UNIVERSITATEA

„MIHAIL KOGĂLNICEANU” IAŞI

FACULTATE DE DREPT

SOCIOLOGIE JURIDICĂ
SEMINARII

PORTOFOLIU DE LECTURĂ

TITULAR CURS: TITULAR SEMINAR:

PROF. UNIV. DR. LECTOR UNIV. DR
PETRE DUMITRESCU ANTONIO SANDU

PORTOFOLIU REALIZAT DE
LECTOR UNIV. DR. ANTONIO SANDDU
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

Observaţia sociologică

Miftode, Vasile.
Tratat de metodologie sociologică, (2003: 107-130),
Editura Lumen, Iaşi

Pentru aprofundarea acestei teme se propun urmatoarele texte

2
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

Observaţia sociologică

Observaţia directă de teren – constituie tehnica principală de

investigaţie sociologică întrucât ne oferă informaţii cu valoare de fapte, care
constituie materialul cel mai bogat, divers şi nuanţat, susceptibil de analize
calitative, caracteristice ştiinţei sociologice. În ciuda unei anumite imprecizii,
nesistematizări şi unor elemente contradictorii, volumul de date cules prin
observaţii de teren constituie şi trebuie să constituie baza oricărei cercetări
şi analize sociologice. Dacă pentru Rene König chestionarul este “calea
regală” a sociologiei, pentru orice cercetător care îşi fundamentează
studiile pe concepţia ştiinţifică materialist dialectică şi istorică observaţia
constituie sursa indispensabilă de date şi totodată proba decisivă a valorii şi
semnificaţiei concluziilor la care ajunge.

Datele observaţiei directe îşi păstrează valoarea de fapte numai în

raport cu
− observatorul care le-a înregistrat. Pentru toţi ceilalţi, datele
observaţiei devin date indirecte, secundare, cu o valoare
documentară, care trebuie verificate şi
− confruntate prin alte observaţii directe. Rolul de neînlocuit al
datelor observaţiei de teren într-o investigaţie sociologică este
demonstrat, în ultimă instanţă, de imposibilitatea logică şi
gnoseologică – derivată din obiectivele ştiinţifice urmărite – de a
realiza construcţii teoretice şi soluţii eficiente numai din “reflectări
ale reflectărilor (opiniilor)” sau din “imagini ale imaginilor”
fenomenelor sociale studiate, fără implicarea directă a universului
material, obiectiv, studiat.

Observaţia sociologică este o tehnică de lucru care face parte dintr-

un set de tehnici practicate în investigaţiile sociologice şi totodată o etapă sau
un moment al demersului sociologic. Este de menţionat faptul că orice
cercetare impune utilizarea unui întreg set de tehnici şi instrumente de
lucru (nu este suficientă o singură tehnică, nu este suficient un singur
instrument) – pe de o parte – şi parcurgerea unei întregi traiectorii, cu
numeroase etape şi “momente” – pe de altă parte. Ignorarea unor tehnici
şi etape principale se afla la originea unor concluzii empiriste, psihologiste,

3
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

formaliste etc. şi constituie – putem spune – “semnul” unei anumite

imaturităţi a sociologiei.

Cele mai multe observaţii au caracter spontan, prezintă un anumit

interes pentru viaţa cotidiană dar sunt insuficiente pentru realizarea unor
studii ştiinţifice.

Principalele caracteristici ale observaţiei spontane sunt următoarele:

a) este întâmplătoare, neselectivă (din punct de vedere teoretic), ne-

sistematică şi insuficient controlată critic. Fiecare individ observă ceea ce
se întâmplă în jurul lui, dar pentru un cercetător se impune să ştie “să
privească” lumea înconjurătoare, pentru a pătrunde esenţa fenomenelor şi
pentru “a vedea” ceea ce este semnificativ şi reprezentativ pentru obiectul şi
obiectivele urmărite;
b) este fragmentară întrucât, în ciuda încercărilor de a se nota totul, de
a-i conferi un caracter exhaustiv, observaţia spontana nu reţine decât
cazuri izolate, rupte din “sistemele de fapte” şi din “întregul” fenomenelor
şi proceselor sociale, datorită influenţei experienţei personale a
observatorilor şi lipsei teoriei şi ipotezelor prealabile;
c) este vagă şi imprecisă, adesea confuză şi inexactă, întrucât se
realizează sub presiunea afectelor şi a primelor impresii, exagerând unele
detalii în dauna întregului, “manifestul” în dauna “latentului”, aspectele
exterioare în dauna esenţei;
d) este subiectivă sau “părtinitoare” întrucât nedispunând de un
aparat teoretico-conceptual corespunzător şi de instrumente ştiinţifice de
lucru observaţia spontană este dominată şi ghidată de opiniile şi interesele
– conştiente sau nu – ale observatorului. Desigur, în nici o cercetare de
acest fel nu se poate asigura o obiectivitate absolută (atât obiectul, cât şi
subiectul investigaţiei sociologice aparţin “lumii conştiente”, cuprinzând
indivizi sau grupuri sociale), dar gradul de subiectivitate poate fi redus la
minimum prin precizări teoretice şi mijloace metodologice adecvate
(concepte, ipoteze etc.);
e) este necritică şi neprelucrată logic întrucât nedispunând de un
demers ştiinţific construit potrivit epistemologiei sociologice, observaţia
spontană nu poate fi repetată – în aceleaşi condiţii – şi, ceea ce este mai
important, obiectul ei nu poate fi reconstruit în vederea unei reflexii şi
“autocritici” teoretice şi logice;
f) în mod obişnuit, observaţia spontană nu este înregistrată “la faţa
locului”, ci reţinută în memorie care, oricât de exersată ar fi, pierde o bună
parte din informaţie, deformează sau selectează necritic o altă parte, astfel
că volumul de date nu poate reflecta adecvat fenomenul sau populaţia
studiată.
4
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

