1.

SUBIECTELE DE DREPT CIVIL

Conform art. 11 Cod Civil, “subiectele de drept civil sunt
persoanele fizice şi persoanele juridice, iar persoana fizică este
omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.”
Calitatea de persoană fizică este recunoscută prin lege,
tuturor fiinţelor umane, luate fiecare în parte, ca membre ale
societăţii, care se bucură de posibilitatea de a participa la raporturi
juridice.

2. CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE

2.1. Capacitatea de folosinţă
Potrivit art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, "Capacitatea
de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii".
Ţinând seama de legislaţia în vigoare - Decretul nr.31/1954 şi
de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale
omului, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, un alt autor, referindu-
se la capacitatea de folosinţă considera că trebuie să se ţină
seama de trei elemente: capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
este o parte o capacităţii civile a omului; ea constă în aptitudinea
omului de a avea drepturi şi obligaţii; aceste drepturi şi obligatţii
sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în general.
Pornind de la aceste premise, autorul defineşte capacitatea
de folosinţă a persoanei ca fiind acea parte a capacităţii civile care
constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Cu privire la începutul capacităţii de folosinţă, regula este că
aceasta se dobândeşte de la naştere. Acest lucru este consacrat în

1
art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, "Capacitatea de folosinţă
începe de la naşterea persoanei...". Deci, data naşterii persoanei
fizice este data începutului capacităţii de folosinţă a acesteia.
Prin art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 se stabileşte o
excepţie de la regula mai sus menţionată. Potrivit acestei
reglementări, "Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţie, însa numai dacă el se naşte viu".
În materia capacităţii succesorale a persoanei fizice, art. 654
Cod civil prevede : "Pentru a succede trebuie neapărat ca
persoana ce succede să existe în momentul deschiderii
succesiunii. Copilul conceput este considerat că există. Copilul
născut mort este considerat că nu există".
Prin conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se
înţelege sintetic aptitudinea acestui subiect de drept de a avea
toate drepturile şi obligaţiile civile.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este
reglementată în Decretul nr. 31/1954 (art.7; 16-21) şi Decretul nr.
32/1954 (art.36-43).
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954: "capacitatea de
folosinţă începe de la data naşterii persoanei şi înceteaza odată cu
moartea acesteia". Este de la sine înţeles că odată cu moartea
persoanei fizice încetează şi calitatea de subiect de drept civil,
adica ia sfârşit capacitatea de folosinţă a acesteia, întrucât
calitatea de subiect de drept a persoanei fizice nu poate
supravieţui suportului său uman.
Potrivit art. 18 din Decretul nr. 31/1954: "De îndată ce
hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel disparut

2
este socotit că a murit la data stabilită în hotărâre, ca fiind aceea a
morţii.”
2.2. Capacitatea de exerciţiu
Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu o găsim în cuprinsul
art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 potrivit căruia: "capacitatea
de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile
şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice".
Având în vedere prevederile art. 5 alin. 3 din Decretul nr.
31/1954 şi ţinând seama de definiţiile formulate în literatura de
specialitate, putem spune că prin capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice înţelegem acea parte a capacităţii de drept civil a
omului ce constă în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi
civile subiective şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin
încheierea de acte juridice civile.
Premisele capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt:
a. capacitatea de folosinţă şi
b. discernământul necesar.
Prima premisă este caracteristică tuturor persoanelor fizice,
lucru demonstrat de universalitatea capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice.
Cea de-a doua premisă se înfăţişeaza diferit în funcţie de
înaintarea în vârstă: maturitatea psihică, discernământul se
dobândesc numai ca urmare a înaintării în vârstă a minorului. La
unii minori discernământul apare la o vârstă mai fragedă, de 12-14
ani, la alţii mai târziu, la 14-18 ani.
Discernământul mai depinde, în afară de vârstă, şi de
sănătatea minţii omului.

3
 În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu, există trei
cazuri:
- persoane cu capacitate de exerciţiu deplină;
- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu deplină consituie regula. Persoanele
pot să-şi asume obligaţii şi să beneficieze de drepturi subiective
civile şi să încheie acte juridice fără reprezentant şi fără
încuviinţare legală (în afara cazurilor prohibite de lege).
Începutul capacităţii de exerciţiu este marcat de momentul
când persoana devine majoră: Art.24 Cod Civil spune:
“Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana
devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18
ani.”
Mai există un caz de atingere a capacităţii de exerciţiu,
reglementat de art. 4 din Codul Familiei: “Bãrbatul se poate
cãsãtori numai dacã a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar
femeia numai dacã a împlinit şaisprezece ani. Cu toate acestea,
pentru motive temeinice, se poate încuviinţa cãsãtoria femeii care
a împlinit cincisprezece ani. Încuviinţarea se poate da de Comitetul
executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti sau al
judeţului în cuprinsul cãruia îşi are domiciliul femeia şi numai în
temeiul unui aviz dat de un medic oficial.”
Încetarea capacităţii de exerciţiu apare în următoarele
cazuri :
- prin moarte

4
 - prin declararea nulităţii sau anularea căsătoriei înainte ca
femeia să fi împlinit 18 ani, dacă se demonstrează că aceasta a
fost de rea-credinţă.

3. IDENTIFICAREA PRESOANEI FIZICE

Din punct de vedere al reglementării, fiecare atribut de
identificare are reglementare legală concretă, sens în care vom
releva pe cele mai importante.
Privitor la dreptul la nume, acesta este reglementat în: art.
12 din Decretul nr. 31/1954, art. 27, 28, 62, 64 si 78 din Codul
familiei, O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice, Convenţia dreptului
copilului, etc.
Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea
omului în raporturile juridice civile cu ajutorul unor atribute
(elemente) ce caracterizează omul ca subiect de drept civil.
Sub aspectul naturii juridice, putem spune că omul nu se
individualizează numai în raporturile de drept civil, ca şi în
celelalte raporturi juridice în care el apare ca subiect de drept. Cu
alte cuvinte, identificarea persoanei fizice este o instituţie juridică
complexă.
Individualizarea persoanei fizice apare ca o necesitate
permanentă, deoarece, de la naştere şi până la deces, omul nu se
poate situa niciodată în afara vieţii juridice.

