LumeaCatholica, Mai 2008

L U M E A
CATHOLICA
mai 2008
www.lumea.catholica.ro
2 Lumea Catholica, mai 2008
SUMAR
1. Scopurile inutile ale experimentării cu orice preţ ............... 3

Assuntina Morresi
2. Apariţiile Fecioarei de la Laus, împăcarea şi refugiul

păcătoşilor ........................................................................... 8
-
3. Papa Benedict ne conduce înapoi la esenţa

creştinismului .................................................................... 19
Wlodzimierz Redzioch
4. Pontiful care i-a supravieţuit unui tiran ............................ 24

Matthew E. Bunson
5. Cum s-a ajuns la dogma Neprihănitei Zămisliri ................. 30

Salvatore M. Perella
6. Rolul femeii în Biserică - o invitaţie la reflecţie ................. 36

Laura Lazu
7. Întrebări (şi răspunsuri) despre credinţă........................... 41

-
8. Cine erau straniii esenieni de la Marea Moartă? .............. 48

pr. Ariel Alvarez Valdes
Lumea Catholica, mai 2008 3
Scopurile inutile ale experimentării cu orice preţ
autor: Assuntina Morresi

traducător: Oana Capan
sursa: © L`Osservatore Romano, 22 mai 2008
S-a încheiat în seara zilei de marţi, 20 mai 2008, în Camera Comunelor din
Marea Britanie, seria de votări controversate asupra noii legi britanice care
va reglementa fecundarea asistată şi cercetarea asupra embrionilor umani -
Human Fertilisation and Embryology Bill - cuprinzând şi norme privind
avortul.
Avortul
Limita avortului rămâne la 24 de

săptămâni, aşa cum a fost fixată de legea
din 1990: diversele amendamente
prezentate pentru a scădea pragul la 22,
20, 16 sau 12 săptămâni au fost respinse
toate. Cele mai multe voturi favorabile
le-a obţinut acela care propunea o limită
de 22 de săptămâni, cu 233 voturi
pentru, respins însă cu o majoritate de
304. Subsecretarul de stat pentru
sănătate Dawn Primarolo a arătat că
pragul pentru supravieţuirea nou-
născuţilor a rămas neschimbat din 1990
încoace, şi premierul Gordon Brown a
votat pentru menţinerea limitei de 24 de
săptămâni, în timp ce liderul Edward Leigh
conservatorilor David Cameron a fost în favoarea scăderii la 22 de săptămâni.
Fostul ministru Edward Leigh, care a susţinut în schimb limita de 12
săptămâni, a declarat polemic că "În Marea Britanie modernă locul cel mai
periculos este pântecele mamei tale".
Dezbaterea a fost foarte aprinsă şi în mass-media: Daily Mail a publicat în

ediţia din 7 mai poveştile a patru copii născuţi foarte prematur, sub titlul
"Copiii noştri s-au născut sub limita avortului... şi au supravieţuit". Mai mult
decât relatările impresionează imaginile: ies în evidenţă fotografiile a patru
copii, frumoşi şi sănătoşi acum; extrem de mici şi plini de tuburi şi
pansamente în dificilele prime zile din vieţile lor.
În Italia, de ani de zile, unele spitale importante, cum ar fi de exemplu clinica

Mangiagalli din Milano, nu efectuează avorturi dincolo de 22 de săptămâni şi
trei zile de sarcină: legea italiană interzice avorturile târzii când fătul are
posibilitatea unei vieţi autonome, chiar dacă viaţa mamei este în pericol (în
acest caz se induce naşterea înainte de termen şi se încearcă să se salveze
vieţile amândurora). 22 de săptămâni şi trei zile este pragul determinat de
medicii de la Mangiagalli - şi nu numai - dincolo de care există această
posibilitate.
Necesitatea unui tată
Nu va mai fi nevoie, pentru a avea acces la tratamente de fertilizare in vitro,

de prezenţa unei perechi, adică a viitorilor părinţi - mamă şi tată. A fost
respins şi un amendament care prevedea prezenţa cel puţin a unui "model
de rol masculin". Noua lege cere în schimb prezenţa unui "susţinător
parental". Tot subsecretarul de stat pentru sănătate Primarolo a declarat:
"Calitatea la a fi părinţi este cea care face diferenţa, nu sexul părinţilor în
sine", în timp ce laburista Emily Thornberry a definit anumite cereri o
"discriminare directă împotriva cuplurilor de lesbiene şi a femeilor singure",
cum este aceea, de exemplu, de la Spitalul pentru Femei din Birmingham,
unde pot avea acces la serviciile de fecundare asistată doar cuplurile
heterosexuale care au o relaţie de cel puţin doi ani.
"Nu ar trebui, în numele unui concept greşit de egalitate sau dreptate, să

pretindem că există un drept automat de a avea un copil pentru oricine, fără
a ţine cont de sex", este convins, în schimb, Sir Patrick Cormack, parlamentar
conservator. În concluzie, orfani încă înainte de a fi concepuţi: imposibil în
natură dar nu pentru lege, în Marea Britanie. Dar pentru că chiar şi în
eprubetă este nevoie de sămânţă masculină pentru a crea un embrion,
trebuie să existe totuşi în mod necesar un tată biologic, chiar dacă este redus
la un producător de spermă: un număr într-un catalog ale unei bănci de
spermă sau poate, mai modern, un cod de bare.
Copii-medicament
Va fi posibil să se ajungă la a se naşte copii din embrioni selecţionaţi, în

scopul de a putea dispune de ţesuturi compatibile cu acelea ale unor fraţi sau
surori bolnave. Se va permite, aşadar, să se producă un număr ridicat de
embrioni umani pentru a-i alege pe aceia cu caracteristicile genetice
"adecvate", care după ce se vor dezvolta şi se vor naşte vor da propriile
ţesuturi fraţilor bolnavi. Embrionii consideraţi mai puţin compatibili sau total
nepotriviţi vor fi înlăturaţi: cu alte cuvinte, o selecţionare genetică pe baza
posibilei folosiri a materialului biologic al copilului ce ar urma să se nască.
A fost respins un amendament care prevedea selecţionarea embrionară doar

în cazul în care viaţa rudei care trebuie vindecată se află în pericol. Pentru a
face să se nască "copii-medicament", de acum înainte va fi suficient ca cineva
să aibă o boală de o anumită gravitate, chiar dacă nu fatală. "Este un
imperativ moral, dacă există măsuri terapeutice, ca în acest caz... să se
folosească terapiile pentru a salva vieţi", a declarat laburistul Des Turner.
Cine ştie ce efect va avea să afli că ai fost considerat o "măsură terapeutică",
să ştii că te-ai născut doar pentru că propriul tău profil genetic era exact ceea
ce trebuia familiei.
Embrioni micşti om-animal
Iată şi măsura legislativă cea mai discutată: de acum înainte se vor putea
autoriza cercetări care presupun crearea de embrioni micşti om-animal de
diverse tipuri: embrioni hibrizi puri, obţinuţi prin amestecarea de gameţi
umani şi animali (spermă umană şi ovule animale, sau viceversa); embrioni
umani modificaţi prin introducerea de ADN animal; embrioni umani
modificaţi prin introducerea de celule animale; şi în fine aşa-numiţii cibrizi
[din termenul în limba engleză "cybrid", adică "hibrizi citoplasmici" n. tr.],
embrioni obţinuţi prin tehnica transferului nuclear (cunoscută sub numele de
clonare terapeutică), aceeaşi procedură care a dus la naşterea oii Dolly. Toţi
vor fi distruşi până în
ziua a 14 de viaţă.
Nu există cerere de
acest tip de embrioni în
comunitatea ştiinţifică,
în ciuda tevaturii din
mass-media: până acum
au existat doar cererile
din partea a două
grupuri engleze pentru
crearea de cibrizi,
utilizându-se ovule de
vacă şi celule adulte
Experimente de dragul experimentelor?
umane. O cercetare
veche şi inutilă: în luna noiembrie a anului trecut, Ian Wilmut, "părintele" oii
Dolly, a declarat public că a renunţat la încercarea de a produce celule
rădăcină embrionare prin clonarea terapeutică, deoarece tehnica este
ineficientă, nu a funcţionat niciodată pe fiinţe umane, şi a funcţionat puţin şi
rău în cazul animalelor. Wilmut va lucra cu "celule rădăcină etice", acelea
descoperite de omul de ştiinţă japonez Shynia Yamanaka; acesta, printr-o
anumită manipulare genetică, a reuşit să "întinerească" celule adulte până la
un stadiu mult asemănător cu acela embrionar.
Numele tehnic este "celule rădăcină pluripotente induse". În urmă cu câteva

săptămâni, prestigioasa revistă "Nature" intitula un lung articol pe această
temă "Celule rădăcină embrionare 2.0. Creşte entuziasmul oamenilor de
ştiinţă pentru celulele rădăcină pluripotente induse". Robert Lanza, cunoscut
cercetător american asupra celulelor rădăcină embrionare, de la Advanced
Cell Technology, a declarat că a încercat mult timp să producă cibrizi, dar
inutil, din cauza incompatibilităţii dintre ADN-ul uman şi cel animal care
împiedică dezvoltarea acestui tip de embrioni dincolo de primele câteva zile
de viaţă.
Într-o scrisoare datată pe 15 mai, publicată în Times, 16 oameni de ştiinţă din

întreaga lume puternic implicaţi în cercetare în acest sector protestează:

"Faptul că cercetătorii declară, fără a avea vreo dovadă, că lipsa permisiunii,
a finanţărilor sau a consensului pentru o anumită linie de cercetare 'va
întârzia dezvoltarea de remedii la boli incurabile', este iresponsabil,
nejustificabil şi mai ales nedrept faţă de pacienţi. În particular, având în
vedere stadiul actual al cercetării pe celule rădăcină embrionare, pe celule
rădăcină adulte şi pe celule rădăcină pluripotente induse, nu există o
justificare validă, medicală sau ştiinţifică, pentru a insista asupra creării unui
spectru amplu de entităţi hibride umane-neumane sau 'embrioni umani
micşti", un plan de acţiune pentru care nu există clare precedente ştiinţifice.
De aceea dorim să punem sub semnul întrebării valoarea ştiinţifică a
propunerilor, actualmente examinate de parlamentul britanic, orientate spre
crearea de astfel de combinaţii embrionare".
Pe de altă parte, eventualele celule rădăcină embrionare provenite din cibrizi

nu pot fi utilizate pentru aplicaţii clinice asupra fiinţelor umane, datorită
riscului contaminării cu material biologic animal. Şi nu vor putea fi folosite
nici ca model pentru studiul anumitor boli, după cum se repetă totuşi în mod
iresponsabil: cum este posibil să se utilizeze celule provenite de la cibrizi, cu
patrimoniu genetic modificat, cu un metabolism necunoscut, tocmai pentru a
studia boli datorate unor modificări necunoscute ale anumitor funcţiuni
celulare? De unde atunci această încăpăţânare pentru o cercetare atât
controversată din punct de vedere etic cât şi îndoielnică din punct de vedere
ştiinţific? Poate pentru a demonstra că trebuie să se experimenteze tot ceea
ce se doreşte?
Apariţiile Fecioarei de la Laus, împăcarea şi refugiul

păcătoşilor
autor: -
traducător: Ecaterina Hanganu
sursa: © CatholicTradion.org
În ziua de duminică, 4 mai 2008, în cadrul unei Liturghii celebrate în oraşul

Laus din Alpii francezi, Episcopul Jean-Michel de Falco de Gap, însoţit de
numeroşi Cardinali şi Arhiepiscopi din întreaga lume, a anunţat
recunoaşterea oficială din partea Bisericii a apariţiilor mariane înaintea lui
Benoite Rencurel, între anii 1664 şi 1718. În timpul Liturghiei, Episcopul de
Falco a arătat că acestea sunt primele apariţii mariane aprobate de Vatican
şi de Biserica din Franţa în secolul XXI. El a numit acest fapt ca cel mai
deosebit eveniment care a avut loc în Franţa de la apariţiile de la Lourdes din
1862. Sanctuarul Fecioarei de la Laus atrage în jur de 120.000 de pelerini în
fiecare an. Vă prezentăm în continuare un material despre Fecioara de la
Laus, necunoscută pentru cei mai mulţi dintre noi.
Valea Laus se află în sud-estul Franţei, în Dauphine, la poalele Alpilor. În

1666, cătunul avea vreo 20 de gospodării. Locuitorii ridicaseră o capelă
închinată Bunei Vestiri - şi chiar aici Sfânta Fecioară a ales locul unei alte
"Bune Vestiri", apărând de mai multe ori unei fetiţe sărace şi smerite,
neştiutoare de carte, Benoite Rencurel: "L-am rugat pe Fiul Meu pentru Laus,
pentru convertirea păcătoşilor şi El mi-a împlinit cererea", a spus Sfânta
Fecioară, adresându-se micii păstoriţe.
Benoite era învăţată cu suferinţa, fiindcă venise pe lume într-o sărăcie lucie,
care avea să fie şi mai grea după ce tatăl ei a murit, pe când fetiţa avea doar
şapte ani. Benoite s-a născut în septembrie 1647, cu numai două luni înainte
de Sfânta Maria Margareta, viitoarea adoratoare a Preasfintei Inimi. Aşa cum
era obiceiul, creditorii o hărţuiau neostoit pe mama rămasă văduvă, astfel
încât ea şi copiii ei munceau din greu ca să se poată întreţine. Benoite nu era
numai ajutorul, ci şi protectorul mamei sale. Odată, zărind nişte bărbaţi
îndreptându-se spre casă, a alergat s-o avertizeze pe mama ei, s-a luat la
bătaie şi l-a învins pe unul dintre ei, care îndrăznise să îi ofere bani să o
cumpere.
Dar starea materială a familiei era din ce

în ce mai grea. La 12 ani, Benoite se
angajase să păstorească două turme de
oi în acelaşi timp. Şi astfel, în adâncul
extremei sărăcii, prin sacrificiu de sine şi
rugăciune, viitoarea vizionară creştea,
pregătindu-se pentru misiunea ce-i
fusese predestinată. În mai 1664, pe
când păştea turma recitând Rozariul,
rugăciunea sa preferată, apăru deodată
un bătrân venerabil, îmbrăcat în
veşminte de Episcop al Bisericii primare,
se îndreptă spre ea şi-i spuse: "Fetiţa
mea, ce faci tu aici?" "Păzesc oile, mă rog
lui Dumnezeu şi caut apă de băut" - veni
răspunsul. Benoite avea atunci 17 ani.
Fecioara de la Laus
"Îţi voi aduce eu", îi spuse bătrânul şi se duse la un izvor pe care Benoite nu-l
văzuse. "Eşti aşa de frumos!", îi spuse Benoite. "Eşti oare un Înger sau Isus?"
"Eu sunt Maurice, căruia i-a fost închinată capela de alături (pe atunci în
ruine)... Fetiţa mea, să nu te mai întorci în locul acesta. Pământul aparţine
unui alt stăpân şi dacă te prind paznicii, îţi iau turma. Mergi în valea de mai
sus de Saint-Etienne. Şi acolo ai s-o vezi pe Maica Domnului". "Dar, domnule,
ea e în Cer! Cum aş putea-o vedea aici?!" "Da, ea e şi în Cer, şi aici, după cum
doreşte".
În dimineaţa următoare, foarte devreme, Benoite şi-a dus turma la locul

indicat - Vallon des Fours (Valea Cuptoarelor), numită astfel din cauză că
dealul învecinat conţinea ghips, pe care locuitorii îl extrăgeau şi-l ardeau ca
să facă mortar pentru construcţii. Abia ajunsese Benoite acolo când, în faţa
unei grote mici, a văzut-o: era o femeie de o frumuseţe fără seamăn, ţinând
de mână un copil la fel de frumos. Fata a fost uluită. Pur şi simplu nu-i venea
să creadă că se află în prezenţa Maicii Domnului, deşi Sf. Maurice îi spusese
aceasta - aşa că ciobăniţa o întrebă cu inocenţă: "Frumoasă Doamnă, ce faci

aici? Ai venit să cumperi mortar?"
Apoi, fără să aştepte răspunsul, adăugă: "Eşti aşa de bună să ne încredinţezi

copilul? Ne-ar încânta pe toţi!" Doamna surâse fără să răspundă. Fermecată,
copleşită de frumuseţe, Benoite o admiră. La vremea prânzului, scoase o
bucată de pâine şi spuse: "Vrei să mănânci cu mine? Am nişte pâine bună şi
am putea s-o înmuiem în izvor". Doamna surâse din nou şi o lăsă pe Benoite
să se bucure de prezenţa Ei, intrând şi ieşind din grotă, apropiindu-se şi
îndepărtându-se de ea. Apoi, când veni seara, îşi luă copilul în braţe, intră în
grotă şi dispăru.
În zilele următoare şi tot aşa, timp de patru luni, Benoite contemplă acolo pe
cea care era Bucuria Îngerilor şi Podoaba Cerurilor. Ciobăniţa era
transfigurată. Împărtăşea tuturor propria fericire, cu o încântătoare
simplitate şi bucurie. Văzând-o atât de schimbată, lumea începu să se întrebe
dacă nu cumva cea pe care o văzuse nu era chiar Sfânta Fecioară. Benoite nu
ştia, dar nici nu îndrăznea să o întrebe pe Doamnă cine era. Înainte de a o
face pe Benoite prietenă şi mesageră a ei, Fecioara Preasfântă a făcut
sufletul feţei să se umple de o irezistibilă atracţie faţă de ea. Apoi, după două
luni de tăcere, a început să vorbească, să o înveţe, să o pună la încercare şi să
o încurajeze.
Coborându-se la nivelul minţii unei fete fără carte crescută în creierul

