãgire în ziua lui
Dumnezeu. Ei nu au pe frun™ile lor sigiliul
viului Dumnezeu. ?ncropi™i, ?i cu jumãtate
de inimã, ei dezonoreazã pe Dumnezeu mult
mai mult decât necredinciosul declarat. Ei
bâjbâie prin întuneric când ar putea sã
umble în lumina din miezul zilei a
Cuvântului, sub cãlãuzirea Acelui care
niciodatã nu gre?e?te. (Scrisoarea 121,
1903) 2-4. Vezi E. G. White la Apocalipsa
14,1-4.
3.
4. 4-17 (Apocalipsa 14,1-4; 2Cor. 3,18). Sã
ne strãduim sã fim printre cei o sutã
patruzeci ?i patru de mii. (Apoc. 7,9-17).
Aceia pe care Mielul îi va conduce la
izvoarele apelor vii ?i din ochii cãrora va
?terge toate lacrimile, vor fi aceia care
acum primesc cunoa?terea ?i priceperea
descoperitã în Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu
… Noi nu urmeazã sã copiem nici o fiin™ã
omeneascã. Nu existã nici o fiin™ã omeneascã
destul de în™eleaptã pentru a fi criteriul
nostru. Noi trebuie sã privim omul Hristos
Isus, care este deplin în desãvâr?irea
neprihãnirii ?i a sfin™eniei. El este
începãtorul ?i desãvâr?itorul credin™ei
noastre. El este omul model. Felul lui de
vie™uire este felul de vie™uire la care
trebuie sã ajungem noi. Caracterul Lui este
modelul nostru. Atunci s ne abatem privirile
de la perplexitã™ile ?i dificultã™ile vie™ii
acesteia ?i sã le a™intim la El pentru ca
prin privire sã putem fi schimba™i dupã
chipul Sãu. Putem privi la Hristos într-un
scop bun. Putem privi cu încredere la El,
deoarece El este atotîn™elept. Când privim
la El ?i gândim la El, El va lua chip în
noi, El, nãdejdea slavei. Sã ne strãduim cu
toatã puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu,
ca sã fim printre cei o sutã patruzeci ?i
patru de mii. (RH, 9 martie, 1905)
5.
6.
7.
8.
9. 9 (Apocalipsa 3,5; 19,7-9; Ioan 12,12.
13). Ramurile de finic ?i ve?mintele.
Ramurile de finic înseamnã cã ei au câ?tigat
biruin™a, ?i hainele albe înseamnã cã ei au
fost îmbrãca™i cu neprihãnirea lui Hristos.
Mul™umiri fie aduse lui Dumnezeu cã s-a
deschis un izvor pentru a ne spãla hainele
caracterului ?i a le face albe ca zãpada.
(MS nedatat, 23).
10.
11.
12.
13.
14.Vezi E. G. White la Apocalipsa 3,18;
19,7-9; Mat. 22,11. 12
15.
16.
17.Vezi E. G. White la Apocalipsa 22,1. 2;
Rom. 11,33.
1.
2.
3. 3. 4 (Is. 1,18; Evrei 9,13-14; Vezi E. G.
White la Rom. 8,26. 34; Evrei 7,25).
Rugãciunile înmiresmate cu meritele lui
Hristos. A?a dupã cum marele preot stropea
sângele cald pe tronul harului în timp ce
norul înmiresmat de tãmâie se înãl™a
înaintea lui Dumnezeu, tot a?a, în timp ce
ne mãrturisim pãcatele ?i solicitãm
eficacitatea sângelui ispã?itor al lui
Hristos, rugãciunile noastre trebuie sã se
înal™e la cer, înmiresmate cu meritele
caracterului Mântuitorului nostru. ?n ciuda
nevredniciei noastre, trebuie sã ne aducem
aminte cã existã Cineva care poate sã ridice
pãcatele, ?i care este binevoitor ?i doritor
sã mântuiascã pe pãcãtos. Cu propriul Sãu
sânge, El a plãtit rãscumpãrarea pentru to™i
fãcãtorii de rele. Orice pãcat, recunoscut
înaintea lui Dumnezeu cu o inimã smeritã va
fi îndepãrtat de El. (Is. 1,18; Evrei 9,13.
14) (RH, 29 sept. 1896) Apocalipsa 5,8; Ps.
141,2; Ioan 1,29; Ef. 5,2). Tãmâia
reprezintã sângele ispã?irii. (Apoc. 8,3.
4). Familiile, cre?tinii individual, ?i
comunitã™ile sã pãstreze în minte faptul cã
ei sunt strâns alia™i cu cerul, Domnul are
un interes deosebit fa™ã de biserica Sa
luptãtoare de aici de jos. ?ngerii care aduc
fumul tãmâii plãcut mirositoare o fac pentru
sfin™ii care se roagã. De aceea rugãciunile
de searã din fiecare familie sã se înal™e
fãrã întrerupere în ceasul rãcoros al
apusului, vorbind înaintea lui Dumnezeu în
favoarea noastrã despre meritele sângelui
unui Mântuitor crucificat ?i înviat. Numai
sângele acesta este lucrãtor. Numai el poate
face ispã?ire pentru pãcatele noastre.
Sângele unicului Fiu al lui Dumnezeu are
valoare pentru noi ca noi sã ne putem
apropia de Dumnezeu numai sângele Lui
„ridicã pãcatul lumii”. Diminea™a ?i seara
universul ceresc prive?te la fiecare familie
care se roagã, ?i îngerul cu tãmâia care
reprezintã sângele ispã?irii gãse?te intrare
înaintea lui Dumnezeu. (MS 15, 1897)

Apocalipsa 10
1. 1-11 (Apocalipsa 14,6-12; Dan. 12,4-13).
Nu e altã persoanã decât Hristos. ?ngerul
puternic care a instruit pe Ioan nu era o
altã persoanã decât Isus Hristos. A?ezarea
piciorului Sãu drept pe mare ?i a celui
stâng pe uscat, aratã partea pe care El o
îndepline?te în cursul scenelor finale a
marii lupte cu Satana. Pozi™ia aceasta aratã
puterea ?i autoritatea Lui supremã peste
întreg pãmântul. Lupta s-a fãcut tot mai
tare ?i tot mai hotãrâtã din veac în veac ?i
va continua sã fie a?a, pânã la scenele
finale când lucrarea iscusitã a puterilor
întunericului va ajunge la culmea lor.
Satana, unit cu oamenii rãi, va în?ela lumea
întreagã ?i bisericile care nu primesc
iubirea adevãrului. Dar îngerul puternic
cere aten™ie. El strigã cu un glas puternic.
El aratã puterea ?i autoritatea glasului Sãu
acelora care s-au unit cu Satana pentru a se
împotrivi adevãrului. Dupã ce aceste ?apte
tunete ?i-au rostit glasurile, lui Ioan i se
spune ca ?i lui Daniel cu privire la cartea
cea micã. „Pecetluie?te ce au spus cele ?
apte tunete, ?i nu scrie ce au spus!”
Acestea sunt în legãturã cu evenimente
viitoare care vor fi dezvãluite la rândul
lor. Daniel va sta în partea sa la sfâr?itul
zilelor. Ioan vede cãrticica desigilatã.
Apoi profe™iile lui Danie au locul lor
corespunzãtor în întâia, a doua ?i a treia
solie îngereascã pentru a le vesti lumii.
Desigilarea cãr™ii cele mici a fost solia în
legãturã cu timpul. Cartea lui Daniel ?i
aceea a Apocalipsei formeazã un singur tot.
Una este o profe™ie, cealaltã o descoperire,
una o carte sigilatã, cealaltã o carte
desigilatã. Ioan a auzit tainele pe carele-
au rostit tunetele, dar i s-a poruncit sã nu
le scrie. Lumina specialã datã lui Ioan
care a fost exprimatã de cele ?apte tunete a
fost o trasare a evenimentelor care vor urma
în timpul soliilor îngere?ti întâia ?i a
doua. Nu era lucrul cel mai bun ca poporul
sã cunoascã lucrurile acestea, deoarece era
absolut necesar ca credin™a lor sã fie
încercatã. Dupã rânduiala lui Dumnezeu urma
sã fie proclamate adevãruri prea minunate ?i
avansate. ?ntâia ?i a doua solie urmau sã
fie proclamate, dar nici o luminã în plus nu
urma sã fie datã la ivealã înainte ca
soliile acestea sã-?i fi fãcut lucrarea lor
specificã. Lucrul acesta este reprezentat de
îngerul care sta cu un picior pe mare,
proclamând cu un jurãmânt extrem de solemn
cã nu va mai fi timp. Timpul acesta, pe
care-l declarã îngerul cu jurãmânt solemn nu
este sfâr?itul istoriei lumii acesteia nici
al timpului de har, ci al timpului profetic,
care trebuie sã preceadã a doua venire a
Domnului nostru. Adicã, poporul nu va mai
avea o altã solie cu privire la un timp
definit. Dupã aceastã perioadã de timp, care
se întinde de la 1842 la 1844, nu poate fi
nici o trasare precisã de timp profetic. Cel
mai lung lan™ profetic se întinde pânã în
toamna anului 1844. Pozi™ia îngerului cu un
picior pe pare ?i celãlalt pe uscat, vrea sã
arate larga extindere a proclamãrii soliei.
Ea va depã?i oceanele întinse ?i va fi
proclamatã în alte ™ãri, în toatã lumea. ?
n™elegerea adevãrului, voioasa primire a
soliei este reprezentatã prin mâncarea
cãr™ii celei mici. Adevãrul cu privire la
timpul celei de a doua veniri a Domnului
nostru a fost scumpã sufletului nostru. (MS
59, 1900)
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7 (Apocalipsa 22,10-12). Ultima perioadã
de punere la probã. Dispensa™iunea
Evangheliei este ultima perioadã de punere
la probã ce va mai fi vreodatã acordatã
oamenilor. Aceia care trãiesc în timpul
acestei dispensa™iunii de punere la probã ?i
de examinare ?i totu?i nu sunt determina™i
sã se pocãiascã ?i sã asculte vor pieri
odatã cu cei nesupu?i. O a doua ocazie de
cercare nu mai existã. Evanghelia care
trebuie sã fie proclamatã la oricare neam,
oricare semin™ie, oricãrei limbi ?i oricãrui
norod prezintã adevãrul în trãsãturi clare,
arãtând cã ascultarea este condi™ia de a câ?
tiga via™a ve?nicã. Hristos acordã
neprihãnirea Sa acelora care consimt ca El
sã ridice pãcatele lor. Noi suntem
îndatora™i Domnului Hristos pentru harul
care ne face desãvâr?i™i. (MS 40, 1900)
1. 1 (Apocalipsa 20,12. 13; 1Petru 4,17;
2Petru 1,10. 11). Mãsurarea Bisericii lui
Dumnezeu. Marea judecatã are loc ?i se
sãvâr?e?te de un anumit timp. Acum Domnul
zice: „Mãsura™i templul ?i pe închinãtorii
lui. ” Aduce™i-vã aminte cã atunci când
merge™i pe stradã dupã treburile voastre,
Dumnezeu vã mãsoarã, atunci când vã vede™i
de cele ale casei, când sta™i de vorbã,
Dumnezeu vã mãsoarã. Aduce™i-vã aminte cã
cuvintele ?i faptele voastre sunt
înregistrare în cãr™ile din ceruri a?a cum
figura estre reprodusã de artist pe placa
lustruitã… Aici lucrarea progreseazã,
mãsurând templu ?i pe închinãtorii lui,
pentru a se vedea cine va rezista în ziua de
pe urmã. Aceia care rãmân tari vor avea
intrarea din bel?ug în ?mpãrã™ia Domnului ?i
Mântuitorului nostru Isus Hristos. Atunci
când ne îndeplinim lucrul, sã ne aducem
aminte cã este Cineva care urmãre?te
spiritul în care îl facem. Sã nu aducem noi
oare pe Mântuitorul în via™a noastrã de
toate zilele, în munca noastrã pãmânteascã ?
i în lucrãrile din gospodãrie? Atunci,
pentru Numele lui Dumnezeu e cazul sã lãsãm
la o parte tot ce nu e necesar, orice
flecãrealã ?i întâlnire nefolositoare, ?i sã
ne prezentãm ca servi ai viului Dumnezeu.
(MS 4, 1888)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19. 19 (vezi E. G. White la Ex. 31,18; Is.
6,1-7; 58,12-14). Tablele de piatrã - o
mãrturie convingãtoare. Când se va deschide
templul lui Dumnezeu din cer, ce timp de
triumf va fi acesta pentru cei care au fost
credincio?i ?i sinceri! ?n templu se va
vedea chivotul mãrturiei în care au fost a?
ezate cele douã table de piatrã, pe care
este scrisã Legea lui Dumnezeu. Aceste table
de piatrã vor fi scoase din ascunzãtoarea
lor, ?i pe ele se vor vedea Cele Zece
Porunci scrise cu degetul lui Dumnezeu.
Aceste table de piatrã care acum se gãsesc
în chivotul mãrturiei vor fi o dovadã
convingãtoare cu privire la adevãrul ?i
obligativitatea cerin™elor Legii lui
Dumnezeu (Scrisoarea 47, 1902) Chivotul din
cer con™ine poruncile. Min™i ?i inimi
nelegiuite au socotit cã erau destul de tari
pentru a schimba timpurile ?i legile lui
Iehova; dar puse la loc sigur în arhivele
cerului, în chivotul lui Dumnezeu, sunt
poruncile originale, scrise pe cele douã
table de piatrã. Nici un poten™at de pe
pãmânt nu are putere sã sustragã aceste
table din ascunzãtoarea lor sfântã de sub
tronul milei. (ST, 28 feb. 1878)
1.
2.
3. 3-6. 13-17 (Apocalipsa 13,1. 2. 11).
Poporul lui Dumnezeu în minoritate. Sub
simbolurile unui mare balaur ro?u, al unei
fiare care semãna cu un leopard ?i al unei
fiare cu coarne ca ale unui miel, au fost
arãtate lui Ioan stãpânirile care în mod
deosebit se vor apuca sã calce în picioare
Legea lui Dumnezeu ?i sã persecute pe
poporul Sãu. Rãzboiul este dus pânã la sfâr?
itul timpului. Poporul lui Dumnezeu
simbolizat printr-o femeie sfântã ?i copiii
ei, erau reprezenta™i ca fiind foarte mult
în minoritate. ?n zilele de pe urmã mai
existã numai o rãmã?i™ã. Despre ace?tia Ioan
zice cã sunt aceia „care pãstreazã poruncile
lui Dumnezeu ?i au credin™a lui Isus
Hristos” (ST 1 nov. 1899)
4.
5.
6.