3.1. MIJLOACELE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI

FIZICE

5
 Principalele mijloace de identificare - atribute de identificare
- a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul şi starea civilă.
Atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi
personale nepatrimoniale, intim legate de persoana titularului lor
care, fiind lipsite de un conţinut economic, nu sunt susceptibile de
evaluare bănească şi nu fac parte din patrimoniul acelei persoane.

3.2. NUMELE
O definiţie ar fi cea dată în literatura de specialitate astfel:
"acel atribut de
identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi
individualizat, în familie şi societate, prin cuvintele stabilite, în
condiţiile legii, cu această semnificaţie".
Conţinutul dreptului la nume are la bază următoarele
componente: dreptul de a-l purta, adica de a-l folosi; dreptul de a
cere îndreptarea greşelilor de scriere a numelui în orice acte de
stare civilă sau de identitate; dreptul de a se opune la folosirea,
fără îndreptăţire, a acelui nume de către altcineva.
Termenul "nume" este folosit în legislaţie, jurisprudenţă şi
doctrină atât în sens larg (lato sensu), cât şi în sens restrâns
(stricto sensu).
Prin "nume" lato sensu se desemnează numele de familie şi
prenumele.
Prin "nume" stricto sensu se desemnează numai numele de
familie.
“Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.” (art. 52
Cod Civil)

6
 Numele face parte din categoria drepturilor personale
nepatrimoniale, deci este un drept absolut şi are următoarele
caractere: opozabilitatea erga omnes (faţă de toţi); inalienabil;
imprescriptibil; personal; universalitate; legalitate; unitate.
Potrivit art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 41/2003: "Numele de familie
se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se schimbă de drept prin
modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în
condiţiile prevăzute de lege".
Aşadar, modificarea numelui de familie este determinată de
schimbări intervenite în starea civilă a persoanei. Astfel, pot avea
loc următoarele modificări:
a) Modificarea numelui de familie determinată de schimbări
de filiaţie;
b) Modificarea numelui de familie determinată de adopţie;
c) Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie;
d) Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă.

3.3. PRENUMELE
Prenumele este o parte a numelui lato sensu care
individualizează persoana fizică, cu deosebire în cadrul familiei. În
acelaşi timp, prenumele distinge o persoană faţă de alte persoane
cu acelaşi nume de familie, dar din familii diferite.
Persoana titulară are asupra prenumelui un drept subiectiv
care are acelaşi conţinut ca şi dreptul subiectiv asupra numelui de
familie.
Din punct de vedere al rolului său, prenumele serveşte la
identificarea persoanei fizice în familie şi societate. Împreună cu

7
numele de familie al unei persoane, prenumele alcătuieşte o
unitate.
Caracterele prenumelui sunt aceleaşi ca şi numele de familie,
respectiv: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitate,
imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate.
Prenumele se stabileşte în condiţiile legii şi nu se transmite
prin filiaţie descendenţilor. Potrivit art. 2 alin. 2 din Ordonanta nr.
41/2003, "Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe
baza declaraţiei de naştere făcută de cel care declară naşterea".
Prenumele persoanei nu este supus modificărilor aşa cum
este cazul numelui de familie, ca efect al schimbărilor în starea sa
civilă. Prenumele este, totuşi, susceptibil de schimbare pe cale
administrativă.

3.4. PSEUDONIMUL SI PORECLA

Pseudonimul, alături de nume, este un mijloc de identificare
a persoanei fizice printr-un cuvânt ori o grupare de cuvinte. El
individualizează persoana fizică într-un domeniu de activitate ca
de exemplu, artistic ori publicistic.
Pseudonimul formează obiectul dreptului la pseudonim.
Autodesemnarea este caracteristica dominantă a
pseudonimului. El se deosebeşte de nume prin aceea că nu este
supus "stabilirii", "modificării", "schimbării pe cale administrativă"
ori "retranscrierii".

8
 Porecla este "o denumire expresivă pe care nu şi-o alege
persoana, ci pe care i-o dau alţii, în special determinată de unele
defecte ale acesteia".
Porecla şi pseudonimul nu au acelaşi regim juridic, deşi
ambele servesc – în anumite situaţii - la identificarea,
individualizarea persoanei fizice.
Porecla este atribuită de alţii unei persoane fizice şi nu se
bucură de protecţie legală.

3.5. DOMICILIUL
Literatura de specialitate a definit domiciliul ţinând seama de
prevederile art. 13 din Decretul nr. 31/1954: "Domiciliul persoanei
fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală".
În determinarea domiciliului unei persoane fizice trebuie
avute în vedere două criterii: criteriul principal, care se exprimă
prin caracterul statornic al locuinţei şi criteriul secundar, care se
exprimă prin caracterul de locuinţă principală. Prin domiciliu se
înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această
semnificaţie juridică.
Domiciliul, ca atribut de identificare a persoanei fizice are
importanţă pentru toate ramurile de drept, inclusiv pentru dreptul
civil.
În raporturile de drept civil, importanţa domiciliului se
evidenţiază sub următoarele aspecte :
- domeniul capacităţii civile;
- domeniul obligaţiilor civile;
- domeniul succesoral;

9
 - domeniul investiţional.
Domiciliul persoanei fizice, ca drept subiectiv nepatrimonial,
prezintă următoarele caractere generale juridice: opozabilitatea
erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi
universalitate.
La caracterele generale - mai sus menţionate - trebuie
adăugate caracterele specifice, respectiv: stabilitatea, unicitatea şi
obligativitatea.
Potrivit modurilor de stabilire, domiciliul este de trei feluri :
 domiciliul de drept comun (sau voluntar);
 domiciliul legal;
 domiciliul convenţional.
Mai distingem şi alte feluri de domicilii, cum ar fi: domiciliul
în ţară şi domiciliul în străinatate, în funcţie de teritoriul statului
unde se află domiciliul; vechiul domiciliu şi domiciliul actual, ce are
la bază criteriul succesiunii domiciliilor; domiciliul conjugal comun
şi domicilii separate, distincţie care priveşte pe soţi în timpul
căsătoriei.