Spre deosebire de observaţia spontană, observaţia ştiinţifică prezintă

următoarele caracteristici:

a) este fundamentată teoretic, are la baza o concepţie ştiinţifică despre

lumea înconjurătoare; valoarea unei observaţii este funcţie, în primul rând,
de valoarea teoriei sociologice respective;
b) este sistematică şi integrală, vizează fenomenul observat în
totalitatea laturilor lui, ca un sistem de elemente interdependente, în
unitatea dialectică a tuturor aspectelor şi faptelor semnificative;
c) este analitică, altfel nu ar putea fi sistematică şi integrală. Pentru
a proceda sistematic la studiul unui domeniu, fenomen sau proces social
se impune mai întâi analiza obiectului respectiv, adică descompunerea
acestuia în elementele lui componente;
d) este metodică, adică condusă după anumite reguli stabilite pe
baza teoriei, epistemologiei şi metodologiei adoptate şi totodată potrivit
experienţei cercetătorului;
e) este repetată şi verificată pentru a asigura un grad cât mai mare de
obiectivitate şi pentru a descoperi – pe baza unor observaţii repetate –
tendinţele dezvoltării şi evoluţiei obiectului studiat. Prin observaţii
“fotografiem” fenomenul la un moment dat, adesea cu numeroase goluri
în imaginea obţinută. Reluarea observaţiilor asupra aceluiaşi fenomen sau
proces social se impune astfel cu necesitate.

Observaţia participativă

Tehnica care răspunde cel mai bine exigenţelor şi regulilor

observaţiei sociologice de teren o constituie observaţia participativă,
asemănătoare cu observaţia de tip etnologic, care presupune contactul
îndelungat al cercetătorului cu colectivităţile studiate (mai multe luni şi
chiar mai mulţi ani) şi, desigur, o anumită integrare (participare) în
activităţile specifice acestora. Această cercetare nu are caracter “atomistic”
(nu vizează indivizi izolaţi de grup sau context, aşa cum se întâmplă de
regulă în cazul interviului sau chestionarului) şi nu se rezumă la un simplu
dialog între operatori şi subiecţi, desfăşurat pe baza unor formulare cu
întrebări precodificate şi pe baza unor eşantioane mai mult sau mai puţin
reprezentative. Observaţia participativă vizează ansamblul grupurilor sau
populaţiilor, prin ceea ce au acestea mai caracteristic şi semnificativ.
Observatorul aduce date mai veridice decât operatorul de interviu sau
chestionar întrucât este mai uşor a minţi pe un anchetator, decât a
disimula ceea ce eşti faţă de un observator.

5
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

Observaţia participativă impune o mare supleţe în utilizarea

diferitelor mijloace şi împrejurări concrete pentru atingerea sarcinilor
cercetării. Pentru a putea observa şi înregistra cât mai exact “ceea ce se
petrece în colectivităţile studiate este necesar ca prezenţa observatorului să
fie acceptată de acestea. Practica sociologică arată însă că o asemenea
prezenţă îndelungată “în interiorul grupului” este mult mai puţin tolerată
decât administrarea unor formulare şi întrebări.

Sociologii au elaborat unele reguli pentru desfăşurarea observaţiilor

participative, printre care menţionăm următoarele:

a) să respecte normele de convieţuire socială şi tradiţiile specifice

colectivităţii respective;
b) să nu se izoleze, să nu facă opinie separată, sa adopte, în
general, un comportament natural pentru a nu trezi suspiciuni şi
resentimente care ar îndepărta orice şanse de cooperare şi încredere;
c) să nu lase impresia că este o autoritate, să nu şocheze prin
vocabular şi
cunoştinţe, să nu joace rolul de conducător sau sfătuitor – ceea ce
ar influenţa negativ raporturile cu subiecţii;
d) să evite a se impune în acţiunile şi conversaţiile la care participă
şi să manifeste “prea multă iniţiativă”; desigur, nu trebuie să ignore şi nici
să desconsidere nimic din ceea ce “se întâmplă” în populaţia observată (în
satul, cartierul sau întreprinderea studiată), participând “ca toţi ceilalţi” şi
manifestând un interes “mediu” pentru evenimentele, faptele şi
manifestările care au loc;
e) să nu fie indiscret, să nu forţeze prin nimic situaţia de
observaţie în vederea obţinerii datelor şi nici să pară “prea interesat” sau
preocupat de ceea ce se întâmplă în jurul lui;
f) să se preocupe în mod deosebit de antrenarea unor subiecţi în
cercetare şi să acorde o atenţie aparte “persoanelor cheie” (liderilor –
formali şi informali) fără de care nu vor avea acces la numeroase
documente şi nu vor fi primiţi în numeroase instituţii – pe de o parte şi nu
vor fi acceptaţi “cu drepturi depline” – pe de altă parte.

6
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

Tehnica “participantului observator”

Alături de observaţia participativă (cercetătorul este din afara
grupului), Maurice Duverger menţionează printre tehnicile “observaţiei
directe intensive” şi tehnica “participantului observator” (cercetătorul este
membru al grupului studiat).