7. 7. Rãzboi în cer. Opozi™ia fa™ã de Legea
lui Dumnezeu a început în cur™ile cere?ti cu
Lucifer, heruvimul acoperitor. Satana se
hotãrâse sã fie primul în sfaturile cere?ti
?i egal cu Dumnezeu. El ?i-a început
lucrarea de rebeliune cu îngerii de sub
comanda sa, cãutând sã rãspândeascã printre
ei duhul nemul™umirii. El a lucrat într-un
chip atât de în?elãtor, încât mul™i dintre
îngeri au fost câ?tiga™i la ascultare de el
înainte de a fi cunoscute pe deplin
scopurile sale. Nici chiar îngerii rãma?i
credincio?i nu puteau sã discearnã pe deplin
caracterul lui ?i nici sã vadã unde ducea
lucrarea lui. Dupã ce Satana izbutise sã câ?
tige mul™i îngeri de partea sa, el a înfã™i?
at cauza sa lui Dumnezeu, sus™inând cã era
dorin™a îngerilor ca el sã ocupe pozi™ia pe
care o de™inuse Hristos. Rãul a continuat
sã lucreze pânã când spiritul nemul™umirii
s-a copt ?i a ajuns sã dea na?tere la o
revoltã activã. Atunci s-a fãcut rãzboi în
cer ?i Satana, împreunã cu to™i cei care au
simpatizat cu el, a fost aruncat afarã.
Satana se rãzboise ca sã devinã stãpân pe
cer, ?i pierduse bãtãlia. Dumnezeu nu mai
putea sã-i mai încredin™eze cinste ?i
suprema™ie ?i acesta, împreunã cu partea pe
care o luase la guvernarea cereascã au fost
luate de la el. De atunci Satana ?i o?tirea
confedera™ilor sãi au fost du?manii
declara™i ai lui Dumnezeu în lumea noastrã,
rãzboindu-se fãrã încetare contra cauzei
adevãrului ?i neprihãnirii. Satana a
continuat sã prezinte oamenilor a?a cum a
prezentat îngerilor, falsele lui expuneri cu
privire la Hristos ?i la Dumnezeu ?i a câ?
tigat lumea de partea sa. Chiar ?i biserici
declarate cre?tine s-au alãturat primului
mare apostat. (RH, 28 ian. 1909). (Vezi E.
G. White la 2Cor. 10,5). Influen™a unei
min™i asupra altei min™i. El (Satana) a
lucrat într-un chip atât de în?elãtor încât
ideile pe care le însãmân™ase n-au putut fi
tratate pânã când nu s-au dezvoltat în
mintea acelora care le primiserã. Influen™a
unei min™i asupra altei min™i, o putere atât
de mare spre bine când e sfin™itã, este tot
atât de puternicã spre a face rãu în mâinile
celor care se împotrivesc lui Dumnezeu.
Puterea aceasta Satana a folosit-o în
lucrarea sa de a însãmân™a rãul în mintea
îngerilor, ?i el a fãcut sã se parã cã ar
cãuta binele universului. . . Ca un heruvim
uns, Lucifer fusese foarte mult înãl™at; el
era foarte mult iubit de fiin™ele cere?ti ?i
influen™a lui a asupra lor era puternicã.
Multe dintre ele au ascultat de sugestiile
lui ?i au crezut cuvintele lui: „?i în cer
s-a fãcut un rãzboi, Mihail ?i îngerii lui
s-au luptat cu balaurul. ?i balaurul cu
îngerii lui s-au luptat ?i ei, dar n-au
putut birui ?i locul lor nu s-a mai gãsit în
cer. ” Izgonit din cer, Satana ?i-a
înjghebat împãrã™ia în lumea noastrã ?i de
atunci s-a strãduit fãrã încetare sã
ademeneascã pe oamenii ce erau sub
ascultarea lui Dumnezeu. El folose?te aceea?
i putere pe care a folosit-o în cer -
influen™a min™ii asupra altei min™i. Oamenii
devin ispititori ai semenilor lor. Se
cultivã sentimentele puternice ?i
stricãcioase ale lui Satana ?i ele exercitã
o putere me?te?ugitã ?i cople?itoare. Sub
influen™a acestor sentimente oamenii se
unesc cu al™ii în confedera™ii. (Scrisoarea
114, 1903) Refuzul lui Satana de a asculta
de Hristos. El declarã cã nu se poate supune
?i sã fie sub comanda lui Hristos, cã el va
asculta numai de porunca lui Dumnezeu. ?
ngerii cei buni plâng când aud cuvintele lui
Satana, ?i când vãd cum el dispre™uie?te
ascultare de îndrumãrile date de Hristos,
Comandantul lor înãl™at ?i iubitor. Tatãl
decide cazul lui Satana, ?i declarã cã el
trebuie sã fie îndepãrtat din cer din cauza
rebeliunii lui sfidãtoare, ?i cã to™i cei
care s-au unit cu el la rebeliunea lui
trebuie sã fie alunga™i împreunã cu el.
Atunci a fost rãzboi în cer. Hristos ?i
îngerii Sãi s-au luptat împotriva lui Satana
?i a îngerilor lui, deoarece ei se
hotãrâserã sã rãmânã în cer cu toatã
rebeliunea lor. Dar n-au biruit. Hristos ?i
cu îngerii credincio?i au biruit ?i au
alungat din cer pe Satana ?i pe
simpatizan™ii lui rebeli. (3 SG 38)
Rebeliunea transferatã în lumea aceasta.
Când Satana s-a revoltat, a fost rãzboi în
cer ?i el, împreunã cu to™i simpatizan™ii
lui a fost a scos afarã. El de™inuse o
slujbã înaltã în cer, având un scaun de
domnie care strãlucea de luminã. Dar el s-a
abãtut de la ascultarea de fericitul ?i
unicul Potentat ?i a decãzut din rangul lui
dintâi. To™i cei care au simpatizat cu el au
fost alunga™i de la fa™a lui Dumnezeu
sorti™i a nu mai fi recunoscu™i în cur™ile
cere?ti ca având un drept acolo. Satana a
devenit antagonistul declarat al lui
Hristos. Pe pãmânt a înfipt stindardul
rebeliunii, ?i în jurul lui s-au strâns
simpatizan™ii sãi. (MS 78, 1905) 7-9. Vezi
E. G. White la Ezech. 28,15-19; Ef. 6,12;
1Ioan 2,6.
8.
9.
10. 10. Satana doborât la moartea lui
Hristos. Aruncarea din cer a lui Satana ca
un pârâtor al fra™ilor a fost realizatã prin
marea lucrare a lui Hristos de a-?i da
via™a. ?n ciuda împotrivirii constante a lui
Satana, planul mântuirii a fost executat.
Omul a fost socotit ca având suficientã
valoare ca Hristos sã-?i jertfeascã via™a
pentru el. Satana, ?tiind cã imperiul pe
care-l luase prin uzurpare va fi în cele din
urmã smuls de la el, s-a hotãrât sã nu cru™e
nici o ostenealã oricât de chinuitoare
pentru a nimici cât mai multe fiin™e cu
putin™ã de cele create de Dumnezeu dupã
chipul Sãu. El ura pe om pentru faptul cã
Hristos dovedise pentru el atâta iubire ?i
milã iertãtoare, ?i acum s-a hotãrât sã
exercite asupra lui tot felul de în?elãciuni
prin care sã fie pierdut; el ?i-a continuat
drumul cu ?i mai multã energie chiar din
pricina propriei sale stãri deznãdãjduite.
(3 SP 194,195) (2Cor. 5,19; Fil. 2,6).
Satana dezrãdãcinat din afec™iunea
Universului. ?mpingându-?i vrãjmã?ia fa™ã de
Hristos pânã când acesta a atârnat pe crucea
de pe Golgota, cu trupul rãnit ?i frânt ?i
cu inima zdrobitã, Satana s-a dezrãdãcinat
cu totul din afec™iunea Universului, atunci
s-a vãzut cã Dumnezeu în Fiul Sãu s-a
lepãdat de Sine, dându-Se pentru pãcatele
lumii, pentru cã iubea pe oameni. Creatorul
S-a descoperit în Fiul ve?nicului Dumnezeu.
Atunci întrebarea: „S-ar putea sã existe
lepãdare de sine la Dumnezeu?” a primit
rãspuns. Hristos era Dumnezeu, ?i S-a smerit
pânã S-a fãcut trup ?i a luat asupra Sa
natura umanã ?i S-a fãcut ascultãtor pânã la
moarte pentru ca sã poatã aduce o jertfã
infinitã . (MS 50, 1900) (Ioan 3,14-17;
Gal. 6,14; Evrei 9,22). Puterea de pârã a
lui Satana înfrântã. Hristos pe cruce, nu
numai cã atrage pe oameni la pocãin™ã fa™ã
de Dumnezeu pentru cãlcarea Legii Lui,
deoarece pe acela pe care-l iartã Dumnezeu
El mai întâi îl face credincios plin de
cãin™ã, dar Hristos a satisfãcut dreptatea;
El S-a oferit ca ispã?ire. Sângele lui
vãrsat, trupul Lui frânt, satisface
cerin™ele Legii cãlcate ?i în felul acesta
El întinde o punte peste prãpastie pe care a
fãcut-o pãcatul. El a suferit în carne
pentru ca sã poatã acoperi pe pãcãtosul
lipsit de apãrare cu trupul Sãu rãnit ?i
zdrobit. Biruin™a câ?tigatã la moartea Sa pe
Golgota a înfrânt pentru totdeauna puterea
de pârã asupra universului pe care o avea
Satana, ?i a adus la tãcere acuza™iile lui
cã tãgãduirea de Sine era cu neputin™ã la
Dumnezeu ?i cã deci nu era absolut
trebuincioasã în familia omeneascã. (MS 50,
1900)
11. 11 (Deut. 33,25; Vezi E. G. White la
2Tes. 2,7-12). Puterea de a birui zi de zi.
To™i cei care doresc pot fi biruitori. Sã ne
luptãm cu toatã puterea spre a ajunge la
™inta pusã înaintea noastrã. Hristos cunoa?
te slãbiciunile noastre ?i la El ne putem
înfã™i?a zilnic pentru a cere ajutor. Nu
este necesar sã ob™inem putere cu o lunã mai
înainte. Noi trebuie sã biruim zi de zi. (MS
28, 1886) Taina biruirii pãcatului. Noi
ajungem biruitori, ajutând pe al™ii sã
biruiascã prin sângele Mielului ?i prin
cuvântul mãrturisirii noastre. ?inerea
poruncilor lui Dumnezeu va pãstra în noi un
duh de ascultare, iar servirea care este un
rod al unui asemenea spirit, poate fi
primitã de Dumnezeu. (Scrisoarea 236, 1908)
12. 12 . Vezi E. G. White la Apocalipsa
16,13-16; Ps. 17.
13.
14.
15.
16.
17. 17 (Apocalipsa 14,9-12; Vezi E. G. White
la Is. 59,13-17). Capodopera lui Satana în
ce prive?te rãul. Aceia care au plãcere de
poruncile lui Dumnezeu ?i le pãzesc sunt
extrem de nesuferi™i sinagogii lui Satana ?i
puterile rãului vor manifesta ura lor fa™ã
de ei în cea mai mare mãsurã cu putin™ã.
Ioan a prevãzut conflictul dintre rãmã?i™a
femeii ?i puterea rãului ?i a zis:
„Balaurul, mâniat pe femeie s-a dus sã facã
rãzboi cu rãmã?i™a semin™iei ei, care pãze?
te poruncile lui Dumnezeu ?i ™ine credin™a
lui Isus”. For™ele întunericului se vor uni
cu agen™i omene?ti care s-au predat
controlului lui Satana ?i acelea?i scene
care s-au vãzut la judecarea, lepãdarea ?i
crucificarea lui Hristos vor fi reînnoite.
Predându-se influen™elor satanice, oamenii
vor fi transforma™i în demoni; ?i aceia care
au fost crea™i dupã chipul lui Dumnezeu,
care au fost alcãtui™i pentru a onora ?i a
glorifica pe Creatorul lor, vor deveni un
loca? al demonilor ?i Satana va vedea într-
un neam de oameni decãzu™i capodopera sa în
ce prive?te rãul - oameni care reflectã
propriul sãu chip. (RH, 14 aprilie, 1896)
Numai douã grupãri pe pãmânt. Existã numai
douã grupãri pe pãmânt - aceia care stau sub
steagul stropit cu sângele lui Isus Hristos,
?i aceia care stau sub steagul cel negru al
rebeliunii. ?n capitolul 12 din Apocalipsa
este reprezentatã marea luptã dintre cei
ascultãtori ?i cei neascultãtori (Apoc.
12,17; 13,11-17). ( MS 16, 1900) (Ef. 6,10-
12). Pãmântul o arenã a ororilor. (Apoc.
12,17). Unelte satanice au fãcut din pãmânt
o arenã a ororilor, pe care nici o limbã nu
le poate descrie. Rãzboiul ?i vãrsarea de
sânge sunt practicate de na™iuni care se
pretind a fi cre?tine. Dispre™ul fa™ã de
Legea lui Dumnezeu a adus rezultatul lui
sigur. Marea luptã care se duce acum nu
este doar o ceartã între om ?i om. De o
parte stã Prin™ul vie™ii, ac™ionând ca
Loc™iitor al omului ?i ca Garant al lui de
partea cealaltã prin™ul întunericului, cu
îngerii cãzu™i afla™i sub comanda lui. (Ef.
6,12. 13. 10. 11) (RH, 6 feb. 1900)
1.2. 11. Vezi E. G. White la Apocalipsa
12,3-6. 13-17.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.Vezi E. G. White la Apocalipsa 3-5; 20,12-
55; Evrei 9,11-14. 22.
9.
10.
11. 11. Un simbol unic. Aici este o figurã
impresionantã a apari™iei ?i cre?terii
propriei na™iuni americane. Iar coarnele ca
de miel, embleme ale nevinovã™iei ?i
blânde™ii reprezintã bine caracterul
cârmuirii a?a cum este exprimat în cele douã
principii fundamentale ale ei:
republicanismul ?i protestantismul. (4 SP
270) Scutul atotputerniciei asupra
Americii. Statele Unite este o ™arã care a
fost sub scutul special al Celui
Atotputernic. Dumnezeu a fãcut lucruri mari
pentru aceastã ™arã, dar, cãlcând Legea Lui,
oamenii au fãcut o lucrarea pornitã de la
omul fãrãdelegii. Satana î?i realizeazã
inten™iile de a prinde familia omeneascã în
mrejele neascultãrii. (MS 17, 1906)
Perspectivele ce ne stau înainte. Profe™ia
reprezintã Protestantismul ca având coarne
ca de miel, dar vorbind ca un balaur. Deja
am început sã auzim glasul balaurului. O
for™ã satanicã împinge mi?carea duminicalã,
dar ea este ascunsã. Pânã ?i oamenii
angaja™i în lucrarea aceasta, sunt orbi în
ce prive?te rezultatele ce vor fi aduse de
mi?carea lor. Poporul lui Dumnezeu care
™ine poruncile sã nu tacã într-un timp ca
acesta, ca ?i cum am primi situa™ia
evlavios. ?naintea noastrã stau
perspectivele de a duce un rãzboi continuu
cu riscul întemni™ãrii, al pierderii
proprietã™ii ?i chiar a vie™ii, pentru a
apãra Legea lui Dumnezeu, care este fãcutã
fãrã valoare de legile oamenilor. (RH, 1
ian. 1889) 11-17 (Apocalipsa 14,9-12; Dan.