3.5.1. Resedinta
În conformitate cu art. 29 din O.U.G. nr. 97/2005, " Reşedinţa
este adresa la care persoana fizică locuieşte temporar mai mult de
15 zile, alta decât cea de domiciliu." Prin urmare, putem defini
reşedinţa ca fiind acel atribut de identificare în spaţiu, a persoanei
fizice, prin indicarea locuinţei vremelnice ori temporare.

10
 Reşedinţa este reglementată în art. 25-26, art. 29 din O.U.G.
nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de
identitate ale cetăţenilor români; art. 11 din Codul familiei; art. 12
pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.
Din cuprinsul definiţiei menţionate şi având în vedere
prevederile art. 25 alin. 3 din O.U.G. nr. 97/2005 rezultă
următoarele caractere specifice ale reşedinţei: unicitatea, în
sensul că persoanele fizice nu pot avea în acelaşi timp, decât un
singur domiciliu şi o singură reşedinţă; vremelnicia, constând în
aceea că reşedinţa este o locuinţă temporară a persoanei fizice;
caracterul facultativ potrivit căruia o persoană fizică nu poate fi
silită, în cadrul raporturilor de drept civil, să aibă reşedinţă.

3.6. STAREA CIVILĂ

3.6.1. Definiţie
Legislaţia noastră nu dă o definiţie conceptului de stare
civilă. Totuşi, în doctrină, specialiştii care s-au ocupat de această
problemă au exprimat puncte de vedere diferite cu privire la
conţinutul noţiunii de stare civilă.
Starea civilă este o situaţie juridică, respectiv un ansamblu
de drepturi şi obligaţii, lucru ce evidenţiază specificul stării civile în
raport cu celelalte atribute de identificare ale individului.
Starea civilă este o sumă de calităţi personale care intră în
conţinutul său. Starea civilă a persoanei este sinonimă cu statutul
civil al persoanei.

3.6.2. Conţinut

11
 Starea civilă cuprinde în conţinutul ei calităţi personale -
izvorâte din actele şi faptele de stare civilă - care individualizează
persoana fizica în familie şi societate.
Conţinutul stării civile diferă după cum aceasta este privită
ca drept subiectiv sau ca suma unor calităţi personale de stare
civilă.
Din punct de vedere al dreptului subiectiv, starea civilă
cuprinde următoarele prerogative:
- posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa
civilă;
- posibilitatea de a pretinde sa fie individualizat, de către
alţii, prin starea civilă;
- prerogativa de a apela, la nevoie, la concursul forţei
coercitive a statului.
Sub aspectul calităţilor personale, starea civilă cuprinde
următoarele elemente: din căsătorie, din afara căsătoriei, divorţat,
văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie, de o
anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.

3.6.3. Delimitarea stării civile

Starea civilă se deosebeşte de nume, domiciliu, capacitate
civilă, cetăţenie, acestea fiind noţiuni juridice autonome, de sine
stătătoare, autonomia lor nu exclude interdependenţa lor.
Starea civilă şi elementele (sau izvoarele) de stare civilă, deşi
se află într-o
strânsă legătură, totuşi ele nu se identifică.

12
 Aşa cum nu se confundă partea cu întregul, tot astfel nu
trebuie confundat un element ori un izvor de stare civilă cu însăşi
starea civilă (ca sumă a unor asemenea elemente).
Izvoarele actelor de stare civilă sunt actele şi faptele de stare
civilă.
Sunt acte de stare civilă: recunoaşterea de filiaţie, adopţia
(înfierea), căsătoria, hotărârile judecătoreşti date în acţiunile de
stare civilă.
Sunt fapte de stare civilă: naşterea, moartea şi sexul.

3.6.4. Caractere juridice

Starea civilă fiind un ansamblu de drepturi subiective
nepatrimoniale, are caracterele juridice ale unor astfel de drepturi,
respectiv: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitate,
imprescriptibilitate, personalitate si universalitate.
La aceste caractere juridice comune amintite trebuie
adăugat un caracter specific stării civile şi anume indivizibilitatea.
Aceasta exprimă ideea că persoana fizică are la un moment dat,
una şi aceeaşi stare civilă faţă de toate celelalte subiecte de drept.
Cu alte cuvinte, starea civilă nu poate fi scindată.

3.6.5. Elementele stării civile

a) Sexul persoanei
Poate fi considerat un elment al stării civile, deoarece,
pe de o parte, el este un mijloc de individualizare a persoanei,
iar pe de altă parte, este obligat a-l înregistra în registrul de

13
stare civilă, atât o dată cu înregistrarea naşterii şi actului de
naştere, cât şi odată cu modificarea sa ca urmare a unei
intervenţii chirurgicale.
b) Filiaţia
Prin care se desemnează relaţia cu caracter juridic ce
există între o persoană şi ascendenţii ei direcţi, respectiv
părinţii, relaţie care poate să aibă la bază fie legătura de
sânge (filiaţie firească), fie legătura rezultată din actul
adopţiei (filiaţie din adopţie, civilă).
Filiaţia unei persoane este privită şi reglementată
distinct după cum este vorba despre filiaţia faţă de mamă ori
filiaţia de tată.

1. Filiaţia faţă de mamă

Se stabileşte prin aceleaşi moduri fără a deosebi după
cum mama era sau nu căsătorită la data naşterii ori la data
concepţiei copilului. Aceasta deoarece filiaţia faţă de mamă
rezultă întotdeauna din faptul naşterii, care este un fapt
material, susceptibil de a fi dovedit în mod direct prin orice
mijloace de probă. Cum dovada naşterii se face, cel mai
adesea, prin certificatul constatator al naşterii şi prin actul de
naştere, se spune că în mod obişnuit şi în primul rând,
stabilirea filiaţiei faţă de mamă se face prin actul de naştere.
Astfel, potrivit art. 47 din Codul familiei: “Filiaţia faţă de
mamă rezultă din faptul naşterii; ea se dovedeşte prin
certificatul constatator al naşterii”.

14
 Un al doilea mod este recunoaşterea. Potrivit art. 48,
Codul familiei: “Dacă naşterea n-a fost înregistrată în registrul
de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de
stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama poate
recunoaşte pe copil”.
Un al treilea mod este stabilirea prin hotărâre
judecătorească, mod care poate sa intervină potrivit art. 50,
Codul familiei: a) Cazul în care din orice împrejurare dovada
filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul
constatator al naşterii. b) Cazul în care se contestă, printr-o
acţiune de contestaţie a naturii realităţii celor cuprinse în
certificatul constatator al naşterii.