munţilor, Regina Cerului a consimţit la o serie de familiarităţi care ne-ar
surprinde dacă nu am şti că bunătatea sa e fără margini. Într-o zi, duioasa
mamă a chemat-o pe Benoite să se odihnească lângă ea şi copilul obosit a
venit, s-a culcat şi a dormit liniştită pe colţul mantiei sale. Altă dată, făcând
aşa ca mamele când îi învaţă pe copii să se roage, a pus-o să repete, cuvânt
cu cuvânt, Litania de la Loreto, apoi Benoite le-a învăţat pe fetele din sat şi o
cântau împreună la biserică în fiecare seară.
Astfel, cu dulceaţa şi răbdarea fără seamăn a unei mame, Sfânta Fecioară o

forma pas cu pas în vederea viitoarei sale misiuni. Tânăra era pioasă, dar încă
stângace, încăpăţânată şi plină de nerăbdare. Înainte ca Fecioara să-şi
reveleze ea însăşi Numele, a iniţiat-o pe Benoite asupra rolului pe care avea
să îl joace de-acum înainte toată viaţa: să lucreze pentru convertirea

păcătoşilor prin rugăciune, sacrificiu şi printr-o chemare specială, fiindcă
Dumnezeu îi încredinţase carisma de a citi inimile semenilor. Prin urmare, i
se încredinţase misiunea dificilă de a corecta sufletele, arătându-le starea
jalnică în care se aflau, iar la nevoie, să scoată la lumină chiar păcatele uitate
sau ascunse, pentru ca sufletul să se purifice.
O convertire cu totul neaşteptată, printre multe altele, avea să confirme

autenticitatea Apariţiei dar şi darul de clarvăzătoare al fetei. Doamna
Rolland, cea în slujba căreia se afla Benoite, era o persoană care nu avea
nimic de-a face cu religia, dar a vrut să vadă ea însăşi ce se întâmplă. Într-una
din zile, înainte de răsăritul soarelui, s-a dus pe furiş la grotă, a intrat înainte
de Benoite şi s-a ascuns acolo. Ceva mai târziu a sosit Benoite şi după câteva
clipe a apărut Frumoasa Doamnă. "Stăpâna ta este aici şi se ascunde în
spatele acelei stânci", a spus Fecioara. "Spune-i să nu mai înjure cu numele
lui Isus, fiindcă dacă o ţine tot aşa, nu va mai fi Rai pentru ea. Conştiinţa sa e
tare încărcată, trebuie să facă penitenţă". Doamna Rolland, care auzise totul,
a izbucnit în lacrimi şi a promis că se va corecta. Şi s-a ţinut de cuvânt.
Începuse să se ducă vestea despre apariţii: oamenii vorbeau peste tot de ele.
Mulţi le credeau autentice, dar erau şi alţii care bănuiau că păstoriţa era o
falsă mistică. Printre cei care o susţineau pe Benoite erau fetiţele din St.
Etienne, care, ca şi ea, o iubeau pe Sfânta Fecioară din toată inimă şi-i
împliniseră cererea: cântau în fiecare seară la biserică, împreună, cu toată
devoţiunea, Litania de la Loretto. Şi fiindcă veştile despre apariţii se
răspândeau, Francois Grimaud, magistratul din Avancon, un bun catolic şi om
integru, s-a hotărât să înceapă investigaţiile. După o serie de examene
serioase a ajuns la concluzia că Benoite nu era o impostoare, nici bolnavă
mental şi nici nu vroia să dezamăgească sau să păcălească pe cineva.
La cererea magistratului, deşi împotriva propriei voinţe, Benoite a acceptat

să o roage pe Doamnă să-şi dezvăluie identitatea: "Bună mea Doamnă, eu şi
toţi oamenii de aici am dori tare mult să ştim cine eşti. S-ar putea să fii chiar
Maica Bunului nostru Dumnezeu? Te rog, fii atât de bună şi spune-mi - şi vom
construi o capela aici în cinstea Ta". Apariţia cerească a răspuns că nu e
nevoie să construiască ceva aici, fiindcă a ales deja un loc mai plăcut. Apoi a
adăugat: "Eu sunt Maria, Mama lui Isus. N-ai să mă mai vezi aici deloc şi nici
în altă parte, pentru un timp". Benoite n-a mai văzut-o pe Stăpâna sa
cerească timp de o lună întreagă. Acest fapt a aruncat-o într-o suferinţă atât
de adâncă, încât fără ajutorul Cerului ar fi murit.
La 29 septembrie 1664, uitându-se dincolo de râu, la jumătatea drumului

spre Laus, a văzut-o pe Sfânta Fecioară. "O, bună Mamă!", a strigat ea."De ce
m-ai lipsit atâta timp de bucuria să Te văd?" Apoi a trecut prin apele umflate
ale râului şi s-a aruncat la picioarele Reginei Cerului. Sfânta Fecioară i-a
răspuns: "De acum înainte, n-ai să mă mai vezi decât în capela din Laus", şi i-
a arătat cărarea care ducea spre Laus, un sat despre care Benoite auzise, dar
nu fusese niciodată acolo - ea locuia pe atunci în Saint-Etienne d'Avancon.
În 1640, câţiva munteni construiseră o capelă mică dedicată Fecioarei Bunei

Vestiri undeva, departe, în singurătatea de la Laus. Făcuseră aceasta tocmai
ca să aibă unde să se adune să se roage împreună când apele râului erau
prea mari ca să poată merge la biserica parohială din Saint-Etienne. În
exterior, capela acoperită cu paie, de vreo doi metri pătraţi, nu se deosebea
de colibele din jur. Avea un altar de ghips şi singurele podoabe erau două
sfeşnice de lemn şi un tabernacol de cositor. Aici îşi alesese Regina Cerului
locul în care să o aştepte pe ciobăniţă, ca într-un nou staul din Betleem.
Cum Benoite nu auzise niciodată de vreo capela în Laus, a durat mult până să
găsească locul, rătăcindu-se, plângând şi întrebând din uşă în uşă, căutând
"dulcele ei parfum". În cele din urmă l-a simţit printr-o uşă întredeschisă şi
intrând, a găsit-o pe Frumoasa Doamnă stând în picioare pe un altar acoperit
cu praf şi frunze moarte. "Fiica mea, m-ai căutat stăruitor şi n-ar fi trebuit să
plângi. Chiar şi aşa, m-ai făcut mulţumită fiindcă nu ţi-ai pierdut răbdarea".
Benoite a acceptat cu umilinţă remarca şi a observat cu tristeţe starea jalnică
a altarului.
"Preaonorată Doamnă, n-ai vrea să-ţi pun sorţul meu sub picioare? E foarte
alb" . "Nu... în curând nu va mai lipsi nimic de aici: nici veşmintele, nici
învelitorile de altar, nici lumânările. Vreau să fie construită aici o biserică
mare şi o clădire pentru câţiva preoţi. Această biserică va fi construită în
cinstea Fiului meu drag şi a mea. Aici se vor converti mulţi păcătoşi. Ţie îţi voi
apărea adeseori aici". "Să se construiască o biserică?!" exclamă Benoite. "Dar

nu sunt bani aici pentru aşa ceva!" "Nu te teme. Când va veni vremea să
construieşti, vei găsi tot ce-ţi trebuie - şi nu va dura mult. Bănuţii celor săraci
vor ajunge pentru toate. Nu va lipsi nimic".
În iarna 1664-65, în ciuda celor 4 km care separau satul Saint-Etienne de

capela din Laus, Benoite venea aici în fiecare zi. Şi o vedea adesea pe Sfânta
Fecioară, care-i spunea :"Roagă-te neîncetat pentru cei păcătoşi". Adesea, ea
îi şi numea pe cei pentru care Benoite trebuia să se roage. Astfel, Sfânta
Fecioară o formă pe Benoite pentru misiunea pe care i-o încredinţase - aceea
de a-i ajuta pe preoţi în mărturisirea şi convertirea păcătoşilor. În 1665,
Sfânta Fecioară i-a cerut să renunţe să mai pască turmele şi să se dedice cu
totul misiunii sale.
Pe măsură ce vestea despre Apariţii se răspândea, creştea şi numărul celor

care veneau la Laus. Milostivirea şi binecuvântarea coborau în suflete; sute şi
apoi mii de oameni veneau să se roage în capela cea mică. Aveau loc
numeroase vindecări şi convertiri. La 25 martie 1665, la mai puţin de un an
de la prima apariţie, o mulţime imensă se îndreptă spre capela din Laus,
altădată pustie. La 3 mai acelaşi an, de sărbătoarea Sfintei Cruci, 35 de
parohii s-au adunat aici, fiecare cu propriul steag. Afară au fost amenajate
altare şi confesionale, ca să satisfacă pietatea celor adunaţi acolo. Preoţi din
toată regiunea veniseră să-l ajute pe pr. Fraisse, preotul de la Saint-Etienne,
şi să asculte mulţimea de spovezi.
Prudente, autorităţile diecezane nu s-au pronunţat în nici un fel, dar au

permis oficierea Liturghiei în capelă. Reverendul Pierre Gaillard, Vicar general
al Diecezei de Gap, a devenit îndrumătorul pelerinajului. El venise din
curiozitate în august 1665, şi ceruse şi obţinuse atâtea haruri, încât a fost
imediat convins de autenticitatea apariţiilor. Numai că Laus aparţinea
Diecezei Embrun, unde pr. Gaillard nu avea autoritate. La recomandarea mai
multor preoţi, a scris pr. Antoine Lambert, Vicarul general al Diecezei de
Embrun, şi a cerut să se instituie o anchetă eclesială.
Pr. Lambert era ostil apariţiilor de la Laus, fiindcă mulţimea uitase astfel de
pelerinajele la Fecioara din Embrun. El era convins că apariţiile de la Laus
erau diabolice şi că Benoite nu era decât o iluminată obişnuită. La 14

septembrie 1665 a venit la Laus, împreună cu mai mulţi preoţi eminenţi şi la
fel de ostili faţă de evenimentele de la Laus, hotărât să pună capăt acestei
"vrăjitorii", să demonstreze vinovăţia lui Benoite, să o acuze de înşelătorie şi
să dărâme capela. Când sărmana ciobăniţă a aflat, a fost atât de îngrozită
încât a vrut să fugă, dar Maica Domnului a liniştit-o: "Nu, fata mea, nu
trebuie să fugi. Trebuie să rămâi, fiindcă trebuie să faci dreptate pentru
oamenii bisericii. Te vor întreba unul câte unul şi vor încerca să-ţi întindă
cursă cu propriile tale cuvinte. Dar nu te teme. Spune-i Vicarului general că el
poate foarte bine să-l facă pe Dumnezeu să coboare din Cer prin puterea pe
care a primit-o când a devenit preot, dar că nu poate să-i dea nici un ordin
Mamei lui Dumnezeu".
Aşa s-au şi petrecut lucrurile. Impresionat de aceste cuvinte, Vicarul general

a răspuns: "Bine, dacă tot ce spun oamenii este adevărat, atunci roag-o să-mi
arate adevărul printr-un semn sau miracol şi voi face tot ce-mi stă în putinţă
ca să-i împlinesc vrerea. Dar încă o dată, fii atentă ca nu cumva aceasta să fie
efectul iluziilor sau imaginaţiei tale, fiindcă altfel am să te pedepsesc aspru ca
să nu-i mai amăgeşti pe cei care te cred. Voi stăvili abuzurile cu toată puterea
de care dispun". Benoite a mulţumit cu umilinţă şi i-a promis să se roage
după intenţiile sale. Vicarul general, în loc să închidă oratoriul, a făcut un
inventar detaliat şi a scris un raport amplu al vizitei sale pastorale. Intenţiona
să plece chiar în acea seară, dar ploaia torenţială l-a obligat să mai rămână
încă două zile. Sfânta Fecioară hotărâse astfel, pentru ca el să poată vedea cu
propriii ochi un miracol.
O femeie bine cunoscută în zonă, Catherine Vial, suferea de şase ani de

contractura membrelor inferioare: acestea erau atât de strânse la spate,
încât păreau lipite de corp. Nici un tratament nu-i fusese de folos, iar doi
chirurgi eminenţi declaraseră cazul incurabil. Femeia venise cu mama ei la
Laus, pentru o novenă, şi stătea tot timpul în capela. Spre miezul nopţii, în
ultima zi a novenei, a simţit deodată cum picioarele se relaxează şi a început
să se mişte. Se vindecase. În dimineaţa următoare, ea a intrat pe propriile
picioare în capelă, în timp ce Vicarul general celebra Sfânta Liturghie.
Prezenţa sa a agitat mulţimea, care a început să strige: "Miracol! Miracol!
Catherine Vial s-a vindecat!" Impresionat până la lacrimi, pr. Lambert a
încheiat cu greu Liturghia. Pr. Gaillard, care concelebra, a scris: "Sunt martor
demn de încredere pentru ceea ce s-a întâmplat". Iar Vicarul general a
declarat: "Ceva extraordinar s-a întâmplat aici, în capelă. Da, e Mâna lui
Dumnezeu aici!"
După ce a numit capelani pentru Laus doi preoţi tineri (pr. Jean Peytieu, care
avea să moară la 49 de ani de epuizare, după 24 de ani de serviciu total în
slujba sufletelor, şi pr. Pierre Gaillard, care avea să fie îndrumătorul
pelerinajului pentru următorii 50 de ani, cu pr. Barthelemy Hermitte ca
asistent), Vicarul general a autorizat construirea bisericii pe care o ceruse
Sfânta Fecioară. Deşi nu existau aproape deloc mijloace materiale,
construcţia a început cu un extraordinar entuziasm. Fiecare dorea să
dăruiască ceva, fie bani, fie materiale, fie să ajute muncind. Oamenii din
regiune, pelerinii şi chiar copiii aduceau fiecare câte o piatră din râu pentru
construcţie. Prin tenacitatea pr. Gaillard, construcţia se înălţa urmând
instrucţiunile pe care Sfânta Fecioara le dădea lui Benoite. Vechea capelă a
Fecioarei Bunei Vestiri a fost încorporată în structura noii biserici, devenind
corul acesteia.
Piatra de temelie a bisericii a fost pusă la 7 octombrie 1666, de sărbătoarea

Sfântului Rozariu. Tot atunci, Benoite a devenit terţiară dominicană şi a
început să poarte capa şi voalul. Oamenii îi spuneau "Sora Benoite". Era
pretutindeni prezentă, pregătea masa lucrătorilor, se ruga împreună cu ei,
ajuta cu sfaturi şi astfel, pe tot intervalul celor patru ani cât a durat
construcţia, nu s-a auzit nici o blasfemie şi nu s-au produs accidente. În 1670
biserica era gata. Un istoric al vremii scria: "Biserica Fecioarei din Laus s-a
construit cu cântări de psalmi şi imnuri. Mâinile săracilor au strâns
materialele, donaţiile au zidit fundaţia, Providenţa i-a înălţat zidurile şi
încrederea în Dumnezeu a acoperit-o". Istoricii acelor timpuri aminteau de
parfumul suav, ceresc, care plutea în aer. Uneori parfumul era atât de
puternic încât se răspândea din capelă în toata valea.
Într-una din zilele iernii anului 1665, Benoite a fost sfătuită de Maica Sfântă
să-i cheme pe toţi cei bolnavi să-şi ungă cu untdelemn membrele suferinde.
Uleiul din candela sanctuarului care arde la Sfântul Sacrament şi prezenţa
maternă a Preasfintei Fecioare sunt pentru Laus ceea ce apele izvorului sunt
pentru Lourdes. Suferinţe fără număr, fizice şi morale, au fost vindecate de

uleiul aplicat cu credinţă. Iar uleiului este şi astăzi la fel de eficient. Sfânta
Fecioară a continuat să apară lui Benoite cel puţin o dată pe lună timp de 54
ani. Credincioasă misiunii sale, Benoite n-a încetat niciodată să se roage, să
sufere, să vadă înlăuntrul sufletelor şi să îndemne la convertire. Benoite
putea să vadă conştiinţele aşa cum ne uităm în oglindă, "totul deodată", cum
spunea ea însăşi.
Umila ciobăniţă nu putea să o iubească pe Sfânta Fecioară fără să nutrească

aceeaşi iubire faţă de Isus. Împreună cu El, Mirele sufletului ei, era însetată
de convertirea celor păcătoşi. La intrarea în valea Laus era o cruce. Acolo se
ducea Benoite în fiecare zi, chiar şi pe ploaie sau zăpadă, să-l privească pe
Mântuitor pe Cruce şi inima ei se umplea de nesfârşită iubire şi compasiune.
Şi Isus i-a făcut darul de a-l vedea în suferinţa. Benoite l-a văzut crucificat,
sângerând, în agonie, cu răni la mâini, picioare şi în coastă, cu sângele şiroind
din rănile care-i acopereau Trupul.
Vineri, 7 iulie 1673, Cristos i-a spus: "Fiica mea, m-am arătat ţie în felul
acesta pentru ca şi tu să poţi lua parte la patimile Mele". Începând din acea
zi, în fiecare săptămână, de joi seara până sâmbătă dimineaţa, timp de 15 ani
(cu o întrerupere de doi ani când a ajutat la construirea reşedinţei parohiale)
Benoite suferea crucificarea mistică. Numai că în felul acesta devenise obiect
al veneraţiei publice, ceea ce îi rănea sentimentul de umilinţă, făcând-o să
sufere şi mai mult. Dar duşmanii, inclusiv unii preoţi, priveau toate acestea
drept manifestări de isterie sau epilepsie, iar pelerinii erau consideraţi
"vizionari, idioţi şi nebuni care cred prea uşor o fată care nu are pic de bun
simţ".
Pr. Gaillard afirma că incredulitatea a făcut puţine valuri între 1664 -1672.
Dar după aceea, timp de 20 de ani, au apărut controverse de neimaginat, în
special din rândul clerului, infectat deja cu veninul jansenismului. Pr.
Lambert, Vicar general al Diecezei de Embrun, murise. Câţiva înalţi prelaţi,
prejudiciaţi de pelerinajele la Laus, au profitat de avantajul interimatului, au
dat o interdicţie pentru Benoite, au ameninţat cu excomunicarea pe orice
preot care mai celebrează Sfânta Liturghie în capela de la Laus şi au pus un
semn prin care interziceau devoţiunile populare în capela din Laus. Sfânta
Fecioară i-a spus lui Benoite: "Aruncă hârtia şi lasă să fie celebrată Liturghia
aşa cum a fost mai înainte". Şi Sfânta Fecioară a fost ascultată.
Apariţiile de la Laus şi Benoite au continuat să fie privite cu ostilitate pentru

