Coman Roxana-Mihaela

Istoria artei
An I

Orientalismul, un fenomen al Occidentului

“Orientul reprezintă mai degrabă o invenţie europeană şi, începând cu Antichitatea,

a fost un loc al idilei, al fiinţelor exotice, al amintirilor şi peisajelor obsedante, al
experienţelor remarcabile.(…) În plus, Orientul a ajutat la definirea Europei (sau a
Vestului) ca fiind contrastul propriei imagini, idei, personalităţi, experienţe.(…) Orientul
reprezintă o idee care are o istorie şi o tradiţie a gândirii, a imaginarului şi a
vocabularului, ce i-a conferit realitate şi specifitate în raport cu Vestul. Cele două entităţi
geografice se sprijină astfel şi, până la un punct, se reflectă una pe cealaltă.(…) Relaţia
între Occident şi Orient reprezintă o relaţia de putere, de dominaţie, de grade variate ale
unei hegemonii complexe1 .”
O relaţie ciudată şi plină de evenimente imprevizivibile, alternanţe între conflict şi
pace dictată de anumite interese, au menţinut cele două lumi, Orientul şi Occidentul,
într-o constantă supraveghere reciprocă, temându-se una de cealaltă. Europa a constituit
axis mundi atâtea secole la rând, obişnuindu-se să îi privească pe ceilalţi cu dispreţ,

1
Edward Said, Orientalism. Concepțiile occidentale despre Orient, ed. Amarcord, Timișoara, 2001, pp.13-
17;

1
instaurând mitul superiorităţii rasei albe, civilizatoare asupra popoarelor considerate
barbare, sângeroase şi neavând dezideratul progresului.
„Islamul, după cum s-a spus, n-a călătorit numai prin armele sale. Cel puţin în Evul
Mediu, el a dat civilizaţiei Occidentului câteva dintre cele mai frumoase moşteniri ale
sale.(...) În esenţă, schimburile între Islam şi Occident trec prin comerţ, în mod accesoriu,
prin amintirile pe care misionarii şi pelerinii creştini le aduc din călătoriile lor, câteodată
prelungite, în Orient”2. La acestea se adaugă conflictele armate, aşa-numitele războaie
religioase, declanşate de zelul exagerat al catolicismului care pierdea teren în faţa unei
religii monoteiste venite din adâncurile deşertului.
Însă arta nu va ţine foarte mult seama de complicaţiile politice şi, începând cu
secolul al XV-lea, artişti italieni, germani, francezi vor poposi pentru anumite intervale
de timp la curţile sultanilor; anumite elemente de artă orientală influenţează arta
europeană; în secolul al XVIII-lea se dezvoltă gustul european pentru „turcisme”:
spectacole, costume, arme; filosofia iluministă atribuie Orientului înţelepciunea pe care o
opune „eticii ipocrite” a Europei3. Dar adevăratul orientalism va lua amploare în secolul
al XIX-lea când Europa se transformă într-un standard industrial, anihilator de
individualitate, mult prea tehnic, ce avansa cu viteză foarte mare către progres şi, astfel,
Orientul devine locul de evadare din faţa civilizaţiei care devenise mult prea monotonă
sau pentru cei care sufereau de reverii romantice.
Entuziasmul exuberant al romantismului a exacerbat exoticul şi pitorescul toposului
oriental pe care îl opune civilizaţiei europene care devenise prea monotonă din cauza
rigorii şi lipsei de imaginaţie a neoclasicismului şi academismului. Imnuri în culoare şi
lumină se ridicau în opere precum cele ale lui Eugène Delacroix, Jean-Louis Gérome,
Horace Vernet, Fromentin, etc. în cinstea acestei lumi care încă mai păstra enigme care
trebuiau rezolvate. Orientul în secolul al XIX-lea este o modă, o manie, un stil de viaţă
care cuprinde Vestul şi Centul Europei şi oferă o nouă direcţie în plastica artelor, subiecte
noi ştiinţelor ( apariţia orientalisticii ce îşi propunea să aprofundeze studiul filosofiilor,
moravurilor, mentalităţilor societăţilor orientale), etc.
„Orientul devine o temă de spectacol, de carusel, de balet.(...) Romanticii
proiectează în ţările în care încearcă să plece şi la care visează atunci când nu pot ajunge
2
André Miquel, Islamul şi civilizaţia sa, vol. I, Bucureşti ed. Meridiane, 1994, pp. 442-443;
3
Idem, pp. 445-447;

