eethoven.

Jurnal (ΙΙΙ)

O categorie de comentatori au Ńinut să remarce legătura dintre morală şi tonul pur, în

universul viziunii artistice beethoveniene.
Estetica filosofică îmbrăŃişată de compozitorul german impune o idee centrală, cu dublu
aspect. În primul rând, se afirmă că lumea dominată de moarte şi de neîmplinire are parte de o
contrapondere psihologică constând în direcŃionarea sisifică a energiei (o energie perseverativă,
de tipul hybrisului), care „forŃează” o realizare în esenŃă imposibilă, în raport cu un mod de
existenŃă care nu poate „da” mai mult decât ceea ce el este. Pe de altă parte, arta depăşeşte
universul psihologic binecunoscut, este produsul unei mişcări psihice care corespunde unei
mişcări noi a realităŃii.
„Nu ignorând repari, ci acceptând, recunoscând. Întâi trebuie acceptată moartea”, spune
Beethoven, „pentru a «repara viaŃa»”. O deosebire fundamentală între percepŃia psihologică şi
trăirea artistică este dată de conduita psihologică evitantă, în primul caz, marcată de inconfortul
refulărilor, ce stă sub semnul întoarcerii elementului refulat. Psihologia comună tinde să cenzureze
orice semnal sau informaŃie ameninŃătoare la adresa confortului imediat. Însă, această cenzură
însăşi, care ascunde privirii „jumătatea cealaltă a lunii”, mutilează, afirmă Beethoven,
„rotunjimea fericirii în întregul ei”, oprind putinŃa destinderii şi afectând negativ calitatea stării
de plutire omnidirecŃională, pe care o cunoaştem când suntem pe platoul climaxului. „E ca şi
când – compară creatorul german, găsind imaginea cea mai potrivită – ar putea exista un dans –
şi orice dans, în sine, e o plutire totală! – în care se interzice rotirea într-o direcŃie. Aşa se
întâmplă şi cu mintea noastră, când respinge adevărul infinit, extins în timp şi spaŃiu, la dreapta
ca şi la stânga, în viaŃă ca şi în, şi după moarte...”. Erosul însuşi, sugerează Beethoven, se
defineşte în esenŃa lui intimă ca fiind „durată”. „Durată” înseamnă „să te mişti cu mintea lent şi
liber, fără mişcări de evitare bruscă, luând ca reper călăuzitor al intuiŃiei un adagio bine scris, un
cântec legănat, ori un pendul oscilant”.
„Durată”, în muzică, înseamnă a „Ńine” sunetul, ceea ce reprezintă o modificare esenŃială,
în universul percepŃiei psihice. „Cine ştie să «Ńină» sunetul în durată e beneficiarul unei puteri
care îl transcende” – sună, nu mai puŃin convingătoare, afirmaŃia artistului muzician.
Filtrul trăirii artistice în mod ideal tinde să separe întunericul de lumină şi să elimine răul
psihologic. Dar, ne întrebăm, această operaŃie de „eliminare” înseamnă, sau nu, o nouă
„cenzurare”?...
Răspunsul stă într-o posibilă definire a artei ca fiind, la nivel psihic, o metatrăire. Asta spune
mult. O poveste despre nefericire nu induce, ea însăşi, nefericire. „Nu cunosc decât muzică
tristă” – iată ce afirma Schubert. Tragedia (categorie estetică) a fost descrisă, încă din antichitate,
ca un medicament spiritual, cu rol purificator. Interpretarea lui Beethoven, dată acestei
fenomenologii cu totul speciale, se axează pe ideea că în artă irumpe o privire a veşniciei revărsată