încă 15 ani, au apărut chiar vizionare care să "maimuţărească" revelaţiile lui
Benoite şi să inducă în eroare sufletele slabe, sfinţii preoţi Jean Peytieu şi
Barthelemy Hermitte au murit, oamenii au încetat să mai vină la Laus pentru
un timp, iar Benoite a fost sechestrată în casă şi i s-a permis accesul numai la
Liturghia duminicală. Dar fidelitatea mesagerului a triumfat. În cele din urmă,
Episcopul de Embrun a ieşit din apatie. În 1712, cu 6 ani înainte de moartea
lui Benoite, directoratul pelerinajului a fost încredinţat Preoţilor Gardişti,
grup religios nutrind o vie dorinţă de apostolat. La 18 martie 1700, Îngerul
păzitor i-a spus lui Benoite: "Devoţiunea de la Laus este lucrarea lui
Dumnezeu pe care nici omul, nici diavolul nu o poate distruge. Ea va continua
până la sfârşitul lumii, înflorind mereu şi aducând pretutindeni rod bogat".
Până la sfârşit, în ciuda suferinţelor îndurate, Benoite a rămas copilul

credincios al Sfintei Fecioare şi ajutorul ei în convertirea păcătoşilor. Atunci
când Buna Mamă a încetat să o viziteze, ca să o purifice, iar Satana a strigat
cu glas tare: "Te-a uitat... nu mai ai nici o scăpare, decât la mine!", Benoite a
răspuns: "O, prefer să mor de o mie de ori uitată de Maria, decât s-o uit eu
pe Maria chiar şi numai pentru o singură clipă!" Şi iată că o febră
necruţătoare începu să o chinuie şi nopţile deveniră "lungi ca anii". A rămas
ţintuită la pat cu o lună înainte de moarte. În ziua de Crăciun a anului 1718,
după ce a cerut iertare de la toţi cei prezenţi pentru exemplul rău pe care l-ar
fi putut da în timpul vieţii, a cerut şi a primit Sfântul Viaticum. Deodată, Buna
Mamă i-a apărut în faţa ochilor, lăsând în urmă parfumul ceresc care a
umplut camera sărăcăcioasă.
Preoţii se rugau pentru vindecarea ei. "Încă doi ani, măcar, Doamne!"
implorau într-un glas. Dar la 28 decembrie Benoite a insistat şi a primit
ultimele taine la ora 3 după amiază. Nu a fost agonie, ea părea cu adevărat
fericită. "Suntem copiii tăi", îi spuse pr. Royere. "Vrei să ne binecuvântezi
înainte de a ne părăsi?" Mai întâi Benoite, în umilinţa ei, a încercat să refuze,
dar smerenia a învins: "Fie ca Buna noastră Mamă să vă binecuvânteze", a
spus ea. Apoi a ridicat mâna de pe pat, nedorind să le refuze această
consolare: "V-o dau cu dragă inimă, buni părinţi". Apoi, senină, şi-a luat
rămas bun de la fiecare. În jurul orei opt seara, după rugăciunile pentru
morţi, a rugat-o pe fina ei să recite Litania Pruncului Isus. Şi aşa şi-a dat
sufletul în bucurie. Avea 71 ani. Sora Benoite Rencurel a fost declarată
Venerabilă în 1871 şi a fost beatificată în 1984. Biserica din Laus a fost
ridicată la rangul de Basilica Minor în 1893.
Printre cei care s-au distins printr-o devoţiune specială faţa de Fecioara din
Laus menţionăm: Sfântul Eugene de Mazenod (1782-1861), fondatorul
Oblaţilor Mariei Imaculate; Sfântul Peter Julian Eymard (1811-1868),
fondatorul Părinţilor şi Slujitorilor Sfântului Sacrament; Dom Jean Baptiste
Chautard (1858-1935), Abatele de la Sept-Fons etc. "Fecioară din Laus,
Refugiul păcătoşilor, pleacă-şi privirea cu bunătate şi compasiune spre
nenorocirile fizice şi morale ale timpului nostru! Ai milă de copiii Tăi şi
întoarce-ne pe toţi, cu totul, la Iubirea Fiului Tău Divin!"
Papa Benedict ne conduce înapoi la esenţa

creştinismului
autor: Wlodzimierz Redzioch
traducător: Radu Capan
sursa: © Inside the Vatican, aprilie 2008
- Eminenţă, al treilea an de pontificat al Papei Benedict al XVI-lea a ajuns la

sfârşit. În aceşti trei ani, "Papa-teolog" a scris două enciclice: Deus Caritas Est
şi Spe Salvi, pe lângă o importantă carte, Isus din Nazaret. În opinia Dvs., de
ce a ales Sfântul Părinte să scrie în aceşti primi trei ani de pontificat despre
aceste trei teme: iubirea, speranţa şi Isus?
- Papa ştie cât de important este să amintească

credincioşilor de esenţa mesajului creştin. De
aceea a scris o enciclică despre iubire, cea mai
mare dintre cele trei virtuţi teologale, şi o alta
despre speranţă; mulţi oameni spun că va scrie şi
o a treia enciclică despre credinţă, dar Spe Salvi
tratează deja în mod amplu tema credinţei. Toate
aceste documente sunt pătrunse de simţul lui
Dumnezeu, misterul lui Dumnezeu fiind chiar
inima creştinismului. Avem acces la acest mister
prin revelaţie: prin viaţa creştină, adică prin
practicarea virtuţilor teologale, credinţa,
speranţa şi iubirea, a treia fiind mai mare decât
toate, după cum spune Sfântul Paul în scrisoarea Cardinalul Cottier
sa către corinteni (1Corinteni 13). Suntem mereu
supuşi riscului de a vedea creştinismul ca subordonat la altceva, de exemplu
la morală; există cu siguranţă o etică creştină, dar creştinismul nu poate să fie
redus la ea. Este mult mai mult: viaţa cu Dumnezeu. Morala este o
consecinţă a trăirii noastre cu Dumnezeu.
Vorbim de dialog, de relaţia Bisericii cu cultura şi politica, dar toate aceste

lucruri depind de fapt de viaţa creştină actuală. Dacă ne pierdem identitatea
creştină, totul se dărâmă. De aici ideea Papei Benedict al XVI-lea: să ne

conducă înapoi la esenţa creştinismului, la întâlnirea omului cu Dumnezeu,
Cel care a venit la noi prin Isus Cristos. Credinţa noastră este centrată pe
prietenia cu Dumnezeu. Cartea despre Isus este pentru mine de o importanţă
majoră. Este o lucrare de-o viaţă, nu o carte pe care Papa Benedict a scris-o
în exerciţiul funcţiunii sale actuale.
- Sfântul Părinte a aprobat recent un document al Congregaţiei pentru

Doctrina Credinţei, intitulat Întrebări şi răspunsuri privind anumite aspecte
ale doctrinei Bisericii. De ce este atât de important ca Papa să confirme
conţinutul documentului Dominus Iesus, adică faptul că Isus Cristos "a
înfiinţat o singură Biserică pe pământ" şi că aceasta "trăieşte în Biserica
Catolică"?
- Această temă a fost tratată cu claritate în anul 2000, în instrucţiunea

Dominus Jesus. Acest nou document a urmărit să clarifice şi să confirme
unele declaraţii în contextul în care există opinii greşite privitor la unde se
află cu adevărat Biserica. Unii susţin de exemplu că Biserica reală urmează
încă să apară, şi că aceasta se va întâmpla la sfârşitul veacurilor sau atunci
când se va reface unitatea creştinilor. Contrar acestor opinii, Biserica lui
Cristos există (subsistit) deja în Biserica Catolică.
Ecleziologia trebuie văzută în contextul dezbaterilor ecumenice. Biserica

Catolică se vede pe sine ca Biserica lui Cristos. Aceasta nu înseamnă că nu
există nimic în afara Bisericii lui Cristos. Există câteva nivele ale dramei
separării. Primii care s-au separat au fost fraţii noştri ortodocşi, dar Bisericile
Ortodoxe au conservat elementele esenţiale precum succesiunea apostolică
şi cele şapte Sacramente. Ele sunt de aceea foarte aproape de noi. Al doilea
grup care s-a separat este format de comunităţile născute din Reforma
protestantă. Ele nu recunosc cele şapte Sacramente şi există dubii serioase
privind succesiunea apostolică, dar au conservat Cuvântul lui Dumnezeu şi
Botezul.
Declaraţia importantă din acest document priveşte logica Botezului: nu există

un Botez catolic, unul protestant şi unul ortodox, ci un singur Botez, care
tinde, drept urmare, spre unitatea catolică. Ştim că avem legături cu fraţii
noştri necatolici, dar ne afirmăm în acelaşi timp viziunea noastră despre

Biserică. Şi ei trebuie să facă la fel dacă dorim să dialogăm. Este o condiţie
esenţială pentru adevăr şi pentru seriozitatea dialogului.
- Se vorbeşte despre două noi documente pontificale: unul despre doctrina

socială a Bisericii şi al doilea pe teme de bioetică. De ce simte Biserica nevoia
să ia poziţie pe aceste două subiecte?
- A devenit deja o tradiţie ca Papii să scrie documente pe teme sociale. Anul

acesta aniversăm 40 de ani de la una dintre cele mai importante enciclice,
Populorum Progressio, a Papei Paul al VI-lea (la a 20-a aniversare a acestei
enciclice Papa Ioan Paul al II-lea a scris Sollicitudo Rei Socialis). Această
aniversare oferă ocazia unei noi exprimări a poziţiei pe această temă.
Enormul progres al ştiinţei şi tehnologiei ridică noi probleme etice: este ceea
ce Cardinalul Joseph Ratzinger a spus mereu ca prefect al Congregaţiei
pentru Doctrina Credinţei, iar acum câţiva ani Congregaţia a scris un
document despre bioetică - instrucţiunea Donum Vitae. Şi Papa Ioan Paul al
II-lea a abordat aceste teme în enciclica sa Evangelium Vitae. Acum aceste
documente trebuie aduse la zi, din moment ce de atunci încoace au avut loc
noi experimente legate de viaţa umană, altădată de neimaginat. Nu tot ceea
ce este posibil tehnic este şi acceptabil moral.
M-aţi întrebat de ce a ales Papa aceste două subiecte. Motivul este că

Episcopi, Universităţi teologice, instituţii specializate şi simpli credincioşi cer
Sfântului Părinte să răspundă pe subiecte precum acestea două: Papa decide
apoi să scrie documente care vor fi valabile pentru întreaga Biserică.
Necesitatea lor este evidentă. Cât priveşte primele două enciclice, ele sunt
mult mai direct datorate iniţiativei personale a Pontifului.
- Prin scrisoarea apostolică Summorum Pontificum, dată ca motu proprio în 7

iulie 2007, Papa Benedict al XVI-lea a autorizat folosirea în condiţii
simplificate a Misalului din 1962, scris înainte de Conciliul Vatican II. Decizia
Sfântului Părinte a provocat reacţii vii şi critici dure. Dar cum poate cineva să
pună la îndoială validitatea unei liturgii folosite timp de patru secole? Se
poate oare vorbi despre "progres liturgic"?
- Centrul Euharistiei nu se schimbă niciodată, fie ea liturgie bizantină,

caldeeană, antiohiană sau romană. Papa spune că liturgia romană ordinară
este cea fixată de Papa Paul al VI-lea. Există şi o formă extraordinară a
liturgiei romane, care foloseşte vechiul Misal. Papa Benedict al XVI-lea a
extins posibilităţile care existau deja. Să nu uităm că structura Liturghiei este
aceeaşi, chiar dacă unele rugăciuni şi gesturi s-au schimbat. De ce aceste
schimbări atunci? Euharistia are o dimensiune dogmatică, imutabilă, dar
Sacramentele sunt pentru oameni, şi de aici necesitatea luării în calcul a
aspectului pastoral. Liturgia romană poate fi adaptată conform contextului
geografic şi cultural; în Africa sau Scandinavia, de exemplu, ritul este la fel,
doar că are cântece şi practici devoţionale diferite, date fiind diferenţele
culturale. Forma liturgiei romane introdusă de Papa Paul al VI-lea se
concentrează pe implicarea poporului lui Dumnezeu, subliniind misiunea
preoţească comună a tuturor celor botezaţi, diferită de preoţia ministerială.
- Există oare un motiv ascuns în criticile aduse documentului motu proprio?
- Unii s-au temut că documentul Papei ar putea naşte confuzie, dar nu a fost
aşa, fiind adresat unei minorităţi de credincioşi. Trebuie să ţinem cont că
reforma Papei Paul al VI-lea a provocat o oarecare agitaţie. Perioada post-
conciliară a coincis cu mişcarea studenţească din 1968 - în acel context unii
preoţi şi-au permis unele libertăţi şi au aplicat greşit noile reguli, trădând
astfel adevăratul spirit al reformei Papei Paul al VI-lea. Unii oameni au dorit
drept urmare să participe la Sfânta Liturghie după vechiul ritual, fără să fie
însă adepţi ai Mons. Lefebvre. În opinia mea, scrisoarea Papei caută să îi
recupereze pe aceşti credincioşi, care acum nu au nici o "scuză liturgică" să
rămână în afara Bisericii Catolice.
Dar acum permiteţi-mi o digresiune. Aţi vorbit despre cele mai importante
documente ale Papei Benedict al XVI-lea, şi eu cred că ar trebui adăugată la
listă şi scrisoarea către catolicii chinezi. Să nu uităm că este vorba de un text
de foarte mare importanţă. Papa Ioan Paul al II-lea a fost foarte conştient de
faptul că secolul XXI va fi decisiv pentru evanghelizarea Asiei şi Chinei, care
este o foarte importantă ţară asiatică. Păcat că scrisoarea Papei Benedict al
XVI-lea nu a fost corect înţeleasă de mass-media.
- În poziţia Dvs. de fost teolog al Casei Pontificale, cum aţi rezuma cei trei ani
de pontificat ai "Papei-teolog"?
- Trei ani nu sunt de ajuns în istoria Bisericii. Oricum, ca teolog sunt bucuros
că Papa a acordat o atenţie specială misterului credinţei, speranţei şi iubirii.
Papa Benedict al XVI-lea îi conduce pe credincioşi înapoi la centrul vieţii
creştine, care presupune înainte de toate viaţa cu Cristos şi cu Trupul Său
mistic. Astfel Sfântul Părinte se concentrează pe adevărata identitate
creştină. Trebuie să luăm în calcul şi marile celebrări liturgice şi predicile
Papei: scrie predici minunate şi iubeşte liturgia. Predica este un act liturgic:
liturgia este o expresie privilegiată a credinţei.
- Ce ne-aţi putea spune despre munca de teolog al Casei Pontificale?
- "Teologul Casei Pontificale" este o instituţie ce datează încă din Evul Mediu.
De la început aceşti teologi au venit din Ordinul Dominican. Sarcinile lor s-au
schimbat de-a lungul secolelor. Iniţial ei predau teologie Cardinalilor din
Curie. În secolul XIX teologul pontifical era cel care autoriza publicarea
tuturor cărţilor tipărite în Roma. Acum sarcina sa este lectura, din punct de
vedere teologic, a tuturor textelor semnate sau citite public de Papa. Evident
că Sfântul Părinte nu îşi scrie singur toate textele, bazându-se în schimb pe
mulţi colaboratori. Aceştia se schimbă după temă: textele ecumenice sunt în
sarcina Consiliului pentru Unitatea Creştinilor; vizitele ad limina ale
Episcopilor sunt pregătite de Conferinţele Episcopale, de Secretariatul de
Stat şi de Nunţiul Apostolic; catehezele de miercuri sunt pregătite de o
comisie specializată în funcţie de temă. Din acest motiv este nevoie să se
verifice faptul că textele nu conţin ambiguităţi. Ele sunt examinate pentru a
face imposibil jurnaliştilor să le deformeze (de exemplu scoţând o propoziţie
din context). În plus, cum textele vin din diverse surse, limbajul lor trebuie
armonizat.
Cardinalul Georges Cottier a slujit ca teolog al Casei Pontificale timp de 15

ani, sub Papa Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea.
Pontiful care i-a supravieţuit unui tiran

autor: Matthew E. Bunson
traducător: Radu Capan
sursa: © The Rock, aprilie 2008
La 30 noiembrie 1799, 34 de Cardinali din toată Europa s-au strâns în Conclav

pentru a-l alege pe succesorul Papei Pius al VI-lea. Alegerea papală nu a avut
loc însă în Capela Sixtină, nici în Vatican, nici măcar în Roma. Cu doi ani
înainte, în februarie 1798, trupele franceze au intrat în Roma şi l-au luat
prizonier pe Papa Pius al VI-lea. L-au pus pe Pontiful suferind în Valence, în
sudul Franţei, unde a murit la 29 august
1799.
În timp ce adepţii secularizării se