7,25; 2Tes. 2,3. 4; vezi E. G. White la
Apoc. 17,13. 14; 18,1-5). Mâna persecutoare
a vrãjma?ului (Apoc. 13,11-13). Puteri,
religioase dupã mãrturisire, ?i pretinzând a
avea caracteristicile unui miel par a fi
aliate cu cerul vor arãta prin faptele lor
cã au inimã de balaur, ?i cã sunt a™â™ate ?i
stãpânire de Satana. Vine timpul când
poporul lui Dumnezeu va sim™i mâna
persecu™iei din cauzã cã sfin™e?te ziua a ?
aptea. Satana a pricinuit schimbarea
Sabatului în nãdejdea de a-?i realiza planul
de a înfrânge planurile lui Dumnezeu. El
cautã sã facã poruncile lui Dumnezeu sã aibã
mai pu™in for™ã în lume ca legile omene?ti.
Omul pãcatului, care a urmãrit sã schimbe
vremile ?i legile ?i care totdeauna s-a
împotrivit poporului lui Dumnezeu, va
determina sã se facã legi care sã impunã
™inerea zilei întâi a sãptãmânii. Dar
poporul lui Dumnezeu trebuie sã stea tare de
partea Sa. Iar Domnul va lucra în favoarea
lor, arãtând lãmurit cã El este Dumnezeul
dumnezeilor. (MS 135, 1902) Biserica ?i
lumea în armonie coruptã. Cuvântul lui
Dumnezeu spune lãmurit cã Legea Lui urmeazã
sã fie batjocoritã, cãlcatã în picioare, de
cãtre lume, cã va fi o extraordinarã domnie
a nelegiuirii. Zisa lume protestantã va
înjgheba o confedera™ie cu omul pãcatului,
iar biserica ?i lumea vor fi într-o armonie
coruptã. Aici se abate marea crizã asupra
lumii. Biblia spune cã papalitatea urmeazã
sã-?i recâ?tige suprema™ia pierdutã, ?i cã
focurile persecu™ie vor fi reaprinse prin
concesiile lumii a?a numite protestante
slugarnice. (GCB, 13 aprilie, 1891)
12.
13. 13. 14 (2Tes. 2,7-12; vezi E. G. White
la Apocalipsa 16,13-16; Mat. 7,21-23).
Minuni sãvâr?ite în fa™a noastrã. S-a
apropiat timpul când Satana va face minuni
pentru a întãri sufletele în credin™a cã el
este Dumnezeu. Tot poporul lui Dumnezeu
trebuie sã stea acum pe platforma adevãrului
a?a cum a fost dat în solia îngerului al
treilea. Toate tablourile plãcute, toate
minunile sãvâr?ite, vor fi prezentate cu
scopul ca, dacã este cu putin™ã, chiar ?i
cei ale?i sã fie în?ela™i. Unica nãdejde
pentru oricine este de a ™ine tare la
dovezile care au confirmat adevãrul în
neprihãnire. (RH, 9 aug. 1906) Minuni
sãvâr?ite sub supravegherea vrãjma?ului.
(Mat. 7,21-23). Ace?tia poate sã spunã cã
sunt urma?i ai lui Hristos, dar ei au
pierdut din vedere pe Conducãtorul lor.
Poate cã zic: „Doamne, Doamne”, poate cã
aratã la bolnavii care sunt vindeca™i prin
ei, ?i la alte fapte miraculoase ?i pretind
cã au mai mult din Spiritul lui Dumnezeu
decât aceia care ™in Legea Lui. Dar faptele
lor sunt fãcute sub supravegherea vrãjma?
ului neprihãnirii, a cãrui ™intã este de a
amãgi suflete, ?i sunt calculate pentru a
abate de la ascultare, adevãr ?i datorie. ?n
viitorul apropiat vor fi mai multe
manifestãri impresionante ale acestei puteri
fãcãtoare de minuni, deoarece despre el se
pune: „Sãvâr?ea semne mari, pânã acolo cã
fãcea chiar sã se pogoare foc din cer pe
pãmânt în fa™a oamenilor. ” (ST, 26 feb.
1885)
14. 14. Pregãtiri pentru chipul fiarei. Deja
se fac pregãtiri, ?i sunt în curs mi?cãri,
care vor avea drept rezultat de a face un
chip fiarei. Vor avea loc evenimente în
istoria pãmântului care vor împlini
proorociile profe™iei pentru zilele de pe
urmã. (RH, 23 aprilie, 1889) 14-17
(Apocalipsa 14,9-12). Pu?i la probã prin
chip. Domnul mi-a arãtat lãmurit cã chipul
fiarei va fi fãcut înainte de a se fi
încheiat timpul de probã; deoarece el
urmeazã sã fie marea punere la probã a
poporului lui Dumnezeu, prin care se va
hotãrî soarta lor ve?nicã. . . (Apoc. 13,11-
17) Aceasta este proba prin care trebuie sã
treacã poporul lui Dumnezeu înainte ca sã
fie sigilat. To™i cei care-?i dovedesc
credincio?ia fa™ã de Dumnezeu, ™inând Legea
Lui ?i refuzând de a accepta un Sabat fals,
se vor aduna sub steagul Domnului Dumnezeu
Iehova, ?i vor primi sigiliul viului
Dumnezeu. Aceia care pãrãsesc adevãrul de
obâr?ie cereascã ?i acceptã sabatul de
duminicã, vor primi semnul fiarei.
(Scrisoarea 11, 1890) Apostazie ?i ruinã
na™ionalã. Când bisericile protestante se
vor uni cu puterea papalã pentru a sus™ine o
religie falsã, pentru opunerea fa™ã de care
strãmo?ii lor au suferit cea mai crâncenã
persecu™ie, când statul va folosi puterea
lui pentru a impune decretele, ?i a sus™ine
institu™iile bisericii, atunci America
protestantã va fi format chipul papalitã™ii
?i va urma o apostazie na™ionalã care se va
sfâr?i numai prin ruinã na™ionalã. (ST 22
martie, 1910) Semnul apostaziei ?i rãbdarea
lui Dumnezeu. Sunt mul™i aceia care n-au
avut niciodatã luminã. Ei sunt în?ela™i de
învã™ãtorii lor, ?i nu au primit semnul
fiarei. Domnul lucreazã cu ei; El nu i-a
lãsat în propriile lor cãi. Pânã când vor fi
convin?i cu privire la adevãr, ?i ei vor
cãlca în picioare dovada datã pentru a-i
lumina, Domnul nu va retrage harul Sãu de la
ei. (Scrisoarea 7, 1895)
15. 15-17 (vezi E. G. White la 2Tes. 2,3.
4). Perfectarea uneltirii lui Satana. Când
legislatura alcãtuie?te legi care înal™ã
ziua întâia a sãptãmânii ?i o pune în locul
zilei a ?aptea, uneltirea lui Satana va fi
perfectatã. (RH, 15 aprilie, 1890)
16. 16. 17 (Dan. 3,1-18; vezi E. G. White la
1Ioan 2,18). Istoria se va repeta. Istoria
se va repeta. Religia falsã va fi înãl™atã.
Ziua întâia a sãptãmânii, o zi de lucru obi?
nuitã, neavând nici un fel de sfin™enie, va
fi a?ezatã a?a cum a fost a?ezat chipul în
Babilon. Tuturor na™iunilor, limbilor ?i
popoarelor li se va porunci sã se închine la
acest fals sabat. Acesta este planul lui
Satana pentru a face fãrã valoare ziua
instituitã de Dumnezeu ?i datã lumii ca un
monument amintitor al crea™iunii. Decretul
care impune cultul acestei zile urmeazã sã
fie dat în toatã lumea. ?ntr-o mãsurã
limitatã el a ?i fost dat. ?n diferite
locuri puterea civilã vorbe?te cu glasul
unui balaur la fel cum împãratul pãgân a
vorbit captivilor evrei. Judecata ?i
persecu™ia vor veni asupra tuturor acelora
care în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu,
refuzã de a se închina la acest fals sabat.
For™a este ultimul mijloc al oricãrei
religii false. La început încearcã cu
atrac™ia, a?a cum împãratul Babilonului a
încercat cu puterea muzicii ?i a pompei
exterioare. Dacã aceste atrac™ii inventate
de oameni inspira™i de Satana, nu au izbutit
sã-i facã pe oameni sã se închine la chip,
flãcãrile flãmânde ale cuptorului au fost
gata sã-i mistuie. A?a va fi ?i acum.
Papalitatea ?i-a exercitat puterea ca sã-i
convingã pe oameni sã asculte de ea, ?i ea
va continua sã facã lucrul acesta. Avem
nevoie de acela?i spirit care a fost
manifestat de slujitorii lui Dumnezeu în
conflictul cu pãgânismul. (ST, 6 mai, 1897)
(Apocalipsa 14,9-12). Oamenii din locuri de
autoritate sã asculte. Dumnezeu va face sã
aibã loc un ?ir de împrejurãri când oamenii
cei buni ?i cei din locuri de autoritate vor
avea prilejul de a cunoa?te într-adevãr care
este adevãrul. ?i deoarece unii oameni nu-?i
vor pleca genunchiul înaintea chipului ?i nu
vor primi semnul fiarei pe mânã ?i pe
frunte, ci vor sta de partea adevãrului
pentru cã este adevãr, se va dezlãn™ui
oprimare ?i se va face o încercare de a
constrânge con?tiin™a; dar cei care au
cunoscut adevãrul vor avea teamã de a ceda
puterilor întunericului. Dumnezeu are un
popor care nu va primi semnul fiarei pe mâna
lor dreaptã ?i pe fruntea lor… Nici o mi?
care nu a avut loc pentru a înãl™a sabatul
idol pentru a impune prin lege ™inerea
duminicii ?i sã nu fie Satana în spatele ei,
?i sã nu fi fost el agentul principal dar
con?tiin™a nu trebuie sã fie constrânsã nici
la ™inerea adevãratului Sabat, deoarece
Dumnezeu nu va primi decât o slujire de bunã
voie. (RH, 15 aprilie, 1890) Legea lui
Dumnezeu fãcutã fãrã valoare. Vine un timp
când Legea lui Dumnezeu, într-un anumit
sens, va fi fãcutã fãrã valoare. Cârmuitorii
na™iunii noastre, prin decizii legale, vor
impune legea duminicalã ?i în felul acesta
poporul lui Dumnezeu va fi adus în mare
primejdie. Când na™iunea noastrã în
sfaturile ei legislative va promulga legi
care sã oblige con?tiin™a oamenilor cu
privire la privilegiile lor religioase,
impunând ™inerea duminicii ?i fãcând ca
puterea de oprimare sã ac™ioneze contra
acelora care ™in Sabatul zilei a ?aptea,
Legea lui Dumnezeu va fi fãcutã cu totul
fãrã valoare în ™ara noastrã; ?i apostazia
na™ionalã va fi urmatã de ruina na™ionalã.
(RH, 18 dec. 1888). Dispre™ pentru marele
Legiuitor. Pãcatele lumii se vor grãmãdi
pânã la cer atunci când Legea lui Dumnezeu
este fãcutã fãrã valoare, când Sabatul
Domnului este cãlcat în ™ãrânã ?i oamenii
sunt constrân?i sã accepte institu™ia
papalitã™ii prin mâna puternicã a legii
™ãrii. Prin înãl™area unei institu™ii omene?
ti mai pe sus de institu™ia rânduitã de
Dumnezeu, ei aratã dispre™ pentru marele
Legiuitor ?i refuzã semnul sau pecetea Sa.
(RH, 5 nov. 1889) Pregãtit pentru a suferi
nedreptatea. Dupã cum Hristos a fost urât
fãrã motiv, tot a?a poporul Sãu va fi urât
pentru cã este ascultãtor de poruncile lui
Dumnezeu. Dacã Acela care a fost curat ?i
nepãtat care a fãcut bine ?i numai bine în
lumea noastrã, a fost tratat ca un criminal
ordinar ?i osândit la moarte, ucenicii Lui
trebuie sã a?tepte un tratament asemãnãtor,
oricât de fãrã gre? ar fi via™a lor ?i de
nepãtat caracterul lor. Decrete omene?ti
legi fabricate de agen™i satanici sub
pretextul binelui ?i al îngrãdirii rãului,
vor fi înãl™ate în timp ce poruncile sfinte
ale lui Dumnezeu sunt dispre™uite ?i cãlcate
în picioare. ?i to™i cei care dovedesc
credincio?ia lor prin ascultarea de Legea
lui Iehova trebuie sã fie pregãti™i sã fie
aresta™i, sã fie adu?i înaintea consiliilor
care nu au ca standard al lor înalta ?i
sfânta Legea a lui Dumnezeu. (RH, 26 dec.
1899) (2Tes. 2,3. 4). Trãim într-o perioadã
hotãrâtoare. Trãim într-o perioadã
hotãrâtoare a istoriei acestui pãmânt.
Marele conflict este chiar înaintea noastrã.
Vedem lumea coruptã de locuitorii ei. Omul
pãcatului a lucrat cu o uimitoare
perseveren™ã pentru a înãl™a sabatul cel
fals, ?i lumea protestantã lipsitã de
loialitate s-a mirat de fiarã ?i a numit
ascultarea de Sabatul instituit de Iehova cã
este o lipsã de loialitate fa™ã de legile
na™iunilor. ?mpãra™ii s-au confederat pentru
a sus™ine o institu™ie a unui Sabat fals,
care nu are nici un cuvânt de autoritate în
oracolele lui Dumnezeu. (RH, 6 feb. 1900)
(Apocalipsa 7,2. 3). Problema care ne stã în
fa™ã. Problema Sabatului urmeazã sã fie
subiectul marelui conflict final în care va
fi angajat toatã lumea. Oamenii au onorat
principiile lui Satana mai pe sus de
principiile care guverneazã cerurile. Ei au
acceptat sabatul fals, pe care Satana l-a
înãl™at ca pe un semn al autoritã™ii sale.
Dar Dumnezeu a pus sigiliul Sãu pe cererea
Sa împãrãteascã. Fiecare institu™ie de
Sabat, atât cel adevãrat, cât ?i cel fals,
poartã numele autorului ei, un semn ce nu se
?terge ?i care aratã autoritatea fiecãruia.
Marea hotãrâre care trebuie sã fie luatã
acum de fiecare este dacã va primi semnul
fiarei ?i al chipului ei, sau sigiliul
viului ?i adevãratului Dumnezeu. (ST 22
martie, 1910) Semnul fiarei încã nu este
aplicat. ?inerea duminicii încã nu este
semnul fiarei, ?i nu va fi pânã când nu se
dã decretul care obligã pe oameni sã se
închine la sabatul idol. Va veni timpul când
ziua aceasta va fi mijlocul de punere la
probã, dar timpul acela încã nu a venit. (MS
118, 1899)
1. 1-3. Vezi E. G. White la Apoc. 7,2. 3.
1-4 (Apocalipsa 7,2-4; Ez. 9,4; Vezi E. G.
White la Ef. 4,30). Un semn al caracterului
(Apoc. 14,1-4). Textul acesta reprezintã
caracterul poporului lui Dumnezeu în zilele
sfâr?itului. (MS 139, 1903) (Vers. 9-14;
Vezi E. G. White la Apocalipsa 16,13-16).