Datorită dificultăţilor pe care le prezintă observaţiile îndelungate

asupra aceleiaşi populaţii, iniţiatorul şi conducătorul studiului antrenează
în cercetare unul sau mai mulţi subiecţi, care culeg şi transmit sociologului
date cu privire la viaţa şi activitatea propriului lor grup. În fiecare cercetare
este bine a avea un aliat la faţa locului. Desigur, informaţiile obţinute de la
aceşti observatori ocazionali trebuie privite şi cu multă încredere dar şi cu
multe rezerve, îndeosebi datorită faptului că aceştia sunt “prea implicaţi”
şi prea strâns legaţi de colectivitatea investigată pentru ca volumul de date
pus la dispoziţia cercetătorului să nu fie în bună măsură subiectiv şi, prin
urmare, nereprezentativ. Este adevărat că însăşi subiectivitatea unor
asemenea materiale poate constitui obiect de analiză pentru sociologi,
psihologi şi filozofi. Cunoaşterea motivaţiilor profunde ale unor atitudini
şi comportamente şi a numeroase alte aspecte psihosociale este adesea
imposibilă fără colaborarea subiecţilor înşişi, singurii care sunt prezenţi –
în mod normal —la toate evenimentele şi faptele care au loc în interiorul
populaţiei respective.

Ghid de observaţie

Sociologia nu dispune de instrumente de lucru standardizate

pentru realizarea observaţiilor directe de teren. Acest fapt explică de ce
“cea mai sociologică tehnică” este cel mai puţin practicată de înşişi
sociologii. Lipsa unor “fişe sociologice” şi a unui ghid precis de
desfăşurare a observaţiilor sociologice determină pe cei mai comozi
cercetători să practice chestionaromania şi să menţină astfel ştiinţa
sociologică – în ceea ce-i priveşte – în limitele unei evidente imaturităţi.
Am menţionat mai sus unele reguli care trebuie respectate de observatori
şi care au rezultat din practica anchetelor de teren, îndeosebi din studiile
etnologice. Vom încerca sa concretizam şi să extindem prezentarea
“cadrului general” al observaţiei sociologice, în vederea redactării unui
ghid şi a unei “fişe de observaţie” pentru o cercetare anumită:

a) Să presupunem că am ajuns la întreprinderea “X” şi că vrem să

studiem problema adaptării la munca industrială a ruralilor, adică a celor veniţi
din agricultură. Cum vom proceda? Tema noastră priveşte un anume
7
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

fenomen social, dar socialul este o abstracţie, nu poate fi văzut, auzit sau pipăit
ca un lucru concret.
El poate fi cunoscut prin elementele sau mai exact prin semnele lui,
prin expresiile lui exterioare, adică prin:
I. fapte, manifestări, obiecte;
II. acţiuni, activităţi, comportamente;
III. opinii, atitudini, mentalităţi.

Talentul şi experienţa sociologului constau tocmai în capacitatea

lui de a observa aceste expresii ale socialului, ale oamenilor şi ale
colectivităţilor de oameni în viaţa lor obişnuită, la locul de muncă, acasă, în
locurile publice, de petrecere a timpului liber etc.

b) ajunşi deci la întreprinderea “X” ne propunem să urmărim şi să

înregistrăm tot ceea ce vedem, potrivit temei, obiectivelor şi unităţilor de
observaţie stabilite în prealabil. Nu trebuie să uităm: calitatea rezultatelor
finale depinde de calitatea observaţiilor directe, adică de calitatea datelor
primare. Vom fi tentaţi să întrebăm deşi avem posibilitatea să vedem ceea ce
ne interesează şi să notăm direct, “fără intermediari”, datele care privesc
tema studiată. Desigur, vom da prioritate faptelor văzute şi nu celor auzite;
c) Observaţia nu exclude dialogul cu subiecţii, convorbirile mai
scurte sau mai îndelungate cu populaţia investigată. Dimpotrivă, în cursul
observaţiei suntem nevoiţi să întrebăm şi să ascultăm ce spun şi mai ales cum
spun, cum prezintă evenimentele şi faptele subiecţii observaţi. Ce spun
trebuie notat, dar şi verificat; cum spun trebuie descris (adică mimica,
gesturile, reacţiile spontane etc.), în cele mai mici amănunte, pentru a nu
pierde elemente semnificative.
d) Dacă un maistru justifică lipsurile secţiei pe care o coordonează
afirmând că muncitorii din subordine sunt indisciplinaţi şi au o pregătire
profesională limitată, noi reţinem opinia, dar o şi verificăm; observăm
direct în atelier munca şi conduita fiecărui membru al echipei.
e) Dacă ne interesează gradul de calificare a oamenilor, nivelul de
îndeplinire a planului, situaţia absenţelor de la program sau situaţia
rebuturilor nu ne vom putea bizui pe opiniile subiecţilor (chiar dacă este vorba de
ingineri, maiştri, şefi de echipe sau secţie). Observaţia directă a acestor
fenomene sau situaţii presupune consultarea obligatorie a documentelor
primare (certificate de calificare, situaţii contabile privind planul şi
realizările, fişe de pontaj zilnic, statele de plată, situaţiile CTC etc.).
Răspunsurile date de subiecţi prezintă, de regulă, situaţiile “în general”,
apelând la datele “rămase în memorie”, fapt care obligă pe sociolog să
alcătuiască el însuşi unele statistici şi situaţii care interesează investigaţia
sociologică, sprijinindu-se pe datele obiective din întreprinderea
respectivă.
8
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