întrebau cât va mai supravieţui Biserica
în noua epocă a Revoluţiei, membrii
Colegiului Cardinalilor se pregăteau
pentru viitor. Roma era ocupată, astfel
că ei s-au reunit la mănăstirea
benedictină San Giorgio de lângă
Veneţia. La 14 martie 1800, l-au ales pe
Cardinalul benedictin Luigi Count
Chiaramonti, Episcop de Imola. El şi-a
luat numele de Pius al VII-lea. Mijloacele
pentru încoronarea noului Papă lipseau.
În locul tiarei papale, nobilii veneţieni au
plătit pentru o tiară din mucava,
Papa Pius al VII-lea
decorată cu nestemate.
Puţini dintre cei din Conclavul ce l-a ales pe Papa Pius al VII-lea puteau să
anticipeze severitatea luptei care îl aştepta pe Papă - şi pe Biserică
deopotrivă - în secolele următoare. Vicarul lui Cristos şi-a petrecut 15 ani în
confruntare cu dictatorul considerat a fi Anticristul şi inamicul civilizaţiei:
Napoleon Bonaparte. Relaţia dintre împărat şi Pontif a fost una ce nu trebuie
uitată, pentru că ea conţine o lecţie esenţială pentru catolici, care au avut
mereu în fruntea Bisericii succesori ai lui Petru înzestraţi exact cu darurile

cerute de momentul istoric. Aşa se face şi că prin sfinţenia, curajul şi
prudenţa Papei Pius al VII-lea, Biserica a supravieţuit Revoluţiei Franceze şi
războaielor lui Napoleon.
Începe criza napoleonică
Chiaramonti s-a născut din părinţi nobili în Cesena-Emilia, Italia, şi a intrat în

ordinul benedictin la 14 ani. Cunoscut pentru inteligenţa şi bunătatea sa, a
intrat în graţiile viitorului Papă Pius al VI-lea. A fost numit abate, apoi Episcop
de Tivoli în 1782, apoi Episcop de Imola trei ani mai târziu, şi în fine Cardinal
în februarie 1785. De la începutul pontificatului său, Papa Pius al VII-lea a
conştientizat că criza centrală a Bisericii era reprezentată de Napoleon.
Pentru a-l asista, Papa l-a numit pe Ercole Consalvi (1757-1824) în funcţia de
Cardinal secretar de stat. Cei doi s-au îmbarcat apoi într-o epopee care a
prevenit distrugerii autorităţii temporale şi spirituale a papalităţii, împotriva
marii ambiţii a lui Napoleon de a avea controlul total asupra Bisericii.
Cardinalul Consalvi a negociat cu Napoleon Concordatul din 1801, pe care

liderul francez l-a încălcat adăugându-i articole ce întăreau controlul său
asupra Bisericii din Franţa. Împotriva sfatului Curiei, Papa Pius al VII-lea a
acceptat invitaţia lui Napoleon din 1804 de a merge la Paris pentru a-l
încorona ca împărat, sperând astfel să îl îmbuneze. A celebrat Liturghia la 1
decembrie, în timpul căreia Napoleon singur şi-a pus coroana pe cap, dar nu
au urmat modificări în politica dictatorului francez. Războiul a izbucnit în anul
următor. În timp ce Papa Pius era ferm în poziţia sa neutră vizavi de conflict,
relaţiile cu imperiul francez se deteriorau rapid, în special după ce Napoleon
a înregistrat victorii răsunătoare împotriva Prusiei şi Rusiei, fiind tot mai
ameninţător pentru bătrânul continent.
Neutralitatea Papei l-a înfuriat pe împărat. La începutul anului 1806, Papa a

scris nişte cuvinte care aveau să fie reluate de mulţi dintre Papii de pe timpul
dictatorilor care au urmat în istorie. Nici un Papă, scria el, nu trebuie să se
implice în războaiele dintre state, după care încheia profetic: "Dacă cuvintele
noastre nu vor reuşi să atingă inima Majestăţii Voastre vom îndura cu
resemnare, fideli Evangheliei, şi vom accepta orice necaz ca venind de la
Dumnezeu". Ca răspuns, Napoleon l-a forţat pe Papa Pius al VII-lea să îl

înlăture din funcţie pe Consalvi în iunie 1806.
Ţinut în şah
În anii următori a început un joc de şah, cu mişcări şi replici, Napoleon

descoperind constant că este manevrat de către umilul şi bătrânul Papă, care
era asediat cu ameninţări, trupele franceze aşteptând doar un semnal pentru
a mărşălui prin Vatican. Cu meschinăria lui tot mai mare, Napoleon a ocupat
Roma în februarie 1808, a arestat mulţi dintre Cardinali, iar la final l-a închis
pe Papă în Palatul Quirinale din Roma. Papa Pius al VII-lea a rupt relaţiile
diplomatice cu Napoleon. În răspuns, dictatorul şi-a anexat statele papale, iar
romanii s-au trezit cu steagul francez fluturând deasupra Castelului
Sant'Angelo.
Sfântul Părinte a făcut următoarea mişcare a doua zi. În toată Cetatea Eternă
au apărut peste noapte tăbliţe în care se anunţa că Papa Pius al VII-lea
excomunică toate persoanele implicate în anexare, deci inclusiv pe
Napoleon, al cărui nume nu era însă folosit explicit. La auzul veştii că a fost
excomunicat, Napoleon a exclamat că "bătrânul preot" a înnebunit şi a cerut
comandantului său din Roma să îl aresteze pe Papa. În dimineaţa zilei de 6
iulie 1809, trupele franceze l-au prins pe Papa Pius şi l-au dus în grabă la
Savona, între Nisa şi Genova. Aici Papa era ţinut prizonier, departe de
sfătuitorii şi colaboratorii săi. Napoleon nu îşi dădea seama că de fapt Papa
nu era singur nici un moment, nici că fiecare dintre actele sale odioase
comise împotriva Bisericii nu făceau decât să crească puterea bătrânului
călugăr.
Biserica sfidătoare
Cardinalii fideli Papei au rămas neînduplecaţi la cererile lui Napoleon. Refuzul

lor implacabil de a recunoaşte divorţul lui Napoleon de îndrăgita împărăteasă
Josefina pentru a se căsători cu prinţesa austriacă Marie-Louise în 1810 a
constituit o ruşine atât de mare încât acesta i-a despuiat de hainele lor
purpurii, de toate drepturile de Cardinali, şi chiar a semnat condamnarea lor
la moarte înainte de a se răzgândi în ultima clipă. Ca urmare, Cardinalii
puteau să poarte doar reverendele lor negre, şi astfel au câştigat în rândul

credincioşilor catolici titlul onorific de "Cardinalii negri".
Când împăratul a dispus ca nici un ziar să nu tipărească vreun cuvânt despre

excomunicarea sa sau despre situaţia Papei, credincioşi catolici au dus în
secret copii la Lyon şi apoi le-au distribuit în întreaga Franţă. S-a răspândit
peste tot ştirea despre sechestrarea Papei, şi chiar şi cei mai înflăcăraţi anti-
clericalişti din Europa au fost îngroziţi de cât de tiranic a devenit regimul lui
Napoleon. În februarie 1810, Napoleon a anexat oficial Statele Papale la
Imperiul Francez ca o cetate imperială liberă, şi Episcopului Romei i s-a
promis un venit anual de 2 milioane de franci (mai puţin decât aveau unii
dintre funcţionarii imperiului).
Între timp, Papa Pius al VII-lea trăia în închisoarea sa, asistat doar de valetul
său, care trebuia să îi slujească acum şi ca secretar. Jandarmii îl spionau în
fiecare moment şi îl supuneau la diferite umilinţe. Papa Pius a refuzat cu
hotărâre să accepte decretul din februarie 1810 şi astfel condiţiile sale de
detenţie s-au înăsprit. Disperat să îi dea o ultimă lovitură prizonierului său, la
16 iunie 1811 Napoleon i-a forţat pe Cardinalii şi pe Episcopii din teritoriile
ocupate să se strângă într-un ruşinos Conciliu în Catedrala Notre Dame din
Paris, pentru a formula acuze la adresa Papei Pius al VII-lea. Ceea ce a
obţinut a fost altceva: prelaţii despre care se credea că erau intimidaţi de
Napoleon au jurat oficial să fie loiali Papei şi au adresat un apel pentru
eliberarea sa imediată.
În iunie 1812, condiţia fizică a Papei, aflat în Savona, a ajuns într-o stare care
i-a alarmat pe cei ce îi erau alături, inclusiv pe împăratul Austriei. Pregătind
masiva invazie a Rusiei, cu care dorea să marcheze cucerirea definitivă a
Europei, Napoleon a ordonat mutarea Papei la Fontainebleau, lângă Paris.
Aici, încurajat de împăratul francez să aibă apariţii publice, Papa Pius a
refuzat, preferând să trăiască în palat ca un umil călugăr benedictin. Mânca
puţin şi se tundea singur, aşa după cum făcuse în anii petrecuţi înainte în
mănăstire.
Vechii duşmani se întâlnesc din nou

Europa era încă o dată zguduită de război, armata lui Napoleon pătrunzând
în Rusia. Acolo a avut loc campania dezastruoasă ce s-a încheiat cu
retragerea împăratului. După ce s-a întors din Rusia în decembrie 1812,
pentru a preveni iminenta revoltă pentru răsturnarea lui, Napoleon a căutat
să facă pace cu Papa Pius al VII-lea. I-a propus un nou concordat în care cerea
papalităţii diverse concesiuni, mergând personal la Fontainebleau la 18
ianuarie 1813. Cei doi nu se mai întâlniseră din 1804, amândoi schimbându-
se considerabil. Împăratul, acum de 44 de ani, era un om rotofei, un geniu
stins, al cărui imperiu se afla pe muchie de cuţit. Papa, în vârstă de 71 de ani,
era epuizat şi slăbit după anii de captivitate. Napoleon şi-a petrecut câteva
zile terorizându-l fără încetare pe Pontif să îi accepte cererile. În cele din
urmă, la 25 ianuarie, Papa a semnat ceea ce avea să fie numit Concordatul de
la Fontainebleau.
În mod necinstit, Napoleon a publicat imediat Concordatul şi a eliberat

Cardinalii negri. Papa Pius al VII-lea şi-a refăcut forţele şi la 24 martie i-a
trimis o scrisoare împăratului prin care îşi retrăgea semnătura. Preocupat cu
masivul război declanşat împotriva sa practic de întreaga Europă, Napoleon a
lăsat să treacă mai multe luni de negocieri fără rezultat, cu Papa şi cu
Cardinalii cărora în sfârşit li s-a permis să stea alături de el. În cele din urmă,
Napoleon a declarat Concordatul ca fiind valid şi a început să umple scaunele
vacante şi să îi exileze din nou pe Cardinalii care i se opuneau.
Episcopii instalaţi ilicit au găsit un cler şi o masă de credincioşi la fel de

dizidentă precum Cardinalii de la Fontainebleau. Napoleon i-a dat afară pe
seminariştii şi i-a arestat pe preoţii care nu i se supuneau. Dar în acest timp
inamicii strângeau laţul în jurul său. La bătălia de la Leipzig din octombrie
1813, Napoleon a fost învins de coaliţia formată de Austria, Prusia, Rusia şi
Suedia. Franţa a fost invadată la începutul anului 1814. Disperat să găsească
aliaţi care să îl ajute să îşi păstreze tronul, Napoleon s-a oferit să refacă
Statele Papale şi să îl elibereze pe Papa Pius, dar Pontiful a răspuns cu calm
că refacerea Statelor nu era decât un simplu act de dreptate. În 23 ianuarie,
pentru a împiedica eliberarea Papei de către Aliaţi, Napoleon a ordonat ca
acesta să fie dus de la Fontainebleau înapoi la Savona. Când Aliaţii au insistat
că eliberarea Papei trebuie să fie o condiţie pentru orice fel de pace,
Napoleon l-a trimis în cele din urmă spre avanposturile austriece din Italia.
La 31 martie, Aliaţii au intrat în Paris. Trădat de cei mai apropiaţi mareşali ai

săi, Napoleon a capitulat şi a fost exilat pe Insula Elba. După legendara
întoarcere de 100 de zile, din 1815, a fost înfrânt la bătălia de la Waterloo, la
18 iunie 1815, de armatele unite ale Angliei şi Prusiei. Alungat din Europa, a
fost trimis pe Insula Sf. Elena, sub supravegherea englezilor. Cel care într-o
vreme a fost conducătorul unui imperiu a murit acolo la 5 mai 1821.
Refacere şi iertare
În ceea ce îl priveşte pe fostul său prizonier, Papa Pius al VII-lea s-a reîntors
triumfal în Roma la 24 mai 1814, fiind aclamat în întreaga Europă. El a
adresat un mesaj tuturor catolicilor care au avut de suferit datorită lui
Napoleon: "Am vărsat lacrimi de întristare pe timpul detenţiei noastre, mai
întâi pentru Biserica încredinţată grijii noastre, deoarece ştiam care sunt
nevoile ei şi totuşi nu puteam să o ajutăm, şi apoi pentru poporul supus
autorităţii noastre, pentru că strigătul lui de durere ajungea la noi fără ca să
putem să îi aducem mângâiere... Mândria omului nebun care s-a înălţat pe
sine ca egal cu Cel Preaînalt a fost umilită" (Enciclopedia Papalităţii 2:1188).
Bucurându-se de un tot mai mare prestigiu şi o tot mai mare favoare
internaţională, Papa Pius al VII-lea a acţionat rapid în direcţia asigurării
refacerii Statelor Papale. În 1814, el a reinstituit Societatea lui Isus şi i-a dat
acesteia sarcina de a ajuta la refacerea Bisericii zguduite în Europa.
Curajosul Pontif a trăit până în 1823. El a condus Biserica în timpul uneia

dintre cele mai întunecate perioade din istoria ei. Dar înainte de moartea lui,
a mai realizat încă un gest remarcabil. Într-un timp în care rudele lui
Napoleon Bonaparte erau considerate peste tot proscrise, Papa Pius al VII-lea
le-a invitat pe mama şi pe surorile acestuia să locuiască sub protecţia lui în
Statele Papale. A fost un act potrivit pentru fostul călugăr pe care Napoleon -
privind înapoi în timp cu regret, aşteptându-şi moartea pe Insula Sf. Elena - l-
a caracterizat ca fiind "un bătrân plin de toleranţă şi lumină".
Cum s-a ajuns la dogma Neprihănitei Zămisliri

autor: Salvatore M. Perella
traducător: pr. Mihai Pătraşcu
sursa: © L`Osservatore Romano, 4 mai 2008
Ca în cazul altor dogme definite de autoritatea conciliară şi pontificală,

sensus fidei, exprimat mai ales în pietatea liturgică şi în devoţiunea populară,
i-a stimulat pe teologi şi pe Papi în căutarea şi în aprofundarea teologică a
adevărului şi la definirea misterului-evenimentului răscumpărării sublime a
predestinatei Mame a Fiului lui Dumnezeu. Lung şi presărat cu dificultăţi a
fost drumul care a condus la dogmă. Mari sfinţi, teologi şi şcoli teologice s-au
grupat progresiv pentru sau împotrivă. Chiar şi un sfânt arzător şi evlavios
faţă de Maica lui Dumnezeu ca Bernard de Clairvaux (+1153), Doctor
marialis, s-a opus, în cunoscuta scrisoare 174, Ad canonicos Lugdunenses,
introducerii sărbătorii Neprihănitei Zămisliri, considerând-o "o falsă onoare"
adusă Fecioarei. Totuşi, scrisoarea către canonicii din Lyon conţine idei care
vor fi acceptate şi dezvoltate de marii scolastici din secolul al XIII-lea; idei şi
chestiuni care reverberează situaţia teologică înainte şi după intervenţia
rezolutivă a lui Duns Scotus.
Aceste idei sunt sintetizate bine într-un scurt text din documentul-studiul de
"mariologie ecumenică" redactat în anul 1998, după ani de studiu, de către
Groupe des Dombes: "Prima întrebare se referă la situaţia Mariei faţă de
păcat. S-a născut sau nu în păcat, ca orice creatură umană? Problema
Neprihănitei Zămisliri ia amploare teologică. În secolul al XII-lea, benedictinul
Eadmer (+1124) scrie tratatul său Despre zămislirea Preasfintei Maria, în care
se exprimă în favoarea Neprihănitei Zămisliri. Anselm de Canterbury este de
părere contrară, ca şi Bernard de Clairvaux (+1153) şi Petru Abelard (+1142).
În secolul al XIII-lea, conform lui Albert cel Mare (+1280) şi Toma de Aquino
(+1247), care prezintă distanţa existentă între Cristos şi Maria, aceasta din
urmă a fost purificată în sânul mamei sale şi nu a fost zămislită în afara
păcatului. Alţi teologi, între care îndeosebi franciscanul Duns Scotus (+1308),
apără teza Neprihănitei Zămisliri, astfel încât fac din ea o temă recunoscută
tot mai bine".
Apariţia Maicii Domnului înaintea Sfintei