Insigna cerului. Ioan a vãzut un Miel pe
muntele Sion, ?i cu El pe cei 144. 000 având
Numele Tatãlui Sãu scris pe frun™ile lor. ?i
purtau insigna cerului. Ei reflectau chipul
lui Dumnezeu. Ei erau plini de lumina ?i de
slava Celui sfânt. Dacã vrem sã avem chipul
?i însemnul lui Dumnezeu fixate asupra
noastrã trebuie sã ne despãr™im de orice
nelegiuire. Trebuie sã pãrãsim orice fel rãu
?i apoi trebuie sã încredin™ãm în mâinile
lui Hristos cazul nostru. ?n timp ce noi ne
lucrãm propria noastrã mântuire cu fricã ?i
cutremur, Dumnezeu lucreazã în noi voin™a ?i
îndeplinirea dupã buna Lui plãcere. (HR, 19
martie 1889) Hristos întruchipat în noi.
(Apoc. 19,1-3). Pentru ce au fost ei
deosebi™i în chip atât de aparte? Pentru cã
ei trebuie sã se ridice cu un adevãr minunat
drept înaintea lumii întregi ?i sã primeascã
opozi™ia ei ?i în timp ce primesc aceastã
opozi™ie ?i-?i aduc aminte cã sunt fii ?i
fiice ale lui Dumnezeu ?i cã ei trebuie sã
aibã întruchipat înãuntrul lor pe Hristos,
nãdejdea slavei. (MS 13, 1888) Interesele
ve?nice au locul suprem. Aceia care au pe
fruntea lor sigiliul ve?nicului Dumnezeu vor
considera lumea ?i atrac™iile ei ca fiind
subordonate intereselor ve?nice. (RH, 13
iulie, 1897) (2Tim. 2,14-16; Vezi E. G.
White la Apoc. 7,4-17). Identitatea celor o
sutã patruzeci ?i patru de mii nu este
descoperitã. Hristos spune cã vor fi unii în
bisericã care vor prezenta pove?ti
închipuite ?i presupuneri, când Dumnezeu a
dat adevãruri mari, înãl™ãtoare ?i
înnobilatoare, care sã fie pururea pãstrate
în tezaurul min™ii. Când oamenii aleg teoria
aceasta sau aceea când sunt curio?i sã ?tie
ceva ce nu e necesar sã ?tie, Dumnezeu nu-i
conduce. Nu este planul Lui ca poporul Sãu
sã prezente ceva ce ei trebuie sã presupunã,
ceva ce nu este dat ca învã™ãturã în Cuvânt.
Nu e voia Lui ca ei sã intre în controverse
cu privire la chestiuni care nu-i vor ajuta
spiritual, ca de pildã: Cine sunt cei o sutã
patruzeci ?i patru de mii? Lucrul acesta îl
vor ?ti în chip hotãrât în scurt timp ale?ii
lui Dumnezeu. Fra™ii mei ?i surorile mele,
pre™ui™i ?i studia™i adevãrurile pe care
Dumnezeu vi le-a dat pentru voi ?i pentru
copiii vo?tri. Nu vã cheltui™i timpul
cãutând sã cunoa?te™i ceea ce nu va fi de
ajutor spiritual pentru voi. „Ce sã fac
pentru a câ?tiga via™a ve?nicã?” acesta este
chestiunea de cea mai mare însemnãtate ?i s-
a rãspuns clar la ea: „Ce este scris în
Lege? Cum cite?ti?” (MS 26,1901)
2.
3.
4. 4 (1Petru 2,21; 1Ioan 2,6). Poporul lui
Dumnezeu urmeazã acum pe Miel. Domnul are un
popor pe pãmânt care urmeazã Mielului ori
unde merge. El ??i are miile sale de
persoane care nu ?i-au plecat genunchiul
înaintea lui Baal. Unii ca ace?tia vor sta
cu El pe Muntele Sion. Dar ei trebuie sã
stea pe acest pãmânt încin?i cu armura, gata
sã se angajeze în lucrarea de salvare a
acelora care sunt pe moarte. ?ngerii cere?ti
conduc aceastã cercetare ?i se cere
activitate spiritualã de la to™i cei care
cred adevãrul prezent, pentru ca sã se poatã
alãtura îngerilor în lucrarea lor. Noi nu
urmeazã sã a?teptãm pânã la înãl™area la cer
pentru ca abia atunci sã urmãm lui Isus
Hristos. Poporul lui Dumnezeu poate face
lucrul acesta aici jos. Noi vom urma
Mielului lui Dumnezeu în cur™ile de sus
numai dacã ?i urmãm aici. Urmarea Lui în cer
depinde de ™inerea din partea noastrã a
poruncilor Lui acum. Noi nu trebuie sã urmãm
lui Hristos dupã cum ne place nouã sau
capricios ?i numai atunci când lucrul acesta
e în avantajul nostru. Noi trebuie sã
alegem a-I urma. ?n via™a de toate zilele
noi trebuie sã urmãm pilda Lui, a?a cum o
turmã urmeazã cu încredere pe pãstorul ei.
Noi trebuie sã-I urmãm prin suferin™e pentru
Numele Lui, zicând la fiecare pas: „Cu toatã
cã mã ucide, eu totu?i mã voi încrede în El.
” Practica vie™ii Lui, trebuie sã fie
practica vie™ii noastre. ?i când cãutãm sã
fim ca El ?i sã aducem voin™a noastrã în
conformitate cu voin™a Lui, noi ?l vom face
cunoscut pe El. (RH, 12 aprilie 1898)
5.Vezi E. G. White la 2Tes. 2,7-12.
6. 6-12 (vezi E. G. White la Apocalipsa 10.
1-11; 1Ioan 2,18). Urmeazã sã fie în curând
în™eles. Capitolul 14 din Apocalipsa este un
capitol de cel mai mare interes. Locul
acesta din Scripturã va fi în curând în™eles
în toate legãturile lui, iar soliile date
lui Ioan vor fi repetate în exprimãri clare.
(RH, 13 oct. 1904) Identificarea celor trei
îngeri. Hristos vine a doua orarã, cu putere
pentru mântuire. Pentru a pregãti oameni în
vederea evenimentelui acestuia, El a trimis
solia îngereascã întâia, a doua ?i a treia.
?ngerii ace?tia reprezintã pe cei care
primesc adevãrul ?i explicã cu putere lumii
Evanghelia. (Scrisoarea 79, 1900)
(Apocalipsa 18,1-5). O ceatã credincioasã.
Bisericile au ajuns, a?a cum sunt descrise
în capitolul 18 din Apocalipsa. Pentru ce
sunt date soliile din Apocalipsa 14? Pentru
cã principiile bisericilor s-au stricat…
(Apoc. 14,6-10). ?n aparen™ã întreaga lume
este vinovatã de faptul cã a primit semnul
fiarei. Dar profetul vede o ceatã care nu se
închinã fiarei, ?i care nu a primit semnul
acesta pe frun™ile ?i pe mâna lor. „Aici
este rãbdarea sfin™ilor”, zice el, „care
pãzesc poruncile lui Dumnezeu ?i credin™a
lui Isus. ” (MS 92, 1904) Mul™i primesc
adevãrul. Timpul judecã™ilor nimicitoare ale
lui Dumnezeu este timpul harului, pentru cei
care nu au avut prilejul sã cunoascã
adevãrul. Domnul va privi cu duio?ie asupra
lor. Inima Lui îndurãtoare este mi?catã;
mâna Lui încã este întinsã pentru a mântui,
în timp ce u?a este închisã pentru cei care
nu au vrut sã intre. Un mare numãr va fi
primit dintre cei care în zilele de pe urmã
aud adevãrul pentru întâia datã. (RH, 5
iulie,1906)
7.A da slavã lui Dumnezeu. A da slavã lui
Dumnezeu înseamnã a descoperi caracterul Lui
în al nostru propriu, ?i în felul acesta a-L
face cunoscut. ?i în oricare fel noi facem
cunoscut pe Tatãl sau pe Fiul, proslãvim pe
Dumnezeu. (MS 16, 1890)
8.
9. 9-12 (Apocalipsa 13,11-17; vezi E. G.
White la Apocalipsa 12,17; 18,1; Is. 58,12-
14). Adevãratul subiect al luptei. (Apoc.
14,9). Este în interesul tuturor de a
în™elege ce este semnul fiarei; ?i cum pot
sã scape de înspãimântãtoarele amenin™ãri
ale lui Dumnezeu. Pentru ce oamenii nu au
interes de a ?ti ce con™ine semnul fiarei ?i
chipul ei? Acesta este în direct contrast cu
semnul lui Dumnezeu (Evrei 31,12-17).
Chestiunea Sabatului va fi subiectul marelui
conflict la care va lua parte toatã lumea.
(Apoc. 13,4-8 citat). ?ntregul capitol este
o descoperire a ceea ce cu siguran™ã va avea
loc (Apoc. 13,11). (MS 88,1897) Ce este
semnul fiarei? Ioan a fost chemat sã
priveascã un popor deosebit de aceia care se
închinã fiarei ?i chipului ei ™inând ziua
întâia a sãptãmânii. ?inerea acestei zile
este semnul fiarei. (Scrisoarea 31, 1898)
(Apocalipsa 13,16. 17). Avertizare cu
privire la semnul fiarei. Solia îngerului al
treilea a fost datã lumii, avertizând pe
oameni contra primirii semnului fiarei sau
al chipului ei pe frunte sau pe mâna lor. A
primi acest semn înseamnã a ajunge la aceea?
i hotãrâre ca ?i fiara ?i a sus™ine acelea?i
idei, în directã opunere cu Cuvântul lui
Dumnezeu. Cu privire la cei care primesc
semnul fiarei, Dumnezeu spune: „Va bea ?i el
din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat
neamestecat în paharul mâniei Lui, ?i va fi
chinuit în foc ?i în pucioasã, înaintea
sfin™ilor îngeri ?i înaintea Mielului. ”….
Dacã v-a fost prezentatã lumina adevãrului,
descoperind Sabatul poruncii a patra ?i
arãtând cã nu existã nici un temei în
Cuvântul lui Dumnezeu pentru ™inerea
duminicii ?i totu?i vã agã™a™i de sabatul
fals, refuzând de a sfin™i Sabatul pe care
Dumnezeu îl nume?te „Sfânta Mea zi” voi
primi™i semnul fiarei. Când are loc aceasta?
Când asculta™i de decretul care vã porunce?
te sã înceta™i a lucra duminica ?i sã vã
închina™i lui Dumnezeu în timp ce ?ti™i cã
nu este nici un cuvânt în Biblie care sã
arate cã duminica ar fi altceva decât o zi
de lucru obi?nuitã, voi consim™i™i de a
primi semnul fiarei, ?i refuza™i sigiliul
lui Dumnezeu. Dacã primim semnul acesta pe
fruntea ?i pe mâna noastrã, judecã™ile
rostite asupra acelor neascultãtori trebuie
sã cadã asupra noastrã. Dar sigiliul viului
Dumnezeu este pus pe acela care în mod con?
tiincios ™ine Sabatul Domnului. (RH, 13
iulie, 1897) O problemã de via™ã ?i de
moarte. Solia aceasta cuprinde cele douã
solii precedente. Ea este prezentatã ca
fiind datã cu un glas puternic; adicã, cu
puterea Duhului Sfânt. Totul e acum în
cumpãnã. Solia a îngerului al treilea
trebuie sã fie socotitã ca fiind de cea mai
mare însemnãtate. E o chestiune de via™ã ?i
de moarte. Impresia fãcutã de solia aceasta
va fi propor™ionalã cu seriozitatea ?i
solemnitatea cu care este proclamatã. (MS
16, 1900) (vers. 1-4). Nu e un semn
vizibil. La sfâr?itul marii lupte se
formeazã douã grupe: aceia care „se închinã
fiarei ?i chipului ei” ?i primesc semnul ei
?i aceia care primesc „sigiliul viului
Dumnezeu” care au „Numele Tatãlui scris pe
fruntea lor”. Acesta nu e un semn vizibil.
(ST 1 nov. 1899) (Apocalipsa 18,1-8; 2Tes.
2,7-12). Apãrare contra tainei fãrãdelegii.
Solia îngerului al treilea spore?te în
importan™ã pe mãsurã ce ne apropiem de sfâr?
itul istoriei acestui pãmânt. Dumnezeu mi-a
prezentat primejdiile care amenin™ã pe cei
cãrora li s-a dat lucrarea sacrã de a
proclama solia îngerului al treilea. Ei
trebuie sã-?i aducã aminte cã solia aceasta
este de extrem importan™ã pentru întreaga
lume. Ei trebuie sã cerceteze Scriptura în
mod sârguincios pentru ca sã ?tie cum sã se
apere contra tainei fãrãdelegii, care joacã
un rol atât de important în scenele de
încheiere ale istoriei acestui pãmânt… Va
fi o paradã exterioarã din ce în ce mai mare
din partea puterilor lume?ti. Sub diferite
simboluri, Dumnezeu a prezentat lui Ioan
caracterul nelegiuit ?i influen™a
seducãtoare a acelora care s-au distins prin
persecutarea din partea lor a poporului Sãu.
Capitolul 18 din Apocalipsa vorbe?te despre
Babilonul mistic, cãzut de la înalta lui
treaptã pentru a deveni o putere
persecutoare. Aceia care ™ine poruncile lui
Dumnezeu, ?i au credin™a lui Isus sunt
obiectul mâniei acestei puteri. (Apoc. 18,1-
8) (MS 135,1902) Timpul punerii la probã
face problema clarã. Lucrarea Duhului Sfânt
este de a convinge lumea de pãcat, de
neprihãnire ?i de judecatã. Lumea nu poate
fi avertizatã decât vãzând pe aceia care
cred adevãrul cã sunt sfin™i™i prin adevãr,
activând pe temeiul unor principii sfinte,
arãtând într-un sens ales ?i înãl™at linia
de demarca™ie dintre cei care ™in poruncile
lui Dumnezeu ?i aceia care le calcã în
picioare. Sfin™irea Duhului scoate în
eviden™ã deosebirea dintre cei care au
sigiliul lui Dumnezeu ?i aceia care ™in o zi
falsã de odihnã. Când vine încercarea, va
fi arãtat clar ce este semnul fiarei. Acesta
este ™inerea duminicii. Aceia care, dupã ce
au auzit adevãrul, continuã sã priveascã
ziua acesta ca sfântã poartã insigna omului
pãcatului, care a gândit sã schimbe vremile
?i legile. (Scrisoarea 12, 1900) Ultimul
act a dramei. ?nlocuirea a ceea ce este
adevãrat cu ceea ce este fals este ultimul
act al dramei. Când înlocuirea aceasta
devine universalã, Dumnezeu se va descoperi.