f) Informaţiile se înscriu într-o “fişă de observaţie” – după

exemplul fişelor etnografice şi chiar a celor medicale (adaptând, desigur,
antecedentele, manifestările, diagnosticul şi “tratamentul” la specificul
fenomenelor sociale) – şi într-o serie de alte instrumente care se anexează
(tabele, liste, scheme, cartograme, fotografii, benzi magnetice etc.).
Desigur, se vor realiza observaţii repetate pentru reflectarea dinamicii şi
identificarea sensului şi ritmului de evoluţie a fenomenului studiat.
g) Desigur observaţiile depind de gradul de cunoaştere prealabilă a
colectivităţii şi de scopurile urmărite – pe de o parte – şi de
experienţa cercetătorilor şi de timpul afectat observaţiilor – pe de altă
parte. Observaţiile vizează manifestările colectivităţii în diferite împrejurări –
în muncă, în timpul liber, în mediul familial, în mediul social (al străzii, cartierului
etc.), în microgrupuri – atât la nivel individual, cât şi la nivel de grup.
Înregistrarea observaţiilor presupune o anumită clasificare iar clasificarea
presupune o primă reflexie (şi chiar conceptualizare) asupra materialului de
teren.
h) “Unităţile de observaţie” constituie o problemă cheie – o
adevărată piatră de încercare – pentru orice cercetător de teren. De altfel,
lipsa unor unităţi codificate sau standardizate pentru realizarea
observaţiilor sociologice explică de ce “mulţi vorbesc” despre importanţa
tehnicii observaţiei, dar “puţini practică” aceasta tehnică.
i) Unităţile de observaţie specific sociologice sunt “unităţile de
semnificaţie”. În orice cercetare de teren ne punem firesc întrebarea Ce
observăm? Fiind vorba de un studiu sociologic, obiectul de cercetare va
aparţine vieţii sociale şi va fi privit din unghiul de vedere sociologic. Dar ce
înseamnă sociologic? Ceva care are o semnificaţie socială, desigur, în raport
cu tema şi obiectivele urmărite la un moment dat. Ne putem explica,
astfel, de ce unele fapte sunt semnificative într-o anumită împrejurare şi
într-o anumită investigaţie şi nesemnificative în alte împrejurări şi în alte
investigaţii. Orice fapt primeşte o anumită semnificaţie dacă este corelat cu
alte fapte şi dacă este subordonat şi integrat într-un sistem utilitar de
fapte; orice fapt îşi pierde semnificaţia dacă este izolat de celelalte
fapte şi dacă este scos din sistemul faptelor sau din contextul social în care
a fost observat.
j) în fine, ghidul de observaţie cuprinde recomandări privind
mijloacele adecvate de înregistrare “pe teren” a datelor, în funcţie de
natura acestora şi de ritmul derulării faptelor sau fenomenelor observate.
Astfel, echipa sociologică trebuie să fie dotată cu aparate foto, magnetofoane
sau casetofoane, aparate pentru filmat – care au avantajul “fotografierii”
întregii ambianţe – maşini de scris, maşini de calculat, diferite materiale de
birou etc.

9
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

Fiecare studiu de teren trebuie să dispună de un ghid de observaţie

adecvat temei şi scopurilor urmărite, de fişe, tabele şi alte instrumente
corespunzătoare.

10
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

TEHNICA DOCUMENTARĂ

Miftode, Vasile.
Tratat de metodologie sociologică, (2003:131-167), Editura
Lumen, Iaşi

Pentru aprofundarea acestei teme se propun urmatoarele texte

11
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

TEHNICA DOCUMENTARĂ

După observaţia directă, documentarea constituie a doua sursă

principală de date şi informaţii sociologice.

Deşi este o tehnică clasică, indispensabilă sociologului,

documentarea nu poate constitui o sursă unică şi nu poate suplini celelalte
tehnici de investigaţie.

Orice document ne oferă, într-un fel sau altul, o imagine asupra

populaţiei sau domeniului vizat, este construit sau redactat de oameni într-
un anume context social şi este, astfel, marcat atât de personalitatea
(subiectivitatea) autorilor lui, cât şi de specificitatea (particularităţile istorice)
prin care recunoaştem epoca respectivă. Se impune să delimităm, în acest
sens, ceea ce un document îşi propune conservă şi trimite în mod efectiv
cercetătorilor de mai târziu. Este vorba de a delimita, în acelaşi timp,
obiectivele autorilor documentului analizat de obiectivele urmărite de studiul
ştiinţific, care sunt, de regulă, foarte diferite: cele mai multe documente au
fost şi sunt elaborate în scopuri economice (pentru a se cunoaşte veniturile
populaţiei, avuţia societăţii), demografice (privind mai ales volumul şi
structura pe vârste a populaţiei), politice etc., în vederea proiectării
dezvoltării sociale şi a stabilirii, la nevoie, a capacităţii de apărare naţională
şi socială.

Tipuri de documente
Există numeroase criterii de clasificare a tipurilor de documente si,
de aceea, nu putem vorbi de o singură clasificare, în măsură să satisfacă
exigenţele şi opiniile tuturor cercetătorilor.
Vom prezenta câteva clasificări în scopul formării unei imagini
asupra varietăţii documentelor care interesează ştiinţa sociologică.
Reunind mai multe criterii într-o singură clasificare, în scopul
elaborării unei scheme operaţionale, putem reprezenta astfel principalele tipuri
de documente care interesează pe orice sociolog:

12
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

Sursa: Miftode, Vasile. (2003). Tratat de metodologie sociologică,

Editura Lumen, Iaşi

Utilizarea arhivelor oficiale prezintă o importanţă adesea

hotărâtoare, dar întâmpină unele dificultăţi greu de înlăturat:

a) în primul rând, arhivele nu sunt accesibile oricând şi oricui, datorită

caracterului secret al unei părţi însemnate a documentelor;
b) în al doilea rând, arhivele nu sunt complete, nu cuprind tot ceea ce,
de regulă, trebuie să cuprindă; “locurile albe” sunt greu de completat
datorită dinamicii fenomenelor sociale “înregistrate” şi datorită rolului
oficial de neînlocuit– al celor care au sarcina să redacteze documentele şi
să constituie arhivele.

Dacă toate documentele oficiale – afirmă Maurice Duverger – ar fi

conservate în arhive şi dacă ar putea fi consultate şi cunoscute, atunci
ştiinţele sociale ar face mari progrese. Este adevărat, documentele oficiale
nu spun totul, dar ne dau uneori informaţii indispensabile. Din păcate –
13
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

arată Duverger – unele documente se pierd sau se disting, iar cele care se
păstrează nu sunt totdeauna accesibile echipelor sociologice.