Ecaterina Laboure (+1876) şi răspândirea
"medaliei miraculoase" au oferit multor
episcopi ocazia de a cere Scaunului
Apostolic ca în prefaţa Zămislirii Mariei
să fie introdusă expresia "neprihănită" şi
ca în litanii să fie adăugată o invocaţie
care să amintească acest privilegiu divin.
După anul 1840 au început să vină deja
cererile pentru a obţine ca aceeaşi
învăţătură să fie declarată dogmă de
credinţă; prima dintre aceste cereri a
fost aceea a unui numeros grup de
episcopi francezi. Totuşi, Papa Grigore al
XVI-lea (1831-1846) nu a considerat că
trebuie să concretizeze dorinţa acestora,
din cauza opoziţiei puternice a Neprihănita Zămislire
janseniştilor şi a perplexităţii, să spunem chiar rezistenţei, episcopilor
englezi, irlandezi şi mai ales germani, unde centrele academice de teologie,
până la definirea din anul 1854, s-au arătat nefavorabile faţă de o învăţătură
pe care o considerau că mai trebuie clarificată, şi de aceea imatură. Cererile
au început din nou cu venirea la pontificat a Papei Pius al IX-lea (1846-1878).
Toată viaţa lui de credincios şi de păstor a fost caracterizată de iubire şi
veneraţie faţă de Fecioara Neprihănită: viaţa lui a fost un act pregătitor
pentru însăşi definiţia dogmatică din anul 1854. Timpurile, după discuţii
seculare şi aprinse între teologi, păstori şi credincioşi, erau pregătite pentru
dogmă.
De la 1 iunie 1848, Papa a pornit lucrările pregătitoare pentru definirea

dogmei, care în şase ani s-au desfăşurat cu un minunat crescendo de
intensitate şi extindere, cu Papa Pius al IX-lea ca puternic protagonist. Şi
episcopatul universal a fost implicat şi interpelat personal în diferite moduri
în acest proiect prin Enciclica Ubi primum din 11 februarie 1849. Printr-o
scrisoare circulară adresată Nunţiilor apostolici din diferitele naţiuni, Papa
Mastai Ferretti convoca la Roma, pentru noiembrie 1854, o însemnată
reprezentare a episcopatului mondial pentru o ulterioară discuţie şi
examinare amănunţită a textului, care a fost făcută în patru adunări (20-24

noiembrie), sub preşedinţia Cardinalilor Giovanni Brunelli, Prospero Caterini
şi Vincenzo Santucci. În afară de aceasta, mulţi Episcopi au prezentat şi în
scris vota et consilia lor. Bula de definire a dogmei, promulgată apoi de Papa
era astfel ultima din cele nouă scheme elaborate succesiv de diferitele
comisii care se ocupau de lucrările de pregătire.
La 8 decembrie 1854, la ora 11.15, în timpul Liturghiei pontificale, Scrisoarea

apostolică Ineffabilis Deus a fost promulgată în mod solemn de Papa Pius al
IX-lea în Bazilica Vaticanului, în prezenţa a cincizeci şi trei de cardinali,
patruzeci şi trei de arhiepiscopi, nouăzeci şi nouă de episcopi şi a teologilor
consultaţi. În miezul bulei dogmatice, Papa, în plinătatea slujirii sale petrine,
declara, rostea şi definea ex cathedra: "Doctrina care susţine că Preasfânta
Fecioară Maria în prima clipă a zămislirii sale - in primo instanti suae
conceptionis - prin harul şi privilegiul singular al lui Dumnezeu atotputernicul
- singulari omnipotentis Dei gratia et privilegio - în vederea meritelor lui Isus
Cristos, Mântuitorul neamului omenesc - intuitu meritorum Christi Iesu
Salvatoris humani generis - a fost păzită neatinsă de orice pată a păcatului
strămoşesc - ab omni originalis culpae labe praeservatam immunem - este
revelată de Dumnezeu şi de aceea trebuie crezută cu fermitate şi în mod
inviolabil de toţi credincioşii".
Actul pontifical a fost primit în mod substanţial cu bucurie în lumea catolică,

trezind, dimpotrivă, disensiuni în rândul ortodocşilor şi protestanţilor, care
încă mai contestă, din diferite motive, hotărârea din anul 1854. Zămislirea
neprihănită a Mariei este un adevăr dogmatic definit, dar nu inventat de
Papa Pius al IX-lea, deşi reprezintă o excepţie în istoria dogmei creştine.
Proclamarea ex cathedra a fost, până la urmă, rezultatul matur atât al unei
vechi intuiţii a pietăţii poporului creştin, cât şi, aceasta în mod preponderent,
al dialecticii teologice pasionate care timp de secole a însoţit tema teologică
a zămislirii neprihănite a Mariei. În orice caz, ieri ca şi astăzi, teologia nu se
poate înstrăina de cultură, de formarea religioasă şi de viaţa de credinţă a
poporului lui Dumnezeu. La peste o sută cincizeci de ani de la dogma
proclamată de Papa Pius al IX-lea într-un secol dificil şi îngâmfat din cauza
imperialismului ideologiilor atee şi anticreştine, darul răscumpărării feritoare
de păcatul strămoşesc făcut Slujitoarei din Nazaret în vederea întrupării
Domnului Isus în timp şi în istoria umană, este supus în cadrul teologic şi

ecumenic la aprofundări interesante care reprezintă, cel puţin din punctul de
vedere al Bisericii Catolice, validitatea ei perenă.
Aşa cum afirma însă la timpul său Joseph Ratzinger, "riscul mereu iminent de
a izola în mod panegiric discursul despre Maria de contextul integral al
credinţei pare să cedeze, astăzi, în faţa riscului mult mai periculos de a sărăci
semnificaţia de mister al «celei care, în Sfânta Biserică ocupă, după Cristos,
locul cel mai înalt şi cel mai apropiat de noi» (Lumen gentium, 54). În această
privinţă cazul Neprihănitei Zămisliri este, aşa cum se obişnuieşte să se spună,
de manual. În numele principiului conciliar al Conciliului Vatican II, al
hierarchia veritatum - uitându-se, aşa cum a afirmat pe bună dreptate
Cardinalul Leo Scheffczyk, că această «ierarhie» presupune ordinea
structurată, conexiunea adevărurilor între ele conform principiului
fundamental al analogia fidei - se tinde din partea unora să se izoleze într-un
cadru secundar şi lipsit de caracter normativ dogma mariană din anul 1854,
care, în ultimă analiză, este dusă astfel la condiţia ante quam de simplă
opinie teologică. Teoriile diferite despre păcatul strămoşesc, care s-au
afirmat în a doua jumătate a secolului trecut, în acelaşi timp au avut
influenţă asupra înţelegerii dogmei mariane. Fără a nega verbal privilegiul
Neprihănitei Zămisliri, este dată o explicaţie care face abstracţie total de
existenţa păcatului strămoşesc".
Actul dogmatic dorit cu tărie de Papa Pius al IX-lea a fost expresia cea mai
clară a credinţei sale absolute în răscumpărarea lui Cristos, aşa cum a fost şi
zălogul iubirii filiale faţă de Maica lui Dumnezeu, prezenţă maternă care l-a
însoţit mereu în viaţa lui de om, de preot, de Episcop şi de Papă; o prezenţă
nu fără influenţe materne pentru preaiubita Biserică a lui Cristos. Dogma
este elaborată în formă negativă: nu se referă direct la sfinţenia Fecioarei,
nici la ferirea ei de concupiscenţă, ci numai la imunitatea ei faţă de păcatul
strămoşesc. Deoarece aici se face abstracţie de "datorie" sau de necesitatea
de a contracta păcatul, termenul "privilegiu" nu trebuie considerat în sensul
strict de derogare de la o lege. Nici nu este definit că e vorba de un privilegiu
unic şi exclusiv, pentru că adjectivul "singular" menţine un sens
nedeterminat, vag. Papa Pius al XII-lea, cu Enciclica Fulgens corona din 8
septembrie 1953, după Enciclica Papei Pius al X-lea Ad diem illud din 2
februarie 1904, va preciza aceste puncte nedefinite de Papa Mastai cu privire

la privilegiul "unic" al Fecioarei Neprihănite, răscumpărarea perfectă a
Mamei Sale din partea Fiului Răscumpărător şi Mântuitor al neamului
omenesc.
În afară de a preciza, cu termeni identici sau echivalenţi, atât universalitatea

păcatului strămoşesc, cât şi excepţia unică a Mariei, a cărei ferire este
catalogată pe bună dreptate ca răscumpărare, ba chiar "răscumpărarea cea
mai sublimă" - sublimiori modo redempta - contextul bulei dogmatice scoate
în evidenţă în mod prevalent aspectul pozitiv al "plinătăţii de har" a
Preasfintei Fecioare încă din prima clipă a zămislirii sale. Astfel este
evidenţiată iniţiativa gratuită a Părintelui milostivirilor, fie în a feri de pată,
fie în a îmbogăţi cu sfinţenie sublimă pe predestinata Mamă a Fiului său, dar
nu fără a prevedea şi a include corespunderea fidelă a întregii sale vieţi.
Figura Mamei Sfântului lui Dumnezeu care iese în evidenţă în acest context
este figura celei Toată sfântă, astfel încât este indisolubil legată, cu legătură
foarte strânsă şi definitivă, de Cristos Răscumpărătorul omului şi deci şi al
Mamei. O analiză aprofundată a Scrisorii apostolice Ineffabilis Deus duce în
sfârşit la scoaterea în evidenţă a dimensiunii sale amartiologică, perspectiva
personalistă, contextul trinitar slab dar prezent, motivaţia agapică, intenţia
apologetică, orizontul agonic, proprii secolului al XIX-lea, şi în mod empatic
împărtăşite şi prezente în magisteriul Episcopilor de Roma până la Pius al XII-
lea.
Dogma din anul 1854 este o hotărâre eclezială care declară în persoana
Mariei din Nazaret iubirea salvifică inedită şi eficace a lui Dumnezeu Treime,
adevărată fantezie a carităţii divine; mărturiseşte îndreptăţirea ei prin
intermediul sola gratia şi nu pentru meritele ei; o scoate în evidenţă pe
Maria, creatură umană şi soră însoţitoare, ca rodul cel mai sublim al operei
răscumpărătoare a lui Cristos; indică prezenţa Duhului sfinţeniei în
evenimentul zămislirii şi în viaţa Panaghiei; semnalează Bisericii, în calitate
de ministra pietatis, responsabilitatea pe care o are în vederea chemării la
sfinţenie a celor răscumpăraţi de Cristos; manifestă în Femeie creatura care
poartă încă de la începutul existenţei sale "sigiliul lui Dumnezeu pe frunte"
(Apocalips 9,4; cf. 7,3); epifanizează frumuseţea ca strălucire a adevărului, a
bunătăţii, a umilinţei, a semnificaţiei teologale şi antropologice.
Conform învăţăturii neschimbabile a Bisericii, în prima clipă a existenţei sale

pământeşti, Preasfânta Fecioară, în afară de faptul că a fost ferită de vina
strămoşească - sfinţenie negativă - a fost umplută de harul sfinţitor -
sfinţenie pozitivă; de aceea, Neprihănita Zămislire, în timp ce declară
alegerea şi vocaţia Mariei la o participare intensă şi originală la misterul
Cuvântului întrupat şi răscumpărător, se arată ca eveniment de frumuseţe,
de strălucire şi de har personal, ale cărui reverberaţii, aşa cum învăţa deja
von Balthasar (+1988), se simt puternic în existenţa fiecărui credincios şi în
viaţa Bisericii. Acest eveniment, care declară în manieră eclatantă că în
Mama lui Isus totul este rod al harului şi iubirii extraordinare a lui Dumnezeu
Treime, interesează datorită complexităţii sale istoria Bisericii, teologia în
multiplele sale expresii, istoria dogmei, problemele ecumenice şi pastorale,
dialogul cu cultura şi arta, purificarea şi corecta înţelegere şi evaluare a
conceptului de frumuseţe transcendentă şi permanentă care aminteşte în
mod nemijlocit de Autorul său divin.
De Salvatore M. Perella, profesor de dogmatică şi mariologie la Facultatea

Teologică Pontificală Marianum, Roma. Traducerea a apărut mai întâi
publicată pe Ercis.ro.
Rolul femeii în Biserică - o invitaţie la reflecţie

autor: Laura Lazu
De multe ori constatăm că, în ciuda sublinierii rolului şi demnităţii femeii în

contextul învăţăturii Magisteriului viu al Bisericii Catolice, credincioasele din
România sunt puţin, mult prea puţin implicate în viaţa parohiilor şi diecezelor
noastre. Pornind de la această constatare simplă, am decis să inaugurăm o
serie de dialoguri pornind, într-o primă fază, de la un set de cinci întrebări
menite să ne introducă în problematica implicării femeilor în viaţa Bisericii.
Mai mult decât o simplă lectură, cele trei mini-interviuri de mai jos, în care
au avut amabilitatea să răspundă Gherda Chişărău (Asociaţia "Darul Vieţii",
Timişoara), Maria Dunca-Moisin (medic, Bucureşti) şi Clara Benchea (medic,
membră a "Mişcării Ecleziale Carmelitane", Timişoara), pot reprezenta
prilejul unei reflecţii sporite, din partea fiecărei potenţiale cititoare, asupra
propriei vocaţii şi implicări. Cu emoţie şi interes aşteptăm eventualele
dumneavoastră opinii la adresa: cybercritica@gmail.com. Vă mulţumim!
1. Ce crezi despre implicarea femeilor în viaţa Bisericii catolice din România

(de exemplu: iniţierea unor grupuri de rugăciune, studiu biblic, organizarea
de conferinţe ş.a.m.d.)?
Gherda Chişărău: Implicarea aceasta din păcate cam lipseşte, cred că ar

trebui mai mult încurajată (inclusiv) de către preoţi. Cu siguranţă că ar exista
iniţiative latente, care aşteaptă să fie valorificate.
Maria Dunca-Moisin: Evident că este cu folos implicarea femeii în viaţa