Când legile oamenilor sunt înãl™ate mai pe
sus de legile lui Dumnezeu, când puterile
acestui pãmânt încearcã sã constrângã pe
oameni sã ™inã ziua întâia a sãptãmânii, sã
?ti™i cã a venit timpul ca Dumnezeu sã
lucreze. El Se va ridica în maiestatea Sa ?i
va zgudui pãmântul în chip îngrozitor. El va
ie?i din locuin™a Sa pentru ca sã
pedepseascã pe locuitorii pãmântului pentru
nelegiuirea lor. (RH, 23 aprilie, 1901)
(Vers. 1-4; Apocalipsa 7,2. 3; 13,13. 16;
Ex. 31,13-17; 2Tes. 2,3. 4). Semnul de
deosebire. Ne apropiem de sfâr?itul istoriei
acestui pãmânt. Satana face eforturi
disperate pentru ca sã se facã pe sine
dumnezeu ?i sã ac™ioneze ca Dumnezeu sã
aparã ca unul care are dreptul sã controleze
con?tiin™a oamenilor. El se strãduie?te cu
toate puterile sã punã o institu™ie
omeneascã în pozi™ia de zi sfântã de odihnã
a lui Dumnezeu. Sub jurisdic™ia omului
pãcatului, oamenii au înãl™at un standard
fals în completã opozi™ie cu decretul lui
Dumnezeu. Fiecare institu™ie de sabat poartã
numele autorului ei, un semn de ne?ters
arãtând autoritatea fiecãruia. Ziua întâia a
sãptãmânii nu are nici o fãrâmã de
sfin™enie. Ea este produsul omului pãcatului
care se strãduie?te în felul acesta sã
ac™ioneze contra planurilor lui Dumnezeu.
Dumnezeu a rânduit ziua a ?aptea ca Sabat al
Sãu. (Ex. 31,13. 17). ?n felul acesta se
traseazã deosebirea dintre cei ascultãtori ?
i cei neascultãtori. Aceia care doresc sã
aibã sigiliul lui Dumnezeu pe fruntea lor
trebuie sã ™inã Sabatul poruncii a patra. ?n
felul acesta, ei sunt deosebi™i de cei
neascultãtori, care au acceptat o institu™ie
fabricatã de om în locul adevãratului Sabat.
?inerea zilei de odihnã a lui Dumnezeu este
un semn de deosebire între acela care serve?
te lui Dumnezeu ?i acela care nu-I serve?te.
(RH, 23, aprilie 1901)
10.vezi E. G. White la Gen. 6,17; Mat.
27,21. 22. 29.
11.
12. 12. Poporul ales al lui Dumnezeu. Cine
sunt ace?tia? Poporul ales al lui Dumnezeu -
aceia care pe acest pãmânt au dat mãrturie
cu privire la ascultarea lor. Cine sunt ei?
Aceia care au ™inut poruncile lui Dumnezeu ?
i mãrturia lui Isus Hristos, aceia care au
luat pe Cel rãstignit ca Mântuitor al lor.
(MS 132, 1903) (Ex. 31,13-17). Care este
semnul lui Dumnezeu? Semnul ascultãrii este
™inerea Sabatului poruncii a patra. Dacã
oamenii ™in porunca a patra ei vor ™ine ?i
tot restul poruncilor. (Scrisoarea 31, 1898)
(Apocalipsa 7,2. 3; Ezech. 9,4). Semnul
Sabatului sfânt. Un semn urmeazã sã fie pus
asupra poporului lui Dumnezeu, ?i semnul
acela este ™inerea sfântului Sãu Sabat. (HS
217). Ascultãtori fa™ã de cine? Dumnezeu a
declarat cã înseamnã mult a trece cu vederea
Cuvântul viului Dumnezeu, ?i a accepta
sus™inerile acelora care cautã sã schimbe
vremile ?i legile (Ex. 31,12-17). Aceia
care în fa™a acestor specificãri refuzã a se
pocãi de abaterile lor vor avea sã simtã
rezultatul neascultãrii. Fiecare în parte
trebuie sã ne întrebãm: La ™inerea unei zile
de odihnã mi-am scos eu credin™a din Biblie,
sau dintr-o falsã închipuire a adevãrului?
Fiecare suflet care se leagã de legãmântul
divin ve?nic, fãcut ?i prezentat nouã ca un
semn ?i ca un semn al guvernãrii lui
Dumnezeu, se leagã de lan™ul de aur al
ascultãrii, la care fiecare verigã este o
fãgãduin™ã. El aratã cã prive?te Cuvântul
lui Dumnezeu ca fiind mai pe sus de cuvântul
omului. Iubirea de Dumnezeu ca fiind mai de
preferat decât iubirea de om. Iar aceia care
se pocãiesc de abaterile lor ?i se întorc la
ascultare, acceptând semnul lui Dumnezeu, se
dovedesc ca supu?i credincio?i, gata de a
face voia Lui, de a asculta de poruncile
Lui. ?inerea cu credincio?ie a Sabatului
este semnul ascultãrii de Dumnezeu. (MS 63,
1899) Credincio?ia cre?te în grele
împrejurãri. ?n Apocalipsa 14, Ioan vede
altã scenã. El vede un popor a cãrui alipire
?i credincio?ie fa™ã de legile ?mpãrã™iei
lui Dumnezeu, cre?te în împrejurãri grele.
Dispre™ul arãtat fa™ã de Legea lui Dumnezeu
pe ei îi face sã dea pe fa™ã ?i mai hotãrât
iubirea lor pentru aceastã Lege. Aceasta
face sã creascã dispre™ul manifestat fa™ã de
ea. (MS 163, 1897) (Ps. 119,26. 127; Mal.
3,18). E timpul de a lupta! Nimeni sã nu
cedeze la ispita de a deveni mai pu™in
fervent în ata?amentul lui fa™ã de Legea lui
Dumnezeu datoritã faptului cã ea este
dispre™uitã, deoarece acesta ar trebui sã
fie însu?i motivul care ar trebui sã ne facã
sã ne rugãm cu toatã inima, cu tot sufletul
?i cu tot glasul: „E timpul Doamne, ca Tu sã
lucrezi, cãci ei au stricat Legea Ta. ” De
aceea, din pricina dispre™ului general, eu
n-am sã mã fac un trãdãtor când Dumnezeu va
fi cel mai mult glorificat ?i cel mai mult
onorat prin ascultarea mea. Cum sã-?i
slãbeascã adventi?tii de ziua a ?aptea
devotamentul lor când toate capacitã™ile ?i
puterile lor ar trebui sã fie a?ezate de
partea Domnului; când de pe buzele lor ar
trebui sã vinã mãrturie care nu dã îndãrãt,
nobilã ?i înãl™ãtoare? „De aceea, eu iubesc
poruncile Tale, mai mult decât aurul, da,
mai mult decât aurul curat. ” Când Legea
lui Dumnezeu este cel mai mult luatã în râs
?i dispre™uitã cel mai mult, atunci este
timpul ca fiecare adevãrat urma? al lui
Hristos, cu aceia a cãror inimã este predatã
lui Dumnezeu ?i care sunt hotãrâ™i sã
asculte de Dumnezeu, sã stea dârzi pentru
credin™a datã sfin™ilor o datã pentru
totdeauna. „Atunci ve™i pricepe voi ?i ve™i
face deosebire între cel drept ?i cel
pãcãtos, între cel care sluje?te pe Dumnezeu
?i ce nu-L sluje?te. ” Atunci e timpul de a
lupta când luptãtorii sunt cel mai mult
necesari. (RH, 8 iunie, 1897)
13. 13 (2Tim. 4,7. 8). Dumnezeu onoreazã pe
bãtrânii credincio?i. Trãiesc pe pãmântul
nostru bãrba™i care au trecut de nouãzeci de
ani. Rezultatele naturale ale vârstei
înaintate se vãd în slãbiciunea lor. Dar ei
cred în Dumnezeu, ?i Dumnezeu îi iube?te.
Sigiliul lui Dumnezeu este a?ezat asupra lor
?i ei vor fi în numãrul acelora despre care
Dumnezeu a zis: „Ferici™i sunt mor™ii care
mor în Domnul. ” ?mpreunã cu Pavel ei pot sã
zicã: „M-am luptat lupta cea bunã, mi-am
isprãvit alergarea, am pãzit credin™a. De
acum mã a?teaptã cununa neprihãnirii pe care
mi-o va da, în ’ziua aceea’, Domnul,
Judecãtorul cel drept. ?i nu numai mie, ci ?
i tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.
” Sunt mul™i aceia al cãror pãr cãrunt
Dumnezeu îl onoreazã pentru cã au luptat o
luptã bunã ?i au pãzit credin™a. (Scrisoarea
207, 1899)
14.
15.
16.
17.
18. 8 (Dan. 7,25; 2Tes. 2,3. 4; vezi E. G.
White la Apoc. 18,1-5). Lumea îmbãtatã de
vinul Babilonului. Dumnezeu denun™ã
Babilonul pentru cã a „adãpat toate
neamurile din vinul mâniei curviei ei. ”
Aceasta înseamnã cã ea a dispre™uit singura
poruncã ce prezintã pe adevãratul Dumnezeu ?
i a dãrâmat Sabatul, monumentul lui Dumnezeu
care ne aduce aminte de crea™iune. Dumnezeu
a fãcut lumea aceasta în ?ase zile ?i S-a
odihnit în ziua a ?aptea, sfin™ind ziua
aceasta ?i punând-o deoparte dintre toate
celelalte ca sfântã pentru Sine, pentru a fi
™inutã de poporul Lui în decursul tuturor
genera™iilor lor. Dar omul pãcatului,
înãl™ându-se mai pe sus de Dumnezeu, a?
ezându-se în templul lui Dumnezeu ?i
prezentându-se pe sine ca fiind Dumnezeu, a
gândit sã schimbe vremile ?i legile. Aceastã
putere, socotind sã arate cã era nu numai
egalã cu Dumnezeu, dar ?i mai pe sus de
Dumnezeu, a schimbat ziua de odihnã, a?ezând
ziua întâia a sãptãmânii acolo unde ar fi
trebuit sã fie a ?aptea. ?i lumea
protestantã a luat aceastã odraslã a
papalitã™ii pentru a fi privitã ca sfântã. ?
n Cuvântul lui Dumnezeu acesta este numitã
curvie. Dumnezeu are o ceartã cu bisericile
de azi. Ele împlinesc profe™ia lui Ioan:
„Toate neamurile au bãut din vinul mâniei
curviei ei. ” Ele s-au despãr™it de Dumnezeu
prin refuzul lor de a primi semnul Lui. Ele
nu au spiritul poporului adevãrat al lui
Dumnezeu care ™ine poruncile Lui. ?i oamenii
din lume, dând aprobarea lor unui sabat
fals, ?i cãlcând în picioare Sabatul
Domnului, au bãut din vinul mâniei
desfrânãrii ei. (Scrisoarea 98, 1900)
1.
2.3 (Ex. 15,1-19; Deut. 31,30 la 32,44; Is.
26,2). Cântecul final de biruin™ã. Ce
cântare va fi când cei rãscumpãra™i ai
Domnului se întâlnesc la poarta cetã™ii
sfinte, care e datã înapoi pe balamalele ei
scânteietoare ?i neamurile care au ™inut
Cuvântul Lui, poruncile lui, intrã pe poartã
când coroana de biruin™ã e pusã pe capetele
lor ?i harpele de aur sunt a?ezate în
mâinile lor! Tot cerul e plin de o muzicã
bogatã ?i de cuvinte melodioase de laudã la
adresa Mielului. Mântui™i, pentru ve?nicie
mântui™i în ?mpãrã™ia slavei! Sã ai o via™ã
care se mãsoarã pe lungime cu via™a lui
Dumnezeu acesta e rãsplata! (MS 92, 1908)
1. 1-21 (Apocalipsa 6,13-17; Ps. 46,1-3;
Mat. 24,7). Ioan a vãzut grozãviile zilelor
sfâr?itului. Ioan a fost martor la scenele
teribile care vor avea loc ca semn al
venirii lui Hristos. El a vãzut o?tiri care
fãceau exerci™ii de rãzboi ?i inima
oamenilor le?inând de teamã. El a vãzut
pãmântul mi?cat din locul lui, mun™ii du?i
în mijlocul mãrii, valurile acesteia mugind
?i frãmântându-se, iar mun™ii zguduindu-se ?
i înãl™ându-se. El a vãzut deschizându-se
potirele mâniei lui Dumnezeu ?i molima,
foamea ?i moartea venind peste locuitorii
pãmântului. (RH, 11 ian. 1887)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13-16 (Apocalipsa 13,13. 14; 17,13. 14;
19,11-16; vezi E. G. White la Apocalipsa
7,1-3). Rãzboiul de la Armaghedon se va da
în curând. Sunt numai douã grupãri în lumea
noastrã: cei care sunt ascultãtori de
Dumnezeu, ?i cei care stau sub steagul
prin™ului întunericului. Satana ?i îngerii
lui se vor coborî cu putere, cu semne ?i cu
minuni mincinoase ca sã în?ele pe cei care
locuiesc pe pãmânt ?i dacã e cu putin™ã
chiar pe cei ale?i. Criza ne stã chiar în
fa™ã. Urmeazã ca aceasta sã paralizeze
energia acelora care cunosc adevãrul? Este
influen™a puterilor în?elãciunii atât de
întinsã încât influen™a adevãrului sã fie
cople?itã? Rãzboiul de la Armaghedon
urmeazã sã aibã loc în curând. Acela pe a
cãrui hainã este scris numele: ?mpãratul
împãra™ilor ?i Domnul domnilor, conduce o?
tirile cerului cãlãri pe cai albi, îmbrãca™i
în in sub™ire, curat ?i alb. (MS 172, 1899)
Fiecare formã a rãului urmeazã sã porneascã
la o intensã activitate. ?ngerii rãi î?i
unesc puterile cu oamenii rãi ?i întrucât ei
s-au tot rãzboit ?i au câ?tigat experien™ã,
în felul de a în?ela ?i în luptã ?i s-au tot
întãrit în curs de secole, ei nu vor ceda în
ultima ?i marea bãtãlie fãrã o încãierare
disperatã. Toatã lumea va fi de o parte sau
de alta a problemei. Rãzboiul de la
Armaghedon se va da ?i ziua aceea trebuie sã
nu gãseascã pe nimeni dintre noi dormind.
Noi trebuie sã fim cu totul treji ca
fecioare în™elepte ?i sã avem untdelemn în
vasele noastre ?i în candelele noastre.
Puterea Duhului Sfânt trebuie sã fie asupra
noastrã ?i Cãpetenia o?tirii Domnului va sta
în fruntea îngerilor cerului pentru a
îndruma bãtãlia. Evenimente solemne stau
înaintea noastrã ?i urmeazã sã aibã loc.
Trâmbi™ã dupã trâmbi™ã suna ?i potir dupã
potir va fi turnat peste locuitorii
pãmântului. Ne stau în fa™ã scene de interes
uimitor. (Scrisoarea 109, 1890)
14. 14-16 (Ef. 6,12; vezi E. G. White la
Apoc. 5,11). Douã puteri adverse. Douã mari
puteri adverse vor lua parte în ultima mare
bãtãlie. De o parte stã Creatorul cerului ?i
al pãmântului. To™i cei de partea Sa poartã
insigna Lui. Ei ascultã de porunca Lui. De
altã parte stã prin™ul întunericului cu cei
care au ales apostazia ?i rebeliunea. (RH,
17mai 1901) (Apocalipsa 12,12) Satana î?i
exercitã for™ele pentru ultima bãtãlie.