2
un fel de ideal uman.(...) Mitul oriental s-a născut dintr-o nevoie de evadare în spaţiu ce
se manifestă atât în literatură, în muzică şi în teatru, cât şi în pictură”. La acestea se
adaugă tema călătoriei, atât de evocată cu precădere în proza şi poezia romantică şi
preluată în artele plastice, „fugă de societate, de sine, de destin, sau dimpotrivă, explorare
a lumii exterioare şi a lumii interioare în vederea unei şi mai desăvârşite împliniri”4.
În cazul orientaliştilor francezi sau britanici se evada, totuşi, în limitele graniţelor
propriului stat deoarece, datorită revoluţiei industriale, fenomenul imperialismului
colonialist a trebuit să fie intensificat din nevoia de pieţe de desfacere pentru produsele
finite realizate în Europa şi de noi surse de materie primă. Era destul de facil să cucereşti
popoare ce se aflau pe o treaptă tehnologică inferioară şi să îi convingi că tot ce se
întreprindea era în interesul lor şi că, din acel moment, destinul lor ca naţiune va evolua.
Colonizarea începe să se identifice din ce în ce mai mult în secolul al XIX-lea cu
ideologia naţionalistă, rezultând într-un colonialism văzut ca mod de afirmare a
superiorităţii economice, politice, culturale, religioase a statului ce ia în stăpânire un
teritoriu ce trebuie „curăţat” de un trecut barbar. Se ajunge la o credinţă înrădăcinată
adânc în conştiinţa europeană a misiunii civilizatoare ce trebuia îndeplinită pe lângă
popoarele cucerite „formulă vagă în care intră binefacerile reale sau presupuse ale
modernismului, ideile şi moravurile europene, ca şi principiile religiei creştine”5.
În jocul marilor puteri coloniile aveau şi rolul de a menţine un anumit echilibru de
putere, nu era dezirabil ca un singur stat să se impună ca arbitru al lumii, mai ales că o
parte semnificativă din această putere se mutase pe un alt continent, în locul unor foste
colonii.
În data de 13 iunie 1910 Arthur Jame Balfour declara (în privinţa egiptenilor care
iniţiaseră lupta pentru independenţă de sub Coroana britanică) că sunt o rasă dominată de
un popor care-i cunoaşte mai bine şi care ştie ce e bine pentru ei. Marile lor momente de
glorie în care au fost, la rândul lor, dominatori au rămas în trecut; sunt utili în lumea
modernă deoarece au fost scoşi din bezna barbariei în care decăzuseră şi transformaţi în
forţe productive pentru „binefăcătorii” lor şi pentru restul lumii6.

4
Marcel Brion, Pictura romantică, Bucureşti ed. Meridiane, 1972, pp. 35-42;
5
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4, Iaşi, ed. Institutul European, 1998, p. 211;
6
Edward Said, op. cit., p 47;