Bisericii, mai ales prin organizarea de conferinţe, discuţii, prin care să se pună
accentul pe valoarea familiei şi pe problemele specifice femeilor: ce
înseamnă să fii soţie credincioasă, o mama creştină, cum să priveşti
problema sexualităţii, a concepţiei, a educării copiilor, ce înseamnă respectul
de sine şi cum să-ţi respecţi soţul, cum să rezişti într-o lume în care trebuie să
trăieşti luptând împotriva curentului... De asemenea, ar fi de mare folos
existenţa unor grupuri care să se roage pentru familiile în dificultate, iar
intenţiile ar putea fi recomandate chiar şi de către preoţii din parohii. Dacă
vezi că nu eşti singur şi că există şi alte familii care urmează acelaşi drum, te
simţi întărit.
Clara Benchea: Având în vedere exemplul altor ţări catolice, unde femeia
este mult mai implicată în viaţa Bisericii, am putea spune - în primă instanţă -
că aici implicarea femeii este mai slabă sau aproape inexistentă. Dar eu voi
aborda problema altfel, căci moştenim o tradiţie şi o cultură care se schimbă
încet şi anevoios. Extinzând problematica, putem spune că nici bărbaţii nu au
o implicare mai bună şi aceasta din aceeaşi concepţie conform căreia Biserica
este, în primul rând, a preoţilor şi a persoanelor consacrate iar noi, laicii,
"intrăm în scenă" doar dacă ni se cere. Din această perspectivă, cred că
femeile au avut şi mai au o implicare importantă în Biserică, chiar dacă se
exprimă la nivel de "catacombe". Mă refer aici la educaţia pe care o dau fiilor
lor acele femei care, deşi nu se văd, susţin Biserica, sunt practicante
adevărate ale religiei, se roagă cu fervoare iar atunci când li se cere se oferă
cu multă disponibilitate.
2. În alte ţări vedem că femeile sunt intens implicate în acţiuni desfăşurate în

biserica parohială. Crezi că acest tip de implicare este folositoare? Care e
opinia ta în această privinţă?
Gherda Chişărău: Cel puţin la noi, în parohia "Sfânta Maria Regina Păcii",
femeile se implică în măsura în care sunt încurajate s-o facă. Uneori am văzut
chiar şi fenomene de concurenţă! Dar o coordonare mai bună, precum am
spus, cred că ar rezolva multe aspecte şi ar acoperi alte lacune.
Maria Dunca-Moisin: Este clar că sunt folositoare, dar trebuie coordonate şi

desfăşurate în colaborare cu preoţii noştri, mai ales cu parohii.
Clara Benchea: Mă rog şi eu ca Duhul Sfânt să ne umple cu-al său har şi

putere ca tot ceea ce facem în Biserică să fie spre folosul nostru şi al tuturor
membrilor ei, spre mântuirea şi fericirea noastră. Ne trebuie mai mult curaj şi
iniţiativă, nemaivorbind de credinţă...
3. Dacă în parohia ta ar exista activităţi de acest gen te-ai implica? Sau poate
deja ai făcut acest lucru?
Gherda Chişărău: Eu, personal, deja am senzaţia că sunt implicată în mult

prea multe acţiuni şi mă străduiesc să las loc liber şi altora. Am experienţa că,
în cele din urmă, orice angajament se repercutează benefic asupra vieţii
sufleteşti. Ca soţie de preot am mereu tendinţa să fac regie din culise,
pornind de la diverse nevoi de angajamente. Pe de altă parte, credincioşii au
tendinţa de a avea aşteptări prea mari atât de la preot, cât şi de la preoteasă.
Domină un soi de inerţie care e greu de învins - cred că nu numai la noi, ci în
mai toate parohiile. De aceea e nevoie de o muncă de formare, de informare
şi de organizare permanentă. Un ziar parohial este, de asemenea,
indispensabil în acest scop.
Maria Dunca-Moisin: M-aş implica în măsura în care experienţa de viaţă şi

competenţa mea profesională ar putea fi de folos şi, de asemenea, în măsura
în care aceste activităţi sunt eficiente. De altfel, am participat la asemenea
activităţi în urma solicitării unor preoţi.
Clara Benchea: Atât cât se poate şi ni se permite, aş putea să spun că sunt cu

totul disponibilă şi foarte fericită când pot să fac ceva concret. Acum, de
exemplu, încercăm să realizăm ceva frumos şi - sper - folositor pentru familii,
chiar dacă iniţiativa nu a pornit din propria parohie. Dar noi suntem aici şi
poate fi şi acest lucru un fel de a fi misionari acolo unde am ajuns.
4. În Notă doctrinară despre câteva aspecte ale evanghelizării - document

publicat în decembrie 2007 de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei - se
vorbeşte despre "prima slujire" a fiecărui catolic botezat: anume aceea de
vestitor al Evangheliei. Cum priveşti această funcţie misionară? Sau, încă mai
concret, în ce fel o putem îndeplini?
Gherda Chişărău: Personal, leg vestirea Evangheliei de lupta de apărare a

vieţii şi familiei. Evanghelia este motivaţia primă şi scopul ultim care susţine
această luptă. În acest domeniu vestirea ei este cea mai periclitată, pentru
că, după cum a spus şi Papa Benedict al XVI-lea, avortul este unul dintre cele
mai grave păcate ale lumii contemporane. Domeniul pro-life este, pe de altă
parte, în mare măsură trecut cu vederea în interiorul Bisericii sau abordat
insuficient (uneori din motive justificate) şi cere, iar şi iar, o implicare cu totul
specială care se poate face, de exemplu, printr-o asociaţie precum "Darul

Vieţii". Există apoi luminoasa învăţătură a Bisericii asupra interzicerii
contracepţiei, sintetizată în enciclica Humanae Vitae - de asemenea prea
puţin explicată, învăţată şi utilizată. Cineva va trebui să se dedice, în mod
special, tuturor acestor probleme enorme ale zilelor noastre - cum le numea
Pr. Paul Marx.
Maria Dunca-Moisin: Prin exemplul de viaţă, printr-o atitudine fermă în

situaţiile în care se pune problema unei opţiuni potrivnice învăţăturii
evanghelice.
Clara Benchea: Pentru faptul că suntem aşa de timoraţi şi slabi în credinţă, ni

se pare bizar dacă cineva - fără să fie preot sau călugăr - ar vesti sus şi tare
Evanghelia, şi poate chiar dacă ar începe să predice într-o piaţă publică mulţi
dintre noi l-am trimite să predice în biserică. Dar mi se pare anormal într-o
ţară creştină să fim atât de toleranţi cu tot felul de manifestări publice, dar
îndemnul lui Isus "Mergeţi şi predicaţi Evanghelia" nu ne sensibilizează câtuşi
de puţin. Deci eu cred că atâta timp cât suntem în mişcare şi facem câte ceva
trebuie să fim şi membre vii ale lui Cristos prin exemplul bun dat, mai întâi,
celor apropiaţi, apoi tuturor - aceasta dacă vom ajunge la adevărata "statură"
a lui Cristos. Vom trece apoi peste barierele impuse de noi înşine sau de alţii
şi vom face şi acea evanghelizare autentică. Doamne, eu sunt aici, trimite-
mă, foloseşte-mă!
5. Majoritatea revistelor mondene şi a canalelor de televiziune prezintă un

anumit gen de femeie - evident, una de succes - , care este în opoziţie cu
modelul femeii creştine - soţie şi mamă. Ce crezi că ar trebui făcut? Sunt
necesare modele vii de sfinţenie pentru fete şi femei tinere? Unde pot fi
întâlnite acestea?
Gherda Chişărău: Sunt două lumi antagonice, una spune "da" la ceea ce
cealaltă spune "nu" şi invers. Tocmai aici este şansa familiei: să intervină în
formarea corectă a copiilor. În ciuda insucceselor aparente - mai ales din
timpul adolescenţei copiilor - am totuşi convingerea că o educaţie creştină
corectă se sedimentează în timp în copil şi va face, mai devreme sau mai
târziu, un om adevărat din el. Lumea vrea rezultate imediate, vrea succes
garantat, însă - mai ales în educaţie - aceste rezultate pot întârzia foarte
mult. Chiar dacă copiii mei nu participă la viaţa Bisericii într-atât cât aş dori
eu, pot vedea rezultatele influenţei Bisericii în vieţile lor. Sunt evidente şi
consistente. Pot spune că i-au transformat, radical, în multe aspecte. Cheia
"succesului" în educaţie este, desigur, modelul viu, mărturia unei vieţi
creştine trăite conform cu Evanghelia. O viaţă autentică în Cristos iradiază şi
întotdeauna atrage, chiar şi un adolescent răzvrătit. Problema e constanţa şi
speranţa părinţilor, care de prea multe ori dezarmează în faţa
responsabilităţii lor de a fi adevăraţi taţi ai fiului cel risipitor - proba de
cumpănă a ipostazei de părinte!
Maria Dunca-Moisin: Orice femeie, conştient sau nu, îşi doreşte să se

realizeze ca mamă şi soţie. Important este ca dorinţa să fie încurajată prin
exemple concrete, prin succesul şi satisfacţia pe care o familie creştină le
poate oferi pe termen lung. Dacă aşa zisul succes al vedetelor TV este efemer
şi de multe ori eşuează în droguri, alcool, deprimare, familia creştină este o
"investiţie" care rodeşte de-a lungul întregii vieţi.
Clara Benchea: Sunt exemple frumoase, de multe ori, şi în media, dacă ştim
să le alegem. Bineînţeles că ne fură ochii o femeie de succes în plan material,
deoarece fiecare dintre noi ar vrea să trăiască fără a avea grija zilei de mâine
- aceasta tot dintr-o deficienţă a credinţei noastre... Pe mine m-au
impresionat şi m-au impulsionat încă de mică exemple ale femeilor sfinte din
vieţile sfinţilor, deci poate fi o pistă de căutare pentru cei doritori. Dar, ca să
fie mai simplu, am putea deveni noi înşine modele demne de urmat, numai
să ne conformăm îndemnului lui Isus: "Fiţi desăvârşiţi!" Să ne rugăm deci
pentru ca virtuţile teologale să nu fie doar teorie, ci adevărată realitate în
viaţa noastră. Amin, aleluia, Isus e viu!
Întrebări (şi răspunsuri) despre credinţă

autor: -
traducător: Nora Livadaru
sursa: © The Rock, ianuarie 2008
Întrebare: Sunt derutat de pasajul din Scriptură în care se spune că apostolii

nu L-au recunoscut pe Isus după Înviere (Ioan 20,14). Ar trebui să nu
înţelegem acest lucru cu sensul său literal
sau Isus chiar arăta diferit ?
Răspuns (Michelle Arnold): Când Isus a

înviat din morţi, nu a fost ca şi cum El ar
fi fost readus la viaţă (aşa cum au fost
înviaţi alţii din morţi, ca de exemplu
Lazăr). Învierea lui Isus a fost învierea pe
care toţi cei mântuiţi o vor avea la
sfârşitul timpurilor: El a primit, aşa cum
vom primi şi noi, un trup glorificat. Chiar
dacă ne vom recunoaşte unul pe altul în
Rai, înfăţişarea noastră ar putea fi
diferită de cea de acum. În acest fel,
trupul glorificat al lui Isus era, probabil,
diferit în unele privinţe de trupul pe care
L-a avut în timpul misiunii Sale, dar era
destul de apropiat de înfăţişarea pe care
o avea înainte, în aşa fel încât discipolii Isus înviat le apare Apostolilor
au putut, într-un final, să-L recunoască (Ioan 21,4-7). Luca (24,16) notează,
de asemenea, că într-una dintre întâlnirile lui Isus cu discipolii, "ochii lor erau
împiedicaţi să-L cunoască", acest lucru sugerând faptul că El ar fi arătat la fel,
dar în mod miraculos, pentru moment, oamenilor nu le era îngăduit să
înţeleagă cine era cu adevărat.
Întrebare: Dacă sunt fumător, trebuie să îmi mărturisesc păcatul la fiecare

spovadă?
Răspuns (Michelle Arnold): Fumatul cu moderaţie nu este deloc un păcat

(CBC 2290). Fumatul poate fi excesiv, dar vina poate fi atenuată de
dependenţă. Vă recomand să vorbiţi cu duhovnicul dumneavoastră pentru ca
acesta să vă poată analiza vina personală şi să vă sfătuiască în legătură cu
frecvenţa spovezii. Chiar dacă păcatul este lesne-iertător, gravitatea sa fiind
atenuată de dependenţă, Biserica îi îndeamnă pe credincioşii catolici să se
spovedească pentru că harul primit în spovadă îi poate ajuta să se vindece şi
să se întărească împotriva tentaţiilor viitoare (CBC 1458).
Întrebare: Este păcat să ajungi intenţionat într-o situaţie în care cel mai
probabil vei păcătui, sau este vorba doar de un obicei rău?
Răspuns (Pr. Vincent Serpa): O ocazie care te apropie de un păcat nu este un

păcat, ci reprezintă o tentaţie. A te pune într-o asemenea situaţie este
imprudent, dar nu reprezintă întotdeauna un păcat în sine. Totuşi, dacă voit
ajungi într-o asemenea situaţie, cu dorinţa de a păcătui, se consideră că deja
ai păcătuit doar prin intenţia de a o face. Păcatul începe odată cu intenţia de
a păcătui.
Întrebare: Catolicii ar trebui să îngenuncheze în faţa unei statui a Preasfintei

Fecioarei Maria? În definitiv, în Scriptură Petru l-a dojenit pe Cornelius pentru
că a îngenuncheat în faţa lui.
Răspuns (Michelle Arnold): Pasajul în discuţie spune: "În timp ce Petru intra,
Corneliu i-a ieşit în întâmpinare, a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat. Dar
Petru l-a ridicat şi i-a zis: 'Scoală-te! Sunt şi eu doar un om'" (Fapte 10,25-26).
Actul de a îngenunchea nu înseamnă întotdeauna un gest de adoraţie pe
care îl face persoana în cauză. Catolicii îngenunchează în faţa unei statui a
Fecioarei Maria pentru a-şi arăta respectul faţă de ea, pentru a o onora şi
pentru a o ruga să mijlocească pentru ei; nu îngenunchează pentru a o adora.
Întrebare: Câteodată eu şi soţia mea îl lăsăm pe fiul nostru în vârstă de 13

luni la mama mea atunci când mergem la Liturghia de duminică. Însa m-am
gândit că, fiind botezat, fiul meu are obligaţia să participe la Liturghia
duminicală. În acest caz, care este obligaţia mea în a-i asigura participarea la
Liturghie?
Răspuns (Pr. Vincent Serpa): Copiii care se află încă sub vârsta priceperii nu
sunt obligaţi să fie prezenţi la Liturghia de duminică. Totuşi, ei ar trebui să fie
familiarizaţi cu participarea la aceasta până la împlinirea vârstei de şapte ani
(vârsta acceptată ca şi vârstă a priceperii). În acest scop, ei ar trebui să
participe la Liturghie regulat până în momentul în care încep şcoala.
Întrebare: Am înţeles că trebuie să ne curăţim de toate păcatele înainte de a

primi Sfânta Împărtăşanie, pentru că Dumnezeu nu poate sta în prezenţa
păcatului. Ce se întâmplă cu prezenţa lui Cristos în Euharistie dacă cineva o
primeşte fără să se fi pocăit sau să se fi spovedit? Cristos încetează să mai fie
prezent? Şi dacă, totuşi, rămâne prezent, ce se întâmplă?
Răspuns (Jim Blackburn): Cine spune că Dumnezeu nu poate sta în prezenţa

păcatului? Trebuie doar să citim Scriptura pentru a-L găsi pe Isus în prezenţa
păcatului. Poate că faceţi o confuzie cu ideea care afirmă că "Nu va intra într-
însa [în Rai] nimic impur" (Apocalips 21,27). Primirea lui Cristos în Euharistie
înseamnă iertarea păcatelor lesne-iertătoare. Catehismul Bisericii Catolice
explică: "Aşa cum hrana trupească serveşte la refacerea puterilor pierdute,
tot astfel Euharistia întăreşte iubirea care, în viaţa zilnică, tinde să slăbească;
iubirea astfel însufleţită şterge păcatele lesne-iertătoare" (CBC nr. 1394).
Totuşi, primirea Împărtăşaniei nu înseamnă şi iertarea păcatelor de moarte.

Prin urmare, o persoană care este conştientă că a înfăptuit astfel de păcate
trebuie să meargă la spovadă înainte de a primi Euharistia. Codul de Drept
Canonic spune: "Cine este conştient de un păcat grav... să nu se
împărtăşească cu Trupul Domnului fără să fi făcut în prealabil mărturisirea
sacramentală, afară de cazul când există un motiv grav şi imposibilitatea de a
se mărturisi; în acest caz să îşi aducă aminte că are obligaţia să facă un act de
căinţă desăvârşită însoţit de hotărârea de a se mărturisi cât mai curând
posibil" (CIC can. 916).
Când o persoană, conştientă fiind că a comis un păcat de moarte, primeşte

Euharistia fără a se spovedi în prealabil, comite un alt păcat de moarte şi nu
face decât să îşi agraveze situaţia disperată. Apostolul Paul ne spune: "Astfel,
cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic va fi vinovat
faţă de trupul şi sângele Domnului" (1Corinteni 11,27). Biserica numeşte

acest lucru sacrilegiu: "Sacrilegiul constă în a profana sau a trata cu
nevrednicie sacramentele şi celelalte acţiuni liturgice, precum şi persoanele,
lucrurile şi locurile consacrate lui Dumnezeu. Sacrilegiul este un păcat grav
mai ales când este săvârşit împotriva Euharistiei, deoarece în acest
sacrament însuşi Trupul lui Cristos ne este făcut prezent în mod substanţial"
(CBC nr. 2120).
Întrebare: O prietenă mi-a spus că Isus s-a născut probabil vara. Cum aş
putea să îi explic motivul pentru care Biserica sărbătoreşte Naşterea
Domnului pe 25 decembrie?
Răspuns (Michelle Arnold): Pentru că nu se ştie data exactă a naşterii lui