Timpul prezent este un timp solemn ?i
înspãimântãtor pentru bisericã. ?ngerii sunt
deja încin?i, a?teptând mandatul lui
Dumnezeu pentru a vãrsa potirele mâniei
asupra lumii. ?ngerii nimicitori preiau
lucrarea rãzbunãrii, deoarece Duhul lui
Dumnezeu se retrage treptat de pe pãmânt.
Satana ?i el î?i exercitã for™ele rãului,
mergând la „împãra™ii pãmântului ?i ai
întregii lumi”, pentru a-i aduna sub steagul
sãu, spre a fi instrui™i pentru „rãzboiul
zilei celei mari a lui Dumnezeu Cel
Atotputernic”. Satana urmeazã sã facã
eforturile cele mai puternic pentru a
predomina în marele conflict final. Vor fi
date la ivealã principii fundamentale ?i se
vor lua decizii cu privire la ele.
Scepticismul domne?te pretutindeni.
Netemerea de Dumnezeu abundã. Credin™a
fiecãrui membru al bisericii în parte va fi
pusã la probã ca ?i cum nu ar mai fi o altã
persoanã pe lume. (MS 1 a, 1890) 14-17
(Apocalipsa 18,1). O?tirile lui Dumnezeu
ocupã pozi™ie. Avem nevoie sã studiem
revãrsarea potirului al ?aptelea. Puterile
rãului nu vor ceda lupta fãrã o încãierare
disperatã. Dar Providen™a are o parte de
îndeplinit în rãzboiul de la Armaghedon.
Când pãmântul va fi luminat de slava
îngerului din Apocalipsa 18, elementele
religioase, bune ?i rele, se vor trezi din
amor™ealã ?i o?tirile viului Dumnezeu vor
ocupa pozi™ie. (MS 175, 1899)
1. 1-5 (Apocalipsa 13,11-17; 18,1-5; 2Tes.
2,7-12). ?n?elãtorul tuturor na™iunilor. ?n
capitolul 17 din Apocalipsa prezintã
distrugerea tuturor bisericilor care se
stricã prin devotare idolatrã în slujirea
papalitã™ii, a acelor care au bãut din vinul
mâniei desfrânãrii ei. (Apoc. 17,1-4). A?a
este reprezentatã puterea papalã, care, prin
toate în?elãciunile nelegiuirii, prin
atrac™ii din afarã ?i prin falã impozantã,
amãge?te toate na™iunile, fãgãduind a?a cum
a fãcut Satana fa™ã de primii no?tri
pãrin™i, tot binele celor care primesc
semnul ei ?i tot felul de necazuri celor
care se opun falsitã™ilor lor. Puterea care
are cea mai profundã stricãciune lãuntricã
va face parada cea mai mare ?i se va îmbrãca
cu cele mai elaborate însemne ale puterii.
Biblia declarã lãmurit cã aceasta acoperã o
stricatã ?i în?elãtoare nelegiuire. „Pe
frunte purta scris un nume, o tainã:
‘Babilonul cel mare, mama curvelor ?i
spurcãciunilor pãmântului’. ” Cine este
acela care dã stãpânirea sa acestei puteri?
Protestantismul, o putere care, în timp ce
pretinde cã are caracterul ?i spiritul unui
miel ?i cã e aliat cu cerul, vorbe?te cu un
glas de balaur. Ea e mânatã de o putere de
sus. (Scrisoarea 232, 1899)
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13. 13. 14 (Apocalipsa 13,11-17; 16,13-16).
O confedera™ie a for™elor lui Satana (Apoc.
17,13. 14 citat). „To™i au acela?i gând. ”
Va fi o în™elegere de unire universalã, o
mare ?i unicã armonie, o confedera™ie a
for™elor lui Satana. „?i dau fiarei puterea
?i stãpânirea lor. ” ?n felul acesta, se
manifestã aceea?i putere arbitrarã ?i
opresivã împotriva libertã™ii religioase, a
libertã™ii de a se închina lui Dumnezeu
potrivit cu con?tiin™a a?a cum a fost
manifestatã de papalitate când în trecut a
persecutat pe cei care au îndrãznit sã
refuze de a se conforma ritualurilor ?i
ceremoniilor religioase ale romanismului. ?
n lupta care urmeazã sã se dea în zilele de
pe urmã vor fi unite, în opozi™ie cu poporul
lui Dumnezeu, toate puterile stricate care
au apostaziat de la ascultarea de Legea lui
Iehova. ?n lupta aceasta, punctul principal
va fi Sabatul poruncii a ?aptea, deoarece în
porunca Sabatului marele Legiuitor Se
identificã pe Sine ca Creator al cerurilor ?
i al pãmântului. (MS 24, 1891)
14.Hristos proslãvit în ultima crizã. Dupã
cum Hristos a fost proslãvit în ziua
Cincizecimii, la fel va fi încã o datã
proslãvit la încheierea lucrãrii Evangheliei
când El va pregãti un popor care sã treacã
cu bine prin proba finalã, prin lupta de
încheiere a marii controverse. (RH, 29 nov.
1892)
1. 1 (Apocalipsa 14,9-12; Hab. 2,14; Vezi E.
G. White la Fapte 2,1-4). ?ngerul din
Apocalipsa 18. Profe™iile din Apocalipsa 18,
se vor împlini în curând. ?n timpul vestirii
soliei îngerului al treilea, „un alt înger”
urmeazã sã pogoare din cer, un înger care
avea o mare putere ?i „pãmântul s-a luminat
de slava lui”. Spiritul Domnului va
binecuvânta în chip atât de îndurãtor unelte
omene?ti consacrate încât bãrba™i, femei ?i
copii î?i vor deschide buzele pentru laudã ?
i mul™umire, umplând pãmântul cu cunoa?terea
de Dumnezeu, ?i cu slava Lui neîntrecutã, a?
a cum apele acoperã marea. Aceia care au
™inut tare începutul încrederii lor pânã la
sfâr?it vor fi cu totul treji în timpul când
solia îngerului al treilea este vestitã cu
mare putere (RH, 13 oct. 1904).
2. 2Tim. 2,14-16; vezi E. G. White la
Apocalipsa 16,14-17). Solia pregãte?te
pentru înãl™area la cer. ?n mijlocul
strigãtelor producãtoare de confuzie: „Iatã
Hristosul este aici, sau acolo!” va fi datã
o mãrturie specialã, o solie specialã având
un adevãr corespunzãtor pentru timpul
acesta, solie care urmeazã sã fie primitã,
crezutã ?i pe temeiul cãreia sã se lucreze.
Adevãrul ?i nu ideile fanteziste e ceea ce
are eficacitate. Adevãrul ve?nic al
Cuvântului va ie?i la ivealã liber de toate
erorile amãgitoare ?i interpretãrile
spiritiste, liber de tablourile zugrãvite
fantezist ?i amãgitor. Se vor impune
aten™iei poporului lui Dumnezeu lucruri
neadevãrate, dar adevãrul va sta îmbrãcat în
ve?minte frumoase ?i curate. Cuvântul
pre™ios, în influen™a lui sfântã ?i
înãl™ãtoare, nu trebuie sã fie coborât la
aceea?i treaptã cu lucrurile de rând ?i
ordinare. El trebuie sã rãmânã totdeauna
neatins de falsitã™ile cu care Satana cautã
sã în?ele dacã este cu putin™ã chiar pe cei
ale?i. Proclamarea Evangheliei este
singurul mijloc prin care Dumnezeu poate
folosi fiin™e omene?ti ca instrumente ale
Sale pentru mântuirea sufletelor. Când
bãrba™i, femei ?i copii vestesc Evanghelia,
Domnul va deschide ochii celor orbi pentru a
vedea rânduielile Sale ?i va scrie Legea Sa
în inima celor care se pocãiesc cu adevãrat.
Spiritul viu al lui Dumnezeu, lucrând prin
unelte omene?ti, conduce pe credincio?i sã
fie un gând, un suflet, iubind în unire pe
Dumnezeu ?i ™inând poruncile Lui -
pregãtindu-se aici jos pentru transformare ?
i înãl™are la cer. (RH, 13 oct. 1904) (Ier.
30,7; Osea 6,3; Ioel 2,23; Zah. 10,1; Ef.
4,13. 15): ?nviorarea Ploii târzii. Când
membrii trupului lui Hristos se apropie de
perioada ultimei lor lupte, „timpul
strâmtorãrii lui Iacov”, ei vor cre?te în
Hristos ?i se vor împãrtã?i în mare mãsurã
de Spiritul Lui. Când solia a treia se
dezvoltã ?i ajunge o mare strigare ?i când o
putere ?i o slavã mare înso™esc lucrarea
finalã, poporul credincios al lui Dumnezeu
va avea parte de slava aceea. Tocmai ploaia
târzie este ceea ce îi rede?teaptã ?i îi
întãre?te sã poatã trece prin timpul
strâmtorãrii. Fe™ele lor vor strãluci de
slava luminii aceleia care înso™e?te îngerul
al treilea. (RH 27 mai, 1862) (Is. 61,11):
Sã nu a?teptãm dupã ploaia târzie. Noi nu
trebuie sã a?teptãm dupã ploaia târzie. Ea
vine asupra tuturor acelora care recunosc ?i
î?i însu?esc roua ?i ploaia îmbel?ugatã a
harului care cad peste noi. Când adunãm
fãrâmele de luminã, când pre™uim sigurele
îndurãri ale lui Dumnezeu, cãruia ?i place
sã avem încredere în El, atunci fiecare
fãgãduin™ã se va împlini (Is. 61,11). ?ntreg
pãmântul urmeazã sã fie umplut de slava lui
Dumnezeu. (Scrisoarea 151, 1897)
Descoperirea neprihãnirii Domnului Hristos.
Timpul încercãrii este chiar asupra noastrã,
deoarece strigarea cea mare a îngerului al
treilea deja a început prin descoperirea
neprihãnirii Domnului Hristos,
Rãscumpãrãtorul care iartã pãcatul. Acesta
este începutul luminii îngerului a cãrui
slavã urmeazã sã umple întreg pãmântul. (RH,
22 nov. 1892) Nu e specificat un timp
pentru revãrsare. Nu am un anumit timp cu
privire la care sã spun cã atunci va avea
loc revãrsarea Duhului Sfânt, când îngerul
cel puternic se va pogorî din cer ?i se va
uni cu îngerul al treilea pentru încheierea
lucrãrii pentru lumea aceasta; solia mea
este cã unica noastrã siguran™ã este de a fi
gata pentru reînviorarea cereascã, având
candelele noastre pregãtite ?i arzând. (RH,
29 martie, 1892) 1-5 (Apocalipsa 13,11-17;
14,6-12; Dan. 7,25; 2Tes. 2,3. 4; Vezi E. G.
White la Apoc. 6,9; 17,1-5). Orice putere a
rãului va lucra. Dupã cum Dumnezeu a chemat
pe copiii lui Israel sã iasã din Egipt,
pentru ca sã poatã ™ine Sabatul Lui, tot a?a
El cheamã pe poporul Sãu sã iasã din
Babilon, ca ei sã nu se închine fiarei sau
chipului ei. Omul pãcatului, care a gândit
sã schimbe vremile ?i legile, s-a înãl™at pe
sine mai pe sus de Dumnezeu, prin
prezentarea unui sabat fals înaintea lumii,
lumea cre?tinã a acceptat odrasla
papalitã™ii, ?i a legãnat-o ?i a hrãnit-o,
sfidând astfel pe Dumnezeu prin înlãturarea
monumentului Sãu de aducere aminte ?i
înãl™ând un sabat rival. Dupã ce adevãrul
va fi fost vestit ca o mãrturie la toate
popoarele, va fi pus la lucru orice fel
imaginabil de putere a rãului, ?i min™i vor
fi zãpãcite prin multe glasuri care strigã:
„Iatã Hristosul este aici, sau acolo, Acesta
este adevãrul. Eu am solie de la Dumnezeu,
El m-a trimis cu multã luminã. ” Apoi va
avea loc o îndepãrtare a semnelor de hotar,
?i o încercare de a dãrâma stâlpii credin™ei
noastre. Se va face un efort mai hotãrât
pentru a înãl™a sabatul fals ?i de a arunca
dispre™ asupra lui Dumnezeu ?nsu?i înlocuind
ziua pe care El a binecuvântat-o ?i a
sfin™it-o. Sabatul acesta fals urmeazã sã
fie impus printr-o lege opresivã. Satana ?i
îngerii lui sunt cu totul vigilen™i ?i
foarte activi, lucrând prin unelte omene?ti
pentru a-?i realiza scopul ?tergerii din
mintea oamenilor a cunoa?terii de Dumnezeu.
Dar în timp ce Satana sãvâr?e?te minunile
sale mincinoase, se va împlini timpul
profetizat în Apocalipsa, ?i îngerul cel
puternic care va lumina tot pãmântul cu
slava sa va vesti cãderea Babilonului, ?i va
chema poporul lui Dumnezeu sã o pãrãseascã.
(RH, 13 dec. 1892) (Apocalipsa 14,8). Parte
dintr-o serie de evenimente. Solia cu
privire la cãderea Babilonului trebuie sã
fie vestitã. Poporul lui Dumnezeu trebuie sã
în™eleagã ce e cu îngerul care trebuie sã
lumineze întreaga lume cu slava sa, în timp
ce strigã puternic, cu un glas tare: „A
cãzut, a cãzut, Babilonul cel mare!”
Evenimentele solemne care au loc acum
apar™in unei serii de evenimente din lan™ul
istoriei, a cãrui primã verigã este legatã
de Eden. Poporul lui Dumnezeu sã se
pregãteascã pentru ceea ce are sã se
petreacã pe pãmânt. Extravagan™a în
folosirea mijloacelor, egoismul, ereziile au
luat lumea captivã. De secole lucreazã
agen™ii lui Satana. Vor ceda ei acum fãrã
luptã? (MS 172, 1899) (Mat. 15,9; 21,11.
12; Ioan 2,13-16; vezi E. G. White, Apoc.
6,9). Douã chemãri adresate bisericilor.
(Apoc. 18,1. 2). Aceasta este aceea?i solie
ca aceea vestitã de îngerul al doilea.
Babilonul a cãzut „pentru cã toate neamurile
au bãut din vinul mâniei curviei ei. ” Ce
este acest vin? ?nvã™ãturile ei mincinoase.