2. Filiaţia faţă de tată

Spre deosebire de filiaţia faţă de mamă, filiaţia faţă de
tată rezultă din actul concepţiei, care nu poate fi dovedit în
mod direct şi ca urmare legiuitorul a făcut distincţie cât
priveşte modul de stabilire a filiaţiei, între copilul din căsătorie
şi cel din afara căsătoriei.
Pentru copilul născut de o femeie care este căsătorită la
data naşterii copilului, filiaţia se stabileşte prin prezumţia de
pater, prevăzută de art. 53, Codul familiei, alin. 2: “Copilul
născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea
căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost
conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte
ca mama să fi întrât într-o altă căsătorie”.

15
 În ceea ce priveşte copilul născut de o femeie
necăsătorită la data naşterii sau la data conceperii, filiaţia
faţă de tată sestabileşte în două moduri: Potrivit art. 57,
Codul familiei, prin recunoaştere voluntară făcută de către
bărbatul care pretinde că este tatăl copilului şi potrivit art. 59,
Codul familiei, printr-o acţiune de stabilire a paternităţii în
care există copilul şi care poate fi pornită de către mamă,
chiar dacă este minoră ori de către reprezentantul legal.

3.6.6. Înregistrările de stare civilă

A. Noţiune şi definiţie
Actele şi faptele de stare civilă sunt supuse înregistrării în
registrele de stare civilă. Această operaţiune se materializează în
consemnarea lor în registrele respective şi poartă denumirea de
înregistrare de stare civilă.
Prin urmare, considerăm că înregistrarea de stare civilă este
operaţia juridică de consemnare în registrele de stare civilă a
actelor şi faptelor de stare civilă şi a altor elemente, operaţii
îndeplinite de către organele cu atribuţii de stare civilă în condiţiile
legii.
Din cuprinsul Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă, cu modificările ulterioare, rezultă că există două feluri de
categorii de înregistrări :
- înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă:
naştere, căsătorie, deces, întocmindu-se: actul de naştere, actul
de căsătorie şi actul de deces;
- înregistrările sub forma înscrierii de menţiuni marginale, pe
registrele de stare civilă, formă utilizată în următoarele situaţii:

16
stabilirea filiaţiei faţă de mamă - prin recunoaştere ori acţiune în
justiţie etc.
Înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă se foloseşte
atunci când intervin modificări în starea civilă a persoanei fizice şi
anume :
 stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre
judecătorească irevocabilă şi încuviinţarea purtării
numelui;
 contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii;
 căsătorie, desfacere, încetarea sau anularea acesteia;
 adopţie, desfacerea sau anularea adopţiei;
 pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;

 schimbarea numelui;
 deces;
 rectificare, completare sau anulare a actelor de stare
civilă ori a menţiunilor înscrise pe ele;
 schimbarea sexului, după rămânerea irevocabilă a
hotărârii judecătoreşti.
Competenţa să efectueze înregistrări de stare civilă revine
următoarelor organe:
 consiliile judeţene şi serviciile publice comunitare
locale de evidenţă a persoanelor ale municipiilor,
sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi
comunelor, prin ofiţerii de stare civilă;
 serviciul public comunitar local de evidenţa
persoanelor al locului de coborare sau debarcare
pentru naşterea ori decesul care ar avea loc în tren,

17
 pe o navă ori aeronavă, în timpul unei călătorii pe
teritoriul României;
 comandantul navei, în cazul în care naşterea,
căsătoria ori decesul are loc pe o navă în timpul unei
călătorii în afara apelor teritoriale române;
 comandantul aeronavei, pentru naşterea ori decesul
care are loc pe aeronavă, în timpul călătoriei în afara
teritoriului României;
 şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de
carieră ale Romanie Registrele de stare civilă se
întocmesc în două exemplare şi se completează
manual, cu cerneala specială de culoare neagră.

B. Reguli generale pentru inregistrare:

- înregistrările de stare civilă se fac pe baza unei declaraţii,
făcută personal, în scris sau verbal, cu excepţia cazurilor în care,
potrivit legii, ele se fac din oficiu;
- înregistrările făcute de o persoana necompetentă, care a
exercitat public atribuţia de delegat de stare civilă, rămân valabile
chiar dacă acea persoană nu avea, în realitate, aceasta;
- în caz de refuz, la cererea părţii, primăria va înainta, de
îndată, lucrările care privesc cauza judecătoriei, care va hotărî de
urgenţă;
- înregistrările, precum şi înscrierea menţiunilor se fac în
limba română, folosindu-se alfabetul latin;
- anularea, rectificarea sau completarea unei înregistrări de
stare civilă se poate face numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti rămase irevocabile;

18
 - pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se
eliberează numai celui îndreptăţit un certificat original constatator.
Reguli speciale sunt pentru înregistrarea: naşterii, adopţiei,
recunoaşterii ori hotărârii judecătoreşti de stabilire a filiaţiei,
căsătoriei, divorţului, schimbării pe cale administrativă a numelui,
decesului, actelor de stare civilă a cetăţenilor români aflaţi în
străinătate, actelor de stare civila în caz de mobilizare, război ori
participare la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar.

3.6.7. Actele de stare civila

A. Definiţie
Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice cu un dublu
rol: pe de o parte, ele servesc la identificarea persoanei fizice prin
intermediul stării civile, iar pe de altă parte se comportă ca
mijloace de probă privind înregistrările de stare civilă.
Legea nr. 119/1996 reglementează mai multe cazuri în care
este admisibilă reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de
stare civilă.

