Mărturie despre Mitropolitul Visarion Puiu

Pr. Gianfranco AMBROSINI

Sunt pr. Gianfranco Ambrosini şi las această mărturie despre

viaţa Mitropolitului Visarion Puiu din timpul şederii sale la
Mănăstirea din Maguzano, Italia. Din ceea ce îmi amintesc,
Mitropolitul a ajuns la Mănăstire în luna decembrie 1947, atunci
aveam 15 ani şi eram elev, mic seminarist, la Şcoala Fundamentală
care funcţiona atunci în Mănăstirea din Maguzano...
Sosirea la Mănăstire a unui înalt prelat din Biserica Ortodoxă
ne-a pus pe toţi băieţii în mare curiozitate pentru că niciodată nu
am avut posibilitatea să
vedem un înalt prelat
ortodox. Din partea
superiorului mănăstirii, am
primit sarcina să fiu
alături de Mitropolit şi de
secretarul său, să îl
însoţesc şi să îl slujesc în
ceea ce avea nevoie.
Mitropolitul a venit la
Maguzano după un timp
scurt petrecut la Mănăstirea din Praglia, Padova. Praglia, fiind una
din cele mai însemnate mănăstiri din Italia de Nord, era un loc
foarte căutat, unde circula multă lume, oaspeţi sau turişti. Din
această cauză nu era multă linişte şi nu era un ambient potrivit
pentru un refugiat. După câteva zile, el a cerut Sfântului Scaun să
găsească un loc mai liniştit şi mai retras. Sf. Scaun ştia că pr.
Calabria a deschis de curând Mănăstirea de la Maguzzano, cu scop
ecumenic, într-un loc retras, care era cel mai potrivit pentru
Mitropolit. Atunci a cerut părintelui Calabria să-l găzduiască.
 Pr. Calabria l-a primit cu dragoste creştină şi frăţească, avea
pentru el o stimă deosebită şi un mare respect. Vedea în el un
adevărat urmaş al Apostolilor. Între ei era o stimă profundă şi
reciprocă. Pr. Calabria îl cinstea ca Episcop şi, de fiecare dată
când se întâlneau, el se închina, îi săruta mâna şi cerea
binecuvântarea de Episcop.
Pentru noi, baieţii care nu eram obişnuiţi cu persoane de alte
confesiuni, prezenţa Mitropolitului a creat o mare curiozitate şi
eram atenţi la orice mişcare a lui, mai ales în mine care aveam
datoria de a-l sluji în mai multe momente ale zilei. Viaţa lui la
Mănăstire era foarte simplă, petrecea mult timp în cameră, în
reculegere şi rugăciune. Îl vedeam des în Biserică, singur, când se
ruga. Participa împreună cu noi la toate slujbele. Se observa în el
tot interesul şi evlavia cu care trăia orice moment de rugăciune, se
ruga cu noi şi asculta predicile pe care preoţii le ţineau la slujbe.
Era un bun observator, moderat, discret, interesat de a descoperi şi
de a întelege gesturile şi rugăciunile pe care le făceam, de tot ce era
nou pentru el. Se simţea că e un om al dialogului, deschis la
teologia romano-catolică, dar rămânând fidel Ortodoxiei şi convins
că se putea apropia de Catolicism fără să piardă identitatea sa
Ortodoxă şi fidel Tradiţiei Ortodoxe.
Era uimit de cum Biserica Romano-Catolică propunea
credinţa într-un mod viu şi actual, în dialog cu lumea tehnică şi
ştiinţifică. În Biserică avea un loc rezervat, superiorul mănăstirii îi
oferise un loc de cinste, un scaun episcopal, mai ridicat şi cu covor
roşu; acesta se pregătea şi pentru vizitele episcopilor noştri. În
timpul slujbelor, când se tămâia altarul, la un moment dat se
tămâia şi Mitropolitul, ca reprezentant al Apostolilor.
Era un mare cinstitor al Maicii Domnului. În luna mai, luna
în care noi, catolicii, cinstim în mod deosebit pe Maica Domnului,
facem anumite slujbe sau acatiste proprii, cu cântări anume,
Mitropolitul participa cu mare bucurie la aceste slujbe şi avea nişte
cântări pe care le prefera. Noi, pentru a-l mulţumi, le cântam mai
des. Era omul cu o sensibilitate deosebită şi se vedea cum iubea
natura: în fiecare zi se plimba prin grădina mănăstirii şi se oprea să
contemple plantele, fluturii, păsărelele... Rămânea mult timp în
faţa stupilor de albine, urmărind lucrarea lor de a aduce polen în
stup. Câteodată se oprea să smulgă buruienile din flori.
Noi, baieţii, care îi vedeam traiul aşa de simplu şi ştiam că
era un înalt slujitor al Bisericii, am rămas impresionaţi de
simplitatea lui, de umilinţa şi de credinţa de cum accepta condiţia
de exil la care era constrâns. Era mereu disponibil când cineva
cerea un sfat sau un ajutor. Am o amintire deosebită, care m-a
marcat personal. Într-o zi, m-am îmbolnăvit de gripă şi eram la pat
în salon. Văd, la un moment dat, că intră în salon mitropolitul, cu o
tavă şi cu o cană de ceai în mână, aducându-mi-le şi spunând: „M-
ai servit de multe ori, acum am ocazia să fac şi eu ceva pentru
tine”. Am rămas uimit de generozitatea lui...