Ca ştiinţă a societăţii actuale, sociologia este interesată nu atât de

documentele “învechite” (devenite “istorice”, care şi-au satisfăcut stagiul
“de arhivă” cu caracter secret), cât de documentele care reflectă cât mai
veridic şi cât mai profund realităţile prezente. Întrucât asemenea dificultăţi
nu pot fi înlăturate –orice societate are obligaţia şi dreptul legitim să
păstreze secretul unor documente importante – echipa sociologică îşi
concentrează atenţia pe investigaţia directă a fenomenelor sociale vizate
(observaţii, anchete etc.) reuşind adesea să completeze “zonele albe” din
documentarea necesară.

Documentele personale ocupă un loc particular, atât printre sursele de

informaţii sociologice, cât şi în istoria însăşi a investigaţiei sociale. Există
două categorii principale de documente personale:

a) documente care nu se referă numai la persoana sau familia

deţinătorului, ci la întreaga colectivitate sau la asociaţia din care a făcut
parte (ele constituie arhive particulare despre un sat, cartier etc.);
b) documente care se referă direct la persoana şi familia deţinătorului
(sunt
documentele propriu-zis personale – scrisori, biografii, jurnale
personale, memorii etc.).

Anumite personalităţi sau anumiţi oameni care au îndeplinit şi au

jucat anumite roluri în viaţa socială (într-un sat, într-un oraş sau numai
într-un cartier, într-o întreprindere sau instituţie etc.) pot deţine
documente importante pentru realizarea unui studiu sociologic. Învăţătorii
şi profesorii pensionari din sate, de pildă, sunt foarte utili echipelor
sociologice care realizează monografii, studii zonale şi “pe probleme”
(culturale, demografice, privind sistematizarea şi modernizarea ruralului,
de sociologie a educaţiei etc.), putând fi incluşi – potrivit experienţei şi
preferinţei – printre observatorii cercetători. Arhivele şi documentele
personale existente în posesia unor locuitori ai satelor sau oraşelor oferă
sociologilor un volum de informaţii adesea de neînlocuit, îndeosebi în
studiile de sociologie rurală, urbană şi de sociologie a culturii.

Documentele personale sunt documente “expresive” care, în general,

nu pot fi controlate dacă sunt adevărate. Aceasta constituie o limită
esenţială care scade, evident, încrederea pe care o putem avea în valoarea
acestor documente. Este exagerată, desigur, aprecierea sociologilor
Thomas şi Znaniecki că aceste documente ar constitui “tipul perfect al
14
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

materialului sociologic”. Principalele documente “expresive” sunt

următoarele:

a) corespondenţa de interes personal, scrisorile;

b) autobiografii9, jurnale personale sau de familie, memorii şi
analize
introspective etc.;
c) descrieri şi rapoarte care privesc istoria sau activitatea (micro)
grupurilor din care au făcut parte posesorii documentelor consultate
(familii, grupuri de prieteni).

Documente auxiliare (literatura, presa, documentele

fonetice şi în imagini)
Rolul unor asemenea documente diferă de la o cercetare la alta, în
funcţie de temă, obiective si, mai ales, în funcţie de natura (sau
particularităţile) “universului” investigat. În studiile rurale, de pildă,
documentele în imagini (iconografice, fotografice, cinematografice) ocupă un
loc mai important decât celelalte documente “auxiliare”. În investigaţiile
de sociologie a culturii, documentele fonetice şi literare îndeplinesc o funcţie
mai importantă decât în anchetele de sociologie industrială sau economică.
Presa constituie o sursă indispensabilă de date pentru multe ramuri ale
sociologiei, îndeosebi pentru sociologia opiniei publice şi a comunicaţiilor
culturale de masă, aşa cum documentele fotografice şi cinematografice sunt
indispensabile în studiile de sistematizări şi proiectări teritoriale (asupra
unor zone, sate sau oraşe). Dacă sociologul urmăreşte sa realizeze o amplă
analiză a unui proces social (modernizarea ruralului, a agriculturii,
transformarea şi “modernizarea” mentalităţilor etc.) de-a lungul unei
întregi perioade istorice, el nu se poate lipsi de “ documentaţia literară “, de
analizele de “context social şi istoric” şi de “introspecţiile” – desigur
“construite”, dar nu mai puţin semnificative – cuprinse în diferitele lucrări
literare consacrate unor asemenea transformări sociale.

Aprecierea unor asemenea documente drept “auxiliare” trebuie

privită cu rezervele impuse de obiectivele cercetării şi de specificul
aspectelor investigate.

Există desigur o argumentaţie teoretică şi metodologică generală –

aceste documente sunt auxiliare în primul rând în raport cu datele observaţiei
şi cu cele cuprinse în arhivele oficiale, singurele care au valoare de fapte şi de
date primare.

15
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

Literatura şi presa ne oferă analize şi interpretări – utile dar

insuficiente pentru a satisface exigenţele ştiinţifice – iar înregistrările foto
sau pe benzi magnetice ne oferă date cu funcţie ilustrativă, de “suport”,
pentru datele observaţiei şi pentru informaţiile statistice. În ciuda originii
lor primare, (întrucât fotografiile şi înregistrările fonetice se fac, de regulă,
“pe teren”) aceste documente nu pot suplini pe cele scrise şi statistice – adică
documentele de “rangul I” pentru investigaţiile sociologice.