B. Anularea, modificarea, rectificarea ori completarea

acetelor de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea
Aspectele juridice legate de anulare, modificare, rectificare
ori completare sunt reglementate în art. 23 alin. 1 din Decretul nr.
31/1954, în art. 57-59 din Legea nr. 119/1996, art. 101-105 din
Metodologie.
Legea nr. 119/1996 nu consacră în cuprinsul ei cazurile de
anulare, rectificare, completare şi modificare a actelor de stare

19
civilă. Această lacună legislativă este complinită de Metodologie,
precum şi de doctrină şi jurisprudenţă, în felul următor:
Anularea se face atunci când:
- actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru
necorespunzător;
- actul nu trebuia întocmit la, sau de, primăria respectivă;
- faptul sau actul de stare civilă nu există;
- nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de
stare civilă;
- menţiunea a fost operată cu un text greşit - art. 103 din
Metodologie;
- înregistrarea s-a făcut de o persoană necompetentă, cu
excepţia aplicării art. 7 din lege;
- actul reconstituit a fost procurat;
- înregistrarea nu s-a făcut în registrul de stare civilă.
Rectificarea are loc atunci când:
- există neconcordanţă între cele două exemplare ale
registrelor de stare civilă;
- la rubrica "numele tatălui" din actul de naştere s-a trecut un
alt nume decât cel ce trebuia.
Completarea se referă la întregirea actului de stare civilă cu
menţiunile omise, în situaţia când, din diferite motive, unele rubrici
au rămas libere deşi trebuiau completate
Conform art. 105 din Metodologie, modificarea intervine în
următoarele situaţii:
- înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei;
- înscrierea adopţiei, a anulării sau desfacerii ei;
- înscrierea divorţului, anulării ori încetării căsătoriei;

20
 - înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei.

3.6.8. Acţiunile de stare civilă

3.6.8.1. Definiţie şi caracterizare
Sub aspectul definiţiei, prin acţiunile de stare civilă se înţeleg
acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente ale stării civile
a persoanei fizice.
Acţiunea civilă este un ansamblu de mijloace procesuale
prin intermediul cărora partea interesată poate solicita şi îşi
poate asigura concursul unei autorităţi jurisdicţionale în
vederea recunoaşterii sau a realizării unui drept subiectiv ori
a unui interes legitim, inclusiv prin punerea în aplicare a unor
măsuri de executare silită.
Acţiunea civilă este o virtualitate, o posibilitate legală, o
categorie abstractă care devine concretă şi efectivă prin
exercitarea ei. Constituită ca o categorie generală şi abstractă
a dreptului, acţiunea civilă în concret se poate înfăţişa în
diverse forme: acţiune mobiliară, imobiliară, petitorie,
patrimonială, extrapatrimonială etc.
Se spune că acţiunea civilă este un ansamblu de
mijloace procesuale care se derulează pe întreg parcursul
procesului civil, în cele două faze ale acestuia: judecata şi
executarea silită. Ea este imanentă oricărui drept subiectiv,
adică nu există un astfel de drept care să nu fie însoţit şi de o
acţiune civilă.
Acţiunea civilă nu se identifică cu cererea de chemare în
judecată şi nici nu se reduce la aceasta, cererea fiind doar un

21
element al acţiunii civile. Este important de precizat că în
orice proces civil se intersectează două acţiuni civile: acţiunea
reclamantului şi acţiunea pârâtului.

3.6.8.2. Comparaţie: acţiuni de stare civilă – acţiuni în

justiţie
Acţiunile de stare civilă nu trebuie confundate cu acţiunile în
justiţie ce privesc anularea (desfiinţarea), modificarea şi
completarea actelor de stare civilă ori menţiunile înscrise pe
marginea acestora.
Criteriul principal de diferenţiere între cele două categorii de
acţiuni în justiţie îl constituie obiectul acţiunii. Acţiunea de stare
civilă are ca obiect un element al stării civile, pe când acţiunea
referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea şi completarea
actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe marginea
acestora are ca obiect înregistrarea de stare civilă, deci nu
priveşte starea civilă, ci doar modul în care aceasta a fost
înregistrată în registrele de stare civilă. Cu alte cuvinte, prin
acţiunile din această din urmă categorie, nu se contestă şi nici nu
se solicită schimbarea vreunui element de stare civilă, deci aceste
acţiuni nu sunt de natură să schimbe însuşi statutul civil al
persoanei.
Pe lângă deosebirile referitoare la obiect, între cele două
categorii de acţiuni, în justiţie mai există şi alte diferenţieri
importante, anume, sub aspectul temeiului juridic, al competenţei,
al incidenţei descripţiei extinctive. Astfel, în privinţa temeiului
juridic, acţiunile de stare civilă se întemeiază pe anumite dispoziţii
înscrise în Codul Familiei, iar acţiunile referitoare la anularea

22
(desfiinţarea), modificarea şi completarea actelor de stare civilă
ori a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se fundamentează
pe art. 57 din Legea nr. 119/1996: „(1) Anularea, modificarea,
rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise pe acestea se pot face numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile.
(2) Sesizarea instanţei judecătoreşti se face de către
persoana interesată, de către autoritatea administraţiei publice
locale, de către consiliul judeţean sau de către Parchet. Cererea se
soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află
domiciliul sau sediul acestora, pe baza cererilor efectuate de
poliţie şi a concluziilor procurorului.
(3) Soluţionarea cererii de anulare, modificare, rectificare sau
completare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe
acestea, făcută de un cetăţean străin sau cetîţean român cu
domiciliul în străinătate, este de competenţa Judecătoriei
Sectorului 1 al municipiului Bucureşti.
(4) Actele de stare civilă reconstituite nu pot si rectificate ori
completate.”
Deosebiri există din punctul de vedere al competenţei
materiale şi al competenţei teritoriale a instanţei. Unele acţiuni de
stare civilă sunt de competenţa materială în primă instanţă a
tribunalului (acţiunea în anularea căsătoriei, acţiunea în
încuviinţarea adopţiei, acţiunea în declararea nulităţii adopţiei), pe
când toate acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea),
modificarea şi completarea actelor de stare civilă ori a menţiunilor
înscrise pe marginea acestora, sunt de competenţa în primă
instanţă a judecătoriei. Sub aspectul competenţei teritoriale,

23
pentru majoritatea acţiunilor de stare civilă se aplică regula
înscrisă în art. 5 din Codul de Procedură Civilă, deci competenţa
aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, cu excepţia cazurilor
în care, printr-o normă specială, se stabileşte competenţa
teritorială de a soluţiona o anumită acţiune de stare civilă în
favoarea unei alte instanţe (cum este cazul, spre exemplu, al
acţiunii de divorţ art. 607 – Cod Procedură Civilă, al acţiunilor în
materie de adopţie, art. 61 - Legea nr. 273/2004), iar competenţa
teritorială de rezolvare a acţiunii referitoare la anularea,
modificarea şi completarea actelor de stare civilă ori a menţiunilor
înscrise pe marginea acestora aparţine judecătoriei în a cărei raze
teritoriale se află domiciliul său, după caz, sediul solicitantului.
Cât priveşte eventuala incidenţă a prescripţiei extinctive,
reamintim că unele acţiuni de stare civilă (acţiunea în nulitatea
relativă a căsătoriei, acţiunea în stabilirea paternităţii şi acţiunea
în tăgăduirea paternităţii) sunt prescriptibile extinctiv, în vreme ce
acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea şi
completarea actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe
marginea acestora sunt, în tote cazurile, imprescriptibile extinctiv.