183
asupra istoriei! În fericita veşnicie răul (psihologic, sau de altă natură) nu mai constituie o putere
activă! El se virtualizează şi devine, cel mult, chiar mai presus de amintire, o „poveste”. Dar
poveştile nu fac rău! Într-o poveste suntem liberi să ne adâncim, cu interes, fără a suferi con-
secinŃa impurificării. Un comentator de muzică, Jean Pierre Jouve, referindu-se la Mozart, numea
acelaşi fenomen „paradoxul disocierii armonioase”. Dacă sesizăm în profunzime mişcarea
sufletului mozartian, în opera maestrului de la Salzburg ce avem a vedea? O extraordinară
„viteză a gândului”, care nu suferă de inerŃie când se schimbă direcŃia1. Psihologia artei nu
cunoaşte necesitatea de fier a construcŃiilor naturaliste. Adesea s-a mizat, în teoria literară
recentă, pe noŃiunea complexă de parataxă deconstrucŃionistă. Hipotaxa (subordonarea) cons-
truieşte; parataxa (coordonarea) de-construieşte. Interpretarea psihologică şi/sau filozofică pe
care a cunoscut-o respectiva idee nu a fost, de cele mai multe ori, mulŃumitoare. Se uită prea des
că axioma inatacabilă a universului artistic este investirea lui apriorică şi exhaustivă cu aşteptări
pozitive, din punct de vedere afectiv. Din momentul „aşezării contemplative” în poziŃia de
lectură, de audiŃie sau de vizionare multimediatică receptorul intră, deja, într-o stare de odihnă,
lăsând deoparte grijile cotidiene. El aşteaptă să se „bucure”, chiar când e şocat, sau şi atunci
când varsă lacrimi, pus fiind în faŃa unor scene melodramatice. Calitatea acestui moment iniŃial,
descris prin coordonata poziŃionării receptive, este esenŃială pentru a nu ignora, în judecăŃile
noastre despre artă, specificul absolut al trăirii estetice.
Nu-i întâmplător faptul că un procedeu fundamental într-o construcŃie de acest tip îl
reprezintă montajul sau îmbinarea secvenŃelor. Deşi, în ordine naturalistă, o astfel de sintaxă
pare a eluda continuitatea şi a propune discontinuitatea, totuşi, precum a remarcat reputatul
critic literar Jean Ricardou, necesitatea naturalistică (de regulă, în virtutea determinismului ei orb,
percepută ca extraumană, dacă nu, antiumană) se interpune precum un factor de blocaj în raport
cu o necesitate superioară, cea de ordin emoŃional artistic. Continuitatea prin „montaj” constituie o
unitate infinit mai puternică decât imaginea naturală inertă, apărută în mod întâmplător. Prima
întăreşte impresia de „realism”, notează Ricardou.
Revenind la credinŃa filosofică a lui Beethoven, aici, procedeul artistic numit mai sus îşi
dezvăluie semnificaŃia sa principală, care este „slăbirea” apăsătoarei necesităŃi istorice, „ruperea
lanŃurilor”, cu o expresie folosită de perspicacele gânditor. Istoria se dizolvă în secvenŃe flotante,
în care orice element se poate transforma (prin calambur, şi mai ales, putem spune, prin marea

1 Scriind inegalabila operă, dramma giocoso, „Don Giovanni” (apreciată de unii comentatori ca fiind, în genul
operei, cea mai valoroasă lucrare din toate timpurile), Mozart a încercat cât i-a stat în putere să evite tipicul
final moralizator, cerut de cutumele epocii. Din atitudinea lui Mozart reiese, încă o dată, excepŃionalul său gest
artistic. Atâta timp cât răul nu este o putere ontologică activă, în universul „poveştii”, aceasta se reflectă în
primul rând în sugestiile lăsate de mişcarea liberă a structurilor artistice. Iar tocmai acest fenomen de mare
noutate psihologică se cere pus în valoare. Reprimarea moralizatoare induce ideea şi senzaŃia inversă că răul
este încă activ – ceea ce automat reiese chiar din reacŃia psihologică aversivă, pe care Mozart, cum spuneam, a
încercat să nu o reŃină. Asupra muzicii lui Mozart, întunericul nu are putere. Este o muzică în care erosul
spiritual triumfă, prin absenŃa oricărei mişcări aversive. Caracterul infinit suportat al existenŃei îşi dezvăluie
indescriptibila dulceaŃă, mai ales în muzica geniului de la Salzburg. Mozart nu forŃează profunzimea, din
lăuntrul profunzimii. Nu desparte suprafaŃa de adâncime. Se încrede în zâmbet. Nu insistă. Nu se teme că se
repetă. Nu ocoleşte locurile comune. E foarte relaxat. Nu oboseşte. Nu caută noul cu orice preŃ. Noutatea
survine neprevăzut, când receptorul e deja anesteziat, în stare de semitrezie. Atunci, ea este dată în curgerea ei
naturală, ontologică, „insesizabilă”, nu ca o găselniŃă sau o forŃare a naturii. Efectul e miraculos. Abisul Ńine o
secundă. În acest punct dacă s-ar insista, sugestia ar fi inversă: recăderea în vechea stare de lucruri, pentru că
numai din interiorul ei se poate forŃa – şi astfel, rata – ieşirea.