3
 Europa îşi stabileşte ca ţintă principală impunerea propriilor valori culturale asupra
întregii lumi fără a ţine cont că în decursul acestui proces distruge civilizaţii mai
spectaculoase şi mai vechi decât cea proprie. Artiştii orientalişti de secol XIX, indiferent
de naţionalitate, se constituie în cei mai importanţi agenţi ai acestei distrugeri deoarece,
consemnând în operele lor acele aspecte de civilizaţie pe care le considerau semnificative
conservau în memoria colectivă acel tip de societate şi nu mai conta dacă aceasta se
modifică radical sub influenţa europeană, era salvată sub forma unor imagini mai mult
sau mai puţin reale.
O foarte importantă componentă a relaţiei între Orient şi Occident este transferul de
valori de la o societate la alta care a cunoscut diverse etape, cu intensităţi diferite, un
proces de interculturalitate care tinde să fie minimalizat de către occidentali. În Evul
Mediu acest transfer de cultură se va axa, în cea mai mare parte, pe geniul arab stabilit în
marile centre ale Peninsulei Iberice maure (care a fost redată civilizaţiei-mamă europene
prin intermediul Reconquistei) de care cărturarii europeni vor profita pentru a recupera
marile opere ale Antichităţii care scăpaseră de furia creştinismului în forma traducerilor
arabe.
Apariţia otomanilor în Peninsula Balcanică a produs un nou şoc europenilor,
determinându-i să se reunească încă o dată sub stindardul creştinismului împotriva
păgânilor ce doreau să îşi impună religia barbară asupra întregului continent. Dar aceşti
orientali vor deveni o prezenţă alogenă ce se va stabiliza sub forma unui imperiu ce va
dăinui până în pragul contemporaneităţii. Orientul s-a mutat în Europa şi, astfel, s-a
apropiat puţin de Occident, alternând rolul de inamic contra căruia se aliau cele mai
semnificative forţe ale Europei cu cel de aliat al aceloraşi forţe, având în posesia sa
importante puncte strategice militare şi comerciale. Astfel, ambasada culturală a
Orientului va fi preluată de Imperiul Otoman sub forma unuia dintre multiplele orienturi
de secol XIX. Însă acest Orient îşi va pierde treptat farmecul pentru europeni deoarece
generaţia „pictorilor Bosforului”, reprezentanţii mişcării cunoscute sub numele de
„Turquerie” care au lucrat sub egida ambasadelor europene la Istanbul, amintesc de
decalajul ce exista între cele două lumi şi subliniază atitudinea agresivă şi superioară a
acestor vestici faţă de diferenţele dintre Orient şi Occident.

4
 În secolul al XIX-lea o parte din statele orientale conştientizează că nu pot rămâne
la acelaşi stadiu de civilizaţie şi decid să adopte modelul de societate pe care îl oferea
Occidentul. Pe lângă spectaculosul exemplu oferit de Japonia, Imperiul Otoman iniţiază,
de asemenea, un amplu proces de restructurare ce avea ca scop constituirea unui stat
naţional european şi oriental în acelaşi timp.
„It is interesting to note that the European orientalists were dissapointed at the
Ottoman westernazation, because the westernized Ottoman image did not fit the concept
of the «Oriental» they had created. For example, G. De Nerval, in his book called
Voyage en Orient , when he was describing that he saw Sultan Abdulmajid in European
attire, almost criticized the sultan. When describing the streets of Istanbul he said that the
oriental traces no longer remained in the westernized arhitecture”. Printre popoarele
islamice, turcii au fost cel mai aproape de lumea occidentală creştină7.
Fenomenul de orientalism în secolul al XIX-lea are drept consecinţă majoră
constituirea unui Orient imaginat, o comunitate falsă bazată pe ceea ce considerau
vesticii a fi oriental. O „imagined community” menită a fi exact opusul Europei, al
Occidentului care îşi asuma rolul de societate superioară, ce avea ca obiectiv principal
civilizarea orientalilor care decăzuseră în negurile barbariei.
Orientul este aproape o invenţie a Europei, loc de fantezie, plin de fiinţe exotice, de
amintiri şi de peisaje obsedante. Orientalismul este un stil occidental de dominaţie, de
restructurare şi de autoritate asupra Orientului. Dacă nu studiem orientalismul ca discurs,
suntem incapabili să înţelegem disciplina care a permis culturii europene să gestioneze –
şi chiar să producă – Orientul din punct de vedere politic, sociologic, militar, ideologic,
ştiinţific şi imaginar în timpul perioadei care a urmat secolului Luminilor. Este un mod
de a-l privi pe "celălalt" și de a te autocaracteriza comparând și punând pe o treaptă
inferioară tot ceea ce înseamnă acel ceva pe care îl iei drept punct de reper. Orientalismul
se sprijină pe exterioritate, adică pe faptul că orientalistul face Orientul să vorbească, îl
descrie, îi lămureşte misterele în faţa Occidentului. Tot ceea ce el scrie are ca obiect
indicarea faptului că orientalistul este în afara Orientului. Iar această perspectivă din afară
(perspectiva alterității) este, în mod invariabil, una subiectivă deoarece individul este
întotdeauna condiționat și impregnat de valorile culturale ale mediului de existență
7
Gunsel Renda, The Ottoman Empire and Europe: Cultural Encounters, în „Foundation for Science
Technology and Civilisation”, Manchester, nr. 622, decembrie 2006, p. 18;