3.6.8.3. Clasificare
A) În funcţie de obiectul sau finalitatea acţiunilor de stare
civilă:
De regulă, în doctrină, după obiectul sau finalitatea lor,
acţiunile de stare civilă sunt clasificate în:
o acţiuni în reclamaţie de stat – adică acele acţiuni prin
care se urmăreşte obţinerea altei stări civile (mai exact,
a altui element de stare civilă) decât cea existentă la

24
 data intentării acţiunii. Sunt incluse în această
categorie acţiunea în stabilirea maternităţii şi acţiunea
în stabilirea paternităţii.
o acţiuni în contestaţie de stat - adică acele acţiuni prin
care se urmăreşte înlăturarea unei stări civile (mai
exact a unui element de stare civilă) pretins nereale şi
înlocuirea ei cu alta pretins reală, de exemplu, acţiunea
în tăgăduirea paternităţii, acţiunea în contestarea
recunoaşterii voluntare de maternitate sau de
paternitate, acţiunea în nulitatea căsătoriei, acţiunea în
nulitatea adopţiei, acţiunea în nulitatea recunoaşterii
voluntare de maternitate sau de paternitate etc.
o acţiuni în modificare de stat - adică acele acţiuni prin
care se urmăreşte o schimbare, doare pentru viitor, în
starea civilă a persoanei, cea anterioară nefiind
contestată. Este cazul acţiunilor de divorţ, al acţiunii în
desfacerea adopţiei şi al acţiunii prin care se solicită
schimbarea sexului.
În cazul primelor două categorii de acţiuni menţionate mai
sus, hotărârea ce se va pronunţa în caz de admitere a cererii va
avea un efect declarativ, în sensul că ea va declara o stare civilă
anterioară. Spre exemplu, în cazul admiterii unei cereri în
stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, stabilirea
filiaţiei acestui copil faţă de pârât va avea efectul nu numai pentru
viitor, ci şi pentru trecut, pârâtul faţă de care s-a admis acţiunea
fiind considerat tatăl copilului încă de la naşterea acestuia din
urmă, iar nu numai din momentul rămânerii definitivă a hotărârii
prin care s-a admis cererea de stabilire a paternităţii. Având în

25
vedere efectul declarativ al hotărârilor respective, se consideră,
uneori, că acţiunile în reclamaţie de stat şi acţiunile în contestaţie
de stat urmează o singură categorie de acţiuni de stare civilă, în
ambele ipoteze fiind vorba de recunoaşterea, cu efect retroactiv, a
unui element de stare civilă, contrar celui care, în aparenţă, există
la data intentării acţiunii.
În cazul celei de a treia categorii, dacă se admite cererea,
hotărârea va avea un efect constitutiv, efectele producându-se
numai pentru viitor, nu şi pentru trecut. Spre exemplu, adopţia
anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a
hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii, deci, de la
această dată, încetează rudenia creată prin adopţie şi reapare
rudenia firească.
B) În funcţie de legitimarea procesuală activă
O altă clasificare a acţiunilor de stare civilă se poate face în
funcţie de sfera persoanelor îndreptăţite să le exercite, deci în
raport de legitimarea procesuală activă, distingându-se:
 acţiuni de stare civilă pornite numai de către titularul
stării civile. Această categorie include acţiunea de
divorţ, precum şi acţiunea în declararea nulităţii relative
a căsătoriei;
 acţiuni de stare civilă ce pot fi pornite de titular, de
reprezentantul legal al acestuia şi de procuror, eventual
şi de alte organe sau persoane expres prevăzute de
lege, nu însă de orice persoană care ar justifica un
interes (acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în
stabilirea paternităţii, acţiunea în tăgăduirea
paternităţii, acţiunea în desfacerea adopţiei). Ţinând

26
 cont de recenta modificare a art. 45 Cod de Procedură
Civilă, trebuie reconsiderate o serie de soluţii din
jurisprudenţă şi din doctrină în ceea ce priveşte dreptul
procurorului de a declanşa procesul civil. Astfel, potrivit
primului alineat al articolului menţionat, procurorul
„poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute
de lege.” Aşadar, dacă ar fin în interesul persoanelor
menţionate de text, procurorul poate să pornească
procesul civil indiferent dacă pricina are sau nu
caracter strict personal. Spre exemplu, contrar soluţiei
corespunzătoare reglementării anterioare, procurorul
poate să introducă o cerere în tăgăduirea paternităţii,
dacă admiterea acesteia ar fin în interesul minorului.
 acţiuni ce pot fi pornite de orice persoană interesată
(acţiunea în contestarea recunoaşterii coluntare de
maternitate, acţiunea în contestarea recunoaşterii
voluntare de paternitate, acţiunea în contestarea
filiaţiei faţă de mamă atunci când filiaţia rezultă din
certificatul de naştere făsă însă a exista o folosinţă a
stării civile conformă cu acest certificat, acţiunea în
contestarea existenţei împrejurărilor care să facă
aplicabilă prezumţia de paternitate, acţiunea în
declararea nulităţii absolute a căsătoriei, acţiunea în
declararea nulităţii absolute a adopţiei).
C) În funcţie de incidenţa prescripţiei extinctive