184
subversiune a zâmbetului) în altceva, fără ca această graŃioasă „şotie” asociativă să dea socoteală
cuiva, în speŃă, vechilor mecanisme, pentru îndrăzneala sa „ieşită din comun”. Mozart părăseşte
secvenŃele „din zbor”, cu o libertate jucăuşă şi imprevizibilă, fără să se uite la ele înapoi.
Suprapunerea simultană a vocilor se bizuie stât pe memorie, cât şi – intermitent – pe subita
„suspendare” a filmului ei, care este tot opera libertăŃii. Iar această „amnezie inocentă” (desigur,
voită cu pasiune) poate exista în contextul unei materii transparente a lumii, netulburată de mâlul
„conŃinuturilor refulate”, care, în alte condiŃii, ar fi presat cu insistenŃă să revină.
„Muzica e ca o geometrie a sufletului”, scrie Beethoven, „o geometrie vie şi sacră. Dacă
aşa cum o cunoaştem noi, geometria este o ştiinŃă a figurilor spaŃiale, care au o semnificaŃie mai
degrabă extra-sufletească decât un simbolism spiritual, muzica este şi ea un fel de «geometrie», a
înlănŃuirilor de sunete între care se deschid «figuri» sufleteşti, «unghiuri» afective dintre cele mai
variate, «lumi» de tensiune emoŃională care Ńin în ele, ca într-o sămânŃă, universuri «schimbate la
faŃă»”.
„Căci, trebuie spus, acest adânc al sufletului, această rezonanŃă infinită a exteriorului în
interior (înŃelegând, aici, o căutare de sine sau o armonizare cu sine însuşi), se desfăşoară pe
durata muzicii. S-a spus despre muzică: o putem descrie ca pe o succesiune de stări ale sufletului.
Din capul locului, se cere precizat, aceste stări ale sufletului în muzică izvorăsc nu doar din om,
din subiectivitatea sa, ci şi, mai ales, din lucruri, din felurite amănunte prin care se exprimă
«sufletul lumii». EmoŃiile incluse în muzică nu sunt individuale în sens egoist, ci, mai degrabă,
sunt transindividuale sau supraindividuale. Este o fericire intim legată de expresie, revărsată din
afară şi în afară.
Muzica deschide vederea tainică a ochilor sufleteşti. În muzică «vedem» şi «auzim» lumini
şi peisaje, vedem şi auzim chipuri şi forme... Ne sunt ele exterioare, sau interioare? Legea intimă
a muzicii este ca orice peisaj să fie subîntins de o stare a sufletului, de parcă spaŃiul ar curge ca
un fluviu din sufletul nostru sau chiar dintr-un suflet misterios, neştiut, mult deosebit de al
nostru. Dar, întotdeauna, el caută să ajungă la inima noastră. (…)
Nimic din ce există nu poate fi perceput ca «obiect», căci în orice moment povestea
muzicală desfăşoară o relaŃie totală, între subiecŃi. O nostalgie nestinsă şi indeterminată aureolează
întreaga existenŃă sonorizată. A cui e tânguirea de adiere pătrunzătoare pe care gura de lemn a
flautului, răsunând omeneşte, o şopteşte cu note acute şi vibrante, în răstimpuri inegale? Cine
strigă? Cine ne cheamă şi de unde, pe neanunŃate? Căci asta nu ni se indică clar. (...)
Adevărul e că puterea muzicii răstoarnă în psihologia noastră toate reperele mentale axate
pe identităŃi neconforme cu esenŃele. În universul muzicii (neexistând nevoia de «asigurare», la
«traversare», n. ns.), nu există puncte cardinale fixe. Nu există orientare binară, aceea care
scindează existenŃa în subiect şi obiect. Nu mai funcŃionează vechea opoziŃie între «tu» şi «eu»,
fundamentată pe egoism, pe vigilenta «pază» la graniŃă. Universul se fluidizează şi se spiritu-
alizează, curge în viteză de la unul către toŃi şi de la toŃi către unul: iată unul din miracolele
înfăptuite de muzică. O proprietate a sunetului este caracterul său instantaneic, de apariŃie vie,
care interacŃionează, selectiv, cu memoria noastră în care s-a întipărit cursul anterior al muzicii,
căci acesta nu lasă urme în afară, decât în lăuntru, unde numai sufletul adânc le poate reŃine”.
În arta literară, osmoza dintre descriere şi naraŃiune reflectă legătura intimă restabilită între
spaŃiu şi fiinŃă, într-un univers neapăsat de cădere. Cum începe o poveste?, se întreabă retoric
gânditorul german. Cum suntem introduşi în atmosfera ei, astfel încât să fim prinşi în acel flux
culminativ al acŃiunii, fără scăpare?