Cristos, data de 25 decembrie ar putea să fie arbitrară. Biserica ar fi putut să
aleagă o altă dată la care să sărbătorească naşterea lui Cristos. Unul dintre
motivele pentru care data de 25 decembrie ar fi putut fi considerată potrivită
este apropierea ei de solstiţiul de iarnă. După acea dată, ziua începe să
devină mai lungă, şi astfel începe o perioadă în care lumina intră în lume (cf.
Ioan 1,5). Solstiţiul de vară - după care zilele încep să devină mai scurte - este
în apropierea datei de 24 iunie, la care Biserica sărbătoreşte naşterea
Sfântului Ioan Botezătorul, cel care a spus despre Cristos: "El trebuie să
crească, iar eu să mă micşorez" (Ioan 3,30).
Întrebare: Am citit undeva că nu Cristos a spus "Iubeşte păcătosul, urăşte

păcatul". Cine a spus aceasta?
Răspuns (Pr. Vincent Serpa): Este din Sfântul Augustin. Scrisoarea sa 211 (c.
424) conţine fraza "Cum dilectione hominum et odio vitiorum", care s-ar
traduce, în mare, "Cu iubire pentru omenire şi ură pentru păcat". Expresia a
devenit mai faimoasă în forma: "Iubeşte păcătosul dar urăşte păcatul" sau
"Urăşte păcatul şi nu pe păcătos" (această din urmă formă apărând în
autobiografia lui Mahatma Gandhi din 1929).
Întrebare: Care sunt dovezile istorice în ceea ce priveşte persoana lui Isus?
Răspuns (Jim Blackburn): Mai întâi de toate, existenţa de aproape 2000 de

ani a creştinismului, care a fost incontestabil o parte semnificativă a istoriei

în ultimele două milenii, trebuie să fie recunoscută ca o mărturie validă a
existenţei lui Isus. Apoi, principalele însemnări istorice despre Isus se găsesc
în Noul Testament, cu precădere în Evanghelii. Catehismul Bisericii Catolice
afirmă: "Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii, 'a căror istoricitate o
susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind
printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente pentru mântuirea lor veşnică,
până în ziua în care a fost înălţat la cer'" (CBC 126). Pe lângă acestea, mulţi
scriitori seculari din vechime, ca Josephus Flavius şi Plinius cel Tânăr, au lăsat
dovezi ale existenţei lui Isus.
Întrebare: Sunt tot timpul îngrijorată în ceea ce o priveşte pe fiica mea şi

familia ei. Sunt conştientă că Isus ne-a spus să nu ne facem griji pentru ziua
de mâine, dar cum să faci să te mai îngrijorezi? Cum poate un credincios
catolic să înlăture anxietatea gravă?
Răspuns (Pr. Vincent Serpa): În primul rând, dacă cineva suferă de anxietate
clinică, ar trebui să consulte un profesionist care este specializat în astfel de
probleme psihologice. În ceea ce ne priveşte pe noi ceilalţi, nu avem destule
ore într-o zi ca să ne facem griji în legătură cu tot ceea ce este greşit. Din
fericire, avem antidotul împotriva grijilor şi a anxietăţii: Vinerea Mare. Vă
sfătuiesc să dedicaţi zilnic timp pentru a reflecta la Patimile Domnului şi la
cât de vulnerabil s-a făcut pe Sine Însuşi. Vulnerabilitatea Lui este scutul
nostru împotriva vulnerabilităţii. Vorbind din punct de vedere natural, cel
mai rău lucru care ni se poate întâmpla este să murim. Dar prin moartea Lui,
moartea noastră se transformă în naştere. El se află alături de noi în călătoria
noastră omenească.
Vă sugerez să priviţi un crucifix (înaintea Sfântului Sacrament, dacă este

posibil) şi să reflectaţi asupra agoniei Sale în Grădina Măslinilor - care a fost
cu adevărat agonia din mintea Lui. Anxietatea se petrece la nivelul minţii. La
El a fost atât de mare încât a asudat sânge. El vă înţelege şi este alături
dumneavoastră şi poate, de asemenea, să vă liniştească. Gândiţi-vă apoi şi
mulţumiţi-i pentru că a îndurat trădarea din partea lui Iuda, lepădarea din
partea lui Petru şi abandonarea din partea Apostolilor. Mulţumiţi-i pentru că
a îndurat arestul şi cruzimea gărzilor şi a membrilor Sinedriului. Mulţumiţi-i
pentru că îndurat interogatorii fără sfârşit şi noaptea aceea lungă. Mulţumiţi-

i pentru că a îndurat biciuirea brutală care l-a lăsat fără sânge şi care i-a
provocat o durere de cap cumplită până în momentul morţii.
Mulţumiţi-i pentru că a îndurat batjocura şi coroana de spini care i-a
provocat atâta durere - precum şi respingerea în pretoriu. Mulţumiţi-i pentru
că a purtat crucea care i-a provocat o imensă durere de umăr - şi pentru că a
căzut pe străzile cu pietre murdare cu crucea peste El, şi pentru că s-a ridicat
de fiecare dată. Mulţumiţi-i pentru că a primit cuiele în mâini şi în picioare.
Mulţumiţi-i pentru că s-a chinuit să se împingă în picioarele bătute în cuie
pentru a-şi ridica trupul ca să-şi poată umple plămânii cu aer în timp ce
atârna pe crucea care fusese ridicată. Mulţumiţi-i pentru că a îndurat atâta
agonie timp de trei ore până când puterile l-au părăsit, în acel moment etern
în care şi-a dat duhul şi a murit - dându-ne astfel viaţa Lui. Întreaga Sa
suferinţă, dar mai ales timpul petrecut pe cruce, constituie o lecţie de control
şi de abandonare Tatălui. O asemenea conştientizare pune vieţile noastre în
perspectiva corectă.
Întrebare: Când mă gândesc la Isus, în minte îmi apare un Om umil. Dar când
mă gândesc la Papa, ceea ce îmi apare în minte este un bărbat care poartă
haine făcute la comandă, ce stă pe un tron papal, înconjurat de oameni care
îi sărută inelul. De ce există o asemenea diferenţă între Cristos şi Vicarul Său
pe pământ?
Răspuns (Michelle Arnold): Când un ambasador îşi reprezintă ţara în

străinătate, ar trebui să poarte un tricou şi blugi sau ar trebui să aibă o ţinută
oficială? Când ia parte la o ceremonie oficială diplomatică, însemnele de
onoare îi sunt date ambasadorului pentru el, personal, sau pentru ţara pe
care acesta o reprezintă? În acest sens, Papa este ambasadorul principal al lui
Cristos şi al Împărăţiei Cerurilor. Ţinuta oficială onorează demnitatea
ministerului său precum şi a Persoanei pe care o reprezintă. Însemnele de
onoare date Papei nu sunt pentru el, personal, ci pentru Isus, pe care acesta
Îl reprezintă.
Întrebare: Copilul meu m-a întrebat dacă Isus a avut tenul închis la culoare.
Nu am ştiut ce să îi răspund pentru că singurele imagini sau statui pe care le
avem cu Isus îl arată ca fiind caucazian.
Răspuns (Michelle Arnold): Isus a fost un evreu palestinian, ceea ce înseamnă

că probabil arăta ca israelienii de astăzi. Totuşi, pentru că misiunea lui Isus a
fost adresată întregii lumi, popoare diferite sunt libere să creeze imagini cu El
care să Îl arate ca fiind unul de-al lor. Iată de ce putem vedea uneori statui
sau icoane reprezentând un "Isus caucazian" sau un "Isus african", un "Isus
amerindian" sau un "Isus asiatic". Astfel de imagini demonstrează
universalitatea Întrupării.
Cine erau straniii esenieni de la Marea Moartă?

autor: pr. Ariel Alvarez Valdes
traducător: pr. Mihai Pătraşcu
sursa: © Editura Sapientia
Necunoscuţii cei mai vestiţi
În timpul lui Isus existau patru grupuri

religioase importante: fariseii, saduceii,
zeloţii şi esenienii. Din două motive
precise, le cunoaştem bine pe primele
trei: a) pentru că fariseii şi saduceii apar
de mai multe ori în evanghelie, în timp
ce discută cu Isus; b) pentru că între
discipolii lui Isus era un zelot (Lc 6,15). Al
patrulea grup, cel al esenienilor, nefiind
niciodată menţionat în Noul Testament,
a rămas cel mai obscur şi necunoscut
dintre toate, încât ne face să credem că
era o grupare nesemnificativă de
persoane şi că, mai ales, avea importanţă
scăzută în panorama religioasă şi politică
din epoca aceea. Totuşi, dacă noi credem Aceste peşteri erau cândva locuite
că lucrurile stau conform acestor
supoziţii, riscăm să greşim mult.
Scriitorul şi istoricul evreu Iosif Flaviu, care a trăit în secolul I, în opera sa,
Războaiele iudaice, are multe paragrafe în care îi laudă pe esenieni ca fiind
evreii cei mai virtuoşi şi exemplari ai vremii, în timp ce fariseilor şi saduceilor
le acordă doar câteva rânduri; dacă ţinem cont că Iosif aparţinea curentului
fariseic, putem să ne imaginăm foarte bine stima enormă de care se bucurau
esenienii. De asemenea, un alt faimos scriitor evreu din acel timp, Filon din
Alexandria, în operele sale literare, îi descrie de mai multe ori pe esenieni ca
un grup cu puternice conotaţii religioase şi îi prezintă cititorilor săi ca model
de pietate religioasă autentică. Faptul că evreii numeau cu termenul de
esenieni (adică pioşi) acest grup de persoane indică, în sfârşit, prestigiul de

care se bucurau la oamenii din toate clasele sociale ale timpului.
Datorită câtorva manuscrise vechi
Chiar dacă esenienii erau grupul cel mai important şi respectat din societatea
civilă ebraică, ei s-au bucurat mult timp de un halo de mister care a
contribuit la dezlănţuirea curiozităţii multor oameni, dar şi a formării de
credinţe şi legende eliminate cu timpul de o credibilă şi calificată cercetare
istorică. Ajungem în februarie 1947, când au fost descoperite vestitele
manuscrise de la Marea Moartă. În acel moment esenienii au ieşit din
aureola misterioasă care îi învăluia: numeroasele manuscrise găsite în câteva
peşteri din Qumran constituiau bogata bibliotecă a acelui grup puternic,
înrădăcinat într-o cultură religioasă aproape necunoscută de noi, cel puţin
până în prima jumătate a secolului trecut.
În acea norocoasă şi fericită circumstanţă, au ieşit la lumină circa 900 de

suluri, ascunse în câteva peşteri aproape de Marea Moartă (cf. capitolul 2).
Multe erau texte biblice, dar altele erau cărţi proprii ale culturii şi ale tradiţiei
eseniene, în care se relatau originile acelui grup misterios, organizarea lor
socială şi religioasă, ca şi ideile şi învăţăturile lor. Astfel, într-un moment al
istoriei omenirii, toţi, cercetători sau nu, au putut să afle despre unul dintre
cele mai importante şi prestigioase grupuri religioase din timpurile lui Isus.
Trebuie să subliniem imediat că tot ceea ce este relatat în manuscrisele
eseniene în termeni de organizare socială, politică şi religioasă nu se referă
numai la locuitorii din colonia de la Qumran (care era compusă din maxim
şaizeci de persoane), ci şi la cei peste patru mii de esenieni care trăiau în
ţară, în numeroase comunităţi răspândite pretutindeni în Palestina.
Preot şi conducător
Istoria esenienilor începe în anul 152 î.C. În acel timp Iudeea era condusă de
un tânăr şi ambiţios militar, Ionatan Macabeul. Era un timp foarte dificil,
deoarece ţara era în război de mai mulţi ani cu ţara vecină, Siria. Lui Ionatan
i-a venit deodată o idee care va schimba toată istoria succesivă a poporului
ebraic: deoarece lipseau fondurile pentru a finanţa campaniile sale militare,
el a decis să fie numit mare preot al templului din Ierusalim, cu scopul de a

lua de acolo resurse economice şi de a exercita un rol, străin de contextul
religios, care însă constituia în mod clar cea mai mare funcţie publică.
Funcţia de mare preot era foarte dorită, pentru că templul dispunea de sume
mari de bani proveniţi din ofertele şi din zeciuielile vărsate de populaţie, de
evreii din orice grup al ţării şi din coloniile externe. Ionatan, dându-şi seama
de aceste posibilităţi de succes şi de exercitare a puterii vremelnice şi
religioase, în octombrie acelaşi an, l-a destituit cu forţa din funcţia sa pe
marele preot din Ierusalim şi a asumat-o el, punându-şi pe cap tiara de aur şi
îmbrăcându-se cu prestigioasele veşminte de purpură. O asemenea atitudine
a provocat o mare tulburare printre evrei, deoarece, din epoca regelui
Solomon, fiecare candidat care-şi asuma funcţia de mare preot, pentru a fi
ales în mod legitim şi pentru a dobândi demnitatea tipică oficiului, trebuia să
aparţină familiei lui Ţadoc. Din păcate pentru el, Ionatan nu aparţinea acestei
familii. Cine era Ţadoc în realitate? Era un vechi preot din secolul al X-lea î.C,
un om căruia, conform tradiţiei ebraice, Dumnezeu îi încredinţase unicul şi
autenticul cult al templului.
În modul acesta rocambolesc şi nelipsit de intenţii viclene, care nu aveau

nimic de-a face cu administrarea religioasă a templului, atât de sacru pentru
evrei, Ionatan a devenit primul mare preot care nu era din familia lui Ţadoc,
după opt sute de ani de istorie religioasă a Israelului. De aceea, adevăratul
mare preot (al cărui nume nu-l cunoaştem, dar pe care manuscrisele de la
Qumran îl numesc "învăţătorul dreptăţii"), depus de pe tronul de conducător
al locului sacru al capitalei, a decis să părăsească Ierusalimul şi să fugă în
Siria, împreună cu numeroşi preoţi şi înalţi funcţionari ai templului.
O scrisoare catastrofală
Din Siria, învăţătorul dreptăţii a avut o serie de contacte cu diferitele grupuri

ebraice influente în Israel şi nemulţumite de noua politică a lui Ionatan,
pentru a cere în mod expres să-l recunoască pe el (şi nu pe Ionatan) ca unicul
mare preot legitim şi pentru a-i con-vinge că faptele grave întâmplate, nu
numai în dauna funcţiei sale, dar şi la adresa politicii religioase care era de
acum victimă a samavolniciei şi a dispreţului, erau semnul tangibil că era
aproape sfârşitul unei epoci şi că trebuiau, cât mai repede posibil, să fugă şi
să se adăpostească.
Manevrele sale au avut succes. Numeroase grupări religioase din ţară şi din
comunităţile externe au acceptat să recunoască autoritatea sa. Întărit de
succesul şi de favoarea obţinută pe lângă clasele cele mai puternice şi
influente din Israel, învăţătorul dreptăţii a decis să facă o ultimă tentativă,
pentru a evita ciocnirea cu Ionatan: i-a scris o scrisoare (s-au găsit şase copii
ale acestei scrisori în peşterile de la Qumran), poruncindu-i să renunţe la
funcţia de mare preot, pe care o uzurpase, şi să se limiteze în viitor numai la
îndatoririle sale politice; învăţătorul şi ai săi vor fi dispuşi să-l susţină drept
conducător dacă el va părăsi funcţia religioasă pe care o ocupase cu violenţă
şi cu înşelăciune.
Reacţia lui Ionatan a fost imediată şi violentă. El a aflat locul în care se

refugia învăţătorul dreptăţii şi, profitând de o sărbătoare religioasă (în timpul
căreia el ştia că esenienii nu puteau să se apere de atacurile externe, pentru
că se dedicau odihnei absolute), a încercat să-l asasineze. Din fericire pentru
conducătorul comunităţii eseniene, planul a eşuat şi Ionatan a trebuit să se
mulţumească doar cu prădarea bunurilor şi luarea câtorva posesii ale
populaţiei locului.
Sfârşitul lumii în patria sa
Atunci, învăţătorul dreptăţii a decis să se întoarcă în patrie. Dacă sfârşitul

lumii era aproape, după cum spuneau anumite profeţii, acest sfârşit trebuia
să-l găsească în ţara atât de îndrăgită şi sacră pentru el, şi nu în timp ce trăia
în exil. Astfel, în anul 150 î.C, s-a întors în Palestina şi, cu sprijinul numeroşilor
evrei care îl susţineau şi îl recunoşteau ca unic conducător, a întemeiat aşa-
numita "Uniune Eseniană". Se năştea una dintre cele mai mari, prestigioase
şi organizate comunităţi religioase ebraice din timpurile lui Isus.
Nu ştim cu certitudine unde s-a stabilit învăţătorul dreptăţii: poate în vreo

zonă deşertică şi retrasă din ţară (desigur că nu în Qumran, pentru că acea
colonie, care ulterior a devenit foarte vestită, încă nu exista). De acolo a
trasat liniile noii sale organizaţii. Treptat, numeroşi evrei au început să se
încorporeze în noul grup. Nu era necesar să îşi părăsească familiile şi munca:

trebuiau doar să se angajeze, fiecare în locul în care trăia, să respecte legile
de puritate a vieţii şi legile alimentare stabilite de învăţătorul dreptăţii, şi să
se adune zilnic în grupuri de câte zece pentru aşa-numitul prânz ritual.
Din fericire pentru liderul esenian şi pentru adepţii săi, Ionatan nu s-a mai
ocupat niciodată să combată invectivele învăţătorului dreptăţii, aşa încât
comunitatea a reuşit să dea naştere uneia dintre perioadele cele mai fertile
de cultură şi de bunăstare din toată istoria sa. Lent, graţie stilului lor riguros
de viaţă religioasă, graţie studierii minuţioase a Legii căreia se dedicau şi,
graţie devoţiunii şi cultului pe care îl practicau, esenienii au devenit grupul
cel mai stimat de către israeliţi; deşi mulţi dintre ei nu s-au unit cu co-
munitatea lor, îi admirau şi îi respectau ca persoane vrednice de cea mai
înaltă stimă.
Naşterea Qumranului
Prin anul 110 î.C, învăţătorul dreptăţii a

murit, încă nu venise timpul judecăţii
finale, cel al sfârşitului lumii, deoarece,
conform calculelor învăţătorului, mai
lipseau câţiva ani. Esenienii s-au
reorganizat la comanda unui nou preot şi
au luat decizia importantă de a crea, în
apropierea Mării Moarte, o fabrică de
manuscrise, un fel de mare "editură"
pentru producerea de cărţi religioase. În
felul acesta, ei puteau să devină un
nucleu de referinţă pentru orice
comunitate religioasă din ţară, o
organizaţie valoroasă de tip
întreprinzător, care să poată garanta
furnizarea unui număr suficient de suluri
diferitelor comunităţi eseniene
răspândite pretutindeni în ţară, cu scopul
de a intensifica meditarea şi studierea Document esenian
Legii mozaice.
Astfel, prin anul 100 î.C, s-a născut vestita colonie din Qumran. Era vorba de
o comunitate care locuia într-un edificiu destul de mare şi spaţios pentru
epoca aceea: descoperirile arheologice au scos la iveală o structură de 80 m
lungime şi 50 m lăţime, cu diferite camere şi spaţii menite pentru cele mai
diferite scopuri. Camera principală era constituită din sala pentru
confecţionarea manuscriselor, un spaţiu de 14 m lungime şi 4,5 m lăţime,
capabil să absoarbă multă lumină din exterior şi în care se puteau întinde cu
uşurinţă suluri lungi din piele pentru a scrie textele sacre. Dintre ruinele
acestei săli enorme, arheologii au scos la lumină scaune, pupitre şi călimări
(cu resturi de cerneală uscată din vremea aceea), folosite pentru
confecţionarea şi copierea sulurilor. Printre alte spaţii de locuit şi de
producţie, exista şi un atelier în care se coseau foile din piele, se desenau
linii, se puneau coperte şi se nivelau marginile sulurilor. În faţa acestui atelier
era situată vestita bibliotecă mare, care păstra circa o mie de volume şi
documente, depuse în cutii sau în recipiente din lut. Existau şi o încăpătoare
sală de lectură şi o arhivă pentru exemplarele de suluri stricate sau care nu
mai puteau fi folosite.
Sălile comunităţii qumranice
Între alte camere, Qumranul avea bucătării, brutării, mori de grâu, grajduri
mari pentru animale, o tăbăcărie pentru pielea de manuscrise, un atelier de
cizmărie, vase pentru spălări personale şi piscine pentru purificările rituale.
Camera cea mai importantă era, fără îndoială, aşa-numita sală a reuniunilor.
Cu o capacitate de circa 60 de persoane, era construcţia cea mai sacră din tot
complexul arhitectonic al comunităţii qumranice. Acolo, de trei ori pe zi, se
adunau membrii coloniei: o dată pentru rugăciunea de dimineaţă şi de alte
două ori pentru prânz şi cină. Nimeni nu putea să intre în sală înainte de
purificarea rituală şi, pentru acest motiv, în apropiere de intrarea în sala
reuniunilor, a fost construită o mare piscină pentru spălări.
În Qumran nu existau camere private. Esenienii trăiau în peşterile situate

împrejurul nucleului arhi-tectonic al activităţilor lor şi al vieţii lor sociale.
Arheologii au descoperit circa 40 de astfel de peşteri pe povârnişul muntelui vecin.
Cei refuzaţi de Dumnezeu
Pentru a face parte din comunitatea de la Qumran, nu era deloc uşor.