5
 Orientalismul nu este Orientul, ci este o construcție menită să explice occidentalului
tot ceea ce Vestul nu este ; Orientul nu se dezvăluie pe sine, ci se încearcă să fie dezvăluit
prin mijloace fie științifice, fie artistice ( reprezentările exotice, scenele orientale din
pictura romatică de secol XIX). Dintre diversele manifestari ale orientalismului de sfârşit
de secol XVIII si secol XIX, cel mai înclinat spre ştiinţific, spre savant este cel german.
Pentru germani el a constituit subiect de poezie, de proză fantastică şi chiar de roman.
„Ce a facut cercetarea germană asupra Orientului a fost să perfecţioneze tehnici aplicate
textelor, miturilor, ideilor şi limbilor, adunate aproape ad litteram din Orient de Marea
Britanie şi de Franţa imperială”8. Dar orientalismul german nu s-a rezumat doar la
fantezia literară, ci a trezit inclusiv interesul filosofilor germani. În eseul “Uber das
Erhabene” (“Despre sublim”) din 1793, Friedrich Schiller afirmă: “ Tot ceea ce este
învăluit, tot ce este misterios, pare mai înfricoşător şi, astfel, poate părea sublim.
Inscripţia de pe templul lui Isis din Sais, Egipt: «Nici un muritor nu mi-a ridicat vreodată
vălul» este de această natură.” Un alt topos majoritar al orientalismului este lumea
islamică spre care Goethe şi-a îndreptat cugetările. Lucrări precum „West Ostlicher
Divan”( 1819) sau „Mohammed” (1802) alături de piesa lui Gorthold Ephraim Lessing,
„Nathan der Weise”( 1778) vin să ilustreze un concept nou în gândirea europeană şi,
anume, cel de toleranţă religioasă şi o aşa-zisă viziune panteistă asupra lumii, ambele
avându-şi originea în filosofia lui Baruch de Spinoza. Era căutat cu ardoare elementul de
mister din culturile vechi (cu cât erau mai vechi decât civilizaţia europeană, cu atât era
mai bine), era venerată natura însăşi, considerată cel mai mare mister9.
„The fascination of the East lays in the manner in wich it offered an atavistic
reaction to modern industrialism, with it's urban squalor, moral and physical
unhealthiness mass demoralisation, social discontents and the transfer of loyalties from
the individual to the labour organisation with it's politically explosive potential”10.
Orientalismul, ca un fenomen de amploare, a exploatat tot ceea ce a însemnat
compartimentele ce alcătuiesc structura interioară a unei societăți, încercând să copieze

8
Said Edward, op. cit., p. 30
9
Peter Putz, The Renaissance to the Romantic Movement- An outline of ideas, în „ Neoclassicism and
Romanticism”, coord. Rolf Toman, China, ed. Ulmann and Konemann, 2007, pp. 326-327;
10
John M. Mackenzie , Orientalism : history, theory and the arts, Manchester, Manchester University
Press, 1995, p. 59;