16
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

ÎNTREVEDEREA ŞI INTERVIUL ÎN
SOCIOLOGIE

Miftode, Vasile.
Tratat de metodologie sociologică, (2003:195-262), Editura
Lumen, Iaşi

Pentru aprofundarea acestei teme se propun urmatoarele

texte
17
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

ÎNTREVEDEREA ŞI INTERVIUL ÎN
SOCIOLOGIE

Aceste două tehnici trebuie analizate nu atât în perspectiva

asemănării lor, cât mai ales în perspectiva deosebirilor lor esenţiale şi a rolului
lor în cercetarea sociologică: întrevederea se apropie mai mult de tehnica
observaţiei (oferindu-ne în esenţă informaţii cu valoare de fapte), în timp ce
interviul se apropie prin natura lui de tehnica chestionarului (oferindu-ne,
ca şi acesta, opinii...).

1. Tehnica întrevederii

Definiţii:

1) este tehnica principală – în realizarea “programelor de intervenţie”

socială, aflându-se – putem spune – în inima acţiunilor umane şi a activităţii
Serviciilor sociale;
2) este “un procedeu de investigaţie verbală, pentru a culege
informaţii vizând obiectivul stabilit”;
3) este o conversaţie care, sub această formă, posedă caracteristici ale
“schimbărilor informale” şi o natură asimetrică întrucât cercetătorul pune
întrebări, iar subiectul oferă răspunsuri (despre experienţele lui).
Deci:
− nu este vorba de un schimb reciproc, în dublu sens, ca într-o
“conversaţie cotidiană”;
− în “convorbirea-cercetare” se manifestă repetiţia (se cer
precizări, completări, clarificări etc.);
− o asemenea acţiune nu este un scop în sine, ci vizează un “scop
exterior” – culegerea de informaţii necesare realizării unor programe
sociale de intervenţie;
− oricât de liberă este “convorbirea”, sociologul trebuie totuşi să
orienteze desfăşurarea acesteia spre scopul stabilit (prin “reveniri” –
dacă este cazul– la tematica abordată);
− rolurile interlocutorilor sunt specializate întrucât subiectul deţine
informaţii pe care sociologul nu le ştie ;i doreşte să le afle;

18
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

− întrevederea dezvoltă un proces de interacţiune umană de tipul

“faţă-n faţă” (tête-à-tête) în care sunt importante nu atât informaţiile
verbale, cât conduitele, faptele, “reacţiile”, stările afective, credinţele etc., care
exprimă îndeosebi aspectele latente ale personalităţii subiectului.
Profesioniştii din alte domenii practică o asemenea tehnică,
“declanşează reacţii” ambivalente la subiecţi sau clienţi întrucât
“utilizează procedee fără a le cunoaşte mecanismele de aplicare”
(ziarişti, avocaţi, medici).

Spre deosebire de alte tehnici, întrevederea stabileşte o relativă

egalitate între cei doi interlocutori, adică între sociolog-cercetător, pe de o
parte, şi subiect intervievat, pe de altă parte, fapt care modifică valoarea şi
semnificaţia informaţilor culese. “Întrevederea” este la origine un raport
social şi verbal “de tip diplomatic”, desemnând o conversaţie de la egal la
egal. Practicarea tot mai frecventă a acestei tehnici – îndeosebi în ultimele
decenii şi cu deosebire în “anchetele-acţiune”– a limitat mult utilizarea
“chestionarului directiv” sau a tehnicilor standardizate de investigaţie. S-a
constatat, astfel, că este mai important să cunoşti şi să înregistrezi întrebările
subiecţilor înşişi decât răspunsurile acestora la întrebările formalizate
(directive), cu atât mai mult atunci când acestea din urmă se dovedeau
inadecvate şi inutile.

Tehnica “întrevederii” se înscrie – prin natura şi rezultatele ei – în

tradiţia sociologiei comprehensive a lui Max Weber, al cărei obiect specific
este activitatea definită drept un “comportament comprehensibil”9 prin
sensul atribuit de actori, sens în acelaşi timp subiectiv şi inter-subiectiv.
Punând accentul pe analiza sensului atribuit de oameni acţiunilor lor, Weber
nu apelează – aşa cum a făcut Durkheim – la instanţa psihologică. A explica o
activitate de acest gen – spune Weber – nu înseamnă deloc că ar putea
deriva din “condiţii psihice”, ci din ceea ce el numea “raţionalitate
subiectivă” şi “raţionalitate obiectivă”. Subiectivitatea de care vorbeşte
Weber nu se referă la “existenţa singulară a individului”, ci la actorul aflat
în sistemul constrângerilor situaţiei şi în interacţiune cu altul. Explicaţia
weberiană este, esenţialmente, punerea în evidenţă a raţionalităţii
comportamentelor şi nu drama lor psihică.

În funcţie de mijloacele de culegere şi de modul de interpretare a

datelor, interviurile sunt:
a) directe: întrebările şi răspunsurile afirmă direct conţinutul, nimic
altceva nu poate fi adăugat sau “presupus” existent;
b) indirecte: întrebările şi răspunsurile implică faptul că sensul real al
conţinutului lor poate fi diferit de cel enunţat. Subiectul nu cunoaşte, în acest

19
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

caz, interpretarea ce se va da răspunsurilor lui, informaţiilor înregistrate de

observator.

Dacă în cazul interviului direct se porneşte de la principiul că,

pentru a afla ce gândesc sau opinează oamenii, este suficient să-i întrebi, în
cazul “întrevederii” non-directive se porneşte de la ideea că există o diferenţă
între ceea ce spun subiecţii şi ceea ce fac sau ceea ce sunt ei şi, de aceea, se pun
întrebări indirecte.

Răspunsurile nu sunt în acest caz, indicatori sau ilustrări ale

conţinutului implicat (sau presupus), întrucât adevărul căutat se află în
interpretarea ansamblului datelor.

Utilizarea întrebărilor indirecte poate fi dublată de tehnica

întrebărilor intensive sau a “bateriei de întrebări” aplicate aceluiaşi subiect,
vizând în ansamblu aceeaşi temă, pentru a se ajunge la o cunoaştere a
“structurilor latente” sau a elementelor celor mai “interioare” personalităţii
“clienţilor” investigaţi.