Trebuia trecut printr-o perioadă de probă care dura trei ani. În primul an,
candidatul trebuia să respecte cu scrupulozitate prescripţiile legale, aşa cum
erau propuse de învăţătorul dreptăţii. Dacă, după terminarea primului an,
depăşea proba, era încorporat în comunitate, dar încă nu participa la
prânzurile comunitare.
În al doilea an, în timp ce continua să se perfecţioneze în respectarea tuturor

preceptelor, candidatul era supus la un atent examen aptitudinal din partea
unei comisii de experţi, care avea misiunea de a vedea dacă caracteristicile
sale fizice, psihologice şi spirituale îl făceau "acceptat" de Dumnezeu. După
cum spune o scriere găsită în peşteri, "dacă dinţii săi sunt inegali, degetele de
la mâini grase, picioarele cărnoase şi pline de păr şi degetele de la picioare
grase şi scurte", Dumnezeu nu acceptă ca o persoană cu o asemenea
constituţie corporală să facă parte dintr-o comunitate deosebit de religioasă
cum era aceea de la Qumran. În schimb, "dacă barba sa este cârlionţată,
tonul vocii simplu, dinţii săi ordonaţi, dacă nu este nici înalt, nici scund,
degetele de la mâinile sale slabe şi fine şi picioarele sale sunt zvelte", este, cu
siguranţă, acceptat de Dumnezeu, pentru că toate caracteristicile sale fizice
fac să se presupună că el va exercita cu judecată atribuţiile sale în cadrul
grupului.
După cei trei ani de noviciat, candidatul era încorporat definitiv în

comunitate. Intrarea avea loc printr-o celebrare solemnă, în timpul căreia
noul membru făcea profesiunea de credinţă, care suna cam aşa: "Până acum
am fost un pervers, un păcătos, un nelegiuit, un duşman al adevărului; dar
Dumnezeu a revărsat milostivirea sa asupra mea". Deci, noul membru al
comunităţii mărturisea în mod public păcatele sale, făcea prima sa baie de
purificare, jura să accepte în totalitate Legea lui Moise şi primea cele trei
obiecte ale acceptării sale în sânul colectivităţii: făraşul (util şi necesar pentru
evacuările corporale), o tunică albă pentru actele comunitare şi o cingătoare
de lână.
O zi în comunitatea de la Qumran
Spre deosebire de esenienii care trăiau în oraşe, viaţa zilnică în Qumran, pe

malurile Mării Moarte, unde există numai deşert, sare şi o căldură asfixiantă,
trebuia să fie, desigur, foarte dură şi obositoare. Dimineaţa, esenienii
coborau din peşterile lor spre complexul arhitectonic, unde locuiau ziua,
pentru a înălţa rugăciunea colectivă către Dumnezeu, la răsăritul soarelui.
Apoi se dedicau muncii, cufundându-se fiecare în atribuţia care îi era
încredinţată de învăţătorul comunităţii sau de alţi funcţionari: era vorba de
atribuţii cum ar fi producerea ceramicii, îngrijirea ogoarelor, păstoritul sau
producerea şi copierea manuscriselor. La amiază, cu toţii se întorceau în
colonie pentru baia rituală şi prânzul comunitar. învăţătorul binecuvânta
pâinea şi vinul şi numai după aceea mâncau frugal, împreună, ascultând în
tăcere absolută citirea Bibliei, propusă de unul dintre ei. După ce se termina
masa, fiecare se întorcea la propriile atribuţii de muncă până la asfinţitul
soarelui, când toţi se întorceau pentru rugăciune, studierea Legii şi cina
comunitară. Când venea noaptea, întreaga comunitate se întorcea la peşteri
pentru odihna nocturnă.
Între membrii comunităţii qumranice exista şi un regim disciplinar foarte

rigid, conform căruia infracţiunile sau greşelile oricât de mici erau pedepsite
cu excluderea de la prânzul comunitar. Între acţiunile pedepsite figurau, în
primul, rând criticarea muncii şi a persoanei învăţătorului (care comporta
chiar apli-carea unui an de excludere din comunitate), adormirea, moţăirea
sau luarea unor atitudini inoportune în timpul rugăciunii (şase luni de
îndepărtare din comunitate), scuipatul în timpul unei reuniuni (o lună de
izolare), a lăsa să se întrevadă, chiar din inadvertenţă, părţile intime (o lună
de segregare), a îmbrăca haine rupte sau şifonate, sau a râde fără nici un
motiv (o lună de clauzură), a vorbi când vorbeşte altul (zece zile de excludere
de la comuniunea cu ceilalţi). Dacă cineva critica întreaga comunitate, legile
sale şi organizarea sa, în general, risca până şi excluderea definitivă şi
inapelabilă. Pentru un esenian, expulzarea din colonie constituia un afront
moral mai rău decât moartea, deoarece semnifica expulzarea sa irevocabilă
de la mântuirea veşnică.
Căsătoria şi familia
Esenienii puteau să se căsătorească. Mai mult, erau aproape obligaţi, de

vreme ce renunţarea la căsătorie era considerată o încălcare gravă a legii
divine (Gen 1,28). Au existat trei motive care au făcut mulţimea din acel timp
să creadă că esenienii erau celibatari: a) în timp ce ceilalţi evrei mergeau
sâmbăta să se roage la sinagogă însoţiţi de soţiile lor, esenienii nu permiteau
ca soţiile lor să-i însoţească la locul de cult, de aceea, fiind văzuţi astfel, se
credea că erau celibatari; b) în timp ce ceilalţi evrei, în mod obişnuit, încheiau
căsătoria pe la şaptesprezece ani, esenienii amânau căsătoria până la
douăzeci de ani. Şi acesta a fost unul dintre motivele presupusului celibat
esenian, din moment ce toţi ceilalţi evrei obişnuiau să încheie căsătoria cu
câţiva ani înainte; c) în timp ce ceilalţi evrei repetau căsătoria în caz de
văduvie, esenienii practicau aşa-numita "căsătorie unică" (adică se
căsătoreau numai o dată în viaţă). Deoarece femeile din acea vreme (supuse
la condiţii de viaţă extenuante, dedicate muncilor apăsătoare pe câmp şi
durelor îndatoriri casnice) mureau, în general, înaintea bărbaţilor, esenienii
nu erau căsătoriţi multă vreme.
Unii esenieni din Qumran trăiau în comunitate cu soţiile şi copiii (de fapt, în
cimitirul din Qumran s-au găsit schelete de femei şi de copii înmormântaţi
împreună cu scheletele bărbaţilor), însă cea mai mare parte dintre ei lăsa
propriul nucleul familial în locuinţa privată în care se retrăgea după ziua de
muncă comunitară.
Finalul tragic
Viaţa liniştită şi pioasă a comunităţii din Qumran s-a terminat în anul 68 d.C.
Un grup de evrei rebeli s-a ridicat împotriva Romei; imperiul l-a trimis
imediat pe generalul Vespasian în Palestina, pentru a înăbuşi revolta. În luna
iunie a anului 68, contingentul roman a ajuns pe malurile Mării Moarte, a
observat colonia şi a cucerit-o fără efort. Esenienii au reuşit să ascundă în
grabă în interiorul câtorva peşteri, situate în apropiere, cele aproape o mie
de cărţi pe care le adunaseră în biblioteca lor. Puţin după aceea, mureau cu
toţii sub armele legiunii romane, în timp ce marea editură qumranică
dispărea incendiată şi rasă de pe pământ de violenţa cuceritorului şi
uzurpatorului. Viaţa înfloritoare a comunităţii din Qumran a durat 168 de ani.
Iosif Flaviu relatează că, în cruzimea sa, Vespasian, care auzise vorbe despre
concentraţia enormă de sare în apele Mării Moarte, a poruncit să se lege
mâinile şi picioarele câtorva prizonieri esenieni şi să fie aruncaţi în apă, cu
unicul scop de a verifica dacă era adevărat că trupurile acelor nenorociţi
pluteau fără să se înece. Mulţi esenieni care trăiau în satele şi în oraşele din
ludeea şi la marginile sale au putut să fugă şi să se salveze de la masacrul
roman. Totuşi, marea mişcare a învăţătorului dreptăţii, care luase naştere cu
scopul de a înălţa către Dumnezeu un cult adecvat şi potrivit, prin
respectarea fidelă şi riguroasă a legii mozaice şi prin studierea Sfintelor
Scripturi, a dispărut definitiv.
Totuşi, dispariţia sa nu a fost în total iremediabilă. Cu câţiva ani înainte de

acele evenimente tragice, apăruse în Israel, în Nazaret, un profet, un om care
se numea Isus, întemeietor al unei alte mişcări: un fel de "sectă" care încerca
să-i fie plăcută lui Dumnezeu nu prin respectarea legilor şi a tradiţiilor
ebraice, ci prin slujirea asiduă şi generoasă adusă iubirii faţă de aproapele.
Această mişcare, spre deosebire de cea a esenienilor, dispărută în mod teribil
sub săbiile romane, era destinată să dureze pentru totdeauna şi să învingă
forţa Imperiului Roman şi a oricărei alte puteri vremelnice din istoria omenirii
(Mt 28,20).
Preluare din volumul 8 al seriei "Ce ştim despre Biblie".

În acelaşi volum:
- Unde se găsesc originalele Vechiului Testament?
- Ce mister ascund manuscrisele de la Marea Moartă?
- În care Dumnezeu credea Abraham?
- Cum au traversat israeliţii Marea Roşie?
- Conţine Biblia o carte erotică?
- Cine erau straniii esenieni de la Marea Moartă?
- Au existat magii?
- Au fost mulţi pruncii nevinovaţi ucişi de către Irod?
- Isus a fost discipol al lui Ioan Botezătorul?
- Ce calendar folosea Isus?
- Este posibil să îi iertăm întotdeauna pe duşmani?
- Cum a murit Ioan Botezătorul?
(c) Catholica.ro
www.lumea.catholica.ro

LumeaCatholica, Mai 2008

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

LumeaCatholica, Mai 2008

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

L U M E A

1. Scopurile inutile ale experimentării cu orice preţ ............... 3

2. Apariţiile Fecioarei de la Laus, împăcarea şi refugiul

3. Papa Benedict ne conduce înapoi la esenţa

4. Pontiful care i-a supravieţuit unui tiran ............................ 24

5. Cum s-a ajuns la dogma Neprihănitei Zămisliri ................. 30

6. Rolul femeii în Biserică - o invitaţie la reflecţie ................. 36

7. Întrebări (şi răspunsuri) despre credinţă........................... 41

8. Cine erau straniii esenieni de la Marea Moartă? .............. 48

Scopurile inutile ale experimentării cu orice preţ

autor: Assuntina Morresi

Limita avortului rămâne la 24 de

Dezbaterea a fost foarte aprinsă şi în mass-media: Daily Mail a publicat în

În Italia, de ani de zile, unele spitale importante, cum ar fi de exemplu clinica

Necesitatea unui tată

Nu va mai fi nevoie, pentru a avea acces la tratamente de fertilizare in vitro,

"Nu ar trebui, în numele unui concept greşit de egalitate sau dreptate, să

Va fi posibil să se ajungă la a se naşte copii din embrioni selecţionaţi, în

A fost respins un amendament care prevedea selecţionarea embrionară doar

Embrioni micşti om-animal

Numele tehnic este "celule rădăcină pluripotente induse". În urmă cu câteva

Într-o scrisoare datată pe 15 mai, publicată în Times, 16 oameni de ştiinţă din

întreaga lume puternic implicaţi în cercetare în acest sector protestează:

Pe de altă parte, eventualele celule rădăcină embrionare provenite din cibrizi

Apariţiile Fecioarei de la Laus, împăcarea şi refugiul

În ziua de duminică, 4 mai 2008, în cadrul unei Liturghii celebrate în oraşul

Valea Laus se află în sud-estul Franţei, în Dauphine, la poalele Alpilor. În

Dar starea materială a familiei era din ce

În dimineaţa următoare, foarte devreme, Benoite şi-a dus turma la locul

aceasta - aşa că ciobăniţa o întrebă cu inocenţă: "Frumoasă Doamnă, ce faci

Apoi, fără să aştepte răspunsul, adăugă: "Eşti aşa de bună să ne încredinţezi

Coborându-se la nivelul minţii unei fete fără carte crescută în creierul

Astfel, cu dulceaţa şi răbdarea fără seamăn a unei mame, Sfânta Fecioară o

să îl joace de-acum înainte toată viaţa: să lucreze pentru convertirea

O convertire cu totul neaşteptată, printre multe altele, avea să confirme

La cererea magistratului, deşi împotriva propriei voinţe, Benoite a acceptat

La 29 septembrie 1664, uitându-se dincolo de râu, la jumătatea drumului

În 1640, câţiva munteni construiseră o capelă mică dedicată Fecioarei Bunei

apărea adeseori aici". "Să se construiască o biserică?!" exclamă Benoite. "Dar

În iarna 1664-65, în ciuda celor 4 km care separau satul Saint-Etienne de

Pe măsură ce vestea despre Apariţii se răspândea, creştea şi numărul celor

Prudente, autorităţile diecezane nu s-au pronunţat în nici un fel, dar au

erau diabolice şi că Benoite nu era decât o iluminată obişnuită. La 14

Aşa s-au şi petrecut lucrurile. Impresionat de aceste cuvinte, Vicarul general

O femeie bine cunoscută în zonă, Catherine Vial, suferea de şase ani de

Piatra de temelie a bisericii a fost pusă la 7 octombrie 1666, de sărbătoarea

pentru Lourdes. Suferinţe fără număr, fizice şi morale, au fost vindecate de

Umila ciobăniţă nu putea să o iubească pe Sfânta Fecioară fără să nutrească

Apariţiile de la Laus şi Benoite au continuat să fie privite cu ostilitate pentru

Până la sfârşit, în ciuda suferinţelor îndurate, Benoite a rămas copilul

Papa Benedict ne conduce înapoi la esenţa

- Eminenţă, al treilea an de pontificat al Papei Benedict al XVI-lea a ajuns la

- Papa ştie cât de important este să amintească

Vorbim de dialog, de relaţia Bisericii cu cultura şi politica, dar toate aceste

creştină, totul se dărâmă. De aici ideea Papei Benedict al XVI-lea: să ne

- Sfântul Părinte a aprobat recent un document al Congregaţiei pentru

- Această temă a fost tratată cu claritate în anul 2000, în instrucţiunea

Ecleziologia trebuie văzută în contextul dezbaterilor ecumenice. Biserica

Declaraţia importantă din acest document priveşte logica Botezului: nu există

noştri necatolici, dar ne afirmăm în acelaşi timp viziunea noastră despre

- Se vorbeşte despre două noi documente pontificale: unul despre doctrina

- A devenit deja o tradiţie ca Papii să scrie documente pe teme sociale. Anul

M-aţi întrebat de ce a ales Papa aceste două subiecte. Motivul este că