Ea a dat lumii un sabat fals în locul
Sabatului poruncii a patra ?i a repetat
minciuna pe care a spus-o Satana Evei de
prima datã în Eden - nemurirea de la naturã
a sufletului. Multe rãtãciri înrudite a
rãspândit ea în toate pãr™ile, „învã™ând ca
învã™ãturi ni?te porunci omene?ti”. Când
Isus ?i-a început lucrarea publicã, El a
curã™it templul de profanarea lui
nelegiuitã. Printre faptele de pe urmã ale
lucrãrii Sale a fost a doua curã™ire a
templului. Tot a?a în lucrarea de pe urmã de
avertizare a lumii, se adreseazã bisericilor
douã chemãri. A doua solie îngereascã este:
„A cãzut, a cãzut Babilonul, cetatea cea
mare, care a adãpat toate neamurile din
vinul mâniei curviei ei. ” Iar în strigarea
cea tare a soliei îngerului al treilea un
glas se aude din cer, zicând: „Ie?i™i din
mijlocul ei, poporul Meu, casã nu fi™i
pãrta?i la pãcatele ei, ?i sã nu fi™i lovi™i
cu urgiile ei! Pentru cã pãcatele ei s-au
îngrãmãdit ?i au ajuns pânã la cer ?i
Dumnezeu ?i-a adus aminte de nelegiuirile
ei. ” (RH, 6 dec. 1892) Cele trei solii
urmeazã sã se combine. Cele trei solii
îngere?ti urmeazã sã se combine, dând lumii
o întreitã luminã. ?n Apocalipsa, Ioan
spune: „Am vãzut pogorându-se din cer un alt
înger, care avea o mare putere; ?i pãmântul
s-a luminat de slava lui” (Apoc. 18,1
citat). Aceasta reprezintã vestirea ultimei
?i întreitei solii de avertizare pentru
lume. (MS 52, 1900) 1-8 (Vezi E. G. White
la Apocalipsa 14,9-12). Primejdia alian™elor
cu lumea. (Apoc. 18,1-8). Acest tablou
îngrozitor, zugrãvit de Ioan pentru a arãta
cât de pe deplin se vor preda rãului
puterile pãmântului, ar trebui sã arate cât
de primejdios este pentru aceia care au
primit adevãrul sã se înscrie în societã™i
secrete sau sã se asocieze în vreun fel
oarecare cu aceia care nu ™in poruncile lui
Dumnezeu. (MS 135, 1902)
3. 3-7. vezi E. G. White la 1Ioan 2,18.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. 7-9 (Ef. 5,23-25; Vezi E. G. White la
Apocalipsa 7,9). Dumnezeu este so™ul
bisericii Sale. Dumnezeu este so™ul
bisericii Sale. Biserica este mireasa, so™ia
Mirelui. Fiecare credincios adevãrat este o
parte a trupului lui Hristos. Hristos prive?
te necredin™a doveditã fa™ã de Sine de cãtre
poporul Sãu ca necredin™a unei so™ii fa™ã de
so™ul ei. Trebuie sã ne aducem aminte cã
suntem mãdulare ale trupului lui Hristos.
(Scrisoarea 39, 1902) Purtare
corespunzãtoare cu a unei mirese a unui ?
mpãrat. Biserica este mireasa, so™ia
Mirelui. Ea trebuie sã se pãstreze curatã,
sfântã, consacratã. Ea nu trebuie sã se lase
niciodatã pradã unei u?urãtã™i, deoarece
este mireasa unui ?mpãrat. Totu?i ea nu-?i
dã seama de înalta ei pozi™ie. Dacã ar
în™elege lucrul acesta, ar fi plinã de slavã
înãuntru. (Scrisoarea 177, 1901)
(Apocalipsa 3,4; 7,14; 16. 15). Haine
curate. Biserica este mireasa lui Hristos,
iar membrii ei trebuie sã se înjuge la un
loc cu Conducãtorul lor. Dumnezeu ne
avertizeazã sã nu ne mânjim hainele.
(Scrisoarea 123 ?/2, 1898)
8.
9.
10.
11. 11-16 . Vezi E. G. White la Apocalipsa
16,13-16.
1.
2.
3.
4.
5.6. Semnele blestemului la a doua înviere.
La întâia înviere to™i ies afarã într+o
vigoare nemuritoare, dar la a doua semnele
blestemului se vãd la to™i. To™i ies afarã
a?a cum au coborât în mormintele lor. Aceia
care au trãit înainte de potop apar cu
statura lor de uria?i, de douã ori mai
înal™i decât oamenii care trãiesc acum pe
pãmânt, ?i bine propor™iona™i. Genera™iile
de dupã potop, au fost mai scunde la
staturã. (3SG 84, 85)
6.
7.
8.
9.10. 14 (Gen. 8,1; 2Petru 3,10). Noul
Ierusalim ocrotit în mijlocul flãcãrilor.
Când potopul apelor a fost în culmea lui pe
pãmânt el avea înfã™i?area unui lac
nemãrginit de apã. Când Dumnezeu curã™ã în
cele din urmã pãmântul, el va apare ca un
lac nemãrginit de foc. Dupã cum Dumnezeu a
ocrotit arca în mijlocul apelor potopului,
pentru cã con™inea opt persoane neprihãnite,
El va ocroti ?i Noul Ierusalim care con™ine
pe credincio?ii din toate veacurile, de la
dreptul Abel pânã la cel din urmã sfânt care
a trãit pe pãmânt. De?i întregul pãmânt cu
excep™ia acelei por™iuni unde odihne?te
cetatea, va fi învelit de un ocean de foc
lichid, totu?i cetatea este ocrotitã ca ?i
arca, printr-un miracol al puterii
Atotputerniciei. Ea st nevãtãmatã în
mijlocul elementelor mistuitoare. (3 SG 87)
10.
11.
12. 12. 13. (Dan. 7,9. 10; Vezi E. G. White
la Ex. 31,18; Mat. 5,21. 22. 27. 28; 1Tim.
5,24. 25; Apoc. 11,1; 22,14). Legea lui
Dumnezeu vãzutã într-o luminã nouã. Când va
începe judecata ?i fiecare va fi judecat
dupã cele scrise în cãr™i autoritatea Legii
lui Dumnezeu va fi vãzutã într-o luminã cu
totul deosebitã de aceea în care este
privitã acum de lumea cre?tinã. Satana le-a
orbit ochii ?i le-a zãpãcit mintea, a?a cum
a orbit ?i zãpãcit pe Adam ?i pe Eva, ?i i-a
dus la cãlcarea de Lege. Legea lui Iehova
este mare, a?a cum ?i Autorul ei este mare.
La judecatã, va fi recunoscutã ca fiind
sfântã, dreaptã ?i bunã în toate cerin™ele
ei. Aceia care calcã Legea aceasta vor vedea
cã au de dat o socotealã serioasã lui
Dumnezeu, deoarece cerin™ele Lui sunt
decisive. (RH, 7 mai 1901) (Rom. 3,19;
7,12; Iuda 15). Toate lumile sunt martore la
judecatã. Hristos vrea ca to™i sã în™eleagã
evenimentele arãtãrii Sale de a doua oarã.
Scena judecã™ii va avea loc în prezen™a
tuturor lumilor, deoarece la judecata
aceasta va fi îndreptã™itã guvernarea lui
Dumnezeu ?i Legea Lui va sta „sfântã,
dreaptã ?i bunã”. Atunci se va decide asupra
fiecãrui caz, ?i se va da sentin™a asupra
tuturor. Pãcatul nu va mai apare atunci
atrãgãtor, ci va fi vãzut în hidoasa lui
mãrime. To™i vor vedea rela™ia în care stau
fa™ã de Dumnezeu ?i unul fa™ã de altul. (RH,
20 sept. 1898) Adâncã cercetare de inimã.
(Apoc. 20,12). Oamenii vor avea atunci o
clarã ?i vie amintire a tuturor faptelor lor
din via™a aceasta. Nici un cuvânt ?i nici o
faptã nu va scãpa din memoria lor. Acelea
vor fi timpuri de grea încercare. De?i noi
nu trebuie sã ne jelim cu privire la timpul
strâmtorãrii care trebuie sã vinã, noi, în
calitatea de urma?i ai lui Hristos, sã ne
cercetãm inima ca ?i cu o lumânare aprinsã
pentru a vedea al cãrui duh suntem. Pentru
binele nostru prezent ?i ve?nic sã ne
criticãm faptele noastre, pentru a vedea cum
stau ele în lumina Legii lui Dumnezeu.
Deoarece Legea aceasta este standardul
nostru. Fiecare suflet sã-?i cerceteze
propria sa inimã. (Scrisoarea 22, 1901)
(Ps. 33,13-15; Ecl. 12,13. 14; Ier. 17,10;
Evrei 4,13; Vezi E. G. White la Ps. 139,1-
12). Fiecare caz examinat. De?i toate
na™iunile urmeazã sã treacã la judecatã pe
dinaintea Lui, totu?i El va cerceta cazul
fiecãrei persoane cu o scrutate tot atât de
amãnun™itã ca ?i cum n-ar mai fi o altã
fiin™ã pe pãmânt. (RH, 19 ian. 1886) (Mal.
3,16. 17; 1Cor. 3,13): ?ngerii noteazã
faptele oamenilor. Tot cerul este interesat
de mântuirea noastrã. ?ngerii lui Dumnezeu
umblã în sus ?i în jos pe strãzile acestor
ora?e ?i noteazã faptele oamenilor. Ei
înscriu în cãr™ile de amintire ale lui
Dumnezeu cuvintele de credin™ã, faptele de
iubire, smerenia duhului ?i în ziua aceea
când lucrarea fiecãrui om va fi supusã
cercetãrii pentru a se vedea de care fel
este, lucrarea umilului urma? al lui Hristos
va trece cu bine prin examen, ?i va primi
lauda Cerului. (RH, 16 sept. 1890) Tot atât
de precisã ca ?i placa fotografului. Noi
to™i ca fiin™e binecuvântate de Dumnezeu cu
putere de a ra™iona, cu inteligen™ã ?i cu
judecatã, trebuie sã recunoa?tem obliga™ia
de a da socotealã lui Dumnezeu. Via™a pe
care El ne-a dat-o este o responsabilitate
sfântã, ?i nici o clipã din ea nu trebuie sã
fie tratatã în chip u?uratic, deoarece va
trebui sã ne întâlnim din nou cu ea în
raportul prezentat la judecatã. ?n cãr™ile
din ceruri via™a fiecãruia dintre noi este
tot atât de precis redatã ca ?i în tabloul
de pe placa fotografului. Nu avem de dat
socotealã numai pentru ce am fãcut, dar ?i
pentru ce am lãsat nefãcut. Urmeazã sã dãm
socotealã pentru caracterul nostru
nedezvoltat ?i pentru ocaziile nefolosite.
(RH, 22 sept. 1891) Caracterul nostru
reprezentat în cãr™i. ?n cãr™ile din cer
sunt precis înregistrate sarcasmele ?i
observa™iile triviale ale pãcãto?ilor la
invita™iile fãcute cu îndurare, atunci când
Hristos le este prezentat de cãtre
deserven™ii slujitori ai Lui. A?a cum
artistul prinde pe sticla lustruitã
adevãratul tablou al fe™ei omene?ti, tot a?a
îngerii lui Dumnezeu înregistreazã în
fiecare zi în cãr™ile din ceruri o
reprezentare exactã a caracterului fiecãrei
fiin™e omene?ti. (ST, 11 feb. 1903)
Serviciul ceresc înregistreazã. To™i cei
care sunt pãrta?i la aceastã mare mântuire
lucratã de Isus Hristos, au obliga™ia de a
ac™iona ca împreunã lucrãtori cu Dumnezeu. ?
n cur™ile cere?ti se strigã catalogul, în
care este înscris fiecare nume ?i
instrumentele sau agen™ii cerului rãspund
chemãrii. Acolo se înregistreazã serviciul
îndeplinit de fiecare fiin™ã omeneascã de pe
pãmânt. Dacã cineva este neglijat, aceasta
se înregistreazã; dacã e sârguincios, ?i
aceasta se raporteazã; dacã e inactiv,
faptul acesta e pus în dreptul numelui lui.
?n toatã marea masã a omenirii, nimeni nu e
pierdut din vedere. Atunci, fiecare sã fie
gata sã rãspundã la chemare, zicând: „Iatã-
mã, Doamne, sunt gata pentru lucrare. ”
Lumea are cerin™e fa™ã de voi. Dacã voi nu
lumina™i ca lumini în lume, unii se vor
ridica la judecatã ?i vor pune în socoteala
voastrã sângele sufletului lor. Se va vedea
cã a™i fost o unealtã în mâna vrãjma?ului
lui Dumnezeu ?i al omului pentru a deruta ?i
a în?ela prin mãrturisirea cre?tinismului
vostru. Voi nu a™i îndrumat suflete la
evlavie ?i devo™iune. A™i avut numele cã
trãi™i, dar era™i mor™i spiritual. Voi nu
a™i avut influen™a vindecãtoare a Duhului
lui Dumnezeu, care este pus din bel?ug la
îndemâna tuturor acelora care în credin™ã, ?
l cer. (RH, 16 aug. 1898) Inventarierea
zilnicã. Dumnezeu judecã pe fiecare om dupã
faptele lui. El nu numai cã judecã, dar
totalizeazã zi dupã zi ?i orã dupã orã,
progresul nostru în facerea binelui. (RH, 16
mai 1899) 12-15 (Apocalipsa 3,5; 13,8;
21,27; 22,19). Cartea vie™ii. Când devenim
copii ai lui Dumnezeu, numele nostru este
scris în cartea vie™ii Mielului ?i el rãmâne
acolo pânã la vremea judecã™ii de cercetare.
Atunci va fi chemat numele fiecãruia, ?i se
va cerceta raportul vie™ii lui de cãtre
Acela care declarã: „?tiu faptele tale. ”
Dacã în ziua aceea se va vedea cã fa™ã de
toate faptele noastre rele nu s-a fãcut
deplinã pocãin™ã, numele nostru va fi ?ters
din cartea vie™ii, ?i pãcatele noastre vor
sta împotriva noastrã. (ST 6 aug. 1885)
(Ex. 32,30-33; vezi E. G. White la Mat.
12,31. 32). O pedeapsã dreaptã pentru
pãcãtos. Moise a dat pe fa™ã marea sa iubire
pentru Israel prin mijlocirea Sa la Domnul
ca sã le ierte pãcatul, sau dacã nu sã-i ?
teargã numele lui din cartea pe care El o
scrisese. Mijlocirile lui în cazul acesta
ilustreazã iubirea ?i mijlocirea lui Hristos
pentru neamul omenesc pãcãtos. Dar Domnul a
refuzat de a lãsa pe Moise sã sufere pentru
pãcatele poporului Sãu apostaziat. El i-a
supus cã pe cei care pãcãtuiserã împotriva
Lui El îi va ?terge din cartea Sa pe care o
scrisese; deoarece cel drept nu urma sã
sufere pentru vinovã™ia pãcãtosului. Cartea
despre care e vorba aici este cartea
rapoartelor din cer, în care este
înregistrat fiecare nume, ?i în care sunt
scrise cu credincio?ie faptele tuturor,
pãcatele lor ?i ascultarea lor. Când anumite
persoane sãvâr?esc pãcate care sunt prea
ofensatoare ca Domnul sã le poatã ierta,
numele lor sunt ?terse din carte, ?i ei sunt
rândui™i distrugerii. (ST, 27 mai, 1889)
1. 1 (Is. 32,21). Nici un ocean care
înghite. Marea desparte prieteni. Ea este o
barierã între noi ?i aceia pe care îi iubim.