Un tip special îl constituie interviul repetat sau panel, urmărind să

observe evoluţia sau “progresul natural” al unui fenomen sau fapt social.

Pentru a identifica factorii implicaţi şi “momentele” prin care trece

domeniul anchetat se impune, în primul rând, realizarea unei
“fotografieri” a situaţiei iniţiale.
Treptat, prin aplicarea aceloraşi întrebări, aceluiaşi eşantion de subiecţi
la intervale egale de timp (4,6, 9 luni etc.), se vor adăuga noi “fotografieri”
sau analize sociale care, în ansamblul lor, vor ilustra eventuala schimbare
socială (pe care urmărim s-o cunoaştem sau s-o diagnosticăm).

Chiar dacă se pun aceleaşi întrebări nu înseamnă – aşa cum probează

practica anchetelor sociale – că se vor primi aceleaşi răspunsuri, nici măcar
de la aceiaşi subiecţi! Există în viaţa unei femei, a unui bărbat, a unei familii,
multe motive de a-şi schimba părerile. Unele schimbări sunt inopinate,
altele au loc în urma unei evoluţii lente. Unii subiecţi sunt nevoiţi să-şi
revadă poziţiile în funcţie de evenimentele particulare pe care le-au trăit şi
care pot fi diverse şi numeroase: “pierderea locului de muncă”,
îmbolnăvire, naşterea unui copil, schimbarea locuinţei, divorţ, accident,
descoperirea unui “fapt interesant”, stare de fericire, decepţie etc. Alţi
subiecţi nu-şi schimbă opiniile chiar dacă au trecut prin momente bulversante
şi trebuie să aflăm de ce.

20
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

Tehnica panel ne ajută să cunoaştem, cel puţin parţial, atât cauzele,

cât şi consecinţele acestor evenimente.

Este important să aflăm nu numai ce determină schimbarea socială,

ci şi ce determină stabilitatea sau “durabilitatea” unor fenomene sau
“constante” ale peisajului social, cultural, demografic.

Etapele principale ale “întrevederii”

Calitatea rezultatelor şi gradul de realizare a obiectivului cercetării

depind de calitatea activităţii în fiecare etapă şi în primă instanţă, de calitatea
organizării şi a structurării muncii întregului demers ştiinţific, după cum
urmează:

I. Construirea cadrului teoretic şi conceptual al anchetei;

II. Pregătirea atentă a “primei întâlniri” cu subiectul;
III.Alegerea mijloacelor adecvate pentru a evita refuzul
interlocutorului;
IV. Desfăşurarea “întrevederii” propriu-zise în condiţii optime;
V. Forme pentru menţinerea interesului subiectului pentru
convorbire de-a
lungul întregii operaţiuni;
VI. Conţinutul întrevederii: diferite tipuri de întrebări;
VII. Problema erorilor: mijloace de a le evita sau limita ponderea;
VIII.Încheierea convorbirilor: aspecte şi probleme specifice;
IX. Raportul de anchetă: evaluare şi analiză;
X. Concluzii “de perspectivă” asupra întrevederii: aspecte
teoretice, metodologice şi practice, experienţe noi care prezintă
importanţă pentru viitoarele investigaţii sociale şi pentru “intervenţii” în
funcţionarea mecanismului social.

21
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

Specificul interviului în sociologie

Cuvânt împrumutat din limba engleza (interview) interviul reflectă

şi semnifică în limba noastră una din cele mai caracteristice activităţi
umane – comunicarea, convorbirea, “discuţia liberă” sau transmiterea verbală a
unor informaţii între oameni, relaţia specifică omului de a întreba şi de a primi
răspunsuri (în limba franceză întâlnim termenii “entrevue” şi “entretien”,
ultimul reflectând cel mai bine sensul cuvântului englez).

Interviul nu este însă numai o simplă discuţie “în doi”, ci şi o

tehnică de investigaţie ştiinţifică, aplicată de echipe mai mult sau mai puţin
numeroase pentru cunoaşterea ştiinţifică şi “inter-disciplinară” a unui
anumit fenomen sau domeniu social, caz în care “discuţia în doi” (de tip
oarecum, ziaristic, reportericesc) se “integrează” unui ansamblu de
mijloace de culegere a datelor, ca etapă sau ca “moment” al unui demers
sociologic. Interviul sociologic este astfel “un procedeu de investigaţie ştiinţifică
care utilizează procesul comunicării verbale pentru a culege informaţii în
legătură cu scopul urmărit”.

În aprecierea răspunsurilor este necesar a se avea în vedere

următoarele principii sau constatări practice, care au o valoare cel puţin
ipotetică de la caz la caz:

a) ceea ce nu s-a spus este adesea mai important decât ceea ce s-a
spus; acest fapt impune o atenţie egală pentru toate datele interviului (atât
pentru
răspunsul verbal cât şi pentru răspunsul non-verbal, adică pentru
întreaga
atmosferă în care s-a desfăşurat interviul sau pentru întreaga
“situaţie de interviu” – reacţii, ezitări, mimică, etc.);
b) comportamentul real al subiectului nu coincide cu comportamentul verbal,
cu cel exprimat prin cuvinte. Se recomandă, de aceea, să nu se încerce a se
obţine cu orice preţ răspunsuri precise la întrebări stabilite în funcţie
numai de interesele cercetătorului şi independent de preocupările
subiecţilor, ci trebuie să se procedeze în aşa fel încât subiecţii să se
comporte “natural” sub ochii cercetătorului, care poate astfel să observe şi
să descrie ansamblul conduitei intervievaţilor, ascultând şi notând totodată şi
răspunsurile verbale ale acestora;
c) întregul este mai important decât partea, principiu din care derivă – în
planul metodologiei sociologice – regula potrivit căreia observaţia
(întregului) este mai importantă decât intervievarea (vizând numai acele aspecte
care pot fi expuse prin cuvinte). De altfel, nici o întrebare nu este
22
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

semnificativă dacă este izolată de contextul socio-psihologic în care se

desfăşoară interviul. “Conţinutul verbal al răspunsurilor nu poate fi
separat – afirmă C. Barrier – de conţinutul lor expresiv (mimică, gesturi,
timbrul şi modulaţiile vocii etc.)”.