6
modele orientale în Europa, să transgreseze granițele culturale prin adoptarea unei mode
orientale, rezultatul fiind un hibrid, un fenomen cultural artificial deoarece nu poate fi
vorba de un sincretism, de un schimb de valori culturale de la o societate la alta, un
proces care se desfășoare organic, ci este ceva impus, ceva frivol într-o oarecare măsură.
Din cauza orientalismului, Orientul nu a fost niciodată un subiect de reflecţie sau de
acţiune liberă. Ca şi Occidentul, Orientul este o idee care are o istorie şi o tradiţie de
gândire, o imagologie şi un vocabular care i-au dat realitate şi prezenţă în Occident şi
pentru Occident. Sunt destul de puține momentele în Orientul se definește pe sine ca
entitate culturală, cu o individualitate proprie și nu este vorba de o autocaracterizare în
oglindă cu sublinierea tuturor "defectelor" pe care reflexia sa le-ar presupune.
Orientalismul este un corp de doctrine şi de practici în care s-a făcut o investiţie
considerabilă timp de numeroase generaţii. Doctrinele orientaliste sunt traversate de ideea
superiorităţii europene, de diferite tipuri de rasism, de imperialism, de vederi dogmatice
privitoare la Oriental ca un fel de abstracţie ideală şi imuabilă. Sunt destul de numeroase
tentativele de abordare a Orientului din punct de vedere obiectiv, însă întotdeauna a
planat deasupra acestora acea aură de mister, de ceva de care te apropii în încercarea de
a-l dezvălui și de a-l înțelege și a-l recepta așa cum este în contextul său cultural.
Cunoaşterea asupra Orientului, născută din forţă, creează într-un sens Orientul, orientalul
şi lumea lui. Orientalul este zugrăvit ca fiind ceva judecat, ceva ce se studiază şi descrie ,
ceva ce este supravegheat, ceva ce este ilustrat. Orientalismul este ştiinţa Orientului care
plasează Orientul într-o clasă, într-un tribunal, într-o închisoare, într-un manual, pentru
a-l analiza, studia, judeca, supraveghea şi guverna.
Orientalismul ne confruntă cu faptul că imperialismul politic guvernează un întreg
domeniu de studii, al imaginaţiei şi al instituţiilor savante. Ceea ce este îndeobşte pus în
circulaţie de discursul cultural nu este “adevărul”, ci nişte reprezentări. Tot ceea ce s-a
publicat recent încearcă o exegeză a tuturor manifestărilor reunite sub denumirea
generală de orientalism, considerându-se că imaginea fabricată a Orientului are un
puternic substrat politic. Publicare de către Edward Said a lucrării Orientalism. Concepții
occidentale despre Orient a stârnit foarte multă controversă, dar și o adevărată școală în
interpretarea fenomenului de orientalism, dar perspectivă din care se făcea analiza era tot
una vestică( deși se contestau pozițiile occidentalilor de secol XIX care au fabricat

7
imaginea Orientului). Pentru Occidentul ultimilor 50 de ani, Estul a însemnat întotdeauna
pericol şi ameninţare, fie că a fost vorba de Orientul tradiţional fie Rusia. Unul dintre
aspectele lumii electronice “postmoderne” este solidificarea stereotipurilor care descriu
Orientul. Televiziunea şi filmele difuzează informaţia în cadre din ce în ce mai
standardizate. Demersul orientalist se bazează pe axioma conform căreia a cunoaşte un
obiect (aici, Orientul), înseamnă automat a-l domina, a avea o autoritate asupra lui.
Principala întrebare intelectuală ridicată de orientalism este dacă realmente putem
diviza realitatea omenească în culturi, istorii, tradiţii, societăţi şi rase.
Orientalismul, ca formă de gândire dedicată alterităţii, s-a fundamentat pe distincţia
dintre “Vest” şi “Est”. Pentru că această tendinţă ocupă centrul teoriei şi a practicii
orientalismului, sensul puterii occidentale asupra Orientului este acceptat fără discuţie ca
adevăr ştiinţific. Domeniile cunoaşterii sunt fabricate. Ele dobândesc coerenţă şi
soliditate cu timpul, pentru că savanţii se consacră la ceea ce pare a fi o disciplină general
acceptată. Dar un domeniu de cercetare este rareori definit atât de simplu pe cât o pretind
partizanii săi cei mai convinşi. Nimeni nu-şi poate imagina un domeniu simetric:
“occidentalismul”. Cel puţin până la a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Europa
avea o cunoaştere fondată pe ignoranţa complexă a uneia dintre formele culturii orientale,
cultura islamică. Mult timp islamul a fost considerat drept o versiune nouă şi frauduloasă
a unei experienţe mai vechi: cea creştină. Subiectul de studiu al orientaliştilor
contemporani nu este atât Orientul însuşi ci Orientul redus la dimensiuni familiare, pentru
un public de lectori occidentali. Orientalismul este o formă de domesticire a exotismului.
Ideile despre Orient sunt toate peremptorii. Timpul la care sunt formulate este
eternul atemporal. Ele dau o impresie de repetiţie şi de forţă, sunt întotdeauna simetrice şi
totuşi radical inferioare echivalentului lor european, care uneori este specificat, uneori nu.
Din punct de vedere filosofic, tipul de limbaj, de gândire şi de viziune numit orientalism
este o formă extremă a realismului. El constă într-un mod de a trata chestiuni, obiecte,
calităţi şi regiuni presupus orientale. Se consideră că termenii utilizaţi au dobândit o
anume realitate, sau, pur şi simplu, sunt realitatea.
Orientul orientalist este o „imagined community”, este ceea ce europeanul doreşte
să vadă ca specific oriental; fiecare îşi construieşte Orientul aşa cum consideră de
cuviinţă: dacă vrea, ca Delacroix, să vadă pasiuni dezlănţuite, tensiune, animale sălbatice