185
 De regulă, orice poveste, orice roman (se presupune că) încep cu o descriere, cu
zugrăvirea unui spaŃiu enigmatic, în care «se pregăteşte» ceva... Există, în general, o doză bună de
descriere – şi fără zor, fără a trece în grabă peste detalii, care pot fi amănunte extrem de
semnificative – în debutul unei acŃiuni literare. Această plajă a descrierii bântuită de fluxul şi
refluxul unei acŃiuni palpitante reflectă deja, la nivelul structurii artistice, chipul transcendental al
existenŃei. Astfel opinează Beethoven.
„Urcăm o scară, pătrundem într-o cameră, consimŃim să zăbovim cu privirea asupra celor
mai nesemnificative – aparent – amănunte spaŃiale care, în fond, creează o atmosferă unică,
intim legată de viaŃa unui personaj”. „Această legătură dintre spaŃiu şi fiinŃă (în primul rând,
stabilită la nivel de tehnică artistică, n. ns.) este o lege fundamentală în arta literară”. La fel se
întâmplă în muzică, unde atenŃia nu elimină spaŃiul – ca pe un element secundar – pentru a
păstra în obiectiv doar personajul. Nu. Filmul muzicii se derulează creând o Ńesătură sufletească
continuă, o unitate indisolubilă între personaj şi încadrarea sa în spaŃiu, între tonal şi timbral.
„Cadrul se impune privirii. El spune ceva. Este ca şi o energie spirituală”. „De aici începe
crescendo-ul, o dată cu bătăile inimii. Arta realizează valorificarea supremă, în sfera psihologiei,
a unităŃii dintre spaŃiu şi fiinŃă”.
Oricine îşi dă seama de următorul fapt banal: tuturor ne place să pătrundem „pe îndelete”
în atmosfera unui roman. Acest „pe îndelete”, această încetineală „unsă” a atenŃiei care devine,
astfel, din ce în ce mai fină şi cu o cuprindere mai intensivă, în măsura în care valorifică în
câmpul ei afectiv spaŃiul cu organizarea în amănunt a elementelor, reprezintă o operaŃie psihică
opusă automatismelor psihologice curente, care urmăresc cu precizie un interes utilitar, un scop
fix, către care mintea îşi „taie” drum, scurtând la maximum calea!
De obicei, în fuga lor către ceva „demn de interes”, ochii „trec” peste spaŃii şi prin această
mişcare le anulează brusc, înghesuindu-le – ca pe un punct amorf – la periferia conştienŃei.
Asemenea viteze anihilante suprimă, de fapt, „fiinŃa”, suprimă însăşi substanŃialitatea şi culoarea
trăirii. Vidul semnificaŃiei se arată implicat în imaginea punctiformă a ambientului redus la
schemă, la o cantitate abstractă, la o geometrie goală a întinderii (res extensa), care – apreciază
Beethoven – „este vidată în sine de orice calitate spirituală”.
În sens invers, „mişcarea de resuscitare a atmosferei sufleteşti începe prin oprirea pe
detaliu, prin dilatarea amănuntelor ce prind să pulseze enigmatic”.
În existenŃa eliberată de rău, trupul înviat poate fi caracterizat ca o „sinteză acŃională”,
reflectează acelaşi Beethoven. „El nu este un dat indiferent (care, în viaŃa denaturată, de cele mai
multe ori ascunde ce este omul), ci un rezultat direct al acŃiunii sufletului. «A fi» sintetizează în
sine un întreg «a face», o întreagă acŃiune. De aceea, apariŃia imaginii eshatologice reprezintă un
fenomen duhovnicesc (o EPIFANIE, n. ns.)∗. Ea deŃine aceeaşi valoare ca adevărul unei lumi
lăuntrice. Îmbrăcămintea însăşi sintetizează imagistic stări de suflet şi se sintetizează organic cu

∗
E imperios să semnalăm faptul că în poezia noastră contemporană, unic prin rafinamentul său spiritual,
Mircea Ivănescu este autorul unei poezii centrate pe „epifania chipului”. Aici, simplul fapt de a ridica ochii
(sau: a întoarce faŃa, a apleca privirea, a coborî fruntea ş.a.m.d.) reprezintă actul ultim, investit cu o greutate
calitativă excepŃională. Ceea ce, de regulă, e preliminar, abia căruia îi urmează elementul central, singurul demn
de interes, reprezintă parte dintr-o succesiune psihologică, care a fost răsturnată în chip graŃios, dar cu
implicaŃii de maximă gravitate, în universul poetic la care am făcut referire. Prin chemarea în prim-plan a
elementului preliminar şi, în genere, prin focalizarea atenŃiei pe detalii cu valoare efigială (nu lesne sesizabilă),
«experimentul Ivănescu» în sine constituie o probă vie a faptului că se pune problema şi în alt fel decât cum
suntem obişnuiŃi, şi, încă, excelând în materie de dezinvoltură...

186
restul trupului. Această fuziune duhovnicească a sufletului cu materia face parte din taina
chipului duhovnicesc. Hainele însele sunt, şi ele, veşminte spirituale, străluciri obiectivate ale
sufletului (şi orice apariŃie de acest fel este, totodată, un eveniment «comunional», n. ns.), şi
traduc receptivitatea creativă a materiei, care «Ńese» din sine «apa» mătăsoasă a tainei nesfârşite”∗.

Carmen Caragiu-Lasswell
dr. în estetică

∗
Aducem mulŃumirile noastre reprezentanŃilor forului F.C.R.C. pentru permisiunea acordată de a traduce în
limba română fragmente consistente din Jurnalul filosofic semnat de Beethoven.

187