Principalele tipuri de interviu sunt:

I. interviurile de opinie sau de personalitate, care fac parte atât din

rândul tehnicilor intensive, cât şi din rândul tehnicilor extensive (bazate pe
eşantioane de subiecţi);
II. interviurile documentare, care fac parte din rândul tehnicilor
extensive de cercetare.

Interviul ocupă, astfel, un loc particular în rândul tehnicilor

sociologice: este o tehnică care poate fi adaptată atât “studiilor profunde”
sau “investigaţiilor intensive”, (în studiile de caz, pe subiecţi “izolaţi” sau pe
grupuri restrânse) cât şi studiilor extensive, realizate pe mari eşantioane
reprezentative. Dacă în cazul interviului de personalitate subiectul este
întrebat şi, mai exact, studiat, cu privire la ceea ce este şi cu privire la ceea ce
face, în cazul interviului documentar subiectul este întrebat cu privire la ceea
ce ştie (un director de întreprindere este intervievat – potrivit tehnicii
interviului documentar – cu privire la situaţia întreprinderii, situaţia forţei
de muncă, a investiţiilor etc. şi oferă, astfel, informaţii care nu privesc
direct persoana lui; acelaşi director poate fi însă intervievat şi potrivit
tehnicii interviului de personalitate, caz în care va răspunde la întrebări
referitoare direct la persoana sa, la opiniile, atitudinile şi activităţile care îl
caracterizează). În interviurile extensive sunt excluşi din cercetare subiecţii
“atipici”, “prea originali”, cazurile “ieşite din comun”, pe când în interviurile
intensive, utilizându-se aşa-numita tehnică a “studiilor de caz”, sunt cuprinşi
în cercetare şi asemenea subiecţi (“oameni deosebiţi”, personalităţi etc.)25.
În raport cu cele extensive, interviurile intensive au reguli mai puţin rigide şi
se bazează în cea mai mare măsură pe experienţa şi tactul cercetătorului, pe
supleţea şi elasticitatea întregii anchete şi pe alţi factori specifici unei
asemenea “situaţii de interviu”. Interviurile intensive prezintă mai mult
interes şi pot fi considerate “interviuri propriu-zise”, în timp ce interviurile
extensive aparţin, de regulă, tehnicii chestionarului, utilizând formulare de
anchetă, adesea cu întrebări închise şi “răspunsuri precodificate”.

În construirea ghidului de interviu şi în realizarea practică a

interviului pe teren trebuie să se respecte anumite reguli printre care
menţionăm:

23
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

1) regula individualizării itemilor şi întrebărilor (un singur item la o

singură întrebare); este greşită întrebarea: “Aţi lucrat şi în alte
întreprinderi? Unde? şi cât timp?” întrucât cuprinde, de fapt mai multe
întrebări şi mai mulţi itemi;
2) regula preciziei şi a simplităţii maxime a întrebărilor;
3) regula duratei minime sau a “duratei optime” a interviului, în
funcţie de complexitatea întrebărilor, de natura populaţiei intervievate, de
obiectivele şi exigenţele cercetării;
4) evitarea întrebărilor lungi întrucât există riscul ca subiecţii să reţină
numai parţial conţinutul lor şi să răspundă numai la o parte a aspectelor pe
care le reflectă;
5) evitarea cuvintelor cu dublu sens, a termenilor imprecişi sau
necunoscuţi de populaţia studiată (cuvântul “binişor”, de pildă, înseamnă
atât “potrivit”, cât şi “nu foarte bine”, generând sensuri şi conotaţii
diferite);
6) “evantaiul de răspunsuri” precodificate – în cazul în care
folosim întrebări închise – trebuie să acopere întreg “spaţiul de atribute” al temei
investigate, astfel este mai bine să transformăm întrebarea închisă în
întrebare deschisă, cu toate consecinţele respective;
7) întrebările trebuie să fie cât mai concrete şi trebuie să apeleze pe
cât posibil la experienţa imediată a subiecţilor, pentru ca aceştia să nu
deformeze (inconştient) răspunsurile reale; limitate la minimum; în cazuri
particulare vom putea formula întrebări proiective sau indirecte pentru a
preîntâmpina “acţiunea” unor factori distorsionanţi sau a unor influenţe
externe – teama de cuvinte, “pierderea de prestigiu”, teama de schimbare,
conformismul, “atracţia” răspunsurilor prin “Da”, “simpatia” sau
“antipatia” faţă de unele elemente ale interviului etc.
8) întrebările trebuie formulate în aşa fel încât “mecanismele de
apărare” să fie limitate la minimum; în cazuri particulare vom putea
formula întrebări proiective sau indirecte pentru a preîntâmpina “acţiunea”
unor factori distorsionanţi sau a unor influenţe externe – teama de
cuvinte, “pierderea de prestigiu”, teama de schimbare, conformismul,
“atracţia” răspunsurilor prin “Da”, “simpatia” sau “antipatia” faţă de
unele elemente ale interviului etc.

24
 PORTOFOLIU DE LECTURĂ

Bibliografie:

Miftode, Vasile. (2003). Tratat de metodologie sociologică, Editura

Lumen, Iaşi

25