8
impresionante în maiestuozitatea lor sau să surprindă pentru posteritate tipuri umane şi
vestimentaţie specifică aşa cum o face Carol Popp de Szathmari. Orientul este atracţia
depărtării, are avantajul că se poate modela după propriile gusturi şi când artiştii sau
literaţii ajung in situ şi constată că lucrurile stau altfel decât cum şi-au imaginat fie sunt
dezamăgiţi şi critică tot ceea ce văd, fie caută să suprapună realitatea cu imaginaţia. Cei
care nu reuşeau sa ajungă în Orient se bazau pe sursele literare precum povestirile turce
ale lui Byron, Thomas Moore cu Lala Rookh, Gustave Flaubert cu celebra Salammbo,
Theophile Gautier, Le Roman de la Momie, Victor Hugo cu Les Orientals, la care se
adaugă relatările unor scriitori (memorii de călătorie) precum François-René de
Chateaubriand, Alexandre Dumas père, Gerard de Nerval, Alphonse de Lamartine sau
Theophile Gautier. Astfel, multe din lucrările cu tematică orientală din arta de secol XIX
erau, de multe ori, preluări mai mult sau mai puţin verosimile ale realităţii şi care
accentuează senzaţia de imagini standard artificiale, create să redea o anumită idee, să
aibă un anumit impact asupra mentalului european şi nu numai, şi, de ce nu, să
manipuleze într-o anumită direcţie acest mental.
Orientul şi Occidentul se definesc reciproc prin două paradigme filosofice celebre
şi, anume, pentru cultura vestică este valabilă afirmaţia lui Heraclit „toate curg”, iar
cultura orientală se identifică cu Zenon care susţine că „schimbarea este imposibilă”.
Deci, imaginile unei societăţi încremenite în timp nu pot fi decât statice, atemporale, sau
imagini ale decăderii unei civilizaţii care a fost cândva măreaţă. Conform orientalismului,
nu numai că existenţa Orientului se desfăşoară pentru Occident, dar în plus se fixează
pentru el în timp şi în spaţiu. Occidentul se consideră spectatorul, judecătorul şi juriul
tuturor faţetelor comportamentului oriental.

Listă bibliografică:

9
1. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 4, ed. Institutul
European, Iaşi, 1998;
2. Brion, Marcel, Pictura romantică, ed. Meridiane, Bucureşti, 1972;
3. Mackenzie, John M., Orientalism:history, theory and the arts,
Manchester, Manchester University Press, 1995;
4. Miquel, Andre, Islamul și civilizația sa, vol. 4, ed. Meridiane,
București, 1994;
5. Putz, Peter, The Renaissance to the Romantic Movement-An outline of
ideas, în "Neoclassicim and Romanticism", coord. Rolf Toman, ed.
Ulmann and Konemannn, China, 2007;
6. Renda, Gunsel, The Ottoman Empire and Europe: Cultural
Encounters, în Foundation for Science, Technology and Civilisation,
Manchester, nr. 622, decembrie 2006;
7. Said, Edward, Orientalism. Concepții occidentale despre Orient, ed.
Amarcord, Timișoara, 2001.

10