Legãtura noastrã este ruptã prin oceanul
larg ?i nemãsurat. Pe noul pãmânt nu va mai
fi mare ?i pe acolo nu vor mai trece „galere
cu vâsle”. ?n trecut mul™i dintre cei care
au iubit pe Dumnezeu ?i L-au slujit au fost
lega™i cu lan™uri de bãncile lor pe galere,
constrân?i sã serveascã scopul unor oameni
cruzi ?i cu inima asprã. Domnul a privit la
suferin™a lor cu simpatie ?i compãtimire.
Mul™umiri fie aduse lui Dumnezeu, pe
pãmântul cel nou nu vor mai fi nici torente
sãlbatice, nici ocean care sã înghitã, nici
valuri nelini?tite, care murmurã. (MS 33,
1911). 1-4 (Is. 30,26). Familia lui
Dumnezeu unitã în cele din urmã. Acum
biserica este luptãtoare, acum noi suntem
confrunta™i cu o lume în întuneric de miez
de noapte predatã aproape cu totul
idolatriei. Dar vine ziua când lupta va fi
fost datã, biruin™a câ?tigatã. Voia lui
Dumnezeu se va face pe pãmânt a?a cum se
face ?i în ceruri. Atunci nu vor avea altã
lege decât legea cerului. To™i vor fi o
familie fericitã ?i unitã îmbrãca™i cu ve?
mintele laudei ?i mul™umirii - haina
neprihãnirii lui Hristos. Toatã natura în
frumuse™ea ei cople?itoare va aduce lui
Dumnezeu un neîncetat tribut de laudã ?i
adorare. Lumea va fi scãldatã în lumina
cerului. anii se vor scurge în veselie.
Lumina lunii va fi ca lumina soarelui ?i
lumina soarelui va fi de ?apte ori mai mare
de cum este acum. La vederea acestei scene
stelele dimine™ii vor cânta laolaltã, ?i
fiii lui Dumnezeu vor striga de bucurie, în
timp ce Hristos ?i Dumnezeu Se unesc pentru
a proclama: „Nu va mai fi pãcat, ?i nici
moarte nu va mai fi. ” (RH, 17 dec. 1908)
2.
3.
4. 4 (Vezi E. G. White la 1Cor. 15,51-55).
Vara cre?tinului. Pãmântul acesta este locul
de pregãtire pentru cer. Timpul petrecut
aici este iarna cre?tinului. Aici vânturile
reci ale suferin™elor ne izbesc ?i valurile
necazurilor se rostogolesc peste noi. Dar în
viitorul apropiat, când vine Hristos durerea
?i oftatul vor pieri pe vecie. Atunci va fi
vara cre?tinului. Toate necazurile au
trecut, ?i nu va mai fi boalã ?i nici
moarte. „Dumnezeu va ?terge orice lacrimã
din ochilor. ?i moartea nu va mai fi. Nu va
mai fi nici tânguire, nici ™ipãt, nici
durere, pentru cã lucrurile dintâi au
trecut. ” (MS 28, 1886)
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.Vezi E. G. White la Ef. 5,25.
24.
25.
26.
27.Vezi E. G. White la Apocalipsa 20,12-15.
1. 1. Vezi E. G. White la 1Ioan 1,7. 9. 2
(Apocalipsa 7,17; Vezi E. G. White la Luca
23,40. 43). Educa™ia superioarã în via™a
viitoare. Hristos, ?nvã™ãtorul ceresc, va
conduce pe poporul Sãu la pomul vie™ii care
cre?te pe cele douã maluri ale râului vie™ii
?i El le va explica adevãrurile pe care ei
nu le-au putut în™elege în via™a aceasta. ?n
acea via™ã viitoare poporul Sãu va ob™ine o
educa™ie superioarã în deplinãtatea ei.
Acelora care intrã în cetatea lui Dumnezeu
lise va pune pe cap o coroanã de aur.
Aceasta va fi o scenã fericitã pe care
nimeni dintre noi nu-?i poate îngãdui sã o
piardã. Noi vom depune coroanele noastre la
picioarele lui Isus, ?i iarã?i ?i iarã?i ?i
vom da slavã ?i vom lãuda Numele Sãu cel
sfânt. ?ngerii se vor alãtura la cântãrile
de biruin™ã. Atingând harpele lor de aur, ei
vor umple tot cerul ca muzicã bogatã ?i cu
cânturi pentru Miel. (MS 31, 1909)
2. 2 (Apocalipsa 2,7; Gen. 2,9; Vezi E. G.
White la Gen. 3,22-. 24; Ioan 5,39). ?n
pomul vie™ii este o putere dãtãtoare de
via™ã. Pomul vie™ii este o reprezentare a
grijii ocrotitoare a lui Hristos pentru
copii Sãi. Când Adam ?i Eva mâncau din pomul
vie™ii ei recuno?teau dependen™a lor de
Dumnezeu. Pomul vie™ii poseda puterea de a
prelungi via™a ?i atâta vreme cât mâncau din
pomul vie™ii, ei nu puteau sã moarã. Via™a
antediluvienilor era prelungitã datoritã
puterii dãtãtoare de via™ã a acestui pom,
putere care le fusese transmisã de la Adam ?
i Eva. (RH, 26 ian. 1897) (Ioan 1,4).
Roadele dãtãtoare de via™ã la avem prin
Hristos. Roadele pomului vie™ii din grãdina
Eden aveau puteri supranaturale. A mânca din
ele însemna via™ã ve?nicã. Roadele lui erau
antidotul mor™ii. Frunzele lui erau pentru
între™inerea vie™ii ?i nemurii. Dar prin
neascultarea omului moartea a pãtruns în
lume. Adam a mâncat din pomul cuno?tin™ei
binelui ?i rãului, ale cãrui fructe îi
fusese interzis de a le atinge. Neascultarea
lui a deschis zãgazurile nenorocirii asupra
neamului nostru. Dupã intrarea pãcatului,
Gospodarul ceresc, a transplantat pomul
vie™ii în Paradisul de sus; dar ramurile lui
atârnã peste zid în lumea de jos. Prin
rãscumpãrarea fãcutã prin sângele lui
Hristos noi tot mai putem mânca din roadele
lui dãtãtoare de via™ã. Despre Hristos stã
scris: „El era via™a. ?i via™a era lumina
oamenilor. ” El este izvorul vie™ii.
Ascultarea de El era puterea dãtãtoare de
via™ã care învioreazã sufletul. Hristos
declarã: „Eu sunt Pâinea vie™ii. Cine vine
la Mine, nu va flãmânzi niciodatã; ?i cine
crede în Mine nu va înseta niciodatã” (Ioan
6,57. 63; Apoc. 2,7 u. p. ). ( ST, 31 martie
1909) (Ps. 19,10; Ioan 6,54-57): Pomul
vie™ii sãdit pentru noi. Fiii oamenilor au
avut o practicã cunoa?tere a rãului, dar
Hristos a venit în lumea acesta pentru a le
arãta cã El a sãdit pentru ei pomul vie™ii,
ale cãrui frunze erau pentru vindecarea
neamurilor. (MS 67, 1898) Frunzele pomului
vie™ii vã sunt oferite. Ele sunt mai dulci
decât mierea ?i decât fagurul de miere.
Lua™i-le, mânca™i-le, mistui™i-le ?i le?inul
vostru va trece. (MS 71, 1898) Domnul
Hristos. . . a fost pomul vie™ii pentru to™i
aceia care au luat ?i au mâncat. (MS. , 95,
1898) Biblia este pomul vie™ii pentru noi.
To™i sã ™inã minte cã pomul vie™ii dã
douãsprezece feluri de roade. Aceasta
reprezintã lucrarea spiritualã a misiunilor
noastre pe pãmânt. Cuvântul lui Dumnezeu
este pentru noi pomul vie™ii. Fiecare parte
a Scripturii are folosul ei. ?n fiecare
parte a Cuvântului este o lec™ie de învã™at.
De aceea, învã™a™i cum sã studia™i Biblia.
Cartea aceasta nu e o grãmadã de lucruri
fãrã rost. Ea este un educator. Propriile
voastre gânduri trebuie puse la lucru dacã e
sã profita™i cu adevãrat pe urma studierii
Bibliei. For™ele spirituale trebuie sã fie
puse la lucru asupra Cuvântului. Duhul Sfânt
va reaminti cuvintele lui Hristos. El va
lumina mintea, ?i va îndruma cercetarea.
(Scrisoarea 3, 1898) Hristos, pomul vie™ii.
Hristos este izvorul vie™ii noastre, izvorul
nemuririi. El este pomul vie™ii, ?i tuturor
acelora care vin la El, El le dã via™ã
spiritualã. (RH, 26 ian. 1897)
3.4. O defini™ie a cerului. Hristos este
adevãrul a tot ceea ce gãsim în Tatãl.
Defini™ia cerului este prezen™a lui Hristos.
(MS 58, nedatat).
4.Vezi E. G. White la Apocalipsa 7,2,3.
5.
6.
7.
8.
9.
10. 10-12 (Apocalipsa 4,3; 10,1; Vezi E. G.
White la Apocalipsa 10,7; 2Petru 3,9).
Mijlocirea lui Hristos va înceta în curând.
Acela care a stat ca mijlocitor al nostru,
care ascultã toate rugãciunile de pocãin™ã ?
i mãrturisire, care este înfã™i?at ca un
curcubeu, simbol al harului ?i al iubirii,
înconjurându-I capul, urmeazã sã-?i înceteze
în curând lucrarea în sanctuarul ceresc.
Harul ?i mila vor coborî atunci pe de
scaunul de domnie, ?i juste™ea le va lua
locul. Acela pe care L-a a?teptat poporul
Sãu, ??i va asuma dreptul de a fi Judecãtor
suprem. (RH, 1 ian. 1889) Timpul de probã
înceteazã atunci când e mai pu™in a?teptat.
Când se terminã timpul de probã, acesta va
veni deodatã, pe nea?teptate - la o vreme
când noi o a?teptãm mai pu™in. Dar noi putem
avea astãzi un raport limpede în cer, ?i sã
?tim cã Dumnezeu ne prime?te, ?i în cele din
urmã, dacã suntem credincio?i, vom fi
primi™i în ?mpãrã™ia cerului. (MS 95, 1906)
Nici un al doilea timp de probã. Nu mai
existã pentru nimeni un al doilea timp de
probã. Acum e timpul de punere la probã,
înainte ca îngerul sã-?i strângã aripile
sale aurii, îngerul harului ?i sã coboare de
pe tron, ?i harul a trecut pentru totdeauna.
(MS 19, 1894) (Ioan 9,4). Timpul încheierii
puneri la probã nu este descoperit. Dumnezeu
nu ne-a descoperit timpul când se sfâr?i
solia acesta, sau când se va termina punerea
la probã. Cele descoperite trebuie sã le
primim pentru noi ?i pentru copiii no?tri,
dar sã nu cãutãm sã cunoa?tem ceea ce a fost
pãstrat secret în sfaturile Celui
Atotputernic… Mi-au venit scrisori care mã
întrebau dacã am vreo luminã specialã cu
privire la timpul când se va sfâr?i punerea
la probã; ?i eu rãspund cã am dat numai
solia aceasta, cã acum e timpul de a lucra
cât este ziuã, cãci vine noaptea când nimeni
nu poate lucra. Acum, chiar acum, e timpul
ca noi sã veghem, sã lucrãm ?i sã a?teptãm.
Cuvântul Domnului descoperã faptul cã sfâr?
itul tuturor lucrurilor s-a apropiat ?i
mãrturia lui este foarte hotãrâtã cã e
necesar pentru fiecare suflet sã aibã
adevãrul sãdit în inimã a?a încât el sã
cârmuiascã via™a ?i sã sfin™eascã
caracterul. Spiritul Domnului lucreazã la
luarea adevãrului din Cuvântul inspirat ?i
imprimarea lui în suflet a?a încât cei care
se numesc urma?i ai lui Hristos sã aibã o
sfântã ?i sacrã bucurie cã pot sã-l facã
cunoscut ?i altora. Vremea potrivitã pentru
noi ca sã lucrãm este acum, chiar acum cât
este ziuã. Dar nu existã poruncã pentru
nimeni de a cerceta Scripturile pentru a
afla, dacã e cu putin™ã, când se va sfâr?i
timpul de punere la probã. Dumnezeu nu are o
astfel de solie pentru nici una dintre
buzele pieritoare, El nu vrea ca o limbã
pieritoare sã declare ceea ce El a ascuns în
sfaturile Sale tainice. (RH, 9 oct. 1894)
11.
12.
13. 13. Vezi E. G. White la 1Cor. 15,22. 45.
13-17 (Apocalipsa 1,8). Alfa ?i Omega din
Scripturã. (Apoc. 22, 13-17). Aici avem pe
Alfa din Genesa ?i pe Omega din Apocalipsa.
Binecuvântarea este rostitã pentru to™i cei
care ™in poruncile lui Dumnezeu, ?i care
conlucreazã cu El la vestirea soliei
îngerului al treilea. (RH, 8 iunie, 1897)
14. 14 (Apocalipsa 20,12. 13; Vezi E. G.
White la Gen. 3,22-24; Rom. 3,31; 2Cor. 3,7-
11). Cetatea lui Dumnezeu e pentru cei care
™in poruncile. Nici unul dintre aceia care
au avut lumina adevãrului nu va intra în
cetatea lui Dumnezeu ca cãlcãtor de porunci.
Legea Lui stã la temelia guvernãrii Sale în
cer ?i pe pãmânt. Dacã cu ?tiin™ã au cãlcat
Legea Lui ?i au dispre™uit-o pe pãmânt, ei
nu vor fi lua™i la cer pentru a face acela?i
lucru acolo, nu mai are loc schimbarea de
caracter când vine Hristos. Formarea
caracterului are loc în timpul timpului de
punere la probã. Zi dupã zi faptele lor sunt
înregistrate în cãr™ile din ceruri ?i în
ziua cea mare a lui Dumnezeu, ei vor fi
rãsplãti™i dupã faptele lor. Atunci se va
vedea cine prime?te binecuvântarea.
„Ferici™i cei care ™in poruncile, ca sã aibã
drept la pomul vie™ii ?i sã poatã intra pe
por™i în cetate. ” (RH, 25 aug. 1885) (Col.
1,26. 27). Cãlãtorie în via™a viitoare.
Mul™i pare cã au ideea cã lumea acesta ?i
loca?urile cere?ti constituie universul lui
Dumnezeu. Lucrurile nu stau a?a. Mul™imea
celor rãscumpãra™i vor cãlãtori din lume în
lume ?i mare parte din timpul lor va fi
folosit pentru cercetarea tainelor
mântuirii. ?i în tot decursul întinderii ve?
niciei, subiectul acesta va fi pururea
deschis înaintea min™ii lor. Privilegiile
acelora care biruie prin sângele Mielului ?i
prin cuvântul mãrturiei lor depã?esc puterea
de în™elegere. (RH, 9 martie, 1886)
15.
16.
17.Vezi E. G. White la Apocalipsa 3,20; Rom.
3,20-31.
18.
19.19. Vezi E. G. White la Apocalipsa 20,12-
15.