27
 Acţiunile de stare civilă sunt acţiuni nepatrimoniale, astfel
încât, în principiu, ele nu sunt supuse prescripţiei extinctive.
De la regula imprescrisptibilităţii acţiunilor de stare civilă
există următoarele excepţii:
 acţiunea în decararea nulităţii relative a căsătoriei, care
este prescriptibilă în termen de şase luni de la
încetarea violenţei, sau, după caz, de la descoperirea
erorii ori a vicleniei (art. 21 Codul Familiei: „Căsătoria
poate fi anulată la cererea soţului al cărui
consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la
identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau
prin violenţă.
Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută
de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen
de şase luni de la încetarea violenţei ori de la
descoperirea erorii sau a vicleniei.”);
 acţiunea în tăgăduirea paternităţii, care este supusă
prescripţiei extinctive în termen de trei ani de la data
când soţul, sau după caz, fostul soţ al mamei, a
cunoscut naşterea copilului; pentru copil, termenul de
prescripţie de trei ani începe să curgă de la data
majoratului său, dacă acţiunea nu a fost introdusă
înainte de acest moment (art. 55 Codul Familiei:
„Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în
termen de trei ani de la data naşterii copilului.
Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la
care a luat cunoştinţă de naşterea copilului. Dacă

28
 acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii
copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3
ani de la data majoratului său. Reclamantul poate fi
repus în termen, în condiţiile legii.”);
 acţiunea în stabilirea paternităţii, care este
prescriptibilă în termen de un an de la naşterea
copilului său, după caz, de la încetarea convieţuirii
mamei copilului cu pretinsul tată, ori de la data la care
pretinsul tată a încetat să presteze întreţinere copilului;
când copilul a pierdut calitatea de copil, din căsătorie,
termenul de un an curge de la data rămânerii definitive
a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis cererea de
tăgăduire a paternităţii; trebuie precizat faptul că
acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi introdusă
oricând de copil fiind imprescriptibilă în timpul vieţii
acestuia (art. 60 Codul Familiei: „Acţiunea în stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de
mamă într-un termen de un an de la naşterea
copilului. Dacă, în cazul prevazut în art. 54 alin. (1),
un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie,
prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, termenul de
un an, pentru pornirea acţiunii în stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei, va curge de la data
când acea hotărâre a rămas definitivă. În cazul în
care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă
acesta din urma a prestat copilului întreţinere,
termenul de un an va curge de la încetarea

29
 convieţuirii ori a întreţinerii. Acţiunea aparţinând
copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia”).
Aplicând regula „exceptio est strictissimae interpretationis et
aplicationis”, rezultă că toate celelalte acţiuni de stare civilă sunt
imprescriptibile extinctiv.
O altă clasificare a acţiunilor de stare civilă ar putea fi
următoarea:
• Acţiuni patrimoniale - acele acţiuni care sunt
evaluabile în bani.
• Acţiuni extrapatrimoniale - acelea neevaluabile în
bani.
Importanţa clasificării constă în faptul că uneori
competenţa materială sau de atribuţiune a instanţei
judecătoreşti se determină nu numai în raport cu natura
litigiului ci şi, în subsidiar, în raport de valoarea pretenţiilor
deduse judecăţii (pretenţiile sub două miliarde sunt atribuite
judecătoriei, iar cele peste două miliarde se atribuie
tribunalului; în materie comercială pretenţiile peste zece
miliarde se atribuie tribunalului, iar cele peste această limită
se atribuie Curţii de Apel).
Drepturile care fac obiectul acţiunilor extrapatrimoniale
sunt, în principiu, indisponibile, neputând fi transmise altora.
De asemenea aceste drepturi sunt, de regulă,
imprescriptibile. Tot caracteristic acestor acţiuni este faptul
că nu pot fi exercitate prin subrogaţie, adică nu pot fi
exercitate prin acţiunea oblică a creditorului sau prin acţiunea
pauliană a acestuia.

30
  Acţiuni mobiliare - acelea care au ca obiect un bun

mobil prin natura lui, prin destinaţie sau prin

obiectul la care se referă.
 Acţiuni imobiliare - acelea care se referă la un

imobil prin natura lui, prin destinaţie sau prin

obiectul la care se referă.
Importanţa clasificării constă în aceea că, atunci când
obiectul litigiului îl constituie un bun imobil, competenţa
teritorială a instanţei judecătoreşti se stabileşte în raport de
locul unde e situat imobilul. De asemenea procedurile de
urmărire silită sunt diferite atunci când se urmăresc bunuri
mobile faţă de situaţia în care se urmăresc bunuri imobile.
o Acţiuni personale

o Acţiuni reale

Importanţa clasificării o reprezint faptul că acţiunile

personale (cele privind o creanţă) se exercită in personam,
adică împotriva debitorului respectivei creanţe, iar acţiunile
reale se exercită in rem, adică împotriva aceluia ce deţine
bunul, indiferent de calitatea acestuia.
In principiu, acţiunile reale sunt imprescriptibile sau,
dacă sunt prescriptibile, termenul de prescripţie este mai
mare sau mai mic decât termenul general de prescripţie.
O altă deosebire este legată de competenţa teritorială,
care, în cazul unei acţiuni reale exercitate în legătură cu un
bun imobil, se determină în raport cu locul situării imobilului.

31
În schimb, de regulă, acţiunile personale se introduc la
instanţa în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul.
 Acţiunea în realizare - este o acţiune în
condamnarea pârâtului să dea, să facă sau sa nu
facă ceva.
 Acţiunea în constatare - prin aceasta se urmăreşte
constatarea existenţei ori inexistenţei unui drept (o
hotărâre dată în urma unei asemenea acţiuni nu
este susceptibila de executare silită). Art. 111, Cod
de Procedură Civilă stabileşte trei condiţii pentru
exercitarea unei acţiuni în constatare:
1) Partea să nu poată exercita o acţiune în
realizarea dreptului. 2) Partea să nu justifice un
interes.
3) Obiectul acţiunii în constatare nu-l poate
constitui constatarea existenţei sau inexistenţei unui
fapt, ci al unui drept.
 Acţiuni în constituire (in transformare) - acele
acţiuni prin care, dacă sunt admise, se creează o
situaţie juridică nouă.
Orice hotărâre judecătorească poate produce
efecte, atât ex tunc, cât şi ex nunc. Este important
de precizat că exercitarea unei acţiuni în
transformare se face, în principiu, personal. O astfel
de acţiune nu este transmisibilă şi în legătură cu o
astfel de acţiune nu sunt admise acte de dispoziţie.

32
 3.6.8.4. Puterea de lucru judecat a hotărârilor
pronunţate cu privire la acţiunile de stare civilă
Puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în materie
de stare civilă, mai exact, opozabilitatea efectelor de drept
material (substanţial) ale acestor hotărâri prezintă anumite
particularităţi.
Se admite că puterea de lucru judecat al hotărârilor
constitutive (adică a hotărârilor prin care se crează situaţii juridice
noi, inexistente anterior), se produce, faţă de toate persoanele,
deci, efectele de drept material ale hotărârilor pronunţate cu
privire la acţiunile în modificare de stat sunt opozabile erga
omnes, fără a exista posibilitatea ca terţele persoane să mai pună
în discuţie noul element de stare civilă dobândit ca urmare a
admiterii acţiunii.
De asemenea, se consideră că şi efectele de drept material
ale hotărârilor declarative pronunţate cu privire la acţiunile de
stare civilă ce pot fi exercitate numai de anumite persoane
(acţiunea în tăgăduire paternităţii, acţiunea în stabilirea filiaţiei
faţă de mamă sau faţă de tată) sunt opozabile erga omnes, terţele
persoane neavând posibilitatea să conteste elementul de stare
civilă respectiv.
În schimb, nu există o soluţie unitară în privinţa celorlalte
hotărâri declarative pronunţate în materie de stare civilă, adică a
hotărârilor declarative pronunţate cu privire la acţiunile de stare
civilă (este vorba de acţiuni în contestaţie de stat) ce pot fi
exercitate de orice persoană interesată.

33
 Într-o opinie, se susţine teza caracterului relativ al acestor
hotărâri judecătoreşti, ceea ce înseamnă că elementul de stare
civilă ce a format obiectul procesului finalizat cu pronunţarea
hotărârii ar putea fi pus în discuţie într-un alt proces, în măsura în
care nu ar exista identitate de părţi. Inconvenientul acestui sistem
ar consta în aceea că, teoretic, ar fi posibil să se ajungă la
pronunţarea, cu privire la acelaşi element de stare civilă, a unor
hotărâri judecătoreşti definitive contradictorii, în funcţie de părţile
din proces.
În opinia contrară, se afirmă caracterul absolut al hotărârii
judecătoreşti în discuţie, opinia fiind întemeiată pe ideea
indivizibilităţii stării civile, în sensul că starea civilă a unei
persoane trebuie să fie aceeaşi faţă de toate subiectele de drept,
ceea ce înseamnă că nu ar fi posibil ca o hotărâre prin care se
declară o anumită stare civilă să producă efecte doar între părţile
din procesul respectiv.
Hotărârile declarative pronunţate în acţiunile de stare civilă
ce pot fi exercitate de orice persoană interesată sunt opozabile şi
terţelor persoane, însă, în raport de situaţia concretă, s-ar putea
recunoaşte terţului interesat, dreptul de a face dovada contrară,
cel puţin pentru ipoteza în care părţile din procesul în care s-a
pronunţat hotărârea ce se opune terţului, au fraudat interesele
acestuia din urmă. În alte cuvinte, ar urma ca pentru asemenea
hotărâri să se aplice, prin analogie, soluţia prevăzută de legiuitor
în materia hotărârilor pronunţate cu privire la cererile prin care se
solicită anularea, desfiinţarea, modificarea sau completarea
actelor de stare civilă (art. 23 alin 2 din Decretul nr. 31/1954 şi art.
15 din Legea nr. 119/1996).

34
 3.6.9. Proba stării civile
A. Regula dovedirii stării civile
Proba stării civile se face prin actele de stare civilă şi
certificatele de stare civilă.
Acest lucru rezultă din art. 22 al Decretului nr. 31/1954, care
prevede : "Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu
cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă. Certificatele
eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere
doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre".
De precizat este că regula în această materie este şi rămâne
dovada prin actele de stare civilă şi prin certificatele de stare
civilă.

B. Excepţia dovedirii stării civile prin alte mijloace de probă

Dacă proba stării civile se face - regula - prin mijloace de
stare civilă, în sensul celor menţionate mai sus, proba poate fi
făcută - excepţia - prin orice alt mijloc de dovadă admis de lege.
Pentru a dovedi starea civilă a unei anumite persoane, este
necesar să se probeze existenţa împrejurărilor cu care au generat
starea civilă respectivă, deci a actelor sau faptelor de care legea
leagă diferite efecte de stare civilă. Aşadar, obiectul direct al
probei îl reprezintă izvoarele de stare civilă, iar numai ca o
consecinţă a dovedirii acestora se face proba însăşi a stării civile.
Regula, în materia probei stării civile este înscrisă atât în art.
22 din Decretul nr. 31/1954, cât şi în art. 13 din Legea nr.

35
119/1996. Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în
registrul de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă
întocmite pe baza acestora, care au aceeaşi putere doveditoare.
Întrucât actele de stare civilă au natura juridică a unor înscrisuri
autentice, rezultă că pentru tot ceea ce reprezintă constatări
personale ale ofiţerului de stare civilă, actele de stare civilă fac
dovadă până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească
definitivă, iar pentru celelalte înscrieri până la proba contrară,
soluţie expres prevăzută de art. 14 din Legea 119/1996: „Pentru
tot ceea ce reprezintă constatări personale ale ofiţerului de stare
civilă, actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului
prin hotărâre judecătorească definitivă, iar pentru celelalte
înscrieri, până la proba contrară.”
Prin excepţie, starea civilă se poate dovedi înaintea
instanţelor judecătoreşti cu orice mijloc de probă admis de lege
dacă:
- nu există registru de stare civilă;
- registrul de stare civilă s-a pierdut ori este distrus în tot sau
în parte;
- întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;
- procurarea certificatului de stare civilă este cu neputinţă.
Se admite, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, că dovada
stării civile poate fi făcută cu alte mijloace de probă şi atunci când
se urmăresc alte efecte (patrimoniale sau nepatrimoniale) decât
cele de stare civilă.

36